Portofoliu La Literatura Pentru Copii [PDF]

Zitiervorschau

Facultatea de psihologie Și ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI D.P.P.Î.P.P.

PORTOFOLIU LA LITERATURĂ PENTRU COPII S t u d e n t a : Raducanu Carmen-Adriana P r o f e s o r : Oana (Rosu) Stoican An universitar: 2013-2014 ; sem I

Cuprins: 1.CONCEPTUL DE LITERATURĂ PENTRU COPII; 2.GENUL LIRIC a.Lirica populară:doina,colinda,ghicitoarea,proverbe,cântecul de leagăn,folclorul copiilor; b.Lirica cultă: →poezia despre natură și viețuitoare:●Pastelul-V.Alecsandri; o ● ―Zdreanță‖-Tudor Arghezi; o ● ―Cățelușul șchiop‖-Elena Farago; o ●― Balada unui greier mic‖ –George Topîrceanu →Poezia despre patrie si înaintași; →Poezia contemporană (Nichita Stănescu;Marin Sorescu); →Poezia despre copil și copilărie: ●‖Cântec de adormit Mitzura‖- T.Arghezi; ●‖O rămâi‖-M.Eminescu; →Poezia religioasă: ―La Paști‖- G.Coșbuc;

3.GENUL EPIC ₰ f a b u l a :• “Greierele și furnica‖ – J.de la Fontaine;  ―Câinele și cățelul‖-G.Alexandrescu;  ―Tâlharul pedepsit‖-T.Arghezi; ₰ l e g e n d a : •legenda mitologică-‖Legenda Ciocârliei‖ – V.Alecsandri;  Legenda etiologică-―Povestea Florii-Soarelui‖ –Călin Gruia;  Legenda istorică-―Conduiele lui Vodă‖-Dumitru Almașa; ₰ s n o a v a : • ―Isprăvile lui Păcală‖ – Petru D. ₰b a s m u l:  ‖Florița din codru‖ – I.Slavici;  ―Scufița Roșie‖ - Frații Grimm;  ―Albă-ca-zăpada‖-Charles Perrault;  ―Capra cu trei iezi‖ – I.Creangă;  ―Neghiniță‖ – Barbu Șt. Delavrancea; ₰ p r o z a s c u r t ă : Schița. Povestirea. Nuvela.  ―D-l Goe‖ – I.L.Caragiale;  ―Dumbrava minunată‖- M.Sadoveanu;  ―Popa Tanda‖ – I.Slavici; ₰ r o m a n u l p e n t r u c o p i i:  „La Medeleni‖ vol I –Ionel Teodoreanu;  „Fram ursul polar‖ – Cezar Petrescu;  „Micul Prinț‖ –Antoine de Saint Exupery; ₰ p r o z a p e n t r u c o p i i:  „Căprioara‖ – Emil Gârleanu;  ― În pădurea Petrișorului‖ – M.Sadoveanu;  ―Moș Ion Roată și Unirea‖ – ; 4.GENUL DRAMATIC : Literatura despre aventuri și S.F.  ―2000 de leghi sub mări‖ – Jules Verne;  ―Înșir-te mărgărite‖ – Victor Eftimiu.

1.CONCEPTUL DE LITERATURĂ PENTRU COPII • parte integrantă a literaturii naţionale şi universale; • scrierile pentru copii trebuie să intereseze pe oamenii maturi şi instruiţi, deoarece copilăria nu dispare niciodată din oameni; • creaţiile din literatura pentru copii evocă, de obicei, copilăria sau dezvoltă taine accesibile şi interesante pentru această vârstă; • mari cărţi ale copilăriei: Amintiri din copilărie, de Ion Creangă,Uliţa copilăriei, La Medeleni, de Ionel Teodoreanu, Cuore, de Edmondo de Amicis, Singur pe lume, de Hector Malot; Aventurile luiTom Sawyer, de Mark Twain, Micul prinţ de Antoine de Saint Exupery. • Definiţii - ―literatura pentru copii include totalitatea creaţiilor care, prin profunzimea mesajului, gradul de accesibilitate şi .nivelul realizării artistice, se dovedesc capabile să intre într-o relaţie afectivă cu cititorii lor • ―ceea ce face caracterul specific al literaturii pentru copii trebuie identificat cu caracterul educativ al foarte multor texte literare(ori care poate fi speculat în multe texte) Literatura pentru copii nu acoperă sfera educativului‖ • Trăsături ale literaturii pentru copii: — viziunea asupra vieţii - ―Totuşi, fondul etern va fi înfăţişat copiilor într-o viziune specială, cum e, de pildă, aceea a basmului.Dar basmul interesează şi pe omul matur‖ (George Călinescu) — umorul - ―un defect major al manualelor: n-au haz, nu amuză,uitând că instrucţia la cei mici trebuie să aibă sare şi piper‖ (N.Manolescu); — caracterul instructiv - educativ - ―Copilul se naşte curios delume şi .nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi satisface această pornire îl încântă‖ (G. Călinescu, Jules Verne şi literatura pentru copii) — cultul pentru om —―A ieşi din lectură cu stimă sporităpentru om, acesta cred că e secretul marilor literaturi pentru tineret‖. • Studiul literaturii pentru copii - N. Manolescu propune două soluţii: a) principalele opere exclusiv pentru copii (dar nu şi altele) să fie cuprinse într-un manual; b) ‖Dar şi mai bine ar fi dacă şi obiectul ca atare de studiu ar fi resorbit în studiul literaturii române şi. străine, fiindcă şi în cazul literaturii zise pentru copii tot valoarea artistică şi universală contează. Separarea ei de capodoperele literaturii pentru toate vârstele e fără sens şi întreţine, cum s-a văzut, confuzia‖. • Sfera literaturii pentru copii — acoperă întreg domeniul literaturii, aproape toate genurile şispeciile literare; — operele provin pe două căi: i. scrise în mod special pentru copii; ii. accesibile copiilor, dar .nu scrise special pentru copii; — creaţii pentru copii literatura populară (basmul, legenda,snoava etc.), creaţii lirice populare şi culte, literatura ştiinţifico–fantastică.

2.G e n u l Liric

a.Lirica populară

Folclorul literar reprezintă totalitatea operelor poetice (literare)orale, create sau însuşite de popor şi care au circulaţie orală în rândul poporului. Trăsătura fundamentală a literaturii populare este caracterul oral, anonim ( atunci când creaţiile folclorice nu pot fi atribuite unui autor cunoscut) sau colectiv. Creaţiile folclorice păstrează anumite formule narative, o compoziţie specifică, preferinţa pentru anumite figuri de stil, aşadar au un caracter tradiţional.  Doina – este specia lirică populară în care se exprimă o gamă mare de sentimente, mai ales de dor şi jale. Scriitorii români(Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Arghezi) au creat, după modelul doinei populare, doine culte. Una dintre cele mai cunoscute doine culte, Doina de M. Eminescu, urmează modelul unei doine de înstrăinare.  Colinda – este o specie a literaturii populare legată de sărbătorile Crăciunului, de Anul Nou. Cea mai cunoscută colindă este−O, ce veste minunată.  Ghicitoarea – este specie a literaturii populare, foarte scurtă,în care se prezintă cu ajutorul alegoriei sau al personificării, un obiect sau fenomen cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice.Ghicitoarea este una dintre cele mai vechi specii şi a apărut cu scopul de a încerca iscusinţa şi iniţierea tinerilor. Funcţia această este păstrată în basme (Povestea lui Stan Păţitul de I. Creangă).  Proverbe şi zicători – proverbul este o expresie populară∙succintă, de obicei ritmică şi rimată, cel mai adesea metaforică, ce concentrează rezultatul unei experienţe de viaţă sau al unei observaţii asupra vieţii. Parţial este sinonim cu zicătoarea. Culegerile de proverbe sunt adevărate cărţi de înţelepciune ( Viaţa lui Esop,Pildele sau proverbele lui Solomon).  Cântecul de leagăn – a luat naştere din necesitatea practică∙de a crea o atmosferă de calm, de monotonie, necesară adormirii copilului. Se caracterizează prin simplitate, muzicalitate şi valori afective. După modelul cântecului popular de leagăn, poeţii români au creat poezii de o mare duioşie şi delicateţe sufletească ( Cântec de leagăn de Şt. O. Iosif, Cântec de adormit Mitzura de T. Arghezi).

b.Lirica cultă

 Poezia despre natură și viețuitoare

Pastelul - alături de idilă face parte din cadrul liricii peisagiste.Este poezia lirică în care autorul descrie un colţ de natură, un anotimp, aspecte din lumea plantelor şi a animalelor. Elemente de pastel se întâlnesc la V. Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, G. Coşbuc,dar adevăratul creator al speciei este V. Alecsandri cu ciclul Pasteluri. Pentru Alecsandri lumea este in primul rand aspect,apariţia nezărită a ochiului atent şi a minţii curioase. De aceea,Alecsandri se realizează mai ales in balade şi legende şi in pasteluri.Căci in balade şi legende poetul nu participă cu intensitate la subiectul său, ci il menţine oarecum in depărtare, rezervandu-şi o perspectivă contemplativă, iar in pasteluri natura este fixată ca aspect cu mijloacele fragede ale unei palete delicate.Opera lui Alecsandri aparţine sferei valorilor reprezentative ale literaturii romane. Volumele de poezii scrise:Doine, Lăcrămioare, Mărgăritarele, Pastelurile,Varia, Legende nouă,Ostaşii noştri, Postume. · Ciclul Pastelurilor Preluat din domeniul artelor plastice, termenul literarde pastel a căpătat identitate prin titlul aplicat de Alecsandri, ciclului său de poezii, publicat in revista Convorbiri Literare, intre 1868-69.Pastelul este o specie a liricii peisagiste in care se descrie un aspect din natură şi sentimentele poetului in raport cu el. Defineşte un procedeu de pictură bazat pe efectele de culoare ale unor creioane moi. In pastel domină tehnica picturală. Ciclul Pasteluri inseamnă momentul liric cel mai potrivit adevăratei structuri morale a lui Alecsandri. · Natura Pastelurile transcriu reacţiile poetului la spectacolul schimbător,după anotimpuri. Peisajul lui Alecsandri nu este un simbol aluniversului, ci un fragment al lui. Este natură, mai degrabă geografică,decat filozofică. Spaţiul pastelurilor este mărginit la cat cuprinde privirea, e un univers familiar. Varietate de forme-campie, deal, rau explicabilă evident prin modelul real al acestui spaţiu este resimţită, ca varietate de forme.Este mai cu seamă o lume de forme ale naturii, nu de forţe ale ei, ceea ce vede poetul sunt aparenţele naturii nu mişcările ei interioare. In poeziile lui V. Alecsandri din ciclul Pasteluri s-ar putea vorbi mai larg despre sentimentul naturii. Atitudinea poetului faţă de natură nu este contemplativă, ci practic-hedonică. Natura,in cuprinsul unui an, iar in chip simbolic in cuprinsul unui vieţi omeneşti, se infăţişează sub două aspecte antitetice: unul stimulator vitalităţii (primăvara / vara, tinereţea), altul paralizant (iarna,bătraneţea). Poetul nu măsoară cu ochiul, ci cu criteriul practic.De fapt pasterulire lui Alecsandri sunt un calendar al spaţiului rural şi al muncilor campeneşti. In poeziile lui, poetul a surprins in imagini aspecte familiare ale vieţii campeneşti, privită din perspectiva anotimpurilor.

Pastelurile exprimă o viziune asupra naturii, nu asupra omului, omul fiind un element secundar al poeziei, imaginea lui este subordonată naturii.

Zdreanţă de Tudor Arghezi L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă? E un câine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parcă-i strâns din petice, Ca să-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atârnă Şi pe ochi, pe nara cârnă, Şi se-ncurcă şi descurcă, Parcă-i scos din calţi pe furcă. Are însă o ureche De pungaş fără pareche. Dă târcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa lăieţ, Aşteptând un ceas şi două O găină să se ouă, Care cântă cotcodace, Proaspăt oul când şi-l face. De când e-n gospodărie Multe a-nvăţat şi ştie, Şi, pe brânci, târâş, grăbiş, Se strecoară pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul. - "Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. - "L-a mâncat!" "Stai niţel, că te dezvăţ Fără mătură şi băţ. Te învaţă mama minte." Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar decum l-a îmbucat, Zdreanţă l-a şi lepădat Şi-a-njurat cu un lătrat. Când se uita la găină, Cu culcuşul lui, vecină, Zice Zdreanţă-n gândul lui "S-a făcut a dracului!"

Tudor Arghezi Poeziile despre natură şi vieţuitoare se constituie intr-o secvenţă îndrăgită de copii.Receptivitatea timpurie faţă de poeziile despre natură şi vieţuitoare , situate după cântecele de leagăn , poeziile –numărătoare , poeziile –joc , se explică prin optica antropomorfizantă asupra vieţii.Aceştia regăsesc , in lumea animalelor , a păsărilor , a gâzelor şi a plantelor , aspecte ale existenţei proprii , cu preocupările cotidiene , cu grijile şi satisfacţiile caracteriste vârstei , cu jocurile preferate. Tudor Arghezi este unic în literatura romană prin maniera in care abordează universul micilor vieţuitoare.Poetul ne invită să ne aplecăm cu sensibilitate privirile asupra albinelor , greierilor ,lăcustelor , cărăbuşilor , buburuzelor , furnicilor care işi impart existenţa cu omul văzut in diferite ipostaze : copil , tanăr şi matur. VOLUME DE VERSURI care cuprind poezii pentru copii :„Cărticică de seară‖(1935) ; „Mărţişoare „ (1936; „Hore‖ (1939) ;„Hore penru copii‖ „Din abecedar „ (1940) ; „Sărbătoarea de păpuşi se incepe chiar acuşi‖ (1942-1943) , „Sporturile copiilor „ (19421943); „ Prietenii copiilor „ (1942-1943); „Animale mici şi mari„ (1942-1943) ; „ Mici copii , mari bucuri „ (1943-1944) ; „ Iubitele noastre animale‖ (1942-1944) ; „ Drumul cu poveşti „ ( 1947) ; „Ţara piticilor „ (1947) ; „Prisaca „ (1956) ; „ Stihuri pestriţe „ (1957);„ Zece arabi – zece căţei – zece mâţe „ (1958) ; „ Şapte fraţii „ (1963) .Poeziile din aceste volume întreţin neştirbit apetitul pentru gingăşie, inocenţă, prospeţime şi delicateţe al poetului şi al cititorului .Refuzat de marele infinit la care nu poate ajunge şi pe care nu şi-l poate apropia , poetul se apleacă spre o lume a inocenţei daruindu-şi iubirea fiinţelor mărunte , copiilor , gâzelor , firelor de iarbă, florilor,fluturilor. In aceste poezii ne întâmpină un univers plin de gingăşie ,de delicateţe , de prospeţime şi de lumină.Animale , păsări , gâze devin pentru poet prilej de admiraţie şi de disimulată uimire in faţa miracolului alcătuirii şi implinirii rostului lor , fapt ce explică de ce Arghezi a fost numit , folosindu-i-se propriile cuvinte:„ poet al boabei şi al fărâmei‖. Calitatea aceasta a lumii mărunte şi umile, de a răsfrange inexistenţa ei cotidiană infinitul şi sublimul devine, pentru poetul boabei şi al făramei, mărturia unei prezenţe divine, îndărătul tuturor manifestărilor vieţii.Privind vrăjit cum se joacă iepurii „de-a leapşa‖ şi gângăniile„dea capra‖, cum se adună in cele mai mărunte pulsaţii ale naturii minunile creaţiei, poetul are impresia că prin preajma lor „trece Sfantul câteodată‖, „purtat repede de vant‖.Viziunile poetului apropie mineralul şi vegetalul de animalic,teluricul de spiritual.Totul este văzut sub un unghi al pluralităţii şi unităţii forţelor vieţii, totul participă la analogii universale fantastice.Albinele au trimis „ o solie‖, care să cânte copiilor „la ureche/Ruga bălţii veche‖( „Domniţa‖).Gângăniile se prefac in podoabe de mărţişoare „Chilimbarul ăsta-i o răgace/Matostatul e un cărăbuş/Prins acuş‖( „Nu e‖).Stolurile de raţe par „nişte ciocsne de lemn aruncate in sus‖ ( „Zbor de mare‖).In poezii ca „O lăcustă‖, „Horă de şoareci‖, „ Giuvaiere‖, „O furnică‖, „Vaca lui Dumnezeu‖, „Har‖ ,poetul priveşte fiinţele mărunte ca pe nişte bijuterii insufleţite,care uimesc şi farmecă sufletul arghezian ce se copilăreşte odată cu aceste fiinţe miraculoase. In poezia „O furnică‖ este descrisă furnica, folosindu-se o gamă variată de procedee artistice,menite să facă poezia accesibilă copiilor;inţelegerea modului de comportare al furnicii, atrăgand atenţia asupra mediului ei specific de viaţă. Succint,dar convingător,Arghezi individualizează personajul, atribuindu-i insă trăsături pozitive:harnică,prevăzătoare, cumpătată. Poetul o consideră ca pe o făptură a propriului său univers: „Unde dormi, aici, departe?‖

Lumea minusculă a lui Arghezi are un pronunţat aerdomestic.Făpturile care se bucură cu precădere de atenţia poetului sunt :pisica din sufragerie, dulăul din curte, greierele de sub perdea,furnicile din cămară, trântorii tăbărâţi pe felia de cozonac cu stafide a Miţurei.O intimitate cotidiană sudează acest univers. El gravitează in jurul gospodăriei,al indeletnicirilor curente şi închipuie un fel de nucleu uman robust in centrul căruia stau afecţiunea intre soţi,dragostea părinţilor pentru copii, micile satisfacţii ale vieţii familiale.Sentimentul dragostei implinite face de fapt, din Arghezi, poetul boabei şi al fărâmei. Poeziile despre vieţuitoare scrise au un rol important în viaţa copiilor, pentru că ,citind poeziile, pot învăţa a admira lumea înconjurătoare, a observa şi cele mai mici părţi ale mediului înconjurător,viaţa animalelor mărunte şi chiar a invăţa din felul lor de viaţă, din greşelile lor. E bine să atragem atenţia copiilor asupra făpturilor mici ca să descorere ei înşişi frumuseţea lumii, a naturii, şi,astfel să aibă dorinţa de a o ocroti. În multe poezii apare la sfarşit mesajul pe care autorul doreşte să-l transmită cititorilor.Se dezvoltă fantezia copiilor imaginand-uși întâmplări cu animale. Limbajul poeziilor este pe înţelesul lor, îşi pot îmbogăţi vocabularul şi cunoştinţele cu nume de animale(lăcustă, muscoi,bondar, catar, stacoj, cuc, pitulici, scatiu, etc.), cu însuşiri ale lor(zdrenţuros, flocos, pungaş, nerod, zburdalnic, balşat, pestriş, ), cu numele locurilor unde trăiesc animalele(stup, urdiniş furnicar), cu numele hranei. Poeziile despre vieţuitoare se recomandă începand cu clasele a treia şi a patra, copiii, care deja pot să înţeleagă limbajul folosit de autor. Aceste poezii se pot accesibiliza în mai multe feluri.În clasele primare nu se fac analze de poezii, dar oricum se pot discuta despre poezii pe baza unor întrebări. De exemplu, în poezia „ O furnică‖, se pot pune următoarele întrebări:Ce făcea furnica?-aici elevii vor căuta toate verbele care exprimă acţiunea furnicii;Cum era furnica?-copii vor căuta cuvintele, expresiile care descriu furnica;Cine vorbea cu ea? Oare furnica inţelegea ce ii spunea omul? Tu înţelegi vorba animalelor? Ce crezi ?cum s-a simţit furnica in palma omului? Tu ai ţinut vreodată o furnică in palme? Tu cum te-ai simţi in palma unui uriaş? Oare ce se intamplă in continuare cu furnica? Tu cum ai fi procedat in locul omului care ţinea furnica? E bine să faci rău unui animal? De ce?;Scrie o compunere cu titlul „Dacă aş fi furnică‖. Tema aceasta sepoate discuta şi in cadrul altor obiecte: la ştiinţe vorbind despre viaţaanimalelor, la desen, desenand furnica cu hrana, la educaţie civică,discutand despre relaţia om-animal, om –natură. Langă conţinutul poeziilor, putem să vorbim şi despre structura poeţiilor în general:strofă, vers, rimp. Copiii pot să facă deosebiri între poezii, observând caracteristicele poeziei, deosebirile şi asemănările dintre poezii. În concluzie, poeziile despre vieţuitoare scrise de Tudor Arghezi sunt o comoară în literatura romană, aşa cum afirmă şi Pompiliu Constantinescu: „Arghezi nu-şi creează un univers de iluzii din materiale pretenţioase şi moarte, nici nu porneşte din piscul muntelui,ca să cadă in pivniţă. Modest, el observă miracolul vieţii, întrupat în copil, în gângănii, în plante, în păsări şi în omul umil. Lumea e atât de complicată, atât de concretă în fenomenele ei,încât poartă în ea însăşi marea semnificaţie a vieţii. Poetul nu inventează subiecte, teme grandioase, fiindcă ele există‖.

ZDREANTÃ- Tudor ArgheziComentariu literar

"Zdreantă" este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor.Este o scurtă povestire alegorică în versuri, în care autorul personifică un cățel pentru a satiriza deprinderea de a fura, prin urmare este o fabula.Poezia are în structură o primă parte- povestirea propriu-zisă, si o a doua- morala. Construcția poeziei are la bază personificarea ca figura de stil. TITLUL este o metaforă care sintetizează imaginea personajului principal. CONȚINUTUL Începutul poeziei este o interogație retorică și are scopul de a capta atenția copilului si a-l implica sufleteste:" L-ați vãzut cumva pe Zdreanță,Cel cu ochii de faianță?‖ Urmeaza descrierea cățelului:frumos, creț, lățos, cu părul care-I acopera ochii de faianță.Datorită înfățișării cățelului,versurile sunt foarte atractive pentru copii:"E un câine zdrențuros,De flocos, dar e frumos.Parca-i strâns din petice,Ca sã-l tot împiedice,Ferfenițele-i atârnă, Și pe ochi, pe nară carnă,Si se-ncurcă si descurcă,Parcă-i scos din călți pe furcă. Are însă o ureche, De pungaș fãrã pareche".Poezia continuă cu pozna lui Zdreanță. El își propune să fure un ou din cotețul găinilor, stă la pândă până cănd vede că o gaină s-a ouat, intră în coteț, fură oul si-l mănâncă.Dă târcoale la coteț,Ciufulit si-așa lăieț, Asteptând un ceas și doua,O gaină sã se ouă,Care cântă cotcodace,Proaspăt oul când și-l face.De când e-n gospodărie, Multe anvățat si stie,Si, pe brânci, târâs, grăbis,Se strecoară pe furiș, Pune laba, ia cu botul Si-nghite oul cu totul.Este însă prins de gospodină și pedepsit.Ca să-l dezvețe de acest urât obicei, gospodina a pus în cuibarul găinilor un ou fiebinte, iar Zdreanță când a vrut să-l mănânce, s-a fript."Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. - "L-am mâncat!" ,"Stai nițel, că te dezvăț,Fără mătură și băț.Te învața mama minte."Si i-a dat un ou fierbinte.Dar de cum l-a îmbucat,Zdreanță l-a si lepadat ,Și-a-njurat cu un lătrat. Finalul poeziei este un monolog, din care rezultă că metoda gospodinei de a-l pedepsi pe smercherul cățel a dat roade.Când se uită la gaină,Cu culcusul lui, vecină,Zice Zdreanță-n gandul lui "S-a fãcut a dracului!" Mesajul:finalulpoeziei este usor de receptat de copii si anume:furtul se pedepsește. COMPOZIȚIE Desi foarte scurtă,poezia abundă de figuri de stil si tehnici artistice:  epitete la constructia portretul fizic al cățelului: de faianță, zdrențuros, flocos, cârnă,ciufulit, lăieț,  comparații: “Parcă-i scos din călti pe furcă, ―Are însă o ureche/ De pungaș fãrã pereche‖  aliterații: “pe brânci, târâș, grăbiș,‖  personificare:‖Zice Zdreanță-n gândul lui‖ dialogul:interogația retorică Versificația:asigură muzicalitate Ritm: trohaic prima silabă fiind accentuată, iar a doua neaccentuată Rima:împerecheată Măsura:7- 8 silabe

Elena farago Elena Farago a scris numeroase poezii, mai ales pentru micii cititori. A publicat volume destinate copiilor. Dintre acestea amintim: Pentru copii -1913 Copiilor -1913 Din traista lui Moş Crăciun -1920 Să nu plângem -1921 Poeta a scris şi lucrări in proză, povestiri destinate copiiilor. Cele mai inportante sunt: „Să fim buni‖, „Într-un cuib de rândunici‖1925, „Să nu minţi şi să nu furi‖-1944. Poeziile sunt frumoase, se citesc cu plăcere, se pot memora uşor. Ele au un puternic caracter educativ. Autoarea urmăreşte nu numai să-i amuze pe copii,ci și să-i educe, să le formeze deprinderi bune de comportare şi trăsături frumoase de caracter. De asemenea urmăreşte să îndrepte, să corecteze unele deprinderi urâte, unele defecte. Prin numeroase poezii autoarea urmăreşte să formeze la copii trăsături pozitive de caracter. Ia atitudine împotriva diferitelor obiceiuri şi deprinderi urâte, pe care le condamnă. În poezia „Căţeluşul şchiop‖ poeta ia atitudine împotriva acelor copii care chinuiesc micile animale, care au obiceiul de a le lovi fără motive. Un căţeluş se plânge că a fost lovit de un copil rău, iar acum nu poate merge, ci sare în trei picioare. Copii rad de el şi-l strigă „cuțu şchiop‖. Căţeluşul este trist când îi vede pe fraţii lui jucându-se cu copiii şi alergând.El stă singur şi plânge.El admiră pe copii cuminţi,îi iubeşte şi ar dori mult să se joace cu ei.Din păcate sunt şi copii răi ca acela care l-a lovit,iar acei copii îi sunt urâţi. Caţeluşul spune că ar putea să se răzbune , să-l muşte de picior , dar nu face acest lucru dorind să-i arate că el este mai bun de cât acel băiat care l-a lovit. „....aş putea să-l muşc odată De picior , să mă răzbun. Dar il las aşa , să-l vadă Răul , că un biet căţel Are inima mai bună Decat a vrut-o el.” Întreaga operă literară a Elenei Farago este un exemplu de sensibilitate artistică. Ea s-a apropiat cu multă înţelegere de sufletul celor mici, şi frumoasele ei creaţii a încântat copiii de-a lungul timpului , a ştiut să aducă bucurie în sufletul copiilor şi să-i facă mai buni şi mai sensibili.

Cățelușul șchiop Scurt comentariu

Titlul are sens denotativ; Poezia prezintă o întâmplare tristă cu un cățeluș cu trei picioare; Se observă facilitatea textului,muzicalitatea și moralizarea. Elena Farago – Cățelușul șchiop Eu am numai trei picioare, Si de-abia mă misc: top, top, Râd când mă-ntalnesc copiii, Si mă cheama "cuciu schiop". Fratii mei ceilalti se joaca Cu copiii toti, dar eu Nu pot alerga ca dansii, Ca sunt schiop si cad mereu! Si stau singur toata ziua Si plâng mult când mă gandesc Ca tot schiop voi fi de-acuma Si tot trist am să traiesc. Si când mă gandesc ce bine M-as juca si eu acum, Si-as latra si eu din poarta La copiii de pe drum!... Cat sunt de frumosi copiii Cei cuminti, si cat de mult Mi-ar placea să stau cu dansii, Să mă joc si să-i ascult! Dar copiii rai la suflet Sunt urâti, precum e-acel Care m-a schiopat pe mine, Si nu-i pot iubi de fel... M-a lovit din rautate Cu o piatra în picior, Si-am zacut, si-am plans atata, De credeam ca am să mor... Acum vine si-mi da zahar Si ar vrea să-mi fie bun, Si-as putea să-l musc odata

De picior, să mă razbun, Dar il las asa, să vada Raul, că un biet catel Are inima mai buna Decât a avut-o el.

Versuri "George Toparceanu - Balada unui greier mic" Peste dealuri zgribulite, Peste ţarini zdrenţuite, A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată. Lungă, slabă şi zăludă, Botezând natura udă C-un mănunchi de ciumafai, Când se scutură de ciudă, Împrejurul ei departe Risipeşte-n evantai Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai... Şi cum vine de la munte, Blestemând Şi lăcrimând, Toţi ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni, Iar măceşii de pe câmpuri O întâmpină în cale Cu grăbite plecăciuni... Doar pe coastă, la urcuş, Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş, Negru, mic, muiat în tuş Şi pe-aripi pudrat cu brumă: - Cri-cri-cri, Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun, Că puteam şi eu s-adun O grăunţă cât de mică, Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică, Fi'ndcă nu-mi dă niciodată, Şi-apoi umple lumea toată Că m-am dus şi i-am cerut... Dar de-acuş, Zise el cu glas sfârşit Ridicând un picioruş, Dar de-acuş s-a isprăvit... Cri-cri-cri, Toamnă gri, Tare-s mic şi necăjït!

George Topîrceanu, poetul şi prozatorul, îmbinǎ în creaţia sa clasicul şi modernul, luciditatea şi lirismul. Volumele de versuri‖Balade şi idile‖ ,‖Parodii originale‖, ‖Migdale amare‖sunt un aliaj de umor şi sentimentalitate. El preface ‖în glume lacrimile amare‖. În cadrul operei lui G.Toparceanu, baladele şi rapsodiile meritǎ o atenţie cu totul deosebitǎ. În multe rapsodii şi balade va umaniza lumea plantelor şi a gâzelor,luând parte la durerile lor. Din acest punct de vedere este interesantă o paralelǎ între autorul baladelor vesele şi triste şi cel al volumului ‖Din lumea celor care nu cuvantǎ‖: Emil Garleanu. Ambii înzestraţi cu o deosebitǎ sensibilitate sufleteascǎ, şi, panǎ la un punct cu aceleaşi preocupǎri, au dat la luminǎ opere, pe cât de diferite ca gen literar, pe atâta de apropiate ca realizare artisticǎ. Se poate face o paralelǎ şi între G.Toparceanu şi scriitorul de renume mondial Jules Renard, scriitor ce e renumit ca un minunat interpret al naturii şi vanǎtor de imagini. In volumele ‖Baladele vesele şi triste‖, „Migadale amare‖sunt cuprinse şi poezii accesibile celor mici. Cele mai cunoscute, încǎ din şcoalǎ sunt: „Balada unui greier mic‖,‖Rapsodii de toamnǎ‖,‖Balada chiriaşului grǎbit‖,‖Primǎvara‖,‖Rapsodii de primǎvarǎ‖etc. Astfel, „Balada unui greier mic‖ surprinde aspecte din naturǎ la venirea toamnei. Este alcǎtuitǎ din 2 momente. ·Primul- o descriere a toamnei, iar al doilea- prezentarea micului greier surprins de anotimpul rece; modalitatea principalǎ a creerii atmosferei este personificarea, dar poezia se caracterizeazǎ şi printr-un grafism al imaginilor. Prima strofǎ, un catren, realizeazǎ introducerea în cadru pentru versurile urmǎtoare care sunt un prim-planul toamnei: Lungǎ, slabǎ şi zǎludǎ, Botezând natura udǎ C-un mǎnunchi de ciumǎfai Mişcarea pare a înceta, pentru ca imediat imaginea sǎ se focalizeze asupra greierului: Din cǎsuţa lui de humǎ A ieşit un greieruş Negru, mic, muiat în tuş Şi pe-aripi pudrat cu brumǎ. Diminutivele cǎsuţǎ, grieruş, alǎturi de imaginile grafice realizeazǎ un portret miniatural în linii graţioase trezind duioşia. Se remarcǎ din nou o creştere a ritmului dar confruntarea se va desfǎşura în lumea mǎruntǎ a gâzelor: între greier şi furnicǎ; faptul însǎ nu diminueazǎ cu nimic dramatismul. Finalul aduce imagini care sintetizeazǎ conţinutul poeziei exprimandu-şi compasiunea poetului pt. mica vieţuitoare : „Cri-cri-cri

Toamnǎ gri, Tare-s mic şi necǎjit...” Epitetul „gri‖ cuprinde simbolic trǎsǎturile caracteristice ale anotimpului ploios şi rece. Cele douǎ pǎrţi sunt alcǎtuite sintetic armonios. G.Topirceanu spre deosebire de Calistrat Hogas,îndragostit numai de peisajul albastru,scăldat in lumina zilelor de vară,s-a oprit asupra tuturor anotimpurilor. Titlurile unor poezii demonstreaza acest lucru:‖Rapsodii de primavară‖,‖Rapsodii de toamnă‖,‖Rapsodii de vară‖,‖Noapte de iarnă‖etc. Ca poet al anotimpurilor, îmbină viziunea realistă cu fantezia,euforia cu melancolia.Baladele includ fragmente descriptive excelente.Edificatoare sunt pagini ca acelea din „Rapsodii de primavară‖,si „Rapsodii de toamnă‖ în care finețea observației, umorul și plasticitatea expresiei, formează un ansamblu evocator.Poetul vede natura pictural în planuri mari sau pe porțiuni mici întotdeauna cu senzațiile unui fin colorist.Vitalitatea naturii îi inspiră eroism,dragoste de viață. În concluzie ,poezia lui Topirceanu aduce în lumea copiilor ritmuri deosebite,melodii ale naturii în durata anotimpurilor,imagini plastice de neuitat. Prin maniera în care abordează universul micilor vietuitoare, se aseamană cu unele poezii ale lui Tudor Arghezi,unde animale,păsări,gâze,devin pt.poet prilej de admirație și disimulată uimire îîn fața miracolului alcătuirii și împliniri rostului lor. Aceste poezii au o valoare instructiv-educativă.Constituie un mijloc de cunoaștere a unor aspecte ale vieții animalelor,gâzelor,cât și o cunoaștere și o vizualizare mai bună a anotimpurilor. Multe poezii destinate copiilor, ca exemplu:‖Balada unui greier mic‖,‖Rapsodii de primavară‖,‖Rapsodii de toamnă‖,‖Rapsodii de vară‖ se pot folosi și la alte ore. Poezia”Balada unui greier mic” o putem folosi la ora de abilitati practice unde, din frunze uscate de toamnă,nuci și alte materiale naturale se poate lipi pe un carton un greier posomorât.La ora de educație muzicală se poate învăța cântecul cu acelasi nume ‖Balada unui greier mic‖.Într-un mod asemanator se poate proceda și cu rapsodiile sus amintite. Poeziile lui Topîrceanu au o valoare însemnată instructiv−educativă. Le trezește copiilor preșcolari și școlari dorința de a observa mai atent natura, precum și viața din natură astfel, contribuind la dezvoltarea spiritului de observație.Copiii vor descifra și înțelege mesajul estetic și moral prin diferite procedee,metode adecvate vârstei,joc didactic precum și printr-un șir de întrebări: -care este anotimpul tău preferat? -explică de ce tocmai acest anotimp? -cum este anotimpul toamna?

