Ovidiu Harbădă - Valeriu Popa - Îndrumător Al Cunoaşterii Prin Ştiinţă Şi Credinţă (A5) [PDF]

Zitiervorschau

Ovidiu Harbădă

VALERIU POPA ÎNDRUMĂTOR AL CUNOAŞTERII PRIN ŞTIINŢĂ ŞI CREDINŢĂ PRESCHIMBARE Viaţa fiecărui om este o poveste, dincolo de care se întrezăreşte mereu o taină ce ne cheamă să o descoperim. Unii reuşim acest lucru într-o bună zi, dar nu cunoaşterea ştiinţifică este cheia, ci revelaţia. Şi abia atunci începem să ne apropiem de cuvântul om. Am putea crede că taina, odată revelată, pune capăt căutărilor noastre. Pacea şi împlinirea sunt depline. Poate pentru moment. Dar nu e aşa. De ce? Fiindcă înţelegerea tainei în totalitatea ei ne ia un timp aproape infinit. Însă fiecare părticică din ea revelată şi înţeleasă, ne transformă, ne înluminează cu sclipiri nepământene. Venirea la viaţă pe pământ este pentru noi întotdeauna suprema provocare a Tainei. Singura fascinaţie reală pe care o avem mereu la îndemână în această lume, suntem noi. De la noi, pornim către Dumnezeu. Şi toată viaţa e, de fapt, o căutare. Am putea spune că e un joc. Dar unul serios, cu miză mare. Ce ne atenţionează asupra acestui fapt? întotdeauna, suferinţa. Ea ne trezeşte dorinţa de căutare, ne scoate din lâncezeală şi împietrire, însăşi venirea noastră la viaţă începe cu suferinţă. Naşterea este suferinţă, şi

pentru mamă şi pentru copil. Dar suferinţa în sine nu are valoare absolută, este preambulul bucuriei ce ne străbate când începem să descoperim iubirea, la început ca sentiment iar mai târziu, la maturitate, ca stare de conştiinţă. M-am născut într-o familie care mi-a oferit dragostea şi pacea unui cămin. Am crescut înconjurat de afecţiune şi într-un sentiment de siguranţă. Începând şcoala, în clasa a doua am fost selectat de un antrenor de atletism de la clubul sportiv „Viitorul”, care se afla aproape de şcoală şi de casa mea, în incinta complexului sportiv „23 August”. Printre colegii mei se număra şi Rodi, băiatul cel mic al lui Valeriu Popa. Mi-a plăcut de el de la început. Comunicativ, talentat, bine crescut şi foarte isteţ. Ne-am apropiat repede unul de celălalt, mai ales că eram născuţi în aceeaşi zi, cu un an diferenţă. Aşa s-a întâmplat să ne serbăm ziua de naştere împreună, la un an sau doi după ce ne-am cunoscut. Am fost invitat la el acasă şi aşa am cunoscut-o mai bine pe mama lui, doamna Rodica Popa, de care m-am apropiat imediat, pentru că iubea tare mult copiii. Asta s-a întâmplat şi datorită simpatiei pe care mi-a arătat-o încă de la început, căci visase să aibă un băiat ca mine, blond cu ochi albaştri. Şi datorită acestei simpatii, după o vreme, când mergeam la Rodi mă simţeam ca la mine acasă, acceptat şi iubit. La acea vreme nu ştiam nimic despre Valeriu Popa, tatăl lui Rodi. Îl întâlneam ocazional. Vorbea puţin cu mine, fiind de obicei foarte ocupat. Până în clasa a opta am fost mult timp împreună cu Rodi - la antrenamente, în cantonament, la concursuri. O copilărie fericită. Influenţa lui Valeriu Popa asupra lui Rodi se vedea încă de atunci. Dintre noi, el era mai serios, cât poate fi un copil de serios; se observa că este mai matur, ambiţios,

muncitor şi hotărât să obţină ce îşi doreşte. Acest lucru se vedea şi la concursuri, unde obţinea adesea locul I. Odată cu începerea liceului şi intrarea în adolescenţă, ne-am văzut mai rar, fiecare urmându-şi drumul propriu, între timp începusem să aflu câte ceva despre preocupările lui Valeriu Popa. Veneam uneori pe la dânsul şi începusem să-l întreb diferite lucruri care mă frământau, legate de alimentaţia sănătoasă şi de căutarea unui drum în viaţă. Dar nu eram pregătit să ascult. Ţin minte că dădusem la acea vreme peste o carte de yoga, scrisă de un român, N. C. Tufoi, care îmi plăcuse, dar lucram de capul meu şi apăruseră nişte ciudăţenii. Cartea prezenta exerciţii prin care îţi puteai îmbunătăţi sănătatea şi obţine un mai bun echilibru emoţional. I-am cerut de câteva ori sfatul lui Valeriu Popa. Acesta mi-a dat câteva modalităţi de lucru precise care mi-au satisfăcut la acea vreme nevoia de cunoaştere şi de practică. Citind mai mult, am dat şi de alte informaţii tentante, dar nenea Popa nu m-a încurajat să practic şi altceva. A zis că dacă era nevoie să aprofundez partea ezoterică a acelor doctrine, mă năşteam în India sau Nepal, nu în România. Într-o seară, merg la dânsul să-l mai întreb câte ceva. Doamna Rodica m-a primit bucuroasă, cu o dragoste la care nici un copil nu poate rezista. Domnul Popa era în sufragerie. M-a poftit să iau loc la masă şi am început să discutăm. Aveam ceva habar despre alimentaţia sănătoasă şi căutam să fiu atent la ce mănânc; îmi impuse- sem deja câteva restricţii, pe care nădăjduiam să le transform în obicei. Cel mai greu îmi era cu dulciurile, îmi plăceau tare mult. Era un alt punct comun cu doamna Rodica. Şi dânsa era înnebunită după ele. Cât despre ciocolată... ce să mai vorbim. Stăteam la masă, faţă în faţă cu nenea Popa.

Avea aşezat, pe un şerveţel frumos împăturit, un pahar cu apă. Doamna Rodica era o femeie extrem de pedantă, îngrijită, atentă la detalii ca totul să fie cât se poate de frumos şi să aibă un aspect ireproşabil. Şi cum vorbeam, intră dânsa cu o farfurie pe o tavă, cu două prăjituri generoase, amândouă pentru mine, alături de care se afla un pahar mare cu suc. Cum să mănânc prăjiturile (care erau foarte tentante), când eu tocmai vorbeam cu nenea Popa despre regimuri - cât de eficiente sunt şi ce importanţă vitală pentru sănătate are mâncarea crudă din legume, cereale, seminţe, fructe. Am vrut cumva să mă eschivez, dar în faţa doamnei Rodica era imposibil. Nenea Popa, zâmbind, m-a convins că pot să mănânc liniştit, zicând: „Nu în fiecare zi eşti musafir şi servit cu aşa bunătăţi”. Eram tânăr, sănătos, ţineam regimurile din convingere, nu dintr-o nevoie cauzată de boală. Excepţiile nu deranjează regula, o întăresc (dacă nu eşti într-o situaţie limită, căci atunci nu ai voie să te abaţi de la regulă). Aşa că seara a fost minunată. Am vorbit, am mâncat prăjituri delicioase, iar nenea Popa, printre vorbe, a mai cerut un pahar cu apă. Anii au trecut... Tânăr fiind am făcut greşeli inevitabile pentru că îmi lipsea o educaţie spirituală temeinică. Consecinţele s-au manifestat destul de repede: suferinţa, dezorientarea, o viaţă dezorganizată şi fără perspectivă. Şi totul s-a petrecut repede; în 3-4 ani ajunsesem aproape de fundul prăpastiei. În momentele cele mai grele, Valeriu Popa a fost prezent în viaţa mea cu sfaturi, cu susţinere, cu încurajări, iar când am fost pregătit mi-a explicat şi de ce am trecut prin toate acestea. Abia atunci am început să mă eliberez de acel trecut. În asemenea situaţii, cuvântul unui Maestru e mai puternic decât lumea toată. După ce mi-am luat prima porţie serioasă de suferinţă, datorată ignoranţei

mele, am trecut la un alt mod de viaţă, nu uşor, dar cu folos. Trăiam, respiram, gândeam prin Valeriu Popa. Zi de zi îl pândeam la ieşirea din scara blocului unde stătea, şi cât timp era cu oamenii, pe stradă, în parc, sau la conferinţe, eram lipit de dânsul. Acasă şi la serviciu, în pauze, studiam şi practicam ceea ce învăţam de la nenea Popa. Auzeam atâtea informaţii noi de la dânsul! Nu înţelegeam decât o mică parte şi trebuia să caut, să studiez... Lucrurile se petreceau cu o viteză atât de mare încât nu aveam timp să meditez asupra lor, să înţeleg; aproape totul era o continuă minune pentru mine. Simţurile şi logica mea au fost scurtcircuitate. Nu puteam nega ceea ce vedeam, dar nici nu puteam să explic. De aici foamea aproape obsesivă pentru studiu, lectură, experimentare. Bineînţeles că această schimbare atât de radicală a trezit suspiciune şi semne de întrebare în familia mea, printre cunoscuţi. Dar pentru că în timp rezultatele au fost pozitive, am fost acceptat. Numai că pentru ei era ceva prea exagerat. Cam aceasta era situaţia când a murit doamna Rodi- ca. Atunci cei care îl cunoşteau pe Valeriu Popa, familia, au fost aproape de dânsul şi fiecare l-a ajutat cum a putut. Eu am rămas acasă cu dânsul câteva zile, încercând să fiu de folos, aşa cum mă pricepeam, deoarece băieţii lui, fiind amândoi ofiţeri de marină, erau mai mult plecaţi din ţară. Şi aşa au trecut zile, săptămâni, iar eu nu mă înduram să plec. Casa îmi devenise familiară, mă învăţasem cu modul de viaţă a lui Valeriu Popa. Gândul că va trebui să plec se estompa zi de zi, tot mai mult. Intrasem în intimitatea vieţii celui care, pentru mine, devenise modelul de viaţă real, palpabil, viu. Mă învăţasem să trăiesc lângă el, fără să realizez imensitatea spirituală a acestui om. Alături de dânsul, minunea era modul meu de viaţă. Într-o

duminică, pe la prânz, eram acasă şi pregăteam ceva de mâncare în bucătărie. La un moment dat intră şi nenea Popa cu o sacoşă cu verdeţuri. Am început să vorbim în timp ce pregăteam împreună mâncarea. M-a întrebat cum mă simt, cum mi se pare viaţa alături de dânsul. Am spus doar că asta e tot ce-mi doresc. Atunci mi-a zis: „Bine. Uite, ai aici tot ce vrei, te poţi folosi de tot ce este în casă. Dacă vrei, poţi rămâne aici”. Acea clipă mi-a marcat pentru totdeauna viaţa. Am rămas lângă dânsul mai bine de 5 ani. Cu vreo zece zile înainte să plece dintre noi, am mers la mama să o ajut să-şi zugrăvească garsoniera, după care am plecat la un unchi al meu, într-un sat izolat, fără telefoane, să adun ceva plante medicinale. Când m-am întors, am aflat că Valeriu Popa fusese înmormântat de aproape două săptămâni. În toată această perioadă în care am stat lângă dânsul la conferinţe, la discuţii, am notat tot ce am putut. La îndemnul lui, l-am înregistrat pe reportofon şi cu camera de filmat, pentru a rămâne material didactic pentru viitorii căutători. Cea mai mare parte din acest material este deja prezentat publicului prin cărţi, articole şi filmări puse pe net, căci nu am fost singurul care i-a adunat preţioasa învăţătură. Despre Valeriu Popa, oricine poate să spună orice. E liber să o facă. Eu însă ştiu cum şi pentru ce a trăit Valeriu Popa. Şi asta nu mi-o poate lua nimeni, căci idealul lui curge şi prin sângele meu. Valeriu Popa avea o vorbă în legătură cu dorinţele unora, frumoase, nobile, sincere, pentru care făceau eforturi să le realizeze, dar, aparent, fără rezultat. El spunea: „Când se coace para, cade singură din pom”. Dacă voi fi sau nu o pară coaptă în această viaţă, Nu ştiu,

Doar cei care mă vor gusta, de-or simţi aroma dătătoare de povaţă, Vor crede şi vor zice preschimbaţi la faţă, Eu ştiu. Ovidiu Harbădă Această carte nu este o lucrare de medicină şi nu se referă la practica medicală. Ea redă, în principal, o parte din experienţa de viaţă a inginerului Valeriu Popa, punctele sale de vedere, căutările sale pentru a încerca să răspundă la unele probleme fundamentale ale omenirii, atât cât i-a permis gradul său de pregătire şi înţelegere la vremea când a trăit pe acest pământ. Pentru o cât mai bună înţelegere, am comparat unele dintre opiniile dânsului cu cele aparţinând altor câtorva semeni dăruiţi căutării spirituale. Menţionez că materialul prezentat în carte despre Valeriu Popa a fost documentat în perioada anilor 1990-l997. Pentru cei care nu l-au cunoscut pe Valeriu Popa, le reamintesc că tot ce spunea despre afecţiunile oamenilor care îl căutau, o făcea fără să-i fi cunoscut în prealabil şi fără să fi ştiut până atunci vreun amănunt despre viaţa lor. Uneori le spunea lucruri pe care nici ei nu le ştiuseră până în acel moment despre propria lor persoană.

Capitolul I: AI GRIJĂ! „ ...pentru că nu eşti atentă la viaţa ta” Tânăra F., care ţinea de ceva vreme regimurile prescrise de Valeriu Popa, vine acasă la dânsul. Se simţea foarte rău. Se certase în repetate rânduri cu soţul ei. Valeriu Popa (începând să-i facă masaj în anumite puncte de la ceafă, pe braţ, în zona capului, în palmă): Vezi, starea de bine pe care ai avut-o ai pierdut-o pentru că nu eşti atentă la viaţa ta. Pană la 7 ani de când ai început tratamentul, chiar dacă te simţi bine, eşti tot în prăpastie. Aşa că fii atentă. F.: Auu, mă doare unde apăsaţi, mă înţeapă! V.P.: Respiră şi ai puţină răbdare. Eşti plină de toxine. F.: Mi-e amorţită partea stângă diferit de cea dreaptă, urechile le simt amorţite diferit. Auuu... mi-a amorţit mâna, nu o mai simt. V.P.: Trece, trece. F.: Ah, doare, mi-a amorţit mâna, piciorul, şoldul. V.P. (punându-şi uşor palmele pe ceafa şi pe umerii pacientei): Ai puţină răbdare. Acum vine circulaţia la cap. Vezi, înseamnă că nu eşti irigată de loc în zona capului. F.: A început să dispară presiunea din cap şi amorţeala. Da, s-a mai dezmorţit. Mă înţeapă toată partea asta. V.P.: Gata, nu te mai înţeapă. F.: Şi pot să mănânc? V.P.: Gata, nu te mai înţeapă, nu te mai doare. Poţi să mănânci. Ia vezi, mişcă piciorul. Cum e?

F.: S-a dezmorţit. V.P.: Mâna? F.: Da, şi mâna. Şi ceafa s-a dezmorţit. Vedeţi, asta e boala de care sufăr acum: această amorţeală. V.P. (respiră de câteva ori adânc şi încetează masajul în timp ce tânăra se linişteşte): Gata, nu mai suferi, te faci bine. Eşti bine acum, ai grijă mai departe. Tu ai avut de plătit poliţa aceasta cu privire la soţul tău. Acum tot aşa se comportă? F.: Da. După ce a venit, mi-a spus: „Tot mai ţii porcăria aia de regim?” V.P.: Ar trebui, nu ştiu cum, să ajungă la mine, să stau de vorbă cu el, ca om, că se încarcă cu păcate rău de tot. F.: Este fumător. Odată, când am venit împreună la dumneavoastră, el stătea mai departe şi i-aţi zis că fumând îşi face rău şi lui şi celor din jur. S-a simţit lezat şi de atunci nu vă mai acceptă. V.P.: Nu mă mai poate înghiţi. F.: Da, dar oricum întotdeauna a fost împotriva regimului. V.P.: Mda... El are combinaţii şi cu alte femei, se pare. F.: Da, absolut. De 6 ani suntem separaţi. V.P.: Da, el aşteaptă clipa despărţirii, chiar a despărţirii prin moarte. F.: Da, sigur. Păi, îmi zicea: „Mori, mori acum”. Eram la primul post, el făcea ţuică, băuse şi îmi zicea: „Gata, mori acum!” V.P.: Vezi, majoritatea bolnavilor ajung în situaţii critice din cauza acestor certuri, stresuri cauzate de neînţelegeri în familie, la serviciu etc. Mă uitam la tine, când ai venit după ce terminaseşi de ţinut regimul de revenire după post; aveai faţa unui om sănătos, plin de

viaţă. Acum cum stai cu stomacul? Merge mai bine sau încă mai suferi de constipaţie? F.: Fac clismă. V.P.: Dar înainte erai constipată. F.: Da, ieşeam cam la 5-7 zile o dată. V.P.: Oh! Şi când ieşea, era negru şi mirosea urât. F.: Da. V.P.: Şi de când te afli în starea asta? F.: De două luni. V.P.: Şi de ce n-ai venit până acum la mine? F.: Nu a avut cine să mă aducă. V.P.: Vezi, acum eşti iar plină de toxine. Corpul s-a înfundat şi căile de eliminare au fost blocate, pe fondul supărării. [Supărarea este determinată de refuzul de a accepta la un moment dat o anumită situaţie, pe care nu o poţi schimba. Adesea, supărarea persistentă, înseamnă lipsa iubirii din noi. De aceea Georgeta Florea, în cartea sa Convorbiri cu îngerul Florea, precizează: „Acţionează din dragoste şi iubire în tot ce faci, pentru că astfel vei acţiona în mod natural. Când acţionezi cu furie, nu vei acţiona în mod natural”, (n.a.)] F.: Dar m-am ţinut de regim. V.P.: Te-ai ţinut, dar dacă eşti amărâtă, căzută psihic, nu mai ai chef de viaţă, funcţiile organismului încetinesc şi toxinele încă existente şi pe care le-ai pus în circulaţie pentru a le elimina, se depozitează. Trebuie să ieşi din casă, să alergi, să te plimbi în parc, în natură, la soare, în vânt, să vezi oameni râzând, copii jucânduse, să faci cumva să simţi bucurie în suflet. Îţi iei copiii şi mergi cu ei în parc în fiecare seară. Chiar dacă e viscol, vreme rea, te înfofoleşti bine şi ieşi din casă. Şi respiri profund pe nas. Îţi iei corpul la automasaj, începând cu degetele; fiecare deget masat de 20 de ori, şi

aşa tot corpul, să pui sângele în circulaţie ca să elimini toxinele, să nu se mai facă blocaje. Îi pui pe copiii mai mari să-ţi facă masaj când tu nu poţi. Şi la carotidă, în sus, în jos, apoi la cap, şi o să fie bine. Dar nu de la început la cap. Întâi aici, unde ţi-am făcut eu şi abia apoi la cap. F.: Da, dar a fost o perioadă grea. Nu am mai avut bani, am cerut de la prieteni, dar la un moment dat nici nu am mai ieşit din casă. Şi îmi era din ce în ce mai rău. V.P.: Ţii regimul... şi la începutul lui martie vii să-ţi dau altceva. Şi mult automasaj - la cap, pe frunte, la rădăcina părului, uite aşa... F.: Auu.... Mă doare. V.P.: încă puţin. F.: Acum mă frig picioarele. Mi s-au încălzit picioarele. V.P.: Îi spui copilului să te maseze aşa, de două-trei ori pe zi, câte 10-l5 minute. F.: M-am relaxat. Simt că tot corpul s-a liniştit. V.P.: Eu te-am deblocat acum. Ţi-am scos 15% din răul din tine. Tu trebuie să mergi mai departe. Acum ştii lecţia. F.: Da. ..Da... V.P.: Nu faci masaj la cap până nu ai făcut masajul la carotidă. Şi vezi să nu mai ţii supărare. Din cauza stresului, te-ai necăjit atât de tare încât ţi-ai blocat circulaţia sângelui în zona capului. Merită să mori numai pentru că el se comportă ca un animal? F.: Nu... Ce bine e. Îmi simt capul şi faţa calde. Nu mai sunt amorţite deloc. V.P.: Ştii că ai mai avut momente grele şi nu ai abandonat. Ţii minte ce mi-ai povestit când ai venit prima oară la mine? F.: Da.

V.P.: Când erai internată în spital, aproape moartă, de două luni nu mâncaseşi şi nu băuseşi nimic, erai ţinută numai cu perfuzii. Ţi-aduci aminte când te-ai rugat la Maica Domnului că vrei să trăieşti şi a doua zi, după două luni de nemâncat şi nebăut, ai cerut apă şi ai băut jumătate de litru? F.: Da. Nu o să uit niciodată. V.P.: Şi apoi, până seara ai şi mâncat ceva. Doctorii nu ştiau ce să creadă. O minune. Căci ei se aşteptau să mori, nu să mai trăieşti. De fapt, te credeau nebună. O grămadă de diagnostice pentru dereglări psihice şi tratamente în consecinţă. F.: A fost un coşmar. V.P.: Pentru că ei nu ştiau cauza şi te îndopau cu medicamente care doar mai opreau din efecte, din manifestări. F.: Până la urmă nu aveam nimic din ce credeau ei. V.P.: Ai avut o singură boală: constipaţie cronică, un sânge intoxicat. Fiind o fire sensibilă, când au avut copiii accident te-ai speriat foarte tare şi ai avut anumite ieşiri, considerate imediat ca fiind ale unei psihopate. Fii atentă, ai grijă de tine să nu cazi din nou. „Doamna are cancer la sân şi a venit s-o ajutaţi” Domnul O. vine la Valeriu Popa însoţit de o femeie. O.: Doamna are cancer la sân, a făcut chimioterapie şi cobaltoterapie, se simte rău şi a venit la dumneavoastră să o ajutaţi. Crede în tratamentele naturiste, în transferul de bioenergie. Valeriu Popa: Fără transfer de bioenergie. O.: Dar i-a făcut cineva nişte şedinţe de transfer şi....

V.P.: Nu mai faci, că încă nu se poate determina cu precizie grupa energetică a individului (aşa cum se procedează în cazul transfuziilor de sânge), ca să ştii dacă e compatibilă cu energia transferată. O.: Ar vrea să urmeze tratamentul dumneavoastră. V.P.: Al meu este foarte greu. El duce la o purificare a sângelui. La început nu mănânci 21 de zile şi apoi regimuri; e de lungă durată, 7 ani. De la 7 ani în sus poţi pretinde că ai scăpat de boală. Şi nu reuşesc mulţi. Doar 10-l5% merg până la capăt. O.: Totuşi, vrea să facă acest tratament. V.P.: Uite, eu îi dau o probă. Nu mănâncă 21 de zile nimic, bea 2 litri de apă distilată pe zi şi face două clisme: una cu ceai de muşeţel dimineaţa şi alta cu ceai de rostopască seara. Între timp mi-aduce adeverinţă de la doctor că boala nu răspunde la tratament medicamentos şi se recomandă terapie naturistă. Dacă le face pe astea, mai stăm de vorbă. „Doamne, dă-mi putere!” Mama unei fetiţe de vreo 6-7 ani i se adresează lui Valeriu Popa: Mama: Fetiţa mea vorbeşte foarte des despre Iisus. Plânge când vorbeşte despre El; îmi spune că nu mai poate de dorul Lui şi de milă pentru ceea ce a suferit El pe cruce, că nu L-a mai văzut de când a venit la mine şi că vrea să meargă la El să-L vadă. Eu mereu îi spun: „Tu ai venit cu un scop pe pământul ăsta, ştii pentru ce te-a trimis Dumnezeu pe pământ, pentru că tu mi-ai spus, deci vei merge la El numai când vei muri”. Şi ea îmi răspunde: „Eu pot să merg acolo pentru că vine un înger să mă ia şi mă aduce înapoi”.

Ştiţi ce mi-a făcut de vreo două ori? A căzut în genunchi, a început să-l invoce pe Iisus şi să plângă: „Doamne, dă-mi putere, nu pot să-l scot afară pe ...” Ştiam că nu avem voie să pronunţăm numele celui rău, dar eram nervoasă şi, tară să-mi dau seama, i-am pomenit numele. Însă ea m-a oprit: „Nu ai voie să-i pronunţi numele. Spune de trei ori Iisus, pentru că îl văd pe cel rău lângă tine”. Şi stătea cu mâinile împreunate, chemându-L pe Iisus să-i dea putere ca să-l dea afară din casă pe cel rău. Valeriu Popa: Când îi pronunţăm numele, această entitate malefică vine, e prezentă. De aceea noi trebuie să fim atenţi ce facem, de la gând şi privire, la gest, vorbă şi faptă. Gândul este cea mai puternică forţă. Cu gândul greşim cel mai mult, dar putem face şi mult bine. De exemplu, vrăjile: unele persoane se folosesc de entităţi inferioare pentru a face rău prin gânduri altor persoane. Reuşesc doar asupra acelora care nu au protecţia lui Dumnezeu asupra lor. Aceste persoane fără protecţie prezintă spărturi în diferite locuri ale ovalului energetic care se află în jurul nostru şi cad sub influenţa acestor entităţi inferioare. Persoanele care, prin viaţa lor, şi-au construit o aură perfectă, resping aceste influenţe, căci, atunci când se abat asupra lor, acestea se lovesc de aura lor puternică şi sunt respinse. Nu au nici o putere. [Legat de acest subiect, părintele Arsenie Boca spune: Diavolul are existenţă personală. Când vorbim despre demon trebuie să ţinem seamă de dreapta socoteală; să nu vorbim prea mult despre el, dar nici să-l ignorăm, considerând că nu există. Este şi aici o limită”, (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie). Iar domnul doctor Pavel Chirilă, în cartea sa, Întâmplări din biserică şi spital, relatează o discuţie avută cu părintele Argatu: „Părintele Argatu mi-a zis odată că, dacă omul

ar vedea lupta care se duce deasupra capului său între îngerii cei buni şi îngerii cei răi, ar «muri de fascinaţie», adică n-ar mai mânca, n-ar mai bea, nu s-ar mai înmulţi, urmărind numai această luptă. Desigur, fiecare decizie şi act uman este rezultatul interferenţei între această luptă şi libertatea cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om încă de la Creaţie”. Omraam Mikhaël Aïvanhov, în cartea sa, Datoria de a fi fericit, face legătura între existenţa răului şi starea de disperare ce ne poate copleşi în unele situaţii: „Pentru a nu cădea niciodată în disperare, trebuie să ştiţi dinainte că orice aţi dori să faceţi în viată, chiar cele mai bune lucruri, va trebui să vă confruntaţi cu răul sub forma unor greutăţi şi obstacole. Este periculos să nu observi răul. (...) Cel care nesocoteşte totdeauna răul nu îşi ia măsuri de prevedere, nu face nimic pentru a pune la punct sau a neutraliza lucrurile, şi cade astfel în capcană. Naivitatea proprie se plăteşte mereu foarte scump, mai întâi prin descurajare. Cel care trăieşte întro lume plină de iluzii, îşi va pierde echilibrul la prima confruntare dificilă şi se va prăbuşi”. (n.a.) Mama: Eu, dacă nu dorm după-amiaza, nu sunt bună de nimic. V.P.: Dumneavoastră aveţi bila leneşă, sistemul biliar este dereglat. Cei care suferă cu bila şi ficatul, au tendinţa de a dormi mai mult, chiar şi după-amiaza. Un om cu afecţiuni hepato-biliare e obligat să doarmă cam două ore după-amiaza ca să-şi refacă forţele. De asemenea, sunt şi modalităţi de descărcare pentru tot felul de stresuri şi energii negative acumulate în timpul zilei. Pe unii îi apucă somnul pe la 11-l2 şi până nu dorm 15-20 de minute nu sunt buni de nimic. Alţii dorm pe la 4-5 după-amiaza. Ca să evităm acest fenomen e necesar să ne culcăm seara pe la ora 8-9, nu mai târziu.

