Portul Popular [PDF]

Zitiervorschau

Portul popular- zona Muntenia

Străbătută în secolele precedente de vechile drumuri comerciale care legau Orientul de Occident şi de binecunoscutele trasee ale transhumanţei oierilor transilvăneni, care îşi iernau turmele în bălţile Dunării, Muntenia a beneficiat de timpuriu de un statut privilegiat în ceea ce priveşte schimburile culturale interzonale şi accesul la diverse categorii de materiale noi, vândute prin sate de către “marghidani” (vânzători ambulanţi). Firul metalic auriu şi argintiu, arniciul colorat, mătasea, fluturii (paietele) şi mărgelele folosite în broderia şi alesăturile pieselor de costum, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, au contribuit la înnobilarea acestora şi la diversificarea paletei lor cromatice. În partea de sud a Munteniei – zonele etnografice Vlaşca, Ilfov,

Teleorman – costumul tradiţional aduce în atenţie câteva elemente ce trădează influenţă balcanico-orientală: croiul “poturilor” (pantaloni bărbăteşti cu turul foarte larg), folosirea găitanelor negre de mătase şi a celor colorate pentru decorarea hainelor groase din dimie, adoptarea de către femei a “fesului”, “chemeleţului” şi a monedelor de aur (“icuşari” şi “mahmudele”) pentru găteala ceremonială a capului. Ansamblu vestimentar de o remarcabilă valoare artistică, costumul tradiţional din Muntenia, indiferent de zona etnografică, a contribuit semnificativ la afirmarea portului popular ca formă semnificativă a creaţiei ţărăneşti şi dezvoltarea patrimoniului etnografic românesc. Varietatea soluţiilor plastico-decorative, rafinatele armonii cromatice şi originalitatea interpretărilor diverselor categorii de motive au generat o expresie estetică inconfundabilă pentru fiecare tip de piesă. Un loc de frunte în ierarhia costumului muntenesc, pentru fastul, eleganţa, înalta valoare artistică şi prestigiul pe care l-a dobândit dincolo de graniţele zonelor de origine, revine portului femeiesc din Muscel şi Argeş. Ia, fota şi marama acestor costume sunt, fiecare, un exemplu de performanţă tehnologică şi măiestrie artistică. Maramele din Muscel şi Argeş impresionează prin lungimea şi decorul ales cu fir auriu, bumbac alb şi mătase colorată. La cămăşi, modul de structurare a decorului pe mâneci, respectă totdeauna poziţia altiţei, încreţului şi a râurilor dar introduce totuşi unele elemente de particularizare, care ilustrează principiul unităţii în diversitate. Pânza cu margini portocalii, mânecile foarte lungi şi motivul “fuşti”, lucrat cu arnica negru sau roşu şi fir auriu sau argintiu, sunt emblemele Muscelului. Mâneca răsfrântă, încreţul policrom urmat de râuri sau o blană de motive, potenţate vizual prin adăugare de paiete şi mărgele, definesc zona Argeş. În ceea ce priveşte fotele, în ambele zone decorul este plasat pe poale şi pulpene, fiind ales cu fir auriu şi argintiu pe fond negru, roşu, albastru sau alb (Muscel). Exceptând această compoziţie, fota argeşeană, de mai mici dimensiuni, se poartă asociată în faţă cu o zăvelcă armonizată cromatic şi compoziţional cu fota. Nota distinctivă a fotei de Argeş este repartizarea decorului de jur-împrejurul laturilor formând un chenar ce lasă în centru, un mic spaţiu nedecorat. Pentru eleganţa şi preţiozitatea materialelor, iile, fotele şi maramele muscelene, au fost adoptate în multe zone ale ţării ca embleme ale costumului naţional.

COSTUMUL FEMEIESC 1) Piptănătura capului deosebea fetele de femeile căsătorite. Fetele: două coade făcute „coc”, la ceafă, „coşărcuţă”, „ţop”, pieptănătura cu gâţe(pe ele miresele puneau :”gâtarul”, din păr acoperit cu panglică roşie şi un gherdan de

mărgele). A doua seară, după nuntă, pe cap mireasa punea “cârpa”(batic). Gâţarul şi cârpa erau variante ale conciului. 2) Ştergătoarele de îmbrobodit. Pentru ziua nunţii, fetele pregăteau cele mai frumoase ştergare, “mânişterguri”, pânzături, “zăbrence” sau “fişiul” sau marama de borangic( galben, zona Vrancei), broboadele: ştergarele de îmbrobodit(pânzături sau “mânişterguri”, din bumbac/lână sau vegetal) ornamentate cu motive :”iţate”. Pe sub aceste ştergare din borangic, femeile foloseau batista albă:”grimea”(Iaşi), din pânză de târg, croită în triunghi “colţ”, pe margini cu dantelă din aţă şi mărgele. 3) Podoabe: mărgele, cercei, inele. La gât: mărgele(şiraguri şi ghirlande de mărgele sau zgardă de mărgele, sau salbe cu trei rânduri din monede de argint), în urechi cercei, la mâini inel. 4) Cămaşa femeiască.(Decorul cămăşilor deosebeşte zonele etnografice). Din punct de vedere morfologic, cămăşile moldoveneşti se împart în tipuri şi variante. Sunt trei tipuri(întâi erau două) de cămăşi: pancho( cu mâneca din umăr, croită cu gura pătrată, fără guler sau cu un guler îngust pe lângă gât:”ciupag” ornate în “butuci” din pânză de sacâz, ornată cu mărgele colorate, brăţară de la mâna ornamentată cu lăncez cusut cu arnici negru, se încheie cu :”bunghi” galbeni şi cheutori în pânză); încreţită la gât, cu altiţă, coită separat; cămaşa lungă(poale cusute cu stan) Variante: ~ cămaşa cu ciupag(derivă din cea încreţită la gât, din pânză de in, cânepă, apoi bumbac) ~ câmăşile de sărbătoare sunt ornamentate(ornamentul de pe umărul cămăşii se numeşte altiţă, cusută separat, ornamentul de lângă altiţă se numeşte încreţeală, galbenă, cusută cu lirică sau arnici în motiv geometric/romburi. Mărgele colorate s-au utilizat în ornamentarea cămăşilor. ~ la cămăşile bătrâneşti, cusătura cu care se prinde mâneca de stanul cămăşii sau ‚altiţă” se numeşte “puricei”, iar bumbacul “chilipric”. ~ cămaşa naţională este cu mânecă din umăr(la lucru/sărbători), din pânză de bumbac, borangic, lână ţigaie. ~ În zona Iaşului, zona colinelor Tutovei, cămăşile de sărbătoare, se confecţionau din pânză de lână ţigaie, ţesută cu „margine” sau în cruci( cămaşa „panch”’, cu mâneca din umăr, ornamentele motiv „şinătău”, urzeală de nucă, păianjen, laba gâştei, frunză de vie, şarbac. Umărul este împodobit cu mărgele. Cămaşa cu altiţă este cea mai nouă. ~ În zona Dorohoiului-Botoşani s-au folosit acelaşi tip de cămăşi ca la Iaşi, exceptând materia primă. Nu s-a folosit pânza din lână(bumbac, in, cânepă). 5) Catrinţa

