Pozitivismul Referat [PDF]

Zitiervorschau

Istoriografie pozitivistă În concepŃia filosofilor analitici, „pozitivul” este definit ca ansamblul „faptelor” care cuprind în parte „întâmplări” şi „evenimente”, în parte ordonări structurate de durată, adică „instituŃii” şi „stări”. Cercetarea istorică pozitivistă este orientată şi se reglează în funcŃie de ceea ce este „dat” respectiv faptul istoric „pur”. Cunoaşterea istorică este posibilă în măsură în care este reflectare fidelă, purificată de orice factor subiectiv, a faptelor trecute. Istoria nu este „ suma faptelor” sau „evenimentelor” unui timp care sunt ca atare de descris sau explicat conform legilor de desfăşurare; ea este mai curând cunoştinŃa despre eveniment şi cele petrecute ştiute astfel sau, (citat după http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/filosofie/macovei/). Orientarea pozitivistă se întemeiază pe următoarele premize: 1. Se presupune mai întâi că nu există nici un fel de interdependenŃă între subiectul cunoscător (istoricul) şi obiectul cunoaşterii. 2.Se presupune apoi o relaŃie cognitivă conform modelului mecanicist potrivit căruia obiectul cunoaşterii acŃionează asupra aparatului perceptiv al subiectului, care este considerat ca un element pasiv, contemplativ-receptiv. Produsul acestui proces cunoaştere, cunoştinŃa - trebuie să fie reflectarea obiectului cunoscut. 3. Se presupune, în final, ca istoricul, ca subiect cunoscător

este capabil de

imparŃialitate nu numai în sens curent, adică capabil să depăşească emoŃii, fobii, sau predilecŃii atunci când are de prezentat evenimente istorice, ci să dea la o parte şui să depăşească orice condiŃionare socială din perceperea sa asupra acestor evenimente. Teza-program a şcolii pozitiviste a fost formulată de istoricul german Leopold von Ranke (1795-1886) în anii treizeci ai secolului trecut. Epoca în care Ranke îşi formula programul de istoriografie pozitivista era marcată de o revoltă generală împotriva filosofiei speculative. Din acest punct de vedere, istoriografia pozitivistă a constituit un progres ştiinŃific considerabil şi a condus la o veritabilă revoluŃie în acest domeniu al ştiinŃei, în ceea ce priveşte tehnicile de cercetare, de adunare a datelor şi de utilizare a lor.

Pozitivism social şi pozitivism evolutiv Pozitivismul ca „filosofie analitica” a istoriei îşi are sorgintea în orientarea cu acelaşi nume în cadrul filozofiei anglo-saxone. Termenul de „pozitivism” a fost folosit pentru prima oara de Henri, contele de Saint-Simon pentru a indica metoda ştiinŃifica şi legătura ei la filosofie. Adoptat în cele din urmă de Auguste Comte, acesta devine un puternic curent filozofic ce a influenŃat diferite domenii ale ştiinŃei, începând cu secolul al XVIII-lea. Sursele filozofice principale ale pozitivismului sunt lucrările lui Francis Bacon, ale empiriştilor englezi, dar şi cele ale filosofilor iluminişti; iar climatul cultural ce a determinat apariŃia lui a fost revoluŃia industrială din secolul al XVIII-lea şi marele val de optimism care a dat naştere primelor succese industriei tehnologice. Pozitivismul a creat din acest climat un program filosofic, şi anume, un proiect universal pentru viaŃa umană. Se disting două forme principale ale pozitivismului, şi anume: -

pozitivismul social cu un caracter predominant practic

-

pozitivismul evolutiv, cu un caracter teoretic.

Ambele forme urmăresc ideea de progres, unde pozitivismul social deduce progresul considerând societatea şi istoria, iar pozitivismul evolutiv se bazează pe domeniile ştiinŃelor exacte, fizica si biologia. Comte şi John Stuart Mill sunt principalii reprezentanŃi ai pozitivismului social, iar Herbert Spencer al pozitivismului evolutiv. Metafizica materialista şi cea idealista sunt adesea asociate cu pozitivismul evolutiv. Pozitivismul social a apărut mai întâi in FranŃa prin lucrările lui Saint- Simon şi alŃi scriitori socialişti precum Charles Fourier, iar in Anglia prin lucrările utilitarilor James Mill şi Jeremy Benham. Pozitivismul social a căutat să promoveze cu ajutorul metodelor si rezultatelor ştiinŃifice o organizare socială mai exactă. Potrivit lui SaintSimon, oamenii trăiesc într-o epocă critică deoarece progresele ştiinŃifice, distrugând doctrinele teologice şi metafizice, au eliminat organizarea socială a Evului Mediu. Se cerea o nouă epocă, în care filozofia pozitiva sa fie bază pentru noi sisteme politice, religioase şi etice. Cu ajutorul acesteia societatea îşi recâştiga unitatea şi organizarea