Un corp, cu cât este mai intoxicat, cu atât are nevoie de mai multe ore de somn pentru a se reîncărca cu energia necesară vieţuirii. E ca o sită înfundată prin care combustibilul nu mai ajunge la motor ca să genereze energie. Prin post, corpul se descarcă de elementele toxice, devine mai curat şi astfel se încarcă mai uşor şi mai repede cu energia necesară, persoana respectivă având nevoie doar de 5-6 ore de somn pe noapte. Despre păcat Într-o altă discuţie, Valeriu Popa afirma: „Păcatul este o greşeală repetată şi, dacă l-ai făcut, chiar dacă te iartă Dumnezeu şi te iartă şi cel faţă de care ai păcătuit, din cauză că prin păcat ai rupt echilibrul legii divine, trebuie să plăteşti prin suferinţă pentru a învăţa să nu-l mai faci. Rugăciunea, căinţa ajută dar nu te absolvă în totalitate de suferinţa prin care tu, pătimind, înveţi să nu mai greşeşti. [Această temă este foarte serios studiată şi de părintele Arsenie Boca: „Păcatele săvârşite trebuie ispăşite: ele se ispăşesc prin necazuri, care nu sunt date omului pentru pedepsirea lui, ci pentru înţelepţirea lui, pentru desăvârşita curăţire a lui de păcatele săvârşite”, (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)] Văd atâtea situaţii disperate, vin la mine mame cu copii cărora le-au tolerat o serie de greşeli, iar acum, când aceştia s-au făcut mari, le bat, le vorbesc urât, nu mai au ce să le facă. I-au pierdut pe aceşti copii. Există două feluri de oameni: unii care înţeleg de cuvânt, alţii care înţeleg de duritate. Asprimea trebuie aplicată după ce i-ai explicat copilului de ce greşeşte, iar el persistă în greşeală. Fiţi duri, dar principiali. Şi nu

abandonaţi o temă până când nu este complet fixată în mintea copilului. Copilul o preia, dar neînţeleasă fiind, o deformează şi o transmite la rândul lui, aşa deformată, încât nu se mai înţelege aproape nimic”. Despre post Valeriu Popa: De murit, nu se moare în post. Dar unii mor în perioada de revenire de după post sau mai târziu, pentru că uită că sunt bolnavi şi animalul din ei este mai puternic decât raţiunea. Unei doamne care era în perioada de revenire, i-am dat la un moment dat să mănânce toată ziua 7 linguri de orez fierte într-un litru de apă. Se consumă pe parcursul întregii zile, mestecându-se temeinic, până la 100 de ori fiecare îmbucătură. Mă sună pe la prânz că îi este rău. Mâncase aproape tot orezul odată. I-am zis: „Du-te şi fa imediat o clismă şi pune comprese cu apă rece pe abdomen”. Mă sună iar peste o oră: „Am scăpat, nu mai am nimic”. Omul potrivit la locul potrivit Valeriu Popa: Dacă eşti omul potrivit la locul potrivit, nu te enervezi; dacă faci o muncă pentru care nu eşti potrivit, te enervezi şi-ţi mănânci sănătatea. [Importanţa alegerii slujbei este subliniată şi de Anita Moorjani, în cartea sa, Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi: „Nu-mi voi mai lua niciodată o slujbă care nu-mi face plăcere, numai de dragul banilor”, (n.a.) „Agaţă-te de viaţă şi luptă!”

Valeriu Popa povesteşte despre o doamnă care a fost adusă la el de fiul ei după ce ţinuse 14 zile de post cu apă distilată şi care, când a ajuns la uşa apartamentului său, s-a înmuiat deodată şi s-ar fi prăbuşit dacă nu ar fi ţinut-o fiul ei. pupă câteva clipe şi-a mai revenit şi când l-a văzut pe Valeriu popa, i-a spus că nu mai poate continua postul. „I-am spus: «Nu mai poţi? Bine...». M-am dus în bucătărie, am luat o lumânare, i-am dat-o şi am trimis-o acasă să moară. «Nu!», a strigat femeia şi a continuat postul până la 21 de zile, după care a ţinut şi regimul de revenire, a continuat să ţină regimurile prescrise de mine, iar după 3 ani, când venea la mine, râdea amintindu-şi de acele clipe când s-a trezit cu lumânarea în mână. Atunci a conştientizat că ori face ce-i spun, ori moare. Şi a făcut ce i-am spus. Asta e. Când zici «nu mai pot», să-ţi iei şi lumânarea în mână. «Nu trebuie să-ţi fie frică - le spun celor care vin la mine să-mi ceară ajutorul. Până acum nu mai aveai nici o şansă. Acum ai o posibilitate, un drum. E greu, dar putem răzbate, putem ieşi la lumină. Agaţă-te de viaţă şi luptă. Altă şansă nu mai ai»“. „Mă supăr când greşiţi” Valeriu Popa: Mă supăr când greşiţi. Voi sunteţi ca nişte copii ai mei. Muncesc cu voi, vă scot din prăpastie, Şi când vă e puţin mai bine, uitaţi că sunteţi bolnavi şi greşiţi. Şi de multe ori, în situaţii din acestea, nu mai am ce să fac. „Scapă doar 10-l5%”

Valeriu Popa: Aţi fi bătut la uşa mea înainte de a fi bolnavi? Nimeni nu mă caută cu seriozitate decât atunci când reprezint ultima lui şansă. Iar în aceste condiţii, scapă doar 10-l5%. Le spun asta de la bun început.

„Evitaţi discuţiile tensionate” Valeriu Popa: Dacă aveţi discuţii contradictorii care devin tensionate, opriţi-vă, nu vă certaţi. Îndepărtaţi-vă spunând în gând: „Doamne, iartă-l, că atâta ştie şi atâta poate el să înţeleagă” — în cazul în care aveţi dreptate. Dacă apar certuri în familie sau discuţii între prieteni, nu le amplificaţi. Luaţi-vă, câţi sunteţi în familie, 2-4 inşi, fiecare câte o iconiţă cu Mântuitorul ori cu Maica Domnului şi ţineţi-o la îndemână. Când apar discuţii, iei iconiţa, te uiţi la ea şi spui: „Doamne, iartă-l, Doamne iart-o”... şi atât. Şi dacă mai vorbeşte, numai în detrimentul lui o face, iar tu, dacă mai stărui în discuţie, îţi faci singur rău. Când ai pus mâna pe icoană, să îngheţe tot ce e rău în tine, în gândire, în manifestare, în ceea ce spui şi în tot ceea ce faci. Procedând aşa, te linişteşti psihic, te calmezi şi nu accentuezi boala. [Deci, credinţa este un factor principal al capacităţii noastre mentale de a dezamorsa o stare conflictuală. Pe aceeaşi gândire merge şi Părintele Arsenie: „Capacitatea de a-ţi stăpâni ura, agresivitatea, duşmănia împotriva oamenilor se realizează prin credinţă. Omul, însă, trece cu uşurinţă peste ajutorul supranatural”. (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)] Aşa cum s-a întâmplat

Deşi viaţa fiecăruia dintre noi reprezintă intimitatea despre care vorbim cel mai greu, există evenimente personale care, împărtăşite, pot fi de un real folos semenilor, în anumite împrejurări. E drept că vor exista de cele mai multe ori şi oameni care nu vor crede sau vor interpreta cele aflate în defavoarea celui care le mărturiseşte. Este dreptul lor. Însă vor fi şi oameni pentru care aflarea acestor experienţe de viaţă va însemna redeşteptarea speranţei că şi ei se pot însănătoşi, că nu este totul pierdut, va însemna reînvierea credinţei lor şi a dorinţei de a lupta pentru viaţă, pentru un ideal. Pornind de la această convingere, voi relata, sub forma unui interviu, câteva întâmplări şi trăiri care reprezintă certitudini ale prezenţei Cerului în viaţa noastră cotidiană. Ovidiu Harbădă: Te rog să ne povesteşti cum l-ai cunoscut pe Valeriu Popa, de ce ai avut nevoie de dânsul şi ce te-a determinat să-i urmezi sfaturile? C.: Iniţial nu am avut nevoie de el, nu-l cunoşteam Şt nu ştiam despre ce este vorba, dar o colegă care era în tratament la dânsul şi greşise modul de aplicare al regimului, a ajuns din această cauză la spital, într-o stare foarte gravă. O.H.: Cum a greşit tratamentul? C.: A mers numai pe cantităţile maximale prescrise în regim. Acestea sunt orientative; gramajul recomandat pentru fiecare tip de aliment arată de fapt proporţiile amestecului de alimente rezultat, fără a fi obligatoriu consumul cantităţilor maximale. În funcţie de fiecare individ, se poate consuma un sfert, jumătate sau mai mult, până la maximul gramajului recomandat. Astfel, forţându-se în mod repetat pentru a consuma cantitatea

maximă de alimente, colega mea a ajuns la un moment dat să nu mai poată mânca nimic, organismul refuzând orice mâncare timp de mai multe zile. Deşi se afla într-o situaţie gravă, nu l-a mai căutat pe Valeriu Popa pentru a-i cere sfatul. După ce a revenit acasă de la spital, familia a refuzat să o mai ajute să-şi ţină regimul şi să mai ajungă la Valeriu Popa, ei fiindu-i imposibil să se deplaseze neînsoţită. Nici unul dintre colegii mei nu a putut să o ajute. Astfel, într-o zi, rugându-mă şi pe mine să o duc la Valeriu Popa, am acceptat şi am pornit spre dânsul. Când am ajuns, a trebuit să aşteptăm la coadă, căci scara blocului unde locuia Valeriu Popa era plină de oameni. Dânsul avea o voce sonoră şi multe din lucrurile pe care le spunea erau greu de crezut, mai ales pentru mine, care nu eram familiarizată cu aceste subiecte. Cum putea să-ţi spună ce afecţiuni ai fără să te cunoască, ori să-ţi zică ce o să ţi se întâmple peste câteva luni sau peste câţiva ani?! Printre cei sosiţi, erau şi unii care veniseră ca însoţitori ai unor bolnavi sau din pură curiozitate şi care nu credeau în tratamentele lui Valeriu Popa. Uneori, nefiind atenţi la explicaţiile pe care le dădea Valeriu Popa, aceştia vorbeau între ei, deranjându-i pe ceilalţi. În apropiere de Valeriu Popa se afla un domn de vreo 50 de ani, foarte sigur pe el, care vorbea în acelaşi timp cu Valeriu Popa, făcând glume şi distrăgând atenţia celor care stăteau la rând. Valeriu Popa se întoarce puţin spre el şi îi zice: „Râzi tu râzi, dar ţine minte, ai cancer în gât în fază incipientă şi cât de curând o să-ţi iasă şi la analize”. Omul respectiv s-a făcut alb la faţă, a tăcut şi ia pierit pe loc pofta de glume, iar aerul de superioritate i-a dispărut brusc. După un timp, a aflat că într-adevăr avea cancer în gât în stadiu primar.

Tot atunci, printre cei aflaţi la rând se afla şi un student la medicină. Acesta, scuzându-se că trebuie să vorbească de fată cu atâta lume, i-a atras atenţia lui Valeriu Popa că se înşelase cu privire la diagnosticul pe care i-l pusese, că nu are nici o tumoare la cap, în zona frunţii, aşa cum îi spusese acesta, căci făcuse investigaţii de două ori cu aparatură ultraperformantă la acea vreme (1991) şi nu fusese evidenţiată nici o formă tumorală. Valeriu Popa cere de la cineva ceva de scris. O doamnă îi dă o carioca roşie. Cu ea în mână, Valeriu Popa se apropie de student şi îi desenează un punct pe la mijlocul frunţii, deasupra nasului. Apoi îi spune să meargă la un aparat care poate mări imaginea de 1.000 de ori. După câteva zile, studentul a revenit la Valeriu Popa şi a recunoscut uimit că i s-a depistat o tumoretă foarte mică, dar reală. Fiind prima oară în contact cu un asemenea fenomen, nu-mi venea să cred şi nu înţelegeam de unde poate omul acesta să ştie atâtea lucruri despre cei care veneau la el şi pe care îi vedea pentru prima oară. O altă doamnă ajunge în faţa lui Valeriu Popa şi acesta îi spune toate afecţiunile de care suferă, începând de la cap în jos. Mă gândeam că se pronunţă aşa, cam „după ochi”. Credeam că având de a face cu atâţia oameni, îşi formase prin exerciţiu un discernământ pe care, cu răbdare şi perseverenţă, îl poate căpăta oricine. La sfârşit, Valeriu Popa îi spune acestei doamne: „Aveţi şi o inflamaţie la glezna stângă”. Mă gândeam că e normal să zică aşa din moment ce se vede că glezna este umflată. Curioasă, m-am dat un pas înapoi, să-i văd şi eu glezna umflată şi astfel să-mi confirm că ceea ce face Valeriu Popa nu e mare lucru, dar spre surprinderea mea am văzut că doamna respectivă purta cizme lungi, închise cu fermoar şi era imposibil să-i vezi glezna. Iar

doamna a confirmat ceea ce spusese Valeriu Popa. Nu puteam să înţeleg cum de a ştiut el asta. Când a ajuns la colega mea, Valeriu Popa i-a spus de la început că a greşit mâncând prea mult şi de aici i se trage tot răul. Mi-aduc aminte că atunci a intrat pe uşa de la scara blocului, unde se strânseseră oamenii care îl căutau pe Valeriu Popa, o doamnă din Baia Mare. Valeriu Popa s-a întors să vadă cine a intrat, a recunoscut-o şi a întrebato cum se simte. Ea a răspuns că destul de bine iar dânsul a întrebat-o de ce nu a făcut tot ce trebuia. Doamna a zis că a făcut tot. La care, Valeriu Popa îi răspunde: „Nu, băile lui Kuhne nu le-ai făcut”. „Dar de unde ştiţi?”, întreabă femeia. „Se vede la ochi”, a răspuns el, arătând spre zona de sub ochii femeii. Eu eram buimacă complet. Mă întâlneam cu o realitate despre care până atunci nu ştiusem nimic. După ce a terminat cu colega mea, Valeriu Popa m-a diagnosticat şi pe mine, spunându-mi toate afecţiunile de care sufeream. Am rămas fără grai, căci fiind vorba despre mine, nu mai puteam pune nimic la îndoială. Tot ce-mi spusese era adevărat, iar ce nu ştiam atunci, mi sa confirmat mai târziu. La sfârşit, mi-a recomandat să ţin post 14 zile doar cu apă distilată. Începând din acel moment, mergeam aproape zilnic în parc şi ascultam toate discuţiile cu pacienţii care veneau la el, dorind să înţeleg cât mai bine ce urma să fac, ca să nu greşesc. La două-trei zile mă întreba: „Ai început?” Şi eu răspundeam că nu. După aproape două luni de zile, când mă Vede, mă întreabă puţin iritat: „Te-ai apucat?” „Nu”, răspund eu. „De ce n-ai început?” „Pentru că nu mă simt Pregătită şi nu vreau să greşesc, să ajung la spital, că n-are cine să mă ducă şi sunt singură cu trei copii”, am răspuns.

De când tot veneam la Valeriu Popa, am întâlnit oameni care făcuseră greşeli din cauza cărora fuseseră la un pas de moarte, iar unii chiar au murit. Mi-am dat seama că postul cu apă distilată şi regimurile prescrise de Valeriu Popa nu sunt o joacă şi nu e bine să le faci „după ureche , pentru că asta te poate costa viaţa. Iar pentru regimul de 42 de zile pe care urma să-l ţin după postul cu apă distilată şi după perioada de revenire, eu mă pregăteam deja exersând procedurile, astfel încât să pot ţine corect acest regim de la bun început, în cunoştinţă de cauză, fără să descopăr pe parcurs ce e corect şi ce nu. O.H.: Deci, până la urmă, te-ai apucat să ţii postul? C.: Da. După ce am început să ţin postul cu apă distilată, în a 12-a zi, văzându-mă, Valeriu Popa mi-a spus că e foarte bine, că eliminările au început să iasă pe piele, dar ar fi păcat să mă opresc după 14 zile, căci bubele apărute erau ca nişte pete care se extindeau prin apariţia unor noi bubiţe la exterior. Deci, câtă vreme mai apar în exterior e bine să continui postul până când încetează apariţia lor şi încep să se usuce, semn că eliminarea s-a oprit. A spus că este foarte important să merg mai departe cu postul, deoarece în momentul când voi lua prima lingură de zeamă de orez, eliminările se vor opri şi ar fi păcat să fie stopate tocmai atunci. Am continuat postul şi în a 22-a zi am mers din nou la Valeriu Popa. Când m-a văzut, m-a întrebat dacă sunt în stare să mai ţin 3 zile de post, dar fără apă, căci se dezintoxica foarte bine şi ficatul. Am ţinut şi cele 3 zile de post, urmate de regimul de revenire şi de alte regimuri care mi-au redat sănătatea de care aveam nevoie ca să pot munci şi să-mi cresc copiii. O.H.: îţi aminteşti şi alte momente deosebite?

C.: într-o zi, fiind în parc, mergeam cu Valeriu Popa şi cu o tânără pe o alee ce dădea în bulevardul Basarabia. Eu eram la mijloc, Valeriu Popa în stânga mea şi tânăra în dreapta. Din vorbă în vorbă, tânăra îi spune lui Valeriu Popa că nu ştie ce are la un ochi, că nu mai vede prea clar. În timp ce mergeam, Valeriu Popa întinde braţul prin faţa mea, ajungând cu palma în dreptul ochilor tinerei, după care îi spune: „La 16 ani ai trecut printr-un lan de porumb, iar o frunză te-a atins la ochi şi ţi-a tăiat corneea. Ai făcut o infecţie pe care nu ai tratat-o şi de aici ţi se trage problema de la ochi”. Fata uitase de acest incident, dar Valeriu Popa i l-a reamintit; ea l-a confirmat şi a găsit şi rezolvarea la necazul ei. O altă întâmplare. Eram în faţa casei la Valeriu Popa. În jurul nostru mai erau câteva persoane. Stăteam de vorbă aşezaţi într-un cerc. La un moment dat, vine spre noi o doamnă cu o fetiţă mică, de vreo 6-7 ani, frumuşică foc. Cerându-şi scuze că ne întrerupe, se adresează lui Valeriu Popa: „Ştiu că dumneavoastră nu vă ocupaţi de bolile care apar din naştere, totuşi vă rog să-mi spuneţi dacă fetiţa mea are vreo şansă, căci nu aude”. Din locul unde se afla, Valeriu Popa a privit-o preţ de o clipă Pe fetiţă, a stat puţin pe gânduri, apoi a spus: „La 6 luni a căzut din fotoliu şi atunci, din căzătură, i s-a turtit nervul acustic şi de aceea nu mai aude. Are şanse să-şi revină total. Pot să o ajut. Să faci rost de ceaiul acesta şi vii la mine”. Doamna a luat fetiţa şi a plecat fără să zică nimic. În sinea mea îmi spuneam: „Doamne, ce fel de oameni sunt ăştia? Nu zic mulţumesc, nici la revedere, pleacă pur şi simplu fără un cuvânt”. N-am realizat că, de fapt, era atât de emoţionată că nu a mai putut vorbi. După câteva minute s-a întors plângând, căci îşi reamintise

momentul descris de Valeriu Popa şi n-a mai fost în stare să vorbească. O.H.: În familie, ai avut pe cineva care a beneficiat de ajutorul lui Valeriu Popa? C.: Când băiatul meu avea vreo 6 ani, de la o vreme îl tot durea stomacul şi nu ştiam ce are. Trecuseră câteva săptămâni de când nu prea mai voia să mănânce din cauza durerilor. Am fost cu el la doctor, am făcut mai multe serii de analize, dar nu a ieşit nimic la iveală. A fost internat şi în spital pentru investigaţii amănunţite, însă rezultatele arătau că este sănătos. Dar el se plângea în continuare că îl doare stomacul. Într-o zi, aflându-mă în apropierea locuinţei lui Valeriu Popa, mi-a venit ideea să trec pe la dânsul, să-l întreb dacă mă poate ajuta. L-am găsit şi i-am spus despre ce este vorba. Dacă mă gândeam mai din vreme, aş fi putut lua la mine o poză a băiatului şi Valeriu Popa, uitându-se la fotografie, mi-ar fi spus ce boală are băiatul. Dar a fost o situaţie neprevăzută şi am ajuns la dânsul nepregătită. Valeriu Popa m-a apucat de încheietura mâinii drepte şi mi-a zis să mă gândesc intens la copil, explicându-mi că trebuie să văd ca un medalion chipul lui în mijlocul frunţii. Am încercat de câteva ori, dar nu reuşeam; apărea vag şi dispărea. Valeriu Popa spunea: „Nu e bine, nu e clar, concentrează-te, nu se vede bine”. La un moment dat am văzut clar faţa băiatului meu şi Valeriu Popa a spus: „Rămâi aşa!”. Apoi mi-a explicat că băiatul are pe stomac o pată de mărimea unghiei de la degetul mic şi că trebuie să bea timp de o săptămână ceai de obligeană, de două ori pe zi, fără să mănânce în această perioadă. Doar o cană de ceai dimineaţa şi una seara, iar în rest - numai apă. După 3-4 zile copilul nu a mai avut nimic şi nu s-a mai plâns de dureri de stomac.

Cap. II: DIAGNOSTICĂRI „Trăirea în neiertare te omoară” Valeriu Popa: Ai fost operată. G.: Am avut o piatră la colecist, cam cât o măslină, un an şi jumătate nu am ştiut ce am, apoi, când am aflat, m-am operat. V.P.: Când ai făcut operaţia? G.: Acum 2 ani. V.P.: Dar la sânul stâng ai făcut ceva? G.: Nu. V.P.: Ştii ce ai? G.: Nu. V.P.: Ai nişte înţepături în preajma ciclului? G.: Da, înainte de ciclu am dureri. V.P.: Ovarul drept, ai făcut pentru el ceva? G.: Nu. V.P.: Ştii că ai anexită? G.: Nu ştiu, nu mi-a zis nici un doctor. Ba chiar am fost liniştită că nu am nici un fel de probleme. V.P.: Ai şi o ruptură pe colul uterin. G.: Da, asta ştiu. V.P.: Ai ovarul drept prins, sânul stâng cu probleme. G.: Şi ce să fac? V.P.: Poţi să te cerţi cu tine, să ierţi ce urăşti de moarte? începând cu propria persoană? G.: Să iert? V.P.: Da. G.: Pot. V.P.: Să-i ierţi pe toţi cei pe care eşti supărată. N-ai altă cale, să ştii. G.: Da...

V.P.: Pentru că trăirea asta în neiertare te omoară. Zici: „Doamne, gata, de acum eu sunt nebună, eu vă pup!” G.: Bine... V.P.: Că tu din nimic faci ceartă. Din nimic ieşi cu scandal. Din nimic eşti cu focul aprins. Lasă deoparte. Când simţi că te enervezi, imită căscatul, până căşti deadevăratelea. Si te linişteşti. G.: Aşa o să fac. V.P.: Fii atentă că ai avut o căzătură pe coloana vertebrală, la o vârstă mai timpurie; la baza coloanei, acolo ai probleme. G.: Da, aşa este. Şi mă doare foarte tare. Dar nu-mi aduc aminte când am căzut. V.P.: Erai foarte mică. Ai căzut aşa, în fund. Şi mai e ceva. Coccisul tău e îndoit niţel. Pentru că la evacuare ai nişte dureri. G.: Nişte dureri, exact. Fantastic. Cum aţi putut şti toate astea? Chiar şi temperamentul mi l-aţi ghicit. V.P.: Eu nu am ghicit nimic. Când am pus mâna pe tine, tu mi-ai spus ce ai dreptul să-ţi spui prin mine. [Deşi modalitatea de citire este diferită, principiul este acelaşi şi la alţi dăruiţi, care l-au mărturisit cu modestie, precum părintele Arsenie Boca: „Eu nu vă spun de la mine ce vă spun, ci ceea ce mi se spune să vă spun”. (Natalia Corlean, Părintele Arsenie Boca - O viaţă închinată schimbării vieţii noastre) (n.a.) V.P.: Şi mai ai. La 16 ani ai avut probleme cu plămânii, la 29-30 de ani ai avut o insuficienţă respiratorie, de aceea te blochezi atunci când te enervezi. G.: Da, exact, mă sufoc. V.P.: Ai o tahicardie destul de puternică, inimioara o ia razna. Când te enervezi, ţi se întâmplă să leşini. Ai voinţă?

G.: Mai tocită, dar mai am. V.P.: Bine, uite aici ai ce trebuie să mănânci şi să-ţi faci sucurile pe care ţi le dau. „De-acum încolo, vreau să trăiesc” A.: Domnule Valeriu Popa, am aici o fotografie cu tata-socru. Puteţi să-mi spuneţi ceva, să-mi daţi un sfat în legătură cu el? Valeriu Popa: Aoleu, ce vârstă are? A.: Cred că vreo 65 de ani. V.P.: Să nu se supere pe mine, că sunt mai mare de- cât el, dar dacă la vârsta lui continuă să mai fie aşa de porc, înseamnă că este un caracter animalic pentru că în viaţa lui a căutat numai satisfacţiile burţii iar băutura şi ţigările i-au ţinut isonul. Apoi, Valeriu Popa i se adresează direct individului din fotografie, transmiţându-i următorul mesaj: Să nu te superi pe mine că îţi vorbesc dur, dar poate faci ceva cu viaţa ta în ultimul ceas. Eşti un porc, eşti animalic, eşti bolnav de inimă, din fotografie văd că ai o circulaţie proastă la picioare, şi dacă nu renunţi la viciile pe care le ai, nu mai apuci 2 ani de viaţă. Dar ţine minte, nu îţi spun mai mult: fumezi ca un turc, îţi plac ţigările, încă. Inima însă nu-ţi mai ţine. Stai de vorbă sincer cu tine însuţi şi spune: „De acum încolo vreau să trăiesc sau vreau să pătimesc”. Pentru că vei cădea din picioare şi vei pătimi şi vei deveni scârbă pentru cei care te-au iubit şi pe care tu i-ai iubit. A.: Şi eu am vorbit cu dânsul, dar fiind mai în vârstă ca mine, m-a luat peste picior de fiecare dată când am vrut să-l ajut. N-ai cu cine discuta.

V.P.: Programaţilor nu le poţi vorbi. Ei sunt animalici, trăiesc prin burtă, prin tot felul de plăceri carnale. Ei au ales să pătimească. A.: Dar despre soacra mea ce puteţi spune? V.P.: E bolnavă de inimă şi o să vadă ea peste o vreme. Îi place încă să gătească, să titirisească. Dar binele de azi este răul de mâine. Uită-te ce guşă are, e desfigurată. De unde provine? De la o proastă digestie ani de-a rândul, neluată în seamă. Depozitarea în organism şi eliminarea sunt defectuoase, şi asta de ani de zile. Viaţa sedentară şi mâncatul în exces va doborî până la urmă organismul dezechilibrat. Dar poţi să zici: „Eu cunosc pe cineva care a băut, a fumat, a mâncat pe săturate şi a trăit până la 90 de ani”. Eşti un prost dacă îţi iei asemenea exemple drept reper de viaţă. În primul rând acestea sunt excepţii, iar apoi condiţiile noastre de viaţă nu mai au aproape nimic în comun cu cele de acum o sută de ani. Oamenii trăiau în natură, munceau fizic într-o zi cât munceşte un orăşean poate într-o lună, mâncarea era curată, nepoluată, fără chimicale, conservanţi, coloranţi, aditivi, hormoni etc. O luau din ograda lor, când şi când mai cumpărau ceva de la magazin. Ei învăţau o meserie odată şi trăiau fără să mai schimbe mare lucru. Acum, azi termini facultatea, peste 2-3 ani înveţi ceva nou, apoi altceva nou, că n-ai încotro. Totul se schimbă cu o viteză mult prea mare faţă de capacitatea noastră de asimilare. Bombardamentul informaţional ne dă peste cap sistemul nervos, criteriile de orientare, iar stresul luării unor decizii devine tot mai mare, îmbolnăvindu-ne în cele din urmă. În plus, fiecare avem o constituţie individuală diferită, astfel că noi ne putem compara în mod real numai cu noi, faţă de cum am fost în trecut.

