Padurea de Foioase Din Zona Temperata [PDF]

Zitiervorschau

Pădurile temperate de foioase

Pădurile temperate de foioase Pădurile temperate de foioase se caracterizează prin predominarea stratului arborilor cu frunze late, cu coronament dens şi continuu vara şi pierderea aparatului foliar, iarna (neadaptare a frunzelor la temperaturi scăzute). În general, pădurea temperată de foioase ocupă suprafeţe importante în Europa Vestica si Centrala, sudul Siberiei şi estul Asiei (China, Coreea si Japonia). În emisfera sudica suprafetele ocupate sunt reduse la sudul statului Chile, sud-estul Africii, sud-estul Australiei si Noua Zeelanda. Anotimpurile de tranziţie, respectiv primăvara şi toamna, caracterizate prin coup de frig, joacă un rol capital in evolutia si dezvoltarea acestui tip forestier. Acest tip de pădure cu frunze căzătoare se poate dezvolta numai in regimurile in care media temperaturii celor 4 luni de vară depăşeşte 100 C. Ea nu poate trece peste limita nordică actuală, unde se învecinează cu pădurile de conifere, deoarece sunt defavorizate climatic atât de frigul prelungit, cât şi de insuficienţa căldurii estivale. De asemenea, pădurile de foioase caducifoliate sunt limitate în expansiune şi spre sud, atât de pădurile şi tufişurile mediterane neputând suporta lunga uscăciune estivală, cât şi de pădurile subtropicale umede, din cauza imposibilităţii realizării aici a necesităţilor fiziologice de frig. Padurea de foioase temperată joacă un rol secundar, mai ales datorită faptului că aceasta a fost cel mai intens defrişată pentru câştigarea terenului agricol. Diferenţierile floristice existente între marile faciesuri ale pădurii temperate, localizate în Europa, China, America de Nord, se datorează în mare măsură evoluţiei lor în timp geologic; spre exemplu, în cuaternar, migraţia florei s-a putut realiza fără probleme majore pe faţada orientală asiatică, în timp ce în Europa, obstacolul reprezentat de Marea Mediterană a perturbat replierea acestora.  Pădurile temperate de foioase europene

În vestul şi centrul Europei, se extind la nord de zona mediteraneeană (începând din nordul Pen. Iberice şi până în sudul Scandinaviei), până la cca. 580 lat., sub influenţa curentului cald al Golfului, iar în partea estică a continentului, se prelungesc sub forma unei făşii înguste, limitată la nord de pădurea de conifere, iar în partea de sud, de vegetaţia de stepă. Stratul arborilor se caracterizează adesea prin uniformitate remarcabilă, uneori chiar prin monospecificitate (făgete, stejărete etc.); fagul are maximă dezvoltare în regiunea atlantică, pe soluri bine drenate, dar şi în Europa Centrală; arealul fagului este limitat în partea de est de izoterma de 20C. Stratul arbustiv este bine reprezentat, cuprinzând specii ca: alunul, caprifoiul, lemnul râios (Evonymus verrucosa), murul (Rubus idaeus) etc. Stratul ierbaceu este dominat de plante vernale heliofile şi numeroase geofite sciofile Ca şi flora, în timp istoric, fauna se confruntă cu fenomenul de reducere a numărului de specii, precum şi a efectivelor de animale (cazul zimbrului, ursului brun, lupului etc.)