-cum vezi acest anotimp in „Balada unui greir mic‖? -ce sentimente ai față de greier? -dacă ai putea cum l-ai ajuta? -cum poți să-ți ajuți un coleg? -cum trebuie să ne comportăm unii cu alții? Din poezia „Rapsodii de toamnă‖ ce animal ai vrea să fii: vrabie, broscoi,lişiţă, cocostârc sau țântar? De ce tocmai acest animal? Desenează floarea preferată. Ce flori ai dori să ai în curte?(dezvoltarea vocabularului). TEME ȘI MOTIVE ÎN POEZIILE LUI TOPÎRCEANU Revenind la G.Topîrceanu stim că s-a afirmat ca un poet sentimental și samănătorist.El a meditat la existența umană,a fost insistent atras de natura si rotirea anotimpurilor pe care le-a evocat nu o dată în rapsodii și balade.Lirismul lui Topîrceanu nu este unul concentrat,al eului personal ci unul obiectiv.Poetul se confesează mai rar,el urmărește de obicei destinul unor eroi,cultivând o poezie narativă și descriptivă,ce i-a fost reproșată.Sigur că ea se opune lirismului modern ce se îndrumă spre esențe și ascunde pericolul discursivității,pe care însă Topîrceanu a căutat să-l evite-si, în genere a reusit-prin umor si prin etalarea unui talent de peisagist si de colorist întru totul notabil. Tema predominantă in poeziile lui Topîrceanu este natura si Vietuitoarele, aducând o contribuție însemnată în lărgirea orizontului de cunoștințe a copiilor.Prezintă câteva aspecte caracteristice ale unor vietăți îndragite de copii,cum ar fi:greierele,broasca,ariciul,iepurele etc. În poezia „Balada unui greier mic‖, poetul, după ce prezintă cadrul-un tablou specific de toamnă, anotimp ce apare respingător,fiind ―lungă,slabă și zăludă‖ risipind în evantai‖: Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai... Predispoziția miniaturistică și colorismul ce-l caracterizează pe poet se fac simțite si aici, înfațișând prin câteva imagini caracteristice greierului: „Negru,mic, muiat în tuș Și pe -aripi pudrat cu brumă.‖ Unind umorul fin cu melancolia,poetul observă cu atenție priveliștile naturii cu flora și fauna minusculă si atribuie greierasului sentimente omenești: „Cri-cri-cri Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun Că puteam și eu s-adun

O grăunță cât de mică Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică. Fiindcă nu-mi dă niciodată Și-apoi umple lumea toată Că m-am dus și am cerut...” Ultimele versuri rasună ca sunetul unei melodii triste,vestind parcă Sfârșitul greierașului,care nu mai poate rezista frigului si umezelii de Toamnă.Acest final înduioșător fiind pe buzele tuturor copiilor: „Cri-cri-cri Toamnă gri, Tare-s mic și necăjit!” „Balada unui greier mic”face parte din poeziile cu viziune fabulistică,fiind în fapt o continuare a fabulei lui La Fontaine „La cigleet et la fourmi‖. George Topîrceanu preia motivul accentuând liniile situaţiei tragice a greierașului.Coloristul și miniaturistul se conturează parcă și mai mult în poeziile care iau ca pretext primăvara și vara.Poetul are viziunea ciclului etern al succesiunii anotimpurilor. Poetul reușește să creeze o lume imaginară a micilor viețuitoare cu ajutorul epitetelor,enumerațiilor și al personificării. „Natura polarizează în exclusivitate lirismul lui Topîrceanu.Deşi avem de-a face cu un poet care a trăit aproape toată viața într-un oraș de provincie, natura nu intră în versurile sale sub forma grădinii publice, ci antenele sensibilității sale se întind dincolo de barierele orașului, receptând cu prospețime primenirea anotimpurilor.Topîrceanu nu este un peisagist clasic.Un poet ca el nu poate să fie închipuit pe un trepied, cu penelul într-o mână şi pânza bine fixată pe genunchi, asternând într-o compoziţie riguroasă colţul de natură de sub ochi.Trântit în iarbă,Topîrceanu se lasă în voia senzaţiilor de lenevire la soare, notând la întamplare câte ceva într-un caiet de schiţe. Mici impresii fără pretenţie.‖ (Dinu Pillat).

scurt comentariu: În ―Balada unui greier mic‖  descrierea este personificată si totodată se împletește cu narațiunea;  Anotimpul- regina naturii este personajul negativ-anotimp personificat;  Este evidențiat monologul greierului către toamnă( aceasta secvență reconstruiește fabula);  Greierele are doua tipuri de personalitate: artistul si muncitorul;  Limbajul este conotativ si denotativ;  Apar personificări ca: ―dealuri zgribulite‖; ―țarini zdrențuite‖;  expresivitatea morală este implicită.

Poezia despre copil și copilărie

Cântec de adormit Mitzura de Tudor Arghezi Doamne, fă-i bordei în soare, Într-un colţ de ţară veche, Nu mai nalt decât o floare Şi îngust cât o ureche. Şi-n pridvor, un ochi de apă Cu o luntre cât chibritul, Ca-n crâmpeiul lui să–ncapă Cerul tău şi nesfârşitul. Dă-i un fluture blajin Şi o broască de zmarald. Şi-n pădurea de pelin Fă să-i stea bordeiul cald. Şi mai dă-i, Doamne, vopsele Şi hârtie chinezească, Pentru ca, mânjind cu ele, Slava ta s-o zmângălească. Şi când totul va fi gata S-o muta la ea şi tata.

Scurt Comentariu: “Cântec de adormit Mitzura”, de Tudor Arghezi, este o poezie alcătuită din cinci strofe şi a cărei primă ediţie a fost publicată în 1927 în volumul Cuvinte potrivite. Tema operei este copilăria. Titlul sugerează că ar fi un cântec de leagăn ,dar textul în sine nu este un cântec de leagăn ci este o invocație,o rugăciune a părintelui către Divinitate,o proiecție a aspirațiilor pentru viitorul copilului,o ursire a destinului acestuia. S t r o f a I : “Doamne,fă-i bordei în soare” – soarele reprezintă căldură,lumină,absolut,ideal,perfecțiune,împlinire. Este evidențiată estetica urâtului.Expresia ―bordei în soare‖ este o metaforă .Bordeiul este o casă mică dărăpănată,soarele reprezintă împlinirea,iar în concluzie,întreaga expresie semnifică o viață fericită. Prin împletirea urâtului cu frumosul,poetul reușește să dea naștere unor expresii cu semnificații de aur. Expresia ― Într-un colț de țară veche‖ exprimă simplitatea,măsura.Idealul pe care îl dorește părintele pentru copil este ca acesta să aibă o viață modestă,simplă,dar să fie fericit,împlinit sufletește. Universul copilăriei este reprezentat prin cuvinte ca: ―floarea‖; ―urechea‖. În strofa aII-a si aIII-a sunt reprezentate miniaturalul și microcosmosul(infinitul).Apar metafore ca : ―broască de smarald‖ ; ―pădure de pelin‖ (viață complicată); ―bordeiul cald‖ ( să fie bine); Strofa a IV-a si a V-a: ―hârtie și vopsele‖ ( instrumente cu care să creeze)‘; ―smângălească‖ – pe înțelesul copiilor. Atitudinea lui Tudor Arghezi este aceea a unui adult-atitudine protectoare de părinte. În poezia "Cântec de adormit Mitzura", urarea caldă, sinceră exprima bucuria și entuziasmul eului liric pentru lumea copilăriei.

Tudor Arghezi (autor canonic) (1880 - 1967) Teme ale creatiei lirice

Tudor Arghezi s-a nascut la Bucuresti, la 23 mai 1880, numele sau adevarat fiind Ion N.Theodorescu. Pseudonimul Arghezi provine, dupa cum marturiseste însusi poetul, de la numele vechi al Argesului, Argesis. Primul volum de poezii apare foarte tarziu, in 1927, la varsta de 47 de ani, avand un titlu sugestiv "Cuvinte potrivite"-, care-l impune definitiv in literatura romana, dupa care publica si alte volume de versuri, romane, numeroase articole. I. Poezia filozofică cuprinde mai multe subteme: 1. Poezia autodefinirii: Ideea ca omenire este dominata de manifestari contradictorii: "Unii învârtesc securea, ceilalti despoaie crini cu sufletele-n beznă si degetele-n soare" ("Ruga de vecernie") Omul este plamadit din materie si spirit: "M-am zamislit ca-n basme, cu sapte frunti si sapte Grumaji si sapte teste Cu-o frunte dau in soare, cu celelalte-n noapte, Si fiecare este Si nu este. Sunt inger, sunt si diavol si fiara si-alte asemeni Si ma framant in sine-mi ca taurii-n belciug."("Portret") Alte poezii: "Nehotărâre", "Binecuvântare", "Omule si dumneata?", "Buruianu, nu stiu care" (vol. "Hore"); Omul este totusi o fire angelică, pură, o creatie divină: "Denie cu clopote"; 2. Arta poetică: Cuvantul este omnipotent, atotputernic, esenfa universului, crez poetic incarcat de forta creatoare: "Sa-mi fie verbul limba De flacari ce distrug Trecand ca serpii cand se plimba; Cuvantul meu sa fie plug Tu, fata solului o schimba Lasand in urma lui belsug."("Ruga de seara,"); Aceeasi artă poetică ilustreaza si poezia "Testament". Elogiul adus poeziei, stihurilor este exprimat in poeziile: "Dor dur", "Din drum". Estetica uratului este maniera literara in care inovatia stilistica argheziana consta in revalorificarea cuvintelor, dandu-le noi sensuri, in ideea ca acestea sunt atotputernice, pot schimba esenta universului. Semnificativ pentru estetica uratului este volumul intitulat sugestiv "Flori de mucigai", insa definita de insusi Arghezi in poezia "Testament": "Din bube, mucegaiuri si noroi, Iscat-am frumuseti si premri noi." Estetica urâtului este dusa la apogeu in poeziile care exprima blesteme de sorginte populara, pe care Arghezi le revalorifica, provocand o puternica impresie: "In toata vremea si in tot ceasul Viermii de caine sa-ti mistuie nasul"("Blestem de baba")

3. Viziunea asupra morții: Spaima de moarte este ilustrata in poezia "Duhovniceasca": "Ce noapte groasa, ce noapte grea!/ A batut in fundul lumii cineva,/ E cineva sau, poate, mi se pare./ Cine umbla fara lumina,/ Fara luna, fara lumanare/ Si s-a lovit de plopii din gradina?"; Moartea este un joc, pe care fiecare om trebuie sa-l joace si cu care trebuie sa se invete: "Puii mei, bobocii mei, copiii mei!/ Asa e jocul,/ Il joci in doi, in trei,/ Il joci in cate cati vrei,/ Arde-l-ar focul!" ("De-a v-afi ascuns"). II. Lirica existențială este ilustrata de Psalmi. Definit ca poet aflat "intre credinta si tagada", Tudor Arghezi a creat - intre anii 1927 -1967 -16 psalmi publicati in mai multe volume de poezii: 9 psalmi fac parte din volumul de debut, "Cuvinte potrivite", iar ceilalti din volumele "Frunze", "Poeme noi", "Silabe", "Noapte". Acest fapt demonstreaza preocuparea permanenta a lui Arghezi pentru problematica filozofica a relatiei omului cu Dumnezeu, fiind definita ca lirica existentiaia, ca o poezie "monumentala si grea a zborului sufletesc catre lumina". (G.Calinescu) III. Poezia iubirii: Iubirea este un sentiment protector, dus pana la extazul familiar, o necontenita chemare a iubitei, amanand intalnirea pentru a prelungi fericirea de care se simte cuprins, in care Arghezi presara ironii incantatoare: "Si acum c-o vad venind Pe poteca solitara, De departe, simt un jind Si-as dori sa mi se para."("Melancolie")

IV. Poezia sociala. Arghezi exprima o atractie surprinzatoare pentru fata dizgratioasa a lumii, o piacere a cruzimii, un spectacol al degradarii umane: Ilustreaza scabrosul, putreziciunea vietii omenesti: "In beciul cu morti, Ion e frumos, Intins gol pe piatra cu-n fraged suras, Trei nopti sobolanii l-au ros Si din gura-i baloasa-i cade sacaz."("Ion Ion") Arghezi ramane solidar cu cei multi, care trudesc in anonimat, infrumusetati de munca aspra, dar cinstita, in timp ce aceia care trandavesc sunt degradati. moral, jalnici. Poetul se simte mandru pentru cei simpli si cinstiti si revoltat si dispretuitor fata de cei "plini de bube", cum îi numeste pe boieri. Poezia de revolta sociala este exprimata in volumul "1907-Peizaje" din 1955, in care poeziilepamflet "Cuvant inainte", "Pe razatoare", "Lipsesc morminte" ilustreaza drama rascoalei taranesti intrun limbaj deosebit de impresionant. Volumul "Cantare omuiui" din 1956 este o adevarata sociogonie, ilustrand in imagini poetice de o puternica expresivitate artistica evolutia omuiui de-a lungul devenirii sale ("Nascocitorul"), pana la omagiul adus acestuia pentru descoperirea tainei tainelor,("Cel ce gandeste singur").

V. Poezia jocului, a boabei si a faramei exprima fascinatia pe care o are Arghezi pentru universul inconjurator, alcatuit, cu candoare unica si fermecatoare, din lumea gazelor, a florilor si a animalelor domestice. In proza si poezia dedicate acestor minuscule fiinte, Arghezi explica naiv geneza Universului ("facerea lumii, balet pe sapte silabe"), asearnana conditia omuiui cu "Un plop uscat" ori descrie elementele marunte ce compun Universul, cum ar fi: buruienile, cartoful ("Har"), dovleacul ("Hord in grădină"), gâzele ("Vaca lui Dumnezeu").

Inca din primul volum, "Cuvinte potrivite", Arghezi isi dovedeste inclinatia afectiva pentru aceasta lume gingasa, delicata, inocenta a vietuitoarelor, fata de care el are o dependenta afectiva. In poezia "Cantec de adormit Mitzura", precum si in "Cantec de cununie", urarea calda, sincera exprima bucuria si entuziasmul eului liric pentru lumea copilariei: "Doamne, fa-i bordei in soare, Intr-un colt de tara veche Nu mai nalt decat o floare Si ingust cat o ureche." ("Cantec de adormit Mitzura")

VI. Poezia peisajului. Natura este, in poezia argheziana, fie "spital de intristare si cainta" ("Tarziu de toamna"), fie extazianta, exuberanta, pentru ca "Din invierea sufletului de izvor/ Beau capreleamintirilor" ("Vant de toamna"), fie sub forma descrierii naturii dezlantuite ("Prigoana"). VII. Poezia inscriptiilor este alcatuita de poeziile cu poarta acest titlu semnificativ pentru reflectiile profunde ale poetului cu privire la datoriile oamenilor fata de semenii lor, fata de familie, fata de tara, fata de credinta stramoseasca, cuprinzand un imens univers, de la gaze la oameni, de la uratul regasit intr-o multitudine de ipostaze la sublim.: "Cand pleci, sa te-nsoteasca piaza buna Ca un inel sticlind in dreapta ta. Nu sovai, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept si biruie-n furtuna. Cand vii, paseste slobod, razi si canta, Necazul tau il uita-ntreg pe prag, Caci neamul trebuie sa-ti fie drag Si casa ta sa-ti fie ziinic sfanta."("Inscripție pe o usă") Tudor Arghezi aduce in literatura romana o opera ce se distinge printr-o noutate izbitoare atat in teme, cat si in limbajul poetic, savarsind o revolutie in poezia romaneasca. "In poezia argheziana intalnim o alta vegetatie, o alta configuratie a spatiului si a cosmosului, un alt sentiment al timpului decat acelea cu care eram obisnuiti din poezia anterioara, dar mai ales un alt spirit. Universul nu este, totusi, cu mult mai vast decat ni-l descoperise Eminescu, dar este esentialmente altul". (Ion Simut)

O, RĂMÂI de Mihai Eminescu �O, rămâi, rămâi la mine, Te iubesc atât de mult! Ale tale doruri toate Numai eu stiu să le-ascult; În al umbrei întuneric Te asamăn unui prinț, Ce se uit-adânc în ape Cu ochi negri și cuminți;

Si prin vuietul de valuri, Prin mișcarea ‗naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cârdului de cerbi; Eu te văd răpit de farmec Cum îngâni cu glas domol, În a apei strălucire Întinzând piciorul gol Și privind în luna plină La văpaia de pe lacuri, Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri." Astfel zise lin pădurea, Bolți asupra-mi clătinând; Șuieram l-a ei chemare Și-am iesit în câmp râzând. Astăzi chiar de m-aș întoarce A-nțelege n-o mai pot... Unde ești, copilărie, Cu pădurea ta cu tot?

O, rămâi... de Mihai Eminescu Mihai Eminescu, poetul nostru national, a lasat posteritatii o creatie artistica fara egal, atât ca diversitate tematica si profunzime a gândirii, cât si ca putere de expresie. Alaturi de "Luceafarul", "Calin (file din poveste)", "Lacul", "Ce te legeni...", "Revedere", cele cinci "Scrisori" etc, o creatie deosebit de originala, care ne da masura geniului eminescian, este si poezia "O, ramâi..." Elegia "O, ramâi..." a fost publicata în revista "Convorbiri literare" la 1 februarie 1879 si pune în lumina motivul comuniunii dintre om si natura, al interesului naturii pentru iubirea poetului. Titlul, constituit dintr-o interjectie si un imperativ, reluat si în primul vers cu verbul repetat sugereaza tocmai chemarea arzatoare a padurii adresata celui care îi cutreierase de atâtea ori adâncurile si-i descoperise farmecul. De aceea poezia este conceputa ca un dialog între scriitor si codru, chemarea padurii ramânând însa fara raspuns, caci poetul se manifesta prin gest si mimica si prin interiorizarea propriilor sentimente. Elegia este structurata în doua parti: prima parte, constituita din cinci strofe, în care padurea îl cheama pe poet în lumea de basm a copilariei, si cea de-a doua parte — ultimele doua strofe —, unde, cu sfâsietoare durere, este reliefata imposibilitatea întoarcerii poetului în aceasta lume mirifica. Mai întâi padurea copilariei, personificata, asemenea unei fiinte omenesti apropiate, îl întelege si-l îndrageste pe poet si de aceea i se adreseaza direct patetic: ,.O. ramâi, ramâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu stiu sa le-ascult". Intensitatea iubirii, frenezia chemarii sunt puse în evidenta prin prezenta interjectiei "o", prin repetarea imperativului "ramâi", prin constructia de superlativ afectiv "atât de mult", la care se adauga inversiunea "ale tale doruri toate" si adverbul "numai", cu valoare restrictiva si de întarire. Padurea îi ofera întelegere, fiindu-i confidenta, dar si ocrotire, caci ea se identifica, în strofa a doua, cu universul pur, mirific al copilariei ("în al umbrei întuneric/ Te asaman unui print") si îi ofera posibilitatea cunoasterii. ("Ce se uitadânc în ape/ Cu ochi negri si cuminti") a patrunderii în ritmurile intime ale naturii, în rosturile lumii ("Si prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taina/ Mersul cârdului de cerbi;"). Totul este acum straniu, ca în povestile copilariei, sta sub zodia clar-obscurului, a tainei, a nedeslusitului, ideea fiind sugerata prin întunericul umbrei, prin vuietul valurilor si prin miscarea "naltei ierbi", dar si prin comparatia " te aseaman unui print" si epitetul dublu "ochi negri si cuminti". Universul cunoasterii copilului se îmbogateste, deoarece începe sa înteleaga glasul naturii si chiar sa vibreze în ritmul ei: "Eu te vad rapit de farmec/ Cum îngâni cu glas domol,/ în a apei stralucire/ întinzând piciorul gol."

Are loc, de data aceasta, o iluminare prin cunoastere, si, în decorul de basm al padurii si sub vraja lunii, copilul poate trai clipe de imensa fericire, pierzând pentru moment notiunea timpului si ancorând în atemporalitate: "Si privind la luna plina/ La vapaia de pe lacuri./ Anii tai se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri". Ideca de iluminare, de fascinatie, prin cunoastere este reliefata prin imagini vizuale, "a apei stralucire", "luna plina", "vapaia de pe lacuri", si auditive — "glas domol", realizate prin epitetele "plina", "domol" si metafora "vapaia de pe lacuri". Epitetul "clipe dulci", comparatiile "anii se par ca clipe", "clipe se par ca veacuri", repetitia substantivului "clipe" si a verbului "se par" vor sa sugereze fericirea deplina datorata deliciilor oferite de natura, abandonarea parca, dincolo de timp. Cea de-a doua secventa constituita din ultimele doua strofe pune în evidenta atitudinea poetului fata de chemarea padurii o data cu trecerea copilariei. Pentru început este o atitudine de nepasare, de indiferenta, proprie tineretii si manifestata prin gest si mimica: "Suieram l-a ei chemare/ Si-am iesit în câmp râzând." Maturitatea, sugerata prin adverbul "astazi" din ultima strofa, impune o alta atitudine, de întelegere a imposibilitatii întoarcerii poetului în lumea copilariei si deci în timp. El este coplesit de regretul copilariei si fericirii pierdute si "arunca, în cele din urma, timpului neiertator un strigat dramatic, ale carui ecouri se amplifica pare ca în infinit: «... Unde esti, copilarie./ Cu padurea ta cu tot?»" Asadar padurea simbolizeaza copilaria pierduta, câmpul semnifica tineretea nepasatoare, iar adverbul astazi — maturitatea, dar si "nostalgie, cautare continua". In functie de aceste segmente temporale ale devenirii umane ireversibile sunt exprimate si gradate si sentimentele poetului: de la dragostea exaltata, dar soptita a padurii, la indiferenta inconstienta a tineretii si la neputinta, jalea si durerea coplesitoare din final ilustrate printr-o interogatie retorica si un vocativ cu reverberatii adânci si în sufletul cititorului. Aceasta poezie care da glas regretului pentru trecerea anilor copilariei se alatura altora care exprima durerea pentru zadarnicia vietii, pentru iubirea neîmplinita — "Mai am im singur dor", "Trecut-au anii...", "Despartire..." etc. —, toate aceste creatii dovedind ca elegia si-a gasit stralucirea în creatia eminesciană deoarece poetul a stiut sa vibreze profund si inconfundabil la tot ceea ce este omenesc.

♫Poezia religioasă

George Coșbuc - La Paști Prin pomi e ciripit şi cânt, Văzduhu-i plin de-un roşu soare, Şi salciile-n albă floare E pace-n cer şi pe pământ. Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii. Şi cât e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale Şi doi de se-ntâlnesc în cale Îşi zic: Hristos a înviat! Şi râde-atâta sărbătoare Din chipul lor cel ars de soare. Şi-un vânt de-abia clătinitor Şopteşte din văzduh cuvinte: E glasul celor din morminte, E zgomotul zburării lor! Şi pomii frunţile-şi scoboară Că Duhul Sfânt prin aer zboară. E linişte. Şi din altar Cântarea-n stihuri repetate Departe până-n văi străbate - Şi clopotele cântă rar: Ah, Doamne! Să le-auzi din vale Cum râd a drag şi plâng a jale! Biserica, pe deal mai sus, E plină astăzi de lumină, Că-ntreaga lume este plină De-acelaşi gând, din cer adus: În fapta noastră ni e soartea Şi viaţa este tot, nu moartea. Pe deal se suie-ncetişor Neveste tinere şi fete, Bătrâni cu iarna vieţii-n plete; Şi-ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind câte-o bătrână Cu micul ei nepot de mână. Ah, iar în minte mi-ai venit Tu, mama micilor copile! Eu ştiu că şi-n aceste zile Tu plângi pe-al tău copil dorit! La zâmbet cerul azi ne cheamă Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

Poezia religioasă românească „Că noi în El vieţuim şi ne mişcăm şi suntem, aşa cum au spus unii dintre poeţii voştri: Că neam al Lui suntem şi noi.” (Faptele Apostolilor 17, 28) O literatură, oricare ar fi ea, nu poate ignora dimensiunea esenţială a fiinţei umane, şi anume aceea de fiinţă iubitoare de Dumnezeu şi de semeni, dimensiunea de homo religiosus. În raport cu lumea, omul este o fiinţă religioasă aflată într-o permanentă căutare a divinităţii. Conştient sau nu, voit sau nu, toţi ne manifestăm prin dimensiunea religioasă a fiinţei noastre. Relaţia omului cu Dumnezeu nu este doar una ascendentă (omul care vrea să ajungă la Dumnezeu), ci şi una descendentă (Dumnezeu coboară la om, El Însuşi Se face Om şi caută omul). În această mişcare de urcarecoborâre sau anabasiscatabasis, despre care vorbea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, omul se întâlneşte cu Dumnezeu sau cu un alt om într-o relaţie de iubire, pentru că Iubirea lui Dumnezeu este mişcarea lui Dumnezeu spre om, iar „mişcându-se spre Dumnezeu, creatura îşi pune de acord voia cu firea ei, în care Dumnezeu a sădit dorinţa iubirii faţă de El şi puterea de a se mişca spre El. (...) Din iubirea lui Dumnezeu faţă de făpturi răsare iubirea lor faţă de El şi deci iubirea lor faţă de El nu poate fi despărţită de iubirea Lui faţă de ele. De aceea, Sfinţii Părinţi nu fac o deosebire între ele. Iubirea făpturilor faţă de Dumnezeu este darul lui Dumnezeu, produs de iubirea lui Dumnezeu faţă de ele, care se întoarce cu rodul iubirii lor spre Dumnezeu. Iubirea prin care ele însele se mişcă spre El este iubirea prin care Dumnezeu le mişcă spre El. Două persoane care se iubesc nu mai ştiu ce are în această iubire fiecare de la sine şi ce este de la cealaltă.‖ O dată întâlnirea realizată, într-un punct central pe care literatura îl numeşte axis mundi sau centru al lumii, ea continuă într-o mişcare pe orizontală, mişcare de nivelare a raporturilor, deoarece: „creaţia se află pe drumul iubirii, priminduşi puterea din iubirea treimică şi înaintând spre desăvârşirea ei în unirea cu Sfânta Treime şi cu toţi oamenii.‖ Din această mişcare de iubire axiologică emană toate vibraţiile sufletului sensibil care realizează minunea întâlnirii cu Dumnezeu, prin iubire, iar prin aceasta cunoscându-L pe Dumnezeu, care este Iubirea însăşi. O astfel de înţelegere a unui homo religiosus mereu însetat şi înfometat de Iubire şi de Cuvânt, duce, inevitabil, spre o re-creare a lumii, spre o viziune proprie care prinde contur în creaţia lirică, în poezie. Marile creaţii sunt rodul întâlnirilor cu Dumnezeu în Iubire, cu Acela Care este Creatorul a toate, întâlniri din care ţâşnesc apoi, prin Cuvânt şi cuvinte, i-luminări, insuflări sau idei creatoare.

Indiferent cum le-am numi, este evident faptul că ele vin de la Dumnezeu şi că ele n-ar fi posibile fără întâlnirea cu El, ca dar şi har, în Lumină şi Iubire. Creaţia poetică devine în acest fel har divin, vibraţie de-o extremă sensibilitate, stare de i-luminare, dar al Creatorului. Poezia religioasă este o formă concretă de comunicare, dintotdeauna, a omului cu Dumnezeu. Numai că nu toţi poeţii reuşesc să realizeze această comunicare astfel încât limbajul divin să fie transpus în versuri de mare forţă artistică. Poezia religioasă menţine omul în relaţie cu Dumnezeu, în comuniune. Nu numai poetul, cel care scrie, realizează aceasta, dar şi cel care citeşte poezia religioasă. În aceasta constă marea bogăţie a textelor de inspiraţie creştină, fiindcă ele reuşesc să transfigureze sufletul omului, ele au menirea să îl ridice pe poet/ cititor la rangul de împreunălucrător cu Dumnezeu la frumuseţea lumii. Poezia religioasă stă la baza întregii evoluţii a limbii şi a literaturii române, deoarece „poezia religioasă demonstrează că spaţiul unde s-a aşezat geneza poporului român a fost un spaţiu creştin, că s-au scris aici cărţi (...) Existenţa, dovedită, între daco-romanii ce populau Dacia şi Scythia Minor a unor mânuitori ai condeiului (oameni ai Bisericii) poate reprezenta o probă a neîntreruperii execiţiului cărturăresc. Seria scriitorilor „străromâni‖, prin întinderea sa în timp, argumentează tocmai continuitatea acestei îndeletniciri şi face din spaţiul dacoroman sau protoromânesc un loc integrat pe deplin în ansamblul unor preocupări ce aveau drept scop producerea cărţii.‖ De aceea, „lirica religioasă constituie genul cel mai bine reprezentat la începuturile noastre literare.‖ Poezia de inspiraţie creştină îşi are sursele în imnele religioase ale veacurilor Bisericii primare: „din epistolele Sfântului Apostol Pavel se vede clar că în adunările de cult se întrebuinţau nu numai Psalmii şi cântările din Biblie, ci şi cântări duhovniceşti, care nu sunt decât creaţia entuziasmului religios al celor dintâi creştini.‖Fără îndoială, în rândul primilor mari poeţi creştini îl putem evoca pe Roman Melodul, ale cărui cântări au avut o înrâurire deosebită asupra evoluţiei ulterioare a poeticii creştine: „geniul inspirat şi pietatea profundă a acestui melod promovară imnul din stadiul sau forma de tropar în cea de poem, adică o serie de strofe sau de tropare înlănţuite de aceeaşi acţiune în care se celebrează episoade din istoria mântuirii în legătură cu Mântuitorul, cu Sfânta Fecioară, cu Sfinţii Apostoli, ori eroismul sfintelor figuri din istoria Bisericii. În acest nou gen de poezie, troparul nu mai era o simplă strofă izolată de proză cadenţată, fără o haină poetică propriuzisă, ca în prima perioadă a Bisericii, ci făcea parte dintr-un tot arhitectonic îmbrăcat într-o veritabilă haină poetică.‖ Poezia religioasă românească îşi găseşte izvorul atât în imnele şi troparele creştine, în Psaltire sau în Cântarea Cântărilor, cât mai ales în colindele de Crăciun şi cântecele de stea. Bineînţeles, primele creaţii ale noastre au fost scrise în limba latină, într-o perioadă când limba română încă nu era deplin alcătuită.

Niceta de Remesiana, primul autor de imne de la noi, apoi Ioan Cassian din Scythia Minor, cu ale sale cărţi de învăţătură (Conlaţiunile, Filocalia, Aşezăminte monahale), Dionisie Exiguul, mare învăţat daco-roman, sunt doar câteva pietre de temelie a limbii poeziei româneşti care „s-a născut în această fericită, statornică, înceată şi fecundă rodire spirituală a trei limbi ce purtau mireasma textului original ebraic, aramaic din care au pornit Septuaginta şi Noul Legământ, prin limba greacă şi Vulgata timpurie. Ioan Cassianul, Dionisie, Niceta şi ceilalţi vor stăpâni aceste limbi fiind aici tărâm de legătură, punte între răsărit şi apus.‖ Iar Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, apărută în 1673, este considerată şi azi ca fiind prima mare realizare a genului liric în literatura română. De asemenea, colinda din poezia noastră a dovedit mereu că este Cântarea Cântărilor românească (aşa cum i-a spus Vasile Voiculescu): „ea ne dezvăluie marea frumuseţe a inimii curate din gândirea şi viaţa neamului aninat de crestele Carpaţilor (...), pentru că fiinţa unui neam, vorbind de un neam creştin, nu este numai natură, adică produs al pământului, instinct întunecat şi năzuinţă oarbă, ci este mai întâi spirit, dar dumnezeiesc, vedere duhovnicească şi modelare conştientă. Ea aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu. Izvor de energie spirituală, zestrea acestei fiinţe etnice se transmite urmaşilor drept virtute a învierii din partea celor adormiţi în dreapta credinţă în vederea continuării pe pământ a unui destin propriu, după un plan rânduit de Creator.‖ Colindele româneşti din tradiţiile Crăciunului au configurat în cultura noastră orizontul deplin al etnologiei populare româneşti, despre care vorbeşte deseori Părintele Profesor Ilie Moldovan. Părintele Profesor Ilie Moldovan, Valori creştine ale familiei în România..., din volumul de comunicări „Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin‖, colindă aflăm pe Însuşi Dumnezeu, ca miracol euharistic, aflăm paradisul etnic în care coboară/ se naşte Pruncul cosmic Hristos, natura întreagă venind săi slujească Acestuia. În colindele noastre găsim paradisul etnic românesc, elementele care alcătuiesc fiinţa neamului, care transfigurează cerul şi pământul, avem de-a face cu întreaga creaţie: la Crăciun sărbătorim deopotrivă şi Învierea, florile de măr ale colindelor simbolizând Răstignirea Mântuitorului pe cruce de măr, dar sărbătorim şi Rusaliile, refrenul Lerui, Doamne, ler amintind de expresia specifică pentru Pogorârea Duhului Sfânt „Aleluia‖ (cuvânt format ca urmare a fenomenului rotacismului: sunetul l devine r: Aleluia > areruia). Colindele au influenţat sensibilitatea artistică a poeţilor din versificaţiile româneşti, ele înseamnă experierea Iubirii lui Dumnezeu, fiindcă prezenţa divină este Iubire: „a-l cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă, în înţelesul bucuriilor pe care le trăim în sărbătorile împărăteşti, a recunoaşte că totul în lume, dar mai ales noi înşine, suntem darul iubirii lui Dumnezeu. Iubirea aceasta însă are un caracter cosmic, de care nu-i străină nici colinda românească‖. Aduc un singur exemplu pilduitor dar şi minunat de versificare inspirată de colindul popular autentic, versificare rafinată ce aparţine poetei Zorica Laţcu Teodosia: „Lerui,

Doamne, Ler,/ Din înaltul Cer./ Cerne Maica, cerne,/ Fulgii moi iaşterne,/ Nimeni să nu-i vadă/ Urma prin zăpadă. Poezia religioasă este prima formă de manifestare a literaturii române, căreia i-a adus teme şi motive lirice de mare sensibilitate artistică; viaţa, moartea, iubirea, durerea, jalea, bucuria, credinţa, toate acestea sunt expresii apărute în istoria noastră o dată cu graiul românesc, dar în acelaşi timp sunt taine ale sufletului creştin, taine ale mărturisirii şi-ale împărtăşirii acestui suflet românesc, suflet conştient de paradisul etnic în care vieţuieşte. Paradisul etnic „este dăruit de Hristos, prin încreştinarea noastră ca neam: e un Eden situat în munte, pe plai, în codru sau în câmpuri de mătase. Îngemănând o simbioză între pământ şi grai, sânge şi credinţă, el se descoperă ca un duh local, suflet al pământului, spaţiu consacrat printr-o dimensiune spirituală. Paradisul acesta este plaiul nostru originar, este biserica unei liturghii cosmice în care au loc „nunţile‖ cele de taină şi de unde curg izvoarele vieţii neamului. Frumuseţea acestui paradis ni se revarsă direct în suflet de pe faţa Domnului, asemenea luminii ce izbucneşte direct din soarele ivit în răsărit‖. Izvoarele poeziei noastre religioase pornesc spre noi din acest paradis etnic, din frumuseţea plaiului românesc şi din credinţa-mpărtăşită cu Hristos a sufletului românesc.