Să dau un exemplu. Două maşini la fel, noi. Una este condusă timp de 2 ani numai pe drumuri de ţară şi forestiere, cealaltă numai pe asfalt. Puse una lângă alta, starea lor va fi cu totul diferită. La fel se întâmplă cu organismul uman, cu oamenii. Unul trăieşte pentru a se distra - sexualitate, alcool, fumat, mâncat, nopţi nedormite petrecute în chefuri altul este cumpătat, mănâncă raţional, are un mod de viaţă raţional, se mai distrează şi el, dar fără să facă excese. E de ajuns să-i pui unul lângă altul ca să vezi diferenţa imensă dintre ei. A.: Socrul meu a avut probleme cu ochii. Puteţi să-i recomandaţi... V.P.: N-are nici o problemă cu ochii. Ochiul nu se îmbolnăveşte, organele noastre nu se îmbolnăvesc dacă sângele este curat. Când sângele este intoxicat, apar problemele. El are probleme cu glicemia, are diabet, o glicemie crescută. Din cauza asta are probleme la ochi. Dacă nu-şi controlează glicemia, respectiv diabetul, va ajunge orb şi cu arterită obliterantă la picior; deja piciorul drept nu îl mai simte spre laba piciorului şi are circulaţia sangvină aproape blocată. A.: Şi atunci, cine mai este sănătos? V.P.: Pentru mine, sănătos este acela care se culcă sincer râzând şi se scoală sincer râzând. În această fază se mai găsesc încă unii copii. Restul sunt teatralişti. Pe unul singur l-am crezut, doctorul Paul Bregg, autorul cărţii Postul, un miracol, care la o vârstă de peste 80 de ani a făcut următorul experiment: a mers cu avionul în apropierea Polului Sud, într-o zonă cu o temperatură apropiată de -30 de grade Celsius, a spart gheaţa, a făcut baie, s-a îmbrăcat, apoi s-a suit în avion şi a zburat până în zona ecuatorului, unde a stat o vreme la o temperatură de aproximativ 50 de grade Celsius. La

acest stres corpul s-a adaptat perfect, neresimţind nici un fel de traumă ca urmare a acestor schimbări extreme de climă. Acest lucru a fost demonstrat şi de aparatura medicală de specialitate care i-a monitorizat toate funcţiile organismului pe întreaga perioadă a experimentului. „Ţi-e frică pentru să rămâi ignorantă”

că

te

încăpăţânezi

A.C.: Cum să fiu o mamă bună? Valeriu Popa: E o artă să fii mamă. Şi deocamdată nu ştii să fii mamă. Au trecut anii peste tine, ai vrut să fii mamă, dar nu ai învăţat mare lucru. Tu ai o mamă rea, care nu ştie să te îndrume. Ştii asta, da? Dar ai şi o stare de frică. Ţi-e frică să nu păţească ceva copilul, ţi-e frică de tot ce-ţi aminteşte de moarte. Acest fenomen natural şi firesc te îngrozeşte. De ce? Pentru că te încăpăţânezi să rămâi ignorantă. Vrei să trăieşti ca şi cum această lege firească a naturii n-ar exista. Dar nu te poţi minţi la infinit, însă nici nu vrei să te eliberezi de frică. A.C.: Cum? V.P.: Prin cunoaştere. Noi avem frică de ceea ce nu cunoaştem. Dacă nu ştii să înoţi şi eşti cu soţul cu barca pe lac şi se fac valuri, barca se mişcă, mai să se răstoarne şi atunci ţi-e frică să nu cazi în apă, că nu ştii să înoţi, dar dacă ai învăţat să înoţi nu ţi-e frică, cazi în apă şi ajungi la mal, nu e nici o problemă, doar că ţi-ai udat hainele. Deci, dacă ai această frică, poţi scăpa de ea; începi studiul fenomenului ştiinţific şi, încet, încet, ai să înţelegi că moartea, aşa cum o crezi tu acum, nici nu

există. Este doar o desprindere a noastră de trup, de haina asta pe care o numim corp uman. Ce se întâmplă cu noi după ce murim, adică după ce dezbrăcăm această haină, da, este o întrebare. Mai citeşti, mai discuţi cu alţii şi apoi, documentată, vii şi stăm de vorbă. [Starea de frică, bazată pe necunoaştere şi pe impunerea subconştientă a unor tipare sociale şi culturale deformate, care se abat de la legile divine, poate fi cauza multor boli, inclusiv a cancerului. Vindecată de un cancer al sistemului ganglionar aflat în ultimă fază, după ce a fost în moarte clinică aproape 24 de ore, Anita Moorjani face următoarea remarcă vizavi de starea de frică: „întrebarea pe care mi-o pun cel mai frecvent oamenii este de ce m-am îmbolnăvit de cancer. Răspunsul poate fi sintetizat într-un singur cuvânt: frica. De ce anume m-am temut? Practic, de orice; între altele, de eşecul personal, de faptul că nimeni nu mă simpatizează, că îi dezamăgeam pe alţii şi de faptul că nu eram suficient de bună. Îmi era frică inclusiv de boală, îndeosebi de cancer, dar şi de tratamentul pentru acesta. Îmi era frică de viaţă, dar îmi era şi mai frică de moarte. Am înţeles că nu m-am iubit niciodată, că nu m-am preţuit pe mine însămi şi că nu am înţeles măreţia şi frumuseţea sufletului meu”. (Anita Moorjani, Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi) (n.a.)] Dar până atunci, învaţă să asculţi. Că deşi taci, mintea ta turuie încontinuu; nici acum nu mă asculţi în totalitate, tot îmi răspunzi în gând şi pierzi din ideile pe care ti le transmit. Atunci când tu pui o întrebare, nu mai eşti atentă la ideea interlocutorului şi cauţi să formulezi tu idei. Şi atunci rupi lanţul logic al ideilor comunicate de interlocutor şi nu mai înţelegi ce a vrut să spună. Mereu vorbeşti tu, mereu încerci să îţi afirmi

dreptatea ta. Şi aşa pierzi şansa de a afla ceva nou, care te poate ajuta, te poate scoate din impas. „Nu vreau să mor” Valeriu Popa: Eşti bine. Acum ţine regimul acesta şi ne vedem peste două luni. Ai grijă să nu greşeşti, că până la 7 ani eşti încă bolnavă. H.: Nu greşesc. Doamne fereşte. Am văzut ce înseamnă greşeala, mai ales când eşti grav bolnav, pe moarte. V.P.: Da? H.: Da. Cuscrul a murit dintr-o ciorbă de peşte. A avut ciroză uscată. A fost trimis acasă de la spital, fiind în comă. Şi-a revenit puţin după câteva zile, şi aproape mort, cum era, l-a adus familia cu maşina la dumneavoastră. Nu ştiu ce i-aţi făcut, dar când a plecat era deja mai bine. A ţinut regimul 9 luni de zile. Se simţea bine. Mişca, ieşea afară, mânca, ce mai, parcă înviase. Într'° zi, n-a avut ce face, era sâmbătă, a mâncat o porţie bună de ciorbă de peşte şi luni a murit. V-a sunat familia duminică seara, dar n-aţi avut cum să-l mai ajutaţi. Le-aţi spus: „Aveţi grijă de el că moare dacă a mâncat aşa ceva”. Şi aşa a fost. De aceia eu nu greşesc. Nu vreau să mor. „Mergi cu fata la preot” Valeriu Popa (vorbindu-i unei mame despre fiica ei): Ai născut-o cu asfixie albastră. A înghiţit din lichidul amniotic când a ieşit şi de atunci a rămas cu frica respiratorie. A avut un pojar...

Mama: Da. V.P.: ...pe care l-ai închis cu medicamente ca o prostuţă, apoi a avut o infiltraţie hilară, la hilul drept, la 16 ani. Probleme la genunchiul drept, probleme digestive, timidă foc şi rea potop, când o apucă pandaliile nu te mai înţelegi cu ea. Mama: Exact aşa este. V.P. (adresându-se fetei): Să nu te căsătoreşti până nu te calmezi. Mama: Domnule Popa, dar are şi o anemie, aşa i-a ieşit la analize. V.P.: Doamnă, credeţi ce vreţi, dar din punctul meu de vedere n-are nici o anemie. Dacă are ciclul normal şi nu durează mai mult de 4 zile, cauza este alta. Mama: Da, e normal, nu a avut probleme până acum. V.P.: Atunci cauza este respiraţia deficitară. Când se enervează, are un blocaj. Se enervează şi nu prea mai respiră. Mama: Da, şi când era mică şi se supăra, avea o încordare puternică a corpului. V.P.: Asta înseamnă că îşi opreşte respiraţia. Face un blocaj respirator. Creierul nu se mai oxigenează cum trebuie. Să iasă la alergare într-un parc, zilnic 30 de minute şi să înveţe să respire pe nas, cu gura închisă. Ui- taţi-vă la ea cum are nasul, se vede că respiraţia este deficitară. Pe lângă asta, mai are şi o sinuzită cronică, să-i aduci apă sărată de la mare şi să tragă pe nas, când pe o nară când pe cealaltă. Fata: Asta când, în fiecare zi? V.P.: în fiecare dimineaţă, că te scoli cu nasul înfundat. Câteodată din nara dreaptă îţi curge sânge. Fata: Da, aşa este.

V.P.: Păi eu ştiu că este aşa. Şi îţi dau şi un tratament. În ce lună eşti născută? Fata: Mai. V.P.: Uite, ţii regimul ăsta 45 de zile şi apoi vii la mine să vedem ce facem mai departe. Şi după fiecare Oră de învăţat ieşi la aer să te oxigenezi, te plimbi, faci mişcare. Că stai în casă ca o cloşcă. Uită-te la copiii care nu ies în recreaţia de la şcoală: sunt bolnavi. Mama: Şi cu starea de rău, când se enervează de nu tea mai înţeleg cu ea? V.P.: Până când nu se dezintoxică, până când nu face tratamentul timp de 2-3 ani, o să-i mai fie rău. Dar uite ce va trebui să facă: când îi vine starea de rău, să intre cu picioarele în apă rece până la genunchi şi să stea aşa până coboară sângele de la cap şi dispare presiunea aia. Mama: Păi cum, în apă rece?! V.P.: Doamnă, asta trebuie să facă şi o sa-i fie bine. Dumneavoastră sunteţi mai prăpăstioasă decât ea. Mama: Şi pe partea religioasă pot să fac ceva? V.P.: Da. Mergi cu fata la părintele Argatu, o poate ajuta. Fata: Banane pot să mănânc? V.P.. În starea ta actuală, nu. Ele vin din străinătate, sunt culese crude şi supuse unui proces de coacere artificial, controlat, sunt tratate. Tot ce nu se coace în mod natural, nu e bun. „Trebuie să scoţi frica din tine” Valeriu Popa: Te-ai născut cu asfixie albastră, ai frică de respiraţie. Ştii să înoţi? P.: Nu.

V.P.: Era cât pe-aci să te îneci când erai mică, se pare că atunci când părinţii îţi făceau baie. Ai o frică foarte puternică de apă, înregistrată în subconştient. P.: Da, aşa e. Tot vreau să intru în apă, să înot şi nu pot, mi-e frică. V.P.: Trebuie să stai mai mult pe malul apei, să intri cu cineva unde apa este mică şi astfel să scoţi frica din tine. Dar e posibil ca de acum să nu mai ai frică, pentru că ţi-ai spus prin mine cauza, iar frica poate să dispară. Mai departe... o laringo-faringită, o sinuzită cronică şi tendinţă de a face astm. P.: Da, am aceste stări, mai ales vara. V.P.: Ai o alergie la anumite flori. Nu poţi suporta mirosul de trandafiri. P.: Aşa e, mi se pare prea dulce şi îmi face rău. V.P.: Când ai fost mică ai avut o sperietură foarte puternică. Ai fost vreodată la ţară? P.: Da. V.P.: Te-ai urcat pe cal? P.: Da. V.P.: Te-a trântit de n-ai mai ştiut de tine, ai avut şi umărul drept deplasat. P.: Nu mai ţin minte, poate eram prea mică. V.P.: Păi, mică erai. Şi mai ai o amintire puternică, când ai fost cu o maşină şi ai avut un accident sau ai fost în apropierea unui accident. De aceea, când vezi un accident de maşină fugi, nu poţi să te uiţi. P.: Aşa e. V.P.: Dantura e foarte proastă. P.: Da, acum am început să lucrez la ea, am o grămadă de carii. V.P.: Hipoiodică, hipocalcică. Iodul şi calciul deranjat, în special calciul. Ai dureri mari înainte de ciclu. La 14 ani ai avut pentru prima oară ciclu. Uneori

îţi amorţeşte corpul începând cu spatele şi continuând cu mâna stângă. P.: Da. V.P.: Ai avut o răceală puternică când aveai 6 ani. P.: Tocmai vroiam să fac o radiografie să văd dacă nu am ceva la plămâni. V.P.: în zona L4-L5 te-a prins răceala. Să fii atentă când stai aplecată, când speli rufe, de exemplu, să nu transpiri şi să nu stai în curent. ... Ai o digestie deficitară cu formă constipativă. Ai nevoie de fibră în mâncare. Câte o supă pe zi cu două linguri de tărâţe în ea. Şi pune comprese cu frunză de varză pe zona ovarelor. Ai copii? P.: Da. Un băieţel de 6 ani. V.P.: Să-i dai nişte seminţe de dovleac cu ceai de cimbrişor.... Ia gândeşte-te la el şi dă mâna încoace.... Da. Are viermi intestinali. P.: Da. A avut şi giardia. „Vedeţi şi prin îmbrăcăminte?!” Valeriu Popa: Dă-mi mâna. Da... spondiloză cervicală, cefalee foarte puternică, dureri de cap, tahicardie din cauza acidităţii mari la stomac, lobul drept al ficatului puţin rebordurat, rinichiul drept cu malformaţie congenitală. Deci, aciditatea din sânge afectează rinichii şi dereglează funcţionarea inimii. Colonul ascendent inflamat, colită de fermentaţie, probleme la baza coloanei vertebrale, lombosciatică, ai avut o căzătură pe coloană pe la 20 de ani. R.: Da, am căzut. V.P.: Coxofemuralul drept afectat, ai şchiopătat o vreme. Ai mai avut o luxaţie la piciorul drept, glezna

dreaptă. La genunchiul stâng ai o lovitură de toată frumuseţea. Îţi mai aduci aminte de ea. R.: Şi acum mă mai doare. Am căzut din copac. V.P.: Şi uite aici, sub genunchi, ai un semn de toată frumuseţea. R.: Da, aşa este. Extraordinar! Cum de ştiţi toate acestea? Vedeţi şi prin îmbrăcăminte?! V.P.: Când te superi, te enervezi şi te sufoci. Eşti un colerico-nervos foarte puternic. R.: Când eram mic şi mă supăram, aşa mi se întâmpla, mă sufocam. V.P.: Ştii din ce cauză? Nu respiri bine. Ai o sinuzită cronică, o deviaţie de sept pe partea dreaptă. Ai căzut în nas când erai mic, aveai vreo 7 ani, şi de atunci partea dreaptă nu respiră bine. Ţi-aduci aminte. R.: Da, nasul l-am avut multă vreme julit. Mi-aduc aminte. V.P.: Probleme cu urechea stângă. Eşti fudul de urechea stângă. R.: Asa e. Dar cum faceţi domnule Popa? V.P.: Toate sunt înscrise undeva. Tu îţi spui prin tine, prin noi, de fapt, că nu sunt numai eu, ce ai dreptul să-ţi spui. ...La umărul stâng ai avut o traumă destul puternică, ai căzut pe el.... R. : M-a împuns un viţel. Eram copil şi m-a pus jos. Mi-a dat peste cap mâna şi bătrânul meu mi-a pus-o la loc. „Eşti închisă în tine şi rea” Valeriu Popa: Eşti închisă în tine şi rea. De ce eşti aşa? ... Mai râzi vreodată? S.: Uneori.

V.P.: Bine, ştii ce ai? În primul rând o dischinezie biliară, bila nu funcţionează bine. Hipoiodică, hipocalcică, iodul şi calciul deranjat, o infecţie pe colul uterin, ai avut o ruptură, dar să nu o cauterizezi. Ai copii? S.: Da. V.P.: Câţi? S.: Doi. Un băiat şi o fetiţă. V.P.: Ia dă mâna. Cel mare câţi ani are? S.: 17. V.P.: Cel mare e născut cu asfixie albastră. Doamnă, te duci şi ierţi cele 5 persoane pe care le urăşti, inclusiv pe mama ta. Te duci şi le ierţi în faţa altarului. Pentru că eşti aşa de amărâtă şi de închisă în interiorul tău, că nici nu poţi să trăieşti. Ai adunat multă ură în tine. Te omori singură datorită acestei stări. Vrei să te auto vindeci? Valeriu Popa: Acuma ştii ce ai. Vrei să te autovindeci sau să fii vindecat? S.: Care e mai uşoară? V.P.: Nu care e mai uşoară, ci care e cea mai bună! Vindecarea ţi-o face altul, auto vindecarea ţi-o faci tu. Dar trebuie să-ţi învingi animalul cu raţiunea. Cu ocazia asta rezolvi şi problema pe care o ai la ochiul drept, din cauza sinuzitei cronice. Revin. Vrei să te autovindeci sau să te vindece altcineva? S.: Vreau metoda cea mai rapidă, că sunt stresat. V.P.: Dacă te tratează altcineva, acum ţi-e mai bine, dar mâine greşeşti din nou şi îţi va fi şi mai rău. Autovindecarea este altceva. Lucrezi cu tine şi chinuindu-te, înveţi să nu mai greşeşti. S.: Bine, vreau să mă auto-vindec.

V.P.: Te aud, dar o să te cred după 7 ani. [Adesea Valeriu Popa s-a confruntat cu situaţia în care bolnavul nu realiza că este principalul vinovat pentru boala sa, şi ca atare acest bolnav căuta pe cineva care să-l vindece oricum şi, dacă se poate, cât mai repede. Nici o clipă nu se gândea că el are nevoie să înveţe ceva din boala respectivă. Din contră, de multe ori se considera un năpăstuit al sorţii, un om care suferă pe nedrept de o boală care i-a venit din senin. Acelaşi lucru îl sesizează şi Părintele Arsenie: „Noi nu mai suntem sub împărăţia legii vechi, ci în împărăţia harului câştigat nouă de Mântuitorul lisus Hristos ca să ne mântuim. Dar dacă nepriceputul de om se ţine împotriva lui Hristos, de coagul fărădelegilor, cade din har sub lege, şi aşa atârnă asupra lui pedeapsa cu moartea năprasnică, ce se împlineşte prin războaie şi nenorociri, întocmai cum scrie la Lege”. (cf. piesa de teatru radiofonic Suişul muntelui) „De ce vin oamenii aici, la mănăstire? (...) Cei mai mulţi vin necăjiţi şi bolnavi. Află aici că păcatele sunt izvorul tuturor bătăilor de la Dumnezeu. (...) Tu, nepricepând, zăboveşti în ele. (...) Aşa fiind, vii să dai slujbă. Aici banii tăi nu se primesc. Aici ţi se cere un lucru mai mare. Ceea ce cere Dumnezeu de la tine este să-ţi mărturiseşti păcatele şi de acum încolo să nu le mai faci. Şi nu va mai veni bătaia lui Dumnezeu peste tine, ci darul lui Dumnezeu. Pentru asta trebuie însă post, rugăciune şi vreme. Adică biserică, şcoală, spital. Grăbiţi întârzie, căci relele ce-au intrat în 30 de ani nu ies în 3 zile sau în 3 minute. Trebuie răbdare o vreme mai lungă”. (cf. piesa de teatru radiofonic Omul durerilor) (n-a.)] De ce eşti rea?

Valeriu Popa (adresându-se unei femei care îi solicită ajutorul): Eşti bolnavă de vreo 12 ani. Eşti bolnavă cu stomacul. Ai aciditate mare la stomac. Mănânci repede, mănânci nervos. De ce eşti rea?... Te iau aşa pentru că dacă nu mărturiseşti de ce, nu mergi mai departe cu sănătatea, că acolo e prima cauză. Şi de când te scoli până te culci eşti cu gândul numai la rău. Nu ştiu dacă ai 10% din timp când nu te gândeşti la rău. Vă spun toate astea pentru că în spatele bolilor stau astfel de gânduri şi dacă nu căutăm să le eliminăm, nu rezolvăm mai nimic. [Mereu Valeriu Popa insista asupra cauzelor spirituale ale bolilor, asupra determinării acestora de un mod de gândire care se abate de la legile naturii, ale Divinităţii. Tratarea efectelor, a simptomelor, fără a şti ce mod de gândire a dus la manifestarea bolii în corpul fizic, reprezintă doar ascunderea unor dureri, a unor disconforturi, nicidecum vindecarea bolii. La o concluzie similară a ajuns şi Anita Moorjani: „Din perspectiva mea, marea majoritate a bolilor moderne sunt dezechilibre mentale sau spirituale care se manifestă în corpul fizic. De aceea, tratamentele care iau în considerare preponderent mintea şi spiritul au şanse mult mai bune de a produce efecte benefice decât cele care se adresează exclusiv corpului fizic. Pe de altă parte, orice tratament care este susţinut de cultura ţării respective este mult mai eficient decât unul care nu este susţinut de această cultură, mai ales dacă acesta din urmă pune la grea încercare sistemul de valori mentale şi spirituale ale pacientului... Simptomele fizice nu reprezintă decât efecte ale unor cauze mult mai profunde. De aceea, eu nu cred că remediile pentru aceste cazuri au de-a face cu medicina, căci oamenii de ştiinţă nu ştiu unde să caute. Ei studiază exclusiv

simptomele, nu şi cauzele, după care creează medicamente cu care maschează aceste simptome. Chiar dacă reuşesc uneori să ţină sub control simptomele, eu nu cred că această abordare va reuşi vreodată să conducă la un remediu pentru cancer. Am ajuns să mă întreb chiar dacă nu este mai uşor să faci bani vânzând medicamente decât să îi ajuţi pe oameni să creadă în măreţia lor divină!” (Anita Moorjani, Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi) (n.a.) „Şi-a spus prin mine ce afecţiuni are” Valeriu Popa: Vine la mine un cetăţean, dau mâna cu el şi îi spun: - Vezi că ai un început de ciroză. - Nu am, dom Te. Se duce la spital să facă o investigaţie. Acolo îi spune doctorului: - Vreau să verific dacă am ciroză. - De unde ştii că ai? - îl întreabă doctorul - Mi-a spus domnul Valeriu Popa. - Fugi dom Te, de-aici, n-ai nici un simptom de ciroză. - Vreau totuşi să-mi faceţi nişte analize. - Trebuie să te internezi. - Bine. - Dar să ştii că trebuie să ţi se facă puncţie. - Nu vreau puncţie. Un doctor mai tânăr care asista la discuţie, intervine şi îl convinge pe acest om să facă puncţie, spunându-i că numai astfel îşi va scoate din cap frica asta de o boală imaginară, pentru că nu e posibil ca doar după ce dai mâna cu un om, acesta să-ţi spună că ai ciroză. Până la

urmă, omul acceptă. I se face puncţie şi pe certificatul eliberat scrie „ciroză”. Cine a avut dreptate? Eu? Nu. El a avut dreptate pentru că şi-a spus prin mine ce afecţiune are. Vedeţi până unde merge logicul şi ilogicul? Până la proba materială.

Cap. III: CREDINŢĂ ŞI RELIGIE „Trăiţi cât mai aproape de perfecţiune” Valeriu Popa: Rămâneţi în religia în care v-aţi născut şi căutaţi ca prin viaţa pe care o duceţi să trăiţi cât mai aproape de perfecţiune, folosindu-vă de ambele căi de cunoaştere: ştiinţa şi credinţa. „Dacă te rogi mai mult, poţi experimenta ieşirea din corp” B.: Domnule Valeriu Popa, când este mai bine să mergem la biserică: duminica sau în timpul săptămânii? Duminica este înghesuială, oamenii vorbesc în timpul slujbei, se plimbă prin biserică, ajung mai târziu, sărută icoanele ori merg să dea acatiste, şi din această cauză eu unul reuşesc destul de greu să fiu atent la slujbă. În timpul săptămânii, pot sta în biserică tară să fiu mereu deranjat, biserica e aproape goală şi pot să mă rog în linişte. Valeriu Popa: Duminica te duci să fii părtaş la liturghie, îi mulţumeşti lui Dumnezeu, te rogi împreună cu semenii tăi să ai o trăire religioasă curată şi profundă. Comportamentul credincioşilor în biserică ţine de educaţia acestora şi de autoritatea preotului. Când acest comportament lasă de dorit, ia această situaţie ca pe o probă de răbdare şi smerenie, ca pe un exerciţiu de concentrare a atenţiei la rugăciune şi la cuvântul Mântuitorului şi nu la zumzetul din jurul tău. De tine depinde. [Rugăciunea a intrat de ceva vreme în atenţia oamenilor de ştiinţă care au observat numeroase cazuri de vindecări ce s-au petrecut după ce anumite grupuri

de oameni s-au rugat pentru însănătoşirea celui bolnav. Acest lucru a fost sesizat şi de domnul profesor doctor Dumitru Constantin Dulcan, în cartea sa, Mintea de Dincolo: „Se vorbeşte mult în prezent despre efectul rugăciunii de grup. Buhlman crede că o astfel de rugăciune creează o realitate consensuală. Şi efectul vindecător al rugăciunii de grup a fost demonstrat prin studii întreprinse în spitale din SUA şi Anglia. Încurajate de acest efect, pe lângă unele spitale din Anglia s-au constituit grupuri de rugăciune pentru a veni în sprijinul bolnavilor şi pe această cale. S-au organizat, de asemenea, cursuri de medicină creştină pentru medici”, (n.a.) Dacă vrei să te reculegi şi să te rogi în linişte, poţi intra în biserică şi când nu sunt slujbe. Şi dacă reuşeşti să te rogi mai mult, fără să adormi, poţi avea surpriza experimentării ieşirii din corp. Dacă ţi se va întâmpla, mai vii pe aici şi stăm de vorbă. B.: Deci, ca să mă rog mai bine trebuie să fiu singur în biserică? V.P.: O rugăciune, dacă vrei, o poţi face şi acasă, şi pe drum, dar ea este foarte puternică când se face colectiv, pentru că rugăciunea ta se uneşte atunci cu a altora şi penetrează straturile grosiere care înconjoară Pământul, ajungând în zonele cu vibraţii fine, diafane, acolo unde fiinţele de lumină le primesc şi, în numele iubirii Mântuitorului nostru, caută să ne ajute. B.: Da, dar eu pot merge în biserică şi după slujbă, să mă rog, iar rugăciunea mea se poate uni cu a acelora de dinaintea mea... V.P.: Aceea o faci pentru liniştea ta, pentru interesul tău, dar biserica înseamnă şi a fi împreună, chiar dacă uneori nu este prea comod pentru tine. A nu fi împreună, oare nu înseamnă din partea ta mândrie,

superioritate faţă de semenii tăi? Or, dacă vorbim de superioritate în sens creştin, înseamnă că deşi cunoşti şi poţi mai mult, din iubire pentru semeni renunţi la liniştea ta, la confortul tău şi stai alături de ei, ajutându-i cât poţi, chiar dacă aceştia (unii, nu toţi), după ce i-ai ajutat, te înjură, te vorbesc de rău sau chiar îţi fac rău. [Prin rugăciune noi ne recunoaştem Creatorul sau superiorul, recunoaştem faptul că suntem dependenţi, dar oarecum Şi liberi, căci nimeni nu ne obligă să ne rugăm. „Rugăciunea creează un canal de energie subtilă între noi şi Creator sau entitatea căreia îi este adresată. Cu cât încărcătura afectivă din timpul rugăciunii este mai mare, cu atât canalul de energie este mai luminos şi răspunsul mai prompt.... De ce este nevoie de rugăciune? Pentru că ni se respectă liberul arbitru”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo) (n.a.)] B.: Dumneavoastră cum spuneţi rugăciunea „Tatăl Nostru”? V.P.: Rugăciunea „Tatăl Nostru” este cea mai importantă rugăciune ştiută de noi. Ea ne-a fost lăsată chiar de Mântuitor. Eu sunt om de ştiinţă pozitivă. De-a lungul vieţii, unele lucruri le descoperim, altele le preluăm prin tradiţie, din înţelepciunea strămoşească. Chiar dacă nu am înţeles la un moment dat sensul ori semnificaţia unor adevăruri moştenite, mi le însuşesc aşa cum sunt, dar în timp caut să înţeleg. La fel s-a întâmplat şi cu această rugăciune. O vreme am spus-o exact cum este scrisă în cărţile bisericeşti. Între timp am căutat, am studiat şi am avut posibilitatea să stau de vorbă şi cu alţi împătimiţi ai căutării spirituale, cu preoţi trăitori la un nivel înalt al credinţei noastre ortodoxe. În discuţiile purtate au fost de acord cu obiecţia mea, şi

anume: nu puteam înţelege şi accepta formularea „şi nu ne duce pe noi în ispită”. Studiind cu atenţie Biblia, am desprins concluzia că numai cel rău ne duce în ispită. Nu am găsit nici o formulare explicită în care să se spună că Dumnezeu ne duce în ispită. Am aflat că există anumite nuanţe mai delicate în traducerea în limba română a Bibliei, în funcţie de surse, din greacă ori din aramaică. Stând de vorbă şi cu câţiva preoţi, aceştia au fost de acord că sensul acelei formulări este nu ne lăsa să cădem în ispită. Toate aceste căutări m-au făcut să rostesc rugăciunea „Tatăl Nostru” spunând în loc de „şi nu ne duce pe noi în ispită”, următoarea frază, mai aproape de reprezentarea Divinităţii, aşa cum o percep eu în prezent: „şi nu ne lăsa să cădem în ispită” sau „şi ne ajută să nu cădem în ispită”. [Ultima traducere în limba română a Bibliei (2001), realizată de fostul Mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania, şi aprobată de Sinodul B.O.R., oferă într-o notă explicativă la acest verset (Matei 6:13) următorul sens: „nu ne lăsa să cădem în ispită” sau „fereşte-ne de prilejul ispitei”, ispita nefiind „o cădere propriu-zisă, ci o încercare sau un examen prin care cineva poate să cadă; o probă de foc”. Deşi forma textului duce la concluzia că Dumnezeu poate duce în ispită, de fapt este vorba de o rugăciune în sensul cererii către Dumnezeu ca să nu îngăduie căderea în ispită. Părintele Constantin Galeriu, în cartea sa, Rugăciunea „Tatăl nostru”. Tâlcuiri de părintele Galeriu, oferă o explicaţie lingvistică a acestei formulări inexacte în limba română: „în limba ebraică şi aramaică, negaţia plasată înaintea unei forme cauzative poate să se refere numai la efect şi nu la cauză, adică, în cazul de faţă, să însemne: «a face să nu cădem în ispită». Atunci, în

textul: «nu ne duce pe noi în ispită», negaţia «nu», aşezată înaintea verbului «ne duce», se referă la efect, adică la ispită, şi nu la cauză, nu la cauzatorul ispitei. Prin urmare, acest cuvânt se traduce şi se tâlcuieşte astfel: «şi fă să nu cădem în ispit㻓. De altfel, toate interpretările sfinţilor părinţi, pun pe seama diavolului acţiunea de a-l ispiti pe om spre păcat, acţiune neiniţiată de Dumnezeu, dar îngăduită de Acesta cu scopul întăririi credinţei noastre. „Tatăl Nostru”, sau Rugăciunea Domnească, cea mai cunoscută în creştinism, va fi uşor modificată în traducerea sa franceză, folosită în Biserica Catolică din 1966, a anunţat Conferinţa Episcopilor din Franţa. Astfel, în noua traducere a Bibliei destinată lumii francofone, aprobată de Vatican în 2013, sintagma „nu ne duce pe noi în ispită”, a devenit „nu ne lăsa să cădem în ispită”. (n.a.) „Mai există o comportamentului nostru”