Catrinţa sau prigitoarea se pune deasupra cămăşii, acoperind corpul de la brâu la poale. Este confecţionată dintr-o ţesătură de lână în 4 iţe, de formă dreptunghiulară, suprapunându-se în faţă parte peste parte.( Este confecţionată şi din lână naturală, ţesută simplă, fără ornamente, apoi apar betele roşii la margini şi curcubeele). Fondul catrinţei era negru, în faţă decorată cu vârste. La bata de sus, catrinţa avea câte o cheotoare, prin care se trecea bârneaţa cu care se încinge. Pe sub catrinţă femeile se încing cu brâul, iar peste catrinţă pun/puneau: beţe, frânghii, bârneţe etc. Fusta folosită la lucru/sărbătoare(ocazie/nuntă erau foarte artistic decorate) se poate compara cu apregul creţ oltenesc. Fusta ornamentată cu flori în zona Iaşi. Androcul(Bacău), variantă a fustei, ţesută cu motive geometrice sau vegetale(spic de grâu). După nuntă, fustele de mireasă se îmbrăcau numai la ocazii. Pestelca de lână se ţesea cu vârste colorate(se poartă la fusta “îndungată” – vârstată) este o pies[ de port folosit[ ]n componenţa costumului moldovenesc. COSTUMUL BĂRBĂTESC Costumul bărbătesc are un număr redus de piese comparative cu cel femeiesc. Piesele definitorii ale costumului bărbătesc sunt: cămaşa(dintr-o bucaă din cânepă/in)ş iţarii moldoveneşti(din ţesătură mixtă, lână şi bumbac nedată la piuă) creţi de la gleznă până la genunchi; bernevicii(cioarecii); în zilele de lucru se folosesc izmenele din pânză de cânepă, iar iarna – bernevicii din dimie albă. Costumul bărbătesc era completat de cingători de lână/piele, naframe,traiste, pungi de piele, opinci, sumane, cojoace căciuli şi pălării.

PIESE COMUNE COSTUMULUI FEMEIESC ŞI BĂRBĂTESC

Cingătoarele moldoveneşti. Chimirul, curelele, brâul şi bârneţele, alături de alte piese de port popular: cămăşi, iţari, cătrinţe, fuste, completau costumul bărbătesc şi femeiesc. Năfrămile – piese de port popular folosite la costumul naţional de sărbătoare sau ocazii(nuntă/înmormântări) se pun la brâu, iar capetele sau colţurile atârnau pe şold, ori se fixau pe piept, în partea stângă. Sunt/erau confecţionate din pânză de bumbac sau in şi bumbac, ornamentate cu variate motive, în funcţie de zonă, cu formă patrată. Decorul era executat cu strămătură colorată sau arnici. Era realizat din cusături, ţesut.

Traista , Deşi costumul naţional a fost înlocuit cu moda de oraş, traista est singurul element de port ce se păstrează şi-n prezent. Este confecţionată din lână, culoarea naturală, alb cu negru ţesută în 4 iţe. Ornamentele ieşeau în relief dintr-un joc de linii, vrâste, folosite la urzit şi ţesut, alterau culorile alb/negru, cu pătrate. Sumanele moldoveneşti , bogat ornamentate, “încărcate”, “bătute” cu sarad, se poartă iarna(femei/bărbaţi). Creangă purta suman. Sumanul, ca postav se făcea din lână de oaie, vopsit cu sovârf şi scoarţă de ariu, în coajă de nuci. Croitul sumanelor: în cline “falduri”, este larg, „să curgă apa de pe el când plouă”. Sumanele întâlnite în Moldova, se pot clasifica după utilitatea lor sezonieră şi vestimentară. După sezon, sunt 3 categorii: scurte(„sumăieşe” sau “sumănică”, toamna/primăvara/în zile ploioase); genunchere, iarna deasupra cojoacelor scure lungi, iarna deasupra cojoacelor scurte; După utilitatea vestimentară , sumanele se clasifică în : -sumane pentru uzul zilnic(lână, culoare naturală); -sumane pentru zile de sărbătoare ( din lână de “noaten” vopsită vegetal, cu falduri dubli la părţi, cu guler întors, guler dublu sau guler “nant”, bogat ornamentate, predomină monocromia(predomină negrul cu care se vopseau aplicaţiile de la şnururi, numite:”saraduri” sau ”găitan”, din lână neagră sau din păr de lână). Haine înrudite cu sumanul: -mantaua cu “gugi” sau capac, ornamentată cu sarad; -zăbunul confecţionat din suman brumăriu, ornamentat cu găitan subţire şi cordică neagră; -contaşul(clupca) haină “blănită”(dublată cu pielicele de oaie/miel); -caţaveica, de influenţă orăşenească(stofă târg, catifea, negră, verde maro cu “insadă” – blană de “hulpe” vulpe), folosită de femei în jurul gâtului; -flaneaua, haină roşie de lână (bumbac), se purta cu pantaloni de şiac; -antereul roşu, din lână, lung până deasupra genunchilor; -ilicul, fără mâneci se încheia pe piept(bulgari/zona Huşi); -gluga, moştenită din fondul arhaic traco – getic ca şi sumanul(purtată de ciobani), din şiac, cu franjuri.

INCALTAMINTEA Încălţămintea tradiţională(femei/bărbaţi) – opincile, în care se puneau ciorapi de lână şi obiele, confecţionate din piele de porc “cruşite”(tăbăcite), sau

vită se îngruzeau în treimea anterioară externă, având gurgui, legate de picior cu aţe de lână neagră răsucită “rasad”, sau cu aţe din păr de cal(cozi) tors cu fusul. Obielee erau din lână albă,dată la piuă(în opinci se mai purtau şi ciorapi de lână albă). În portul actual, opincile se mai folosesc la lucru, confecţionate din gumă(din comerţ). În portul bătrânesc, opinca era folosită de bărbaţi/femei în zile de lucru şi la sărbători. La începutul secolului XX, femeile au înlocuit opincile cu încălţăminte din fabrică: ghete şi papuci “iminei”, fără toc, un fel de pantof. Ghetele erau încheiate cu “bunghi” sau aveau gumă într-o parte , lărgindu-se la încălţare. Bărbaţii aveau ciubote cu talpă şi “caiele” pe toc: erau largi, uneori în ele puneau şi fân, în loc de obiele. Ei foloseau şi cizme cu: “tureatcă”, lângă care aveau cusute flori din lână colorată, împletite cu andrele, în motive naţonale. În zona Iaşi, cizmele erau lungi până la genunchi sau chiar desupra lor, se purtau la sărbători, erau drepte sau creţe. Se mai purtau bocanci cu gumă la părţi. Vara purtau ghete. În zile de lucru se purta opinca. În portul actual, încălţămintea de sărbătoare este aceeaşi ca la oraş: pantifi, bocanci şi cizme.

