Perspectiva Narativa, Viziune, Focalizare, Narator, Naratiune PDF [PDF]

Zitiervorschau

Prof. Mircea Cosmina Personaj si narator - relația dintre personaj (el din poveste) si narator (el / eu din discurs) se concretizează în TREI TIPURI DE VIZIUNE NARATIVĂ: - narator > personaj (viziune "din spate" / ”dindărăt”). Naratorul știe mai mult decât personajul, iar superioritatea sa se concretizează prin: - anticiparea evenimentelor - cunoașterea dorințelor secrete ale personajului - cunoașterea simultană a gândurilor mai multor personaje - nararea unor evenimente care nu sunt percepute de către un singur personaj - narator = personaj (viziune "împreun cu"). Naratorul știe tot atât cât personajele sale, el nu poate explica evenimentele înainte ca înseși personajele sa găsească o explicație a acestora. Narațiunea recurge la persoana I; naratorul poate urmări unul sau mai multe personaje, identificându-se cu privirea acestora (ele devin personaje-reflector) - narator < personaj (viziune "din afară"). Naratorul știe mai puțin decât oricare dintre personaje, el descrie numai ce vede si ce aude, însa nu pătrunde în conștiința nici unui personaj. a. „In Câmpia Dunării, cu cativa ani înaintea celui deal doilea război mondial se pare ca timpul avea cu oamenii nesfârșita răbdare; viața se scurgea aici fara conflicte mari.”. . . „Timpul nu mai avea răbdare cu oamenii” b. "Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti Din mine insumi, eu nu pot iesi Orice as face eu nu pot descrie decat propriile mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai"."Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala". c. ”Dar acești trei ani atârnau de Lică. Dacă se punea bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici. E numai vorba ce va fi cerând Lică pentru ceea ce dă.Ghiță întâia oară în viața lui ar fi voit să n-aibă nevastă și copii, pentru ca să poată zice: "Prea puțin îmi pasă!" Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi capul în primejdie. Avea însă nevastă și copii și nu putea să facă ce-i plăcea.” FOCALIZAREA reprezintă perspectiva din care evenimentele unei narațiuni sunt aduse la cunoștința cititorului de către autor. Ea implica si concentrarea asupra evenimentelor prin revenire, insistenta etc. Tipuri de focalizare: 1. Focalizarea zero: - descrie realitatea din perspectiva naratorului omniscient (care vede si știe tot) - oferă o viziune globala 2. Focalizarea internă: - urmărește gândurile personajului si pătrunde în conștiința acestuia - da cititorului impresia ca percepe si judeca ființele si lucrurile - recurge la verbe de percepție (a vedea, a auzi, a simți, a dori, a crede) 3 Focalizarea exteră: - înregistrează evenimentele asemenea camerei de luat vederi - aduce în faţa cititorului fapte brute, fără sa le însoțească de judecați şi comentarii - nu are acces la gândurile, trăirile personajului

Efectele focalizării: 1. Focalizarea externa: - produce efectul de neutralitate, obiectivitate, prin absenta înregistrării emoției - nu orientează reacțiile cititorului 2. Focalizarea interna: - permite accesul cititorului la psihologia personajului - oferă posibilitatea de a înțelege psihologia personajului din interior - creează complicitatea cititorului cu personajul, mergând până la identificarea cu acesta (împărtășirea emoțiilor) 3. Focalizarea zero: - furnizează cititorului cele mai numeroase informații - da impresia cititorului ca domina povestirea. PERSPECTIVA NARATIVĂ 1. A. Perspectiva OBIECTIVĂ - omniscientă (focalizare zero/ povestire nonfocalizată): - Naratorul este omniscient (știe totul despre personajele sale – informații biografice, reflecții interioare, trăiri psihoafective, etc.); - El descrie, interpretează, motivează trăirile cognitive și afective / stările de conștiință ale personajelor sale; - Informațiile date de către narator depășesc informațiile deținute de fiecare personaj în parte; - Se relatează evenimente exterioare și interioare, utilizându-se tehnici analitice indirecte (observația și analiza psihologică, introspecția); - Destinele eroilor sunt dirijate riguros de către naratorul-demiurg (proza realistă de observație socială și de problematică morală). Relatare la persoana a III-a 1.B. Perspectiva OBIECTIVĂ externă (”din afară” / focalizare externă): - Naratorul se situează în perspectiva de observator imparțial, obiectiv al evenimentelor; - Naratorul ”știe” mai puţin decât personajele, surprinzându-i doar comportamentul ; - Sunt narate evenimente exterioare; - Se notează, uneori, reacțiile manifeste ale trăirilor psihoafective, utilizânduse tehnici analitice indirecte (observație comportamentală); - Naratorul nu își asumă judecăți de valoare / opinii; - Uneori se textualizează ipostaza uniscientă a naratorului printr-un ”joc al aproximărilor”, prin supoziții / ipoteze (proza modernă, ”romanul comportamentist”). -relatare la persoana a III-a 2. Perspectiva SUBIECTIVĂ - (”din interior” / focalizare internă): - naratorul adoptă punctul de vedere al unui personaj – narator sau personaj focalizator (”narație cu punct de vedere care prezintă o omnisciență selectivă”); - realitatea este percepută și interpretată subiectiv, din punctul de vedere al personajului (ce vede, ce aude, ce gândește eroul – perspectiva ”avec”); - se relatează ”evenimente” interioare, utilizându-se tehnici analitice directe (autoscopie / introspecția, monolog interior / confesiune sunt frecvente în proza de analiză psihologică). - relatare la pers. I 3. Pluriperspectivism / focalizare multiplă (variabilă / difuză): - multiplicarea perspectivelor este generată de proliferarea ”vocilor” narative / a eurilor – narator; - trecerea de la un tip de focalizare la altul produce o ruptură de perspectivă (externă internă) sau o ambiguizare prin transferul de perspectivă (punctul de vedere al naratorului este înlocuit de perspectiva unui personaj focalizator, chiar dacă discursul nu-și modifică indicii – discursul rămâne al naratorului, dar punctul de vedere este al personajului); - se combină, în formule diverse, perspective convergente / complementare / divergente, rezultanta fiind o perspectivă difuză care relativizează eroii și lumea lor.