2

bazându-se pe o nouă putere spirituală – cea a oamenilor de ştiinŃă – şi o putere temporală – cea a industriaşilor. Pozitivismul evolutiv împărŃea credinŃa în progres a pozitivismului social intr-o manieră diferită. Pozitivismul evolutiv nu se bazează pe societate sau istorie, dar pe natură, domeniul fizicii şi a biologiei. Premergătoarele acestui curent au fost lucrările geologului Charles Lyell şi doctrina evoluŃiei biologice. Lyell, în opera sa „Principiile geologiei” (1833) a demonstrat că starea actuala a pământului nu este rezultatul seriilor de cataclisme , cum argumenta Cuvier, ci mai degrabă a acŃiunii lente, imperceptibile ale aceloraşi cauze care se petrec înaintea ochilor noştri. Teoria evoluŃinistă a triumfat în 1859 odată cu publicarea „Originea speciilor” a lui Darwin care a adus pentru prima oara dovezi concrete despre evoluŃia biologică, formulând teoria într-o manieră riguroasă. Pozitivismul evolutiv a lăsat drept moştenire folosofiei contemporane ideea unei evoluŃii progresive necesară, continuă şi universală. Pozitivismul marchează abordările metodologice de mari dimensiuni utilizate în evaluarea programelor de dezvoltare socio-economică. Curentul pozitivist porneşte de la premisa că este posibilă obŃinerea cunoaşterii obiective prin observaŃie. Astfel, diferite persoane, aplicând acelaşi tip de instrumente de observare, ar trebui să obŃină rezultate identice, rezultate care, atunci când sunt analizate folosindu-se aceleaşi tehnici obiective ar trebui să conducă la aceleaşi descoperiri, fără a avea importanŃă persoana care a aplicat respectivele tehnici. Curentul pozitivist avea ca obiectiv descoperirea principiilor şi a regulilor (asemănătoare celor existente în ştiinŃele naturii). ExplicaŃia se bazează pe agregarea elementelor individuale şi a comportamentelor şi interacŃiunilor dintre acestea. Aceasta constituie de altfel şi baza reducŃionismului, unde întregul este înŃeles prin analizarea părŃilor componente, cât şi a metodelor bazate pe chestionare şi a modelelor econometrice utilizate în evaluare. În cel mai bun caz, aceste metode pot oferi dovezi cuantifiabile privind relaŃiile dintre resursele alocate unor intervenŃii şi rezultatele obŃinute în urma acestor intervenŃii. Limitările curentului pozitivist în contextul evaluării dezvoltării socio-economice sunt evidenŃiate de dificultăŃile presupuse de modul de cuantificare al multora dintre rezultatele care prezintă interes, de complexitatea

3

interacŃiunilor dintre intervenŃii şi alŃi factori, precum şi de absenŃa unor informaŃii suficiente legate de măsurile care pot fi aplicate în mod eficient în anumite situaŃii. Limitările unei forme “pure” de pozitivism sunt astăzi bine cunoscute. Între acestea putem include: dificultăŃile presupuse de observarea “realităŃii”, întrucât tot ceea ce poate fi observat este în general incomplet şi de aceea necesită o interpretare bazată pe anumite contexte şi teorii; imposibilitatea de a evita efectele de “instrument”, întrucât tot ceea ce poate fi observat este întotdeauna intermediat, simplificat sau chiar distorsionat de instrumentele şi tehnicile utilizate în colectarea datelor; dificultatea inerentă oricăror tipuri de comunităŃi umane de a găsi principii şi “legi” care să nu difere în funcŃie de contextul local; probleme de complexitate, unde fenomenele înseşi suferă modificări pe măsură ce interacŃionează – adesea în moduri imposibil de prevăzut; şi totodată aprecierile subiective, curpinzând judecăŃi de valoare ale persoanelor care îşi construiesc o realitate proprie – importante în special în numeroase contexte de dezvoltare socială în cadrul cărora probleme precum excluziunea socială reprezintă nu numai o problemă ce merită a fi analizată, dar şi o realitate incontestabilă. Aceste limitări ale curentului pozitivist au condus la apariŃia a numeroase şcoli post-pozitiviste. Cea mai radicală dintre aceste şcoli, care respinge aproape în totalitate ideile pozitiviste este “constructivismul”, care neagă posibilitatea existenŃei unei cunoaşteri obiective. Realismul, pe de altă parte, pune accent pe înŃelegerea diferitelor contexte şi pe teoriile şi principiile care dau naştere la diferite explicaŃii şi interpretări.

4