Broderii

Arta populară de înfrumuseţare a obiectelor textile are o istorie şi tradiţii seculare, fiind prezentă în viaţa moldovenilor din mediul rural şi urban pînă în zilele noastre.

Dragostea de frumos se manifestă la ei pretutindeni: în felul de a-şi împodobi locuinţa, modul de a se îmbrăca zilnic şi îndeosebi la sărbători. Dovada de împodobire a vestimentaţiei vine de la strămoşii noştri, găsite fiind unele monumente originale din antichitate. Pe columna lui Traian de la Roma şi monumentul triumfal de la Adamclisi din Dobrogea sînt săpate în piatră imagini ale dacilor în costume identice cu cele ale ţăranilor moldoveni. În diverse documente care datează din sec. XV-XVI (testamente, foi de zestre, etc.) sunt menționate piese textile pentru decorul interiorului, vestimentare, etc. Aceste descrieri ne oferă informații și despre procedeele tehnico-artistice de realizare și decorare a țesăturilor: alesul covoarelor, broderia costumelor, croșetatul dantelelor. Despre broderiile din trecut ne mărturisesc vestitele opere de tip covoare brodate realizate de Elena Voloşanca– fiica lui Ştefan cel Mare şi multe piese mănăstireşti şi haine ale slujitorilor bisericeşti. De asemenea se găsesc descrieri fragmentare, foi de zestre, informaţii ale călătorilor străini despre piese textile şi costum. Un bogat şi original material etnografic documentar se păstrează în colecţiile muzeistice şi cercetările de teren, despre vestimentaţie şi piese textile împodobite cu decor prin intermediul cusăturilor şi broderiei, racordate la caracterul materiei prime şi funcţia obiectelor. Arta populară de împodobire a obiectelor textile s-a dezvoltat pe parcurs de secole, însă cea mai originală şi bogată în tehnici de lucru şi motive decorative a fost în secolul al XVIII – prima jumătate a secolului al XIX-lea, cînd îndeletnicirile casnice şi atelierele meşteşugăreşti de pe lîngă mănăstiri şi casele boiereşti erau în deplină dezvoltare, cînd tradiţiile ţesutului şi broderiei erau înalt apreciate ca valori al statutului social-economic al fetelor tinere. Analizînd tehnologia şi ornamentica broderiilor prin prisma istorică atestăm urme de influenţă orientală, europeană, slavă. Acestea se datoresc poziţiei geografice a Moldovei şi relaţiilor ei comercial-economice cu alte state în perioadele precedente. Totodată cusăturile moldoveneşti, broderia şi-au păstrat un stil original cu variate procedee tehnice de realizare şi compoziţii ornamentale, cu motive şi nuanţe cromatice diverse. Cusăturile decorative se folosesc ca şi în trecut la înfrumuseţarea vestimentaţiei, îndeosebi a cămaşelor femeieşti şi bărbăteşti de sărbătoare, la ţesăturile decorative din casa mare, pe unele obiecte albe pregătite ca zestre fetelor şi pentru „legătorile de nuntă”.

Ţesutul, torsul, cusutul, bătutul dantelelor Ţesutul şi torsul reprezintă până în zilele noastre una dintre cele mai răspândite îndeletniciri casnice. Nici cele mai bogate sortimente ale produselor fabricilor de textile nau reuşit să elimine complet din casa ţărănească războiul de ţesut. Încă mai sunt case în care se aude bătaia lui ritmică, mai ales iarna. Cerinţele mereu crescânde sunt satisfăcute cu ajutorul producţiei de proporţii industriale a unităţilor cooperaţiei meşteşugăreşti. La Sândominic, Frumoasa, Corbu, pe Valea Trotuşului in casele ţărăneşti se fac acele pături groase, călduroase, moi - după dărăcit - numite cergi. Covorul, pătura, cuvertura, păretarul, făcute din lână toarsă şi vopsită, împodobite cu alesături, sunt deopotrivă cunoscute şi răspândite pe ambele părţi ale masivului Harghita. Motivele ornamentale geometrice ale covorului secuiesc, folosirea cu măsură a culorilor (maro-ruginiu, mov, albastru închis, vânăt, alb, sau verde deschis şi roşu vişiniu) au un caracter tradiţional. Ţesăturile de lână cu motive florale reprezintă produse şi obiecte de zestre îndrăgite în zonele cu populaţie românească. Ţesutul covoarelor vopsite, îndeletnicire reînnoită, prin bogăţia de culori şi motivele ornamentale se înscrie, de asemenea, pe linia păstrării tradiţiilor. Aceste produse pot fi cumpărate peste tot în judeţ, în magazinele de artă populară. Din bumbac, cânepă şi in, ori din amestecul acestora sunt ţesute prosoape, feţe de mese, şervete, păretare tivite, feţe de perniţe ornamentale. Această îndeletnicire casnică este caracteristică tuturor zonelor judeţului. În proporţii mai mari asemenea ţesături se fac la Dăneşti, Cristuru-Secuiesc şi împrejurimile lor, folosindu-se tehnica şi motivele tradiţionale de ţesut. Motivele în cruciuliţe ale pernelor, cuverturilor, feţelor de mese se caracterizează printr-o bogată varietate. Prin reînnoirea colecţiilor de modele din zonele Ocnelor, Casinului,

Ciumanilor, Sânmartinului se aplică din nou pe pânză o ornamentare populară tradiţională. Broderiile de un colorit extrem de bogat de pe Valea Mureşului, pe lângă faptul că reprezintă frumuseţea portului popular local românesc, se găsesc şi pe prosoapele, şerveţelele, pernele ornamentale atât de căutate. Aceste broderii cusute cu butuci sau prin împunsături paralele, sunt produse de renume. Varietatea infinită a motivelor cusute pe dos, caracteristice zonelor locuite de ceangăi, de asemeni reprezintă una dintre comorile nepreţuite ale artei populare a judeţului. Ornarea bundiţelor, deşi se socoteşte parte a micilor meserii, prin motivele ornamentale pe care le foloseşte reprezintă una dintre ramurile cele mai specifice ale creaţiei populare. O mare varietate a bundiţelor brodate regăsim de la marginea nordică a judeţului, de la Bilbor şi până la Păltiniş (Odorhei). Pe ele se contopesc în armonie elementele geometrice stilizate cu motivele florale spontane şi care, împreună cu bogăţia coloristică, fac cojocelul un adevărat component al veşmântului de sărbătoare. Un produs de o deosebită fineţe al talentului creator îl reprezintă dantela ţesută cu bile beţişoare de la Sâncrai, caracteristică exclusivă a acestui sat. E o adevărată plăcere să urmăreşti modul în care se ţes dantelele, să vezi cum degetele iscusite ale femeilor, prin aruncarea rapidă, peste acele de gămălie care urmează contururile desenelor, a mulţimii de bile din lemn fixate de aţă, transformă modelul, aproape cât ai clipi din ochi, în dantele de o rară frumuseţe. Împletiturile de pai de asemenea reprezintă una dintre îndeletnicirile populare, având tradiţii mai cu seamă în colţul sud-vestic al judeţului - în Mugeni, Dobeni, Tăetura, Beta, Aluniş, Crişeni. Locuitorii acestor sate confecţionează pălării de paie pentru bărbaţi şi femei, poşete şi păretare. La Mugeni se fac din foi de păpuşoi practicele genţi de ştrand, ştergători de picioare, păretare ornamentate. La Şimoneşti este răspândită împletitura de nuiele, Coşurile din nuiele lustruite, coşurile pentru sugari, ba şi mesele şi fotoliile de grădină împletite din nuiele, se bucură de o mare căutare. La Lupeni, Zetea, Lueta, din dungi colorate de resturi de textile, se ţes interesante preşuri figurale care reprezintă, în acelaşi timp, şi exemple ale creşterii creaţiei figurale naive.