La Paști GEORGE COŞBUC – SUFLET ÎN SUFLETUL NEAMULUI – ―Poetul cărturar‖ cum l-a supranumit Ioan Alexandru, George Coşbuc este un poet religios deosebit de înzestrat, pe care graiul sfânt ardelean l-a dat literaturii noastre, pentru că: „de la Coşbuc ne-a rămas imaginea poetului cărturar care nu frunzăreşte cultura lumii ci îşi stoarce ochii pe textele fundamentale, a poetului care îşi asumă istoria neamului său, a marelui poet patriot dintotdeauna suflet în sufletul neamului său.‖. Despre George Coşbuc şi Octavian Goga s-a spus că au fost „două genii ale graiului nostru. Ei sunt poeţii satului nostru transilvan. Cântările lor au izvorât din sat şi au rămas în casele ţăranilor‖. În creaţia poetică coşbuciană se găsesc versuri imnice ce freamătă de bucuria marilor sărbători creştine din viaţa satului. După părerea lui Nichifor Crainic, „poeziile de inspiraţie hristologică ale lui Coşbuc îşi au rădăcinile în folclor. Precum a iubit şi-a visat măreţii româneşti împreună cu poporul, precum a râs sau a plâns împreună cu el, tot aşa cu legenda lui s-a apropiat de ieslea naşterii, de sfintele patimi şi de crucea Golgotei. Ca un râu ce se varsă în mare, credinţa lui e contopită în credinţa milenară a neamului.‖

La Paşti este capodopera liricii religioase a lui Coşbuc. Construcţia poeziei este simetrică şi urmăreşte să redea frumuseţea neasemuită a Zilei de Înviere, aşa cum este sărbătorită în satul ardelean. Începutul poeziei este un tablou al naturii reînviate care participă şi ea la Învierea Mântuitorului Hristos, pentru că „E Ziua Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului,

Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă!‖ (cum spune un Irmos al Învierii). Coşbuc psalmodiază întreaga natură care participă la Slujba de Înviere, pentru că Hristos a Înviat rezidind întreg universul: „Prin pomi e ciripit şi cânt, Văzduhu-i plin de-un roşu soare, Şi sălciile-n albă floare – E pace-n cer şi pe pământ. Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii.” Cu o fineţe şi-un stil descriptiv specifice, Coşbuc reface întregul ceremonial al marelui Praznic al Învierii din satul ardelean, ceremonial care şi astăzi este trăit de cei din lumea satului: zilele Învierii sunt aşteptate cu pace şi linişte, satul se îmbracă frumos de sărbătoare, creştinii se îndreaptă tăcuţi spre bisericuţa satului iar dacă se întâlnesc pe cale îşi spun cu mare bucurie:

„Hristos a Înviat!”: „Şi cât e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale Şi doi de se-ntâlnesc în cale Îşi zic: „Hristos a Înviat!” Şi râde-atâta sărbătoare Din chipul lor cel ars de soare.” Ceremonialul continuă apoi la Biserica cea sfântă care se-mbracă de Lumina Mântuitorului din Slujba Sfântă a Învierii. Cântând împreună în timpul Slujbei Troparul Învierii: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le!‖, în mod cert, şi deopotrivă miraculos, se realizează o adevărată unitate în credinţă a tuturor credincioşilor, o comuniune de taină, pentru că „Şi pomii frunţile-şi scoboară,/ Că Duhul Sfânt prin aer zboară‖. Prin aceste versuri, invocând prezenţa Duhului Sfânt, poetul prefigurează Paştele cele de foc, care sunt Rusaliile, eveniment care ne descoperă taina naşterii neamurilor creştine, prin urmare şi a neamului românesc. Comuniunea nu se realizează însă numai la nivel microcosmic, ci macrocosmic. În viziunea lui Coşbuc ,întregul univers, lumea toată, participă la Slujba Învierii din Biserică, se umple de Lumina Învierii, se împărtăşeşte cu Viaţa Însăşi care-a biruit moartea: „Biserica, pe deal mai sus, E plină astăzi de lumină, Că-ntreaga lume este plină De-acelaşi gând, din cer adus: În fapta noastră, ne e soartea Şi viaţa este tot, nu moartea.‖

Ceremonialul marii sărbători a Paştelui se încheie cu revenirea asupra aceleiaşi imagini a satului, tineri, vârstnici, copii, care se îndreptă spre bisericuţa sfântă a neamului ardelean, leagăn şi mângâiere în vremuri de restrişte, loc sacru prin excelenţă, axis mundi al satului ardelean care şi-a ridicat mereu Biserica undeva pe deal, în spaţiul protector şi edenic, spre care să poată privi când necazurile-l năpădesc. Versurile amintesc de valorile nepieritoare ale satului românesc, păstrate până azi: „Pe deal se suie încetişor Neveste tinere şi fete, Bătrâni cu iarna vieţii-n plete; Şi-ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind câte-o bătrână Cu micul ei nepot de mână...”

Regăsim în aceste versuri credinţa nestrămutată a ţăranului român, a ardeleanului mai ales, care şi-a crescut întotdeauna pruncii în credinţa şi iubirea creştină din Biserica de-acasă, din satul natal. Bătrâna şi nepotul ei sunt simboluri ale continuităţii de acasă, simboluri ale unei lumi care se apropie de sfârşitul firesc al vieţii pământeşti şi ale unei lumi care-şi începe cursul vieţii, unde altfel?, la biserica din sat, în care preotul învaţă rânduiala slujbelor divine, nepotul trăindu-şi viaţa în ritmul liturgic al Bisericii celei vii şi mântuitoare care este Iisus Hristos. La această Bisericuţă a satului, ţăranul român are convingerea mântuirii sale, pentru că „Hristos cel jertfit, imprimat în noi, face cu noi drumul spre Învierea Sa în noi şi spre Învierea noastră împreună cu El. Biserica e pelerină spre cer pentru că Hristos e calea spre cer şi Cel ce călătoreşte cu ea şi în ea spre cer.‖ Şi alte poezii ale lui Coşbuc vibrează de sentimentul religiosului. Crăciunul în tabără, Pomul Crăciunului, Iisus la împăratul, Armingenii, Parabola sămănătorului, Psalm sunt texte religioase stricto sensu. Acelaşi fior religios răzbate însă şi din alte poezii care,fără a face trimiteri biblice, ilustrează concepţii de viaţă creştine din existenţa milenară a satului. Sunt de amintit, bineînţeles, Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger, capodopere ale liricii româneşti. Momentele cele mai importante din viaţa omului, ale nunţii şi ale înmormântării, fac din Coşbuc un poet al ceremonialului sacru al satului care vieţuieşte liturgic, după legile divine, îmbisericindu-se prin pacea lăuntrică pe care i-o dă natura ocrotitoare. Cât de frumos este pastelul Vara, în care poetul exprimă bucuria nestăvilită a prezenţei sacrului în tot universul cel plin de taine! Putem vorbi despre un tablou al paradisului terestru, în care „viaţa e bucurie. Viaţa e cea mai mare bucurie dăruită de Dumnezeu acestui pământ (...) E atât de magistral clădită lumea lui Dumnezeu încât viaţa nu poate fi moarte. Viaţa este tot. Dacă Dumnezeu e viaţa, cum spune Iisus Hristos, atunci noi trăind în lumea lui, trăim în Dumnezeu şi murind, vom muri întru viaţa dumnezeiască. Paradisul pământesc ce ne stă în faţă, e o icoană a paradisului veşnic iar lumina ce ne inundă din acest văzduh, e un simbol al luminii veşnice (...) Comparat deseori cu Eminescu, George Coşbuc este situat alături de marele Emin al poeziei româneşti. Un alt mare scriitor român, Liviu Rebreanu, spunea în acest sens: „Eminescu şi Coşbuc. Pot sta prea bine

alături. Se deosebesc atât de mult, încât se completează.Ei doi dau faţa şi sufletul poeziei româneşti de până acum –„ Luceafărul şi Nunta Zamfirei!‖

3.Genul epic

Genul epic cuprinde totalitatea creatiilor epice adica acele opere literare in care autorul isi exprima indirect sentimentele prin povestirea unor fapte, a unor intamplari si prin intermediul personajelor. Particularitati: 1. Genul epic cuprinde totalitate operelor epice populare sau culte. 2. Orice opera epica are 3 elemente definitorii: narator, actiune, personaje. 3. Modul de expunere predominant al acestor opere este naratiunea. 4. Naratorul este cel care povesteste (nareaza, relateaza) intamplarile: a. Naratorul poate fi autorul sau unul dintre personaje b. Relatarea se poate face la persoana a III-a sau la persoana I c. Povestitorul se detataseaza de faptele relatate si este obiectiv. 5. Actiunea este constituita din totalitatea faptelor relatate: a. Are o mare mobilitate in timp si in spatiu b) Se caracterizeaza, in general, prin unitate compozitionala, intamplarile povestite constituindu-se in momente ale subiectului literar 6. Personajele sunt agenti ai actiunii, cat si purtatoare ale mesajului autorului: a) Ele prezinta o mare diversitate, in functie de numeroase criterii de clasificare b) Difera si ca numar, in functie de amploarea si complexitatea actiunii 7. Toate aceste caracteristici se întâlnesc atât la operele populare, cat si la cele culte. 8. In folclor, genul epic este reprezentat prin numeroase specii literare: a. In versuri: x. balada (cântec batrânesc) x. legenda x. epopeea x. fabula x. cântecele obiceiurilor calendaristice si de ceremonial (plugusorul, oratia de nunta) b. In proza: * anecdota * schita * nuvela * povestirea * romanul * reportajul * eseul * memoriile * amintirile * jurnalul.

₰Fabula

Fabula este opera epică, în versuri sau în proză având ca personaje animale, plante, lucruri puse în situatii omenești, din care se despride o morală.

Caracteristici:  Este o narațiune de dimensiuni reduse, care se poate transformă într-o mică piesă.  Are personaje putine, precis zugrăvite, caracterizate prin fapte si prin vorbe.  Critică faptele omenesti, atitudini, urmărind scopuri educative, moralizatoare.  Ne învată că în viată trebuie să-i cunoastem pe oameni nu după vorbe ci după faptele lor.  În structura unei fabule distingem:  -O povestire propriu-zisă  -O morală.

Greierele şi furnica de Jean de La Fontaine

Petrecuse cu chitara toată vara. Însă iată că-ntr-o zi când viforniţa porni, Greierele se trezi fără muscă , fără râmă, fără umbră de fărâmă. Ce să facă?…Hai să ceară la Furnică, pân… la vară, niscai boabe de secară. -…Pe cuvânt de lighioană, voi plăti cinstit cucoană, cu dobânzi, cu tot ce vrei!…… Dar Furnica, harnică, are un ponos al ei: nu-i din fire darnică şi-i răspunde cam răstit: -Astă-vară ce-ai păţit? -Dacă nu e cu bănat. zi şi noapte am cântat pentru mine, pentru toţi… -…Joacă astăzi dacă poţi!…

Greierul si furnica - de Alexandru Donici Greierul în desfatare, Trecand vara cu cantare, Deodata se trezeste Ca afara viscoleste, Iar el de mancat nu are. La vecina sa furnica Alergand, cu lacrimi pica Si se roaga sa-i ajute, Cu hrana sa-l imprumute, Ca de foame sa nu moara, Numai pan' la primavara. Furnica l-a ascultat, Dar asa l-a întrebat: - Vara, cand eu adunam, Tu ce faceai? - Eu cantam In petrecere cu toti. - Ai cantat? Imi pare bine. Acum joaca, daca poti, Iar la vara fa ca mine.

Greierele şi furnica de Jean de La Fontaine tradusă de Tudor Arghezi Şi-a pierdut vara cântând, Greierele, şi flămând, A văzut, aşa, deodată, Pornind viscolul să bată. Nu se pomenea fărâmă De gânganie sau râmă; Şi nemaigăsind nimica, Dete fuga-mpleticit La vecina lui, furnica. Muşuroiul sta clădit, Plin cu tot ce-ai fi râvnit. Magazia cu făină Era sub o rădăcină; Şi, la rând, în multe caturi, Erau saci cu mei pe paturi. Adunaţi într-o firidă, Sâmburi roşii de stafidă. În dulap şi-ntr-un sertar, Mălai galben şi zahar. Ouăle cu coaja mică Erau ouă de furnică, Căci cumetrele îşi fac Prăjituri şi cozonac. Într-un beci închis cu scoabe, Boloboace: struguri boabe, Va să zică, un belşug Rânduit cu meşteşug. - Mă rog, maică, dumitale, Sunt în picioarele goale, Am rupt opinci şi obiele De calc de-a dreptul pe piele, Straie ce mai am pe mine, De gol ce-s, mi-e şi ruşine, Am rămas de capul meu, M-a uitat şi Dumnezeu...

Luat de vânt, târât de apă, Plăpând ca foaia de ceapă, Încă de la arătură N-am mai pus nimic în gură. Să mă ierţi, de nemâncare S-a prins burta de spinare. Uite ce ţi-aş fi cerut, Niscai boabe de-mprumut... Până pe la Mărţişor... Vreau să rabd, dar nu să mor, Şi mă jur, i-a spus, că-ţi voi Da cu dobândă înapoi. Poţi să-ntrebi dacă nu sunt Om cinstit şi de cuvânt. Ce păcat că gospodina E zgârcită, bat-o vina! În loc să ia din cămări Şi să dea, pune-ntrebări. Că aşa o fi bogatul, Darnic mai vârtos cu sfatul. - Cum de ceri cu împrumut? Astă-vară ce-ai făcut? Zise potrivindu-şi baba Negri-i ochelari cu laba. - Ce să fac? De mi-e iertat, Astă vară am cântat. Am cântat cri-cri, gri-gri, Nopţi cu nopţi şi zi de zi. - Ai cântat! îmi pare bine! Acum joacă dacă-ţi vine! Şi calica de mătuşă Trânti ivărul la uşă.

Cainele si catelul De Grigore Alexandrescu Apartenența la genul epic , specia fabula Fabula este specia genului epic , ce contine o scurta povestire alegorica , in versuri sau In proza , in care sunt satirizate defecte omenesti , cu scopul de a l indrepta . Personajele fabulei sunt animale , plante sau obiecte inzestrate cu insusiri omenesti. Povestirea alegorica , fibula are ca figura de stil dominanta personificarea. Poet reprezentativ al literaturii romane , Grigore alexandrescu a ramas in constiinta posteritatii prin fabulele sale. Printre aceste se numara si ― Cainele si catelul ― in care sunt satirizati propovaduitorii egalitatii si democratiei , darn u si practicantii lor. Modul de expunere predominant este dialogul . Fabula are aspect de sceneta cu 3 personaje , 2 implicate in dialog si un al treilea care doar asculta . Poezia este alcatuita din doua parti inegale : sceneta propriu-zisa , de mai mare intindere si morala , concentrate pe doua versuri in care autorul isi arata atitudinea fata de cele intamplate si decodifica intelesul . Titlul ― Cainele si catelul ― anunta cei doi protagonisti . Spatiul de desfasurare este ―curtea ― , simbolizand societatea , timpul este sugerat prin adverbul ― deunazi ― , fapt c arata ca fapta este repetabila . In debutul poeziei este prezentat Samson , dulaul de curte . Revoltat impotriva celor care se cred nobili , acesta isi arata opiniile referitoare la

egalitate . El considera ca simplul fapt ca se trag din neam nobil nu ii face mai valorosi sau mai merituosi. Evidentiind posibilitatea ca si el sa fie de vita nobila , Samson precizeaza : ― Dar s-o arat nu-mi place ―. Luand in serios si apreciind drept ―minunata ― gandirea lui Samson , catelul Samurache intervine in discutie sin se adreseaza cu formula ― fratii mei ― . Samson se ingrozeste de spusele catelului si isi schimba tonul : ― Noi , fratii tai , potaie ! / O sa-ti dam o bataie ? Care s-o pomenesti ― . Vizibil derutat de cele auzite , Samurache este interrupt de Samson care isi intareste cele afirmate deja : ― Adevarat , vorbeam ca nu iubesc mandria si ca urasc pe lei ? Ca voi egalitate , dar nu pentru catei .‖ Ultimele doua versuri constituie morala in care autorul isi exprima , pe scurt , atitudinea fata de realitatea prezenta : ― Aceasta intre noi adesea o vedem / Si numai cu cei mari egalitate vrem . ― Ca in orice fabula , cele 3 personaje reprezinta tipuri umane . Omul ipocrit este intruchipa de Samson , care aspira ascensiunea sociala si ale carui fraze ― latratoare ― sunt numai vorbe goale . Naivul si cinstitul este prezentat prin postura lui Samurache . Boul ― oarecare‖ sugereaza prostia si lipsa de opinie a oamenilor . Personajele fabulei sunt construite antitetic , iar numele lor au rol caracterizator . Fiind o creatie de mica intindere , in care sunt satirizate defecte omenesti cu scopul de a le indrepta , personajele sunt animale , iar autorul isi exprima opinia critica despre cele prezentate , opera literara ― Cainele si catelul ― este o FABULA.

Cainele si catelul De Grigore Alexandrescu Fabula „Câinele şi căţelul‖, de Grigore Alexandrescu este o operă literară epică, în versuri, de mici dimensiuni, în care autorul critică anumite defecte morale sau comportamentale ale unor oameni, prin intermediul animalelor personificate. Opera are valoare educativă şi scop moralizator, prin intermediul ironiei. Fabula cuprinde două părţi. În prima parte este prezentată o întâmplare dialogată: într-una din zile, Samurache, un căţel mic şi slab, asculta cu luare-aminte discuţia dintre Samson, „un dulău de curte ce lătra tare‖ şi un bou oarecare. Samson pleda pentru egalitate între dobitoace, pentru

democraţie, „ca în ţările civilizate‖, zicând că urăşte animalele care „cred despre sine‖ că sunt foarte importante, care sunt foarte mândre de originea lor nobilă şi că el preferă să fie numit „câine sadea‖, şi nu „domnia voastră‖. Auzind toate acestea, Samurache intervine în discuţia celor doi, felicitându-i pentru ideile lor măreţe. Samson, jignit de îndrăzneala lui Samurache de a-i numi „fraţii mei‖, începe să-i vorbească pe un ton plin de dispreţ, insultându-l şi chiar ameninţându-l cu bătaia: „Noi, fraţii tăi? Răspunse Samson plin de mânie. Noi, fraţii tăi, potaie! O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti.” Partea a doua a fabulei este constituită din morală, care este exprimată în mod direct: „Aceasta între noi adesea o vedem, Şi numai cu cei mari egalitate vrem.” Personajele sunt simbolice, fiind măşti pe caractere umane. Astfel, Samson reprezintă omul demagog, ipocrit, ce se foloseşte de idei progresiste pentru a-şi susţine interesele. El simulează modestie, dar, în realitate, este arogant, agresiv, îngâmfat, dur şi jigneşte pe căţelul care a crezut în vorbele lui şi chiar îl ameninţă cu bătaia. Samurache este omul naiv, care crede totul, iar boul este omul mărginit la minte, care aprobă tot ce i se spune, fără sa comenteze, care înregistrează totul, manifestând indiferenţă. Caracterizarea acestor personaje se face prin vorbe, gesturi şi nume (Samson, nume de origine biblică, sugerează forţă fizică mare; Samurache, diminutiv folosit pentru a alinta o fiinţă mică, neînsemnată). La baza fabulei stă alegoria, realizată prin personificarea animalelor. Ca mod de expunere, predomină naraţiunea şi dialogul (monologul), dar apar şi scurte pasaje descriptive.

Câinele şi căţelul Grigore Alexandrescu "Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace, Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva, Care cred despre sine că preţuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-ntâmplare: Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate Este egalitate. Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte, Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte. Cât pentru mine unul, fieştecine ştie C-o am de bucurie Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă, Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră." Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare. Căţelul Samurache, ce şedea la o parte Ca simplu privitor, Auzind vorba lor, Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte, S-apropie îndată

Să-şi arate iubirea ce are pentru ei: "Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată, Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei." - "Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie, Noi, fraţii tăi, potaie! O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti. Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?" - "Dar ziceaţi..." - "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam? Adevărat vorbeam, Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei, Că voi egalitate, dar nu pentru căţei." Aceasta între noi adesea o vedem, Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Tâlharul pedepsit de Tudor Arghezi Într-o zi, prin asfințit, Șoarecele a-ndrăznit Sã se creadă în putere A prăda stupul de miere. El intrase pe furis, Strecurat pe urdinis, Se gândea că o albină-i Slabă, mică si puțină, Pe când el, hoț si borfaș, Lângă ea-i un urias. Nu stiuse că nerodul Va da ochii cu norodul Si-si pusese-n cap minciuna Că dă-n stup de câte una. Roiul, cum de l-a zărit C-a intrat, l-a copleșit. Socoteală sã-i mai ceară Nu! L-au îmbrăcat cu ceară. De la bot până la coadă Tăbărâte mii, gramadă, Si l-au strâns cu mestesug, Încuiat ca-ntr-un cosciug. Nu ajunge, vream sã zic, Sã fii mare cu cel mic, Că puterea se adună Din toți micii împreună.

Talharul pedepsit -de Tudor Arghezi -comentariu-

Arghezi rămâne unic în literatura noastră prin maniera în care abordează universul micilor viețuiroare.El a fost numit „poet al boabei și al fărâmei‖ deoarece animale,păsări,gâze devin pentru el prilej de uimire în fața miracolului alcătuirii și împlinirii rostului lor. Concretețea și naturalețea imaginilor,simplitatea limbajului sunt caracteristici care trezesc interesul copiilor pentru opera acestui poet solar. Dragostea pentru copii,pentru plante și animale,oferă cititorului modalitatea de a pătrunde într-un alt lăcaș al sufletului artistic arghezian. Structura compozițională urmează tiparul clasic – adică se alcătuiește din povestirea alegorică urmată de morală. Creație plină de gingășie, “ Tâlharul pedepsit‖ evidențiază un adevăr generaluman: numai prin înțelegere ,colaborare și încredere omul poate răzbi în viață;el nu poate trăi izolat de ceilalți.Copiilor li se deschide o altă lume în care reîntâlnesc gesturi,gânduri tipice copilărești.Șoricelul poate reprezenta astfel omul îngâmfat,mândru de propria-i persoană,care consideră că este în stare să-i învingă pe cei slabi,dar care conștientizează în final că „lauda de sine nu miroase-a bine‖. Fabula se înscrie în aria tematică a poeziilor etice și satirice; se adresează atât adulților cât și celor mici.Umorul,grotescul,fantezia lingvistică le întâlnim în această specie care validează încă o dată virtuțile de meșteșugar ale lui Arghezi. “Tâlharul pedepsit‖ este o creație ce aparține genului liric,dar cu trăsături epice. Ideea justițiară ce stă la baza fabulei se anunță încă din titlu.Prin ea se anticipează satisfacția micului cititor ,al cărui spirit de dreptate este bine știut.Deasemenea, titlul arată deznodământul poeziei fiind compus dintr-un substantiv și un adjectiv. Compozițional, fabula este structurată pe strofe care sunt în număr de șase . În prima strofă (care reprezintă expozițiunea ) se face plasarea în timp: „Într-o zi, prin asfințit‖, și ne este prezentat personajul principal ― șoarecele‖.Tot aici regăsim și intriga ce e redată prin fraza ― A prăda stupul cu miere ―. În cea de-a doua strofă acțiunea e bazată pe diferențierea faptelor. Se face o antiteză între albină care este ― slabă,mică și puțină‖ și șoarece care ― Lângă ea-i un uriaș ―. Tot aici sunt prezentate trăsăturile fizice și morale ale personajelor. Strofa a treia înfățișează capacitatea redusă a șoarecelui de a prevedea finalul tragic: „Nu știuse că nerodul Va da ochii cu norodul” Șoarecele apare personificat.El poate să gândească: “Și-si pusese-n cap minciuna Că dă-n stup de câte una.” În strofa a patra apare personajul colectiv –roiul de albine-.Este prezentată desfășurarea acțíunii și finalul tragic. “Roiul, cum de l-a zărit C-a intrat, l-a copleșit. Socoteală sã-i mai ceară Nu! L-au îmbrăcat cu ceară” Strofa a cincea modul în care l-au îmbrăcat albinele pe șoarece: “De la bot până la coadă Tăbărâte mii, gramadă, Si l-au strâns cu mestesug, Încuiat ca-ntr-un cosciug.” Ultima strofă înfățișează morala și totodată finalul poeziei.glasul poetului care moralizează și se adresează cititorului,face educație : “Nu ajunge, vream sã zic, Sã fii mare cu cel mic, Că puterea se adună Din toți micii împreună.”

Fabula argheziană degajă un farmec aparte,dar specific acestui suveran mânuitor al cuvântului.Întâmplarea și tâlcul fabulei demonstrează calea dificilă urmată de toți marii creatori,calea spre simplitate,spre reducere la esență. Ritmul versurilor este perfect: rima împerecheată de factură populară dezvăluie o bogăție nebănuită: - rimează :  Locuțíuni adverbiale cu substantive: “pe furiș- urdiniș”;  Substantive cu adjective:” albină-puțină”;  Substantive cu numerale :”minciuna -câte una”;  Advebe cu substantive: coadă-grămadă. Interesantă este fragmentarea predicatului nominal cu plasarea componentelor în două versuri diferite fără a afecta rima: “ Se gândea că o albină/Slabă,mică și puțină” ca și folosirea paronimelor de proveniență populară pentru obțínerea unei rime împerecheate: “ Nu știuse că nărodul va da ochii cu norodul” Merită atenție și modul în care Arghezi valorifică pe plan poetic cuvintele si expresiile populare : ―să se creadă în putere‖. Poezia ―Tâlharul pedepsit‖ poate fi utilizată cu succes în activitatea de educare a copiilor în spiritul cinstei ,al dreptății ,al colectivității.În același timp contribuie la dezvoltatea gustului pentru poezia bună și a dragostei față de frumusețea limbii noastre.

₰ legenda

1.Definiţie, clasificare, valori morale in legende Legenda este o specie a literaturii populare, mai ales in proză,dar şi in versuri, de obicei redusă ca dimensiune, care, utilizând evenimente miraculoase şi fantastice, tinde să dea explicaţie genetică şi in general cauzală unor fenomene, intamplări, caracteristici ale plantelor, animalelor, omului, etc. După basmul fantastic şi poveşti, legenda ocupă locul al doilea in proza epică populară şi cultă pentru copii. Legenda este o povestire, de obicei de dimensiuni reduse,avand uneori elemente fantastice şi miraculoase, bazate pe fondul real al unei intamplări sau pe miezul imaginar, mitic al acesteia.Dicţionarul de terminologie literară defineşte astfel legenda: „... o specie a genului epic, o naraţiune in versuri sau in proză, amestec de adevăr şi ficţiune cu privire la originea unor fiinţe, lucruri, momente istorice, ţinut sau fapte aleunor eroi― . Ştiinţa folcloristică defineşte legenda ca o creaţie literar -artistică la interferenţa dintre basm şi mit, in care explicaţiile, cu elemente fantastice şi miraculoase, pornesc de la un fond real sau de la un adevăr ştiinţific cărora li se adauga uneori un inveliş de glumă, incat, deseori, acţiunea concentrată alunecă nu numai spre basm, ci şi spre snoavă. A. Clasificarea legendelor după vechimea şi originea lor 1. legende populare, anonime, v. volumul Din legendele romanilor, 2. legende culte: - in versuri – Alecsandri, Bolintineanu, - in proză – Călin Gruia, Dumitru Almaş. B. Clasificare in funcţie de conţinutul lor 1. etiologice < gr. etios = cauză. Se mai numesc şi explicative sau mitologice, intrucat trimit la originea unor fenomene naturale, plante şi animale a căror apariţie este explicată prin povestirea unor intamplări miraculoase. 2. istorice, in care se povestesc anumite evenimente istorice,deformate prin intervenţia miraculosului sau a invenţiei poetice. Ex:Toma Alimoş, Novac şi Corbul, C-tin Brancoveanul 3. hagiografice sau religioase, in care se descriu vieţile sfinţilor.Prima categorie, legendele etiologice a fost denunmită de B.P. Hajdeu deceuri, intrucat răspund la un de ce. In aceste legende,geneza cosmică a faunei şi a florei este atribuită unor făpturi supranaturale. Apropiată de snoavă, de poveştile cu animale, de basme şi uneori de balade, legenda se deosebeşte funcţional de toate acestea,prin tendinţa ei explicativă şi prin fantastical subordonat acestuia .Legendele au pătruns de timpuriu in literature cultă: legendele istorice din Iliada şi Odiseea l-au inspirit pe Ion Neculce in O samă de cuvinte, care le-a aşezat in fruntea Letopiseţului său. Primul poet roman care a prelucrat atat legende mitologice, cat şi legende istorice a fost V. Alecsandri, in ciclurile Legende şi Legende nouă. I-au urmat apoi Dimitrie Bolintineanu, V. Voiculescu şi alţii. Comparand legende din volumul Din legendele romanilor şi legendele culte cunoscute ale lui Călin Gruia sau Dumitru Almaş cu basmul, se pot stabili cateva asemănări intre acestea: · tematica variată, relevantă in lupta dintre bine şi rău,adevăr-minciună, dreptate-nedreptate, sărăciebogăţie; · prezenţa aceloraşi motive:- căsătoria mitică dintre frate şi soră – Soarele şi Luna; - lupta dintre voinic şi balaur - Iovan Iorgovan; - infruntarea dintre oştile turceşti şi forţele naturii – „gerurile Valori morale şi estetice In explicarea uno adevăruri, hiperbola şi fantasticul indeplinesc in legendă o funcţie estetico-etică. Legendarul e, prin urmare, o modalitate de transfigurare a realităţii. Valoarea legendei nu constă atat in conţinut, cat in forma literar – artistică de a comunica adevăruri şi a nuanţa bogate valori morale. Lectura sau povestirea legendelor imbogăţeşte fondul cognitiv şi afectiv al copiilor de varstă preşcolară sau şcolară. Analiza atentă a structurii legendelor şi a personajelor supradimensionate ii ajută pe copii să descifreze mesajul estetic, fondul real al operei, concizia, simplitatea şi expresivitatea limbii şi stilului, le dezvoltă capacităţile intelectuale şi verbale, trăsăturile de voinţă şi de caracter. Structură şi compoziţie

Clasificarea legendelor a constituit o preocupare pentru cercetătorii prozei populare din a doua jumătate a secolului nostru. In 1963, Societatea internaţională de cercetare a naraţiunilor populare o nouă tipologie bazată pe investigarea colecţiilor existente, desemnand patru categorii de legende: · Legende etiologice sau escatologice (unii le numesc şi cosmogonice); · Legende istorice sau despre istoria civilizaţiei; · Legende mitologice (sau despre fiinţe şi forţe supranaturale); · Legende religioase. Prima categorie, etiologică, cuprinde legende explicative despre creator şi facerea lumii,despre lume, geneza lucrurilor, fenomene naturale, formaţii geologice, manic, varfuri de manic, deluri, stanci, coline, peşteri, rapi, stramtori, trecători, poieni, lacuri, rauri, mări, despre natura vegetalelor, animalelor şi insectelor, despre om, despre popoare. Acest material epic reprezintă o experienţă acumulată şi transmisă oral de-a lungul mai multor generaţii. Deci, in ansamblul lor, nu se dezvăluie numai originea a tot ce există pe pămant, fiinţe şi lucruri, ci şi cauzele iniţiale ale particularităţilor organice ale acestora, ale trăsăturilor ce nu ţin de structura lor şi ale denumirii a tot ce există in lumea inconjurătoare. Iată cateva titluri ale unora dintre legendele cosmosului (sau etiologice) pe care le consider a fi principale, restul lor abordand cam aceleaşi teme, doar titlurile fiind puţin diferite: Dumnezeu; Crearea lumii; Cum l-a izgonit Dumnezeu pe dracul din cer?; Depărtarea cerului de pămant; Soarele este fata lui Dumnezeu; Dumnezeu ascunde luna in mare, ca s-o uite soarele; Sfantul Petre şi orbul; „Crucea‖ este cea pe care a fost răstignit Iisus; Toiagul lui Dumnezeu; Petecul de pămant pe care dormeau Dumnezeu şi dracul devine pămantul; Legendă; Cum de sunt dealurile dealuri?.Deci , in general legendele cosmosului se axează pe temele expuse mai sus :creator…, cer, soare şi lună…(bolta cerească), pămant, fenomene meteorologice, lunile anului, zilele săptămanii, calamităţi, sfarşitul lumii, floră şi faună. A doua categorie, legendele istorice sau despre istoria civilizaţiei , inglobează naraţiuni bazate pe nuclee sau segmente ale istoriei naţionale, prezentand eroi civilizatori, reali sau fabuloşi, intemeietori de forme culturale (ţări, localităţi etc.). Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri petrecute, aşa cum au fost luate de la inaintaşi, bazate pe amintiri sau pe inchipuirea faptelor descrise. De cele mai multe ori aceste intamplări au şi un nucleu veridic, deşi nu se identifică cu istoria. Legendele istorice vorbesc despre figurile istorico-fantastice, in mică măsură despre personaje istorice străine, despre figurile istorice naţionale, haiduci şi căpetenii de răscoale, domnitori, figuri feminine ce au rămas in istorie, personaje locale şi diferite alte intamplări care zugrăvesc trecutul. Dintre legendele populare istorice romaneşti expun cateva dintre titlurile care se referă la: · Figuri istorico-fantastice: Domnul de rouă; Impăratul Cioană; Romanaş; Leri-impărat; · Căpetenii de răscoale: Avram Iancu şi impăratul Frantz Josef; Horea; · Voievozi: Dragoş-vodă; Uţa Vrăjitoarea; Visul lui Negru-vodă; Valea Doamnei. Colţul Doamnei; · Domnitori: Mircea cel Mare; Ioan Corvin şi Corbul; Vlad Ţepeş; Ştefan cel Mare şi ingerii; Petru Rareş şi arcaşul; Mihai Viteazul şi Stroe Buzescu; Răsplata domnească . Legendele mitologice cuprind apariţiile, existenţele şi lucrurile supranaturale, infăţişandu-ne o lume de fantasme. Aceste legende, cele mai numeroase şi cu incărcătură poetică deosebită, include naraţiuni despre soarta omului şi fiinţele mitice care o modelează (ursitorile, norocul etc.), despre moarte, strigoi, stafii, strămoşi, despre locuri rele, bantuite de spirite, despre fiinţe supranaturale ca valvele, ştimele, ielele, muma pădurii, fata pădurii, omul nopţii, zmei, balauri, pricolici, Samca şi SilaSamodiva, pitici, uriaşi, blajini, căpcăuni, varcolaci, despre diavol şi formele sale de manifestare, despre efectele plantelor magice ca iarba fiarelor, mătrăguna, usturoi etc., despre persoane cu insuşiri şi puteri magice ca vrăjitorii şi solomonarii, legende despre comori etc.. Cateva teme de mai sus sunt cuprinse in legendele: Moartea; Uriaşii şi romanii; Solomonarul şi Balaurul; Dealul [Peştera] zmeilor; Lacul fără fund; Norocul şi mintea; [Domnul de rouă]; PovesteaVrancei. Legendele religioase ne infăţişeză figurile biblice, sfinţii şi sărbătorirea lor, obiceiuri şi sărbători legate de alte zile precise ca şi sărbătorirea unora dintre zilele săptămanii.

Legendele religioase integrează legendele: Sfantul Ilie. Tunul. Pălie; Cain şi Avel; Dumnezeu şi Andrei; Sfarşitul lumii va fi cand nu se vor mai face ouă roşii.Atunci Iuda va reuşi să roadă lanţul cu care este ţintuit; Pămantul se va aprinde din sangele Sfantului Mihail; Zilele săptămanii; Sfanta Duminică şi Sfantul Ilie; Cele nouă babe cu nouă cojoace etc. Construcţia compoziţională a acestor legende este adesea cea caracteristică legendelor propriu-zise, compuse din cateva motive scurte. Destul de frecvente sunt insă legendele cu caracter de basm, intalnite mai ales in categoria etiologică şi in unele din legendele istorice (personajele istorico-fantastice). Dezvoltarea acestora merge pe linia basmelor, prin amploarea narativă, prin incercările la care este supus eroul. Aceste trăsături nu tind insă spre o tipizare ca in basme, ci dimpotrivă, către individualizare; nu se ajunge la o largă generalizare a situaţiilor in afară de timp şi spaţiu, ci la localizare. S-ar putea ca aceste legende să constituie forma de trecere spre basmele de mai tarziu sau dimpotrivă, sa reprezinte o influenţă mai recentă a ultimelor asupra celor dintai, pe plan general, iar in unele cazuri să fie acţiunea povestitorului, bun deţinător al tradiţiei de basme. Mai rar intalnim şi legende cu caracter de snoavă. In ciuda tonului ce pare glumeţ, funcţia lor este explicativă, nu de batjocură. Nu avem de-a face in nici un caz cu snoave-legende. Astfel se prezintă unele legende despre crearea femeii sau despre originea unor popoare, cu presupusele lor trăsături caracteristice. Naraţiunea legendei are o compoziţie tripartită, cu diluarea sau rezumarea unor părţi, in funcţie de talentul povestitorului: prologul cu determinarea spaţială şi temporală; fabula, intamplarea extraordinară, blestemul sau binecuvantarea,metamorfoza; partea finală cu explicaţii de natură morală sau utilitară. Formulele legendei au echivalenţe atat in legendele antichităţii greco-romane, cat şi in primele lucrări cu caracter istoric: „La inceputul inceputurilor, cand nu era nici lumină , nici apă, nici pămant şi nici umbră de vietate…‖, „La inceput de inceputuri…‖, „Prima dată…‖, „In vremea aceea…‖, „Se spune…‖. Din lectura legendelor ne putem face o idee despre „timpul‖ cand a avut loc intamplarea excepţională narată sau cand a trăit cutare personaj. In felul acesta, putem vorbi de o stratificare a legendei care ar conduce la configurarea unor etape in istoria umanităţii consemnată in legende: · in vremea genezei, in timpul fabulos al inceputurilor; · in timpul cand astrele erau foarte aproape de pămant şi fiinţele divine aveau şi o existenţă terestră; · naraţiuni care se referă la existenţa popoarelor mitice; · acţiune plasată in timpul potopului; · inainte şi după formarea statelor feudale; · naraţiuni care se referă la eroii neamului (domnitori, conducători de răscoală, haiduci etc.). Legenda are o compoziţie uniepisodică, dar intalnim şi legende compuse din două episoade şi chiar legende-basm. Indiferent de numărul episoadelor, legenda e construită pe oopoziţie care provoacă traiectul naraţiunii şi justifică metamorfoza sau modificarea statutului iniţial al eroului. Legendele sunt unele dintre incantătoarele bogăţii culturale pe care fiecare dintre noi ar trebui să le deţină in minţile noastre, să le citim şi să le răscitim. Din acestea afli foarte multe lucruri şi poţi povesti multe, ele avand şi multe valori morale. Sunt binevenite aceste legende ale romanilor, fiind o sursă bogată de informaţie, copiii adorandu-le, deoarece sunt şi foarte uşor de inţeles.

