Politica de Cruciada A Voievozilor Romani [PDF]

Zitiervorschau

Politica de cruciadă a voievozilor romani în sec. XIV-XVI In secolul XIV voievodul care a adus o politică de cruciada este Mircea cel Bătrân La sfârşitul secolului al XIV-lea, turcii au ajuns la Dunăre, ameninţând Ţările Române şi chiar întreaga Europă. Puterile europene au reacţionat, declanşând cruciadele târzii, pentru a-i respinge pe otomani din partea centrală a continentului. Fiind primii ameninţaţi de pericolul otoman, domnitorii români s-au integrat efortului comun al puterilor creştine, care i-au luat în calcul în proiectele de cruciadă. Primul domn care a adus o politică de cruciadă a fost Mircea cel Bătrân (1386-1418). La începutul domniei el a încheiat o alianţă cu Polonia pentru a preveni o acţiune ostilă din partea Ungariei. Mircea cel Bătrân s-a aliat cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, alianţă îndreptată împotriva turcilor. La Rovine turcii au suferit o grea înfrângere, fiind nevoiţi să se retragă. Victoria de la Rovine a încurajat Ungaria şi statele occidentale să organizeze o nouă cruciadă antiotomană în 1396. De această dată însă, turcii obţin victoria, la Nicopole, şi îşi consolidează stăpânirea in Peninsula Balcanica . Alt voievod este Iancu de Hunedoara (1441-1456) Iancu de Hunedoara a fost principalul organizator al rezistenţei antiotomane. A fost posibilă coalizarea tuturor forţelor din zonă, iar Iancu era considerat omul potrivit pentru a îndeplini acest obiectiv îndrăzneţ. În 1441,el începe campaniile pentru alungarea turcilor de la hotarele ţării sale, învingând pe beiul Semendria în Serbia. Trece apoi în Ţara Românească şi instalează un domn fidel, favorabil unei campanii antiotomane. Ulterior, în septembrie 1442, obţine o nouă victorie, pe râul Ialomiţa. Iancu începe organizarea unei cruciade cu scopul de a-i alunga definitiv pe otomani din Eropa. În ciuda unei forţe militare adecvate, în „campania cea lungă” (1443-1444) au fost cucerite oraşele Niş şi Sofia, dar venirea iernii determinând retragerea cruciaţilor. Este obţinută o pace avantajoasă, semnată la Seghedin. În 1446, Iancu este numit guvernator al Regatului Ungariei, demnitate pe care o va exercita până în 1452. În anul următor va primi titlul de „căpitan suprem” al armatei regale. O nouă încercare de a-i alunga pe turci eşuează la Kossovopolje („Câmpia Mierlei”) in 1448, când Iancu este înfrânt. Iancu nu abandonează lupta şi, la Belgrad, in 1456, obţine o strălucită victorie împotriva lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. La vestea acestei mari victorii, papa a trimis o scrisoare în care l-a numit pe Iancu „atletul cel mai puternic -unic-al lui Christos”. Următorul voievod este Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476) După moartea lui Iancu de Hunedoara, rolul de apărător al creştinităţii la Dunărea de Jos a fost asumat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti. În iarna anului 1461-1462, Vlad Ţepeş a făcut o incursiune fulgerătoare pe malul drept al Dunării, distrugând dispozitivul militar din zonă. Reacţia turcilor a fost imediată. Campania iniţiala de Sultan s-a încheiat cu înscăunarea lui Radu cel Frumos, sprijinit de o parte dintre boieri, care îl abandonează pe Vlad Ţepeş. Sperând să obţină ajutor de la Matia Corvin, acesta se retrage în Transilvania, dar cade şi aici pradă unui complot. De abia în 1476, Vlad Ţepeş este eliberat – la cererea lui Ştefan cel Mare – şi reînscăunat pentru a continua lupta antiotomană. Un ultim complot boieresc avea să-l scoată definitiv din scenă câteva luni mai târziu, prin uciderea sa.

In anul 1457 îşi începe politica de cruciadă Ştefan cel Mare Interesaţi de bogatele resurse ale Ţărilor Române şi dornici de aşi asigura puncte de sprijin al acţiunii lor (gurile Dunării şi cetăţile din zonă: Chilia si Cetatea Albă), turcii au vizat şi obţinerea suzeranităţii asupra Moldovei. Lor li se opuneau Polonia şi Ungaria, puteri catolice cu interese speciale în această regiune. Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, a reuşit să menţină echilibrul şi să asigure ţării sale o existenţă politică antiotomană. Obiectivele politicii externe duse de Ştefan cel Mare urmăreau închegarea unui sistem de relaţii capabile sa menţină integritatea şi neatârnarea Moldovei. La început, Ştefan a acceptat suzeranitatea regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, pentru a-l elimina pe Petru Aron, domnul care închinase ţara turcilor în 1456. Al doilea obiectiv al politicii externe a lui Ştefan a fost înlăturarea suzeranităţii otomane. Ştefan a închinat astfel un sistem de aliaţie cu Veneţia şi, nelimitându-se doar la spaţiul creştin, cu statul turcmen din Asia Centrală. Înţelegând necesitatea luptei unite împotriva turcilor, Matia Corvin încheie un tratat de alianţă cu Ştefan cel Mare în iunie 1475. Situaţia dificilă a imperiului Otoman nu a fost însă explodată. Mai mult, Veneţia, Ungaria şi apoi Polonia încheie pace cu turcii. Ulterior, Ştefan va fi nevoit să facă acelaşi lucru. Ultimul voievod al sec. XVI este Mihai Viteazul La sfârşitul sec. al XVI-lea în Europa se forma o nouă coaliţe antiotomană, Liga Sfântă, la invitaţa papei Clement al VIII-lea. Pentru domnii Ţarilor Române se ivea astfel o ocazie de acţiona în vederea îndepărtării jugului otoman. Aron Vodă, domnul Moldovei, răspunsese deja afirmativ, iar Mihai Viteazul, domnul Ţarii Româneşti, ocolit la început de solii ligii, adera din proprie iniţiativă. Domnul Ţarii Romaneştii începe răscoala antiotomană în noembrie 1594. În luna următoare, ajutat de trupe din Moldova şi Transilvania, Mihai Viteazul cucereşte cetăţile de pe linia Dunării, cu excepţia Giurgiului. Pericolul otoman se menţinea şi Mihai a apelat la aliaţii săii pentru a face faţă atacului turcesc. Ortodocşii din Transilvania îşi îmbunătăţeau statutul politic şi religios, prin subordonarea lor Mitropoliei Ţarii Romaneşti. După câtva timp, Moldova lui Ştefan Răzvan încheia un tratat asemănător. Astfel prin cele doua tratate se realiza un nou front comun antiotoman al Ţarilor Române. Având asigurat un ajutor militar, Mihai Viteazul l-a învins pe Sinan Paşa la Călugăreni la 23 august 1595. Mihai Viteazul şi Ştefan Răzvan eliberează Târgoviştea, Bucureştii şi întregul teritoriul al Ţarii Româneşti. Puţin mai târziu, în 1598, Mihai încheie un tratat cu Rudolf al II-lea, împăratul romano-german, obţinând un mare succes diplomatic: împăratul îi acorda ajutor împotriva Imperiului Otoman, iar domnul muntean se elibera de tutela principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory, şi de îngrădirile impuse de boierii săi.