Tesaturi de panza Ţesătura textilă este o foaie plană, subţire şi flexibilă, Ţesătura este formată prin întrepătrunderea, prin încrucişarea perpendiculară a două ansambluri de fire: urzeala (în lungime) şi bătătura (în lăţime). Ele se obţin prin operaţii pregătitoare ale ţesutului

ca: rămuirea, bobinarea, urzirea, încleiere urzelii, năvădirea, după care urmează ţeserea propriu-zisă. Modul de încrucişare ce produce diferite desene, efecte de suprafaţă, structură şi calitate, se mai numeşte legătură, armură sau compoziţie. Cele trei legături fundamentale ale ţesătoriei sunt: 1. legătura de pânză, sau tafta (taffetas); firele din urzeală şi cele din bătătură sunt dispuse că tabla de şah, în 2 iţe. Suprafaţa are aspect neted, de o desime medie, cu rezistenţă mare cu faţă identică pe ambele părţi. 2. legătura serj (serge) sau în diagonală, în 3 sau mai multe iţe, cu dungi continue oblice (grade de legătură). Există mai multe variante diagonal de bătătură, de urzeală şi diagonal echilibrat. Caracteristica acestei legături este rezistenţa şi desimea medie, suprafaţa este moale. Se recomandă pentru rochii, căptuşeli, costume etc. 3. legătura satin (atlas), o legătură serj cu încrucişări împrăştiate după un anumit model, produce o suprafaţă cu luciu, de obicei în 5 şi 8 iţe. Apar două suprafeţe: una netedă şi una lucioasă. Caracteristică este capacitatea de alunecare a ţesăturii. Se recomandă pentru căptuşeli, feţe de plapomă, draperii, rochii, lenjerie de corp etc. Tehnica ţesăturilor speciale cere: ţesături întărite, ţesături goale (ţesături pentru furtunuri), ţesături de catifea şi pluş, materialele de prosoape, covoare (împletite cu mâna sau ţesute cu puf netuns sau tuns), stofe cu diferite desene (fabricate cu maşina Jaquard); damasc, stofe şi benzi broşate. Ca urmare a modului de realizare, ţesăturile prezintă o bună stabilitate şi rezistenţă la purtare. Industria textilă din ţara noastră realizează o diversitate de ţesături care sunt utilizate atât pentru confecţionarea îmbrăcămintei cât şi pentru alte destinaţii. Clasificarea ţesăturilor se poate face în funcţie de îmbrăcămintea la care se utilizează. Sau ţesăturile se mai pot clasifica după natura materiei prime, a compoziţiei fibroase; astfel acestea se pot împărţi în ţesături de bumbac, din în şi cânepă, din lână, din mătase şi din fire sintetice. Fiecare categorie de ţesuturi poate fi utilizată pentru confecţionarea unui produs, sau o grupă de produse specifică caracteristicilor funcţionale şi sezonului în care se poartă.

Portul popular Existenţa seculară a unor anumite conjuncturi social-economice şi culturale zonale a creat în Transilvania, treptat, zone etnografice cu personalitate distinctă, ale căror mărci identitare au fost evidenţiate prin aspectul aparte

al costumului popular local. în ciuda structurii de bază unitare, costumele zonale aparţinând aceleiaşi etnii conţineau trăsături particulare, care le diferenţiau exact în măsura în care puteau deveni suport identitar pentru comunităţi care îşi cultivau personalitatea distinctă. în cazul unor etnii diferite, care au coexistat timp de secole într-un teritoriu anume, tendintţ de a se defini prin diferenţiere a fost mai puternică şi s-a manifestat prin sublinierea elementelor specifice din structura costumului, cărora li se atribuia o energie identitară deosebită. Evoluând în timp, cu păstrarea unei structuri de bază, costumul popular tradiţional a supravieţuit în Transilvania până în epoca industrializării rapide (1960-1965).

Geneza si evolutia portului popular romanesc Portul românesc, ca trasaturi generale are aceeasi asemanare pe tot cuprinsul tarii, avand desigur deosebiri de amanunte, cu schimbari de forma, croiala, sau doar de modul de folosire a pieptanaturii si a podoabelor. El are ca trasatura esentiala unitatea în varietate, diferitele costume fiind caracteristice regiunilor si zonelor respective. Istoria portului popular romanesc Portul popular romanesc îsi gaseste radacinile în portul stramosilor nostri traci, geti si daci si se aseamana cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanica, desigur cu deosebirile care constau în amanunte decorative si colorit. In decursul istoriei, structura si evolutia costumului popular romanesc si-a pastrat nealterate caracteristicile esentiale. Pornind de la realizari artistice facute cu materii prime produse în gospodariile taranilor, portul popular romanesc a evoluat de-a lungul secolelor, dovedind o bogata maiestrie a taranului roman, atat în ornarea tesaturilor si a broderiilor, cat si în obtinerea culorilor vegetale. Portul popular se diferentiaza în functie de anotimp, ocazii festive, varsta si sex, adaptandu-se ocupatiilor specifice fiecarei zone. Ornamentatia costumului romanesc Elementul principal în ornametatia costumului romanesc consta în modul de decorare, atat ca plasare cat si compozitie a motivelor, ele fiind plasate în anumite spatii. În general ornamentatia costumelor este geometrica, stilizand formele de inspiratie

naturala, cum ar fi: pasari, flori, animale. Specific costumului romanesc este elementul cromatic, caracterizat prin sobrietate si echilibru în folosirea culorilor, în combinatia lor în mod armonios, rezultand obtinerea efectelor coloristice de bun gust si rafinament artistic. Culorile de baza sunt: negru, rosu, cafeniu inchis, albastru, verde si violet.