şansă:

schimbarea

Valeriu Popa: Suntem în preajma unor evenimente, îîmmm.... pe care greu le va duce omenirea. L.: Dar nu putem face nimic? V.P.: Ba da, întotdeauna mai există o şansă, o soluţie. Ea depinde de schimbarea comportamentului nostru. Numai dacă învăţăm practicarea rugăciunii colective, putem să amânăm sau să mai uşurăm suferinţa care vine. Căci lumea modernă a uitat că suntem dependenţi de forţa creatoare universală, Dumnezeu. [Această stare de fapt a fost sesizată cu foarte mare claritate şi de profesorul Nicolae Mladin, doctor în teologie, în cartea sa Prin zbuciumul vremii: „Civilizaţia

modernă e produsul ştiinţei şi cea mai îndrăgită «minune» a ei este maşinismul gigantic, în faţa căruia - e drept - omul se simte adesea mic, de care e însă mândru şi prin care crede că a ajuns stăpânul naturii... Dumnezeu? Este o umbră transcendentă pe care o vor ucide uriaşii de otel ai civilizaţiei. Da. Prin piaţa cea mare a lumii alerga un om şi ţipa ca să audă şi marginile lumii: «L-am ucis pe Dumnezeu». Dumnezeu nu mai există. Fiecare om e pentru sine un Dumnezeu... Orgoliul omului care se crede stăpân peste natură şi peste semenii lui, se simte obligat, ca Nietzsche, să-l ucidă pe Dumnezeu din inima sa. Ca să fie modern! Prezenţa lui Dumnezeu îl jenează, e un cenzor, o limită, o voinţă care îi impune anumite graniţe. Omul vrea să fie liber, să nu mai fie nimeni deasupra lui, să n-aibă limite, stăpân fără de lege şi fără margini peste marginile lumii...”. În acelaşi sens se exprimă şi profesorul Dumitru Constantin Dulcan, doctor în medicină, o altă somitate românească, dăruit şi el credinţei sale: „Este nevoie ca oamenii de pe întreg globul pământesc să se unească pentru a pregăti o nouă etapă în istoria lumii. Dispunând de liberul său arbitru, omul s-a deconectat de la Sursă, şi a comis erori care au devastat planeta, ajungând la limita care îi precede sfârşitul. Este în interesul său să se reconecteze la origini, la Sursa Divină, instaurând pacea şi armonia de care avem cu toţii nevoie vitală”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo) Ce fascinantă şi necruţătoare uneori, este lumea. În aceiaşi timp unul are nevoie de o carte, un copil se naşte, altul moare, altuia îi este foame şi nu are ce mânca, cineva are prea mult şi aruncă la gunoi, unul e sănătos şi nu-i pasă, altul e bolnav şi nu prea mai are ce

să facă, unul e îngrijorat de casa lui, contul lui, proprietăţile lui, altul de mult nu mai are aproape nici o grijă de acest fel, nu mai ştie de când trăieşte pe străzi, parcă nu a avut niciodată o mamă, o familie. Cel mai greu e să înţelegem şi să acceptăm aparentele nedreptăţi strigătoare la cer, uneori, ca fiind adesea, doar consecinţa propriilor noastre abateri de la legi Divine, pe care, de obicei le ignorăm, fără să facem nici un efort spre a le cunoaşte. În acelaşi timp, fiecare trăim timpul nostru individual; şi de aceea suntem singuri. Numai iubirea aduce timpul individual la un numitor comun..., şi devenim oameni, (n.a.) „La baza acestor autotratamente trebuie să fie rugăciunea” L.: Nu-i de-ajuns că sunt bolnavă, că o ducem şi aşa greu, să mai vină şi altele?! Valeriu Popa: în momentul când apare o boală, noi nu trebuie să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu pentru suferinţa noastră, ci să ne rugăm pentru întărirea noastră, să ne ducem crucea până la capăt. Căci dacă dumneavoastră nu eraţi bolnavă, vă trăiaţi mai departe viaţa în comodităţile de zi cu zi, egoistă, nesimţitoare la viaţa şi suferinţa din jur. Acum aţi început căutarea, a apărut nevoia de înţelegere, vreţi să citiţi, veniţi la mine, mergeţi în altă parte, la altcineva, nu contează, vreţi să vă schimbaţi. Acceptaţi că ceva în viaţa dumneavoastră nu e în regulă şi doriţi o transformare profundă. Or această minune intervenită în viaţa şi voinţa dumneavoastră a făcut-o numai suferinţa. [Suferinţa a fost dintotdeauna piatra de poticnire a omului pe calea mântuirii lui. „Suferinţa este timpul

când noi recunoaştem neputinţa noastră şi trebuinţa ajutorului lui Dumnezeu”. (Din învăţăturile părintelui Arsenie Boca. Rostul încercărilor) „Dumnezeu, în vreme de încercare, caută cuminţenia oamenilor: dacă o au, sau dacă se înteţesc sau se întărâtă împotriva Lui. Dacă o au şi trec la pocăinţă (ca ninivitenii), atunci puternic este Dumnezeu, să întoarcă cele rele în bune”. (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)] Prin suferinţă, legătura între fizic şi psihic, partea sufletească, este slăbită şi apar preocupări ce ţin mai mult de nevoile sufleteşti şi mai puţin de partea materială. L.: Da, şi discuţiile pe care le port au alte teme, eu sunt alta, pentru cunoscuţi par deja ciudată, nu mă mai recunosc. V.P.: Trebuie să fiţi atentă cu cine vorbiţi şi ce spuneţi. Că trăim între oameni. [Când un grup de oameni (familie, rude, prieteni) s-a învăţat cu tine ca fiind cel care face să meargă lucrurile înainte, aduce bani, bunăstare şi siguranţă, le este greu să accepte că la un moment dat nu iţi mai trebuie acest rol şi renunţi la el, mai ales că devine periculos pentru viaţa ta. Pe ei nu-i interesează. Frustrarea, frica de necunoscut, îi poate face pe unii dintre cei care te iubeau să reacţioneze ostil la hotărârea ta; să îţi reproşeze, să te condamne, în cazuri extreme chiar să te urască. Pentru ei e o dovadă de neiubire faptul că nu le mai oferi confortul şi siguranţa cu care i-ai obişnuit. Frica umbreşte iubirea şi te poţi trezi în faţa celor dragi ca un condamnat pentru fapte de neiertat, căci iubirea de sine îşi arată repede colţii când se simte ameninţată. (n.a.)] L.: Dacă în urmă cu 10 ani m-aş fi auzit vorbind ca acum, aş fi zis că am luat-o razna. Când discut cu

oamenii, nu o mai fac ca înainte, le spun alte lucruri, pe care, dacă le auzeam acum câţiva ani, le-aş fi considerat aiureli. Acum toate temele referitoare la credinţă, la studiul părţii spirituale, la tratamente naturiste mă fascinează. V.P.: Da, pentru că aţi căzut în prăpastie şi aţi aflat că aşa vă puteţi salva. Şi acum, din interes, de nevoie, vaţi apucat de treabă. Şi pentru că aţi obţinut ceva rezultate, a început să vă placă, aveţi încredere. La baza tuturor acestor autotratamente e bine să fie rugăciunea. Mai corect este să ne rugăm să ne ajute Dumnezeu să nu mai greşim, căci prima oară şi cel mai repede greşim cu gândul, abia apoi cu vorba şi cu fapta. Ceea ce gândim capătă o formă eterată iar dacă gândul este rău, odată emis, el circulă şi produce efecte, incitând la acţiuni negative persoanele care sunt deschise faţă de acest gând, pe cele negative sau pe cele care au gânduri asemănătoare. Căci noi venim la viaţă într-o colectivitate. De aceea, când te superi, gândurile tale negative se transmit şi altora. Există şi bine colectiv şi suferinţă colectivă. „Suntem în preajma unor schimbări planetare” Valeriu Popa: Suntem în preajma unor schimbări planetare. La suprafaţă, Pământul este încărcat peste limita lui de suportabilitate cu poluare, cu o populaţie din ce în ce mai numeroasă, cu gânduri şi comportamente agresive, distructive, cu războaie. Toate acestea duc la o presiune tot mai mare, la un dezechilibru major care va determina scufundarea unor mari suprafeţe de continente, iar apoi, va ieşi din oceane

la suprafaţă un pământ nou, care va da naştere unui nou ciclu de viaţă. Când se vor petrece aceste evenimente şi ce amploare vor avea, nu se poate preciza. Întârzierea lor depinde încă de noi toţi, de capacitatea indivizilor acestei planete de a reuşi să înveţe ceva din greşelile de până acum, schimbându-şi gândirea, comportamentul, modul de a trăi. Şi planeta noastră, Pământul, evoluează, se transformă. În preajma anilor 2000-2030, Pământul se va modifica într-un mod pe care puţini dintre noi îl vor suporta - modificări de relief şi de climă în urma cărora planeta îşi va schimba înfăţişarea. [Valeriu Popa nu este singurul care ne transmite aceste avertismente, iată ce ne spune în această privinţă şi părintele Arsenie Boca: „Trăim vremile de la apusul istoriei, într-un mod foarte primejdios din punct de vedere nuclear. Băgaţi de seamă, că vă culcaţi seara şi vă treziţi la judecată. E de-ajuns ca un nebun să apese pe buton şi s-a terminat cu omenirea. Şi te duci în împărăţia în care ai trăit încă de pe pământ. Fărădelegile oamenilor atrag pustiirea pe pământ. Şi când se împlinesc măsurile fărădelegilor, vin măsurile lui Dumnezeu. Cine are minte să ia aminte”, (cf. Mărturisirile stareţei Marina Lupu de la Mănăstirea Bic, Sălaj, despre părintele Arsenie Boca) (n.a.)] „Marea victorie: să nu mai greşeşti cu gândul” Valeriu Popa: Rugăciunea, când o spui, e o vibraţie. Ea se duce şi se conectează undeva. Gândurile rele, de vibraţie joasă, sunt mai grele şi coboară în pământ. Cele de bine se ridică spre cer. Fiecare, în funcţie de încărcătura lor, de intensitatea şi convingerea cu care au fost emise, produc efecte. Sunt oameni care prin

rugăciunile lor anihilează gândurile rele, fac bine oamenilor, dar numai dacă cel aflat în necaz este convins că suferă pentru greşelile lui. Când mergi duminica la biserică şi te rogi împreună cu ceilalţi, vibraţia rugăciunilor reunite (dacă oamenii se roagă cu adevărat şi nu se află acolo doar cu trupul, având mintea în altă parte) este mai puternică şi străbate mai uşor atmosfera densă, îmbâcsită, de la suprafaţa pământului. Astfel, rugăciunea ajunge sus, este văzută, înţeleasă şi analizată de subalternii divini care au această misiune şi, în măsura în care Dumnezeu îngăduie, îi ajută pe cei de pe Pământ care se roagă. Gândurile rele, coborând pe Pământ, penetrează scoarţa terestră şi întâlnesc zona de lavă. Aici interacţionează cu aceasta şi dacă există o cantitate mare de negativitate, de ură, de violenţă, de răutate, provoacă cutremure care, în lipsa acestor gânduri rele, nu ar mai fi avut loc sau ar fi fost mult mai slabe. Pentru marea majoritate dintre noi, dacă nu eram păcătoşi, nu veneam la viaţă pe acest pământ. Pe parcursul vieţii, greşim. Ce putem face ca să nu mai greşim sau ca să greşim cât mai puţin? Alcătuirea unui ghid personal al greşelilor care ne duc în păcat şi consultarea lui în fiecare zi ar putea reprezenta o soluţie. Cum ajungi să păcătuieşti? începi cu un gând, apare şi un sentiment, apoi păcătuieşti prin vorbire şi la urmă cu fapta. Strădania noastră este să nu mai păcătuim. Pentru început, să ne abţinem de la fapte păcătoase. E bine, e un pas înainte. Pe urmă să ne străduim să nu mai vorbim de rău. Foarte bine. La urmă, şi cel mai important, este să veghem asupra gândului, ca nici cu gândul să nu mai greşim. Ştiu că e greu, dar se poate.

Fiecare zi muncită în acest scop îşi aduce roada ei. Azi te opreşti de la o faptă rea, mâine-poimâine la fel. Bravo. Apoi te abţii să vorbeşti de rău şi aşa, încet-încet, cu răbdare şi credinţă, te apropii de starea în care nu mai greşeşti nici cu gândul. Asta e marea victorie: să nu mai greşeşti nici cu gândul. [Există o ramură a ştiinţei care se întâlneşte cu Dumnezeu: fizica cuantică. După cum afirmă Dumitru Constantin Dulcan în cartea sa, Mintea de Dincolo, „la nivelul fizicii cuantice, particulele subatomice se pot manifesta în două ipostaze în acelaşi timp: de unde şi de particule. Este principiul super- Poziţiei. Lumina, spre exemplu, călătoreşte sub formă de undă, dar când se proiectează pe o suprafaţă, ne apare ca particulă. Din dubla sa ipostază, de undă şi corpuscul, noi nu vedem decât forma particulei. În prezenţa conştiinţei noastre, se produce aşa-zisul colaps de undă, sau dispariţia undei. Mintea noastră este cea care produce acest efect. Mintea noastră transformă universul cuantic, invizibil al undelor, prin procese de percepţie, în Realitate concretă, vizibilă. Aşadar, Universul pare a fi creaţia a două minţi: mintea divină sau cosmică şi mintea umană. Aceasta este «interpretarea de la Copenhaga» dată de Niels Bohr, studiată în continuare şi de Max Plank, alături de alţi oameni de ştiinţă. Chiar dacă din ignoranţă noi credem că Universul este indiferent la ceea ce facem noi, fizica cuantică ne spune că prin conştiinţa noastră ne implicăm în ordinea sau în dezordinea sa. (...) În consecinţă, orice acţiune exercitată într-un punct se reflectă asupra întregului. De aici rezultă responsabilitatea tuturor, faţă de întreaga lume, faţă de Univers”.

Această idee că suntem cocreatori ai destinului nostru o afirmă şi părintele Arsenie Boca: „Poziţia omului în creaţie este unică: suntem făpturile lui Dumnezeu, dar suntem şi realizarea noastră”. (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)] Şi mai e ceva. Un gând, bun sau rău, dacă îl perpetuezi, îl repeţi în minte, acesta capătă o formă tot mai intensă şi în final se materializează, adică se manifestă fizic în viaţa ta. Deci, atenţie: gândurile rele repetate prind o formă globulară, plutesc în spaţiu şi îi lovesc pe cei neprotejaţi sau care gândesc la fel. Să vă povestesc ce mi s-a întâmplat odată. Eram într-o sală de spectacol la Târgu Mureş, la cenaclul Flacăra”. Sala nu era plină, în faţă erau mai mulţi. Şi fiindcă muzica bubuia în difuzoarele alea ale lor, m-am dus în spatele sălii, pentru că nu suportam zgomotul acela aşa de puternic. Şi stând acolo pe un scaun, aud la Un moment dat lângă mine: poc! A fost ca un sunet produs de un glob spart. Am zis că mi s-a părut. Mă mut de acolo. Stau pe un alt scaun şi după câteva clipe, iarăşi: poc! Cum eu sunt un „de ce-ist”, când am văzut că povestea asta se repetă, am început să observ cu atenţie ce se întâmplă şi de ce. Şi iată ce explicaţie mi-a venit în minte: în sala aceea rece, unele dintre vibraţiile puternice produse de acea muzică se grupau, luau formă globulară, se ridicau spre plafonul sălii şi de acolo cădeau la podea şi se spărgeau. Le-am auzit spărgânduse de vreo 7-8 ori. Era ca şi cum un balon cădea din tavan, se spărgea şi din el ieşea gheaţă. Că aşa simţeam; când se spărgea, simţeam un suflu de aer rece. „Să nu uităm cine suntem”

Valeriu Popa: Legat de spiritualitate, este bine să avem o atitudine deschisă, să luăm de la toţi tot ce ne ajută să fim mai buni. Dar asta nu înseamnă negarea identităţii noastre; nu trebuie să ne abandonăm obârşia, neamul. Am fost în Germania şi am mers într-o duminică la 0 slujbă de-a noastră, ortodoxă. Şi ce să vezi? Deşi erau numai români, partea principală din slujbă se spunea în germană. Dacă nu ştiam tipicul slujbei, n-aş fi înţeles nimic. Deci, nemţii le impun celorlalte etnii care trăiesc pe teritoriul lor respectarea şi însuşirea, într-o mare măsură, a identităţii lor. În India este un mare învăţător, Sai Baba. Acolo, în cadrul slujbelor lor specifice, deoarece vin şi mulţi creştini la el, se interpretează şi cântece ce ţin de specificul bisericii creştine, dar Sai Baba nu a renunţat la identitatea lui indiană, activitatea lui spirituală fiind alimentată în proporţie de aproximativ 90-95% din tradiţia religioasă indiană. Din zona asiatică, din China, vin oameni interesaţi de studiul creştinismului, îi recunosc valorile, dar nu renunţă la identitatea lor, pe care caută chiar să o promoveze printre noi. În ceea ce ne priveşte, e bine să studiem practicile şi tradiţia spirituală a omenirii deoarece cunoaşterea lor ţine de educaţie şi civilizaţie, dar să nu uităm cine suntem. Căci nu ne-am născut întâmplător în România, într-o ţară creştină majoritar ortodoxă. Venirea noastră la viaţă nu e întâmplătoare în familia, în ţara noastră, în neamul din care provenim, în religia în care ne-am născut. Plecând din ţara ta ca să o duci mai bine, ca să ai mai multi bani, o viaţă mai civilizată, ca să-ţi fie ţie mai bine şi atât, eşti un dezertor de la programul de viaţă pe care ţi l-ai luat înainte de a te naşte.

În această viaţă, asta sunt: un român creştin ortodox. Dar eu sunt de profesie inginer, nu preot. Deci sunt un creştin ortodox căutător, nu dogmatic. Pentru că sunt om de ştiinţă pozitivă, eu, înainte de-a accepta o idee, îmi pun întrebarea „de ce?” Şi cu acest „de ce?” am trăit şi am căutat toată viaţa. „Rugăciunile unite au putere” Valeriu Popa: Eram undeva, într-o grădină. Şi la un moment dat văd că se mişcă o bucată de cărămidă aşezată pe pământ. Am stat acolo câteva ore de vorbă cu oamenii care veneau la mine şi, după o vreme, văd iar cărămida cum se mişcă. Curios, mă opresc din vorbit şi mă aplec să văd ce mişca acea cărămidă. Erau patru fire de fasole care încercau să iasă la suprafaţă. La fel se întâmplă şi cu rugăciunea. În biserică, rugăciunile unite au putere să străbată zona densă din imediata apropiere a Pământului şi să se ridice până acolo unde pot fi recepţionate. Deci, dacă atunci când ne rugăm nu reuşim să proiectăm rugăciunea prin aceste straturi dense din jurul Pământului, ea nu va ajunge la destinatar. „Inima poate gândi şi vorbi” [Spun în gând: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Când spun „noi” mă gândesc la mine, la familia mea, la rude, prieteni, cunoştinţe, la ţara mea, la planeta Pământ. La început, aud cuvintele undeva în cap, în minte. Apoi simt rugăciunea, o aud în inimă. Cuvintele sunt rostite atunci în inimă. De obicei, când gândim asociem procesul mental, gândurile, cuvintele,

cu un loc anume: capul. Acolo este creierul, despre care ni se spune că este organul gândirii. Acolo este gura, cea prin care vorbim, adică exprimăm în plan fizic, audibil, gândurile, transformându-le în cuvinte sonore. Astfel, în conştiinţa noastră procesul de gândire-vorbire este localizat la nivelul capului. Putem însă gândi şi vorbi în inimă, nu numai în cap. Cu alte cuvinte, nu doar mintea şi gura gândesc şi vorbesc, ci şi inima o poate face, la modul concret. Dificultatea constă în faptul că ea vorbeşte foarte încet, şi de aceea trebuie să facem linişte. Iar noi nu mai ştim să facem linişte. Da, la un moment dat, auzim cuvintele rostindu-se în inimă. Dacă insistăm şi dacă ele se aşează bine acolo, putem merge mai departe: începem să le vizualizăm; fiecare literă din fiecare cuvânt pe care îl rostim în inimă apare albă, de lumină. Astfel rostită, rugăciunea produce cu timpul şi alte efecte: apare în centrul inimii un punct de căldură care se răspândeşte în tot corpul, apoi un curent de energie străbate coloana vertebrală de la bază până în creştet şi eşti inundat de lumină. Este doar un început. Să nu credeţi că aţi ajuns sfinţi prin aceste trăiri. Tot păcătoşi suntem, dar am pornit pe un drum bun. Tot în legătură cu rugăciunea, despre sfântul Serafim de Sarov se spune: „Preocuparea lui de bază era rugăciunea. (...) Căci mintea, zicea el, se uneşte cu inima în ceasul rugăciunii şi nu rătăceşte; atunci inima dogoreşte cu dogoare duhovnicească, se luminează cu lumina lui Hristos şi umple cu pace şi bucurie întreaga existenţă a omului”. (Un serafim printre oameni - Sfântul Serafim de Sarov) (n.a.)] „Nu există moarte”

Valeriu Popa: Pentru partea psihică nu există moarte. Noi existăm şi după aşa-zisa moarte, iar acest lucru a început să fie dovedit în mod ştiinţific, cu probe materiale. În Germania, au reuşit să creeze într-un laborator aparatura prin care pe ecranul televizorului apare figura celor decedaţi, dar fără să se înţeleagă ce spun. Acum se caută soluţii pentru redarea vocii acestora. În paralel se lucrează pentru captarea vocii celor decedaţi pe casetă audio. Deci, ştiinţa se află în apropierea momentului când va reuşi să facă posibilă comunicarea cu cei decedaţi, demonstrând că nu există moarte. [La ora actuală, în lume sunt inventariate şi studiate de oamenii de ştiinţă zeci de mii de cazuri de moarte clinică, atestând continuitatea vieţii sufletului omenesc după moartea biologică. Unul dintre cercetătorii consacraţi, Neale Walsch, într-o sinteză referitoare la procesul morţii, distinge trei stadii ale acestuia: „Stadiul I se caracterizează printr-o stare de dezorientare de scurtă durată, în care subiecţii nu ştiu unde se află şi nu Ştiu că au murit. Stadiul al II-lea, subiectul realizează, în fine, că a murit şi trăieşte ceea ce şi-a imaginat că este dincolo: momentul judecăţii, lumea raiului sau iadul. Nu există Iad ca atare, îi spune Dumnezeu lui Neale Walsch. Este doar un spaţiu în care vor rămâne , o vreme şi nu definitiv, cei care au încălcat legile divine şi sunt obligaţi să le ispăşească. În acest stadiu trăim o realitate alimentată mai mult de o cultură religioasă interpretată prin mentalitatea populară.(...) Stadiul al III-lea este cel al fuziunii cu Fiinţa Supremă, al con-topirii în unitatea Universului care este Realitatea Supremă.

Literatura de specialitate prezintă numeroase similitudini în tratarea acestui subiect. Astfel, unul dintre cei mai cunoscuţi autori în domeniu afirmă: „Eu cred că există mai multe niveluri ale raiului şi că noi mergem în nivelul corespunzător gândurilor, cuvintelor şi faptelor pe care le-am făcut aici, pe pământ. Aceia dintre noi care au ajuns la acelaşi nivel spiritual vor locui împreună în acelaşi rai. Fiinţele care sunt mai trezite spiritual se află la un nivel mai înalt, iar sufletele mai puţin evoluate spiritual, la un nivel mai jos. Nu putem merge la un nivel mai înalt dacă nu merităm acest lucru. Totuşi, superiorii pot coborî într-o sferă mai joasă, şi în multe cazuri ei fac aceasta pentru a ajuta şi a fi alături de cei care nu sunt la fel de conştienţi. (...) Cei care au fost răi, merg în iadul pe care l-au creat cu propriile lor gânduri, cuvinte şi fapte pe care le-au făcut cât au trăit pe pământ. Şi acolo există împreună cu alte fiinţe care au avut un mod de viaţă asemănător”. (James van Praagh, Mesaje de dincolo de moarte) Un alt cercetător ajunge la concluzii asemănătoare: „ Planurile pe care le experimentează sufletele după ce mor sunt la fel de diverse precum sunt şi stările lor de conştiinţă. Multe fiinţe umane continuă să fie ataşate de planul material. Frica de schimbare, ignoranţa şi obsesia lor pentru identitatea fizică le leagă de singura lume pe care şi-o amintesc şi pe care o înţeleg, trăind în continuare în zonele energetice mai dense, din jurul pământului. (William Buhlmann, Aventuri în viaţa de dincolo) În legătură cu acelaşi subiect, o referire spusă clar, găsim în Biblie, în spusele Mântuitorului: „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, oare v-aş fi

spus Eu vouă că Mă duc să vă pregătesc loc?” (Ioan 14:2). Părintele Arsenie Boca ne atrage şi el atenţia asupra legăturii dintre comportamentul nostru cât trăim pe pământ şi locul unde ne ducem după moarte: „Să fim înţeleşi. Nu intri după moarte în împărăţia în care nu ai trăit încă de pe pământ”. (cf. piesa de teatru radiofonic Părintele Arsenie Boca - Botezul lacrimilor) O mărturie în acest sens ne oferă şi sfântul Serafim de Sarov: „Odată am simţit desfătare la cuvântul Mântuitorului: «în casa tatălui meu multe locaşuri sunt», şi am dorit să văd aceste locaşuri cereşti. Domnul mi-a satisfăcut dorinţa şi m-a învrednicit să trăiesc o răpire în spaţiul acela... Oricum, e imposibil să descriu în grai omenesc bucuria şi dulceaţa pe care te-am încercat. Acolo drepţii vor lumina ca soarele. Însă dacă această bucurie cerească n-a putut fi descrisă nici de Pavel, Primul dintre apostoli, atunci care altă limbă ar putea descrie frumuseţea locuinţei cereşti, unde sălăşluiesc sufletele drepţilor?” Despre iad, acelaşi Serafim de Sarov spune: „Nu va exista milă acolo, pentru cei care n-au arătat milă aici, în timpul vieţii pe pământ. În viaţa aceasta se poate ca vinovatul să scape de pedeapsă cu ajutorul întâmplării sau al prietenilor săi, acolo însă nu”. (Un serafim printre oameni - Sfântul Serafim de Sarov) (n.a.)] „Am murit clinic şi apoi am revenit la viaţă” Valeriu Popa: Metoda mea e crâncenă, e grea. Eu am ţinut post 52 de zile, nemâncat. Am slăbit 18 kg. În a 49-a zi am căzut din picioare. Am murit clinic şi apoi am revenit la viaţă. Ştiam că o să mor clinic. În ultimele zile mă dădeam jos din pat punând plapuma lângă pat,

cădeam încet jos pe ea, apoi mă ridicam încet, pentru că altfel nu mai puteam să cobor din pat. Eram în baie când am căzut. Căţeluşul ăsta, „Texi”, era mic. Nu-l suportam. Soţia a auzit o pocnitură şi a venit: eram căzut în baie iar căţeluşul lătra pe lângă mine. Soţia a început să ţipe. Mi-am venit în fire, m-am târât până în dormitor şi cu greu, ajutat de soţie, m-am suit în pat. Căţeluşul s-a urcat şi el în pat, la picioarele mele. A început să latre spre uşă. De ce lătra spre uşă? Pentru că eu nu intrasem în corp, stăteam în dreptul uşii şi căţeluşul mă vedea. După un timp am intrat în corp. Şi toată noaptea, din oră în oră, „Texi” venea şi punea botul pe mâna mea. De atunci s-a creat o legătură fantastică între noi. Aşa că eu ştiu, când vă spun ce puteţi să faceţi. Din păcate, omul nu vine la mine decât atunci când cade în prăpastie. Eu sunt ultima lui şansă. Dintre cei care vin la mine, doar 10-l5% reuşesc să se auto-vindece - aceia care recunosc că sunt vinovaţi pentru situaţia în care se află şi fac până la capăt ce-şi spun prin mine. [Toţi, inclusiv cei care au în ei sâmburele căutării şi merg pe diferite căi, având modele spirituale diferite, orice ar face, mai devreme sau mai târziu, se întâlnesc cu suferinţa. Şi numai cei care o acceptă, pot merge mai departe: „Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite de suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. E bine de ştiut şi faptul că darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninătate, orice potrivnicie în calea darului, şi, răbdând

cu linişte, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută rânduială dumnezeiască”. (Părintele Arsenie Boca, DARUL LUI DUMNEZEU) (na.)] „Când dormi, eşti ieşit din corp” D.: De ce mă sperii când sună ceasul? Valeriu Popa: În timpul nopţii, când dormi, tu eşti ieşit din corp, te ridici în planul corespunzător evoluţiei fale pentru a te reîncărca. Dar eşti aşa de plecat şi legătura cu corpul tău e atât de slabă, încât atunci când sună ceasul, revii brusc şi repede în corp şi te sperii. Despre destin Valeriu Popa: Destinul are două mari componente. Prima se referă la destinul pe care ţi l-ai luat ca să plăteşti din greşelile pe care le-ai făcut în trecut şi de care vrei să te eliberezi, plătind în timpul vieţii prin suferinţe, în acelaşi mod în care le-ai provocat suferinţă celor faţă de care ai greşit. Uneori poţi fi iertat, dar aceasta presupune să recunoşti greşeala, să o regreţi şi să te supui prin diferite canoane la o caznă care te purifică într-o aşa măsură încât te eliberează de consecinţele abaterii tale prin liberul arbitru, de la legile divine. Sfântul Ignatie Teoforul spune: „Pentru păcat, nu e de-ajuns să plângi, să posteşti şi să te rogi, ci trebuie săI plăteşti”. Deci, nu mai greşiţi gândindu-vă că o să vă ierte cineva, că o să vă absolve de consecinţe, iar voi puteţi trăi mai departe bine mersi, repetând la nesfârşit aceleaşi greşeli. Abaterile repetate de la legile divine se iartă numai după ce le ispăşeşti prin suferinţă. Misiunea preoţilor este să vă înveţe ce să faceţi ca să nu mai