1

Pădurile temperate de foioase  Pădurile temperate nord-americane Ocupă mari ansambluri de relief cu dispunere meridiană, care se succed de pe ţărmul Atlanticului, până în regiunile de câmpie ale fluviului Mississippi (Piedmont, Blue Ridge, Great Valley, platoul Cumberland) În raport cu poziţia geografică, condiţiile ecologice şi compoziţia floristică, de la nord la sud, se individualizează trei faciesuri: • pădurea mixtă laurenţiană - se dezvoltă în condiţiile unui climat a cărui nuanţă oarecum excesiv continentală, este atenuată de influenţa Marilor Lacuri şi a Oceanului Atlantic. Pe solurile slab productive, se dezvoltă specii acidofile, ca: mesteacănul, arţarul de zahăr, stejarul, carpenul • pădurea appalachiană - se dezvoltă la sud de pădurea mixtă laurenţiană, în condiţiile unui climat omogen, cu precipitaţii medii anuale de 500 mm, repartizate uniform. Omogenitatea climatului rezidă în frecvenţa răspândirii cosmopolite la nivelul pădurii appalachiene, a numeroase specii floristice: stejarul negru (Quercus velutina), stejarul alb (Q. alba), copacul hickory (Carya ovata, Carya cordiformis) etc.(specii endemice pentru continentul nord-american) • pădurea din SE SUA - reprezintă o prelungire a pădurilor appalachiene, extinzându-se până în arealul Golfului Mexic. Prezenţa lor este datorată unui climat cu veri calde şi umede, ierni blânde (5 -10 0C), cu rare perioade de frig. Caracterul endemoconservator al acestei păduri este pus în evidenţă de prezenţa unor specii întâlnite numai aici: Liquidambar sp., Styraciflua sp., stejarul de Virginia (semperviriscent), iar dintre higrofile, chiparosul de baltă (Taxodium distichum).  Pădurile temperate de foioase asiatice Sunt considerate cele mai exuberante şi bogate dintre pădurile zonei temperate. Straturile subarborescente, dominate de specii de orhidee şi azalee, conferă luxurianţă acestor păduri, din păcate, afectate cel mai de timpuriu de către civilizaţiile ţărăneşti Cuprind două faciescuri: a) pădurile de foioase ale Chinei Orientale b) pădurile din regiunea deluroasă a Chinei de Sud, insula Taiwan, sudul Coreei şi sudul Japoniei. a) pădurile de foioase ale Chinei Orientale  se dezvoltă în condiţiile unui climat blând, cu temperaturi medii anuale de 140C şi precipitaţii ce variază între 630 – 1500 mm/an  pe solurile brune, formate pe loess, cresc specii de foioase cu frunza lată: stejari, frasini, nuci, iar dintre endemite, specii din genurile Celtis, Catalpa, Diospyros, Albitzia etc. b) pădurile din regiunea deluroasă a Chinei de Sud, insula Taiwan, sudul Coreei şi sudul Japoniei.

2

Pădurile temperate de foioase  Corespund unui climat cu temperaturi pozitive pe tot parcursul anului şi precipitaţii abundente (1000 – 1500 mm/an), cu reflectare directă în durata mare a sezonului de vegetaţie şi marea diversitate floristică  Speciile temperate ca: arţarul, teiul, carpenul, stejarul se amestecă cu specii tropicale din genurile Magnolia, Cinnamomum şi chiar palmieri  Endemicitatea este conferită de prezenţa unor relicte mezozoice: Gingko biloba, Metasequoia  Uneori, printre speciile de foioase apar diseminate conifere din genurile Pinus, Taxus şi chiar specii caracteristice emisferei sudice (din genul Podocarpus)

În general, densitatea acestor păduri este sub media mondială, volumul de lemn exploatabil la hectar fiind, de exemplu de 90 m3, în America de Nord, 80 m3 în Europa si 75 m3 în C.S.I. Dintre esenţele mai valoroase din aceste păduri amintim: FAGUL ( Fagus sylvatica L.), este un arbore din zona temperată, având înălţimi de până la 35 metri. Este înalt, impunător, cu scoarţa netedă, cenuşie-albicioasă. Are muguri fusiformi, ascuţiţi, iar frunzele în general ovale. Florile sunt unisexuate. Fructul, numit jir, este o nuculă, acoperită de o scoarţă ţepoasă. Utilizare: -

Jirul, fructul fagului, a fost utilizat încă din vechime pentru un anumit untdelemn, dar şi pentru hrana porcilor (este foarte apreciat şi de mistreţi).