INDIVIDUALITATEA PORTULUI POPULAR ROMANESC Costumul popular romanesc reprezinta vesnicia si individualitatea unei etnii. In Romania exista 112 costume traditionale din care in Banat sunt in numar de 12, in Caras in numar de 5, iar in Clisura 1 care este o interferenta intre zona montanistica si Clisura. Costumul popular romanesc este format din: • ciupag – care este facut din panza tesuta. La maneci are prinsa cibca facuta cu carligul din macrameu alb. Pe piept si la maneci sunt cusute flori cu acul, de diferite culori • camasa – este facuta din panza tesuta. La poale (jos) are prinsa cibca facuta cu carligul din macrameu alb si cususte flori de diferite culori cu acul • fustâcul – vine in fata peste camasa. Este facut din lana tesuta si prinsi pe el fluturi • opregul – vine in spate peste camasa. Este facut din lana tesuta si prinsi pe el fluturi • brâul – este facut din lana tesuta. Cu el se incinge mijlocul (culori rosu, albastru, alb, portocaliu, verde)

• cojocul – este facut din piei de oaie. Pe margini sunt cusute flori de diferite culori cu acul • cârpa – este facut din matase, iar pe margini are ciucuri lungi. La fetele tinere carpa este inlocuita de somot. Somotul este facut din catifea si impodobit cu margele • stitele – vin puse la maini. Sunt facute din lana si impodobite cu margele. La gat se poarta “partã” facuta din margele de diferite culori insirate pe ata. De asemenea, se mai poarta salba din bani de argint si margele Unelte folosite pentru pregatirea lanai - piepteni - furca si fus - razboi de tesut Vase de lut – zona Resita ( Vechime : peste 60 de ani) - oale mici de pamant pentru prins laptele (nesmaltuita) - oale mari de pamant pentru prins laptele (nesmaltuita) - oala de tamaiat ( de lut) – nesmaltuita- strachina din lut (smaltuita) - carceag de apa - plosca pentru tuica (folosita la chemat pe ulitele satului, la nunta)

Broderiile – zona Muntenia

Cea mai veche urma de broderie bizantina descoperita pe teritoriul Romaniei dateaza din secolul al XI-lea si reprezinta, probabil, un fragment de rucavita, decorat cu fir de aur pe suport de matase, intarit cu tort de in, provenind dintr-un mormant dobrogean de la Garvan-Dinogetia. Se pastreaza acum la Institutul de Arheologie din Bucuresti. Este cunoscut, de asemenea, faptul ca tot în secolul al XI-lea s-a introdus la noi razboiul de tesut orizontal, ceea ce a stimulat, intr-o mare masura, cusaturile autohtone cu alesaturi de straveche traditie. Vestigii directe nu ni s-au pastrat insa, nici din aceasta vreme, nici din veacurile imediat urmatoare. Se poate presupune totusi - pe baza unor valoroase broderii romanesti datand de la sfarsitul veacului al XIV-lea si inceputul celui de al XV-lea, care marcheaza evident o evolutie - ca mestesugul s-a practicat necontenit la noi, perfectionandu-se treptat sub inraurirea produselor si atelierelor bizantine, fie constantinopolitane, fie sarbe sau macedonene. Pentru vesmintele pretentioase, aulice si de cult, ca si pentru feluritele valuri liturgice sau obiecte laice destinate impodobirii interioarelor voievodale si boieresti, se

importau, prin solii trimise ad-hoc sau prin intermediul negustorilor genovezi, din Orientul Apropiat si Italia, din Flandra si Lombardia, apoi si din alte tari ale Europei, matasuri fine si stofe grele, catifele tunse pe mai multe nivele, si brocarturi somptuoase, brosate cu fir de aur si argint, toate la un loc insumand un repertoriu ornamental fitomorfic dintre cele mai luxuriante. Astfel, alaturi de stravechiul motiv al palmetei, cu toate variantele sale, foarte frecvente sunt vrejurile meandrice sau impletite, purtatoare de rodii si ananas, de frunze de acant si anghinare, precum si de numeroase motive florale, reprezentand garoafe, lalele, zambile, trandafiri, flori de lotus, de par, de rasura, de caprifoi, de gentiana etc. Adeseori, printre aceste ornamente vegetale, sunt presarate motive geometrice, simbolice si astrale, cum ar fi rozeta, rombul, cercul, crucea, steaua, soarele, semiluna s. a. Executate în fire policrome, acordate la natura câmpului ornamental, asemenea tesaturi aveau prin ele însele o mare valoare decorativa si erau destinate confectionarii vesmintelor aulice, acoperamintelor de pristol, de tetrapod si de morminte sau valurilor de tâmpla si poalelor de icoane. Broderiile propriu-zise, în schimb, adica cele executate cu acul dupa modele desenate mai întâi pe cartoane, utilizau, ca suporturi, tesaturi monocrome, în special de matase, dublate cu pânzeturi tari, de cânepa si in, pentru a le conferi mai multa rezistenta.

Campuri ornamentale Cele 2500 de piese din colecţia de scoarţe a Muzeul Naţional al Ţăranului Român constituie un adevărat tezaur, ce se cuvine a fi cunoscut şi prezentat nu numai pentru frumuseţea sa, ci şi pentru priceperea şi rafinamentul cu care au fost realizate. Acest fond s-a constituit pe de-o parte prin strădaniile lui Alexandru Tzigara-Samurcaş (750 de obiecte), iar pe de altă parte în urma unor ample campanii de cercetare organizate sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, când au fost achiziţionate peste 1250 de piese. După anul 1991 ş prin completarea colecţiei cu aproape 500 de piese de patrimoniu. Diferind de la o zonă la alta, acestea reprezintă un element caracteristic al interiorului ţărănesc, reprezentativ pentru Oltenia, Muntenia, Vrancea, Suceava, Făgăraş, Haţeg. Orăştie, Bran, Muscel şi Banat fiind mărturii ale unui meşteşug ridicat la rang de artă. Puternicul fond local al scoarţei româneşti a asimilat elemente decorative de origine orientală. Pătrunderea influenţei ţesăturilor orientale s-a făcut pe

două căi: prin intermediul lumii balcanice, în Oltenia şi Banat, ale căror legături cu Orientul erau stimulate direct de marele drum, care trecea prin Vidin şi se îndrepta spre sud, prin Valea Vardarului. Pe de altă parte, pentru Moldova şi Bucovina pătrunderea motivelor s-a făcut prin intermediul coloniilor armeneşti din vechile aşezări urbane şi mănăstirile din preajma Sucevei, dar mai ales pe calea comerţului cu mărfuri, care circulau de-a lungul vechilor drumuri comerciale, ce coborau la Cetatea Albă şi în Crimeea. Dintre cele mai sugestive piese din colecţia muzeului, putem aminti scoarţa S 109, în care este reprezentată o scenă de bal. În centrul piesei, un tânăr este încadrat de două dansatoare. Alte două perechi, aşezate în partea superioară şi în partea inferioară a scoarţei, dau un puternic efect de perspectivă, într-un salon de dans vast. Destul de rar ca motiv de ţesătură, în arta noastră populară, motivul mâinii apare în colecţie pe patru din scoarţele olteneşti (S 174; S 910; S 932; S 945). Pe două dintre aceste scoarţe, mâna este reprezentată cu palma deschisă şi cu degetul mare desfăcut. Pe celelalte două piese, mâna este stilizată, sub forma unui pieptene. Stilizarea mâinii este un motiv străvechi, legat în concepţia populară, de muncă şi de recoltă. În timp, motivul mâinii a avut semnificaţii multiple, legate de conţinutul istoric şi social al epocii, precum şi de multitudinea de forme artistice, care se înscriu pe linia continuităţii elementului autohton. Motivele complexe de veche tradiţie ale pomului şi vasului cu flori sunt mai puţin frecvente. Ele apar în colecţie pe câteva scoarţe ce provin din zonele etnografice Vlaşca, Prahova şi Ialomiţa. Podoabe si bijuterii populare