greşiţi, nu să vă spovedească şi apoi iarăşi să greşiţi, iar să vă spovedească şi iar să greşiţi, şi tot aşa până la moarte. Puteţi să trăiţi aşa, însă vă amăgiţi crezând că aţi scăpat de consecinţe. Mai devreme sau mai târziu, tot veţi da socoteală. [Noi suntem însă fii ai lui Dumnezeu, nu robi. Mântuitorul a venit să ne arate cum să ieşim din starea de robie, redobândindu-ne statutul de fii şi fiice. A rămâne în starea de robie, a ne considera robi, înseamnă a nu primi învăţătura eliberatoare al lui lisus Hristos. Noi trebuie să-i cerem Divinităţii să ne ajute prin subalternii săi să nu mai greşim. Aceasta este starea spre care trebuie să tindem: să nu mai greşim. Statutul de rob presupune o relaţie bazată pe frică, cel de fiu - o legătură de iubire. Nicolae Mladin subliniază foarte clar acest aspect fundamental al ortodoxiei, plecând de la spusele apostolului Ioan: „«în iubire nu este frică, căci iubirea desăvârşită alungă frica» (1 Ioan 4:18). Tocmai de aceea a venit lisus Hristos în lume, ca legătura noastră cu Dumnezeu să nu mai fie ca aceea dintre stăpân şi rob, întemeiată pe frică, pe groază, ci să fie crescută din iubire. Dumnezeu nu e un tiran în faţa căruia să tremuri de frică, ci e Tatăl plin de iubire, de care te apropii cu încredere şi dragoste; iar noi nu suntem robi, ce robotim sub biciul mâniei divine, ci suntem fiii şi fiicele preaiubiţi ai lui Dumnezeu, în relaţie de comuniune cu El. E adevărat: Dumnezeu e atotputernic. E adevărat: Dumnezeu e drept. E adevărat: Dumnezeu e judecător, dar mai presus de toate acestea, Dumnezeu este iubire. Şi puterea şi dreptatea şi judecata sunt puse în slujba iubirii, izvorăsc din iubire. De aceea Dumnezeu se bucură mai mult să aibă un singur suflet, care îl ascultă din iubire, decât o mie de suflete care-l ascultă din frică. El nu ne vrea robi ai

fricii, ci fii ai iubirii. Căci iubirea singură este demnă şi de Dumnezeu şi de om”. (Prof. dr. Nicolae Mladin, Prin zbuciumul vremii) (n.a.)] A doua componentă a destinului se referă la greşeli pe care le facem în timpul vieţii prin liber arbitru. E bine să ne fie clar că iertare fără pătimire nu există. Autoaccidentat este individul care, prin liber arbitru, face greşeli în timpul vieţii şi se îmbolnăveşte. Când vine la mine, dacă ascultă şi face ceea ce îi spun, se autovindecă. Autoprogramat eşti atunci când ţi-ai luat în destinul tău să te îmbolnăveşti de boala cutare, la vârsta de..., şi să pătimeşti. Te aduce cineva sau vii tu la mine, eu îţi spun ce să faci, dar nu faci, şi ce ţi-e scris, aia ţi se întâmplă. Iată două cazuri de autoprogramare. După ce a discutat cu mine, un individ se apucă de post, îl ţine timp de câteva zile şi, într-o noapte, somnambul, se scoală, se duce la frigider şi mănâncă tot ce găseşte. Se trezeşte şi începe să ţipe: „Ce-am făcut! Ce-am făcut!” Familia se trezeşte speriată. Nu mai aveau ce să facă. Dimineaţa, pe la ora 6, individul a murit. Vine la mine un bărbat bolnav de ciroză, cu abdomenul umflat, groaznic. Face ce-i spun, trec două luni, merge la spital unde doctorii rămân uimiţi: burta dezumflată, starea de sănătate mult ameliorată incredibil pentru ei. După o vreme, bărbatul acesta mă tot întreba când poate să mănânce ce vrea. „Ai răbdare, după 6 ani vorbim despre ce vrei tu să mănânci”, i-am răspuns de mai multe ori. Într-o seară, fără să spună nimic, ia 2 kg de struguri şi jumătate de pepene mare şi le mănâncă într-o jumătate de oră. Apoi familia lui îl aduce la mine, ţinându-l de braţe, aproape mort. Ce să-i mai fac? Le-am zis: „Dacă mai trăieşte o lună, mai

vorbim. Eu nu am ce să-i mai fac”. După câteva zile a murit. Deci, dacă faci până la capăt ceea ce-ţi spun şi scapi, eşti autoaccidentat. Dacă te faci că faci, eşti autoprogramat. Există şi situaţii speciale, când, la rugăminţi fierbinţi şi pentru ajutorarea cuiva, destinul se poate modifica. O doamnă trăgea să moară. Primeşte o veste. Fiica şi ginerele ei au murit într-un accident. Aceştia aveau o fetiţă mică. Atunci a zis: „Doamne, ajută-mă să trăiesc ca să pot avea grijă de fetiţă (care era în clasa a VI-a) până împlineşte vârsta de 20 de ani. S-a sculat din pat, nu a mai avut nimic şi a trăit până a crescut fata. Când aceasta şi-a serbat ziua de naştere la împlinirea a 20 de ani, după ce sărbătorita a suflat în lumânările de pe tort, bunica ei a mai stat puţin cu tinerii, apoi s-a retras în camera ei, s-a întins în pat şi a murit. Tot legat de programul de viaţă, noi trebuie să evoluăm în zona unde ne-am născut, în neamul unde am venit la viaţă. Poţi să fugi, prin liberul arbitru, într-o altă ţară, pentru un trai material mai bun, dar vei plăti. Da, prin liberul arbitru poţi fugi de la programul luat. Dar te costă. Vă distrugeţi cu gândul forma de sănătate. Eu nu vreau să vă impun idei. Doar să reflectaţi la cele spuse. Tot ce trăiţi, în legătură cu familia, cu prietenii, cu neamurile, cu ţara în care aţi venit la viaţă, nu sunt întâmplătoare. Sunt ce-aţi făcut în vieţile anterioare. Şi de aceea repet: vrei să pleci din familie, din ţară? Pleacă. Dar datoriile de care ai fugit şi nu le-ai plătit, le vei plăti în viaţa viitoare. De aceea e bine să ne rugăm în fiecare zi: „Doamne, ajută-mă să-mi duc la îndeplinire programul dat sau auto-programul luat”. Pentru spiritele mai evoluate, ele îşi fac programul înainte de a

reveni la viaţă pe Pământ, iar pentru cele mai începătoare, li se dă un program de urmat în viaţa terestră. Eşti frumos, frumoasă, puternic şi ai devenit orgolios, plăteşti. [Iluzia iertării, adică faptul că noi putem greşi de nenumărate ori şi e de-ajuns să-ţi ceri iertare ca totul să se şteargă cu buretele, fiind suficientă doar spovedania şi un canon, după care o iei fericit de la capăt, ţine de o gândire infantilă, incapabilă de discernământ. Este posibil, ca pentru acest gen de oameni, frica să îi ajute cât de cât, pe moment. Dar, în final, nu rezolvă nimic. Măicuţa Veronica este categorică în acest sens: „Al doilea fapt care m-a surprins este acela că în împărăţia Luminilor nu există IERTARE. Veţi întreba: „Bine, dar spovedania nu iartă?” Şi eu am întrebat şi mi s-a răspuns categoric că.... NU. Am sărit în sus, surprinsă: cum, nu există taina pocăinţei?! Mi s-a răspuns: Da! Taina pocăinţei există şi este valabilă, dar aceasta poartă numele de Taină pentru că ştergerea păcatelor implică pocăinţă, părere de rău, multe lacrimi şi mai cere în plus răscumpărarea păcatului făcut. Într-adevăr dragele mele, păcatul este pată pe suflet, pe haina lui. Am văzut cu ochii mei şi m-am convins că, realmente, păcatele sunt pete. Am văzut multe suflete plecate de pe pământ, pătate şi m-am îngrozit... Vreau să vă spun, atât cât am înţeles eu, esenţial este că PĂCATELE NU SE IARTĂ, PĂCATELE SE ŞTERG, te poţi curăţi însă de ele prin EFORT, prin lupta cu tine însuţi, prin căinţă, prin lacrimi, prin tot ceea ce conştiinţa ne spune că este necesar să facem spre a ne îndrepta, spre a reveni la starea de curăţenie... Veţi întreba: dar preoţii „cu har” nu au ei oare puterea de a dezlega păcatele? Da! însă a dezlega nu e

totuna cu a „ierta”. A DEZLEGA înseamnă că cei care au păcătuit să treacă prin toate cele cinci faze tainice ale pocăinţei: -Să mărturisească păcatul. -Să trăiască părerea de rău. -Să răscumpere întreit, înşeptit şi înzecit prejudiciul făcut. -Să nu mai repete păcatul. -Sa ajute şi pe semenul său să nu mai păcătuiască. Atunci de-abia, după ce au fost îndeplinite cele cinci condiţiuni, omul poate spera că păcatul lui a fost şters, că pata de pe sufletul lui s-a şters, că realmente s-a curăţat”, (din cartea „Viaţa Măicuţei Veronica”, pag 214215). Ştiu că o parte din noi, comoditatea noastră, superficialitatea acoperită de o foiţă de intelectualitate, caută să respingă acest adevăr neplăcut la prima vedere, dar el este susţinut şi de alţi români a căror viaţă este pentru noi model de sfinţenie. Părintele Arsenie spunea: „Păcatele trebuie ispăşite prin canon, prin suferinţe, aici, după spovedanie, ca să scăpăm de ispăşirea de dincolo”. (Mărturii despre PĂRINTELE ARSENIE de preot Nicolae Streza, pag 346) (n.a.)]. „Nu uitaţi rugăciunea de mulţumire” Valeriu Popa: Rugăciunea seara, dimineaţa şi în timpul zilei ajută, printre altele şi la protejarea noastră de energiile negative, atrăgând în jurul nostru fiinţe de lumină care ne apără de influenţele malefice. Rugăciunea de mulţumire să nu o uitaţi niciodată. [Despre importanţa rugăciunii de mulţumire ne aduce aminte şi Georgeta Florea: „Rugăciunea nu trebuie să fie cerere, ci să fie recunoştinţă. Recunoştinţa

este cea mai puternică afirmaţie în faţa lui Dumnezeu”. (Georgeta Florea, Convorbiri cu îngerul Florea) (n.a.)]

„De corpul meu se foloseşte altcineva pentru a-şi satisface viciile” T.: Ce să fac pentru a avea voinţă? Valeriu Popa: Ce înseamnă voinţă? Ce vrei să faci? T.: De exemplu, ştiu că îmi face rău cafeaua şi totuşi beau cafea, nu am voinţă să renunţ la acest obicei. Nu mă pot abţine. V.P.: Nu mă pot abţine încă. Să ştii că gudronul din cafea, care nu e solubil şi nu se dizolvă în organism, intră în circulaţia sângelui şi te droghează. Cei care fumează şi beau atrag lângă ei spirite inferioare ale unor foşti băutori şi foşti fumători. Astfel, aceştia îşi satisfac odată cu ei aceste vicii, căci nu mai au un corp fizic care să le permită să fumeze sau să bea. Când ţineam conferinţe la Montreal, la sfârşitul uneia vine un domn la mine, îmi mulţumeşte şi rupe pachetul de ţigări în faţa mea, spunând că de acum încolo el nu mai fumează. Ce se întâmplase? Iată ce mi-a relatat acesta: „Într-o noapte, am văzut că nu mai aveam ţigări. Merg la culcare. În minte sau în cameră, nu-mi dau seama, aud o voce care-mi zice: «Fumează o ţigară!» În cameră nu era nimeni. Vreau să mă culc, dar nu pot să adorm. Vocea mă tot îndemna: «Du-te la magazin şi cumpără ţigări». Era noaptea pe la 12. Neînţelegând ce se întâmplă şi tot auzind în cap îndemnul acesta, mă îmbrac şi cobor să iau de la un non-stop un pachet de

ţigări. L-am luat şi până să ajung acasă am şi aprins o ţigară. Când am tras primul fum am auzit lângă mine o respiraţie grea, profundă, ca atunci când cineva trage cu nesaţ un fum de ţigară şi îl eliberează respirând pe gură. Acum, când am înţeles de la dumneavoastră că altcineva se foloseşte de corpul meu pentru a-şi satisface viciile, mi-am dat seama cât am fost de prost, pe banii şi pe sănătatea mea. Din clipa asta, nu mai pun ţigară în gură”. Acelaşi lucru se întâmplă cu orice fel de drogare. Chiar şi atunci când mănânci mult, fără raţiune, deşi nu-ţi mai trebuie mâncare. În casa în care se fumează, se bea, datorită prezenţei acestor spirite există adesea tendinţa spre certuri, spre scandal. „Nu încercaţi să vă aflaţi viitorul” Valeriu Popa: în general, nu e bine să faci hipnoză, decât dacă este aprobată de cei „din spaţiu”. Trăiţi-vă viaţa normal, căutaţi prin puterile proprii să vă autocunoaşteţi şi acţionaţi sincer în consecinţă. Nu căutaţi să aflaţi viitorul şi tot felul de chestii extraordinare pe care să vi le facă altcineva sau vreo maşinărie. Acestea sunt în detrimentul vostru. Mergeţi pe drumul pe care vi l-aţi luat. Şi dacă e nevoie, schimbarea vine ea la tine. Credinţă şi ştiinţă Valeriu Popa: Mântuitorul - manifestare a Divinităţii pe acest pământ, care a arătat prin propria jertfă cea mai înaltă dovadă de iubire pământeană pentru Dumnezeu şi pentru oameni - a acceptat de bunăvoie acest destin, căci El putea foarte uşor să se autosalveze, dar menirea Lui a fost să fie răstignit,

torturat, batjocorit, pentru o idee, de a arăta omenirii calea mântuirii. Acest adevăr a rămas, rămâne şi se va extinde. Ortodoxia creşte, se dezvoltă cu paşi vertiginoşi. Că nu e înţeleasă încă, e adevărat. Când reprezentanţi ai ortodoxiei, prelaţi şi mireni, se vor uni cu oamenii de ştiinţă şi vor prezenta ştiinţific o serie de fenomene care se manifestă din ce în ce mai mult în lume, atunci ortodoxia va ajunge religia ştiinţifică a lumii. [Necesitatea îmbinării în cadrul cunoaşterii umane, a celor două laturi principale, credinţa şi ştiinţa, este susţinută de personalităţi de vârf atât din cadrul ortodoxiei cât şi din zona ştiinţifică românească. Părintele Arsenie Boca afirmă: „Dezvoltarea cunoaşterii trebuie să fie uniformă, armonioasă. Trebuie să năzuim spre sinteza cunoaşterii depline; să ne ferim de unilateralitate. Cunoaşterea integrală, existenţială, trebuie să fie bazată pe virtute; altfel rămâne în unilateralitate. Trebuie să ajungem, neapărat, la o cunoaştere care sintetizează în ea, ştiinţele naturii şi ştiinţele spirituale (...) pentru a ne pune pe drumul mântuirii. Trebuie să fim străbătuţi şi locuiţi de Dumnezeu, pentru ca să se arate în noi viaţa adevărată”. (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie). Iată şi punctul de vedere al domnului profesor Dulcan: „Universul descris de experienţele celor trecuţi prin moarte clinică sau care au trăit în afara corpului fizic şi care sunt deja studiate şi inventariate în mod ştiinţific de cercetători renumiţi din întreaga lume, nu poate fi explicat complet, nici în termenii ştiinţei, nici în cei ai religiei. Ştiinţa nu are noţiunea de «Fiinţă de Lumină», care emană o iubire infinită, nu are noţiunea de conştiinţă existentă în afara creierului uman, de câmp spiritual de energie subtilă non-fizică văzută ca sursă a tuturor lucrurilor. Religia, la rândul său, nu are

noţiunile de „continuum spaţio-temporal”, de universitate în „Cer”, unde s-ar învăţa despre mecanica cuantică, despre organizarea lumii de dincolo, cu instituţii sociale de învăţământ, agrement, de pregătire pentru misiunile cu care sunt trimişi oamenii pe Pământ şi, mai ales, despre necesitatea de a trăi mai multe vieţi succesive de către fiinţa umană înainte de a fuziona cu Lumina Divină”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo) (n.a.)] „Refaceţi familia, nu staţi despărţiţi” Valeriu Popa: Ce este familia? Un bărbat şi o femeie care îşi unesc destinele şi trăiesc conform legii divine, acceptate de bunăvoie. Câţi mai respectă acest precept cu convingere, până la sfârşitul vieţii? Puţini, foarte puţini, din păcate, tot mai puţini. Majoritatea sunt căzuţi în plasă, ca musca pe prinzătoare. Şi când văd că au fost prinşi, încep să bâzâie. Vor să scape dar nu mai pot. Iar cei care scapă, o fac suportând consecinţele căderii atât pentru ei, cât şi pentru copiii lor. Câţi nu sunteţi despărţiţi şi aveţi copii lăsaţi pe drumuri, pe la părinţi, pe la bunici şi aşa mai departe! Vai de capul vostru! Duceţi- vă şi luaţi-vă copiii înapoi, aduceţi-i acasă, refaceţi familia, nu staţi despărţiţi. Nu fugiţi de ei, pentru că fugind de ei, fugiţi de voi înşivă, de destinul vostru. [Foarte bine punctat, acest aspect al importanţei respectării acestui „dat” cu care ne naştem; dacă este înţeles, ne uşurează enorm viaţa, căci nu mai rătăcim aiurea, acumulând frustrări, eşecuri, o serie de neajunsuri, doar pentru că nu ştim rostul pentru care am venit la viaţă: „Ne alegem părinţii şi fraţii, aspectul fizic până la detalii privind culoarea ochilor, a pielii,

părul, înălţimea, greutatea etc. Optăm pentru locul şi momentul naşterii, conjunctura astrală a orei de naştere. Venim aici cu preferinţele, pasiunile şi talentele cultivate de-a lungul existenţelor anterioare, cu defectele şi slăbiciunile pe care încă nu le-am corectat”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo) (n.a.) ] Nu vă luaţi după gura lumii Valeriu Popa: Gura lumii numai pământul o astupă. De asculţi de-a lumii gură, treabă bună n-ai să faci. Fă mai bine ce-ţi dictează interiorul, fără să te ridici pe mormintele altora. [Această lecţie, învăţată de Valeriu Popa pe propria sa piele de-a lungul vieţii trăite pe pământ, între oameni, din păcate nu e singulară, ea fiind mărturisită şi de alţi trăitori ai credinţei. Anita Moorjani afirmă: „Experienţa în apropierea morţii mă făcuse să trec de la o perspectivă exterioară asupra vieţii, pe care o integram apoi în interior, la una interioară pe care o proiectam apoi în exterior. Cu alte cuvinte, înainte lumea exterioară mi se părea reală, silindu-mă să mă adaptez ei. Datorită acestei perspective, îmi ofeream puterea lumii exterioare, lăsând-o să îmi controleze comportamentul, stările de spirit şi modul de a gândi. Inversarea perspectivei m-a ajutat să capăt o încredere din ce în ce mai mare în călăuzirea pe care o primeam din interior. (Anita Moorjani, Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi). Iar Părintele Arsenie spunea: „Orientaţi de o rază a eternităţii noastre, de lisus, ne putem desface de destinul lumii! (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca) (n.a.)]

Cap. IV: ÎNTÂLNIRI „Singurul prieten: ceea ce e scris negru pe alb” A.: Domnule Valeriu Popa, puteţi să-mi spuneţi care este cel mai mare regret din viaţa dumneavoastră, cea mai mare dezamăgire? Valeriu Popa: Că în viaţă nu ai decât un singur prieten adevărat: ceea ce omul scrie cu mâna lui, negru pe alb. A.: Cum adică? V.P.: Dintre oamenii care se consideră prietenii tăi apropiaţi, foarte puţini rămân alături de tine, mai ales la greu. Îţi promit tot felul de lucruri, dar până la urmă nu se mai ţin de promisiunea făcută dacă au ceva de pierdut. Doar ce e scris şi semnat de mâna lor rămâne ca dovadă. Vorbele adesea nu au nici o garanţie. Azi zici una, mâine faci alta. Mi-aduc aminte de o întâmplare din viaţa mea. Eram încă la serviciu. Era o iarnă cu multă zăpadă şi la un moment dat, din cauza greutăţii s-a lăsat acoperişul, fără să fie pericol de prăbuşire. Nu ne deranja, mai puteam sta aşa până în primăvară, când hotărâserăm să reparăm acoperişul. Dar lămpile care erau deasupra maşinilor din secţie au coborât, fiind aproape de capul celor care lucrau la maşini. Era tocmai în perioada când trebuia să plec în concediu. Pe o parte din ele le-am ridicat, iar pentru celelalte am lăsat dispoziţie scrisă celui care răspundea de partea electrică din secţie să remedieze situaţia lor în termen de 5 zile, mai ales că şi o parte din elementele ceramice care izolau becul de pălăria de tablă situată deasupra acestuia erau sparte. Atingând metalul, făceau scurtcircuit, existând pericolul de electrocutare. Dispoziţia, bătută la maşină în 3

exemplare, a fost semnată şi de electricianul şef; un exemplar i l-am dat lui, pe altul l-am pus în sertarul biroului, iar pe cel de-al treilea l-am luat acasă, aşa cum procedam cu toate actele semnate referitoare la protecţia muncii. Când vin din concediu, mare scandal: fusese electrocutată o femeie, era internată în spital, iar acum Miliţia făcea anchetă pentru a stabili vinovatul. Am fost chemat la organele de anchetă, am explicat că am dat dispoziţie de reparare a lămpilor deteriorate. Îl cheamă şi pe electricianul şef, îl întreabă dacă a primit dispoziţie. El spune că nu, că nu ţine minte să fi primit aşa ceva. Intrigat, mă adresez electricianului: „Bine, măi, nu-ţi aduci aminte că ţi-am dat în scris?” „Nu ştiu, nu ţin minte să fi primit vreun ordin în acest sens”- răspunde el cu seninătate. Văzând că nu am cu cine discuta, mă adresez miliţianului: „Credeţi-mă, am dovada”. Atunci miliţianul îmi cere să aduc dovada, dispoziţia scrisă, semnată de electrician. Mă duc la fabrică, iau dosarul cu actele semnate, mă uit în el: nu mai era nici o dispoziţie. Electricianul furase documentul. El nu ştia însă că au fost 3 exemplare, nu observase asta când a semnat. Vin acasă, caut hârtia, dar nu o găsesc. Iau toate hârtiile la mână. Tot nu o găsesc. Se făcuse ora două dimineaţa, eu eram cu toate hârtiile împrăştiate prin cameră, disperat, nu găseam dispoziţia. Spre dimineaţă, am mai luat încă odată toate hârtiile la mână, pagină cu pagină, nu mai ştiam ce să fac. Şi, în fine, o găsesc. Era îndoită împreună cu o altă hârtie şi de fiecare dată treceam peste ea. Abia dimineaţa m-am liniştit, căci puteam fi condamnat la 6 luni de închisoare. Am luat hârtia şi la prima oră m-am dus la Miliţie şi i-am dat-o celui care ancheta cazul de la fabrică. Se uită la ea şi zice: „Da, dar nu e în regulă, e bătută la maşina

de scris. Dacă individul nu recunoaşte? Aici e doar semnătura. Nu scrie şi altceva, de exemplu. «Am luat la cunoştinţă». Dacă nu recunoaşte că e semnătura lui? E posibil să nu fie valabilă proba şi e greu de demonstrat că el a semnat, dacă el nu recunoaşte. Apoi îmi zice. „Aşteptaţi aici”. Între timp îl cheamă şi pe electrician, ne invită în biroul lui şi, fiind un om cu experienţă, miliţianul îi dă electricianului un creion roşu şi îl pune să dea o declaraţie şi să o semneze. Ia declaraţia, trage sertarul în care se afla hârtia adusă de mine şi compară semnăturile. Erau identice. Apoi, cu declaraţia scrisă cu creionul roşu deasupra dispoziţiei mele, astfel încât să se vadă doar seni- natura, scoate hârtia din sertar şi, arătându-i electricianului semnătura de pe dispoziţia de serviciu, îl întreabă: „Asta este semnătura dumneavoastră?”. „Da”, răspunde electricianul. Apoi ridică declaraţia şi îl întreabă: „Vă mai aduceţi aminte conţinutul acestei dispoziţii?”. Electricianul a făcut doar „aaa...”, rămânând fără cuvinte. Apoi, într-un târziu, răspunde: „Da, parcă mi-aduc aminte”. Miliţianul: „Bine domnule, doar de o lună de zile şi nu-ţi aduci aminte? Dumneata eşti om serios, de ce n-ai spus că ţi-a dat în scris, îl băgai în puşcărie fără nici o vină”. În aceste condiţii, în mod normal, condamnarea trebuia să o suporte el. Şi acum, marea surpriză: femeia electrocutată era fina electricianului. Când a aflat că urma să fie condamnat, aceasta şi-a retras plângerea. Vezi cum sunt oamenii? De aceea eu am un singur prieten adevărat, negru pe alb scris de mâna lui. [Deşi s-a confruntat cu numeroase nedreptăţi din partea oamenilor, convins în credinţa lui, Valeriu Popa a continuat să-şi ajute semenii până la sfârşitul vieţii, deşi, în sensibilitatea sufletului său, a suferit de pe

urma acestor nedreptăţi. El poate fi înţeles doar de cei asemenea lui. (n.a.)] „Dumneavoastră aveţi discipoli?” E.: Dumneavoastră aveţi discipoli? Valeriu Popa: Am, doamnă. Dar cea mai mare parte a lor vor să aibă realizări peste noapte. Aşa ceva nu se poate. Mai sunt şi copii, tineri cu capacităţi, dar părinţii lor nu înţeleg fenomenul şi îi pervertesc, îi îndeamnă spre zone unde să facă din acest har comerţ. E.: Mă refer la oameni serioşi, care să se dăruiască, să preia în mod dezinteresat din calităţile dumneavoastră studiate ca pe o ştiinţă, cu pregătire temeinică, aşa cum eu am învăţat medicină timp de 6-7 ani ca să ajung medic, şi învăţ în continuare. V.P.: Eu doresc ca unii dintre studenţii la medicină care au proprietăţi bioenergetice probate să primească dreptul de a practica oficial diagnosticarea energetică şi să poată face recomandări terapeutice, bazate pe depistarea compatibilităţii energetice dintre pacient şi un anume tip de tratament. Întrebarea este: cine să facă parte din comisia de atestare a capacităţilor bioenergetice, care dă dreptul de practică? Aceşti oameni trebuie să fie imaculaţi, desăvârşiţi din punct de vedere profesional şi moral, pe cât e omeneşte posibil. În plus, ei înşişi trebuie să fie practicanţi ai acestui tip de diagnosticare, trebuie să aibă rezultate pozitive repetate, demonstrate ştiinţific. Găseşte-mi, doamnă doctor, doitrei asemenea oameni şi cu ei fac treabă. E.: Păi, dumneavoastră sunteţi unul! V.P.: Nu, doamnă. Eu nu sunt medic şi nu mă ocup cu medicină. Eu sunt inginer şi am pătruns în corpul uman inginereşte. Pentru mine, corpul uman este cea

mai complexă şi completă maşinărie a acestei planete. Noi suntem programaţi, în condiţii normale, să trăim de 5 ori vârsta de la care oamenii sunt dezvoltaţi complet pentru a procrea. Normal, la băieţi este vârsta de 20 de ani, iar la fete - de 18 ani. Anomaliile din prezent, când tinerii îşi încep viaţa sexuală la 12-l4 ani, opresc dezvoltarea armonioasă şi completă a acestora; în plus, aceştia încep să aducă la viaţă copii cu un bagaj genetic tot mai deteriorat, lipsit de imunitate. Prin promovarea în mass-media a îndemnurilor la sexualitate, la consum de alcool şi de ţigări, nu facem altceva decât să distrugem din faşă imensul potenţial creativ şi de dezvoltare al neamului nostru. Lipsa de educaţie şi cultură este un genocid mascat. Dar să revenim. Deci, 5 x 20, asta înseamnă că am putea trăi în jur de 100-115 ani în mod natural, fără „reparaţii capitale”. Acestea pot apărea în urma unor accidente. Dar ca să trăiesc atât este necesară îngrijirea organelor de digestie. Pentru aceasta e nevoie să mă încadrez în limitele de toleranţă referitoare la starea de stres. Că dacă eu îţi dau să mănânci mămăligă cu ceapă şi cânt şi spun bancuri, te fac să râzi, să te simţi bine şi din bolnav te fac om sănătos. Dar dacă îţi dau să mănânci toate bunătăţile pe care ţi le doreşti, însă îţi spun că mâine mergi la închisoare, te bag în mormânt. E.: Cum adică? V.P.: Starea psihică este factor determinant. De exemplu, eu, dacă nu reuşesc să îl conving pe bolnav că este singurul vinovat de boala pe care o are, nu fac nici o treabă. (Valeriu Popa se opreşte o clipă, încercând parcă să găsească ceva în gând, după care se adresează doamnei doctor, pe care o văzuse pentru prima oară în acea zi.)