-

Coaja fagului este folosită ca febrifug şi tonic amar, fiind unul dintre echivalenţii europeni ai chininei, alături de scoarţa de salcie.

-

Gudronul de fag se foloseşte în unele boli de piele, precum şi la vindecarea afecţiunilor respiratorii sau la ameliorarea simptomelor acestora.

-

Lemnul de fag a fost şi este mult apreciat. Ca lemn de foc el are o calitate deosebită, arzând cu fum puţin şi la o temperatură destul de ridicată, fiind folosit în trecut în cuptoarele industriale, de pildă la producerea sticlei sau fierului. El a rămas mult apreciat atât în industria construcţiilor cât şi în cea a mobilei, datorită rezistenţei sale, fineţii fibrelor şi culorii plăcute.

STEJARUL (Quercus robur), este un arbore din zona temperată, înalt, cu ramuri puternice, noduroase, coroană largă şi bogată. Scoarţa stejarului este de culoare brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată, adăpostind adesea o micro-faună activă (în special furnici şi anumite specii de gândaci). Frunzele sunt lobate, cu 4-8 perechi de lobi. Peţiolul este scurt (4-8 cm). 3

Pădurile temperate de foioase

Stejarul înfloreşte în luna mai. Fructul este achenă (ghindă). Se întâlneşte mai ales la câmpie şi în zonele colinare, foarte rar la deal. În afară de pădurile curate de stejar, numite stejărete, stejarul se găseşte şi în amestec cu alte foioase, în aşa-numitele păduri de şleau. Utilizare: -

Ghinda a fost folosită de-a lungul timpului atât la hrana porcilor, fiind foarte apreciată şi de mistreţi, alături de jir, cât şi la confecţionarea de coliere şi păpuşele pentru copii, şi chiar la unele piese de mobilier sau "bibelouri" rustice.

-

Scoarţa de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conţine mari cantităţi de tanini foarte eficienţi în prelucrarea pielii. Lemnul de stejar este lemn preţios, de calitate superioară, mai ales dacă este uscat corespunzător. Lemnul de stejar uscat natural, având peste 12 ani vechime, este scump, fiind folosit pentru mobilă de lux, iahturi de lux, construcţii de lux, etc. Aproape două secole traversele de stejar au fost folosite cu mult succes în dezvoltarea căilor ferate, doar recent începând înlocuirea lor conform noilor tehnologii de transport. Lemnul de stejar se foloseşte pe scară largă în construcţiile de lemn sau mixte, iar în industria mobilei, acolo unde nu se găseşte, este una din principalele varietăţi imitate, alături de nuc şi cireş.

-

MESTEACĂNUL (Betula pendula Roth.), este in general un arbore de talie mică spre medie, cu o coaja albă caracteristică. Arbore deosebit de ornamental, prin portul caracteristic plangator si scoarta alba, fiind folosit in biogrupe (3-5 exemplare)in parcuri si gradini. Este rezistent la ger dar nu suporta umbrirea. Mesteacănul este considerat copac naţional în Rusia, unde este celebrat în reprezentarea unei zeiţe, şi serbat în timpul Săptămânii Verzi de la începutul lui Iunie. Utilizare: Mestecenii sunt copaci foarte versatili. Sucul, coaja, frunzele, lemnul, crenguţele şi rădăcina sunt folosite pentru materiale de construcţie, tobe, tratamente medicale naturiste, uleiuri şi alte aplicaţii practice. Deoarece lemnul de mesteacăn are fibre scurte, această esenţă este folosită în industria hârtiei. În India, cojile subţiri şi albe care pot fi colectate iarna, sunt folosite ca suport de scris care se păstrează foarte bine în timp. Denumirea hârtiei este Bhoorj Patra. Bhoorj este denumirea în sanscrită a mesteacănului, iar Patra înseamnă hârtie. În nordul Europei mesteacănul este considerat unul din cei mai importanţi alergeni din zonă, datorită polenului său, estimarea fiind că 15- 20% din persoanele care suferă de alergie la fân poate să răspundă şi la granulele de polen ale mesteacănului. Extractul de mesteacăn este folosit pentru aromă sau ca ulei în industria marochinăriei, iar în industria cosmeticelor la producerea săpunului şi a şamponului. În trecut, uleiurile de răşinoase (pin) din comerţ aveau ca bază uleiul de mesteacăn dulce. La scară comercială, gudronul de mesteacăn sau uleiul rusesc, extrase care conţin coajă de mesteacăn, au fost folosite ca lubrifiant şi în industria farmaceutică. Mesteacănul argintiu (Betula pendulata) este copacul naţional al Finlandei. Crenguţele de mesteacăn argintiu, proaspete şi aromate, sunt folosite în saune, pentru a face masaj pe piele. Crenguţele se numesc vihta sau vasta, şi au un efect foarte relaxant pentru muşchi. Ceaiul de frunze de mesteacăn are efect diuretic, şi este foarte folosit în industria 4