Meşteşugul podoabelor şi al bijuteriilor săteşti ţine de arta decorativă aplicată, care s-a bucurat de o aleasă preţuire pe întreg teritoriul ţării. Podoabele şi bijuteriile purtate de săteni sunt, în fond, elemente componente ale portului popular. Aceste elemente de împodobiri nu pot fi considerate izolat, deoarece ele fac parte din

complexul ornamental de piese care intra în compoziţia de ansamblu a unui costum popular. Ele dau individualitate artistică şi strălucire plastică unui costum popular şi pun în lumină diferenţierile social-economice din cadrul unei regiuni sau zone etnografice. Podoabele şi bijuteriile cele mai reuşite prin structura lor morfologică sunt cele de cap, gât, piept, brâu şi membre. Unele dintre ele sunt realizate de oameni fără o pregătire tehnică prealabilă, dintr-un exerciţiu liber al îndemânării, din înclinaţii şi încercări artistice izbutite; altele sunt realizate pe baza însuşirii unei tehnici artistice meşteşugăreşti deosebite, similară activităţii depusă de artizanii de la oraş. Podoabe si bijuterii de cap. Cele mai simple podoabe de cap, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, sunt alcătuite din mărgele şi penaj, iar cele mai complicate din metal şi os. Multă vreme, preocuparea pentru acoperirea sau împodobirea capului nu era dictată de raţiuni estetice, ci urmărea să pună în evidenţă un anume statut social. Podoabele de cap tradiţionale se pot grupa în podoabe purtate de fete până la căsătorie, podoabe specifice ceremonialului nunţii şi podoabe folosite la „legatul” miresei, care se poartă toată viaţa. Dintre cele mai frumoase podoabe de cap purtate de fetele din zona Iaşilor până la căsătorie, amintim acele de păr, spelcile, diademele, pieptenii de os simpli sau decoraţi cu pietricele albe sau colorate, şi florile de sezon (muşcate roşii, busuioc sau coroniţe de flori). Podoabe şi bijuterii de gât şi de piept. Ca podoabe, femeile din zona Iaşilor purtau la gât mărgele, „că altfel pe lumea cealaltă porţi şerpi” spuneau bătrânele din Andrieşeni (Iaşi). Mărgelele erau roşii, verzi, galbene, albastre, negre sau albe. Se făceau şiraguri pe aţă, acestea legându-se la gât. În afară de şiragurile de mărgele se purtau gherdane „zgărdiţa” executate cu aceleaşi motive ca pe brâu şi laicere „şinatau”şi „flori încheiate”. Mărgelele pentru gherdan se puneau pe aţă, pe fire multe. Fiecare culoare de mărgele avea aţa ei şi acestea se treceau cu acul una prin alta când se executa motivul. Unele gherdane se făceau ca un fel de guler în jurul gâtului, iar altele erau lungi de circa 3 m în aşa fel încât se puteau lega şi la brâu şi la gât. Din categoria podoabelor săteşti de tipul bijuteriilor de piept fac parte agrafele şi broşele. Adesea agrafele mai vechi s-au asociat cu motive de cult, devenind astfel agrafe-cruci. Broşele au pătruns în sate în secolul XX şi sunt purtate în egală măsură de fete şi de neveste. Podoabe de brâu şi de şold. Chimirul, curelele, brâul şi bârneţele erau podoabe care completau frumosul port popular moldovenesc. Curelele din piele bătute cu rozete erau lungi de 4-5 m fiind late de 5-6 cm. Ele se purtau deasupra brâului roşu. Cele mai frumoase şi bogate erau în zona Iaşilor. Cingătorile din piele erau folosite numai de către bărbaţi, pe când cele din lână atât de bărbaţi, cât şi de către femei. Brâul femeiesc are lungimea de aproximativ 3 m şi lăţimea de 15-20 cm. Este ţesut

din lână colorată şi are o ornamentaţie diversă: dungi, ozoare, cârlige, cruciuliţe, candrel, pasul mâţei, suveicuţe, ochiuri, călcâiul plugului etc. O preocupare specială se manifestă pentru realizarea modelelor de la capetele brâului, întrucât acestea trebuie să fie nu doar frumoase, ci şi diferite, urmând a fi etalate pe parcursul a două sărbători consecutive. Brâul se aşează peste poale, apoi se înfăşoară pe corp catrinţa şi se leagă cu bârneaţa o cingătoare mai lungă decât brâul şi mult mai îngustă. Bârneţele, numite şi bete, erau împodobite cu ornamente ce se armonizau cu cele de pe catrinţe. Cu un rafinament artistic deosebit, ornamentele redau o bogată gamă de motive: geometrice, fitomorfe, zoomorfe sau cosmomorfe, iar talentul artiştilor populari constă în îmbinarea acestor motive, ca de exemplu: steluţe, brăduleţ şi coada cocoşului sau rozeta, copăcelul şi fluturii. Romburile legate sau florile încheiate erau executate în multe variante, în creaţia artistică intervenind adesea şi fantezia meşterului popular.

Motive populare folosite la decorare

In epoca moderna, taios de dreptunghiulara in care traim, obiectele traditionale de decor, imperfecte, excesiv de colorate si de calde pare ca nu mai au cautare. Arta decorativa traditionala, cu acele forme tremurate care pot fi date doar de lucratura manuala, reintra in casele noastre dupa mai bine de 50 de cand devenisera desuete. Doua stiluri opuse Parca pe nesimtite si urmand o cale putin ciudata, de "import", in special de influenta chinizeasca, detalii si elemente vechi romanesti incep sa fie reconsiderate. Cu alte cuvinte, era nevoie ca altii sa ne atraga atentia ce frumoase pot fi obiectele vechi si ce putere magica au asupra noastra, pentru a ne abate privirea asupra lor. Pana acum cativa ani, preferam modernul, fara sa ne gandim ca obiectele de serie, toate la fel, nu au cum sa fie mai valoroase decat unicatele rustice. Treptat, aceste doua stiluri opuse, unul cu plus pe decorativ, celalalt cu exces de functionalitate si rigiditate, se intrepatrund, potentandu-se

reciproc: daca intr-un decor foarte modern, in culori reci si cu spatii patrate, bine delimitate, vom pune o forma fluida, un vas cu forma rotunjita, intens colorat cu motive traditionale, acesta va aduce cu el viata intr-un spatiul lipsit de rasuflare. Nu trebuie sa fie musai un vas, pot fi un tablou sau rama acestuia, o piatra de rau de mai mari dimensiuni pictata sau cateva linguri de lemn gigantice pictate si agatate pe pereti. Culori intense Daca avem rabdare sa observam, poate intr-o vizita la Muzeul Satului sau din ilustratiile diferitelor albume despre arta romaneasca, romanilor din vechime le placea culoarea. Firele din care confectionau toate obiectele de decorare din casa erau intens colorate, nelipsind rosul, verdele, albastrul, galbenul. Atmosfera era si se dorea a fi vesela, primitoare. Chiar daca pentru un timp aceasta bucurie s-a pierdut, ea tinde sa fie regasita acum, cand citim diferite articole despre cromoterapie, despre cum ne influenteaza culorile viata si, nu in ultimul rand, despre cum sa ne cream in casa un mediu familiar, primitor, prietenos, care sa ne destinda si bucure. Pictura populara- zona Muntenia