Şi îţi mai spun un lucru: ai 4 afecţiuni de care nu vei scăpa dacă nu înveţi să ierţi ce urăşti de moarte. Şi încă ceva: dacă mai opreşti venirea la viaţă a pruncilor prin meseria pe care o ai, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, să ştii că vei plăti cândva pentru toate aceste crime. E.: Păi sigur că e crimă. V.P.: Dar pentru o pungă de bani, unii dintre voi devin criminali notorii. E.: Nu totdeauna. V.P.: Am spus „unii”, nu toţi. Am vorbit cu o asistentă de la un spital şi îmi spunea că un doctor face cam 5-8 întreruperi de sarcină pe zi. E.: Imediat după ’90, era cum era. Dar acum n-ai ce face. E obligaţie de serviciu. V.P.: Ba da, ai ce să faci. Dacă nu poţi evita crima, lasă-te de meserie. E.: Dar ce să mai fac la 40 de ani? V.P.: Pleacă din meseria asta, te rog eu, că tot ce faci se înregistrează şi toate crimele astea le vei duce după tine şi le vei plăti pe toate. Şi vei fi o nenorocită. Şi ţine minte, dacă ai venit la mine în casă, ai ascultat ce ţi-am spus şi crezi ce ţi-am spus, şi dacă de mâine mai chiuretezi, nu ţi-e departe viaţa de a lor. E.: (cu jumătate de gură): Păi... tot trebuie să mor într-o zi. V.P.: Doamnă, schimbă-ţi meseria. E.: N-am cum să-mi schimb meseria. V.P.: Dacă mai chiuretezi de luni, de când te duci la serviciu, bagă de seamă că va fi vai de capul tău. E.. Uitaţi ce se întâmplă: eu... n-am fost niciodată... V.P.: Am întrerupt discuţia! Nu vreau să mai aud nici o justificare. Cine se scuză se acuză.

E.. Păi, dumneavoastră sunteţi mai categoric decât preotul. V.P.: Da, pentru că ştiu mai mult. E.: Da, dar şi ei condamnă chiuretajul. V.P.: Da, dar câţi sunt convinşi cu toată fiinţa că tot ce fac se înregistrează şi vor da socoteală? Ţine minte că şi Mântuitorul, când era în grădina Ghetsimani şi au venit romanii să-l aresteze, i-a zis lui Petru: „Petru, opreşte-te. Cine scoate sabia, de sabie va pieri”. Tu nu realizezi ce te aşteaptă pentru toate crimele pe care le-ai făcut? E.. Bine, şi dacă mă opresc acum, mai are vreo importanţă? Că am făcut peste 1.000 de chiuretaje. V.P.. Da, mare. Păi la mia asta tu vrei să mai adaugi alte mii? Şi poate până acum nu erai conştientă de ce faci, dar de acum ştii. Va fi mult mai greu pentru tine. E.: Dar sunt atâţia care fac! V.P.: Treaba lor. Să nu mai fii tu printre aceştia. Nu înţelegi că nu ai voie să întrerupi sarcina decât printr-o aprobare specială, divină? E.: Aprobare divină n-are cum să existe, de unde ştiu eu? V.P.: învaţă să te conectezi şi o să ştii. E.: Dar dacă o fac ca să fie salvată viaţa mamei? V.P.: Pentru asta poţi. E.: Dar dacă are 4 copii şi mai face unul şi nu are cum să-i crească? V.P.: Nu. Pentru asta nu. Numai dacă moare mama sau copilul, atunci poţi să faci şi cezariană. E.: Păi atunci mor eu înainte. V.P.: Nu, nu mori. Te opreşti. Nu mai faci chiuretaje pe bandă rulantă. Doar în situaţiile de care am vorbit. E.: Păi atunci, o să şomez. De unde am eu o dezlegare să nu mai fac?

V.P.: Acum o ai, pentru că ştii. Faci aşa: dimineaţa, înainte să pleci la serviciu, spui: „Doamne, dacă am dreptul să mai fac chiuretaj, dă-mi voie, dacă nu, atunci când vreau să fac întreruperea de sarcină, mâna mea să înţepenească, nici să nu o pot duce la gură . Şi vei vedea că o să ai mâna înţepenită. E.: Doamne fereşte. V.P.: Păi de ce „Doamne fereşte”? Aşa eşti corectă. E.: Ştiţi ce se întâmplă, acum eu sunt hotărâtă să nu mai fac, dar, la serviciu, fiecare medic are programată o zi sau două pentru chiuretaje. Aşa făceam cam 150 de chiuretaje pe lună, sau poate şi mai mult. În ultima vreme am redus cifra, dar tot fac, căci vin cunoştinţe, rude, prieteni şi mă roagă să fac, şi tot fac, dar mai puţine. Dar ştiţi câte belele am pentru că nu vreau să fac mai multe? V.P.: Ce belele poţi avea? E. (foarte iritată, aproape răstindu-se la Valeriu Popa): Mă dau afară din serviciu. Eu ce să fac? Nu mă pricep să fac bani. Din ce trăiesc? V.P.: Mai am în tratament doctoriţe ca tine. Ştii cum sunt? Nu discută! Nu fac chiuretaje şi gata. Poţi s-o omori, să o dai afară din serviciu, nu face. Învaţă cuplurile cum să nu ajungă la chiuretaj dacă nu vor copii, iar operaţii fac doar în cazuri extreme. E. (aproape disperată): Păi, mă dau afară din serviciu. V.P.: De ce? E.: E datorie de serviciu şi refuz să o fac. V.P.: Nu e datorie de serviciu să omori. [Referitor la avorturi, părintele Arsenie Boca îi spunea unei persoane, medic ginecolog, venite la el pentru sfat: „Nu mai omorî! Mai bine mori decât să

omori”. (Natalia Corlean, Părintele Arsenie Boca - o viată închinată schimbării vieţii noastre) (n.a.)] E.: Cine ne-a dat voie nouă, doctorilor, să chiuretăm? Cine? V.P.: Prostia omenească. Dumneavoastră, dacă veţi fi toţi convinşi că ceea ce faceţi este o crimă, şi dacă puneţi piciorul în prag şi nu mai acceptaţi să faceţi chiuretaje, ceva se va schimba în bine în ţara asta. Să ştii, autocriminal este cel care cere chiuretajul şi criminal este cel care consimte şi îl face. La un moment dat femeia renunţă la împotrivirea înverşunată, răsuflă prelung, stă pe gânduri, apoi zice: E. Sincer să spun, de mult e o luptă în sufletul meu, cum să renunţ la ce fac, dar rămân pe drumuri şi nu-mi convine. Dar nici nu mai suport ce fac. Trebuie să renunţ. Indiferent ce se întâmplă. Aştept şi de la Dumnezeu un ajutor, să ştiţi. Cea mai mică portiţă dacă mi se oferă, o accept. V.P: Rugaţi-vă cu sinceritate, seara, înainte de culcare. E.: Dumneavoastră vă consideraţi un om bun? V.P: Nu. Eu nu sunt încă om. Prin ceea ce fac încep să mă apropii de cuvântul om. E.: Păi dacă dumneavoastră nu sunteţi om, înseamnă că noi suntem.... V.P: Când voi ajunge să fiu cu adevărat om, nu mai vin pe Pământ. E adevărat că există şi fiinţe foarte evoluate care vin pe Pământ numai cu misiuni în slujba Divinităţii. E.: Dacă am pacienţi sau cunoscuţi şi nu ştiu cum să-i ajut, pot să-i trimit la dumneavoastră? V.P: Mai întâi îi întrebi: „Crezi în Natură mai mult decât în medicină?” şi dacă spun că da, atunci le zici: „Uite, te trimit la cineva care te poate sfătui, îţi poate

spune ce afecţiuni ai, de ce le ai şi ce poţi face ca să scapi, cu voia lui Dumnezeu”. E.: Totuşi, oamenii or să întrebe... V.P: Şi le mai spui: „Poţi să stai nemâncat 21 de zile, să bei 2 litri de apă distilată pe zi şi să faci câte două clisme?” E.: Păi nici nu cred că e posibil. V.P: Uite, îţi dau o casetă video, ai aici 4 cazuri incurabile din punct de vedere medical, cum au fost aceşti oameni înainte de a începe tratamentul, în timpul tratamentului, şi mai sunt filmaţi şi la 2-3 ani după ce au terminat postul. E adevărat că ţin anumite regimuri în continuare, dar să-i vezi ce plini de viaţă sunt şi cum s-au schimbat. Nu mai sunt bolnavi. Dar, atenţie! Dacă timp de 7 ani nu respectă cele recomandate ca mod de viaţă, boala poate reveni. Aici e marele pericol. Ţin regimul un an, doi, se simt bine, uită că sunt încă bolnavi şi se apucă de prostii. Mănâncă ce nu trebuie, se apucă de afaceri, intră într-o stare de stres continuu şi de oboseală, şi boala revine. Şi nu mai am ce să le fac. E.: Dar aceste realizări ar putea fi cunoscute de toată lumea, ar trebui să li se facă publicitate. V.P: Nu, doamnă. Nu vreau publicitate. Că mulţi văd, puţini înţeleg. Şi nu vreau să fac rău. Pentru că gândul este forţă. Iar dacă oamenii gândesc rău despre mine şi nu au dreptate, gândul lor vine la mine, loveşte în aura mea şi este respins, apoi se întoarce la ei cu dublă intensitate, iar ei au de suferit fără ca măcar să înţeleagă de ce. E.: De ce nu înţeleg? V.P: Uite, domnul care stă lângă dumneata a avut ceva probleme. L-am sfătuit ce să facă, a făcut şi este bine acum. El mă înţelege. Dar întreabă-l cât de greu i-a fost, când a vrut să explice şi altora; a văzut cum se

loveşte de zidul ignoranţei oamenilor între care trăim. Şi a povestit şi în familie cum s-a făcut bine. Nu a fost crezut. Dacă în familie, unde este cunoscut, nu a găsit înţelegere, dar printre străini! Şi totuşi, uneori te înţelegi mai bine cu străinii decât cu ai tăi. E. (arătându-i lui Valeriu Popa fotografia unchiului ei): Domnule Popa, puteţi spune ceva despre unchiul meu? V.P.: Aveţi grijă de dânsul, că este cardiac. Are o aciditate foarte mare. Trebuie să înveţe să mănânce; când mănâncă, să fie cu gândul la masă. Mănâncă mult, e lacom şi carnivor înrăit. Toate acestea vor culmina printr-un cancer la intestinul gros, dacă va continua să fie gurmand. E în faza de început. E.: Cum aşa? V.P.: Nu te uita la mine aşa, că eu spun ceea ce-mi spune el. (uitându-se la o altă fotografie din mâna doctoriţei, i se adresează în continuare acesteia) Dânsul e tata? E.: Da. V.P.: Scrie: are sinuzită, otită, aciditate mare, mănâncă repede, nervos, are tahicardie, auriculul stâng, valva închide şi nu deschide. E.: Are probleme cu inima. V.P.: La coloana vertebrală, L4-L5 dureri, piciorul stâng amorţeşte, varice la picioare. Nu aude bine cu urechea dreaptă. Vrea să facă ceva pentru dânsul? (Caută între timp într-o mapă cu regimuri xeroxate) în ce lună e născut? E.: în iunie. V.P.: La ce dată? E.: înainte de 15, nu mai ştiu exact. V.P.: Bine, dă-i să ţină acest regim şi după 45 de zile să vină la mine.

„Dacă nu scot frica de moarte din oameni, nu pot lucra cu ei” E. (continuând discuţia): Şi eu ce am? V.P.: Ai probleme cu ovarul drept, o anexită, de când erai mică. Cât timp ai alăptat? E.: Vreo două luni. V.P.: Şi nu ai alăptat două luni proporţional cu ambii sâni. E.: Nu. V.P.: Sânul stâng ţi-a rămas repetent. E.: Sânul stâng... da. V.P.: Ştii că el este împărţit în segmente, ca o portocală. E.: Da. V.P.: Porţiunea asta care duce către ganglioni îţi dă dureri înaintea ciclului. Aici ai înţepături. Apucă-te şi fa ce trebuie ca să nu ajungi la operaţie. Ştii de ce femeile au ciclu periodic? E.: Ca să poată avea copii. V.P.: Dar de ce? E.: Nu ştiu la ce vă referiţi. V.P.: îţi spun acum. Ciclul periodic lunar este determinat de Creaţie, ca mama să elimine din organism elementele toxice din sânge pentru a fi curată pentru o nouă fecundare. La unele femei, care nu au ciclul regulat, sângele se strică şi eliminarea lunară durează chiar şi 7-8 zile, sau chiar mai mult. Unele au dureri foarte puternice deoarece coborârea unui ovul este asemănătoare, la o scară mai mică, bineînţeles, cu o naştere. E.: Da, aşa este. Dar eu ce să fac?

V.P.: Stai că n-am terminat. La vârsta de 12-l3 ani ai avut o lovitură aici şi mai târziu ai făcut operaţie. E.: Aveţi dreptate. V.P.: Ai eliminat efectul, dar cauza încă există. Eşti decisă să faci ceva cu tine? E.: Da, trebuie. V.P.: Pentru început îţi dau regimul acesta, pentru 45 de zile. E o probă; dacă îl ţii, vii apoi la mine şi mai stăm de vorbă. E.: Dar vedeţi dumneavoastră, când să ţin regimul ăsta cu ulei, cu clisme, că am serviciu, n-am timp. V.P.: Şi la ochiul drept îţi pui comprese cu frunze de varză în fiecare zi, că ai un început de cataractă. Şi pui până când apare un furuncul, că te-ai lovit la ochi când ai fost micuţă. E.: Da, mi-aduc aminte. Şi cât ţin varza? V.P.: De seara până dimineaţa. 45 de zile. Şi dacă apare furunculul la ochi sau iese prin ureche să nu te sperii. Înseamnă că a început să scoată de acolo. Daa... lovitura a fost tare puternică, ai fost aproape în stare de comă. E.: Da, m-am lovit tare şi am leşinat. Dar cum fac cu regimul? V.P.: îi faci mici ajustări, în funcţie de programul de la serviciu. E.: Dar ce fac când am gărzi? V.P.: Nu ai gărzi în fiecare zi. Când eşti în gardă mai sari ce nu poţi face. E.: Garda începe azi dimineaţă şi se termină mâine la prânz. V.P.: Nu înţelegi? Faci ce poţi. Şi dacă vrei cu adevărat, vei putea face destul de mult ca regimul să-şi păstreze eficienţa. E.: Bine.

V.P.: în loc de 45 de zile, prelungeşti regimul cu numărul de zile în care ai avut gardă şi nu ai putut să-l respecţi. E.: Aşa da. Că e greu şi pentru mine. V.P.: Eu spun că viaţa de doctor e foarte grea. A doctorului adevărat. E.: Aşa e. Într-o seară am intrat în operaţie cu o doamnă mai mult moartă decât vie, şi m-a durut inima o oră întreagă. V.P.: Aşa este. Căci e o dăruire. Şi pe nimeni nu interesează preţul pe care îl plăteşti. Dar acesta nu e un motiv să te transformi în rechin. E.: Şi unii îmi mor în mână. V.P.: Şi mie îmi mor destui. Dar eu le dau să completeze o fişă. Şi le spun: „Eu te pot sfătui, dar nu pot să-ţi dau zile de viaţă sau să-ţi spun că scapi în mod sigur. Îţi arăt oameni, bolnavi, pe moarte, care au făcut tratamentul şi au scăpat”. Dar în paralel eu ţin conferinţe şi le explic oamenilor ce este moartea şi cum se moare. Cu exemple şi probe. Şi atunci ei nu mai au frică de moarte. De obicei, avem frică de ceea ce nu cunoaştem. Iar eu, dacă nu scot frica asta din ei, nu pot lucra cu ei, pentru că în condiţiile astea ei nu pot ţine regimurile. Această pregătire spirituală ar trebui făcută mai ales de doctori şi de preoţi - mă refer la cei bine pregătiţi, la cei dăruiţi, oameni potriviţi la locul potrivit. În Tibet, omul cel mai important nu este cel care te aduce la viaţă şi te creşte, ci acela care te învaţă ce este moartea şi cum se moare. Pentru ei, moartea este un moment crucial în existenta omului, căci de felul cum eşti îndrumat să treci acest prag depinde ce se întâmplă cu tine după aceea. Bineînţeles, la fel de important este şi felul în care ai trăit, căci ei sunt convinşi că tot ce fac li

se înregistrează şi fericirea sau nenorocirea lor viitoare depinde de faptele lor din viaţa prezentă. Moartea este un act fiziologic. Ne-am născut, trăim şi trebuie să murim. E necesară învăţarea semnificaţiei acestui fenomen, cum are loc şi de Ce- Nu trebuie să fugim de el. E.: Cum să faci asta cu doctorii? Pe cei mai mulţi nu-i interesează. Şi dacă vrei într-adevăr să faci ceva, eşti marginalizat, exclus. V.P.: Aşa e. Eu, la început, am fost „oaia neagră”, apoi, în timp, am devenit gri şi acum unii mă consideră albă. Am crezut în ce fac, am avut şi stăruinţa să continui, şi acum sunt ascultat. Pentru că faptele vorbesc pentru mine. Şi orice om de bună credinţă, în faţa evidenţei repetate, acceptă. [Această răbdare şi credinţă nestrămutate veneau din convingerea lui Valeriu Popa că schimbarea gândirii şi a comportamentului semenilor săi în sensul determinării acestora de a căuta răspunsuri la întrebările fundamentale, de ordin spiritual, ale omenirii, este cea mai mare realizare pe acest pământ. Şi Apostolul Pavel a avut această străduinţă: „Tuturor toate m-am făcut, pentru ca, în orice chip, să-i mântuiesc pe unii”. (1 Cor. 9:22) (n.a.)] E.: Domnule Popa, aici scrie de nişte spălături cu ceai, chiar trebuie să le fac? V.P.: Da, pentru că ai pe col o leziune care s-a închis, dar nu e vindecată. E.: A fost o leziune, dar cu mulţi ani în urmă. V.P.: Aia stă la pândă. E.: Îhâm... dar nu e de cauterizat. V.P.: Nu. Nu umbli la ea. Chiar dacă se deschide, nu umbli la ea. Faci ce scrie acolo şi nu mai ai nevoie de

nimic. Cu ajutorul spălaturilor, zona se curăţă şi se reface. E.: Dar acum nu se vede nimic. V.P.: Nu se vede. E o leziune închisă. Dar ţine minte: dacă nu faci nimic, când ajungi la menopauză, ajungi cu ea în floare. Acum te mai descurci lunar, la ciclu. E.: Eu mă gândesc la ceva tratamente... V.P.: Nu umbla cu tratamente hormonale, dacă vrei să-ţi fie bine, fă ce te-am sfătuit. E.: Şi cu nodului de la sân ce fac? Acum 3-4 ani am fost la Şapte fraţi şi mi-a zis să nu-l operez, să-l las acolo. V.P.: Un medic deştept. E.: Da, dar ştiţi toate teoriile astea noi... am citit ultimele studii ale unor americani care spuneau că cel mai bine e ca orice este tumoral să fie extirpat. V.P.: Doamnă, faci cum vrei, citeşti şi de acolo, citeşti şi din ce ţi-am dat eu şi decizi. Căci tu eşti stăpână pe corpul tău. Dacă te operezi, ţine minte, elimini efectul, dar cauza rămâne. Şi mai ţine minte, doctoriţo: dacă nu ierţi ce urăşti — căci eşti foarte rea uneori şi inimoasă alteori starea de ură îţi menţine aciditatea crescută în sânge şi nu te vindeci. E.: Cafea am voie să beau? V.P.: Nu. Cafeaua este un gudron, o prăjeală care nu îţi face bine. E.: Dar inima? M-am supărat tare şi m-a durut. V.P.: Inima nu se îmbolnăveşte. E.: Şi cu rinichii ce fac? V.P.: Rinichiul e un filtru. Dacă nu mai ai aciditate, respecţi o nutriţie bună şi se curăţă şi filtrul. E.: Despre fetiţa mea ce puteţi să-mi spuneţi?

V.P. (uitându-se la fotografia fetiţei): E anemică. Să bea lapte crud de capră roşie şi pentru viermii intestinali să ia seminţe de dovleac crude cu ceai de cimbrişor, o linguriţă de ceai de cimbrişor la o cană de ceai, iar în supa pe care o mănâncă să pună două-trei linguri de tărâţe. E.: Domnule Popa, fetiţei pot să-i dau carne? Are 3 ani. V.P.: Ai face bine pentru sănătatea ei să nu-i dai carne până la vârsta de 7 ani. E.: Dar copilul se dezvoltă fizic şi psihic în perioada asta, îşi dezvoltă inteligenţa, cum să nu-i dau carne? V.P.: Doctoriţo, noi suntem făcuţi să trăim cu legume, fructe, cereale şi seminţe, nu cu carne. Îi distrugi din start sistemul digestiv, îi creşti aciditatea în exces, îi dereglezi computerul digestiv, secreţiile gastrice, concentraţiile care se refac foarte greu, dacă se mai refac. Nu înseamnă că nu poate trăi şi aşa, dar cu mai multă suferinţă şi mai puţini ani decât ar fi putut. E.: Păi, îi dau nişte carne de pasăre. V.P.: îi dai seminţe de dovleac! E cea mai bună proteină. Şi îi dai grâu încolţit. Şi are tot ce-i trebuie ca să crească frumos. Să nu-i dai prăjituri de la magazin. Îi dai prăjituri făcute în casă, cu miere, nucă, grâu încolţit, stafide, fără zahăr. (Un bărbat din cameră îl roagă pe Valeriu Popa să-i spună şi lui ceva despre el.) V.P.: Dă mâna încoace. Aciditate, ulcer gastric, gastrită, învaţă să le tratezi. Pui comprese cu frunze de varză la glezna dreaptă că ai avut o entorsă. Ai 4 lovituri la cap, una în frunte, te-ai lovit de o scară sau nu ştiu de ce, pui tot comprese cu frunze de varză. Sinuzită cronică, probleme cu ficatul. Să nu mai bei alcool înainte de masă nici dacă te bate cineva. După masă,

din când în când, merge un pahar de vin. Ai un început de prostatită, o răceală în zona spatelui, L4, L5, şi rinichii amândoi prinşi. „Să-i facă preotul o slujbă şi îi trece” (O altă persoană din cameră îi întinde o fotografie lui Valeriu Popa.) V.P. (despre persoana din fotografie): A avut o căzătură şi s-a lovit la coloana vertebrală. În piciorul stâng a avut o înţepătură, o muşcătură la pulpă. O bilă leneşă, o durere de cap continuă, migrenă pe dreapta, o forma astmatică, cardiacă, dureri în zona cordonului ombilical. Să-şi pună comprese cu frunză de varză. (Altcineva îl întreabă despre o femeie care-i este rudă) V.P.: A prins o frică în ea de nu mai iese din casă. Merge în jurul casei, lucrează acasă, îşi câştigă existenţa, face croitorie, dar nu se îndepărtează de casă. Cum o duci la mai mult de 30-40 de metri depărtare de casă, leşină. S-a speriat, a avut o sperietură puternică, a vrut cineva să-i spargă casa şi de aici a rămas cu problema asta. Dacă e la voi un preot mai priceput, chemaţi-l să-i facă 0 slujbă şi îi trece. Discuţie cu o doamnă fascinată de spiritualitatea indiană Valeriu Popa: De ce spui rugăciunea indiană şi nu o faci pe cea creştină? P.: Nu ştiu dacă e aşa de important ce fel de rugăciune spui. V.P.: E foarte important. P.: De ce?

V.P.: Pentru că în final este mărturisirea ta de apartenenţă la un neam şi la religia lui. P.: Dar eu cred că prin rugăciunea indiană care mie mi-a produs o stare benefică, simţită concret, pot, la rândul meu, să-i ajut şi pe alţii. V.P.: Dar de ce nu faci acelaşi lucru sub îndrumarea unui preot român, dintre cei care au făcut să se vorbească despre ei prin faptele lor bune? De ce apreciezi mai mult tema indiană decât religia creştină? P.: Pentru că religia noastră pune prea insistent accentul pe ideea de păcat şi creşte sentimentul vinovăţiei în mod exagerat. În plus, la noi, de pe vremea lui Ceauşescu, totul este încorsetat, ne e frică şi să mai gândim. V.P.: Fiecare popor îşi merită conducătorul ales. Dacă poporul din care faci parte are multe păcate de plătit, oamenii îşi aleg conducători care le provoacă suferinţă, umilinţă, lipsuri, ca să-şi spele din păcate. Poate şi această exagerare a sentimentului de vinovăţie este necesară poporului nostru, tot pentru ispăşirea unor păcate ale neamului. Oricâte nereguli ai găsi în felul în care unii promovează religia noastră, nu-i întorci spatele, nu renunţi la ea ca să te duci în altă parte doar pentru că o altă religie îţi satisface mai bine interesele. Rămâi aici, şi prin acumulările tale cantitative şi calitative fa să fie mai bine aici, la noi. Tu ai făcut facultatea de Filozofie, ai făcut studii comparate de religie, ai căutat, ai un bagaj imens de cunoştinţe, gândeşti şi vezi viaţa altfel. Ai mers mai departe, ai început să fii practicantă, ţii posturi, te rogi, ştii mai multe. Dar poate că în ţara asta tu faci parte din cei 5-l0% care au o asemenea pregătire. Restul? Câţi meditează sincer, se roagă sincer, în mod repetat, zi de zi? Câţi se gândesc cu seriozitate la mesajele şi

învăţăturile creştine atât de mult încât să dorească aprofundarea şi trăirea lor sinceră? Cea mai mare parte au preocupări ce ţin doar de partea materială: cum să mai câştig un ban, să-mi iau o maşină, o casă, cum să mai fac o şmecherie ca să mai iasă ceva. Pe ei nu-i interesează să afle, să înveţe, nu caută desăvârşirea. Burta plină şi buzunarul cu cât mai multi bani. Şi atunci, dacă aceştia reprezintă 70-80% din populaţia ţării noastre, poate că nu întâmplător preoţii insistă în mod exagerat pe tema păcatului, a vinovăţiei şi a plăţii prin suferinţă. Tu vrei o explicare liberă, spunerea şi a altor taine în mod public. Când gradul de evoluţie al acestui popor va permite acest lucru, unii preoţi o vor face. Odată ce te-ai născut într-o religie, trăieşti şi mori în religia ta, fără să aderi la altă formă de religie. Că vrei să studiezi, să cunoşti şi prin cunoaştere să devii mai bun, rămânând însă în religia ta, foarte bine. Dar să-ţi schimbi religia în care te-ai născut, să o negi, e un mare păcat. Dacă trebuia să te naşti budistă, budistă te năşteai. Că momentan budismul îţi satisface mai bine nişte interese de ordin psihic, că îţi explică mai bine ceea ce eşti tu în Creaţia lui Dumnezeu, asta e numai pentru tine şi nu trebuie să te facă să te îndepărtezi de religia ta. Din contră, trebuie să te facă să o înţelegi mai bine, să o iubeşti mai mult, şi cu ceea ce ştii să contribui ca şi alţii să o iubească şi să şi-o însuşească. P.: Dar eu mă simt foarte bine în religia indiană. Şi am primit toate explicaţiile la întrebările pe care le aveam, iar ai noştri nu m-au lămurit deloc. Eu nu renunţ la libertatea mea de gândire, orice mi-aţi spune. V.P.: Să ştii că dacă o să cauţi cu perseverenţă, vei găsi răspunsuri şi la noi, numai că deocamdată religia noastră, ca predare, e mai mult exoterică decât

ezoterică, iar cunoaşterea ezoterică se obţine cu multă muncă şi suferinţă. Or mulţi dintre preoţii noştri trăiesc între oameni şi, asemenea lor, puţini sunt dispuşi la caznele astea. [În anii ’50-’90, biserica noastră ortodoxă abia şi-a păstrat identitatea, nemaipunându-se nicidecum problema unei predări ezoterice a învăţăturii creştine. Totuşi, aceasta a existat cândva, în perioada interbelică, având o înaltă ţinută morală şi intelectuală. În acest sens, redau câteva rânduri scrise de preotul Nicolae N. Streza: „Părintele Nicolae Mladin, care ne preda, în anul III de teologie, Morala şi Mistica, ne-a vorbit despre asceză, despre cele trei faze ale misticii: purificarea, iluminarea şi unirea sau contemplaţia şi extazul, la care au ajuns unii sfinţi. Contemplaţia, extazul, răpirea cum i se mai zice, este însă darul lui Dumnezeu, pe care-l acordă unora dintre sfinţi. Cine ar vrea să ştie mai mult despre aceste fenomene ale ascezei şi misticii, să citească Prelegerile de Mistică ale părintelui Nicolae Mladin, pe care le-am editat în 1996 la Târgu Mureş, după notiţele mele, după aproape 49 de ani de când ne-a predat cursul de mistică. Nichifor Crainic, I. G. Savin, Părintele Stăniloae şi părintele Mladin au fost pionierii studiului misticii în şcolile de Teologie (Bucureşti şi Sibiu) de atunci. Curând, prin 1950, studiul misticii a fost interzis de către autorităţile atee de atunci”. (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie). (n.a.)] Oare de ce nu s-a reintrodus nici până în prezent? [Marele mistic şi ascet Sfântul Simeon Noul Teolog, a ajuns la stări mistice excepţionale, miluit de Dumnezeu, încât a făcut o afirmaţie uluitoare: „Sunt om prin fire, dar Dumnezeu Prin har. Dar priveşte ce înţeleg eu prin har: unirea cu el în chip sensibil, mintal, fiinţial

şi duhovnicesc. Căci curăţit prin Pocăinţă şi şiroaie de lacrimi (asceză) mă împărtăşesc de trupul îndumnezeit (în Sfânta Euharistie) ca de Dumnezeu şi devin şi eu Dumnezeu, prin unirea cea negrăită, (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)] P.: Domnule Popa, eu vreau să spun că fiecare îşi găseşte calea lui, care rezonează mai bine cu interiorul său. Iubesc căutarea lui Dumnezeu şi a Voii sale, nu însă dogmele şi instituţiile pământene care îşi arogă drepturi absolute... mai ales asupra conştiinţei mele. V.P.: Da, dar fără să renegi religia în care te-ai născut. P.: Da de ce fără? Eu aparţin oricărei religii şi aparţin umanităţii în general. Şi asta este părerea mea, ceea ce sunt eu. Cred în Dumnezeu, dar nu cred că sunt proprietatea nici unei religii în particular. Mă duc acolo unde mă regăsesc mai bine. Eu nu trebuie să stau cu capul într-un sac. Pot să fiu deasupra tuturor sacilor. V.P.: Bine, atunci ne oprim aici. Uite, îţi dau nişte materiale de citit, şi după aceea, după o vreme, mai vorbim. Şi chiar dacă nu vrei să mă auzi, ţine minte: ai venit la viaţă aici, eşti român şi creştin ortodox ca să faci tot posibilul să te desăvârşeşti pe această cale spirituală.