۞legenda mitologicăfantastică

LEGENDA CIOCÂRLIEI de V.alecsandri Lie, Lie, Ciocarlie, Zbori in soare Cantatoar e Si revina Din lumina Pe pamant Cu dulce cant! (Poporal) De cand erau ca iarba anticii codri desi Si mici ca musuroaie Carpatii uriesi, Si vaile profunde, si latele valcele Ca pe o apa lina usoare valurele; De cand in lume lupii erau pastori de oi Si ursii cu cimpoaie manau cirezi de boi; De cand purta-n cosite Ileana Cosanzeana O floare cantatoare, o floare nazdravana, N-a fost copila-n viata mai dulce, mai aleasa Decat frumoasa Lia, fecioara-mparateasa! Nascuta-n faptul zilei cu fata-n rasarit, Luceferii, vazand-o, mai viu au stralucit, Ferice de-a atinge cu-o raza argintie, Cu ultima lor raza asa minune vie. Si astfel, de lumina cereasca dezmierdata, Ea, rasarind ca floare, a inflorit ca fata; S-acum e fala lumii, a mintii incantare, Al inimilor farmec, a ochilor mirare. Tot omul care-o vede, rapit, uimit simteste Ca parca se renaste, ca inima lui creste, Ca trece lin din iarna in dulce primavara, Ca mii de pasari canta in sanu-i si pe-afara. Ea are-o fata alba de flori de lacrimioare Si ochi ceresti, albastri ca floarea de cicoare, S-un par ce straluceste pe fruntea sa balaie Cazand, fuior de aur, de-a lung pana-n calcaie, Incat pe campul verde cand trece zambitoare Se pare c-o urmeaza prin aer fulgi de soare. Ea poarta haine scumpe, usoare, descantate, Din fire de paianjen tesute si lucrate, Prin care tainic salta luciri de forme albe, Comori atragatoare ca visurile dalbe, Precum acele slabe vapai tremuratoare Prin frunze raspandite de luna ganditoare. Aprinsii ochi ai noptii in juru-i scanteiaza, Formand cununi de raze pe fruntea-i ce viseaza, Si luneca pe sanu-i, rai alb de fericiri, Voind ca sa patrunda prin itele subtiri. Seninul dulce-al zilei, ravnind acea minune, Din soarele-rasare si pan la soare-apune Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotunda, Voind sa-i faca-un templu in care s-o ascunda. Si-i zice: Insusi cerul spre tine se inclina Frumseta-i o coroana pe frunte de regina! II Si mers-a vestea-n lume, trecand din gura-n gura, Ca Lia fura ochii, si mintile le fura; Si dus-o-au pe aripi in locuri departate Cocoarele-n triunghiuri prin aer insirate, Si spus-a vantul ager, in veci neodihnit, Ca nu-i copila alta mai dulce de iubit. In graba alergat-au din toate-a lumii zari, De peste munti, din funduri, de peste noua mari Cei mai viteji si mandri feciori de imparati,

Vrajiti de-a fi pe viata de Lia fermecati. Venit-au Rosul, craiul inaltelor lungi plaiuri, Si Albul ce domneste pe douazeci de raiuri, Si Penes-imparatul, arcas cu ochiul tintes, Ce are-n tolba fulgeri si-n grajd pe calul Vintes; Si altii, multi ca frunza, manati de-a lor iubire Cu Lia dragalasa sa cate impetire. Dar nici isi pleaca ochii la ei frumoasa fata, Cum nu se uita crinul la iarba cea uscata, Ci vecinic ea priveste cu drag la mandrul soare! Si, tot privind lumina din fata-i arzatoare, Cu lacrimi i se umplu albastrii ochi frumosi. Ei plang! de ce plang insa luceferii duiosi? De mult privit in soare, sau de o jale-ascunsa, De-o gingasa dorinta, de-o taina nepatrunsa? Ah! taina ei n-o stie nici zana ce-o iubeste, N-o stie capataiul pe care odihneste, Nici apa ce oglinda obrazu-i la trezie, Nici cerul, nici pamantul! dar umbra sa o stie!

Ades copila, prada gandirii ce-o rapeste, Se scalda in lumina, cu soarele graieste Si zice: Tu, al lumii monarc stralucitor! O! splendida comoara de viata si amor! Tu, ochi deschis in ceruri sa vada-a mea iubire! Tu, singura-mi dorinta, tu, dulcele meu mire! Pleca-voi, ah! pleca-voi, luand urmele tale, Sa te-ntalnesc ferice, sa te culeg in cale, Sa fii al meu si numai al meu, o! mandre soare, Sa nu mai plang de moarte cand tu saruti o floare, Caci te urasc atunce cu dragoste si dor, Si vad ca de-acea ura duioasa am sa mor! Ea zice si se simte de raze inundata. Iar umbra ei suspina in urma-i tupilata: Ah! draga mea stapana! Fereasca Domnul sfantul De-a-ti asculta indemnul, de-a-ti implini cuvantul, Caci vai de-acel ce-apuca pe-a soarelui carare! El intra-n cale lunga ce capat nu mai are Si unde inceputul se leaga cu sfarsitul, Si unde-si pierde mintea si pasii ratacitul. Ah! Lia, te gandeste ca soarele-i cu dar De viata si de moarte, ca-i dulce si amar! El da junie lumii, iubire, fericire, La plante, cuiburi, inimii el da insufletire, Dar raza-i ce invie e raza si de foc Ce arde crinul fraged si tristul siminoc, Si raurile soarbe, si pasari sageteaza, Si umbra o inghite cand soarele-i amiaza . Ah! fie oricum fie! raspunde-n graba Lia. Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria De-oi sti ca-n a mea cale voi face totdeauna Din sapte nopti o noapte, din sapte zile una, M-oi duce mult departe c-un repede avant, Departe, unde cerul se lasa pe pamant, Pe unde muntii falnici apar ca nourele, Pe unde stau de vorba la umbra flori cu stele. M-oi duce, duce, duce, pan mi-oi gasi ursitul S-oi sta gura la gura cu soarele iubitul, Caci vreau sa-i privesc fata ca sa-mi alin durerea, Sa vad curgand din buze-i cuvintele ca mierea! Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine! Dar fie! unde-i merge, si eu ma duc cu tine. III In revarsatul zilei, cand nasc a vietii soapte Si lin se dezveleste seninul cer din noapte, Pe cand lumina-i sura, plapanda, racoroasa Si somnul isi destinde aripa somnoroasa, Frumoasa Lia pleaca pe Graur, calu-i sarg, Ce zice ca pamantul nu e destul de larg, Si zboara fara satiu, luandu-si iute zborul, Ca vantul si ca gandul, ca spaima si ca dorul. El fuge pe sub soare, el fuge pe sub luna Si piere intr-un fulger cum piere vestea buna;

Si trece pe sub nour, si trece pe sub stea Clipis, cum se strecoara prin oameni vestea rea! Se duce calul Graur spre codrii de stejari In care greu se lupta balaurii cei mari Cu pajuri nazdravane nascute-n ceea lume; Prin locuri unde serpii brilianturi fac din spume Si zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese, Ca-n ele sa ascunda frumoase-mparatese. El trece prin poiene cu tufe aurite In care se alunga soparle smaltuite Si blande pasarele ce canta-n cuibul cald, Avand rubine-n pliscuri si ochii de smarald. Acolo vantul serii prin frunze-alene zboara, Lovind incet de umbra aripa lui usoara, Si iarba, chemand vantul din zori ca s-o dezmierde, Se misca-n valurele precum o apa verde. El trece peste rauri ce curg necontenit Ca zilele senine a celui fericit. Si apa-ndeamna fata pe maluri sa se culce, In ea sa se oglinde, s-o faca apa dulce. Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasa, Ca omul cu grabire manat de dor de casa, Si de trei ori trei zile si nopti de trei ori trei Ea lasa somnul dulce sa piara-n urma ei. Si astfel tot pe cale, cu ochii tinta-n soare, Cu coamele-i lucioase in vant falfaitoare, Ea pare si dispare, rapita de cal Graur, Precum un vis ferice intr-un vartej de aur. Dar dupa multa truda si mult amar de cale, Odata cu amurgul ajunge intr-o vale, O vale inverzita ce se uneste-n zare Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare. Acolo calul Graur isi inceteaza zborul, Nemaiavand pamanturi sa bata cu piciorul, Iar Lia se coboara cu graba de pe cal Si merge de se pune pe-al marii verde mal, Privind cu dor la raiul din fundul de partat Pe care se ridica al soarelui palat. Pe unde-ti merge gandul, stapana mea iubita? O-ntreaba glasul umbrei de cale obosita. Ah! draga surioara! duioasa Lia zice, Zaresti in departare cea insula ferice Plutind sub cer albastru pe-a marii albastrime? Vezi tu colo, in zare, colo, pe-o inaltime, Acel palat de aur, cel cuib de straluciri, Cu poarta de rubinuri si stalpii de safiri? Acolo-mparateste frumos ursitul meu, Acolo-mi zboara gandul, acolo eu ma vreu! Dar cum sa fac, vai mie! ah! calul meu nu poate Sa calce si pamantul, si marile sa-noate! Stapana! zice Graur, ce nu pot eu pe lume O poate al meu frate, nascut pe-a marii spume. Cum zice, cum necheaza Din marea cea profunda O volvura se-nalta si iese-un cal in unda, Cu ierburi si margeanuri avand coama-mpletita, Si solzi de-argint pe spate, si palma sub copita. Zarindu-l, Lia vesel de cale se gateste, Dar cand e ca sa plece si cand se desparteste De Graur, ea-l saruta, pe coada-l mai dezmiarda Si-l cheama drag pe nume si plange c-o sa-l piarda. Apoi se-ntoarce iute la mal, si iute sare Pe noul cal ce-o poarta usor pe-a lui spinare. Si umbra ei ramane pe mal instrainata, Si Graur se afunda in zarea nourata. IV Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alina Cantand o melodie simfonica, marina, Ajunge Lia grabnic la insula dorita, A carei iarba vie cu raze-i altoita. Copila-n haine mandre de fiu imparatesc S-afunda in lumina, dar chipu-i ingeresc,

Dar mersu-i plin de farmec, cu pas leganator, O spun mai mult ca-i fata decat ca e fecior. Ea intra in palatul acel de feerie Cu inima-n bataie de dulce bucurie, Dorind ca sa-ntalneasca, temand de-a intalni Pe-acel care-a vrajit-o aicea de-a veni, Si iata ca zareste a lui batrana mama, Cu genele cazute pe ochi ca o naframa! De cand nu era inca pamantul care este, De cand tot ce e-n lume era numai poveste Si raza de lumina si razele caldurii Erau comori ascunse in haosul naturii, A splendidului soare ferice nascatoare Traieste-n luminoasa si magica splendoare, Dar trista si orbita de vecinica-i lucire, Acum ea nu mai poate pe soare sa-l admire, Si-i este scris de soarta atunci numai sa vada Cand fiul ei in cursa ar fi expus sa cada. Sarmana-ncet aude sunand pasuri straine, Tresare si intreaba: Ce om, ce fiara, cine A indraznit sa vie aice, s-a patrunde In locuri necalcate de pas de om; pe unde Nici pasarea maiastra a trece nu-ndrazneste, Nici doru-n ratacire pierdut nu se opreste? Copila tremuranda s-apropie si zice: Sunt om cu ganduri blande venit din lume-aice . De esti fecior, replica batrana ingrijita, Sa-ti fie calea floare si urma inflorita, Si-n viata sa ai parte de soacra iubitoare Si de nevasta dulce, frumoasa, zambitoare; Iar daca esti tu fata, precum te-arata glasul, Pe urma ta usoara intoarce-ti iute pasul Si piei din aste locuri neatinse si curate, Domnite de-al meu soare, copil fara pacate! ............... Copila spaimantata cu dorul ei se cearta. Ar vrea, ar vrea sa fuga, dar inima n-o iarta; Cand iata ca s-aude in lunga departare De cai venind spre casa voioasa nechezare, Si iata ca palatul se umple deodata Cu zilnica lumina din lume adunata; Caci soarele apune, lasand de-a lung pe ceruri Clipirile de stele s-a umbrelor misteruri. El vine si apare atat de luminos, Ca-ntuneca vederea cu chipul sau frumos. Bine-ai venit, copile, de mult instrainat! Ii zice blanda mama c-un dulce sarutat. Te bucura de oaspe venit de pe pamant, Un oaspe bland la suflet si gingas la cuvant!

In juru-i mandrul soare se uita cu mirare El vede si nu crede, ii pare ca ii pare Si simte-un neastampar, in inima-i vergina Sub galesa ochire a fetei ce suspina. Apoi, luand de mana pe Lia tremuranda: Oricine-ai fi, el zice, fiinta, tu, plapanda! Durerea omeneasca in veci sa nu te-ajunga, Si fie-ti scurt necazul si fericirea lunga! Pe flori de primavara obrazu-ti sa se culce, Si fie-ti dulce viata si moartea fie-ti dulce! Copila il asculta pierduta in extaz, Cu zambetul pe buze, cu lacrimi pe obraz, Si zice: Mandre soare! lasat-am scumpa tara Si casa parinteasca in timp de primavara, Cu dor sa vin la tine, de-aproape sa te-admir; Si-n calea mea grait-am cu flori de trandafir, Cu rauri si cu nouri, cu fluturi si cu stele; Grait-am si cu vulturi, cu soimi, cu randunele, Cu tot ce putea-n lume de tine sa-mi graiasca, S-acum iti zic eu tie in limba omeneasca: Minune mult iubita! Lumina de lumine! Ah, inima ma poarta sa stau in veci cu tine! Si soarele si Lia, pereche de iubire, In ochi aprinsi de doruri ineaca-a lor privire,

Zambind unul la altul cu-nduiosire multa. Iar mama ce nu-i vede, dar care ii asculta, Graind cu mintea, zice: Sa fiu oare-nselata? Acest strain sa fie oare fecior, sau fata? El are glasul dulce, prea dulce, prea duios

De cand a dat cu ochii de fiul meu frumos! Apoi, mai stand pe ganduri, adauga-n tristete: Ah! unde mi-e vederea din dalba tinerete! Amar de cine are pe ochi un negru nor Cand inima presimte! E fata, sau fecior La noapte voi asterne in patu-i albe flori; De-a fi barbat, sub dansul pieri-vor pana-n zori, Iar de-a fi fata, ele, de sanul ei lipite, In faptul diminetii vor fi mai inf lorite. Batrana-n neastampar se duce sovaind, Condusa de-a ei carja prin umbra pipaind. Atunci voiosul soare, simtind o noua viata, O ia pe Lia-n brate si o saruta-n fata Si-i zice cu-nfocare: Iubita mea mireasa, In lumea pamanteana ai fost imparateasa; De-acum tot impreuna gustand cerescul bine, Eu lumina-voi cerul, si tu, draga, pe mine . Copila varsa lacrimi; uimita ea simteste Ca inima-i ferice in sanu-i se topeste Ca ziua cea de vara cand razele se scurg Topindu-se in umbra adanca din amurg. Si astfel dragalasii de-a lor iubiri au parte Iar cand le spune noaptea ca-i timp a se desparte, Nici unul n-are gandul sa faca inceputul, Sa rupa lantul dulce ce-i leaga cu sarutul! V A doua zi, pe timpul minunilor visate, Cand faptul diminetii la usa noptii bate, Batrana mama, treaza de grija ce-o domina, Simteste ca e-n lume o stranie lumina. Ea merge cu grabire la patul unde crede C-a trebuit sa doarma strainul si ea vede (Caci dragostea de mama o face-acum sa vada), Ea vede-n asternutu-i flori vii ca de zapada. Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscata! Nici una vestezita! Strainul oaspe-i fata! Apoi, in tulburarea-i de cruda presimtire, Inalta ochii-n ceruri si vede cu-oterire Ce vede? Pe zenitul adanc, inflacarat, Maretul soare plana! si caru-i inhamat Cu noua cai de raze, ce-n spatiu l-au rapit, Cutriera cerescul intins nemarginit. Zbor caii lasand rauri de foc in urma lor Si fraiele scapate de-a lung in aer zbor; Iar soarele ferice, dand lumilor uitare, Cu Lia leganata pe sanul lui apare, Si lumile-nundate sub flacari arzatoare Privesc cu ingrozire alt soare langa soare Blestem! striga batrana, blestem pe capul tau, Tu, care-mi rapesti viata, rapind pe fiul meu! Si mama cade moarta! Ea cade! dar urgia, Dar cruntul blestem zboara, se suie pan la Lia, S-a soarelui mireasa lovita, fulgerata, Din ceruri cade-n mare lucind ca o sageata. ................. Ah! mare i-a fost visul si scurta fericirea! Iubirea i-a dat moartea si moartea nemurirea! Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie De-o mica, dragalasa, duioasa ciocarlie Ce vecinic catre soare se-nalta-n adorare, Chemandu-l, primavara, cu dulcea ei cantare!

LEGENDA CIOCARLIEI de Vasile Alecsandri

-------- comentariu ------Cu predilectie la Vasile Alecsandri intalnim preferinta sa pentru legendele etiologice. Din categoria lor autorul prefera sa vorbeasca in versuri despre pasari, luandu-si de obicei drept moto versuri populare, cum procedeaza si la ― Legenda ciocarliei” : ― Lie, Lie,/ Ciocarlie/ Zbori in soare/ Cantatoare/ Si revina / pe pamant/ Cu dulce cant.” La fel ca si in legenda randunicii si aici pasarea era la inceput o fata ―frumoasa Lia, fecioara-mparateasca‖. Actiunea legendei se petrece in vremea cand ―lupii erau pastori de oi‖, iar ― ursii mancau cirezi de boi‖. Frumusetea fetei este in concordanta cu frumustea naturii: ― luceferii, vazand-o, mai viu au stralucit‖. Fata, o adevarata ― minune vie‖, e descrisa folosind cu migala epitete si comparatii miscatoare. Ea are ― fata alba‖, ― ochi albastri ca floarea de cicoare‖, haine scumpe. Urmatoarele personaje dau farmec si continuitate fireasca legendei sunt: craiul Rosu, Albul, Penes, imparatul, ce au venit sa o vada auzind ca ea ― fura ochi si minti‖. Ca in basm fata, desi e petita, nu se uita la nici un petitor, ci dimpotriva plange. Aici ni se pare ca insusi autorul nu stie motivul tristetii fetei. Totusi umbra ei stie de ce e trista. Taina ei e iubirea pentru astrul ceresc, soarele, fiind din acest motiv chiar geloasa pe el cand acesta ―saruta o floare.‖ Lia doreste sa mearga catre soare, chiar daca acesta ii spune ca nu e bine. Incalecata pe calul sau, Graur, Lia pleaca. Apare si aici, la fel ca in basme, motivul calului care zboara ― ca vantul si ca gandul‖, motivul celor trei zile si trei nopti nedormite pentru iubire. Calul este aici ―putin nepunticios‖, pentru ca ―nu poate sa calce si pamantul, si marile sa- noate‖. Dar tot el, calul, o ajuta, avand un frate ce iese din unda apei . Comuniunea om-natura-animal e prezenta prin tristetea despartirii Liei de calul sau Graur. Ajunsa la palatul soarelui o intalneste pe mama acestuia, batrana, care se mira cum de cineva a indraznit sa calce unde nu a mai fost nimeni. Fiindca nu poate vedea cu ochii, dar aude foarte bine, ii ureaza necunoscutului de e fata sa fuga pentru ca soarele e fiul ei, fara pacate. Dar pana sa se gandeasca Lia apare Soarele, venindu-i vremea sa apuna. Versurile ― Durerea omeneasca in veci sa nu te-ajunga/ si fie-ti scurt necazul si fericirea lunga.‖ amintesc de Luceafarul lui Eminescu. Mama soarelui revine cu o incercare pentru Lia pentru a descoperi daca e fata sau baiat ( ii pune flori albe in pat care nu se ofilesc peste noapte, deci e fata).

O legenda mitologica fantastica este "Povestea ciocârliei", a carei asemanare cu basmul este izbitoare. Vrând sa explice originea ciocârliei, trilul si zborul ei, autorul anonim plaseaza actiunea în plin fantastic. Ca si în basme, "era odata un împarat si-o împarateasa care aveau si doi copii, frumosi fara seaman". Copiii ramân orfani, caci "parintii s-au calatorit spre lumea cealalta". Coborând pe pamânt, Sfântul Petre ia Soarele pe cer, iar pe Lia, la dorinta ei, o transforma într-o pasare, împlinind astfel si hotarârea lui Dumnezeu "ca fratele si sora sa nu stea împreuna toata viata". De atunci, Soarele, sfâsiat de dorul de parinti si fata de sora sa, se uita cu tristete în jos prin sticla albastra a cerului, iar Lia ciocârlia, cum îi zareste fata, se ridica în zbor spre el, rugându-se lui Dumnezeu "sa-i deschida portile cerului si s-o lase sa-si vada fratiorul". Istovita, se lasa în jos ca o sageata, si dupa ce îsi vine în fire, ea îsi înalta iar ruga catre Dumnezeu, iar cade, iar se ridica "dar la Soare tot nu ajunge". Asadar, ciocârlia este o fata de împarat, trilul ei este ruga catre Dumnezeu, iar zborul avântat si caderea spre pamânt sugereaza permanenta zbatere si istovirea pentru realizarea dorintei de a ajunge la Soare. Aici, în aceasta legenda, elementele fantastice au ponderea si consistenta celor din basme. Mai întâi, autorul anonim creeaza atmosfera fantastica prin formula "cica era o data", apoi apare interventia fortei divine prin "orânduiala" lui Dumnezeu si împlinirea ei de catre Sfantul Petre care a coborât pe pamânt, ca în final sa fie posibila metamorfozarea celor doi copii în astru si într-o pasare, care se cauta în permanenta. De asemenea, ca si în basme timpul si locul actiunii nu sunt bine precizate, totul petrecându-se "odata", "pe vremea aceea", "pe pamânt", "la palatul împaratesc", iar dintre întâmplarile narate, reale pot fi doar existenta unui împarat si a unei împaratese care aveau doi copii frumosi, ramasi apoi orfani. Apropierea de basm este realizata si prin procedeele artistice folosite. Astfel se remarca îmbinarea naratiunii cu descrierea si dialogul. Daca primul dintre aceste moduri de expunere prezinta succesiunea faptelor, a întâmplarilor,

descrierea, mai putin folosita, evidentiaza unele dintre trasaturile personajelor carora autorul anonim le realizeaza succinte portrete: "Lia s-a prefacut într-o pasarica mica, cu penele cenusii si cu ciocul ca un ghimpe". La rândul lui, dialogul puncteaza doar dorintele arzatoare si hotarârile definitive, capitale: "Sfinte-Parinte ai mila de noi!...", "— Sa ma faci taica-parinte o pasarica.", "— Ciocârlie sa-ti fie numele de acum". Tot de factura populara sunt si procedeele expresive de formare a superlativului absolut: "frumosi fara saman", "fata lui lucea ca aurul si parul tot asa de-ti lua ochii", "asa mandrete de copii" etc. Aceasta legenda impresioneaza prin caracterul fantastic al întâmplarilor, prin firescul naratiunii si prin puternica impresie ce o lasa asupra ascultatorilor soarta celor doi frati orfani predestinati sa nu stea împreuna toata viata.

☀Legenda etiologică

– Povestea Florii -Soarelui ------

comentariu - - - - - -

Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari. Legendele păsărilor şi plantelor işi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate in resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, in care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al ―fetei lui ŞtefanVodă‖, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor,muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, in reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – intuneric. Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată in episoade narrative, intretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se intrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale in ―spaţiul acestui pămant‖, folosindu-se timpul trecut (―pre vremea lui Ştefan cel Mare‖). Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim plan imaginea ―fetei lui Ştefan – Vodă‖. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Intr-un tarziu, o bătrană aude de necazul domnului şi se prezintă in faţa acestuia cu gand să-l ajute. De la episodul venirii bătranei la domnul intristat, intriga se nuanţează. Bătrana il povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa ―avea să prindă grai, dacă il va săruta pe alesul invitat‖. Acest moment determină imprevizibilul intamplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătranei părea, pentru moment, că aduce o rază de speranţă in sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite incurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de ―bluestem‖, annţand Luna de ―necredinţa Soarelui‖. Reacţiile Lunii – zană rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea işi blestemă condiţia de zană, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă. Insuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, in gradarea episoadelor, incepand cu ―noaptea ospăţului‖. Astfel, ―Luna s-a ascuns sub spranceana codrului ca s-o zdrobească pe fată‖, iar ―Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii‖. Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: ―Cand la sfarşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade in genunchi in faţa Soarelui şi-I cere o gură de mantuire‖, dar ―Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul in floarea glbenă. Vodă şi mesenii plang pentru povestea tristă a fetei‖. Deznodămantul legendei e infăţişat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, ―Soarele furios face vant Lunei, iar pe copilă o ia in palmă şi-o sădeşte in grădină‖, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mangaie tatăl ei. In finalul legendei, cititorul este redus in planul concret, explicandu-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: ―De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi infiorată de durere, işi intoarce chipul intristat inspre strălucirea craiului zilei, cerandu-I sărutarea mantuitoare‖.

Legenda istorică

– Condeiele lui Vodă de D. Almaș

----------

comentariu ---------

Citirea textelor cu conţinut istoric determină familiarizare cu şi formarea unor reprezentări cat mai corecte cu privire la unele noţiuni istorice, cum sunt cele privitoare la cronologie (epocă, perioadă, mileniu, secol) sau referitoare la viaţa economică (muncă, indeletniciri, unelete) sau cu privire la organizarea socio-politică(clasă socială, formă de stat, război // pace, dreptate // nedreptate, exploatare // libertate, suveranitate // suzeranitate). Acest gen de texte urmăreşte prin accesibilizarea mesajelor / ideilor lor să cultive sentimente / atitudini-valoare, in special patriotismul, manifestat sub forma mandriei de a fi roman, a curajului de a lua decizii şi a dorinţei de a fi bun, drept, moral. O categorie aparte a textelor o constituie legendele istorice. Explicand geneza unui lucru, a unul fenomen, caracterul aparte al unui eveniment istoric, legendele apelează de obicei la elemente fantastice. Datorită acestor caracteristici, precum şi al unui limbaj specific mai greoi, legendele istorice prezintă unele dificultăţi in inţelegerea lor. Dificultăţile nu apar atat in inţelegerea faptelor, cat mai ales in ceea ce priveşte inţelegerea semnificaţiilor acestor fapte. Dacă s-ar parcurge ca un text oarecare, ar fi periclitat sau estompate tocmai valenţele afective ale faptelor neobişnuite, ceea ce ar constitui o pierdere irecuperabilă. Faptele de legendă, oricat de mult ar impresiona, se pot uita in cele din urmă; semnificaţia lor, inţeleasă insă corect, işi va pune amprenta pe intregul comportament al elevilor. De aceea in abordarea acestor categorii de texte, intalnite incă din clasa a IIa, se cere un mod de analiză care din prima oră / lectură explicativă să asigure nu numai inţelegerea evenimentelor şi a faptelor de legendă, cat mai ales semnificaţia acestora in scopul valorificării lor sub raport educativ. In acest sens, in afara povestirii invăţătorului, caldă, nuanţată, expresivă, cu o intonaţie adecvată, cu pauzele şi gesturile cele mai potrivite, care să emoţioneze şi să menţină atenţia elevilor, o importanţă deosebită o au intrebările mai mult retorice in prima oră, care să focalizeze atenţia asupra mesajului, să ii pregătească psihologic pe elevi, astfel incat in ultima lectură , interpretativă, după ce vor fi inţeles conţinutul, să poată realiza transferul de la personaj la propria lor identitate de la trecut la prezent. Astfel intrebările extratextuale, deschise, interpretative vor avea acest rol de mobilizare afectivă, psihologică, de pregătire a accesului spre sensurile alegoric, anagogic, mistic, care nu sunt accesibile decat prin iniţiere, aşadar nu trebuie amanate pană la ultima lectură, ci trebuie pregătite treptat pe parcursul celor cel puţin trei relecturi. Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri populari, ci şi o bogăţie de valori morale exprimate intr-o limbă simplă şi expresivă. Istoria naţională povestită de poporul insuşi, in legendele sale, are căldura faptului trăit, la care naratorul participă sufleteşte. Legendele istorice relevă, in formă concisă şi sobră, avand mărcile stilului oral, faptele oştenilor romani şi ale domnitorilor care au pătruns in conştiinţa şi tradiţia poporului, ca simboluri ale demnităţii naţionale (Negru-Vodă, Mircea cel Bătran, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul). In asemenea legende, personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit. Domnitorii ţărilor romane se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa, inteligenţa, vitejia. Patriotismul voievozilor romani, ca şi al oştenilor, este o insuşire firească, sensul existenţei lor fiind slujirea intereselor neamului. Legenda populară Condeiele lui Vodă infăţişează cu concizie şi simplitate un fapt istoric semnificativ: politica de prietenie a lui Mircea cel Bătran cu ţările vecine (aici Lehia) şi pregătirea ţăranilor pentru apărarea ţării impotriva duşmanilor vremelnici. Subiectul creaţiei este simplu, expoziţiunea şi intriga sunt dispuse circular. Trăsăturile personajelor se desprind din selecţia şi acumularea unor fapte şi situaţii suggestive, evocate prin naraţiune şi dialog. Prin cateva notaţii narative şi mai ales printr-o scenă dialogată, se pune accent pe semnificaţia drumului lui Mircea, de la Targovişte ―spre ţara Leahului‖, ―ca să facă legătură cu craiul, asupra ameninţării duşmane‖. Povestirea are un pronuntat caracter moralizator, dezvoltand intentia autorului de a cultiva cititorilor sentimentul patriotic, respectul pentru valorile istorice nationale si pt personalitatile care au

facut o istorie. Povestirea ofera coordonatele spatio-temporale exacte, domnia lui Mircea Cel Batran, inainte de lupta de la Rovine, impotriva lui Baiazid, imprimand intamplarii relatate un aer de legenda, in care se invaluie personajul principal al lecturii. “Condeiele lui Voda ”este o povestire - constructie epica in proza, de dimensiuni reduse, care, bazata pe principiul evocarii, prezinta un singur fir epic, relatand intamplari care antreneaza un numar redus de personaje.povestirea are ca tema surprinderea unui episod premergator luptei memorabile de la Rovine, dusa de Mircea cel Batran impotriva lui Baiazid Fulgerul. Folosindu-se de stilul oral - naratorul apeleaza la enunturi exclamative si interogatove retorice, inducand impresia dialogului dintre el si cititor - D.Almas ne introduce direct in subiectul povestirii Toti barbatii sa se gateasca de oaste! Fiecare sa aiba cal, tolba plina cu sageti, sulita, ghioaga si scut. Care au topoare si sabii, sa vina cu ele la locul de adunare a ostirii. Ca asupra tarii vine mare primejdie turceasca! " Oamenii, ce sa faca? Au lasat toate celelalte treburi si s-au pregatit de lupta. Fierarii au faurit sabii; lemnarii au incordat arcuri si au strujit suliti din lemn tare; ba, le-au si parlit in foc, anume ca sa fie si mai tari. Cu toate ca intr-o povestire, naratorul nu insista asupra profilului moral al personajelor, in cazul de fata, Mircea cel Batran este un personaj-legenda, care numara cateva caracteristici morale ce pot fi desprinse indirect din desfasurarea intamplarilor relatate. El apare ca un domnitor intelept, precaut, care verifica modul in care sunt indeplinite poruncile domnesti, respectuos fata de harnicia poporului pe care-l conduce, bun sfatuitor, mandru de sentimentele dupa care se ghideaza supusii sai, bland. Aceste sentimente sunt precizate foarte clar de interlocutorul domnitorului- "dragostea de tara care izvoraste in calimara inimii noastre".Naratorul se implica afectiv, transmitandu-si propriile trairi si sentimente prin intermediul unor exprimari elogioase la adresa poporului - Mircea voda se bucura vazind harnicia si voia buna a oamenilor lui.

Condeiele lui Vodă – de D.Almaș Am să vă povestesc ceva din istorie, ceva care s-a întâmplat demult, demult, când ţara era ameninţată de puterea cea mare a sultanului, adică a împăratului turcilor. El cucerise multe ţări şi râvnea să supună şi ţara noastră. Se numea Baiazid. Şi pentru că năvălea ca o vijelie, lumea l-a poreclit Fulgerul. În vremea aceea, voievod în Ţara Românească era Mircea, căruia noi îi zicem Mircea cel Bătrân.Când a auzit că sultanul Baiazid Fulgerul se apropie de Dunăre, gata să năvălească în ţară, Mircea vodă a dat poruncă: ―Toţi bărbaţii să se gătească de oaste! Fiecare să aibă cal, tolbă plină cu săgeţi, suliţă, ghioagă şi scut. Care au topoare şi săbii, să vină cu ele la locul de adunare a oştirii. Că asupra ţării vine mare primejdie turcească!‖Oamenii, ce să facă? Au lăsat toate celelalte treburi şi s-au pregătit de luptă. Fierarii au făurit săbii; lemnarii au încordat arcuri şi au strujit suliţi din lemn tare; ba, le-au şi pârlit în foc, anume ca să fie şi mai tari. Dar dacă suliţi, săbii, scuturi, arcuri, topoare ori săbii trebuiau câte unul sau câte una de fiecare oştean, săgeţi trebuiau multe, de două-trei ori mai multe decât soldaţi avea Baiazid sultan. De aceea toţi românii, care aveau cât de cât îndemânare la cioplit, s-au apucat, în grabă, să facă săgeţi. Băieţii şi fetele, flăcăii şi bătrânii, toţi ciopleau cu cuţitele, mii şi mii de săgeţi.Acu, Mircea vodă cel Bătrân umbla prin ţară, să vadă cum împlinesc oamenii porunca şi cum se pregătesc să-şi apere ţara. Ca să nu-l cunoască lumea, îmbrăcase strai ţărănesc, ca un drumeţ oarecare. Aşa ajunse într-un sat, Boiştea. În mijlocul lui, pe pajişte, zeci şi zeci de săteni, ce făceau? Jucau hora? Nu: ciopleau săgeţi şi, din când în când, aruncau câte o glumă, ca să se înveselească şi să li se pară munca mai uşoară.Mircea vodă se bucură văzând hărnicia şi voia bună a oamenilor lui. Întrebă pe un băieţandru: ―Ce faci aici, flăcăoaşule?― ―Păi, ce să fac? Condeie!‖ ―Condeie?… Parcă seamănă cu săgeţile‖. „Noi le spunem condeiele lui vodă‖. „De ce le spuneţi aşa‘?― ―Pentru că, la porunca lui vodă, cu ele vom scrie pe spatele duşmanilor vrerea noastră de libertate‖. ―Frumos, flăcăoaşule‖, l-a lăudat măria sa. „Dar… cerneală aveţi?― Baieţandrul s-a gândit o clipă şi a zis răspicat: ―Avem: dragostea de ţară care izvorăşte în călimara inimii noastre‖.Mult s-a bucurat Mircea vodă de asemenea vorbă; l-a sărutat pe acel flăcăoaş şi l-a întrebat: ―Cum te cheamă‘?― „Mă cheamă Stroe… Dar domnia ta cine eşti şi de unde vii?‖ ―Ai să afli tu, când vom porni lupta―, a surâs voievodul, cu bunătate. Apoi a luat cuţitul din mâna băieţandrului şi a încrustat pe o săgeată litera ―S‖, iar pe alta ―M‖. I le-a pus în tolbă şi a zis: ―Pe astea să le foloseşti numai la mare primejdie‖. L-a ţintit cu privirea pe Stroe, a zâmbit, a urat tuturor „spor la treabă‖ şi a plecat. Înţelegeţi: nu voia să ştie satul că el, vodă însuşi, a venit în cercetare. Rămas între ai săi, Stroe a privit cu luare aminte săgeţile încrustate cu litere şi le-a aşezat în tolbă, să le folosească aşa cum a zis acel drumeţ tainic.