Receptat de Biserica Ortodoxa in calitatea sa de martir, perceput de pietatea populara ca personaj exemplar care isi pune toate abilitatile in slujba celor multi, infrangand prezente malefice intre care ciuma este cea mai frecventa, cultul Sfantului Haralambie, praznuit pe 10 februarie, este in directa relatie cu eficacitatea dovedita, palpabila a faptelor sale. Cultul sau a fost maxim dupa cum arata insemnarile, in secolele XVII - XIX, cand lumea spatiului rural era dominata de teama in fata mortii prin napraznica boala a ciumei, in fata careia oamenii simpli se vedeau cu totul neputinciosi si care a facut, de altfel, ravagii. Sfantul Haralambie in calendarul popular

In calendarul popular, despre Haralambie se spune ca este sfantul care are putere asupra ciumei, holerei si a mortii, de aceea sarbatoarea este tinuta cu sfintenie in mai toata tara. «In nordul Transilvaniei, in asezarile de pe Somes, in Bihor, oamenii duceau in aceasta zi la biserica, malai, graunte si sare. Dupa ce erau binecuvantate de catre preot, le dadeau ca hrana animalelor din gospodarie, pentru a fi sanatoase tot anul. Pastrau insa o parte din aceasta hrana a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora”. Se crede ca daca ploua in aceasta zi, atunci va ploua 40 de zile. Tot in aceasta zi, se face pomana pentru cei care nu au murit de moarte buna.

Un alt ritual care era savarsit in aceasta zi era confectionarea «camasii ciumei». «Intr-o singura noapte, un numar de noua femei, alese dupa anumite criterii, torceau tortul, navadeau firele, teseau si coseau camasa ciumei pentru a fi agatata, inainte de ivirea zorilor, intr-un copac de pe hotar, sau, pentru a fi imbracata o papusa confectionata din paie si pusa in calea ciumei. In unele sate, prin gura acestei camasi, treceau toti membrii obstii. Protectia magica prin tragerea unei brazde cu plugul tras de boi negri de-a lungul hotarului, sau amenintarea ciumei prin implantarea pe hotar a unui bustean de stejar cioplit cu chip om, care purta amenintator un arc cu sageti intr-o mana si o sabie in alta

mana, este atestata de documentele istorice(…). Cei atinsi de ciuma erau descantati, iar cei scapati de moarte, cioclii, inmormantau victimele”. Dupa diferite legende din Bucovina, Dumnezeu i-a dat sfantului Ciuma in stapanire, ca sa-l rasplateasca pentru muncile grele cu care a fost chinuit in viata. „Sf. Haralambie..., cum a vazut ca Dumnezeu i-a dat putere asupra Ciumei..., a legat-o de grumaz cu un lant de fier... si, numai atunci cand oamenii nu serbeaza ziua lui, o sloboade pe pamant. Si Ciuma, care are aripi si o sabie lata in mana, cum se vede scapata din lantul in care e inferecata, indata alearga la oamenii ce nu-i tin ziua si pe toti ii omoara". Dupa o alta legenda, tot din Bucovina, Sfantul Haralambie s-ar fi intalnit intr-o zi cu Ciuma „care umbla pe pamant si aducea foarte multa stricaciune in omenire. Si Ciuma..., cum a vazut pe Sfantul Haralambie, indata s-a repezit asupra lui, voind numai decat sa-l inghimpe si sa-l omoare. Insa Sfantul Haralambie, prinzand-o si legand-o cu un lant greu de fier, a inceput a o bate si a o chinui pana ce s-a saturat. Si tot asa legata o tine el pana in ziua de astazi...". In alta legenda, culeasa din judetul Tecuci, Sfantul Haralambie, care fusese initial cioban, a invatat de la un doctor lecuirea tuturor felurilor de boli si tamaduitul oamenilor fara plata si lumea l-a facut sfant. Ivindu-se insa intr-un rand Ciuma, oamenii au inceput sa moara cu droaia si, in putina vreme a ramas singur, singurel. Dumnezeu i-a dat atunci Sfantului Haralambie Ciuma in seama. De atunci el tine ”Ciumele de par, ca sa nu-si mai faca de cap, cum si-au facut cu ai lui. Cate odata le scapa, si atunci Ciumele se reped in lume ca lupii intre oi. Deosebirea este numai ca lupul omoara cat omoara si se duce, in vreme ce Ciuma ia de-a randul, si pe bun si pe rau, pana baga Sfantul Haralambie de seama, si o strange din nou din lume, inhatand-o de par".

Ceramica smaltuita- zona Muntenia Ceramica este unul din cele mai vechi mestesuguri,datand inca din epoca neoliticului,adica cu mai bine de 6000 de ani i.Hr. Putem admira in muzeele tarii superbele vase din ceramica din acea epoca,care apoi pe teritoriu Romaniei a dat nastere unei civilizatii deosebite. Ceramica populara datorita existentei milenare, reprezinta dovada continuitatii si unitatii poporului roman in spatiul carpato-danubiano-

pontic. In secolele IV si III i.e.n. apare ceramica daco-getilor, ceramica care se poate regasi prin tehnica si decor , in productia unor centre de olari. Peste aceste tipuri de ceramica s-au suprapus formele ceramicii grecesti si apoi cele romane. Mai tarziu, prin aparitia ceramicii smaltuite, ceramica romaneasca se inscrie in aria ceramicii bizantine de lux. Cele mai importante centre de olarit din tara sunt la Horezu si Oboga in Oltenia, Arges si Darmanesti in Muntenia, Marginea,Cucuteni. Ceramica de Horezu are un caracter propriu,unitar, bine definit prin forma, decor ,tehnica si colorit. Olaritul este o meserie deosebit de grea, necesitand indemanare, putere si cunostinte deosebite. Cea mai mica greseala greseala poate distruge obiectul. Ceramica este produsa in mai multe etape: Producerea ceramicii are mai multe etape: Extragerea pamantului (lutul) din filoane speciale,dopirea lui, framantarea cu mainile, picioarele, sau cu un ciocan mare de lemn, amestecandu-se cu apa. Aceasta pasta se curata de impuritati, prin taiere in felii subtiri cu o sarma sau o lama metalica. Obiectul se realizeaza prin asezarea bulgarelui de argila moale pe roata olarului.Mesterul o roteste cu piciorul, cu maiinile modeleaza bucata de lut constituind forma dorita vasului. Roata e formata din doua parti, unu disc mic sus si unul mai mare in partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgarele de pamant, iar discul de jos este miscat de mester, imprimandu-i cu piciorul o miscare circulara. Modelarea vasului necesita o foarte buna tehnica si o viteza de lucru mare, pentru ca lutul sa nu se usuce. Dupa ce sunt modelate vasele, se aseaza la uscat cateva zile. Una din cele mai raspandite tehnici de decorare este cea cu cornul de vita avand in varf o pana de gasca. Cornul este umplut iar culoarea se scurge prin pana de gasca. Avem astfel o penita veritabila. Decorurile fine se obtin folosind gaita un betisor din lemn cu fire de par de porc.