„Nu mai daţi vina pe altcineva pentru suferinţele voastre” O doamnă relatează: - Dumnezeu aşa a vrut, să mă întâlnesc cu domnul inginer Valeriu Popa, într-o perioadă a vieţii mele când era să mor. Acum am 74 de ani. Cu 7 ani în urmă

trebuia să mă operez de nodul tiroidian. De ce a apărut această boală? Se presupune că din cauza Cernobîlului. Valeriu Popa, care era de faţă la relatarea doamnei, o întrerupe: - Greşeală. Ţineţi minte! O exprimare din care rezultă că altcineva e vinovat pentru ceea ce ni se întâmplă nouă. Sunt mulţi oameni care au trecut prin acea perioadă şi nu s-au îmbolnăvit. De ce? Cei care au fost expuşi în acea perioadă şi aveau un grad ridicat de intoxicare a sângelui au manifestat predispoziţie la îmbolnăviri. Vă rog să ţineţi minte: nu mai daţi vina pe altcineva pentru suferinţele proprii. Doar voi sunteţi cauza propriilor dureri. Doamna continuă: - Da. Deci am făcut o serie de tratamente pentru nodul tiroidian. Îmi era dificil să procur medicamentele străine recomandate de doctor. Cu toate îngrijirile ce mi s-au dat din partea unor medici pe care îi stimez pentru că doreau să mă vindece, în final aceştia mi-au spus că singura posibilitate rămasă era operaţia. Asta se întâmpla cu 9-l0 ani în urmă. Auzind de inginerul Valeriu Popa, i-am scris câteva scrisori rugându-l să mă ajute, dar nu am primit nici un răspuns. După un timp am aflat că în ziarul România liberă fusese publicat un anunţ că inginerul Valeriu Popa a decedat şi data înmormântării. Atunci mi-am zis că trebuie să merg la operaţie, dacă Valeriu Popa a decedat. Totuşi, nu doream să fac operaţia, căutam s-o mai amân. Nici măcar nu ştiam că locuiesc lângă dânsul şi că la 2 paşi de mine este „cabinetul” iui, care, de fapt, era parcul „23 August”. Era în timpul verii, pe 18 iunie, trebuia să mă internez pentru operaţie. Merg la spital. Era o căldură insuportabilă în acea vreme în Bucureşti. Când ajung la

doctor, după o scurtă discuţie, acesta mă roagă să amân operaţia pentru la toamnă, deoarece căldura mare îngreuna desfăşurarea normală a operaţiei. Eu m-am bucurat, îmi dădusem seama că este cancer. Când faci tratament îndelungat ca la carte fără nici un rezultat pozitiv, ce poate să însemne asta? Când, în loc să stagneze dezvoltarea nodului, acesta creşte, ce poate fi? Mi-am zis: „Ei, până în toamnă mai trăiesc!” În urmă cu 14 ani fusesem operată de monturi şi în urma operaţiei am rămas cu degetele mari de la picioare anchilozate, aveam încălţăminte ortopedică specială şi abia puteam să merg. Fiind ceva mai liniştită că deocamdată nu trebuie să mă operez, ajunsă aproape de casă, m-am gândit să merg puţin în parcul „23 August” să mă răcoresc. În parc, pe o bancă era un domn pe care 1- am considerat un turist, înconjurat de foarte mulţi oameni cărora le arăta nişte foi, ceva reviste. Curioasă, întreb pe cineva: - Cine este omul acela? Inginerul Valeriu Popa, ăla cu minunile lui, îmi răspunde un cetăţean. - Dar cum se poate, eu ştiam că a murit! — am exclamat eu. M-am apropiat de mulţimea de oameni şi când am ajuns lângă el, l-am auzit vorbind despre grâul încolţit. „Ăsta e”, mi-am zis. N-am mai aşteptat la rând, deşi era o mulţime de oameni înaintea mea, am uitat de bunul simţ şi am dat buzna prin mulţime. Pe bancă, lângă Valeriu Popa, se afla un domn căruia îi dădea indicaţii referitoare la un regim. L-am întrerupt: - Bună ziua, domnule inginer. V-am scris atâtea scrisori şi nu mi-aţi răspuns la nici una. Am fost să mă operez, dar am fost amânată tocmai la toamnă.

Dumnealui a înţeles în ce situaţie eram şi mi-a întins mâna. Eu nu ştiam că metoda lui e să palpeze o zonă de lângă degetul mare, după care îţi spune ce ai. Am crezut că-mi întinde mâna ca să ne prezentăm. Întind mâna şi spun cum mă cheamă. Dar el îmi ia mâna şi îmi spune că am cancer tiroidian. Apoi zice: - Dar eu nu îi zic cancer, zic sânge intoxicat gradul 2 şi jumătate. În mod normal, când auzi că ai cancer, leşini. Dar eu l-am întrebat: - Şi acum ce trebuie să fac? - Aduceţi două fotografii 13/18 şi o adeverinţă de la doctor că boala nu răspunde la tratament medicamentos şi se recomandă regim naturist, şi veniţi la mine - mi-a răspuns el. Când am auzit, am plecat cât am putut de repede să fac pozele şi să obţin adeverinţa. Cu greu am obţinut actele şi am început tratamentul. La început post, apoi regimuri. De 7 ani sunt în tratament la domnul inginer şi mă simt bine, de parcă n-aş fi fost niciodată bolnavă. Mi-a explicat atunci că e vorba de o dezintoxicare a sângelui, că tratamentul durează 7-9 ani, că e greu, dar am şanse de autovindecare. Nu e un regim uşor, dar dacă preţul e recâştigarea dreptului la viaţă, merită. Am început cu 21 de zile de post cu apă distilată. Eu sunt creştină ortodoxă. Mi-e ruşine, dar n-am reuşit să citesc toată Biblia, că nu înţeleg unele lucruri, şi dacă nu înţeleg nu pot să merg mai departe. Dar cred şi nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu. Într-o noapte, după vreo 14 zile de post, simt dureri îngrozitoare în laba piciorului stâng. Ăsta-i barometrul meu, înseamnă că a doua zi plouă. După vreo oră mă lasă piciorul stâng, începe să mă doară dreptul. A doua zi, n-a plouat. „Poate plouă la noapte”, îmi zic. Noaptea

următoare iar încep durerile. A treia noapte durerile au fost insuportabile. Nemaiştiind ce să fac, am început sămi masez uşor labele picioarelor. Când am început de la degetul cel mare, cel anchilozat, am simţit că se mişcă. Am crezut că s-a fracturat. M-am speriat, am încetat masajul şi mă gândeam să chem salvarea, să merg la spital să-mi pună piciorul în ghips. Când mă dau jos din pat observ că pot mişca degetele, că merg bine. Nu-mi venea să cred. Erau 14 ani de când nu-mi mai simţeam degetul mare, era anchilozat, nu puteam merge normal. Şi după 14 zile de post cu apă distilată, mergeam iar normal. De bucurie, nu mai ştiam ce să fac. În ziua următoare am mers în parc, la domnul inginer. Când mă vede îmi zice: - Dar n-au trecut 21 de zile. Atunci eu am exclamat: - Uitaţi-vă că pot să merg. După 14 zile mi-a trecut anchilozarea de la picioare. Domnul inginer mi-a confirmat că postul şi regimurile pot vindeca şi alte afecţiuni cronicizate în timp. Mi- a trecut orice îndoială şi am continuat cu încredere tot ce mi-a spus dumnealui să fac. De atunci au trecut 7 ani de regimuri, mă simt bine şi mă bucur de viaţă. „În România, Dumnezeu îşi va arăta puterea” Într-o zi, vine acasă la Valeriu Popa o doamnă, B., realizatoare de programe pe teme de spiritualitate şi naturism, de la o televiziune, împreună cu un coleg de-al ei, A. După ce fac cunoştinţă cu Valeriu Popa şi îi spun de ce au venit, acesta îi întreabă: Valeriu Popa: Ce ştiţi voi despre această temă?

A.: Sunt un începător şi nu am aproape nici un fel de cunoştinţă în domeniu. V.P.: Ca să faci o emisiune bună trebuie să ai cât de cât nişte noţiuni. E logic? A.: Da. Corect. V.P.: Eu vă pun câteva întrebări. De ce vreţi să trăiţi? A.: Am un copil care vreau să-l... V.P.: Zero tăiat. Nu te mai ascult. A.: Am un vis şi vreau să-l îndeplinesc. V.P.: Ce? A.: Doresc o viaţă mai bună, să plec din cloaca asta în care trăim. V.P.: Zero tăiat şi la tine. Nici să nu te gândeşti. Acuma, că te-ai întâlnit cu mine, nu mai pleci din ţară. Numai lichelele, servitorii şi trădătorii pleacă din ţară pentru un trai mai bun. A.: Plec să-mi fac o situaţie şi mă întorc. V.P.: Eu vin de acolo. Şi vă spun cu mâna pe inimă: mi-e ruşine de poporul ăsta că nu am avut atâta cultură încât să nu plecăm din ţară, ca să nu devenim servitori la servitori, hoţi şi vânduţi pentru o mână de bani. E o ruşine să plecaţi, dacă sunteţi tineri cu demnitate. Tot răul lumii de acolo vine. Cei care plecaţi, adesea aduceţi înapoi răul, frumos poleit cu intenţii bune. De fapt, ceea ce vă motivează e lăcomia, dorinţa de a face bani, de a vă împopoţona cu maşini, cu case... Câţi sunt cei care au adus un bine acestei ţări? Foarte puţini. Spuneţi-mi unul care s-a întors în ţară şi, cu acumulările lui, să lupte să ne înveţe să fim mai buni, mai credincioşi, mai iubitori de neam şi de strămoşii noştri. Poate or fi, dar foarte greu găseşti unul care să se fi întors după 10-20 de ani şi să facă aşa ceva.

A.: S-ar putea să aveţi dreptate. V.P.: Ţineţi minte: n-aţi venit întâmplător la mine, aţi fost aduşi. Dacă sunteţi hotărâţi, eu fac un serial, dar nu oricum, ci de o manieră prin care să facem educaţie. 90% din emisiunile pe care le văd în general la televizor reprezintă o ruşine pentru televiziune. Puţine emisiuni au ca scop sincer educaţia, cultura, promovarea valorilor spirituale, cunoaşterea faptelor strămoşilor noştri, a jertfelor acestora. Aceste jertfe au făcut ca noi, astăzi, să avem o ţară şi un nume în lume. Şi noi ce facem cu această moştenire? O batjocorim. Eu, în emisiune, îţi pun întrebări, şi odată cu tine răspunde ţara. Mai gândiţi-vă dacă vreţi într-adevăr asemenea emisiuni şi ce consecinţe o să suportaţi. Eu sunt incomod, să ştiţi. Schimb mentalităţi. Şi sunt foarte dur. Eu cred că România este un loc în care Dumnezeu îşi va arăta puterea sa pe pământ. Spune-mi te rog, eşti credincios? A.: Da. V.P.: Şi tu? A.: Da. V.P.: De ce eşti credincios? A.: Cred în Dumnezeu pentru că am descoperit că mă ajută. V.P.: Tu? A.: Pentru mine lucrurile sunt neclare, aproape o continuă întrebare. V.P.: Crezi că eşti independent sau eşti dependent? A.: Cred că sunt dependent, dar mi-e greu să spun de ce, sau de cine. Cred că există Dumnezeu, dar cu sufletul, căci cu mintea am foarte multe îndoieli. V.P.: Să adaugi cuvântul „încă”. Pentru că, în primul rând, nu ai căutat cu adevărat. A.: Aveţi dreptate.

V.P.: Când cauţi, ai două variante: să găseşti sau să nu găseşti. Când nu cauţi, nu ai nici o alternativă. A.: Aşa e. V.P.: Ţi-e frică de moarte? A.: Aşa şi-aşa. Câteodată. V.P.: Eu vă întreb toate astea ca să văd unde vă situaţi faţă de ceea ce vrem să facem. Voi trebuie să vă pregătiţi ca să înţelegeţi întrebările pe care mi le puneţi. Eu nu vreau o emisiune în care să ziceţi: „o facem şi pe asta, ce-o ieşi, om vedea”. Că am fost invitat la o emisiune în direct şi când am vrut să vorbesc, după două- trei minute mi-au luat microfonul din mână, că nu le convenea ce spuneam; îi convingeam pe oameni, cu probe materiale, că pentru tratarea bolilor cronice natura e mai puternică decât orice medicină modernă, şi îi învăţam ce să facă ca să nu mai ia medicamente şi să nu mai fie nevoie să meargă la doctor, decât în cazuri de strictă necesitate. Deci, dacă apar la televizor, apar cu nişte oameni care vor să clădească ceva, să trezească dorinţa de căutare, nu pentru interesele meschine ale unora. Eu vreau să trezesc în oameni dorinţa de a cunoaşte. De ce? Pentru că poporul român şi în special tineretul are nevoie de orientare. Vedeţi, de sărbători, bisericile sunt pline. De ce? Poporul simte că suntem în preajma unor grele încercări, presimte că se apropie o mare nenorocire. Eu nu vreau să se întâmple ce ştiu eu că se va întâmpla. Să dea Dumnezeu să nu se întâmple. Şi asta e posibil numai dacă noi toţi ne întoarcem sincer, din inimă, la credinţă. Dorinţa mea pentru poporul român este ca prin aceste idei să-i fac pe oameni să dorească să fie mai buni şi să înceapă să aibă preocupări în acest sens.

A.: Am un coleg care a fost la dumneavoastră şi ne-a povestit cum i-aţi spus toate bolile de care suferă numai dând mâna cu el. V.P.: Aceste lucruri trebuie discutate. Cum e posibil să dau un diagnostic corect uitându-mă la o fotografie? Şi nu e un caz singular. Am saci de probe materiale, de diagnosticări corecte făcute pe baza fotografiilor sau prin telefon, nu mai vorbesc de situaţia când am în faţă individul: pun mâna pe el şi îi spun ce are. Mi-aduc aminte de o situaţie recentă. Vorbesc într-o seară cu o femeie din America şi-i spun: „Pune mâna pe fotografia persoanei despre care vrei să-ţi spun ce afecţiuni are”. Pune mâna pe ea, îi spun tot ce are persoana respectivă, după care îi mai zic: „Soţul dumitale a avut un accident, e în cărucior şi are două coaste rupte”. Femeia a amuţit. Nu o cunoşteam, nu-i ştiam familia. Cum am făcut? Nu eu am făcut. Eu nu sunt singur. Din noi pleacă o vibraţie. Ea este prinsă şi pe fotografie. Când îmi pui fotografia în faţă este exact ca atunci când îi dai câinelui poliţist să miroasă ceva ca să ia urma infractorului. De ce nu fac toţi ce fac eu? Unii dintre noi avem montat în sistemul nostru - de cine, cum şi de ce, este o altă discuţie amplă — ceva cu ajutorul căruia apare această proprietate. Deci fotografia este un mijloc de a intra în legătură cu persoana respectivă şi de a-i spune ceea ce are dreptul să ştie. De unde ştiu eu ce boli are persoana respectivă, de când şi de ce? Fiecare dintre noi avem înscrise în programul nostru boala sau bolile de care suferim sau vom suferi. În finit totul este programat, nimic nu e întâmplător. Liberul arbitru reprezintă o mică parte, dar care poate răsturna multe. Te întreb pe dumneata: de ce ai venit la viaţă? A.: N-am vrut noi. Am vrut noi să venim pe lume?

V.P.: Venim... şi suntem aduşi. Aici iar este necesară o discuţie amplă, cel puţin o emisiune întreagă. Nu ca să răspunzi în totalitate. Numai să porneşti un început de răspuns. Deci, dragii mei, ca să înţelegeţi puţin din ceea ce fac şi să avem un dialog folositor şi pentru voi şi pentru audienţă, ţineţi şi voi măcar 14 zile de post cu apă distilată, apoi regimul de revenire, şi după aceea pornim la treabă. „Îngerul tău păzitor ştie despre afecţiunea pe care o ai” Valeriu Popa: Cum fac? Eu nu fac nimic. Sunt un semen şi un contemporan de-al vostru care a învăţat de la Natură şi de la Divinitate nişte lucruri pe care vi le transmit, mai departe, vouă. Sunt doar un constatator, un iniţiator şi un îndrumător. Mi-am pus mâna pe tine şi tu îţi spui prin mine ce afecţiuni ai, de ce le ai şi ce poţi face ca să te însănătoşeşti. Unele lucruri pe care ţi le spun nici nu le cunoşti despre tine, dar acea parte din tine care te conduce, îngerul tău păzitor, ştie despre afecţiunea pe care o ai. Iar el mi-a spus mie, pe o cale încă necunoscută, şi eu ţi-am transmis ţie. Eu nu ghicesc nimic. La fel se întâmplă când am în faţa ochilor fotografia celui pe care îl diagnostichez. Este o legătură între mine şi cel din poză. Cum fac? Se va explica ştiinţific în anii care urmează. „Doamne, cu adevărat exişti!” O tânără, M., relatează: - Eram în a 8-a zi de post negru. Nu mâncasem nimic, nu mai puteam să beau nici apă deoarece

vomitam mereu. Mă hidratam prin clismă; făceam clismă cu 4 litri de ceai dimineaţa, 2 litri la prânz şi 4 litri seara. Nu mă simţeam bine şi tare mult doream să-l cunosc pe inginerul Valeriu Popa, căci începusem postul fără să-l cunosc. Soţul meu fusese la el şi astfel primisem sfaturile de care aveam nevoie. Îl aşteptam în parcul „23 August”, la amfiteatru. Când a venit, s-a apropiat de mine, s-a oprit în faţa mea, m-a privit lung şi m-a întrebat: - Vrei să devii mămică? I-am răspuns cu lacrimi în ochi: -Da! - N-o să fii acum, a zis dânsul, pentru că acum nu este bine. - Nu mă simt bine deloc - i-am răspuns. Valeriu Popa s-a apropiat la circa un metru de mine, a ridicat mâna stângă cu palma orientată spre inima mea. Lumea din jur a tăcut brusc şi privea atentă la ce se întâmpla. Eu nu mai spuneam nimic. Valeriu Popa şia plimbat uşor mâna de la frunte la inima mea. În clipa aceea am simţit că o forţă nevăzută îmi dă capul pe spate şi mă face să ridic ochii spre cer. Acesta era închis, înnorat, gata să plouă. Deodată am văzut cum s-a despicat cerul în două, un mănunchi imens de raze de lumină s-a revărsat asupra noastră, în special spre domnul ing. Valeriu Popa. Scăldată de acea lumină puternică, abia am mai reuşit să zic: „Doamne, cu adevărat exişti!”. Apoi am început să plâng în hohote. Atunci Valeriu Popa a lăsat mâna în jos, iar lumina s-a retras. Deasupra era iarăşi cerul înnorat, gata să plouă. El s-a dus apoi imediat la un copac din apropiere şi s-a apucat de o crenguţă. Încet, am început să-mi revin, plângeam liniştită. După această întâmplare m-am simţit bine toată durata postului. În a 17 zi am avortat

spontan. Fusese o sarcină toxică. Am început să ţin regimul de revenire de după post, apoi un regim indicat de domnul Valeriu Popa, iar după câteva luni am rămas însărcinată şi am născut un copil sănătos. Întâlnire cu un alt om Faptul că în preajma unor oameni ne putem simţi mai aproape de Dumnezeu, mi-a adus aminte să relatez continuarea interviului cu persoana care a avut şansa să cunoască, după ce domnul Valeriu Popa a părăsit această lume, şi un român simplu, minunat prin credinţa şi minunile petrecute în preajma lui. Ovidiu Harbădă: Despre nenea Ion ce poţi să ne spui? C: La nenea Ion am ajuns prima oară pe 19 iunie 1999, după ce o cunoştinţă care lucra la un post de radio ne-a povestit despre dânsul, fiind foarte impresionat de întâlnirea cu acest om. De comun acord am hotărât să mergem împreună la Ioneşti, peste o săptămână. Între timp am vorbit cu cel care filma cazurile grave ale unor pacienţi car veneau la VP, să pregătească camera de filmat pentru a înregistra întâlnirea, dacă ni se va îngădui acest lucru. Între timp a intervenit ceva în programul celui care trebuia să filmeze şi a trimis-o pe prietena lui cu noi, să filmeze la nenea Ion acasă. Pe drum, în timp ce-şi pregătea camera, a realizat că acumulatorul era descărcat şi uitase şi adaptorul prin care se putea reîncărca bateria. Ne-a spus dezamăgită că nu are ce să facă, dar va filma totuşi 5-l0 minute, cât o să ţină acumulatorul, să avem măcar câteva imagini. Între timp noi am pregătit reportofonul ca să înregistrăm discuţia, o parte fiind difuzată şi la postul de radio.

Când am ajuns la nenea Ion, am rămas surprinşi de modestia lui, era de statură mică, cu faţa brăzdată de riduri şi ochi albaştri, care, atunci când te priveau parcă treceau prin tine. Am stat de vorbă vreo 3 ore şi ceva. Ne-a povestit despre întâlnirile avute cu Maica Domnului şi cu Mântuitorul. Am fost surprinsă de ceea ce aflam, de complexitatea informaţiei, căci nenea Ion era un om simplu, cu 4 clase, avea gospodărie unde muncea toată ziua, nu avea timp de citit şi nici nu-l preocupa această formă de cunoaştere. Spunea lucruri pe care eu de curând le descoperisem citind cărţile măicuţei Veronica, care, la acea vreme nici nu erau tipărite, ajunseseră la mine xeroxate, în formă de manuscris. Descrierile lui corespundeau până şi la culori cu ce citisem eu, fapt care mi-a atras atenţia în mod deosebit. Acele lucrări nu erau tipărite şi în nici un caz nu ajunseseră la nenea Ion. Dânsul relata doar ce văzuse, vizibil marcat în timp ce îşi reamintea acele întâmplări. Concluzia mea a fost că dacă dânsul descrie acelaşi lucru ca şi măicuţa Veronica, înseamnă că au avut viziuni similare, căci numai doi oameni care văd la fel, pot face o descriere atât de asemănătoare, fără să se fi cunoscut între ei. Vorbindu-i atunci de măicuţa Veronica, nenea Ion a spus: „ Lăsaţi-o în pace, nu comentaţi în nici un fel, sfinţia sa e mare”. La plecare ne-a întrebat dacă mai avem ceva să-l întrebăm, să-l rugăm. Noi cunoşteam pe cineva foarte bolnav, care de vreo două zile zăcea acasă într-o stare de semiconştienţă, fiind bolnav de cancer. Ţineam legătura cu soţia lui, să ştim cum se mai simte. L-am rugat pe nenea Ion să se roage pentru dânsul. M-a întrebat dacă mi-e rudă sau neam. I-am răspuns că nu, dar este un om bun, o valoare pentru noi românii şi ar fi păcat să se

piardă. „ Eu m-oi ruga şi du-te şi o să vezi că o să fie bine”, a zis nenea Ion. Ne-am despărţit şi am plecat spre casă. În maşină, S, fata care venise cu noi să filmeze, o auzim la un moment dat că strigă la noi, uimită peste măsură: „Băi... , voi nu vedeţi? Bateria era descărcată, am filmat 3 ore şi acum e pe verde, e încărcată. Imposibil, ce s-a întâmplat?” într-adevăr, S a filmat toată întâlnirea, iar la despărţire acumulatorul era încărcat. Discuţia a fost atât de captivantă încât S a filmat încontinuu, uitând că bateria era descărcată. Abia la plecare a realizat că acumulatorul era încărcat şi că filmase 3 ore. În acea seară, după ce am ajuns acasă, pe la ora 8 am sunat la familia G, să aflu de la soţia lui D cum se mai simte acesta. Îmi răspunde o voce de bărbat. Crezând că am greşit, întreb: „Alo, familia G?” Iar dânsul îmi răspunde: „Da, eu sunt”. Am rămas fără cuvinte, căci ştiam că îl lăsasem mai mult mort decât viu, iar acum îmi răspundea la telefon. Am repetat, nevenindumi să cred: „D., tu eşti?” „Da, eu sunt” repetă D. Realizând că este el, am început să plâng. Apoi l-am întrebat: „Ce faci?” „De la prânz, mult mai bine” îmi răspunde. Auzindu-mă cum plâng mă întreabă ce s-a întâmplat, de ce plâng. Atunci i-am povestit de nenea Ion şi de rugămintea pe care i-am făcut-o, de a se ruga pentru sănătatea lui. A început să plângă şi el, iar când s-a mai liniştit mi-a zis că vrea neapărat să-l cunoască pe acest om şi ne-a rugat să-l ducem a doua zi la Ioneşti. Am fost de acord. A doua zi dimineaţa, pe la ora 7, când să plecăm, sună soţia lui D să ne spună că nu mai merg, că D se simte iarăşi tare rău şi nu se mai poate scula din pat. O întreb: „Ţi-a spus el că nu vrea să meargă?” îmi răspunde că nu. Atunci am zis: „Lasă-l pe el să hotărască, dacă vrea mergem, dacă nu, e în ordine,

dar nu hotărî tu în locul lui”. Eu ştiam că îşi doreşte tare mult să ajungă la nenea Ion, de aceea am insistat. Deşi îi era tare rău, D a vrut să meargă. I-am suit în maşină şi am ajuns la Ioneşti cât am putut de repede. Am mers la biserică, unde aflasem că era nenea Ion. Când am ajuns, dânsul tocmai ieşea pe poarta bisericii. Când ne-a văzut, s-a uitat lung la mine şi a zis: „Parcă v-aş cunoaşte de undeva”. Cu o zi înainte fusesem pentru prima oară la dânsul, împreună cu alte 3 persoane, iar afară aşteptau alţi oameni, deci era normal să nu ne ştie foarte bine. Am început să vorbesc: „Am fost ieri...” „A... aţi fost cu aparatele alea multe, da”.. a răspuns dânsul iar eu am confirmat. Nenea Ion (NI): Şi dânsul?... Ce are? D se dăduse jos din maşină şi stătea sprijinit de stâlpul porţii de la biserică, abia se ţinea pe picioare. Eu: El este cel pentru care v-ţi rugat ieri, înainte să plecăm. NI: Păi eu m-am rugat de bine, lui de ce îi este rău acum? Eu: Nu ştiu ce să zic... NI: Vrei să-ţi spun eu, omule, de ce ţi-e rău? Când ţi-a zis doamna că m-am rugat pentru tine, te-ai bucurat, dar apoi ai gândit că a fost o întâmplare, nu ai mai crezut că rugăciunea te-a ajutat. Pentru că nu ai mai crezut, Dumnezeu ţi-a luat darul pe care ţi-l dăduse. La o altă discuţie cu nenea Ion, D a aflat şi păcatul pentru care pătimea, îl ştia dar îl uitase, căci fusese la tinereţe. O.H.: Ai mai fost şi cu alte ocazii la nenea Ion? C: Din acel moment au fost ani la rând când l-am vizitat de nenumărate ori, şi aproape de fiecare dată curtea dânsului era plină de oameni veniţi de prin toate locurile care îl căutau pentru ajutor. Aşa zise minuni au

fost, dar niciodată nu a pus accentul pe ele. Dincolo de multe lucruri pe care le-am aflat despre noi, despre credinţă, asupra unui aspect a insistat necontenit, până la moarte: întoarcerea noastră la credinţă mai înainte de vreme (se referea la vremea când Mântuitorul va veni să judece), ca astfel, Domnul Iisus să-şi vadă aleşii Lui. De asemenea atrăgea mereu atenţia că „A doua venire este aproape şi că, dacă ne întoarcem la credinţă Iisus va veni să ne mântuiască. Dacă nu ne întoarcem va veni mai înainte de vreme ca să judece. A întors pe toate feţele aceste subiecte, le-a repetat la nesfârşit, doar om pricepe să ne schimbăm de bună voie. O.H.: A fost şi dânsul în Bucureşti, sau mergeaţi numai voi la el? C: Da, a venit în Bucureşti, de câteva ori chiar şi la noi acasă. Când a venit dânsul prima oară la noi, a fost imposibil să-i primim pe toţi cei care doreau să-l vadă, căci erau foarte mul ţi. Din acest motiv am organizat întâlnirea cu nenea Ion sâmbăta dimineaţa, în parcul „23 August” , aflat în apropierea locuinţei noastre. În parc se adunaseră toţi cei anunţaţi, cunoscuţi de la VP, colegi de serviciu şi alţi prieteni de-ai noştri. Printre aceştia se afla şi AA, o bună prietenă de-a mea. Ea îmi spune: „Ce este interesant e faptul că aici, în marea asta de oameni, se află şi verişoara mea, pe care nu am văzut-o de 40 de ani, dar am sunat-o ieri să-i spun de nenea Ion şi dacă vrea, să vină în parc. Dar nu mai ştiu cum arată. Ştiu doar că are o fată pe care vroia să o aducă cu ea”. „ Cine ştie, poate vrea Doamne -Doamne să-ţi dea un semn să o recunoşti”, i-am răspuns. Nenea Ion a început să vorbească, lumea adunată în jurul lui asculta atentă fiecare cuvânt, când, la un moment dat, vine la mine o colegă de serviciu, mă trage