₰ snoava

definiţie, accepţiuni .terminologice In general, snoava este definită drept ―specie a literaturii populare, cu multiple şi străvechi infiltraţii in cea cultă, constand intr-o scurtă naraţiune cu intenţii umoristico-satirice, in care elementele realiste (şi, uneori, naturaliste) sunt impinse cateodată pană la limita verosimilului, fără insă a se trece decat rareori in fantastic‖ Cuvantul ―snoavă‖ provine din vechea sloavă ―izu nova‖=―din nou‖. In sens larg, snoava este numită ―poveste glumeaţă‖,―poveste cu măscărici, cu minciuni, bazaconii, parascovenii, taclale‖ Folcloriştii şi istoricii literari remarcă dimensiunea ei redusă în comparaţie cu basmul, apoi faptul că ea demască aspecte negative din societate, defecte umane, vicii sociale, ţintind efecte moralizatoare în sensul îndreptării răului prin afirmarea principiilor eticii populare. Prin caracterul lor satiric şi moralizator, snoavele se referă nu la oameni ca persoane, ci la caracterul acestora, la slăbiciuni şi defecte, încât din conţinutul lor, se poate constitui un ―manual de morală populară‖, în care leneşii, proştii, mincinoşii, beţivii, lacomii, hrăpăreţii, linguşitorii ş.a. sunt biciuiţi cu armele răului şi ridicolului. Umorul ia forme variate: de la râsul sănătos şi inofensiv, în cascade, până la cel sarcastic‖ Aşadar funcţionalitatea snoavei constă în restabilirea unor norme ale eticii populare încălcate de comportamente reprobabile. In vecinătatea snoavei s-a născut gluma, considerată de unii o subspecie a snoavei. Gluma este o naraţiune scurtă şi concentrată, incheiată cu o poantă, ce evidenţiază iscusinţa şi inteligenţa creatorului ei. In timp ce snoava aparţine, prin origine şi conţinut, mediului rural, gluma are o origine livrescă şi este specifică mediului citadin. Ea s-a născut datorită vieţii moderne ahtiată după povestiri acurte, cu poante vesele, care solicită ascultătorilor o atenţie de scurtă durată. Spre deosebire de celelalte specii amintite, snoava clasică are un statut literar distinct, prin vitalitatea exprimată şi prin aria largă de răspandire. De obicei, povestitorul de snoave este un temperament vesel, dotat cu spirit critic, inventiv şi cu putere de sinteză. Există mai multe tipuri de povestitori de snoave: a) povestitori de snoave tradiţionale; b) povestitori de bancuri şi anecdote; c) povestitori de snoave licenţioase sau de glume “fără perdea”. Din perspectivă cronologică, snoavele au fost introduse din colecţiile de basme ale folcloriştilor incepand cu epoca romantică. Prima colecţie este cea a fraţilor Grimm din 1812, iar in cultura romană prima colecţie care include snoave aparţine fraţilor germani Arthur şi Albert Scholtt, din 1845. Au urmat colecţiile lui Petre Ispirescu, I. C. Fundescu, Theodor Speranţia ş.a. Precum alte creaţii populare, snoavele au constituit un preţios izvor de inspiraţie pentru scriitorii noştri din diferite epoci: I. Budai Deleanu, Anton Pann, Ion Creangă, I.L. Caragiale Pe de altă parte unii scriitori au prelucrat snoava populară, transpunand-o in versuri, cum a procedat Petre Dulfu cu “Isprăvile lui Păcală”. După personajul principal din ele, snoavele au fost clasificate de către cercetătorii străini in patru mari grupe: · snoave despre proşti; · snoave despre căsătoriţi; · snoave care au ca personaj central femeia; · snoave care au ca personaj central bărbatul. Cercetătorii romani au intocmit o tipologie pe temeiul familiilor de subiecte şi ţinand seama de personajele snoavei şi de relaţiilor lor sociale. După aceste criterii, au fost intocmite mai multe grupe: · snoave axate pe relaţii sociale; · snoave care reflectă relaţii de familie; · snoave despre defecte fiziologice; · snoave despre armată, preoţime ş.a. Cele mai cunoscute şi citite sunt snoavele romaneşti care il au drept personaj principal pe Păcală, vestit prin isteţimea şi aventurile sale comice.

Isprăvile lui Păcală, de Petre Dulfu Petre Dulfu are meritul de a fi versificat, intr-o viziune originală,cunoscutele snoave despre Păcală.Prin intermediul acestui personaj exponenţial se exprimă atitudinea omului simplu faţă de unele concepţii retrograde, slăbiciuni ori defecte omeneşti, pe care experienţa de viaţă multiseculară a poporului le condamnă şi le sancţionează. Sunt aduse in prim-plan aspecte diverse din lumea satului de altădată şi prezentate intr-o viziune realistă, veridică. I. Tematică şi compoziţie Opera sa se remarcă printr-o tematică variată: relaţii sociale, familiale etc, intamplările gravitand in jurul lui Păcală, care este secondat de tipuri caracteristice din mediul rural: preotul hapsan,boierul lipsit de omenie, femeia necredincioasă, soţul incornorat ş.a. Umorul, ironia, zemflemeaua, satira sunt doar cateva din modalităţile artistice folosite pentru sancţionarea răului, sub orice formă ar apărea acesta. Un ―Cuvant inainte‖ de dimensiuni reduse subliniază frumuseţea snoavelor, rolul lor de-a amuza şi de-a instrui: ―Ce ne-am face tot cuamaruri, dacă n-ar mai fi pe lume şi cate-o poveste plină de-nveselitoare glume ...‖. Compoziţia ciclică a operei evidenţiază, in cele XXIV de episoade, care se succed intr-un ritm alert, calităţile omului simplu, capacitatea de a invinge greutăţile vieţii, păstrandu-şi nealterate cele mai alese insuşiri sufleteşti. Acţiunea este plasată in spaţiul geografic romanesc, intr-un timp nedeterminat. Vechimea povestirii, farmecul ei arhaic sunt sugerate cu ajutorul formulei introductive: ―Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea apa-a curs pe Olt cam multă Undeva, pe-aici, sub cerul scumpei neastre Romanii‖... Prezenţa elementului miraculos se remarcă in două capitole:―Fluierul fermecat‖ şi ―Moara dracilor‖. Cadrul, populat cu elemente ale mitologiei creştine, rămane insă preponderent realist. Versificaţia cu măsuri lungi şi ritmuri variate, adecvate conţinutului de idei, rima imperecheată, repetiţiile, inversiunile etc., imprimă versului cursivitate, muzicalitate şi dinamism. Personajele sunt situate la antipod, avand calităţi şi defecte caracteristice: inţelepciune, generozitate, omenie sau dimpotrivă:prostie, lene, egoism etc. Cel care animă lumea satului romanesc este Păcală, eroul snoavelor şi autorul atator isprăvi. El este compus pe contrastul dintre aparenţă şi realitate. In aparenţă pare un prost, un nerod, insă cititorul cărţii lui Petre Dulfu işi dă seama repede că Păcală utilizează arta prefăcătoriei, a disimulării. El mimează prostia şi buimăceala pentru a-şi prinde potrivnicii in capcană, pedepsindu-i după greşelile comise. Ciclul snoavelor lui Păcală se incheie rotund, prin revenirea personajului, după ce a răscolit lumea cu ―isprăvile‖ lui, evidenţiindu-i păcatele şi strambătăţile, in sat ca să vieţuiască asemănător unui gospodar obişnuit. Prin suita de intamplări hazlii, prin umorul dens, ca şi prin deosebita vervă satirică se realizează o oglindire a vieţii şi spiritualităţii caracteristice poporului, din vremi imemorabile pană astăzi. II.Caracterul satiric şi educativ al snoavelor lui Petre Dulfu a) Valori cognitive şi morale Atat snoava populară cat şi cea cultă evidenţiază o serie intreagă de antinomii: bun-rău; inteligent-prost; cinstit-hoţ; harnic-leneş;moral-imoral; stăpan-slugă; bogăţie-sărăcie; dreptate-injustiţie ş.a.

Aceste concepte şi principii etice, trăsături de caracter şi defecte general-umane nu sunt prezentate abstract şi nici sub forma unor propoziţii moralizatoare, plate şi plicticoase. Ele transpar din spusele şi conduita persoanelor, puse in situaţii comice care stimulează rasul şi motivează satira. Cele mai multe snoave vizează viciile şi defectele oamenilor ca indivizi sau ale anumitor colectivităţi in ansamblul lor. In snoava lui Petre Dulfu se ridiculizează: · Prostia omenească ce apare in diferite ipostaze pentru că povestitorul conturează, pe o scenă imaginară, o galerie de proşti aflaţi in grade felurite, ceea ce provoacă deopotrivă o reacţie de respingere din partea cititorului şi o stare de bună dispoziţie cand descoperă resorturile şi manifestările acestuia. Proştii sunt iniţiatorii unor acţiuni fără noimă. Fie masculină, fie feminină, prostia intreţine hazul şi, prin contrast, purifică spiritul şi luminează mintea. · Lenea masculină sau feminină care are un loc privilegiat in snoave. · Zgârcenia şi lăcomia ce sunt trăsături ale unor boieri sau preoţi.Un preot se roagă să fie lungită ziua de lucru a secerătorilor pentru a munci cat mai mult pe moşia sa. Boierii zgarciţi sunt dispuşi să trăiască numai cu apă de izvor sau cu fasole stricată, fapt ce provoacă cititorului sentimente de compătimire şi condamnare, inveselind spiritele. · Femeia necredincioasă care pune la cale diferite farse pentru a-şi inşela bărbatul. Situaţiile prezentate devin comice, iar personajele sunt ridiculizate, conduita lor fiind dezaprobată de tinerii cititori. · Relaţia stăpân-slugă ce pune in evidenţă trăsăturile pozitive de caracter faţă de cele negative. Pe de-o parte avem: inteligenţa, inţelepciunea, cinstea, spiritul practic, aspiraţia spre adevăr şi dreptate, iar pe de altă parte avem: prostia, lenea, stangăcia, răutatea. Personajele cu defecte fac gafe, sunt incapabile de a judeca in mod corect faptele şi cad uşor in ridicol. Intrucat Păcală este un erou comic al snoavei romaneşti, se pune intrebarea: in ce măsură este un ―model‖ de conduită pentru cititorul tanăr? Sigur, acesta il simpatizează pentru isteţimea, inteligenţa şi inventivitatea puse in serviciul restabilirii dreptăţii şi adevărului. Apoi,şcolarul se distrează copios de pe urma farselor inscenate de erou potrivnicilor săi. Insă, atunci cand Păcală devine crud, răzbunător, chiar sadic, el se transformă in ―antimodel‖ pentru tinerii aflaţi in plin proces formativ. III. Lectura interpretativă – modalitate de accesibilizare a snoavelor lui Petre Dulfu Lectura interpretativă este o metodă care constă in explorarea asociaţiilor personale şi a sentimentelor provocate de un text, analiza implicaţiilor premiselor sale. Discutarea reacţiilor cititorului Elevii pot inţelege mai profund textul snoavelor dacă sunt incurajaţi să-şi exploreze propriile sentimente şi asociaţii determinate de acesta. Se vor simţi mai implicaţi in lectură dacă observă că reacţiile lor interesează. Intrebările prin care se obţin răspunsuri personale sunt de trei feluri: · ce aţi observat in textul snoavei citite? Ce părţi din text aţi reţinut in mod deosebit? De ce? · La ce v-au făcut să vă gandiţi aceste părţi reţinute? · Cum v-au făcut să vă simţiţi aceste părţi? Această discuţie legată de reacţia cititorului la citirea snoavelor, a peripeţiilor lui Păcală, poate duce la discuţii interesante dacă invăţătorul va ţine seama de următoarele aspecte: - s-ar putea ca el să fie nevoit să demonstreze ce fel de răspunsuri aşteaptă; - trebuie să reducă discuţia la povestire; - nu trebuie să ―corecteze‖ răspunsurile elevilor. Reţeaua personajelor este o metodă care ii face pe elevi să reflecteze la un text literar şi să facă asociaţii personale cu textul, să exploreze problemele ridicate de acesta şi să discute trăsăturile literare care il caracterizează.

Este o metodă grafică de descriere a personajelor şi de argumentare a descrierii. Elevii scriu numele personajului intr-un cerc in mijlocul paginii. Apoi, in cercuri satelit in jurul cercului cu nume,scriu cuvinte care caracterizează acel personaj. Un alt instrument cu multiple intrebuinţări care ii incurajează pe elevi să reflecteze le ceea ce au citit şi să vină cu idei pentru ale discuta in clasă este caietul de impresii de lectură. Se cere elevilor să impartă paginile caietului in două: in partea stangă se vor scrie fragmentele din text care le-au atras atenţia, iar in partea dreaptă, elevii vor scrie un comentariu despre fragmentul respectiv. Invăţătorul poate să-i pună pe elevi să schimbe caietele intre ei şi să comenteze insemnările celuilalt sau poate să adune caietele elevilor şi să le comenteze cu intreaga clasă. ―Isprăvile lui Păcală‖ de Petre Dulfu sunt indrăgite de către elevi datorită umorului ce rezultă din ele, dar mai ales datorită personajului principal, Păcală, care este iubit din pricina modului original in care iese din incurcături şi găseşte rezolvări la anumite probleme, a modului in care ii pedepseşte pe mincinoşi, zgarciţi, leneşi etc.

Ba s m u l

1. BASMUL. – definţie, tematică, structuri compoziţionale, trăsături caracteristice. a. Definţie : Specia genului epic, naraţiune in proză, indeosebi, şi mai puţin in versuri in cuprinsul căreia cu mijloace tradiţionale se povestesc intamplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale din domeniu irealului..Basmul este specie a genului epic, naraţiune in proză indeosebi şi mai puţin in versuri, in cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiţionale se povestesc intamplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale, din domeniul irealului. G. Călinescu considera basmul ―o operă de creaţie literară‖ cu o geneză specială, o oglindire a vieţii in moduri fabuloase, un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală. 2.Teme şi motive: Tema generală a basmului este lupta dintre bine şi rău,caracterizată insă diferit ca luptă intre dreptate şi nedreptate, adevăr şi minciună, curaj şi laşitate, bunătate şi răutate, hărnicie şi lene,generozitate şi egoism. Dintre motivele frecvent intalnite in basme s-ar putea enumera: - existenţa umana limitată la timp( Tinereţe fără bătraneţe şi viaţă fără de moarte) - mama vitregă (Fata babei şi fata moşneagului) - eliberarea astrelor (Greuceanu) - implinirea unui legămant, a unei meniri (Ursitorile, Frumoasa din pădurea adormită de Fraţii Grimm) .Aceste motive pot exista in cuprinsul aceluiaşi basm. Basmele dezvoltă o temă generală , aceea a luptei dintre bine şi rău, determinată de complexitatea vieţii şi prezentată intr-o mare varietate de aspecte conflictuale: - sociale (bogăţie-sărăcie, exploatare-lupta impotriva acesteia); - morale (lene-hărnicie, ingamfare-modestie, laşitate-curaj, viclenie-cinste, minciună-adevăr, egoismgenerozitate); - estetice(curăţenie-frumuseţe). Majoritatea basmelor soluţionează conflictul prin victoria forţelor binelui asupra forţelor răului. Finalul tragic desprinde basmul ―Scufiţa Roşie‖ de Ch.Perrault din şirul celor incadrate in această schemă tip, in care binele invinge răul. ‖Morala‖ explică această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează şi varstelor in care raţiunea trebuie să devină latura dominantă cu menirea de a ne chezura faptele. Astfel: ―...n-are rost să fim măcar miraţi Atuncia cand de lup suntem mancaţi.‖ Forţele binelui sunt reprezentate de personaje care au insuşiri pozitive de caracter: vitejie, cinste, modestie, generozitate, spirit de sacrificiu, puritate sufletească, curaj, frumuseţe fizică şi sufletească, sensibilitate. a. Structură şi compoziţie Definirea basmului subliniază ca notă caracteristică, prezenţa miracolului, fantasticului, deci desfăşurarea epică a acestuia cuprinde intamplări supranaturale. Naraţiunea, impletind miracolul, fantasticul cu realul, se structurează intr-un anumit tipar compoziţional. Timpul desfăşurării acţiunii are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse intr-un etern prezent – Curgerea lui are alte ritmuri decat cele fireşti, sunt posibile intoarceri in trecut, opriri ale prezentului, trăiri in viitor. Aceste valori ilustrează aspiraţiile omului de a invinge o categorie obiectivă a existenţei. Spaţiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate intr-o modalitate nouă, specifică basmului, fie din elemente fantastice ca tăramul celălalt, codrul de aramă etc. Caracteristice sunt formulele tradiţionale consacrate, introductive, mediane şi finale, care marchează structura subiectului. Formulele introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului, desprinderea din logica realului. Unele sunt succinte ―A fost odată ca niciodată‖ (FătFzrumos din lacrimă), dar altele se realizează prin proză ritmată şi cuprind numeroase elemente pline de umor: ―A fost o dată ca niciodată; că de n-ar fi nu s-ar povesti, de cand făcea plopşorul pere şi răchita micşunele‖ (Tinereţe fără bătraneţe şi viaţă fără de maorte).

Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiţiei. Astfel, incercările la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, şapte, nouă, douăsprezece, fiecare de o dificultate sporită şi evidenţiindu-şi o nouă trăsătură. Personajele sunt de varstă, sex, stare socială, structură etică diferită, reale sau fantastice, miraculoase, dar construite in esenţă după aceleaşi modele. Frumuseţea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică, uraţenia, cu defectele morale. Ele devin simboluri ale binelui sau ale răului, ale frumosului sau ale uratului. Elemente ale miraculosului şi fantasticului sunt prezentate fie prin inzestrarea personajelor cu forţe supranaturale, fie prin metamorfozarea unora sau chiar prin structura iniţială a eroilor. Fantasticul imbracă forme diferite după momentul concret istoric, geografic. natura, prin elementele ei personificate, vine in sprijinul personajelor principale, mesagere ale binelui. Plăsmuirile miraculoase pot fi plăsmuiri ale răului ca: zmei, mume ale pădurii, diavoli etc. Basmul este o pledoarie pentru valorile extern umane, pentru bine şi frumos, de aceea se adresează tuturor varstelor, mai ales copilăriei. Prin repetarea unor elemente de structură compoziţională ,prin liniaritatea personajelor, devine un excepţional material literar accesibil celor mai mici varste. După originea lor, basmele pot fi populare şi culte, cele populare fiind supuse variabilităţii, datorită circulării lor pe cale orală, cele culte rămanand in forma in care au fost create. Personajele negative sunt de obicei fantastice (zmei, balauri, zgripţuroaice, vrăjitoare, iele, strigoi, draci), dar şi reale (mama vitregă, surorile şi fraţii invidioşi, spanul, curteanul, sfetnicul mincinos) – cu chip de monstru, animal sau om, personajele negative sunt dominate de ură impotriva oamenilor, de viclenie, de laşitate, lăcomie, cruzime. Deşi au o forţă fizică extraordinară, personajele fantastice (zmei, balauri, zgripţuroaice, zmeoaice, muma Pădurii) sunt vulnerabile, nu dispun de inteligenţă, perspicacitate, calităţi indispensabile in confruntare cu duşmanul, de aceea sunt invinse de eroii pozitivi mai slabi, dar cu mai multă minte. In basme eroii şi acţiunile se grupează după nişte numere fatidice care se repetă. Trei sunt metamorfozările lui Făt-Frumos, trei sunt iezii caprei, Cenuşăreasa merge la mormantul mamei de trei ori pe zi, iar la bal trei nopţi la rand. 7, 9, 12, 17, 77 (3 feciori, 3 fete, 3 zmei, 3 zmeoaice, 3 mări, 3 ţări etc.) Formele introductive ca: ―A fost o dată ca niciodată; că de n-ar fi nu s-ar povesti, de cand făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, de cand se băteau urşii in coade‖ etc. au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi ale spaţiului, desprinderea de logica realului. Formulele mediane asigură continuitatea intre episoadele, menţinand viu interesul cititorului ―Ascultaţi, boieri, cuvantul din poveste, căci d-aci inainte mai frumos imi este‖. Formulele finale reamintesc necesitatea reintoarcerii la realitate, revenirii in lumea prezentată alegoric. In general basmele au un caracter moralizator . Sub raport compoziţional, acţiunea basmelor se plasează intrun timp arhaic fabulos care creează totuşi impresia unui prezent etern şi intr-un spaţiu nedeterminat, dar, in linii mari aceleaşi: codrii neumblaţi, impărăţii indepărtate, ―tăramul celălalt‖, palate şi grădini din aramă, argint şi aur, sau bordeie umile care ascund comori inestimabile, munţi care se bat in capete. Subiectul se structurează in nişte şabloane cunoscute: feciorul cel mic e intotdeauna mai isteţ, fugarii aruncă in calea zmeoaicei obstacole, mama vitregă goneşte fata moşului, fiinţele cărora li s-a făcut un bine, ajută personajele pozitive. Tema generală a basmului, lupta dintre bine şi rău, sfarşind cu victoria Binelui se impleteşte cu unele teme secundare. Acestea imbogăţesc, prin detalii, aspectul general de viaţă de la care pleacă scriitorul, exprimand dragoste, ură, invidie, gelozie, bunătate, răutate etc.

Alte coordonate ale basmului

1) atemporalitatea – se exprimă prin formula introductivă: ,,A fost odată ca niciodată…pe cand erau muştele cat găluştele / Şi le prindeau vanătorii cu puştile; … pe cand purecele zbura in slava cerului şi se lăsa pe foaia teiului…‖.(Dumitru Stăncescu, Fratele Bucăţică). 2) spaţiul poate fi ,,tăramul celălalt‖, tăramul de dincolo, ,, moşia‖ Scorpiei, a Gheonoaiei:ţara ,,şerpilor‖, a şoarecilor şi corespunde timpuli nedeterminat. Făt-Frumos parcurge spaţii terestre, aeriene sau acvatice, potrivit dimensiunii fantastice a planului epic. 3) visul constituie unul din mijloacele de realizare a dorinţelor eroului, alături de elementul fantastic a planului epic. 4) metamorfozarea este una dintre multiplele posibilităţi de intruchipări succesive; mancand jar, calul slab şi răpciugos devine frumos şi gata să-şi slujească stăpanul; o fată de impărat se transformă in broască raioasă, iar peste noapte se metamorfozează intr-o zană incantătoare · Tehnica narării a) nararea lineară implică o expunere uniformă, fără complicaţii, care se realizează la un singur nivel al relatării. Exemplu: Făt Frumos pleacă in căutarea iubitei, cu care se va căsători. b) nararea ascendentă se distinge printr-o relatare mai complexă, conflictul apărand in prim plan. Eroul săvarşeşte lucruri ieşite din comun, situadu-se la al doilea nivel al relatării. Astfel, in Porcul fermecat, nerespectarea legămantului are consecinţe prin gradarea acţiunii spre punctul culminant şi spre deznodămant. Formula finală urmăreşte readucerea cititorului din tăramul fantasticului in cel real, prin modalităţi multiple: ironie, glumă, parodie etc. De exemplu: ,,Iar eu, isprăvind povestea, incălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa; incălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; incălecai pe-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimic de la mine cine-ascultă…‖( D. Stăncescu, Alte basme culese din gura poporului). Intregul discurs fantastic, propriu basmului, se distinge printrun stil oral, in cadrul căruia adresarea directă, monologul, dialogul, vorbele de duh, proverbele, zicătorile, pasajele exclamative ii cele interogative au rolul de a potenţa oralitatea ii implicit, de a starni interesul cititorului sau al ascultătorului pentru basm.

FLORIŢA DIN CODRU Ioan Slavici Ca şi Eminescu şi Creangă, Slavici a cunoscut încă din copilărie tezaurul folclorului şi a înţeles concepţia despre lume a poporului din rândurile căruia s-a ridicat. Slavici ap recia b asmul pop ular ca sp ecia cea mai ap ropiată d e înclinaţiile s p i r i t u l u i s p r e fantastic, spre visare, dar care reprezintă şi chintesenţa înţelepciunii şi a năzuinţelor permanente ale poporului.Aşadar, Slavici a găsit în folclor izvoare nesecate de inspiraţie, dar el nu a prelucrat mecanic c e e a c e i - a o f e r i t m o d e l u l p o p u l a r . S c r i i t o r u l a a d ă u g a t e l e m e n t e n o i , î m b o g ă ţ i n d , p r e l u c r â n d ş i dezvoltând temele şi tradiţiile folclorice şi imprimând poveştilor o amprentă personală. O notă caracteristică a unora din poveştile lui Slavici este şi acordarea rolului de personaj principal fetei viteze şi isteţe. Figura fetei dotate cu calităţi deosebite este pe primul plan în poveştile:Ileana cea şireată, Limir-Împărat, Floriţa din codru. În povestea Floriţa din codru, Slavici a abordat un motiv întâlnit nu numai în Transilvania, ci şi în folclorul unor popoare mult mai îndepărtate, de unde a trecut apoi în culegerile şi prelucrările multor creatori de basme: Muntenia – Nărămuza, Moldova – Cine-i mai frumoasă?,Ungaria – Cea mai frumoasă femeie din lume,Albania – Fatime, Portugalia – Regina vanitoasă , Germania şi Rusia – Albă ca Zăpada. La Slavici subiectul apare localizat şi apropiat de realitatea satului românesc. Floriţa nu este fată de ţar sau împărat, ci o fată fără părinţi, găsită în codru. Un crâşmar a plecat întro dimineaţă după lemne în pădure şi pe o poiană plină de flori a găsit o fetiţă ce se juca cu nişte pui de căprioară. Crâşmarul a lăsat lemnele şi a luat fata în braţe, ducând-o acasă. Fata cu cât creştea, cu atât se făcea mai frumoasă. Oamenii i-au spus Floare.Dar frumuseţea Floriţei trezeşte gelozia mamei vitrege. Aceasta o pune pe Floriţa la tot felul de munci peste puterile ei, spre ai distruge frumuseţea: să măture casa, crâşma, curtea, să fiarbă mâncare,să taie lemne, de dimineaţă până noaptea.Ori de câte ori se vestea trecerea fiului de împărat pe la crâşmă, cârciumăreasa, după ce se gătea, îşi întreba oglinda dacă e frumoasă. Dar, de fiecare dată, oglinda îi spunea că tot mai frumoasă e Floriţa.În cele din urmă, pentru a scăpa de ea, mama vitregă trimite pe vrăjitoarea Boanţa, s-o omoare în codru. Dar viaţa Floriţei este salvată. Baba Boanţa ia ochii de căprioară care căzuseră la Floriţa în poală, şi-i duce cârciumăresei, spunând că sunt ai Floriţei.Rămasă în codru, Floriţa nu deznădăjduieşte. Ajunsă la casa unor hoţi, îi socoteşte nişte oameni năpăstuiţi şi caută să le uşureze viaţa: le curăţă coliba, le face mâncare, le coase hainele, îi îngrijeşte, şiastfel, prin bunătatea ei, reuşeşte să-i transforme. Aceştia se lasă de hoţie. Mama vitregă o urmăreşte pe Floriţa şi încearcă s -o piardă prin diferite obiecte vrăjite: inel,rochie,firul morţii . Hoţii o scapă de la moarte de două ori, dar a treia oară ei nu mai reuşesc şi rămânlângă sicriul ei, priveghind-o până mor toţi. Aşa o găseşte fiul împăratului, care o duce la palat. Aici,fetele care aveau grijă de ea, i-au despletit părul şi i-au scos firul morţii. Floriţa reînvie şi devine soţia fiului de împărat. Floriţa e personajul principal al basmului , care reprezintă simbolul binelui. Se afirmă prin frumuseţe deosebită, prin hărnicie, ştie să ia atitudine în lupta cu viaţa, înfruntând greutăţile, fiind plină de curaj. La început hoţii sunt personaje înfricoşătoare, dar, datorită Floriţei, devin oameni cinstiţi. Influenţa pozitivă pe care Floriţa a exercitat-o asupra hoţilor, pune în evidenţă o însemnată ideetică şi estetică, aceea a eficacităţii exemplului bun, a blândeţii şi gingăşiei în reeducarea unor oameni nărăvaşi. Slavici a adăugat noi valori şi semn ificaţii substratului etic al creaţiei populare. Sporirea s e m n i f i c a ţ i i l o r e t i c e s e r e a l i z e a z ă ş i p r i n c o n t u r a r e a u n u i p r o f i l m o r a l , p r e c u m ş i m o d u l î n c a r e concepe finalul basmelor sale.Datorită profundului caracter etic, se vădeşte şi valoarea educativă a poveştii Floriţa din codru .Deosebitele sale calităţi morale sunt modele demne de urmat de cei

Scufița Roșie de Ch.Perrault Scufița Roșie este un basm din folclorul european despre o tânără fată și un lup mare și rău. Povestea are mai multe variante. A fost culeasă de folcloristul Charles Perrault (cu denumirea Le Petit Chaperon Rouge) și de frații Grimm (Rotkäppchen). Povestea are numărul 333 în sistemul de clasificare Aarne-Thompson a poveștilor. Primul volum al colectiei de basme Kinder- und Hausmarchen (Povesti pentru copii si familie), aparut la 20 decembrie 1812, continea 86 de povesti, iar cel de-al doilea, lansat peste doi ani, avea 70 de basme. Cele doua volume scrise de fratii Grimm (Jacob și Wilhelm – folcloristi, lingvisti, filologi germani, doctori in drept) contineau, printre multe altele, povesti cunoscute in toata lumea precum Alba ca zapada, Croitorasul cel viteaz, Cenusareasa, Cei trei purcelusi, Lampa lui Aladin si Hansel și Gretel. Scufita Rosie este o poveste ce-si are radacinile in folclorul francez al secolului al 17-lea si a cunoscut numeroase versiuni – inclusiv cea a lui Clarles Perrault -, dar poate cea mai celebra este cea publicata de Fratii Grimm. Ea face parte din primul volum de povesti, aparut in urma cu 200 de ani. „Scufiţa Roşie‖ de Ch. Perrault este una din poveştile cele mai îndrăgite de copii. Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi credulităţii, iar mesajul subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii. În „Scufiţa Roşie‖, fetiţa reprezintă bunătatea. Ea este ascultătoare, naivă, credulă, veselă, sensibilă la frumuseţile naturii. În „Scufiţa Roşie‖, lupul reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia. Personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema, pentru a dezvolta şi a rezolva conflictul dintre bine şi rău. Mijloacele esenţiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste măsura puterilor omeneşti), antiteza (bine-rău, real-fantastic), personificarea (animalelor, a păsărilor, florilor – capra, iezii, lupul.)

Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm Tema basmului Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm este răutatea mamei vitrege, moment frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. Personajele principale sunt concepute în antiteză: Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răului. Carl Gustav JUNG consideră basmul drept o subtilă etalare a arhetipurilor, despre care sub conştientul colectiv al populaţiei din zona etnoculturală europeană are cunoştinţă şi le exemplifică în forma basmului. Albul zăpezii este simbolul arhetipal al sufletului neîntinat,negrul abanosului şi al părului prinţesei contrastează cu albul, deci constituie simbolul dualităţii, roşul sângelui şi al buzelor prinţesei reprezintă vitalitatea confruntată cu realitatea duală, gelozia reginei mame vitrege reprezintă lupta ancestrală dintre forţele antagonice ale binelui şi răului, mama vitregă însăşi corespunde „umbrei‖ ultraprotectoare, purtătoare de karmă, a mamei nefaste, dominante, a cărei greşeli trebuiesc plătite de către copii. Interpretări filosofice şi mistice: Etnologii şi antropologii LutzR ÖHRICH şi Heinz RÖLLECKE atribuie albului zăpezii valoarea simbolică a sufletului (cel al reginei mame adevărate şi cel al prinţesei,care trebuie să se desăvârşească în evoluţia ei pământeană). Negrul abanosului şi al părului copilei sugerează premonitoriu spectrul morţii. Tot din abanos este confecţionat şi sicriul cu pereţi de sticlă. Stigmatul morţii îi împiedică atât pe vânător cât şi pe animalele sălbatice să-i facă vreun rău prinţesei. Comportamentul, recuzita şi instrumentarul reginei vitrege vrăjitoare reflectă implicarea maleficului: oglinda ca reflexie a atoatecunoaşterii dobândite, seducţia combinată cu prefăcătoria,transvestirea şi atentatele repetate, crima reuşită prin mărul otrăvit –toate sunt aluzii directe la întruchiparea biblică a răului, şarpele din grădina raiului. Frica în etapele ei de fobie şi angoasă, culminată în moartea prin paralizie şi blocarea organului iubirii, inima prinţesei, de către regina vrăjitoare, toate nu sunt decât apanajul arhetipului de malefic. Interpretări antroposofice: Cercetătoarea Friedel LENZ relatează elegant punctul de vedere antroposofic: Casa piticilor este simbolul corpului de copil, iar cei şapte pitici sunt forţele elementare sau principiile de care ascultă fiinţa infantilă în evoluţia ei temporală şi care se supune misticii cifrei şapte, simbolul timpului şi al împlinirii progresive a misiunii asumate. Împărţirea mărului otrăvit semnifică contopirea cu entitatea antagonică pentru a o cunoaşte, pentru a-şi învăţa lecţia şi pentru a-şi îndeplini misiunea, a cărei rezolvare poate veni numai din propriul interior (refuzul de a muri şi regurgitarea mărului otrăvit), pentru a-şi împlini contopirea sufletului cu spiritul (nunta sacră cu prinţul, revenirea la unitate) prin alchimia sublimării transcendente. Trinitatea şi reflexiile funcţionale ale acesteia determină regulile jocului evoluţiei pe care o parcurge prinţesa din basm. Albă ca Zăpada –prin natura ei imaculată –semnifică spiritul fiinţei umane, esenţa vieţii,scânteia divină dătătoare de viaţă, subiectul basmului. La început este o copilă neprihănită dar totodată neştiutoare. Pentru a cunoaşte fericirea adevărată, cea în cunoaştere, este imperativ nevoie să-i cunoască valoarea, adică dificultatea cu care aceasta se obţine şi se păstrează. Instrumentul acestei învăţături,sufletul, este vehicolul atribuit spiritului Albă ca Zăpada, rolul de prinţesă (cu toate cele de trebuinţă pentru a fi fericită, la palat are tot de ce are nevoie) dar care în ciuda condiţiilor date trebuie să treacă prin traume şi încercări emoţionale şi să-şi călească voinţa, tenacitatea şi instinctul de supravieţuire.