Pădurile temperate de foioase

cosmeticelor, la pigmenţi şi şampoane. Crengile uscate de mesteacăn, prinse într-o legătură groasă, au fost folosite ca formă de admonestare corporală. Amerindienii preţuiau foarte mult mesteacănul pentru coaja sa, uşoară, flexibilă şi care putea fi uşor recoltată. Lemnul era foarte folosit în construcţia canoelor, a vaselor de bucătărie şi a corturilor tepee cu formă specifică. Ca lemn de foc, este foarte preţuit datorită indicelui calorific mare per unitate de greutate şi volum. Coaja fibroasă este folosită pentru a porni focul. Coaja arde foarte bine, chiar şi udă, din pricina uleiurilor conţinute. Sub formă de fâşii foarte fine, coaja se poate aprinde şi de la câteva scântei. Mestecenii au importanţă spirituală în multe religii. Lemnul de mesteacăn este folosit şi la tobe. Sunetul produs de tobele cu mesteacăn este foarte puternic pe frecvenţele înalte şi joase, şi este ideal pentru înregistrările în studio. FRASINUL (Fraxinus), este un gen de plante din familia Oleaceae, originar din regiunile temperate ale emisferei nordice. Cuprinde circa 65-75 specii de arbori şi câteva de arbuşti. Specia comună în Europa, răspândită şi în România, este Fraxinus excelsior. Utilizare: Frasinul creşte relativ repede şi produce un lemn foarte valoros pentru industria mobilei şi pentru industria materialelor sportive. Scoarţa şi frunzele sale îşi găsesc întrebuinţări în medicina naturistă.

PLOPUL, ştiinţific Populus L., este un gen de arbore din categoria foioaselor. Arborii de plop pot atinge înălţimea de 35 - 40 m. Plopul are cca. 50 de varietăţi răspândiţi în emisfera nordică. In Europa centrală şi răsăriteană sunt mai răspândite plopul negru (Populus nigra), plopul argintiu (Populus alba), plopul tremurător (Populus tremula) şi plopul cenuşiu (Populus canescens), existând şi o serie de hibrizi în pepinierele de pomi unde apare frecvent (Populus canadensis) care în prezent este atacată masiv de o ciupercă parazită (Marssonina brunnea). Utilizare: Arborii cresc repede au un lemn moale, nu suferă prea mult dacă s-au rupt sau au fost tăiate din crengi, tulpina creşte mai departe, fiind un arbore puţin pretenţios, din care motiv este folosit şi la recultivarea cu plop a terenurilor virane, a haldelor rezulate din lucrările miniere, sau a carierelor de piatră abandonate, precum şi de-a lungul căilor ferate. Plopul fiind un lemn de esenţă moale este folosit la confecţionarea pantofilor de lemn, în prezent plopul este obiectul unor cercetări genetice în USA, Canada, Europa şi China de a obţine variante de plante rezistente la dăunători, sau la îmbunătăţiri funciare prin absorbţia din sol a substanţelor toxice ca de exemplu metalele grele.

5