Istorie si discurs: - istorie (diegeza), termen care desemnează într-o opera literara "conținutul" ei narativ (evenimentele reale sau fictive relatate în text), constituite într-un univers autonom, cu legi proprii, corespondent planurilor vieții. - discursul consta în relatarea unui eveniment sau a unei serii de evenimente si implica instanțele comunicării narative: un narator (care face relatarea), un cititor (care ia cunoștința de cele relatate), si un mod de a face cunoscute evenimentele si personajele. - acțiunea si personajele, elemente constitutive ale istoriei, sunt plasate într-un anumit spațiu si evoluează într-un anumit loc si timp. - narațiunea ca istorie are în centrul ei acțiunea si personajele aflate în anumite raporturi - narațiunea ca discurs implica doua categorii: timpul si modalitățile

Tipul narativ desemnează centrul de orientare a cititorului pe baza opoziției narator/actor: - tipul narativ auctorial desemnează drept centru de orientare a atenției cititorului naratorul în calitatea sa de creator al narațiunii Punctul de vedere auctorial - tipul narativ actorial desemnează drept centru de atenție a cititorului personajul-actor. Perspectiva actorială Într-o narațiune, planul temporal poate fi caracterizat după următoarele criterii: - raportul dintre discurs si istorie - ordinea (cronologia) în care sunt dispuse evenimentele în discurs fata de ordinea lor în istorie - durata evenimentelor prezentate Raportul dintre narațiune si istorie: - narațiunea poate fi ulterioara istoriei - narațiunea poate fi simultana cu istoria Ordinea evenimentelor în discurs: - naratorul respecta ordinea cronologica lineara a evenimentelor din istorie - naratorul face anticipări, povestind dinainte ceea ce în istorie s-a desfășurat ulterior - naratorul face întoarceri în trecut pentru a relata evenimente ce au avut loc anterior în istorie.

NARATORUL – NARAȚIUNEA Persoana narativă este un construct specific genului epic, desemnând „o transpunere a categoriei gramaticale a persoanei în structura naraţiei” (Dicţionar de ştiinţe ale limbii). Persoana gramaticală care predomină în redactarea textului este determinată de tipul de narator (lat. Narrator – povestitor) pentru care optează scriitorul. Tipologia şi funcţiile naratorului: • NARATOR INTRADIEGETIC / HOMODIEGETIC - NARAŢIUNE HOMODIEGETICĂ– proiectat în text ca eu narator prin indici ai persoanei I: 1. narator auctorial – îşi asumă explicit rolul de autor al textului; 2. personaj-narator – îşi asumă un dublu rol: eu narator (narator autodiegetic) şi actant (protagonist); indici textuali: persoana I, mărci lexico-semantice ale implicării subiective şi afective; 3. narator-martor – joacă rolul eului narator şi rol de observator al lumii narate; indici textuali: secvenţe la persoana I, alternând cu nararea la pers. a a III-a, indici textuali ai subiectivităţii; 4. narator-mesager – cu rol de transmiţător al unei întâmplări „auzite”, se proiectează în plan secund, ca eu narator; indici textuali: predomină persoana a III-a; secvenţial apar şi indici ai persoanei I • NARATOR EXTRADIEGETIC / HETERODIEGETIC – NARAŢIUNE HETERODIEGETICĂ (nu e marcat prin indici textuali): 1. narator anonim – relatare obiectivă, la persoana a III-a; reprezintă o instanţă narativă supraindividuală; indici textuali: enunţuri la persoana a III-a, obiective, neutre din punct de vedere afectiv; de obicei, este asociat ipostazei de narator obiectiv, al cărui discurs este impersonal;  2. narator reprezentabil este subiectiv, exprimând direct sau indirect aserţiuni ale autorului; interpretează, califică sau comentează evenimentele / personajele dintr-o perspectivă personalizată, asumându-şi o atitudine participativă; indici textuali: enunţuri la persoana a IIIa, marcate subiectiv şi / sau afectiv. 3. Narator omniscient - ştie totul despre eroii săi dezvăluind în discursul său gânduri, trăiri psihoafective (povestire nonfocalizată) 4. Narator uniscient - priveşte personajul din exterior, spune mai puţin decât ştie personajul (tehnica narării obiective)

FUNCŢIILE NARATORULUI 1. funcţia narativă ( funcţia de reprezentare) constă în relatarea evenimentelor; 2. funcţia de regie (funcţia de control) are în vedere rolul de dirijare a „intrării în scenă” a personajelor şi capacitatea de a cita discursul eroilor în propriul discurs (stilul indirect, semnalat prin verbe dicendi / sentendi – a zice, a spune; a suspina, a striga etc.) 3. funcţia de interpretare (nu este obligatorie, ca primele două) constă în asumarea unui discurs evaluativ şi emotiv care reliefează o perspectivă subiectivă, o implicare