În fine,trupul atât de frumos al prinţesei este ţinta urii reginei vrăjitoare, este lăcaşul sufletului cel mai expus traumatizării: sugrumarea cu corsetul-cingătoare (aluzie la mediul artificial care ne ucide încet), otrăvirea cu piaptănul coroziv (aluzie la chimicalele pe care le folosim fără discernământ), ca apoi să fie otrăvit prin alimentaţie (mărul cu „E‖-uri toxice şi provocatoare de stop cardiac) Credinţa este virtutea care o scapă pe prinţesă din atentatele nereuşite ale vrăjitoarei, credinţa care o ţine în viaţă până la venirea piticilor. Speranţa în protecţia divină şi în izbăvirea de trudele la care este supusă constituie motivaţia prinţesei pentru a nu dispera şi pentru a merge mai departe. Cu toată înţelepciunea ei înnăscută, Albă ca Zăpada cade victimă curiozităţii ei necumpătate, care o face să devină imprudentă, să-şi coboare garda, gest ce-i va fi fatal. Iubirea(agapé) necondiţionată a piticilor cât şi patima (fileos) prinţului care se condensează în dragoste(eros) la momentul sărutului o salvează în cele din urmă. Deznodământul intrigii lasă să se întrevadă pentru auditoriu (pentru copiii care ascultă fascinaţi şi cutremuraţi firul basmului) credinţa că esenţa primordială spirituală, neprihănită şi „albă ca zăpada‖ a fiinţei umane supravieţuieşte ori căror încercări, chiar şi morţii sufletului şi a trupului.Copiii află şi cred că sufletul entităţii„albe ca zăpada‖ accede într -un final la starea atât de mult dorită –fericirea în contopirea căsătoriei cu prinţul,devenind una cu jumătatea complementară, cu sufletul pereche predestinat. Pentru aceasta şi pentru a-şi învăţa lecţia de viaţă, prinţesa trebuie să îndure exerciţiul trecerii prin dificultăţile vieţii, fără să crâcnească, cu toate chinurile şi torturile la care este expus trupul şi psihicul ei, ambele atât de frumoase, după chipul şi asemănarea forţei supreme în univers. Numai atunci când credinţa, voinţa şi făptuirea Albei ca Zăpada se întâlnesc, se suprapun, atunci apare prinţul şi o mântuieşte, săvârşind alchimia întregirii, a stării de beatitudine împlinită. La nunta (contopirea) celor două suflete pereche, forţa antagonică malefică se autodistruge (regina vitregă dansează în papucii încinşi în foc până când cade răpusă), pentru că şi-a încheiat misiunea şi evoluţia spiritului neprihănit este încheiată, şi-a dobândit înţelepciunea prinexperienţă. Cercul s-a închis, creaţia divină s-a întors acasă la creatorulsău, mai bogată, mai împlinită cu conştiinţa de viaţă a fiinţării Ipoteza mesajului despre anatomia subtilă a fiinţei umane Într-adevăr casa piticilor este refugiul Albei ca Zăpada, locul de unde numai poate fi izgonită, unde se simte protejată. Copiii asociază în subconştient căsuţa piticilor cu lăcaşul sufletului înnobilat cu spiritul neprihănit. Căsuţa se află departe (dar accesibil) peste şapte munţi şi şapte văi –aluzie la cele şapte „învelişuri‖ sau „corpuri‖ ale fiinţei umane ce trebuiesc penetrate şi depăşite pentru a ajunge la esenţă.Tot în căsuţă prinţesa găseşte cele de trebuinţă pentru a supravieţui:hrană şi băutură, igienă şi odihnă, sentimentul de aparteneţă, respectul cuvenit şi bucuria asociată, libertatea de autodeterminare (adică cele 5 nevoi primare identificate de psihologul şi teoreticianul managementului Abraham MASLOW în 1958). Fiinţele care oferă aprovizionarea cu cele de trebuinţă sunt piticii, care scurmă măruntaiele pământului pentru minerale (metale – materiale utilitare), nestemate (bogăţiile de pământsursă de bunăstare şi cunoaştere), folosesc focul (nu necesită comentarii), aduc apa (fără comentarii)şi taie lemnele (iarăşi fără comentarii) –toate elemente primordiale în accepţiunea simbolică a Taoismului din China antică. Altfel spus, piticii sunt proiecţiile miniaturiale din esenţa fiinţei umane, fiecare corespunde unui anumit „corp‖ din anatomia subtilă, menirea lor fiind aceea de a procura, de a gestiona şi de a vehicula cele de trebuinţă fiinţei ca întreg. Astfel, funcţia piticilor este aceea a centrilor energetici, a chakrelor din mistica hindusă, a vârtejurilor de lumină din mistica chinezăşi coreană.De altminteri, aşa cum fiecăruia dintre corpurile subtile i se atribuie o culoare dominantă, aşa şi piticii sunt reprezentaţi în ilustraţiile basmului cu straie şi mai ales cu

căciuli de culori diferite. Ba mai mult, în filmul de animaţie „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici‖, capodoperă a cineastului Walt DISNEY din 1937, numele şi comportamentul piticilor parodizează trăsăturile comportamentale asociate chakrelor disfuncţionale. Tabelul din anexă redă denumirile piticilor în mai multe limbi de circulaţie internaţională cât şi semnificaţia românească a numelui. Tot în tabel prezentăm culorile atribuite fiecăruia dintre pitici, centrul energetic asociat şi unele dintre caracteristicile disfuncţiilor la chakre în forma parodizată de către echipa lui Disney. Dacă urmărim cu atenţie trăsăturile persiflate ale piticilor, recunoaştem lesne comportamente tipice ale oamenilor imperfecţi. Chiar şi aşa, Albă ca Zăpada le acordă respectul cuvenit şi îi răsplăteşte cu iubirea ei necondiţionată. Ideea transmisă subconştientului copiilor este cât se poate de nobilă şi moralizatoare –un îndemn la respectarea şi iubirea tuturor fiinţelor, fără a-i judeca şi condamna, ca fiind creaturi ale Divinităţii.

Ion Creanga Capra cu trei iezi În povestirile, basmele şi amintirile lui, Creangă înfăţişează societatea rurală, satul sub regim feudal, acela in care el insuşi a trăit. Şi cum avem de a face cu o creaţie obiectivă în multe din aspectele operei, se pot urmări, pe langă ecourile evenimentelor contemporane, tipurile caracteristice. La inceput Creangă e socotit de Maiorescu, însuşi un scriitor popular, povestitor de poveşti folclorice. Se pot găsi într-adevăr prototipuri ale poveştilor sale in folclorul universal, dar ce e curios, mai puţin local. Astfel Soacra cu trei nurori seamănă cu soacra din culegerea armenească a lui Mina Ceraz. Tema din Capra cu trei iezi seamănă cu fabula lui La Fontaine Le loup, Le chevre et le chevreau; Punguţa cu doi bani există in Panchatantra şi la Esop, Povestea porcului , o găsim in Straparola de Caravaggio ori in Contes de fees de Contesa a Aulnoy, in basmele săseşti culese de Iosif Haltrich. Creangă nu e folclorist, ci un prozator, un autor cult nu atat de poveşti, cat de nuvele. Într-adevăr, ceea ce sare în ochi în poveştile lui Creangă este lipsa lor aproape totală de fantastic. Doar peripeţiile sunt uneori fantastice, dar eroii au virtuţi omeneşti. “Capra cu trei iezi” e o fabulă pe tema copiilor care nu ascultă sfaturile materne şi a faptelor rele ce nu răman fără (răs)plată. La fel, ―Punguţa cu doi bani‖ , este o ―fabulă‖ pe tema absurdităţii avariţiei şi a capriciilor hazardului. ―Povestea porcului‖ infăţişează reluand vechea legendă a lui Amor şi Psyche , urmările nesăbuite in dragoste. Poveştile lui Creangă au o desfăşurare dramatică, mijlocul obişnuit de reprezentare al eroilor fiind monologul sau dialogul. Mai mult decat prin ceea ce fac, eroii se caracterizează vorbind. Soacra cicălitoare şi nora deşteaptă, Dănilă cel ingenios după o fază de confuzie, moşneagul fălos din ―POVESTEA PORCULUI‖; fata cuminte şi invidioasă din ―Fata babei şi fata moşneagului‖ etc. Întrucât se exprimă in formule fixe, citind proverbe sau zicale, toţi vorbesc ca in teatrul clasic. La fel, moşneagul vine cu porcul, fiul său de suflet şi cere străjerului să fie infăţişat impăratului: ―- Daţi de ştire impăratului c-am venit noi....‖. Ironia şi jovialitatea sunt cele două constante ale poveştilor lui Creangă.

Creangă n-a făcut el insuşi aforisme ca marii moralişti, are insă in el cel mai inalt grad memoria proverbelor şi a zicalelor,urmând in această direcţie lui Negruzzi din ―Păcală şi Tandală‖ şi luiAnton Pann. Insă aceştia erau autori ―hironisiţi‖, pe cand Creangă nu urmăreşte decat jovialitatea, hazul, inevitabil paremiologic cand nu te aştepţi: ―Vorba aceea: lucrul rău nu piere cu una cu două; Vorba ceea: paza bună trece primejdia rea; Vorba ceea: Rău-i cu rău, dar mari rău ii fără rău; Vorba ceea: Nevoia invaţă pe cărăuş. Caţiva tropi generalizaţi de uz se adaugă la acest gnosism al clasicului Creangă: -―Plăngea de sărea cămaşa de pe dansa -(hiperbolă)―, ―Inaintat la invăţătură pană la genunchiul broaştei‖(litotă); “Is mai aproape dinţii decat părinţii‖ (metaforă). Cititorul lui Creangă este mai intai izbit de mulţimea mijloacelor tipice ale prozei sale. O mare parte din energia expresivă a graiului nostru a fost pusă la contribuţia in paginile Amintirilor, ale Poveştilor ori ale Anecdotelor. Imaginile, metaforele, comparaţiile lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase din rarele rezervări al limbii. S-au intocmit glosare ale lui Creangă .S-ar putea alcătui şi bogatul inventar al zicerilor sale tipice, o lucrare prin care ne-am putea da mai exact seama de partea poporului nostru care vorbeşte prin Creangă. Cu toate acestea, cine ar vedea in paginile lui Creangă o simplă culegere folclorică, sau un medium intamplător,prin care se rosteşte fantezia lingvistică a poporului, ar comite una din cele mai grave erori ale judecăţii literare. Zicerile tipice sunt in cazul lui Creangă mijloacele unui artist individual. Pin ele ne vorbeşte un om al poporului, dar nu un exemplar impersonal şi anonim. Mulţimea expresiilor tipice in scrisul lui Creangă zugrăveşte o natură rustică şi jovială, un stil abundent, folosind formele oralităţii. Interesul estetic al cazului lui Creangă e că in el colectivitatea populară a devenit artistul individual incantat să plutească pe marile ape ale graiului obştesc. Buna dispoziţie cu care foloseşte, intr-o propoziţie voit exagerată, zicerile comune oamenilor săi din Humuleşti, dovedeşte că pentru limba cu nesecatele ei posibilităţi de culoare şi umor, a incetat de a mai fi o funcţiune spontană şi inconştientă, pentru a deveni un mijloc reflectat in serviciul unor scopuri artistice. Problema stilistică pe care o impune proza lui Creangă constă din izolarea mijloacelor ei individuale, mai uşor de trecut cu vederea la el, tocmai din pricina numeroaselor elemente generale pe care le foloseşte. Prin astfel de mijloace, Creangă restituie povestirea funcţiunii ei estetice primitive, care e de a se adresa nu unor cititori ,ci unui auditor, capabil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu, cu tot ce poate transmite acesta peste inţelesul abstract al lucrurilor comunicate. Artistul se vădeşte in Creangă nu numai prin puternicul lui simţ muzical care-l făcea să-şi citească tare frazele, pentru a le proba in ritmul şi sonoritatea lor, dar şi prin puterea vie cu care-şi prezintă scenele văzute. Darurile muzicale ale lui Creangă, de la oralitatea lui bogată in inflexiune pana la armonia perioadelor sale, a fost mai tarziu observată ca un efect al transformării conceptului poeziei, intrat acum mai cu seamă in jurul valorilor acustice ale cuvantului. Primii comentatori ai lui Creangă au fost atenţi mai mult la puterea lui de a-ţi reprezenta vizual oamenii şi lucrurile observate altă dată. Adevărul este că Ion Creangă nu e un descriptiv colorat, in felul lui Alecsandri. Peisajul e ca şi inexistent in paginile lui. Mai des se opreşte el pentru a zugrăvi pe omul fizic, de pildă flăcăul de munte al cărui portret insumat din comparaţii şi epitete generale rămane totuşi in amintire. Epitetul lui Creangă va fi totdeauna general şi valoarea picturilor lui nu trebuie căutată in răpirea aspectelor strict individuale ale lucrurilor şi oamenilor, incat in evocarea scenelor de mişcare, in care trama narativă, bogată in verbe, operează adevărate minuni. Unic prin geniul lui oral, Creangă apare, prin neasemănatele lui puteri de a evoca viaţa, un scriitor din linia realismului lui Negruzzi, rămanand un reprezentant tipic al Junimii prin acea vigoare a conştiinţei artistice care-l uneşte aşa de strans cu Maiorescu şi Eminescu, bucuroşi din primul moment de faptul de a fi ghicit in el o conştiinţă inrudită. Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal (Europa, Asia, America), Creangă a creat povestea” Capra cu trei iezi”. In povestea animalieră “Capra cu trei iezi” se narează despre o capră care avea trei iezi cărora le-a spus să nu deschidă uşa nimănui cat timp ea va fi după mancare. Pentru a o recunoaşte pe ea, le-a cantat un cantec. Insă lupul auzind acest cantec, a mers şi şi-a

ascuţit dinţii şi le-a cantat iezilor. Cel mare sărind să deschidă uşa, a fost primul pe care lupul l-a mancat. Cel mijlociu s-a ascuns sub o covată, iar cel mic după horn . Lupul după ce a mancat iedul cel mare,se aşază pe covată pentru a se odihni. Dar strănutand lupul, iedul cel mijlociu i-a spus sănătate. Descoperindu-l, l-a mancat şi pe acesta.Cand se intoarce capra şi vede că numai iedul cel mic a mai rămas, se gandeşte cum să-l păcălească pe lup şi să răzbune moarte iezilor săi. Atunci ea pregăteşte o masă cu multe bunătăţi, sapă o groapă mare peste care pune un covor şi masa. Chemandu-l pe lup la masă, acesta cand manca mai bine cade in groapa care era plină se foc. Spunand lupului că aceasta e pedeapsa pentru că i-a mancat iezii. Capra apare in două ipostaze cea de mamă grijulie şi de bună gospodină pricepută şi harnică. Ea e sensibilă, duioasă, dar işi urăşte duşmanul perfid şi e neinduplecată in actul justiţiar:―- Ba nu cumetre, aşa mi-a ars şi mie inima după iezişori …‖ Lupul e de la-nceput un ―duşman de lup‖......care de mult pândea un prilej ca să pape iezii, incărcat de vicii, indiscret, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei cand vorbea capra cu danşii, credştiu că iaş carmăşi şi i-aş jumuli -.....cruzimea lui mergand pană la acte gratuite(acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple pereţii cu sange) E un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, silenţioase, ca din scripturi: ―Apoi dă, cumătria, se vede că şi lui D-zeu ii plac puştii cei mai tineri, perfid, insinuand că nu el ar fi vinovatul. Lăcomia lui e zugrăvită plastic. Atunci lupul nostru incepe a manca şi gogâlţ, ii mergeau sarmalele intregi pe gat. Pornind de la un motiv de largă circulaţie in folclorul naţional şi universal,Creangă a creat această poveste in care prezintă drama mamei ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel care a călcat in picioare legile nescrise ale omenirii. Metode de accesibilizare a mesajului: o discuţie–reţea pe tema dacă e bine să-i ascultăm intotdeauna pe părinţi?.―Autorul profund demiurgic al operei lui Creangă e poporul; concepţiile lui Creangă sunt ale poporului; al lui Creangă e numai talentul, pe care-l are din naştere.‖ (G.Ibrăileanu, Scriitori romani şi străini,1921) Realismul lui Creangă este cu atat mai plin de interes cu cat cea mai mare parte din opera sa e de domeniul fabulosului, unde anume scriitori de linie romantică cultivau idealismul. Nu e vorba numai de realism in inţelesul ingust al cuvantului, de culoarea locală, geografică şi etnică, cat de realism ca metoda cu valoare universală, construită pe datele naturii şi in spiritul ei. Intr-adevăr, orice operă trainică realistă presupune interpretarea observaţiei, extragerea inţelesului fundamental al vieţii de unde şi valoarea inaltă, ideological pedagogică a unei astfel de opere. Pe vremea lui Creangă nu puteau fi in chestiune decat două moduri: realismul clasic, care observa omul in varietatea caracterelor lui, dar relative static, iar al doilea mod, realismul critic, surprinzand caracterele tipice in inlanţuirea şi motivarea istorică a vieţii in devenire.‖ (G.Calinescu, Prefaţa la I.Creangă, Opere, E.S.P.L.A,1953) ―Opera lui Creangă a trecut printr-un lung proces de asimilare, fiind apreciată din ce in ce mai profund şi devenind populară pe măsură ce masele şi-au recunoscut in ea energiile lor creatoare, in direcţia aspiraţiilor lor. Astăzi, creaţia sa, răspandită in ţara noastră in numeroase ediţii populare, este tradusă in tot mai multe limbi, bucurandu-se de o preţuire unanimă, universală‖, fapt pentru care pledăm cu toată căldura pentru (re)lectura lui Creangă la orice varsta mai mică sau mai mare a ―copilăririi‖.Prin acel ,, a fost odată‖, trecerea dincolo de graniţele lumii, adică metafizica, se strecoară in copilăria fiecărui om, şi poate chiar a fiecărui popor, prinzand rădăcini atat de puternice incat vom socoti tot ce s-a născut din mintea omului, intreaga noastră viaţă drept o realitate indiscutabilă. Pe langă faptul că ne incantă şi ne poartă pe alte tăramuri, povestea este temeiul insuşi al credinţelor noastre. Povestea inseamnă mai mult decat această călătorie sau trecerea in altă lume. Printr-o datorie firească, fiindcă presupune o relaţie intre oameni, povestea este legată intotdeauna de cei care ascultă, iar uneori – intr-un chip mai puţin vizibil – de cel ce o istoriseşte. Este asemenea unuia din obiectele magice pe care le-a folosi in atatea randuri, ca de pildă o oglindă vorbitoare.

Neghiniță B.St. Delavrancea Barbu Ștefănescu Delavrancea creează opere fabuloase ce alcătuiesc un segment important al tezaurului literaturii pentru copii. Pornind de la teme si motive specifice folclorului ,ceea ce a realizat marele Delavrancea, formează o ideală si nemuritoare lume a copilariei, plina de maiestrie, care a uimit prin farmecul său generatii dupa generatii.Ilustrata fiind in opere ca „Bunica‖, „Bunicul‖, „Povste‖, „Departe,departe…‖, intotdeauna i-a atras pe cei mici prin prezentarea adevarului sub infatisarea unor povesti moralizatoare, cu un puternic impact asupra cititorilor. „Neghinita” este un basm de o valoare inestimabilă, care a fost îndrăgit de cei care au descoperit tainele ascunse în conținutul său. Începe prin tradiționala formulă de debut ‖A fost odata‖ învaluită în incertitudine, ceea ce face ca,prin neprecizarea timpului, povestea să poata fi mereu actuală. Incipitul basmului constă în prezentarea vieții a doi batrani, care, și-au dorit mereu ca existenta lor să fie luminată de nașterea unui copil, dorință ce nu moare chiar daca au ajuns la o varsta foarte înaintată. Intr-una din zile, pe cand femeia se afla singura acasa, apare ca prin minune, o faptura mica asemenea unei neghine, care face ca inima bietei femei sa tresara la auzul cuvantului‖mama‖. In cazul batranului, lacomia si patima banului, devin mai importante si mai puternice decat sentimentul patern, motiv pentru care il vinde pe Neghinita unui negustor, in schimbul a douazeci de pungi de galbeni. La randul lui, negustorul daruieste mica faptura unui imparat, la curtea căruia, „gandul lumii‖ dupa cum s-a prezentat babei, afla ceea ce credeau sfetnicii batrani, moment in care au fost inlocuiti cu altii tineri,actiune ce a atras dupa sine de tronarea conducatorului, ocazie ce favorizeaza cunoasterea vietii dure a poporului sau. Mergand prin cetate si vazand greutatile si tulburarile celor multi, intrebandu-l pe Neghinita care ar fi cauzele, acesta ii raspunde imparatului prin metafore ce nu am alt scop decat cel moralizator. (imparatul este orb nu vede, este surd nu aude). Dupa ce si-a recapatat tronul, imparatul intelege ca toate faptele pe care le savarsise nu au fost gandite de el, ci soptite de Neghinita, fapt care a dus in cele din urma la porunca de a fi ucis prin inec, in fantana de la curtea domneasca.Tema fundamentală ce se desprinde din acest basm este,ca in toate basmele,lupta permanenta dintre bine si rau, dintre dreptate si nedreptate. Sfarsitul tragic al personajului principal ne avertizează, că uneori, gândul bun se face nevăzut. Originalitatea este dată de modul surprinzator în care autorul

îmbină umorul, cu teme precum ireversibilitatea timpului, imposibilitatea de a face la batranete ce nu s-a putut la tinerete si nu in ultimul rand marile sensuri ale vietii. („Ce nu e la timp, nu mai e niciodata‖).„Neghinita‖ este „o pagina de proza realista satiric deghizata in vesmintele basmului‖ (I. Buzasi ), deoarece autorul condamnă inechitatea asocială.

♥Proza scurtă Schița. Povestirea. Nuvela.

Schiţa e o specie a genului epic in proză, cu dimensiuni reduse,care infăţişează un singur moment reprezentativ, sau un episod din viaţa unuia, sau a maxim două, trei personaje. Povestirile şi schiţele se impart astfel: · Povestiri şi schiţe despre natură şi vieţuitoare – Ion Creangă,Lev Tolstoi, Emil Garleanu, Al. Brătescu Voineşti, · Povestiri şi schiţe pe tema copilăriei o luminoase: I. Teodoreanu şi M. Santimbreanu o dramatice: V. Alecsandri, Vasile Porojan, H. C. Andersen, Fetiţa cu chibriturile · Povestiri despre trecutul istoric: C. Negruzzi – Sobieski şi romanii, Ion Creangă, ciclul Moş Ion Roată.

,,D-l Goe” de I.L. Caragiale Opera literara ,,D-l Goe‖ a fost publicata in ziarul ,,Universul‖ in 1901, apoi inclusa in volumul ,,Momente si schite‖. Titlul operei, alcătuit din 2 substantive, unul comun ,,d-l‖ si celalalt propriu ,, Goe‖, anunta personajul principal si sugereaza fina ironie a prozatorului fata de familiile care isi rasfata copiii, acordandu-le mai multa importanta decat li se cuvine. Punctele de suspensie indeamna la meditatie asupra aspectelor de viata infatisate. Subiectul operei este simplu si infatiseaza doar un moment din viata personajului principal: calatoria cu trenul la Bucuresti. Goe, impreuna cu cele trei doamne: mamitica, mam‘mare sit anti Mita, asteapta trenul din urbea X pentru a pleca la Bucuresti, la parade de 10 Mai. Aceasta plimbare este oferita ,,puisorului‖ cu scopul de a-l determina sa invete, ca sa nu mai ramana repetent. Deci, Goe este personajul principal deoarece participa in toate momentele actiunii, iar celalalte personaje actioneaza in functie de comportamentul si de reactiile sale. Mijloacele de caracterizare ale acestiu personaj sunt directe, ce se desprind din spusele naratorului sau ale altor personaje, si indirecte, ce reies din comportamenul, faptele,gandurile si vorbele baiatului. Atitudinea dominanta din comportarea lui Goe este pretentia de a i se indeplini totul si imediat. Chiar si trenul trebuie sa vina cand vrea el: ,,cu un ton de comanda, zice incruntat :Mam‘mare, de ce nu mai vine‖ Graba cu care il linisteste mam-mare, diminutivul cu care i se adreseaza ,,puisorul‖, gesturile pe care le face, acelea de a-l saruta mereu sau de a-I aranja palaria, toate dovedesc ca Goe este un rasfatat. I se acorda o importanata exagerata si nemeriata. Pentru prezentarea portretului fizic, autorul nu da amanute referitoare la infatisarea baiatului. Stim ca era de varsta uniu elev, si printr-o sumara descriere se opreste la aspectul vestimentar, care sugeraza starea materiala buna a familiei: ,,Un frumos costum de marinar, palarie de paie, cu insccriptia pe pamblica Le foridable ‗‘ Discutie filologica asupra cuvantului marinar reflecta incultura doamnelor, cat si a lui Goe, precum si lipsa de respect a acestuia : Lipsa de educatie a lui Goe este tradata atat de comportament cat si de limbaj : este agitat pana la venirea trenului, se stramba la tanarul care-i da un sfat bun, scoate capulpe fereastră pierzandu-si astfel palaria si biletul. Acestor greseli necorectate ale lui Goe li se adauga si altele din partea

doamnelor. Ele, insele needucate nu au capacitatea de a-i educa si pe altii. Astfel, desi este in situatie de repetentie, baiatul este rasplatit cu o distractie la Bucuresti. Daca face o nazdravenie nu este certat, ci admirat, imbratisat si admirat : < e lucru mare cat e de destept>. , , , sunt trasaturi ce contureaza un fals portret a lui Goe facut de cele trei doamne. Comportamentul necuvincis al lui Goe este demonstrat de replicile si de comportamentul sau : , , cat si de tragere semnalului de alarma. La aceasta intamplare din urma, era supravegheat de mam‘mare, aceasta nu-l dojeneste, ci ii ascunde fapta, prefacandu-se ca doarme cu in brate. Dialogul si naratiunea devin mijloace de caracterizare ale personajelor. Frecventa dialogului imprima operei caracter scenic, de aceea opera a fost deseori dramatizata, interventiile naratorului devenind adevarate indicatii de regie. Valoarea educativa a operei consta din contrastul dintre aparenta si realitate. Doamnele vor sa para manierate, au pretentii de o educatie aleasa, dar foloseste unele cuvinte gresit :< platiterara>, , si unele cuvinte frantuzesti folosite inclorect : , Naratorul, in ideea vadita de a ascunde , prin ras unele defecte, a creeat personaje tipice, simbolice. Goe este printre personajele lui Caragiale un Ionel mai mare si dezvoltat, facnd trecerea la pleiada de Ionesti, Georgesti si Mitici. Opera literara ,,D-l Goe‖ a fost publicata in ziarul ,,Universul‖ in 1901, apoi inclusa in volumul ,,Momente si schite‖in acelasi an, la care scriitorul G. Ranetti aprecia:,,Nu momente, ci monumente trebuia sa numesti admirabilul volum. q7t13tj Titlul operei, alcatiut din 2 substantive, unul comun ,,d-l‖ si celalalt propriu ,, Goe‖, anunta personajul principal si sugereaza fina ironie a prozatorului fata de familiile care isi rasfata copiii, acordandu-le mai multa importanta decat li se cuvine. Punctele de suspensie indeamna la meditatie asupra aspectelor de viata infatisate. Subiectul operei este simplu si infatiseaza doar un moment din viata personajului principal: calatoria cu trenul la Bucuresti. Goe, impreuna cu cele trei doamne: mamitica, mam‘mare sit anti Mita, asteapta trenul din urbea X pentru a pleca la Bucuresti, la parade de 10 Mai. Aceasta plimbare este oferita ,,puisorului‖ cu scopul de a-l determina sa invete, ca sa nu mai ramana repetent. Deci, Goe este personajul principal deoarece participa in toate momentele actiunii, iar celalalte personaje actioneaza in functie de comportamentul si de reactiile sale. Mijloacele de caracterizare ale acestiu personaj sunt directe, ce se desprind din spusele naratorului sau ale altor personaje, si indirecte, ce reies din co mportamenul, faptele,gandurile si vorbele baiatului. Atitudinea dominanta din comportarea lui Goe este pretentia de a i se indepl

Dumbrava minunată de M. Sadoveanu .„Dumbrava minunată” de M. Sadoveanu este o adevărată capodoperă in ceea ce priveşte realizarea personajului copil, precum şi imbinarea măiestrită a naraţiunii faptelor cu descrierile de natură. Scriitorul foloseşte diferite procedee spre a-i reda un cat mai pronunţat relief. In opoziţie cu chipul luminos al Lizucăi, in valori intunecate este prezentată mama vitregă. Tema povestirii: - este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă fericită. Prezentare generală. Structură şi compoziţie. Lizuca este o fată orfană, care doreşte să scape de tirania mamei sale vitrege şi se refugiază intr-o dumbravă. Aici descoperă „impărăţia minunată a dumbravei‖, alături de căţelul ei Patrocle. Fetiţa se rătăceşte in pădure dar este găsită de bunicul ei. In final mama vitregă şi servitoarea sunt pedepsite. Povestea este alcătuită din mai multe capitole: Capitolul I - Se vede ce soi rău este duduia Lizuca. Lizuca este fiica familiei Vasiliu. Ii murise mama, iar tatăl său se căsătorise cu doamna Mia, provenită dintr-o familie bogată, cu servitori in livrele, guvernantă şi cu moşie mare in Buzău. Fetiţa crescuse mai mult pe la bunici. „De acolo a venit cu nişte obiceiuri de ţărancă‖, după părerea doamnei Mia. Doamna Vasiliu nu o iubea pe fetiţă, o certa in permanţă, mai ales că domnul Vasiliu lipsea adesea de acasă. Capitolul II – Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie indrăzneaţă . Certată şi bătută mereu, Lizuca intenţionează să fugă la bunici, impreună cu cainele său, Patrocle. „Patrocle, ii zise Lizuca, tata nu mai vine de la Bucureşti şi pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo. De cand a murit mama noi petrecem tare rău.‖ Capitolul III - Sora Soarelui Plecand de acasă ei rătăcesc drumul. Intalnesc o floare mare şi mandră de care Lizuca işi amintea că e cheamă „Sora Soarelui‖. Fetiţa intră in vorbă cu ea, povestindu-i necazurile de acasă:„Mă strecuram la Patrocle in cuşca lui şi stam acolo ascunsă şi mă gandeam la mama care s-a dus şi nu s-a mai intors. Mama mea a murit, Sora Soarelui!‖ Capitolul IV – Unde se arată Sfanta Miercuri „La o cotitură de drum răsări ca din pămant o babă mărunţică şi mohorată cu ochii mititei şi cu nasul coroiat‖. Lizuca intră in vorbă cu un mierloi negru şi cu ciocul galben. Capitolul V – Duduia Lizuca găseşte gazdă bună in Dumbravă Rătăcind prin pădure, Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte. Fetiţa se cufundă in lumea visului şi face cunoştinţă cu cei 7 prichindei şi o domniţă, un bătran şi o bătranică. Capitolul VI – Aici se arată cine sunt prichindeii Domniţa dace vrăji cu o vărguţă albă şi la lumina lunii apar pe cărare printre ierburi si flori, jivinele dumbrăvii: iepuri, guzgani, bursucul, fluturi. Urmează poveste bătranului despre Statu Palmă, care s-a retras in Dumbravă din cauza răutăţii oamenilor. Tot el ii spune Lizucăi că dumbrava aparţine tatălui ei şi fusese in pericol de a fi vandută. Capitolul VII – Povestea cu Zana inchipuirii Urmează povestea domniţei despre o zană nespus de frumoasă, „subţire şi albă cu ochii albaştri şi cu părul de aur pană in pămant‖, de are s-a indrăgostit Făt-Frumos.

Capitolul VIII – La hotarul impărăţiei minunilor Lizuca este dusă de prichindeii cei bărboşi in casa bunicilor. Capitolul IX – Bunicii aveau livadă şi albine „Trezită din somn, Lizuca se vede intr-o chilioară albă şi-ntrun pătişor curat sub pocălzi.‖ Ea fusese găsită de bunicul ei, rătăcită in pădure. Mama vitregă vine să o ia, insă bunicul refuză să i-o dea, iar Lizuca şi Patrocle răman impreună la bunici. Personajele: Atmosfera este de basm cu personaje reale şi imaginare. Lizuca este tipul orfanei clasice, care fuge in pădure pentru a scăpa de tirania mamei vitrege. Ea este o fetiţă zburdalnică, mărunţică, insă voinică şi plinuţă, ţinuta ei era neglijentă, in comparaţie cu cea a doamnei Mia, mama sa vitregă. Ea nu este un copil needucat, cum adeseori o numeşte „mămica ei‖, ci mai degrabă, un copil care are nevoie de afecţiunea şi dragostea părintească. Deşi zburdalnică, ea este aproape matură, atunci cand rătăceşte drumul, ea ştie să privească spre cer şi işi dă seama că Dumnezeu este cel care aprinde luminile. Din poveştile spuse de bunici, sau pe care le-a ascultat de la mama ei, pe cand incă aceasta trăia, ea ştie că pentru a marca drumul trebuie să presare cenuşă, mai ştie că furnicile au o impărăteasă, de la care cel care o ajută in caz de primejdie primeşte un pai; cand cel care o ajută pe impărăteasă este in primejdie este suficient să privească paiul, că impărăteasa vine cu toate furnicile ei şi o ajută. Toate dialogurile imaginare( cu Sora Soarelui, cu Patrocle, cu mierloiul, cu Sfanta Miercuri) denotă imaginaţia, dorinţa de afecţiune, curajul, sensibilitatea, dar şi suferinţa pe care copila o simte pană in adancul inimii, datorită pierderii mamei sale(„Mama mea a murit, Sora Soarelui‖). Personajele imaginate ( piticul Statu Palmă, cei 7 prichindei şi Zana) o fac sa alunece şi să pătrundă intr-o lume a basmului, unde totul este frumos şi plăcut, unde bursucul de care fetiţa se temea atat de mult devine un dansator( asemeni unui ursuleţ de la circ), iar oamenii sunt departe de aceste locuri minunate, ei nu pot pătrunde şi inţelege tainele dumbravei. Imaginea mamei sale, pe care o regăseşte in povestea spusă de bătranică o face pe Lizuca să-i picure lacrimi in inimă, dar totodată să se simtă protejată deoarece bătranica semăna foarte mult cu bunicuţa ei. Patrocle este prietenul care ii inţelege suferinţa, el are ochi omeneşti, anii experienţei vieţii ii incărunţise perii din jurul botului; el este pentru fetiţă ca un părinte sau un frate mai mare care o iubeşte şi o apără. El este cel care-i linge lacrimile sărate, iar cu Patrocle langă dansa, Lizuca nu se mai temea de nimic. Patrocle este curajos şi inţelept, vrednic şi viteaz, iar Lizuca il priveşte cu admiraţie şi ii impărtăşeşte toate necazurile şi bucuriile. In antiteză cu personajul principal – Lizuca, este mama sa vitregă – doamna Mia Vasiliu, care provine dintr-o familie bogată, cu o educaţie nobilă, cu servitori in livrele, guvernantă şi cu moşie mare în Buzău. Ea este tipul femeii viclene, care face orice pentru a-şi atinge scopurile, care ştie să leşine şi sa joace teatru in faţa tuturor, inclusiv in faţa bărbatului pe care il struneşte. Glasul ei cristalin, fandoselile, fineţea, toaletele ultra elegante, salonaşul grena, intră in contrast cu ţinuta modestă a Lizucăi, care era tunsă băieţeşte şi era murdară. Doamna Mia o priveşte şi o tratează ca pe ceva ingrozitor, iar atunci cand Lizuca işi infige degetele in şerbetul de portocale( gest pe care-l fac majoritatea copiilor de varsta ei), in loc să ii explice cum şi ce trebuie să facă atunci cand sunt musafiri, sau să o pună pe servitoare să-i dea şi fetiţei din acel şerbet, aceasta o tratează ca pe un animal oribil, iar servitoarei ii este permis să

o bată de fiecare dată. Pentru doamna Mia, acest copil este o nenorocire, o ruşine. Deşi spune mereu că ea are o educaţie nobilă, această doamnă Mia nu ştie nimic despre educaţia unui copil. Vorbirea ei este destul de incultă ( unele lucruri o horipilează, in loc de oribile). Cochetăriile cu locotenentul Lazăr, schimbul de complimente, acel zambet mare, pe care oricat s-ar sili, nu-l poate avea nici o femeie din targul acela, denotă că ea este femeia căruia nici un bărbat nu-i poate rezista, mai puţin soţul ei, Jorj care-i satisface toate capriciile. Deşi este o „persoană importantă‖( avocat), Jorj Vasiliu, est dus de nas chiar in propria casă, fără ca să aibă nici cea mai vagă bănuială. In faţa acestei femei căreia nu-i poate refuza nimic, el işi neglijează propriul copil, căruia nu-i mai da voie să-şi viziteze bunicii care o iubesc atat de mult. Bunicii fetiţei sunt oameni simpli de la ţară, care incearcă atat cat este posibil să inlocuiască absenţa mamei. Bunicul este tipul răzeşului roman, harnic şi cumpătat, cu o inteligenţă innăscută specifică ţăranului roman. El a simţit că trebuie să o caute pe fetiţă şi a găsit-o rătăcită in pădure. Bunicuţa măruntă şi firavă cu ochii ca două cicori şterse este tipul femeii de la ţară, harnică precum o albinuţă, ea o primeşte pe fetiţă in chilioara eu albă şi-ntr-un pătişor curat, totul in căsuţa ei este alb şi curat(perdele de borangic, pereţii albi), iar mireasma de busuioc şi icoanele simbolizează liniştea sufletească pe care fetiţa o regăseşte in căsuţa bunicilor. In căsuţa bunicilor imaginea mamei sale este mai vie ca oriunde, mama Lizucăi a dormit şi ea in acelaşi pătuţ. Ea va rămane pentru fetiţă ca o icoană vie, iar poveţele pe care doar mama ţi le poate da vor rămane pentru totdeauna in inima fetiţei: „Cand eu nu voi mai fi, tu să nu plangi şi să nu-ţi uiţi jocurile...‖. Descrierea naturii in „Dumbrava minunată‖ de M. Sadoveanu este o adevărată simfonie. Intreaga natură(participă) se află in concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi. In călătoria sa, fetiţa vorbeşte cu Sora Soarelui. Aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei, căderea celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină‖ au insemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei fetiţei către bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel bun. Pentru a accentua frumuseţea dumbrăvii şi lumea de basm in care Lizuca pătrunde, M. Sadoveanu foloseşte o serie de metafore, epitete, comparaţii(crengile păreau nişte plete, florile işi pleacă capetele şi dorm, in intuneric clipesc candele de licurici in două şiraguri), apariţia lunii este un adevărat spectacol(luna dungată de pe ţărmul celălalt iasă in răsărit la marginea dumbrăvii). Lizuca ştie că sălcile sunt oameni şi dihănii inţeleniţi din veacuri vechi de o vrajă, fetiţa caută adăpost intr-o scorbură la o mătuşă răchită; aici are saltea şi pernuţă de muşchi; apele sunt trandafirii, pletele sălciilor argintii, apa spune un cantec cristalin etc. Trăsăturile peisajului tind spre mirific. Modelul real al dumbrăvii este crangul din faţa casei scriitorului, la Fălticeni (pitorescul hucii). „Poveştile şi simfoniile naturii sunt in operele lui Sadoveanu infinite, opera lui insăşi e o ţară pe care o străbatem mereu uimiţi de splendoarea şi de ineditul ei‖. G. Călinescu.e ce nu mai vine” Graba cu care il linisteste mam-mare, diminutivul cu care i se adreseaza ,,puisorul”, gesturile pe care le face, acelea de a-l saruta mereu sau de a-I aranja palaria, toate dovedesc ca Goe este un rasfatat. I se acorda o importanata exagerata si nemeriata. Pentru prezentarea portretului fizic, autorul nu da amanute referitoare la infatisarea baiatului. Stim ca era de varsta uniu elev, si printr-o sumara descriere se opreste la aspectul vestimentar, care sugeraza starea materiala buna a familiei: ,,Un frumos costum de marinar, palarie de paie, cu insccriptia pe pamblica Le foridable „‟ Discutie filologica asupra cuvantului marinar reflecta incultura doamnelor, cat si a lui Goe, precum si lipsa de respect a acestuia :