Absolut toate culorile folosite sunt naturale. - Rosul este obtinut dintrun pamant bogat in oxid de fier (ruseala) Acesta este uscataa,toacat marunt, rasnita si inmuiata in apa. Se obtine astfel un lichid dens care se strecoara printr-o sita. - Negrul se obtine si el dintr-un pamant special, gasit in eroziunile de pamant dupa ploi. - Verdele se obtine prin arderea in cuptor a cuprului. Zgura se cojeste, se piseaza, se macina si apoi se amesteca cu huma. - Albul se obtine din var amestecat cu piatra alba de munte, arsa si pisata. -Galbenul este obtinut din huma de Medgidia , amestecata cu ruseala. Cromatica vaselor de ceramica pastreaza traditii stravechi. Ceramica rosie din sud-vestul tarii este de provenienta romana, iar galbenul, verdele si albul din diferite centre indica traditii bizantine. Solutiile plastice adoptate de mesterii din zona Horezu sunt bazate pe repetitie, alternanta si simetrie. In ceea ce priveste gama cromatica centrul Horezu este definit de tricromie: caramiziu, verde si albastru pe fond albgalbui. Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie sparte. Multe vase de ceramica se spargeau si inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din greseala intr-un vas vechi si sa se spurce cu mancare de dulce. Oalele de ceramica se adunau in fundul curtii si se spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi. Pana si prepeleacul (par cu cateva ramuri in varful carora erau agatate oalele de ceramica cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase. Mestesugul olaritului folosea in primul rand in alimentatie, dar ceramica este folosita si in scop decorativ, in constructii sau pentru anumite ritualuri. Locuinta taraneasca cuprinde o varietate de vase de ceramica oale, ulcioare, cani, strachini, chiupuri, blide, oale pentru tinut laptele, oale enorme in care se pregatea mancarea pentru sarbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucarii etc. Vasele smaltuite, bogat ornamentate si frumos colorate se folosesc si in scopuri practice, dar si la decorarea interiorului.

Deosebite sunt obiectele lucrate cu ocazii speciale, cum ar fi marile ulcioarele de nunta intalnite in Oltenia. Acestea folosesc culori vii pe fondul negru al vasului.

Sculptura decorativa destinata arhitecturii Ca şi plastica lapidară sau cea în lut ars, în oase şi colţi de felurite animale, sculptura în lemn s-a practicat pretutindeni din cele mai vechi timpuri, dar, din păcate, nu s-a păstrat până în zilele noastre decât în anumite zone geografice care, prin natura climatului lor, au favorizat conservarea acestui material mai puţin rezistent la acţiunea conjugată a intemperiilor şi a factorilor biochimici, fără să mai vorbim de incendii şi de alte calamităţi. Lesne de prelucrat, prin însăşi structura sa naturală, consistentă şi relativ uşoară totodată, lemnul posedă excelente virtuţi plastice, cu subtile şi profunde variaţii cromatice, pretându-se la modelări nelimitate, în opere libere şi în reliefuri de toate gradele, integrate arhitecturii sau de sine stătătoare. Spre deosebire de alte materiale, utilizate, aproape exclusiv, numai în arta cultă, cum ar fi, bunăoară, marmura, bronzul şi metalele preţioase, mult mai rare, mai scumpe, şi, deci, mai greu de procurat, lemnul, prin calităţile menţionate, prin omniprezenţa şi accesibilitatea sa generală, a fost şi continua să fie folosit, pe scară foarte largă, atât în creaţia cultă cât şi în cea populară, ultima fiind incomparabil mai veche decât prima şi, fireşte, mult mai răspândită. Contrar aşteptărilor însă şi pe deplin explicabil totuşi, cele mai multe dintre cele mai vechi sculpturi în lemn din lume, care au dăinuit până la noi, aparţin artei culte şi nu celei populare, în reliefurile lor apar motive decorative simbolice, astrale, zoomorfe şi antropomorfe, geometrice şi foarte frecvent vegetale, în variate stilizări, care prefigurează motivele similare do amplă răspândire mai târziu, în toată lumea creştină orientală şi occidentală.

Încifrând iniţial sensuri adânci referitoare la viaţă şi moarte, la originea şi organizarea universului, a societăţii omeneşti şi a rosturilor ei, aceste impresionante reprezentări simbolice îşi pierd treptat sarcinile ideatice, ajungând în arta medievală, cultă şi populară, ca excelente mijloace decorative, mânuite cu o inepuizabilă fantezie, dar „golite de înţelesul primitiv şi de lumea de gânduri din care au izvorât...”. Se cuvine să menţionăm însă ca preluarea formală a vechiului repertoriu decorativ, fie egiptean, fie grecesc, roman sau elenistic, în împrejurări istorice cu totul noi, nu s-a produs fără amplificarea acestuia cu alte motive stilistice şi simbolice, cu alte personaje şi scene, ale căror înţelesuri corespund unui nou context spiritual, răspândit pe vaste zone ale lumii. Originile şi circulaţia acestora din urmă pe fondul celor dinţii sunt complicate şi adeseori dificil de lămurit, nu numai în domeniul sculpturii decorative în lemn, ci şi în celelalte genuri ale artei, religioase ori laice, culte ori populare. Din acest punct de vedere, afirma un cercetător, „ornamentica populară românească (...), este un imens şi pasionant domeniu de studiu. În câmpul înflorat al scoarţelor, pe furcile de tors din lemn, în cusăturile pieselor vestimentare, pe pereţii caselor, pe vasele de pământ, apar adeseori, într-o manieră proprie decorativismului popular românesc, motive cu origini îndepărtate, trădând lungi şi încă misterioase peregrinări din lumea balcanică, din cea a Orientului mijlociu, şi uneori chiar de pe malurile învăluite în legende ale Indusului. În întâmpinarea acestora parcă răzbat alteori ecouri ale evului mediu şi ale Renaşterii occidentale şi central-europene precum şi acelea ale vastelor câmpii şi păduri din nordul slav şi germanic. Grefate şi topite în fondul puternic şi unitar al artei locale, însemnele depărtărilor au partea lor de farmec în unitatea stilistică a ornamenticii româneşti”, demonstrând totodată, adăugăm noi, că viaţa spirituală a poporului nostru a fost mereu racordată şi în continuă osmoză creatoare cu cea universală, fără să-si piardă identitatea, originalitatea, propria amprentă.