Lipsa de educatie a lui Goe este tradata atat de comportament cat si de limbaj : este agitat pana la venirea trenului, se stba la tanarul care-i da un sfat bun, scoate capulpe fereastră pierzandu-si astfel p

Popa Tanda de Ioan Slavici

- ----

Comentariu -

-- - - -

Nuvela a fost publicata in 1875 in revista ―Convorbiri Literare‖.Este construita pe ideea ca viata merita traita prin placerile pe care le ofera si ca omul sfinteste locul. Titlul format din subst. ―popa‖ care indica de fapt meseria personajului principal si subst. ―Tanda‖ care provine de la verbul ―a tandalii‖ce sugereaza cautarile zadarnice de la inceput ale preotului cand,prin predica si sfat incearca sa-I schimbe pe poporeni. Expozițiunea: Personajul este prezentat direct,scriitorul infatisindu-i atat unele insusiri cat si originea lui:‖oooooo‖ Scriitorul evidentieaza motivele conflictului‖Era aspru la vorba si la judecata si spunea drept in fata parerea aceea ce-i supara pe oameni‖ In afara de personaj este prezentat si locul actiunii,satul Saraceni care este asezat in Valea Seaca.Satul este jalnic cu case rasfirate fara ulita,curtile nu au garduri,case cu acoperisuri stricate,biserica este o alcatuire de barne care sta sa cada iar pamanturile trebuie cultivate. Intriga constituie hotararea preotului sa ramana ―sa faca din nevoie drag‖si sa-i schimbe pe sateni,sai faca oameni buni.Sunt prezentate strategiile pe care le adopta preotul pt ai indrepta pe oameni.Parintele incepe cu predica impresionandu-I dar fara efect ―oamenii au ascultat;infetele lor era scrisa vorba parintelui iar mergand spre casa ei vorbeau numai despre ceea ce auzise in biserica si fiecare se simtea cu un om mai mult decat pana acuma.‖In celelalte duminici n-a mai aparut decat ―cate o baba batrana,cate un mosneag slab la auz‖.Parintele continua cu sfatul ―trebuie sa fugi din sat daca voiesti sa scapi de popa‖ si ―unde te prinde te omoara cu sfatul‖ Vazand ca nici aceasta strategie nu are efecte,continua cu batjocura ―era lucru minunat,oamenii cunosteau binele radeau de rau dar nu se urneau din loc.‖ Parintele s-a maniat si a inceput sa ocarasca oamenii care l-a inceput se lasau ocarati dar apoi si ei sa ocarasca pe popa.Deranjati de insistentele preotului satenii vor sa scape de el,dar episcopul ii da dreptate si nu-l muta in alt sat. Desfășurarea acțiunii Preotul Trandafir incearca sa-i aduca pe calea cea buna pe sateni prin exemplul personal.Isi repara casa,isi imprejmuieste si cultiva cateva straturi de zarzavat,apoi seamana porumb pe langa gard si imprejurul straturilor dar si in spatele casei folosindu-se de un plug,un cal si doi boi,imprumutati de la straini.Incepe sa-si gospodareasca terenurile de la marginea satului si din zestrea sotiei cumpara un car si doi cai cu care ajutat de clopotar isi lucreaza pamantul.El se mai apuca de impletit lese,fiind ajutat de vecinul sau. Punctul culminant Preotul isi antreneaza si pe cativa dintre sateni.Acestia indragesc munca si realizeaza lucruri de calitate ceea ce dovedeste ca incercarile lui incep sa-si arate roadele.Acest moment constituie punctul culminant al nuvelei.Partea a treia a nuvelei infatiseaza parca un alt spatiu,un alt décor decat cel de la inceput.Desi e vorba tot de satul Saraceni,de data aceasta el este de nerecunoscut. Din departare se zaresc o biserica frumoasa cu pereti albi si cu turn sclipitor.Gradinile sunt indesate cu pomi,casa preotului ―cu feresti si acoperamant rosu,cu 2 hornuri‖ In fata cu biserica se afla scoala iar mai la vale primaria si casele instarite si curate ale satului.Satenii sunt mandrii de satul lor si daca sunt intrebati de cate un drumet raspund ―Acela este satul nostru,Saraceni.Dar clopotele sa le auzi:ce clopote sunt in turnul acela!…S-aude cale de trei ceasuri!‖ Deznodamantul il aduce in prim plan pe preotul de la inceputul nuvelei.Desi toate s-au schimbat(satul,oamenii)el a ramas acelasi (vesel si harnic) ―daca parul carunt si barba carunta nu ar vesti vremea lui, am crede ca copilasii cu care se joaca inspre seara la laita cea de dinaintea casei sunt copilasii lui‖El a devenit bunic,ii rasfata pe nepoti si straieste la batranete satisfactia ca a reusit sa-i schimbe pe sateni,care comenteaza cu admiratie ―tine-l Doamne,la multi ani, ca este omul lui

Dumnezeu‖.Aceasta replica vine in opozitie cu alta expresie din textul operei ―Popa este omul dracului‖ folosita de satenii nemultumiti de incercarile preotului de a-i schimba dar si uimiti de harnicia acestuia si evidentieaza ca prin antiteza schimbarile de mentalitate si atitudinea care s-a petrecut in viata oamenilor.Acum statutul initial al preotului de persoana din afara comunitatii dispare,pt ca el ajunge sa fie respectat,devenind si un model de urmat pt ceilalti. Intregimea ei,nuvela serveste ideii morale aceea ca prin munca si harnicie,oamenii scapa de lipsuri,ca omul este cel care sfinteste locul.

ncis al lui Goe este demonstrat de replicile si de comportamentul sau : , , cat si de tragere semnalului de alarma. La aceasta intamplare din urma, era supravegheat de mam‘mare, aceasta nu-l dojeneste, ci ii ascunde fapta, prefacandu-se ca doarme cu in brate. Dialogul si naratiunea devin mijloace de caracterizare ale personajelor. Frecventa iuklogului imprima operei caracter scenic, dhghghghg ngng e aceea opera a fost klseori dramatizata, interventiile naratorului devenind adevarate indicatii de regie. V0l lșlililjk ddw23n6 operei consta din contrastul dintre aparenta si realitate. Doamnele vor sa para manierate, au pretentii de o educatie aleasa, dar foloseste unele cuvinte gresit :< platiterara>, , si unele cuvinte frantuzesti folosite inclorect : , Naratorul, in ideea vadita de a ascunde , prin ras unele defecte, a creeat personaje tipice, simbolice.

Goe este printre personajele lui Caragiale un Ionel mai mare si dezvoltat, facnd trecerea la pleiada de Ionesti, Georgesti si Mitici.

☻

ROMANUL Romanul despre copilarie in literatura romana si universala

. Romanul - specie a genului epic, in proza, cu actiune mai complicata si de mai mare intindere decat a celorlalte specii epice in proza, desfasurata de regula pe mai multe planuri, cu personaje numeroase . Dominante ale romanului in analiza romanului, trebuie sa tinem seama de urmatoarele categorii: - INSTANTELE COMUNICARII NARATIVE  autorul;  scriitorul operei;  naratorul- vocea din text care relateaza (la persoana I sau la persoana a III a)  continutul operei, liantul dintre autor si cititor;  personajul - cel care actioneaza faptic, stabileste legatura dintre planurile operei;  -cititorul - cel care lectureaza textul.  TIMPUL - este corelat cu relatia dintre timpul naratorului si timpul povestirii. Relatia poate fi: de suprapunere - timp linear (cronologic), este o conventie acceptata de cititor, un timp obiectiv, redat prin succesiunea momentelor subiectului si de alternanta timpul interior, asociat cu durata personala, un timp subiectiv, trairile, intamplarile sunt actualizate in functie de modul in care o traire se asociaza cu alta, o intamplare impune o alta intamplare. SPATIUL - poate fi precizat direct sau poate fi sugerat; intrucat opera literara transfigureaza realitatea prin actul de creatie, spatiul comun este depasit, ridicat deasupra realului PERSPECTIVA NARATIVĂ - uniperspectivism - punctul de vedere apartine unui singur narator; pluriperspectivism - punctul de vedere apartine mai multor naratori; viziunea poate fi totalizatoare, panoramica - omniscienta - sau poate fi orientata spre un anume lucru focalizata. ACTIUNEA - tinand seama de logica evenimentelor, putem vorbi de actiune ordonata si de actiune intrerupta; iar unitatea actiunii presupune alternanta, intercalare si inlantuire. . Clasificari: Multitudinea formelor romanesti impune numeroase clasificari, care de obicei urmaresc un singur aspect dominant: a) dupa cadrul social sau geografic:  citadin,  rural,  exotic,  provincial; b) dupa situarea in timp: o istoric, o contemporan o de anticipatie (S.F.); c) dupa amploarea desfasurarii subiectului:  roman de moravuri,  fresca,



roman al unei crize, al unei existente, al unei succesiuni de generatii; d) dupa procedeul dominant:  psihologic,  eseistic,  comportamentist; e) dupa forma de organizare a discursului:  roman epistolar,  roman-jurnal,  roman-cronica  , roman memorialistic;

d) dupa curentul literar in care poate fi incadrat:  clasic,  baroc,  romantic,  realist,  naturalist,  suprarealist,  modernist,  postmodernist; e) dupa G.Ibraileanu:  roman de creatie;  roman de analiza; f) dupa Nicolae Manolescu:  roman doric;  ionic,;  corintic.

Romanul despre copilarie in literatura romana si universala . Specificul romanului pentru copii Romanul pentru copii are multiple valori formativeducative:  satisface nevoia de aventura si inedit a copiilor,  alaturi de eroii indragiti, copiii traiesc evenimente si sentimente ce le dezvaluie viata sub diversele ei aspecte,  copiii cunosc diverse tipuri umane si comportamente pe care le pot evalua, unele chiar devenind model de viata  contribuie la dezvoltarea gandirii si imaginatiei copiilor, la imbogatirea vocabularului, la descoperirea unor modele de exprimare clara, nuantata, artistica. Romanele despre copilarie se pot clasifica in: a. Romane care evoca intamplari din copilaria autorilor: - Ion Creanga - Amintiri din copilarie - Lucian Blaga - Hronicul si cantecul varstelor - Ionel Teodoreanu - La Medeleni - Mihail Sadoveanu - Anii de ucenicie - Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop b. Romane care prezinta psihologia si trebuintele copilului: - Constantin Chirita - Ciresarii - Charles Dickens - David Copperfield - Charles Dickens - Oliver Twist Mark Twain - Tom Sawyer - Mark Twain - Aventurile lui Huckleberry Finn - Mark Twain Print si cersetor - Hector Malot - Singur pe lume. Marea majoritate a romanelor pentru copii si despre copilarie se inscrie in categoria romanului traditional - doric, dupa Nicolae Manolescu - avand urmatoarele caracteristici: - constructie deductiva, mizand pe obiectivitate, - focalizare zero; - omniscienta ; - naratorul are viziune totala;

La Medeleni de Ionel Teodoreanu .Varsta copilariei, a adolescentei si a primei tinereti este surprinsa artistic in romanul La Medeleni de Ionel Teodoreanu, unde Olguta, Danut si Monica formeaza un trio care "infrunta" impreuna incercarile si provocarile celor trei varste. Temele predilecte ale lui Ionel Teodoreanu sunt : "voluptatile si melancoliile cresterii, inocentei carnale, tulburarile ivirii unei vieti sufletesti mai complexe, in general, faze de nelamurit fizic si psihic" Medeleni este un spatiu situat la hotarul dintre realitatea obiectiva si idealizarea romantic-pastorala a acesteia, devine - in trilogia La Medeleni - un spatiu sacru, al copilariei si adolescentei, un adevarat microcosmos. Actiunea celor trei romane se petrece in acelasi spatiu (mosia Medeleni) in timpul vacantelor mari (a copilariei, adolescentei si a primei tinereti), creandu-se astfel un cadru spatial si temporal adecvat evocarii, Medeleni devenind locul ideal unde Olguta, Danut si Monica isi pot releva pe deplin personalitatea. Autorul precizeaza, prin intermediul lui Danut, eroul care ne transpune intr-o lume a imaginatiei bogate, o lume mitologizanta, creata de lecturile varstei copilariei: "Eroii sa se

joace mereu. Sa fie intr-o continua recreatie. Sa nu-i amestece in nici o drama a parintilor sau a altor persoane mari. Nici o tragedie matura sa nu le impuie gesturi de liliputani actori. Sa-i vada lectorul mereu jucandu-se - profesionisti ai capriciului -, intr-o vacanta ca toate vacantele copilariei, normala prin tot. Din cand in cand numai viata, care treptat se aduna in jurul lor, sa fie vizibila prin ceva. Atunci acea simpla prezenta a vietii sa arate sfasietoarea vremelnicie a copilariei - care sa capete prin aceasta o umbra de moarte - si exactele ei dimensiuni de satulet la poalele unui vulcan." in timp ce Danut e un romantic, sora lui, Olguta, este o realista, cu o luciditate de un farmec aparte, dornica de a-si manifesta independenta. intre cei doi frati, atat de deosebiti temperamental, Monica realizeaza o adevarata punte de legatura, ea este cea care echilibreaza si fixeaza linia de intalnire si de confruntare a celor doi frati. "in alta ordine de idei, trebuie spus ca, in timp ce Danut este proiectia in fictiune romanesca a insasi personalitatii spirituale a autorului, Monica exprima cel mai pregnant fondul intim al eticii propriei opere teodoriene, in implicatiile ei superior si organic moraliste", observa criticul Nicolae Ciobanu Finalul volumului I sugereaza, in fond, parasirea jocului, adica iesirea din copilarie: Pentru Danut momentul iesirii din copilarie este similar cu disparitia lumii de basm in care se refugia pana atunci: "Acolo (in casa de la Medeleni, n.n.) incepeau povestile cu Statu-PalmaBarba-Cot, cu Prichindel...Acolo faurise Danut o lume marunta, cu oameni mici ca literele, cu animale de statura majusculelor si casute niciodata mai mari decat o carte de povesti, sa incapa in ele numai basme. Danut nu mai era urias - dar ce urias cumsecade!... l-au gonit. Ce inalt era cerul! Ce mare pamantul! Porni inainte spre livada... Ce se intamplase in turbinca lui Ivan? Ce vant vestejise, scuturase imparatii, Feti-Frumosii si povestile? Turbinca lui Ivan era goala? Danut mergea singur. Nimeni nu-l mai insotea. Ostile care intotdeauna veneau in urma lui Danut, sau il asteptau inainte, - pierisera. Pustiu inainte, pustiu in urma! Din casa-l izgonisera, inainte-l astepta scoala... Turbinca lui Ivan era goala si era grea fiindca in ea intrase durerea din viata in locul celei de basm, cu duioasa apasare de moarte a toamnei de paduri." - Olguta incearca permanent sa depaseasca conditia propriei varste: " - Nu mai pot! gemu Olguta combativa. M-am umflat. Mama, draga, fa-mi si mie o cafea. - Ia, ma rog. - Te rog, mama. - Cafeaua nu-i pentru copii. - De ce? - Fiindca enerveaza. - Atunci tu de ce bei? ...Fiindca ajuta la digestie. - Si eu n-am digestie? - Ai si fara cafea. - Si tu ai nervi si fara cafea, mama draga, sopti gales Olguta." De aceea un moment semnificativ in evolutia personajului il constituie infruntarea destinului, reprezentat simbolic prin uciderea broastei din helesteul mosiei de la Medeleni. Eroina iese invingatoare, dar eliberarea de blestem este momentana, caci Olguta va reedita sfarsitul ciudatei sale strabunice, Fita Elencu (vezi vol.III) - Pentru Monica jocul are cai proprii de manifestare; fire contemplativa, jocul Monicai este jocul nevinovat al tulburarilor erotice, ea iese din varsta copilariei, abandonandu-se "suferintelor" pentru Danut. Cand acesta pleaca la scoala, Monica ii ascunde in bagaje papusa ei preferata, atasand un bilet ce contine prima ei declaratie de dragoste: "Monica il iubeste pe Danut din toata inima...".

Fram, ursul polar de Cezar Petrescu

Romanul lui Cezar Petrescu, Fram, ursul polar a aparut in 1933, fiind considerat de autor - intr-un interviu din 1936 - o scriere destinata copiilor: "Pe urma am scris carti pentru copii, m-am gandit la sufletul lor, care era doritor de o poveste duioasa cu animale. Am tiparit Fram, ursul polar, care nu poate vietui nici in circ si nici la locul lui de nastere, de unde a fost dezradacinat. E o poveste cam trista, dar e scrisa totusi pentru copii; si-i izvorata dintr-un sentiment de duioasa mila pentru un pui de urs intalnit la o menajerie." Cele saisprezece capitole ale romanului poarta cate un titlu semnificativ, infatisand povestea impresionanta a puiului de urs, infatisata pe doua planuri - al prezentului si al rememorarii. Fram este simbol al dezradacinarii, al celui care se rupe de pamantul natal, de copilarie. Pentru Fram intoarcerea in lumea reala, a zapezii vesnice, nu mai este posibila, caci el a privit ca reala o alta lume, iluzorie, cea a circului. Finalul deschis al romanului ofera copiilor sansa de a privi soarta lui Fram din perspectiva optimista, specifica varstei lor.

Micul Prinț poem in proză al scriitorului francez Antoine de Saint-Exupery

Micul Print este o opera in limba franceza, cea mai cunoscuta lucrare a lui Antoine de SaintExupery. Publicata in 1943 la New York, cartea este o poveste poetica si filozofica, sub forma unui basm pentru copii, iar manuscrisul original se pastreaza la Pierpont Morgan Library din New York. Această fabulă încântătoare prezintă povestea întâlnirii unui adult cu copilul din el, în mijlocul Saharei, după ce pilotul-narator aterizează din cauza motorului „defect‖, confruntându-se cu o problemă de „viaţă sau moarte‖. Dar cea mai mare problemă este cea a vieţii şi modului în care ea trebuie trăită. Temele principale sunt prietenia , dragostea si frumosul . Relaţia dintre adult şi copil se dezvăluie pe fundalul unei crize umane şi ia forma unor întrebări vitale: inimitabilele şi „prea multele întrebări‖ ale copilăriei puse de „Micul prinţ‖ mentorului său. Dialogul dintre narator şi copil este o formă de vorbire cu sine, adultul adresându-se copilului din el prin închipuirile şi dorinţele neîncătuşate ale unui copil.

Iniţial, naratorul şi Micul Prinţ comunică prin desene, Micul Prinţ formulându-şi prima cerere: „Te rog, desenează-mi o oaie‖. Este o poveste suprarealistă, ce sfidează convenţiile realităţii, intrând pe tărâmul viselor şi al imaginaţiei dezlănţuite. Naratorul îşi redescoperă treptat capacitatea de a-şi imagina. Astfel, rolurile sunt inversate, şi copilul îl iniţiază pe adult în arta sacră a întrebărilor şi mirărilor. Scris de Saint-Exupery nu cu mult înainte de a muri, Micul prinţ este un testament despre modul cum poate şi trebuie să fie trăită viaţa de adult.

Meditatia lui Saint-Exupery asupra maretiei umane se deplaseaza, de la evenimentul concret supus analizei in romanele sale despre avioane, piloti, zboruri, in proza de fictiune care este Micul Print,: basm modern, naratiune stiintifico-fantastica si poem filozofic in proza. În Micul Prinț, autorul se inspiră din propria copilarie, precum si din amintirea unui dramatic accident de aviatie petrecut in desertul Libiei, cand a trebuit sa indure cinci zile de chin pentru a gasi un mijloc de a se salva, timp in care singuratatea l-a obligat la o severa confruntare cu sine insusi. Micul Print este unicul locuitor al unei planete minuscule si îndepartate – planeta B 612. Subiectul operei este urmatorul: starea de plictiseala inregistrata pe mica sa planeta avea sa fie tulburata de un eveniment miraculos: germinatia unei seminte aduse de undeva din spatiu. Aceasta floare i se pare Micului Print o adevarata minune. Pana atunci, pe planeta locuita doar de Micul Print nu existasera decat flori cu un singur rand de petale false. Privindu-si floarea cum se inalta spre soare, printul traieste un profund sentiment de emotie si de admiratie. El stia ca trandafirul va fi o floare vanitoasa, careia trebuia sa i se indeplineasca orice dorinta. Micul locuitor al minusculei planete porneste intr-o lunga calatorie in spatiu ca sa afle adevaratul sens al vietii. Voiajul sau se va transforma intr-o adevarata calatorie spirituala, la capatul careia isi da seama ca numai dragostea este in stare sa dea un sens vietii. El apare astfel intr-o zi in fata povestitorului ramas in pana de avion in desertul Sahara. Vreme de opt zile cei doi isi povestesc diferite intamplari si isi impartasesc gandurile. Astfel, in peregrinarile sale prin spatiu, vizitand diverse planete. Micul Print face cunostinta cu diferite personaje care simbolizeaza mai ales defecte umane: monarhul fara supusi, vanitosul fara admiratori, afaceristul fara puterea de se mai opri (in pofida faptului ca pe planeta pustie dorinta de inavutire era lipsita de sens), fanara-giul ce aprindea si stingea fara rost felinarul, geograful care habar nu avea de muntii de pe planeta sa. Dandu-si seama de absurdul vietii acestora, de faptul ca existenta lor era lipsita de sens Micul Print ajunge la concluzia ca numai iubirea si generozitatea sunt capabile sa dea un sens vietii: "nupoti vedea limpede decat cu inima". Aliat in cautarea unei noi lumi. Micul Print, ajunge pe Planeta Pamant, unde se intalneste cu o vulpe (ale carei atribute sunt cu totul diferite de cele ale unei vulpi obisnuite), care ii va arata adevaratele sensuri ale prieteniei. Esenta umanitatii (iubire, prietenie, altruism) se reduce, dupa opinia inteleplei vulpi, la daruirea de sine pentru altii. Pe Pamant Micul Print intalneste nenumarati trandafiri asemanatori cu acela care il determinase sa isi paraseasca planeta: "El se sim(ea nefericit. Floarea sa ii povestise ca ea este singurul exemplar din univers. Si iata ca, de fapt. mai existau cinci mii de Jlori, toate la fel,

intr-o singura gradina." Cu toate acestea, Micul Print decide sa se intoarca pe planeta lui, caci se simte raspunzator de ingrijirea Horii sale. intelege astfel ca pentru a fi fericit "ajunge sa te gandesti ca undeva, printre milioane de stele exista fiinta iubita", iar ceea ce confera un sens existentei sunt relatiile dintre oameni, care implica, printre altele, si responsabilitatea fiecaruia pentru soarta celorlalti. De pe steaua sa, pierduta in multimea de stele, ii va trimite prietenului pamantean (naratorul navigator) rasul Iui care face ca planeta sa sa rada ca un clopotel reverberat, transmitand in tot cosmosul: un ras universal, un zambet, un semn al prieteniei si dragostei -sentimente de esenta umana. Fiecare capitol descrie o intalnire a micului print, il lasa pe acesta nedumerit in fata unui comportament absurd al "oamenilor mari". Fiecare dintre aceste intalniri poate fi citita ca o alegorie. Limbajul, simplu si ordonat, pentru ca este o carte care trebuie sa fie inteleasa de copii, este de fapt mijlocul prin care autorul expune o conceptie simbolica a vietii. Autorul ne invita sa regasi copilul din noi, pentru ca „toti oamenii mari au fost mai intai copii. (Dar putini dintre ei isi mai aduc aminte)".

“Micul Print‖ este o povestire simbolica, profunda, adresata oamenilor mari, spre a nu uita ca si ei au fost candva copii. Construita cu mijloacele fabluosului , povestirea prezinta calatoria unui copil,‖Micul Print‖, care colinda prin univers, trecand de pe o planeta pe alta. Planeta,in acceptiunea pe care o capata la Saint-Exupery, devine simbolul altei lumi,figurand atat o realitate exterioara, cosmica in sensul comun al termenului, cat si, mai ales,o realitate interioara, diferita de la un indivit la altul. Micul Print, copilul angajat intr-o calatorie fabuloasa, nu este alteceva decat un erou al cautarii, care ratacind de pe o planeta pe planeta pe alta, parcurge un traseu initiatic, corespunzator unei profunde experiente de cunoastere. Cea de-a saea planeta pe care ajunge este locuita de un geograf, un batran savant retras in spatele „unor carti uriase‖. Intalnirea „Micului Print‖ cu geograful este reprezentata de autor prin intermediul dialogului. Naratiunea devinde o sceneta, iar cele doua roluri surprind de fapt doua varste:copilul si maturul. Rolul copilului este in mod dominant interogativ. Intrebarile pe care le adreseaza in cascadă, tradeaza dorinta de a afla si de a intelege,proprie varstei indecente. Celalalt rol al maturului, este nu numai al unei varste, deci al unui nivel de cunoastere. Din dialogul cu batranul, savant, Micul Print afla lucruri noi: ca geograful este diferit de explorator, ca exista adevar si neadevar. Exploratorul umbla, cauta, vede, intelege si transmite informatiile, pe cand geograful le aduna, le verifica, le intelege le sistematizeaza si le sintetizeaza.

Micul Prinț mai afla un lucru, si anume ca in lume exista forme eterne si forme efemere.Acest lucru il intristeaza pe copilul legat de floarea de pe planeta lui, pentru ca il face sa inteleaga ca viata este fragila si efemera. In „Micul Print‖ calatoria este inscrisa in fabulos, fiindu-i astfel subliniata valoarea simbolica, pe cand in romanul lui Radu Tudoran calatoria este urmarita intr-o viziune relista, care intretine ideea de autentiatate.

☺Proza pentru copii

Caprioara de Emil Gârleanu. Schiţa Căprioara face parte din volumul ―Din lumea celor care nu cuvantă‖, volum apărut in anul 1910, avand ca model cunoscutele Histoires Naturalles ale lui Jules Renard, cartea evocă o lume in care insectele şi animalele gandesc, vorbesc, işi trăiesc bucuriile şi durerile intr-un microcosmos propriu-intim, numai al lor. In general povestirile constituie mici drame, aduse de scriitor la nivelul dramelor umane. El coboară la dimensiunile eroilor săi, descifrand intamplări asemănătoare cu cele din viaţa oamenilor, pline de dramatismul, dar şi de increderea proprie acestora. Toate personajele sale sunt puse in faţa unei situaţii – capcană, o situaţie fără alternativă, cu toate drumurile inchise. De aici decurge şi o anume resemnare. Acceptand moartea, autorul este totuşi cutremurat la gandul ei, ca fiind incheierea – tragică – a micilor existenţe necuvantătoare. Titlurile cele mai semnificative sunt: Gandăcelul, Frunza, care cu cea dintai rază a primăverii se deschide pierind toamna. Calul care o viaţă intreagă şi-a ajutat stăpanul sfarşind uitat de toţi, Grivei, cainele bătran care şi-a slujit stăpanul cu credinţă timp de 20 de ani şi in pragul morţii pleacă pentru a fi singur. · Căprioara – prezentare generală, teme, subiectul. In această schiţă este descris un aspect din viaţa animalelor care trăiesc in sălbăticia codrilor. TEMA o constituie instinctul matern, care este atat de puternic incat căprioara işi sacrifică propria viaţă pentru a o salva pe cea a iedului. SUBIECTUL – schiţa este compusă din cateva momente impresionante care se succed rapid culminand cu un deznodămant tragic. Tristă că trebuie să-şi părăsească iedul, căprioara il mangaie pentru ultima dată, apoi il conduce spre varful muntelui, in desişul pădurii, ca să fie cat mai departe de ―iscusinţa vanătorului şi de duşmănia lupului‖. La inceput, tabloul pare a inspira impăcare şi linişte: ―Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pămantului, căprioara stă jos, langă iedul ei. Acesta şi-a intins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui ,şi, cu ochii inchişi, se lasă dezmierdat. Căprioara il linge, şi limba ei subţire, culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului.‖ Triplul şi dublul epitet, comparaţia, evidenţiază frumuseţea acestor gingaşe vieţuitoare, armonia dintre ele şi natură. In sufletul căprioarei se dă o luptă puternică intre dragostea pentru iedul ei şi necesitatea de a se despărţi de el, pentru că vremea inţărcatului trecuse. Totuşi invingandu-şi cu greu dragostea de mamă, se hotărăşte să-l ducă la ―ţancurile de stancă din zare‖, unde ar fi ferit de primejdii. In drumul lor, natura devine ameninţătoare: ―trece din poiană in poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, pană ce pătrunde in inima intunecată, ca un iad, a pădurii.‖ ―Şi deodată, pe neaşteptate, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt şi iedul ar fi fost sfaşiat.‖ Finalul este inspăimantător, imaginile sunt strecurate gradat, lumina scade, spaţiul se micşorează treptat. Pentru a-şi salva puiul, mama se aruncă in faţa fiarei flămande, sfaşiată de lup, căprioara se sfarşeşte privindu-şi puiul care se pierde in desişul pădurii. Arta personajelor, limbajul folosit, valoarea instructiv -educativă

Cu o deosebită artă a prezentat Garleanu vieţuitoarele din această schiţă, analizand cu profunzime simţămintele căprioarei. Instinctul ei de dragoste maternă apare intr-o gamă de legate simţăminte, in gradaţia ascendentă: este descrisă mai intai duioşia cu care işi mangaie iedul inainte de despărţire; apoi căprioara işi ascunde tristeţea şi imbărbătandu-se işi conduce iedul prin locuri primejdioase pentru a-i incerca puterile. Sentimentul matern culminează cu sacrificiul propriei vieţi, şi in ultimele clipe işi aminteşte privirile spre puiul drag. LIMBA folosită de Garleanu este presărată cu expresii plastice şi epitete sugestive. Stilul este concis, fiind totuşi in epitete şi comparaţii. Schiţa are o insemnată valoare instructiv-educativă. Ea constituie un mijloc de cunoaştere a unor aspecte ale vieţii animalelor din cadrul intunecat şi plin de primejdii. Lectura acestei schiţe trezeşte copiilor preşcolari dorinţa de a observa mai atent viaţa din natură şi măreşte interesul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului de observaţie.

Moş Ion Roată şi Unirea de Ion Creangă Ciclul Moş Ion Roată, din Povestirile lui Ion Creangă (Moş Ion Roată şi Unirea, Moş Ion Roată şi Vodă Cuza), surprinde atitudinea principalelor categorii sociale a ţărănimii şi a boierimii faţă de evenimentele istorice ale vremii respective. Ciclul are in centru o lume crezand in mituri şi credinţe populare, , in care Moş Ion Roată este exponentul omului din popor,reuşind să prelucreze transformările sociale şi politice aduse de efervescenţa evenimentelor istorice, culminand cu Unirea de la 1859. Valorile general umane in care crede acestea sunt comparabile cu cele ale lui Moromete, ambii fiind preocupaţi de destinul lor şi cel colectiv, pe care le discută in piaţă (vezi poiana lui Iocan), pledând pentru iubirea de muncă, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe, pentru spiritul ironic şi fin in critica unor aspecte negative. Acţiunea povestirii e simplă, naraţiunea realizandu-se printr-o economie maximă de fapte. Unul dintre boieri primeşte răspunderea de a explica grupului de ţărani sensul şi importanţa Unirii şi incearcă printr-o suită de argumente, in vederea secării Milcovului şi a realizării infrăţirii, ―dorită de strămoşii noştri, dar pe care ei nu au putut să o facă in imprejurările grele de pe atunci‖. Afirmaţiile sunt acceptate de grupul de ţărani, cu excepţia lui Moş Ion Roată, care se arată nedumerit şi de aceea, boierul recurge la o demonstraţie faptică, prin pilda cu bolovanul, pe care unul singur nu il poate ridica, dar mai mulţi, da. Boierul incearcă să ii demonstreze că puterea se constituie prin unirea forţelor, in final insă faptele primind o altă semnificaşie, care răstoarnă sensul aparent, demonstrând inteligenţa lui Moş Ion Roată, şi realitatea că el inţelesese cu adevărat evenimentele: ―iar de la bolovanul dvs am inţeles aşa: că pană acum noi ţăranii am dus fiecare cate o piatră mai mare sau mai mică pe umere; insă

acum suntem chemaţi a purta impreună tot noi, opinca, o stancă pe umerele noastre‖… Personajele sunt construite cu deosebită măiestrie. La inceput, ţăranii, uimiţi de atenţia ce li se acordă, lasă impresia că acceptă explicaţiile boierului ca pe nişte lucruri fireşti. Apoi din grupul lor se desprinde Moş Ion Roată, simbol al ţărănimii din acel moment istoric,caracterizat prin inteligenţă, spontaneitate, hotărare şi umor. Acesta se preface că nu inţelege explicaţiile date de boier. Dincolo de umorul personajului se simte insă o adancă amăraciune, generată de inţelegerea faptului că ţărănimea, in fond, contiună să rămană o categorie oprimată, in ciuda promisiunilor de tot felul. Ca in toată opera lui Creangă, stilul se caracterizează prin oralitate şi expresivitate, fapt exemplificat prin prezenţa masivă a dialogului, a maximilor, locuţiunilor şi a expresiilor populare, a regionalismelor, vocativelor şi interjecţiilor.

"In padurea Petrisorului" de Mihail Sadoveanu Opera literara a lui Sadoveanu impresioneaza atât prin volum, cât si prin diversitatea eacestor teme. El a înfatisat trecutul istoric ("Zodia Cancerului sau Vremea DucaiVoda"s.a..), civilizatia straveche si bogatia sufleteasca a omului din popor ("Baltagul", "Hanudar si farmecul naturii românesti. Pe drept cuvânt, Sadoveanu a fost considerat "cel mai de seama poet descriptiv al literpoate observa din carti ca "Tara de dincolo de negura", "Imparatia apelor", "Dumbrava înfatiseaza frumusetea si varietatea naturii, peisajul apare însufletit, în relatie directa cu fragmentul din opera literara. “ În Padurea Petrisorului" este o descriere literara pentruliteraturii particularitatile unui colt din natura — o padure impresionanta prin frumusetcolorit, sonoritati si miresme.

Descrierea se deschide printr-o imagine de ansamblu, privita din perspectiva înaltimilor taraganate" si apoi "se ridica departe într-un pisc prapastios". Frumusetile, farmecul si soarele începe sa-i patrunda ascunzisurile.Privirile scriitorului se opresc mai întâi "în tihla mărunta de la margine, unde "luminau raze". Aici se pot vedea roiuri de musculite, granguri si alte pasari marunte. Tot aici este vizibilă însă si înfiorarea acestei vieti mărunte, mișcarea adăugându-se cu zborurile,‖ fluturii joacă pe deasupra ierbii dese, iar într-un culcuș stă un iepure roșcat.‖ Privirile scriitorului pătrund apoi în interiorul pădurii. Descrierea "Padurii Petrisorului" este făcuta pornind de la o imagine de ansamblu, de la exterior — de la margine — spre interior. Cu acest prilej Sadoveanu descompune în relief particularitatile peisajului descris, evidentiate prin sugestive imagini vizuale. Imaginile vizuale rețin, nu atât formele, cât efectele de lumină: lumina se cernea în pene ca galbenusul oului", "cu pete de sânge", "cu pene cenusii si negre", "cu pieptu –n vârfuri de ace", "aripi stravezii" etc. Aceste imagini sunt realizate cu ajutorul epitetelor ,ele fiind duble, si al comparatiilor si sugereaza o diversitate de culori. Astfel, imagini ca "suiet alung", "fărâmau melodios chemările", "fâlfâiau apoi usurel", "chemare nedeslusita, gâlgâitul, armonia, freamatul aripilor sau chemarea tânguioasa, realizate tot prin intermediul epitetelor, fie ale substantivelor, fie ale verbelor, uneori organizate în enumeratii. Miscarea, fie domoala, fie rapida, este pusa în evidenta prin folosirea unor verbe la imperfect : încrucișau", "să se îngrămădeasca", se clatină" etc, iar mireasma plăcută a pădurii este caldă"). Evident cî dominanta este "viziunea plastica si colorata", "însa scopul nui pitorescul implicând o atitudine". (Const. Ciopraga) . Sadoveanu dispune de capacitate uluitoare de a sesiza vibratiile ascunse ale naturii si artistice, reusind sa-l fascineze pe cititor si sa-i transmita aceste vibratii pe plan afectiv.

☻Literatura de aventuri

Romanul – specie a genului epic de mare intindere, avand un conţinut complex, desfăşurat in cursul unei anumite perioade, populat de personaje numeroase, presupunand o anumită profunzime a observaţiilor, complicate prin acţiuni numeroase şi neobişnuite, consumate in cele mai inedite spaţii. Conţinutul romanului de aventuri se intemeiază pe dorul enturii, nostalgia ţinuturilor necunoscute, pe gustul surprizei şi al intamplărilor extraordinare, care să probeze curajul, iscusinţa, perspicacitatea eroilor. J. Verne: ― Căpitan la 15 ani‖ ―Johnatan Swift‖; ―Călătoriile lui Gulliver‖; C. Collodi: ―Aventurile lui Pinocchio‖; Radu Tudoran: ―Toate panzele sus‖; M. Sadoveanu: ―Taurul mării‖. Uneori romanul de aventuri aduce accente inedite de meditaţie filosofică pe tema relaţiei matur-copil ca in romanul lui A. de S-Exupery: ―Micul Prinţ‖: Indiferent de tema abordată, romanele de aventuri işi construiesc subiectul din episoadele dramatice care evoluează gradat intr-un ritm rapid ( ţinandu-l pe cititor intr-o tensiune permanentă ) şi care se incheie intr-un deznodămant fericit pt. eroii pozitivi. Real şi ficţiune. Spre deosebire de basme, in romanul de aventuri cadrul fantastic este inlocuit cu locuri necunoscute, tainice. Succesul eroului se va datora nu miraculosului, nu unor puteri sau obiecte magice ca in basme, ci propriile lui calităţi sufleteşti şi trupeşti: inteligenţă, curaj, vigoare. Deci, miraculosul a fost strămutat din afară in sufletul eroului. De aceea literatura de aventuri a devenit o lectură pasionantă şi o cale de trecere normală, de la basm la literatura realistă. Din realitatea inconjurătoare elementele care se regăsesc in universul referenţial al literaturii de aventuri sunt diverse: mijloace fizice de deplasare corespunzătoare evoluţiei tehnice (vaporul, corabia, pluta, barca, trenul, maşina, balonul) sau metafizice (visul,gandul), mijloace uzuale de comunicare (focul, poşta, telefonul), obiecte utile explorării şi vestimentaţie deosebită. Eroii realizează fapte ieşite din comun, dar nu cu ajutorul fantasticului ci prin curaj,perseverenţă, ingeniozitate. Spaţiul epic. Spaţiul epic al aventurii are atributele realului, deci şi ale accesibilului (ţări, locuri umblate, zone muntoase, căi maritime sau fluviale, zone aluvionare), dar ineditul acţiunii apare acolo unde, aproape de spaţiul explorat, mai există mister şi neprevăzut: insula pustie la D. Defoe, insula cu ccomoară la R. Stevenson, Peştera Neagră la C. Chiriţă, umanitatea periferică la M. Twain sau C. Dickens ş.a.m.d. Cititorul intră in contact direct cu realităţile explorate de personaje, in care descifrează un peisaj real, un climat caracteristic, de obiceiuri şi tradiţii, valori, idei, trăiri. Axa epică a aventurii este călătoria cu predilecţie in spaţiul gravitaţional. Personajele. Personajele sunt foarte diverse ca tipologie şi dobandesc funcţii exponenţiale: antropologice, etnice, sociale, profesionale, comportamentale, caracteriale. In acest context de personaje, eroul principal al aventurii acumulează şi probează trăsături pozitive de-a lungul naraţiunii, slăbiciunile sale sunt admisibile in ordinea etică fiind ajutat de celelalte personaje să depăşească dificultăţile. Eroii pozitivi degajă optimism şi siguranţă, inspiră incredere şi simpatie fără rezerve. Personajele negative respingătoare fizic şi moral stârnesc pe de-o parte dezaprobare şi dezgust, iar pe de altă parte satisfacţia că in final sunt invinse. Pesonajele se caracterizează prin atitudinile şi faptele lor, epicul substituindu-se astfel observaţiei psihologice.

Limba şi stilul Limba şi stilul abundă in neologisme ddin care mulţi sunt termeni tehnici sau denumiri exotice constituind o bună achiziţie pt. fondul lexical activ al cititorului pe de o parte, iar pe de altă parte pt. insuşirea viitoarelor noţiuni ştiinţifice. Valoarea educativă. Literatura de aventuri este chemată să răspundă copiilor şi tinerilor la un lung şir de intrebări născute din setea arzătoare de cunoaştere. Scopul ei este in primul rand educativ, cultivand in cititor sentimentul patriotic, dragostea faţă de cuceririle omului. Literatura de aventuri presupune acţiune susţinută pt. atingerea unui ideal intr-o construcţie epică, logică in care personajele devin relevante şi modele pt. cititor. Prin dimensiunea lor morală şi intelectuală, ea poate contribui substanţial prin aceasta la instruirea şi educarea micilor cititori oferindu-le modele de comportament. De asemenea, contribuie la dezvoltarea imaginaţiei copiilor, a unor trăsături pozitive de caracter: curaj, dorinţa de cunoaştere şi explorare, perseverenţă.

Literatura de aventuri ocupa un spatiu epic larg, in care evolueaza, sub semnul ineditului, personaje dinamice care se definesc pe masura ce participa la actiune. Acest tip de literatura cunoaste o adevarata evolutie istorica: de la povestirea de calatorie din Odiseea lui Homer la utopia satirica a lui Jonathan Swift (Calatoriile lui Guliver) sau la utopia etica si civilizatoare a lui Daniel Defoe (Robinson Crusoe), de la eroii aventurieri ai iluminismului, la romanele de capa si spada ale lui AL.Dumas si pana la eroii adolescentini care se maturizeaza prin aventura, ai lui Charles Dickens, Mihail Sadoveanu, Jules Verne, Constantin Chirita. in prima acceptie a termenului de "literatura de aventuri" se accentueaza:  realismul fictional al genului,  regia aventurii,  dinamismul actiunii si personajelor. Pe masura evolutiei istorice a conceptului de literatura de aventuri apare ideea ipotezei de spatiu necunoscut si de tensiune a cunoasterii. Literatura de aventuri exprima un grad inalt de cunostinta etica, reprezentativa pentru o anumita epoca, de aici modelul de erou pe care cititorul il poate urma interiorizand anumite trasaturi specifice: curaj, libertate de miscare, generozitate, perseverenta in urmarirea unui deal, loialitate, inteligenta, spirit practic. Eroul compenseaza si cultiva dorinta de evadare si nevoia de actiune a cititorului, specifice mai ales perioadei preadolescentine. Spatiul epic are atributele realului, ale accesibilului (tari locuri cunoscute, zone muntoase, cai maritime sau fluviale), dar ineditul apare acolo unde, aproape de locurile explorate, mai exista mister si necunoscut: - insula pustie la Daniel Defoe - Mississippi la Mark Twain - Pestera Neagra la Constantin Chirita Aceasta lume posibil reala a aventurii poate avea alternative, convertibile in dimensiuni umane: - spatiul selenar la Eminescu si Jules Verne - asteroidul la Antoine de Saint-Exupry - "tara minunilor" la Lewis Carroll - "dumbrava minunata" la Mihail Sadoveanu. Scriitorul devine un reporter activ care inregistreaza itinerarul, perspectivele descrierii, detaliile semnificative (scriitor omniscient), iar cititorul intra in contact direct cu relatiile explorate de personaje in care descifreaza un peisaj real, un climat caracteristic, de obiceiuri si traditii, valori, idei, trairi.

Dorinta omului de a-si infrunta destinul este satisfacuta si prin curiozitatea parasirii mediului obisnuit si explorarea unor lumi noi, necunoscute inca. in cazul unor mari calatori,

cum ar fi Marco Polo, Vasco da Gama, Cristofor Columb sau Amerigo Vespucci aventura si calatoria coincid. Jules Verne are darul de a realiza "o opera enciclopedica de popularizare stiintifica" (Ion Hobana), intitulata Istoria marilor descoperiri, in care, prin prezentarea exploratorilor, ne indeamna sa pornim la descoperirea universului Romane reprezentative din literatura romana in romanele de aventura si calatorie, timpul epic este adesea segmentat de timpul rememorarii, scriitorii transfera deseori aventura ca fictiune intr-un posibil uman, folosind timpul narativ anticipativ. Posibilul autentic este sugerat si prin consemnarea unor date, transcrierea unor documente, scrisori, acte (v. Toate panzele sus! de Radu Tudoran). Eroul principal acumuleaza si probeaza trasaturi pozitive, slabiciunile sale sunt admisibile in ordinea etica.

LITERATURA STIINȚIFICOFANTASTICĂ

Literatura stiintifico-fantastica, literatura de anticipare sau science-fiction (SF) sunt termeni ce desemneaza "ansamblul operelor literare care se bazeaza pe consecintele posibile sau fantastice ale progresului tehnic, creand imagini ale viitorului, punandu-si personajele in situatia de a calatori in spatiul cosmic, de a infrange constrangerile spatiului si timpului, facand din ele inventatori si descoperitori care isi folosesc capacitatile creatoare fie spre binele omenirii, fie in scopul distrugerii ei. Literatura stiintifico-fantastica s-a desprins din literatura fantastica, accentuand asupra caracterului stiintific (autentic sau pretins) al lumilor si situatiilor imaginate" Precursorii literaturii SF sunt Lucian Din Samosata (Istoria adevarata), Tomaso Campanella (Cetatea Soarelui), Czrano de Bergerac. În secolul al XIX-lea, o data cu avantul stiintei, s-a dezvoltat si literatura SF, prin operele lui E.A.Poe (Aventurile lui Arthur Gordon Pym, Prabisirea casei Usher)si Jules Verne (Cinci saptamani in balon, De la Pamant la Luna, Copiii capitanului Grant, 20000 de leghe sub mari, Ocolul pamantului in 80 de zile). . Dupa 1960 acest gen de literatura este tot mai preocupat de aspectele sociale si psihologice ale viitorului posibil si ale stiintei, insistand asupra responsabilitatii inventatorilor si utilizatorilor noilor cuceriri ale tehnicii. Apar utopii negative, in care elementul stiintific este mai mult un pretext: 1984 de George Orwell sau Fahrenheit 451 de Ray Bradbury. Primul roman SF a fost publicat in Romania in 1899 de astronomul Victor Anestin - in anul 4000 sau o calatorie la Venus. Hugo Gernbach definea concptul SF asfel : "inteleg prin scientifiction tipul de povestire in genul celor scride de Jules Verne, H.G.Wells si Edgar Allen Poe - o interventie fermecatoare, amestecata cu fapte stiintifice si cu viziuni profetice", iar Michel Butor considera literatura SF "o literatura care exploreaza campul posibilului, asa cum ne permite sa-l intrezarim stiinta. Ea este un fantastic incadrat intr-un realism." Aceste gen literar este foarte indragit de copii, permitandu-le patrunderea in secretele lumii inconjuratoare, pentru a "cunoaste"viata pe Pamant si in Cosmos.

Jules Verne (1828-1905)Este cel mai cunoscut creator de romane SF din secolul al XIX-lea, facandu-si "ucenicia" in cercul literar al lui Alexandre Dumas-tatal. incepand din 1863, cand apare romanul Cinci saptamani in balon, Jules Verne scrie peste 60 de romane cunoscute sub denumirea de Calatorii extraordinare. Copiii si preadolescentii citesc cu placere Insula misterioasa, Copiii Capitanului Grant, Capitan la 15 ani, 20.000 de leghe sub mari, Ocolul pamantului in 80 de zile, Nord contra Sid, Castelul din Carpati, De la Pamant la Luna, 800 de leghe pe Amazon. Aspiratia omului de a cunoaste marile taine ale naturii (originea universului, originea vietii, viata pe alte planete) l-au determinat pe Jules Verne sa realizeze aceste romane (cf. convorbirii cu Edmondo de Amicis). Prin opera sa, Jules Verne militeaza contra rasismului, militarismului, pentru credinta in puterea stiintei, incredere in oameni: "Desi compun si chiar inventez - marturisea autorul totusi raman mereu pe taramul adevarului. Va veni timpul cand inventiile stiintifice vor intrece puterea inchipuirii." Mihai Ralea, in studiul Actualitatea lui Jules Verne, evidentiaza acele trasaturi ale operei verniene care ne determina sa-l consideram creatorul unui nou gen

de literatura: - placerea voiajului, - anticipatia stiintifica, - caracterul fantastic-senzational al faptelor narate. insa eroii lui Jules Verne traiesc mai ales prin manifestarile lor exterioare, prin fapte, mai putin prin framantarile interioare, sufletesti. Gustul pentru stiinta in literatura, predilectia pentru calatorii, pentru o natura exotica si inclinatia spre a construi personaje exceptionale, preluate de la romantici, imbinate cu metoda observarii atente a naturii, a realitatii vietii, sesizarea relatiilor dintre oameni, preluate de la realisti, dau nastere unui reusit gen literar ce poarta amprenta verniana. Tema de verificare Comentati, la alegere, un roman de Jules Verne, in care aventura se imbina cu elementele stiintifico-fantastice.

4.♪GENUL DRAMATIC♪

Definiţia Dramaturgia este arta de a scrie piese de teatru, de a le pune in scenă şi de a le interpreta. Tot prin dramaturgie se inţelege şi totalitatea operelor dramatice care aparţin unui popor, unei epoci, unei şcoli literare, unui scriitor etc. Valoarea educativă: În activitatea din grădiniţă şi din şcoală, teatrul pentru copii ocupă un loc deosebit. In general se pun in scenă scurte scenete, intr-un singur act sau in două-trei tablouri. Teatrul pentru copii construieşte un univers miniatural, accesibil celor mici, in care personajele sunt copii sau reprezentări alegorice. Trăsături:  · In creaţiile dramatice pentru copii conflictele sunt simple, foarte clar exprimate, dublate de funcţii educative.  · Evoluţia conflictului este bine marcată pe momente, iar deznodămantul este de cele mai multe ori o victorie a adevărului, a curajului, a hărniciei, a cinstei etc.  · Uneori finalul rămane deschis, evoluţia personajului principal ridicand semne de intrebare, ca de exemplu: in ―Elefănţelul curios‖ de Nina Casian.  · Repertoriul se constituie din creaţii ale marilor dramaturgi: I.L.Caragiale, V. Eftimiu, ale scriilorilor contemporani, Nina Casian,Gelu Naum, Marin Sorescu, Alexandru Mitru, Călin Gruia, Titel Constantinescu, Alecu Popovici etc.  · Spectacolul oferă celor mici numeroase posibilităţi de inţelegere,textul fiind susţinut de regile, jocul actorilor şi scenografia.  · Educatoarea sau invăţătorul trebuie totuşi să realizeze noţiuni pregătitoare pentru ca spectacolul să fie inţeles. · De asemenea, după vizionare sunt necesare discuţii care să precizeze conflictul, să sublinieze anumite momente, trăsăturile personajelor, replicile care poartă semnificaţii deosebite. In activităţile cu copiii se folosesc lecturi dramatizate, monologuri, scenete, piese.

Inşir-te mărgărite de Victor Eftimiu Dintre marii maeştri dramaturgi care, fără a fi creat pentru copii, pot fi aduşi in lumea copilăriei se desprinde mai ales Victor Eftimiu. Din opera sa dramatică poate fi preluată numai pe fragmente, feeria II. ―Inşir-te mărgărite‖ pentru audiţie sau chiar dramatizare la clasa a IV-a, deşi conţinutul filosofic, estetic şi etic al acestuia depăşeşte cu mult puterea de receptare a celor mici. Piesa a fost reprezentată la Bucureşti in 1911 şi constituie primul mare succes al lui V. Eftimiu ca dramaturg, deşi mai valoroasă ar fi Corbul negru, a doua feerie a sa, prezentă in 1913 pe aceiaşi scenă a Teatrului Naţional. Compoziţia ―Inşir-te mărgărite‖, poem feeric in cinci acte are ca model creaţia populară, incercand chiar o sinteză a documentelor de conţinut şi formă specifice basmului romanesc. Pentru titlu autorul

a imprumutat o formulă mediană caracteristică structurii basmului popular: ―Nei! Inşir-te mărgărite – cum zicea cate-un bunic‖. Tema In piesă se impletesc armonios două tendinţe caracteristice dramaturgice a lui V. Eftimiu: atitudinea critică impotriva nedreptăţii (tema) implicand efortul pt. rezolvarea ei paşnică şi reflectarea temelor majore ale literaturii şi arte universale, care pun in lumină valenţele multiple ale umanismului. Izvoare Piesa este un basm adaptat din izvoarele mereu tinere ale folclorului romanesc, dar atat sub raport tematic, cat şi compoziţional, autorul sparge cu indrăzneală tiparele tradiţionale introducand in lumea fantasticului eroi luaţi din realitatea inedită: ţărani cu grijile, aspiraţiile şi mentalitatea lor, in care se strecoară chiar atitudini satirice la adresa superstiţiilor şi in care eroii basmului sunt interpreţi strict omeneşte. In ―Inşir-te mărgărite‖ autorul impleteşte elementele fantastice şi cele de legendă cu cele care au un caracter concret istoric şi de asemenea, elementele dramatice cu accente satirice şi cu umorul. Subiectul poemului este mult mai amplu şi mai complex decat al oricărui basm, acţiunea extinzandu-se pe mai multe planuri atat in spaţiu cat şi in timp. Alb-Impărat avea trei fete: Maranda, Milena şi Sorina. Părintele lor a socotit că le-a venit vremea să se mărite, cu atat mai mult cu cat, fiind bătran, simţea că treburile impărăţiei trebuie trecute in maini mai tinere şi mai puternice.Cele trei fete vor fi peţite de către tineri veniţi din toate colţurile lumii: Mugurilă, Zorilă, Neam de Vodă, Banul Pungă, Banul Scamă, Buzdugan, Banul Spadă, Apă-Dulce, Voie-Bună, Ţară Bună şi chiar Zmeul-Zmeilor. Impăratul alege pt. Maranda şi Milena pe Voie-Bună şi respectiv Ţară Bună (aruncarea cu mărul de aur spre cel ales, fiind o simplă formalitate, decizia aparţinand impăratului). Cei doi au fost aleşi pentru că firile lor corespund politicii sale de pace: “Pacea, traiul liniştit Astea trebuie in ţară,astea veşnic le-am ţintit...” “Numele mi-e ţară bună, nu cunosc răul şi ura Numai ganduri de lumină imi cutreieră făptura”. Conflictul se declanşează in momentul in care Sorina, fata cea mai mică se opune voinţei părintelui, refuzand să se mărite. Impăratul rănit in orgoliul său o blestemă: “Şi precum goneşti feciorii ce-au venit să mi te ia, Tot aşa să te gonescă cel dintai ce ţi-o plăcea.” Craii pleacă nemulţumiţi, hotăraţi să se răzbune. Conflictul familial se amplifică printr-un conflict psihologic,mai general, izvorat din confruntarea cu două concepţii opuse despre dragoste şi viaţă. Surorile şi mama Sorinei admit căsătoria de convenienţă, din interese politice. Sorina este insă un exponent al concepţiei sănătoase despre viaţă, a poporului intemeiată pe credinţa in dragoste, libertatea alegerii omului iubit. In finalul actului I intervine vrăjitoarea care-i prezice un destin nefericit, o goană veşnică şi zadarnică după Făt-Frumos. Actul al II-lea se desfăşoară in acelaşi cadru, la curtea impăratului. Impăratul serbează cele două nunţi ale fiicelor mai mari. Soseşte Făt-Frumos căutand pe Zmeul-Zmeilor care i-a furato pe Ileana Cosanzeana. Poftit de impărat la ospăţ, Făt-Frumos povesteşte motivul căutărilor sale fără răgaz.

Apare Sorina care-i aruncă lui Făt-Frumos mărul de aur iar aceasta o priveşte nepăsător, lăsand mărul să se rostogolească pe trepte. Fata constată implinirea prea timpurie a blestemului pămantesc şi işi aminteşte de al doilea blestem, acela al vrăjitorului. Işi face apariţia Zmeul-Zmeilor. Chipul lui n-are nimic de monstru sau balaur: ii lipsesc ghearele, aripile şi alte trăsături cu care l-a inzestrat imaginaţia populară. Urmează un adevărat uragan al cuvintelor intre Zmeul-Zmeilor şi Făt-Frumos. Făt-Frumos se dezvăluie ca erou al universului teluric, forţă a binelui, a luminii, a iubirii. Zmeul vine din lumea intunericului. El este o speranţă infernală, nbefericită. Infruntarea celor doi este intreruptă de vestea că peţitorii refuzaţi in frunte cu Buzdugan vin cu oaste impotriva impăratului. La insistenţele mamei şi ale surorii mijlocii şi sub influenţa fricii, Sorina acceptă să se mărite cu Buzdugan, dar in virtutea blestemului vrăjitoarei fuge de la nuntă şi devine Zana-Florilor. Buzdugan ducand in carcă o vrăjitoare şi cumnaţii săi Voie Bună şi Ţară Bună pleacă in căutarea fugarei. Actul al treilea se desfăşoară in inima pădurii, pe furtună.După 4 ani ginerii se intalnesc, fără s-o fi găsit pe Sorina. Vor porni din nou şi drept pedeapsă, vrăjitoarea il va duce in carcă Buzdugan. Autorul introduce acum in acţiune un grup de ţărani Moş Dumitru, Moş Toader, Mitru Geambaşul, etc. in frunte cu Păcală. Ca in viaţa de toate zilele, ţăranii vorbesc despre tot felul de semne rele (frecvente in superstiţia populară). Fiecare din ţărani este o mică individualitate conturand insă in grup chipul ţăranului nostru de altădată: sărac, superstiţios dar inţelept, inzestrat cu umor şi spirit critic. In actul al IV-lea acţiunea continuă cu impărăţia Zanei Florilor. Vrăjitoarea şi Buzdugan ajung pe ―pajiştea Sorinei‖. Din discuţia cu Buzdugan aflăm povestea acestei mame nefericite şi răzbunătoare a Zmeului Zmeilor. Ea urmărea să despartă pe Sorina de Buzdugan, ca să o apropie de Făt Frumos astfel ca Ileana Cosanzeana să rămană langă fiul ei. Destinul vrăjitoarei stă, ca şi al Zmeului, sub semnul tainei şi al blestemului, de unde şi tragismul lor care, insă, nu anulează forţele rele, obscure, intruchipate de cei doi. Din acest punct de vedere, viziunea complexă a autorului depăşeşte schematismul din basmele populare. O nouă intalnire a Sorinei cu Zmeul Zmeilor dezvăluie alte dimensiuni ale firii fetei. Miloasă la inceput faţă se zmeu, acum se arată decisă să fie de partea lui Făt Frumos, ţinta dregostei ei statornice dar purificate in sensul limitării la aspectul ei fratern. Soseşte şi Făt Frumos – Sorina işi povesteşte nefericirea iubirii ei şi trăieşte amărăciunea certitudinii că Făt Frumos a rămas credincios Cosanzenei. Actul al V-lea constituie deznodămantul basmului. In ciuda strădaniilor disperate ale vrăjitoarei Varga, Făt Frumos se luptă cu Zmeul Zmeilor şi il ucide. Ţăranii anunţaţi despre aceasta de Păcală, se bucură de victoria lui Făt Frumos. Vrăjitoarea mai incearcă să fură inima Cosanzenei (de aici intalnirea cerută de Făt Frumos), dar Sorina, cu puterea de Zană a Florilor , dezleagă vraja, redandu-i lui Făt Frumos mireasa şi demonstrand o mare putere de autodepăşire şi de sacrificiu ceea ce-i conferă o profundă notă de umanitate şi-i netezeşte calea revenirii printre ai săi. Apare şi Buzdugan, care găsise fluierul fermecat, obiect incărcat de semnificaţie şi care pecetluieşte victoria binelui asupra răului, căci la cantecul lui baba işi pierde puterile şi dispare. Dezlegată şi ea de vrajă, Sorina va reveni alături de Buzdugan, printre oameni “Dar acum arunc cununa de rusalce impletită!.../ Dragostea ce mi-ai păstrat-o ne va ocroti pe noi / Mană-n mană să ne intoarcem printre oameni, amandoi.‖ Finalul aduce ideea infrăţirii tuturor oamenilor, in veselie şi joc:

―Pace tuturor! Ca fraţii! Astăzi toţi suntem voioşi! / Iar acum să intindem hora cum ştim noi din moşi-strămoşi-“. Personajele Prin suita de personaje pozitive, atat reale cat şi fantastice, victorioase in lupta cu forţele răului, semnul comunică un crez luminos, increderea in afirmarea plenară a umanităţii. Naraţinea este dinamică prin replicile scăpărătoare ale personalelor (Făt Frumos – Zmeu) prin notele de satiră şi umor (Moş Teodor, Păcală). Rolul descrierii Basmul, adevărată feerie in intenţie şi in fapt, abundă in descrieri ale naturii de o mare putere de sugestie (de ex. Descrierea ţării lui Murgilă): “Din ţinutul unde cerul, dezmierdand a mării undă, lasă negura să urce pe cand soarele s-afundă, ş-am, sosit in ţara noastră, cand luceferii răsar...” Poemul impresionează şi prin frumuseţea deosebită a versurilor ample, cu rime bogate, cu sonoritate caldă, solemnă. Valoarea educativă Prin legătura fondului de idei, prin nobleţea mesajului, prin realizarea artistică magistrală, poemul feeric ―Inşir-te mărgărite‖, contribuie la educaţia multilaterală a elevilor imbogăţind sufletul prin puternice trăiri, etice şi estetice. Un aspect in acest sens il constituie pledoaria (prin gura lui Păcală) pentru valoarea educativă şi estetică a basmului şi sublinierea legăturii indisolubile dintre omul din popor şi plăsmuirile lui artistice. “Vezi tu, scornitura asta, basmul, ştie să te prindă De urechi, şi să te ţie... şi-ncordarea să-ţi cuprindă.... ................................................................................... Da! Aşa-i făcut romanul, de-o avea ori nu bucate, De i-o fi căsuţa goală, de i-o fi sumanul ros, El cu doinele şi cu basmul, işi petrece bucuros.” Intregul discurs fantastic, propriu basmului, se distinge printr-un stil oral, in cadrul căruia adresarea directă, monologul, dialogul, vorbele de duh, proverbele, zicătorile, pasajele exclamative in cele interogative au rolul de a potenţa oralitatea ii implicit, de a starni interesul cititorului sau al ascultătorului pentru basm. Povestea, străveche plăcere universală pe care o simţim din copilărie, este atat de trainică pentru că, fără indoială, are o insuşire anume, un principiu deosebit de permanenţă. Mai intai, pentru că ne duce, in cateva cuvinte, intr-o altă lume, in care nu trăim intamplările, ci le inchipuim, o lume in care stăpanim spaţiul şi timpul, in care punem in mişcare personaje imposibile, cucerim după dorinţă alte planete, strecurăm tot soi de făpturi sub ierburile de pe fundul iazurilor, intre rădăcinile stejarilor, o lume in care carnaţii atarnă in copaci, raurile curg spre izvoare, păsări guralive răpesc copii, răposaţi fără odihnă se intorc pe furiş fiindcă au uitat ceva, o lume fără graniţe şi fără legi, in care putem orandui cum ne place intalnirile, luptele, pasiunile. Povestitorul este inainte de toate cel care vine din altă parte, care ii adună in inima satului pe cei care nu pleacă niciodată nicăieri şi le arată alţi munţi, alte planete, alte spaime şi alte chipuri. Este cel care aduce schimbarea. Prin acel ,, a fost odată‖ , trecerea dincolo de graniţele lumii, adică metafizica, se strecoară in copilăria fiecărui om, şi poate chiar a fiecărui popor, prinzand rădăcini atat de puternice incat vom socoti tot ce s-a născut din mintea omului, intreaga noastră viaţă drept o realitate

indiscutabilă. Pe langă faptul că ne incantă şi ne poartă pe alte tăramuri, povestea este temeiul insuşi al credinţelor noastre. Povestea inseamnă mai mult decat această călătorie sau trecerea in altă lume. Printr-o datorie firească, fiindcă presupune o relaţie intre oameni, povestea este legată intotdeauna de cei care ascultă, iar uneori – intr-un chip mai puţin vizibil – de cel ce o istoriseşte. Este asemenea unuia din obiectele magice pe care le-a folosi in atatea randuri, ca de pildă o oglindă vorbitoare

20 000 DE LEGHE SUB MĂRI JULES VERNE 20000 de leghe sub mări (în franceză Vingt mille lieues sous les mers) este unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Jules Verne, apărut între 1869-1870. Opera a fost publicată inițial sub formă serializată în Magasin d'Éducation et de Récréation . Acesta este un fel de roman inițiatic, în care se împletesc aventurile, imaginarul și confruntarea cunecunoscutul. În această carte, Jules Verne anticipează tehnologia submarinului , ale cărui modele primitive existau deja la data publicării romanului. Verne a scris o continuare la acest roman, Insula misterioasă , în care furnizează mai multe detaliidespre căpitanul Nemo (sau prințul Dakkar). Conținut Romanul prezintă povestea căpitanului Nemoși a submarinului Nautilus, așa cum o vede profesorul francez Pierre Aronnax, autor al cărții Secretele adâncimilor oceanului. Titlul: O leghe este o unitate de măsură a lungimii sau a suprafeței. Ea a fost folosită în trecut în Europa și America latină, dar, în prezent nu mai este o unitate oficială în nicio țară. În cele mai multe cazuri, o leghe reprezintă distanța pe care o persoană o poate parcurge, mergând sau călare, întro oră. În anii 1866-1867 se semnalează numeroase dezastre maritime misterioase pe toate mările lumii. Printre speculațiile presei legate de cauza acestora se numără un monstru marin necunoscut până atunci, sau un vehicul subacvatic cu o forță mecanică extraordinară. Aronnax bănuiește existența unui narval uriaș, care străpunge corăbiile cu molarii. În calitatea sa de cercetător marin, în anul 1867 Aronnax este invitat de guvernul american să clarifice aceste fenomene. Împreună cu servitorul său, Conseil, un om calm și liniștit, Aronnax se urcă la bordul fregatei Abraham Lincoln. După săptămâni de căutare în Pacificul de Nord, Aronnax își atinge obiectivul. În timpul urmăririi,Aronnax, slujitorul Conseil și harponierul canadian Ned Land sunt duși în largul mării. În cele din urmă găsesc o suprafață de sprijin, care se dovedește a fi presupusul „monstru‖ căutat. După un timp se deschide o trapă și cei trei sunt duși de membrii echipajului într -o celulă a submarinului. Mai târziu sunt prezentați căpitanului care se numește Nemo, ceea ce înseamnă „Nimeni‖ în latină . În conversațiile cu misteriosul căpitan Nemo, Aronnax află cu timpul detalii legate de capacitățile tehnice ale submarinului Nautilus, dar nimic despre căpitan și echipaj. Nemo nu numai că a rupt legătură cu umanitatea, ci și cu suprafața pământului, aprovizionându-se exclusiv cu plante și fructe de mare. El exploatează straturile sedimentare de cărbuni, pentru a produce energia electrică necesară propulsiei navei sale. Despre trecutul său, Nemo povestește foarte puțin; abia în cea de-a doua parte a romanului el dă detalii despre soarta sa tragică: țara,soția și copiii i-au fost luaţi de „puteri pământești‖, lucru care l-a determinat să lupte pentru răzbunarea celor asupriți, cutreierând mările. Deoarece nimeni nu are voie să afle secretul căpitanului Nemo, eliberarea celor trei naufragiați este imposibilă, aceștia fiind forțați să participe la o călătorie în jurul lumii în submarin.

În această călătorie ei trec prin tot felul de aventuri, cum sunt lupta cu o caracatiță uriașă și cu un rechin, survolarea ruinelor Atlantidei scufundate și descoperirea Polului Sud de către căpitanul Nemo atunci încă nu se știa că Polul Sud se află pe terenul continentului Antarctida— din care sunt salvați de Nautilus. Jules Verne descrie victoria tehnologiei asupra naturii — tehnologia făcând totul posibil. Pe de altă parte, autorul sugerează, prin intermediul biografiei, faptelor și declarațiilor lui Nemo, riscurile legate deutilizarea fără discernământ a tehnologiei. Pe parcursul călătoriei, profesorul Aronnax intră în conflict cu el însuși. Pe de o parte, ca om de știință, ar vrea să rămână cât mai mult la bordul submarinului, pentru ca împreună cu căpitanul Nemo să exploreze lumea submarină, dar, pe de altă parte, harponierul Ned Land își exprimă dorința de a fugi de penavă. Antipatia resimțită de Ned Land față de căpitanul Nemo nu poate fi ștearsă nici chiar de incidentul încare cei doi ce își salvează reciproc viața, așa încât profesorul Aronnax se simte „rupt în două‖. Acest conflict al profesorului cu el însuși este rezolvat în penultimul capitol al romanului, când naufragiații asistă la scufundarea unei nave de către căpitanul Nemo. După acest incident, Nemo este vizibil afectat de sentimente de vinovăție și nesiguranță, iar echipajul începe să dea semne de slăbiciune și nesupunere. Cei trei prizonieri reușesc să scape în apropierea coastei Norvegiei , după care Nautilus dispare, fiind cuprins de maelstrom.

BIBLIOGRAFIE  Eva Monica Szekely ―Literatura pentru copii și tineri‖ - Ediția a 2-a revizuită și adăugită , edit Universității “Petru Maior”-Tg Mureș 2006;  Oana Stoican –cursul de literatură pentru copii 2014;  www.studențíe .ro