într-o parte şi îmi zice: „C, vezi că i s-a făcut rău unei fetiţe, este întinsă pe o bancă, roagă-l pe nenea Ion să vină să pună mâna pe ea”. Am mers la dânsul şi l-am rugat să o vadă pe fetiţă. Ajunşi la bancă, o văd pe tânără zăcând întinsă, iar AA îi freca mâinile. La picioarele fetei se afla soţul lui AA, care îi masa tălpile. Fetiţa era vânătă iar alături se afla o doamnă care privea speriată, neştiind ce să facă. Mai târziu am aflat că era mama ei. Redau aproximativ dialogul care a avut loc. NI: Daţi-vă la o parte, îndepărtaţi-vă, lăsaţi loc liber în jurul ei. S-a uitat puţin, nu a atins-o pe fată, apoi a întrebat: NI: Cine este mama ei? Doamna din apropierea ei a răspuns: „Eu sunt”. NI: Ce păcat ai făcut azi dimineaţă? Mama: N-am făcut nici un păcat. NI: Ba da, ai făcut un păcat. Mama: Ba nu, n-am făcut. NI: Gândeşte-te bine, ce păcat ai făcut tu azi dimineaţă? Mama: Dar n-am făcut nici un păcat... NI: Bine, bine... N-am venit să cercetăm păcatele tale. Ce medicamente a luat fata? Mama: N-a luat nici un medicament. NI: Ba da. A luat medicamente, că altfel nu era în starea asta. Mama: Să ştiţi că nu a luat nici un medicament. Nenea Ion a tăcut, s-a apropiat de fata întinsă pe bancă, i-a pus mâna pe tâmple, i-a frecat mâinile câteva secunde, după care a spus: „Lăsaţi-o în pace puţin, o săşi revină”. Apoi s-a întors la locul de unde vorbea oamenilor şi a continuat să discute cu ei. Pe la prânz ne-am întors

acasă, am luat masa şi am plecat la Cernica, la mormântul lui VP. Era o zi senină, de vară, foarte călduroasă, arşiţă, iar pe cer nici un nor. Nu plouase de vreo 3-4 săptămâni. Am ajuns la Cernica şi am mers la mormânt să punem o floare şi să ne reculegem. După câteva minute de linişte, nenea Ion ne întreabă (eram de faţă 8 sau 10 persoane): „Ce legătură aveţi cu omul acesta, vă este rudă, neam, de vă este aşa drag de veniţi la mormântul său?” Noi am răspuns că a fost omul care ne-a deschis ochii spre Dumnezeu şi ne-a ajutat la necaz, când nu găseam sprijin nicăieri. A fost ca un părinte spiritual pentru noi. Nenea Ion se afla lângă crucea de pe mormânt, iar noi eram strânşi în jurul mormântului. Privind în zare, începe să vorbească: „Mare om aţi avut între voi. Dacă ar fi aici, şi să ştiţi că este, v-ar spune să nu uitaţi ce v-a învăţat şi să duceţi mai departe cele aflate. Şi mai spune ceva: „Să nu mai greşiţi, că nu mai aveţi timp să vă îndreptaţi!” Nenea Ion a tăcut. O linişte nefirească plutea în jurul nostru. Uitându-se la cerul senin, nenea Ion spune: „Ei, şi dacă o vrea Dumnezeu, o să plouă şi o să ude pământul”. M-am uitat şi eu pe cer, nici un nor. Gândeam în sinea mea: „N-are cum să plouă, poate mâine, poate la Piteşti. Aici, în nici un caz nu are cum să plouă”. Am stat încă puţin de vorbă, apoi am plecat de la Cernica la AA acasă, undeva în „Prelungirea Ghencea”. Pe drum, în apropierea liceului „Mihai Viteazul”, uitându-mă pe cer, am văzut câţiva nori. După aproximativ 20 de minute, când am trecut pe lângă parcul „Moghioroş”, norii se îngrămădiseră deasupra noastră, nu se mai vedea pic de cer albastru. Am ajuns la adresa unde locuia AA, am parcat maşinile şi ne-am îndreptat spre scara blocului. Am intrat pe rând, iar eu,

fiind ultima, am avut grijă să nu se trântească uşa. În clipa în care am păşit în scară, afară a început să plouă cu găleata, de parcă se rupseseră norii. Am închis bine uşa, lumea a început să urce pe scări (era un bloc cu 4 etaje şi nu avea lift), iar eu m-am apropiat de nenea Ion, zicându-i: „Nene Ioane, te rog frumos să mă ierţi”. „De ce să te iert?”, m-a întrebat dânsul. I-am răspuns ruşinată: „Pentru că atunci când ai zis că poate o da Dumnezeu să plouă ca să ude pământul, eu am zis în gând că n-are cum. Credeam că poate mâine, şi nu aici, poate la Piteşti”. Dânsul s-a uitat la mine zâmbind, m-a apucat cu mâna de obraz şi mi-a zis: „Puţin credincioaso, aşa cum n-ai crezut când ţi-am zis eu, aşa nu o să crezi nici când lisus o să-ţi zică că El este şi o să-i ceri buletinul, ca să te convingi că este El”. Am ajuns la AA, am fost poftiţi în casă, şi în timp ce ne aşezam pe scaunele din sufragerie, AA vine la mine plângând. Ce se întâmplase? Printre lacrimi începe să povestească: „Ţii minte fata care era leşinată pe bancă? Este nepoata mea. Iar doamna de lângă ea este mama ei, adică verişoara mea. După ce nenea Ion a readus-o în simţiri, după câteva minute fata şi-a revenit mai bine şi a început să vorbească. Astfel mi-am dat seama că ele sunt de fapt nepoata şi verişoara mea. Dar asta nu-i nimic. Să vezi ce-am aflat. Nepoata e studentă la medicină, anul I, învaţă foarte bine, are numai note de nouă şi zece. A avut însă la o materie ceva divergenţe cu profesoara şi a lăsat-o restantă pentru toamnă. Disperată, cu o seară înainte să vină în parc, a luat ceva pastile să se omoare. Noroc că n-a luat atât de multe încât să nu mai aibă ce să facă. Dimineaţa când s-a trezit, îi era tare rău. S-a speriat şi i-a spus mamei ce a făcut şi motivul pentru care a luat pastilele.

Aflând toate acestea, mamă-sa, speriată şi revoltată în acelaşi timp, a blestemat-o pe profesoara care o lăsase restantă. A zis: „Să dea Dumnezeu să nu aibă parte de ce i-e mai drag pe lume”, că din cauza ei fata poate să moară. Deci acesta era păcatul despre care întreba nenea Ion, iar pastilele pe care le-a luat erau medicamentele la care se referise dânsul. Ascultând cele relatate, nenea Ion a spus că dacă nu venea în parc, avea toate şansele să moară. Tot atunci, AA a aflat că verişoara ei a venit cu fata în parc la insistenţele ei, mamă-sa dorind mai degrabă să o ducă la spital. După această vizită, împreună cu nenea Ion şi alte câteva persoane am fost invitaţi la un alt prieten care locuia în comuna Roşu. Deşi eram cam obosiţi, la insistenţele lui, căci dorea tare mult ca nenea Ion să-i păşească pragul casei şi să o binecuvinteze, am pornit cu toţii spre comuna Roşu. Era în 24 iunie, de „Sânziene . Soarele se ascundea încet după orizont, iar seara îşi făcea discret prezenţa. Ploaia se oprise şi când am ajuns la CP acasă, deja se înnopta. În curte era o masă întinsă, cu câţiva invitaţi, căci era ziua de naştere a lui CP şi a soţiei sale. Am fost poftiţi la masă, însă nenea Ion a spus că mai întâi intră în casă, spune o rugăciune şi binecuvântează locuinţa, după care ne putem aşeza şi la masă. Fiind seara, CP intră în casă, aprinde lumina şi ne pofteşte înăuntru, nenea Ion fiind primul care trece pragul casei. Am intrat într-un hol mare, luminos, în dreapta era o arcadă după care apărea o cameră de zi spaţioasă, în stânga am văzut o uşă sau două, iar în faţă se aflau scările ce duceau la etajul casei. Pe peretele din dreapta holului se afla un crucifix mare din lemn, lung de aproximativ 70-80 cm. Nenea

Ion a început să se roage, şi, atrăgându-i atenţia crucifixul de pe perete, a pus mâna pe el în timp ce se ruga. „ .... coboară Doamne cu Lumina Ta cea puternică în casa aceasta şi...” dar nu am mai fost atentă la ce spunea căci brusc s-a stins lumina în toată casa. Cei rămaşi afară în curte, ne-au povestit ulterior, vedeau lumină la casele vecine, la noi întuneric în toată casa şi nu înţelegeau ce se întâmplă, lucru valabil şi pentru noi, cei din casă. CP a aprins o lanternă, a verificat siguranţele, toate erau bune. Între timp nenea Ion îşi continua rugăciunea şi când a terminat-o a luat mâna de pe crucifix, facându-şi semnul crucii. În acel moment s-a aprins lumina în casă, Iară ca noi să facem ceva. Nici până astăzi nu am înţeles ce s-a întâmplat. Nenea Ion nu a dat nici o explicaţie. Ne-am întors în curte, am luat loc la masă şi am stat până seara târziu, după ora 22, fără să mai apară vreo întrerupere de curent, la noi ori la vecini. Într-un alt an, după ce venise nenea Ion câteva zile la Bucureşti, sosise vremea să se întoarcă acasă. Cu o zi înainte, a venit la noi ca să-l cunoască pe nenea Ion, un tânăr, V. Acesta avea a doua zi cununia religioasă, naşi fiind nişte prieteni veniţi tocmai din America. A stat la noi până seara târziu, n-ar mai fi plecat de lângă nenea Ion. La despărţire ne-a rugat din suflet să-l lăsăm pe el să-l ducă pe nenea Ion acasă, la Ioneşti, numai să încercăm să plecăm puţin mai târziu, pe la patru cinci după amiaza, să poată merge la cununia religioasă şi să ajungă cu invitaţii la masă la restaurant şi să stea puţin cu ei. Apoi vine, îl ia pe nenea Ion, îl duce acasă şi se întoarce la restaurant. I-am explicat că drumul până la Ioneşti durează aproape trei ore sau chiar mai mult, dar a insistat, zicând că se descurcă el cumva. Toate acestea se întâmplau într-o sâmbătă.

Duminică dimineaţa am fost la mănăstire la Samurcăşeşti care se afla în comuna Ciorogârla, apoi ne-am întors acasă, am luat prânzul cu un grup de prieteni, după care s-au adunat iar oameni la noi acasă, vreo 15-20 de persoane. Fiecare venea la mine să mă roage să-i las pe ei să-l ducă pe nenea Ion acasă. Am vorbit şi cu dânsul, spunea că vrea să plece pe la ora trei, că este invitat la un botez, dar, puţin, poate să mai întârzie. Ne-a fost greu să-i refuzăm pe ceilalţi, dar le-am promis că, dacă V nu vine până la 16,30, o să meargă altcineva în locul lui. Totuşi, pe la ora 16 a apărut V cu maşina, vesel că a putut să plece de la nuntă ca să îl ia pe nenea Ion. Era în costum de ginere, elegant, cu o floricică în piept. Ceilalţi nu vroiau sub nici o formă să se despartă de nenea Ion. Deşi era nevoie doar de o maşină să meargă la Ioneşti, după mai multe discuţii, pe la ora 16,30, a plecat nenea Ion cu V într-o maşină şi toţi ceilalţi i-au însoţit, în final plecând spre Ioneşti 5 maşini şi 21 de persoane. Cu puţin timp înainte însă, pe la prânz, în timp ce serveam masa, văzând bucuria şi interesul celor din jur Pentru nenea Ion, mă gândeam că tare bine ar fi fost să ajungă cu toţii la Ioneşti şi nenea Ion să le povestească la faţa locului despre troiţă, despre cele întâmplate cu Maica Domnului şi Domnul Iisus, dar realizam că timpul este prea scurt, n-aveau cum să ajungă toţi la Ioneşti şi în plus nenea Ion era aşteptat la botez, nu avea când să mai stea şi cu noi. În timp ce aşezam bolul cu salată pe masă, îl aud pe nenea Ion că zice: „Şi dacă îngăduie Dumnezeu, ajungem la Ioneşti cu toţii, mergem la troiţă, la râu, vă binecuvântez şi veţi vedea minune. „Şi uite cum toată logica mea „solidă” s-a năruit într-o clipă, căci în loc de o maşină şi două persoane au ajuns la Ioneşti

cinci maşini şi 21 de persoane, iar nenea Ion nu s-a mai dus la botez şi a rămas cu noi. Am ajuns cu toţii la troiţă pe la ora 19,30. A fost ridicată pe locul arătat lui nenea Ion de Maica Domnului, iar apoi am mers la râu, unde acum se află o troiţă în apropierea locului unde s-a arătat chipul Mântuitorului. Nenea Ion a început să se roage cu voce tare, a ridicat mâinile şi a continuat să se roage. Noi aşteptam cu toţii în spate, cam la vreo trei metri distanţă. După un timp s-a întors către noi şi ne-a zis: „Acum apropiaţi-vă, ui- taţi-vă la râu şi veţi vedea minune, dar rugaţi-vă şi voi”. Cei prezenţi s-au apropiat de râu şi după câteva clipe de linişte, unii au început să strige: „Uite acolo, uite acolo chipul domnului Iisus, se vede clar...” dintre cei 21 de oameni prezenţi, majoritatea au văzut, 18 sau 19 dintre ei. Şi fiindcă eu nu vedeam, puţin necăjită, am coborât pe malul opus al râului, să iau apă, căci malul de unde priveau oamenii era înalt, vreo doi trei metri înălţime şi abrupt, nu se putea coborî pe acolo să iei apă. Cei de sus mă dirijau de unde să umplu sticlele cu apă, căci dacă luai din locul unde se oglindea chipul Mântuitorului, apa era bună de leac. După un timp oamenii au plecat şi m-am întors şi eu, dar puţin mai târziu, deoarece trebuia să ocolesc până la un loc unde puteam trece râul. Când am ajuns sus, m-am uitat şi eu încă odată şi atunci am văzut limpede chipul Mântuitorului oglindit pe suprafaţa apei. Ne-am îndreptat cu toţii spre casa lui nenea Ion şi am stat de vorbă în curte la dânsul până pe la ora două dimineaţa. Privindu-l pe V, aveam oarecum un simţământ de ruşine, gândindu-mă că nunta probabil se terminase iar el, în costum de ginerică, stătea cuminte şi îl asculta pe nenea Ion, ca şi cum nu ar fi avut nimic altceva de făcut.

Putea să plece imediat ce a ajuns la Ioneşti, dar nu a făcut-o. Pe la două dimineaţa, la despărţire, ne-am aşezat în rând în faţa lui nenea Ion, să ne luăm „la revedere” şi să ne binecuvânteze. V era în faţa mea. Când a ajuns la nenea Ion, acesta i-a pus mâna pe cap să-l binecuvinteze, după care a întrebat: „îţi pare rău că nu ai fost la nuntă?” „Nu-mi pare rău” a răspuns V. Nenea Ion l-a privit cu drag şi a zis: „Mai mult ai câştigat stând aici decât dacă ai fi stat la propria ta nuntă”. O.H.: Alte întâmplări la care ai fost martoră, mai ştii? C: Când băiatul meu era în clasa 8-a, l-am rugat pe nenea Ion să se roage pentru el să intre la liceul unde dorea el să meargă. Deşi învăţa bine şi era un copil cuminte, apropierea unui examen aşa de important îl făcea să se simtă nesigur pe ceea ce învăţase. Uitânduse la el, nenea Ion îi spune: „Atunci când o să fii tu în examenele alea ale tale şi nu o să ştii ceva, să mă strigi în gând şi eu o să vin să te ajut”. R, zâmbind în colţul gurii, a aprobat, tară să creadă prea mult. Fixându-l cu privirea, nenea Ion continuă: „Eu ştiu ce gândeşti, că dacă tu, în clasa a 8-a şi cu meditaţii, nu o să ştii, cum o să pot eu, care am numai 4 clase, să te ajut. Dar ţine minte, că eu o să vin în duh la tine, şi în duh ştiu mai mult şi decât profesorii tăi. Tu numai să mă chemi”. La „Română” s-a descurcat bine, a luat o notă foarte bună. La matematică insă, la problema cu punctajul cel mai mare, la punctul B s-a poticnit, nu ştia rezolvarea. Celelalte puncte le-a făcut bine, a mai rezolvat ce a ştiut, iar la sfârşit, neştiind să rezolve punctul B, a lăsat pixul pe bancă, şi-a luat capul în mâini, a închis ochii şi a început să-l cheme în gând pe nenea Ion: „Nene Ioane, mă auzi?, nene Ioane, ajută-mă!” Şi aşa a tot repetat de

mai multe ori, dar nu s-a întâmplat nimic. După un timp, oarecum dezamăgit, dar şi împăcat cu situaţia (oricum rezolvase bine celelalte probleme), s-a sprijinit de spătarul scaunului, hotărât să încheie şi să predea lucrarea. Dar, în acel moment aude clar vocea lui nenea Ion în cap spunând: „Teorema lui Heron, teorema lui Heron”. Se uită pe textul problemei şi realizează că aplicarea teoremei era de fapt rezolvarea. Se apucă să facă problema, dar, în grabă, greşeşte semnul la un calcul (pune „+” în loc de „-”) şi rezultatul final a ieşit cu semnul schimbat, în rest, rezolvarea a fost corectă. Surprinzător la un copil de 14 ani, după ce a ieşit de la examen, bucuros că a făcut bine, ne-a rugat să mergem la nenea Ion să-i mulţumească pentru ajutor, de fapt lui Dumnezeu prin nenea Ion. O.H.: Deci de mic a avut semne că dincolo de partea materială mai există ceva. C: Da, dar lucrurile nu s-au oprit aici. În clasa a 9a, în luna aprilie, R a fost bătut de un grup de 5 copii din cartierul unde se afla liceul. Doar unul dintre copii era din liceu, ceilalţi erau din cartier, iar unul provenea dintr-o familie dezorganizată, cu părinţi în puşcărie. După ce l-au bătut, i-au luat din buzunare ce avea, inclusiv telefonul. Totul s-a întâmplat în curtea liceului, seara, după ce se terminaseră orele. A venit acasă cu sânge la nas şi la ureche. În fine, copiii care l-au bătut au fost prinşi şi duşi în arestul poliţiei pentru a fi anchetaţi. Părinţii a patru dintre copii au făcut tot posibilul să-i scoată din arestul poliţiei, dar nu au reuşit. Între timp i-am cunoscut şi eu, oameni cumsecade, care munceau de dimineaţa până seara să aibă copiii tot ce le trebuie. Însă aceştia, mai toată ziua singuri, nesupravegheaţi, s-au înhăitat cu câţiva fără

căpătâi şi s-au apucat de prostii. Părinţii n-au ştiut nimic. Într-o seară, stând de vorbă cu mamele a doi dintre copii şi negăsind nici o soluţie, le-am vorbit de nenea Ion şi le-am sugerat, dată fiind situaţia fără ieşire în care se aflau, să meargă la nenea Ion, poate îi ajută dânsul. Şi aşa, neavând alte variante, s-au hotărât şi a doua zi am plecat la Ioneşti, împreună cu familiile a trei dintre copii. Era într-o sâmbătă dimineaţa. Când ne-a văzut, nenea Ion m-a întrebat cine sunt noii veniţi şi am răspuns că ei sunt părinţii copiilor care l-au bătut pe R, şi i-am povestit tot necazul. Apoi m-a întrebat iar: NI: Şi R cu ce le-a greşit? Eu. Pe patru dintre copii nici nu-i cunoştea, deci navea cum să le greşească. NI: Bine. Şi ce pretenţii aveţi de la ei? Eu: N-am nici o pretenţie. Nici măcar telefonul furat nu mă mai interesează. Singurul lucru pe care îl doresc este să nu se mai întâmple aşa ceva. Nenea Ion, întorcându-se spre părinţii copiilor, îi întreabă: NI: De ce credeţi că vi s-au întâmplat toate astea, necazul acesta? Părinţii:.... ??? NI: Pentru că v-aţi neglijat meseria de părinte, toată ziua numai la muncă, să faceţi bani, nu v-aţi mai îngrijit de copii, de educaţia lor. Nu aţi ştiut ce fac, pe unde umblă, şi cu cine s-au înhăitat. Dumnezeu a îngăduit să se întâmple toate acestea acum, pentru că mai târziu, copiii ar fi ajuns şi mai rău şi aţi fi plătit cu mult mai mult. Bine. Şi acum ce vreţi? Părinţii: Ajută-ne nene Ioane, să iasă din arest şi să nu facă puşcărie.

NI: Eu m-oi ruga. Dumnezeu ştie ce face. Dar să vă rugaţi şi voi, să mergeţi la biserică, să vă închinaţi, să ţineţi posturile, şi voi şi copiii. Am să mă rog cu cuvânt la Dumnezeu şi nădăjduim că o să fie bine. Dar şi voi să vă rugaţi. Menţionez că trecuseră vreo 2-3 săptămâni de când copiii se aflau în arest şi încercările avocaţilor de a-i elibera eşuaseră, fapta lor fiind încadrată la un articol de lege mai grav, tâlhărie cu violenţă, ceva d genul acesta. Nenea Ion s-a întors cu spatele la noi, cu faţa la răsărit, s-a rugat câteva minute, apoi s-a întors spre noi şi am început să vorbim despre altceva. A trecut aşa cam o jumătate de oră, ascultându-l pe nenea Ion şi răspunzând la întrebările pe care le punea. Între timp sună telefonul uneia dintre mame. Aceasta, atentă la ce se discuta, închide telefonul fără să se uite la el. După câteva minute sună iarăşi. Puţin iritată, se scuză şi îl închide iar. Nu trece un minut, telefonul ţîrrrr... din nou. Se scuză vădit jenată, se retrage 2-3 metri şi răspunde în şoaptă, ca să nu deranjeze. Nu trec zece secunde şi o auzim că strigă: „Nu se poate... Doamne Dumnezeule, e adevărat? Nu-mi vine să cred... I-au eliberat pe copii!” După încă câteva fraze vine la nenea Ion strigând: „Le-a dat drumul la copii. M-a sunat avocatul să-mi spună că putem merge să-i luăm”. După care a izbucnit în plâns. Celelalte două familii au sărit în sus de bucurie, plângeau şi râdeau, îl îmbrăţişau pe nenea Ion. După câteva zile, părinţii au venit cu copiii lor la nenea Ion să-i mulţumească. Dânsul le-a zis că o să mai dureze procesul, dar până la urmă nu vor fi închişi. Dar să nu uite ce au promis şi să se întoarcă la credinţă. Procesul a durat mai bine de doi ani, dar la sfârşit au primit o condamnare cu suspendare, având cazier

juridic, care însă se ridica după 6 luni, dacă între timp nu aveau nici o abatere de la lege. Cuvintele lui nenea Ion s-au adeverit şi de această dată: „întoarceţi-vă la credinţă, mergeţi la biserică, rugaţi-vă, închinaţi-vă, ţineţi posturile şi voi şi copiii voştri şi o să vedeţi că, prin mila lui Dumnezeu, nici o secundă de puşcărie nu vor face”. O.H.: De atunci, de la acel eveniment, R a mai fost la nenea Ion. C: Când R era în clasa a 12-a, am mers din nou cu el la nenea Ion. Când l-a văzut a zis: „Ooo.... băiete, ce mai faci, de ce ai venit la mine?” R: Vă rog să vă rugaţi pentru mine să intru la facultate la Iaşi. NI: A.... Tu ai nevoie de Dumnezeu din patru în patru ani. În rest, nu prea ai treabă cu El. Am mai stat o vreme de vorbă şi la sfârşit, când să plece, s-a întors ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, s-a uitat la R, dar parcă vedea dincolo de el, prin el, a stat puţin aşa, apoi a zis, cu un glas tărăgănat, puţin nesigur: „O să intri... o să intri... şi o să fie bucurie mare... dar aproape numai rugăciunile mamei tale te vor ajuta să intri”. Eu am mulţumit şi ne-am întors acasă. Nenea Popa ne învăţase că atunci când ne rugăm şi cerem ceva, dacă ne rugăm un număr de zile pentru cerere, să ne rugăm apoi un număr dublu de zile ca să mulţumim. Şi acest luciu să-l facem, fie că am primit sau nu ce am cerut, pentru că Dumnezeu ştie mai bine ca noi de ce ne-a dat sau nu ce am cerut. Calculasem de aşa natură încât până la examen să mă rog pentru R să intre la facultate timp de 40 de zile şi să încep şi rugăciunile de mulţumire, pe care doream să le fac 80 de zile.

A venit şi perioada admiterii şi după câteva zile s-au anunţat rezultatele. Când am ajuns acasă, R plângea. Intrase, la „stat” dar la „cu taxă”. În aceste condiţii trebuia să renunţe la facultatea din Iaşi, căci nu aveam posibilitatea să plătim gazda, taxele şcolare, mâncarea, îmbrăcămintea şi cele necesare pe durata facultăţii. Când l-am văzut aşa supărat, n-am ştiut ce să-i spun pe moment şi l-am întrebat: „De ce plângi?” Mi-era teamă că se va supăra pe nenea Ion, pe Dumnezeu, cine ştie ce era în capul lui. Printre lacrimi mi-a răspuns: „Mi-e ciudă că am ajuns la vârsta asta şi nu ştiu să dau o informaţie completă!” „Cum adică?”, am întrebat. R: Atunci când m-a întrebat nenea Ion ce vreau, am spus că vreau să intru la facultate la Iaşi, nu am menţionat că vreau să intru la „tară taxă”. Atunci, deşi eram necăjită, m-am bucurat că nu s-a mâniat pe Dumnezeu, nici pe nenea Ion, a acceptat că de fapt el era cel vinovat. Mi-ar fi fost uşor să întrerup rugăciunile, mai ales că deşi nu intrase, totuşi am făcut şi câteva zile de rugăciune de mulţumire, nu aveam de ce să mai continuu. Aducându-mi însă aminte ce spusese nenea Popa, am decis să continuu până se împlinesc 80 de zile. Timpul trecea şi lucrurile au început să se liniştească în casa noastră, căutam soluţii, dar împăcaţi oarecum cu situaţia dată, încercând să fim pragmatici. Dar, într-o zi, sună secretara de la facultatea din Iaşi să îl anunţe pe R că s-au retras câţiva copii şi intrase şi el, mi se pare penultimul, la secţiunea unde nu se plăteau taxe de şcolarizare. Atunci mi-am adus aminte de cuvintele lui nenea Ion: „O să intri... o să intri... şi o să fie bucurie mare, dar aproape că numai rugăciunile mamei tale te vor ajuta să intri”.

Nenea Ion a influenţat şi cursul vieţii fetei mele cele mari. Mi-aduc aminte că era parcă luna octombrie anul 2005. Într-o zi mă sună şi îmi zice: „Mamă, roagă-l pe nenea Ion să se roage şi pentru mine să pot avea un copil, şi să dau vestea de „Crăciun” în brad. Am zis: „O... tu ştii ce zice nenea Ion, „ eu mă rog, da să vă rugaţi şi voi ca să se împlinească ce cereţi”. Hotărâtă să-şi facă şi ea partea ei de canon, îmi răspunde: „Oo.. da, dar te rog spune-i să se roage şi dânsul!” Eu tocmai veneam de la piaţă. Am pus plasele jos, l-am sunat pe nenea Ion şi mi-a spus exact ce bănuiam, că o să se roage, dar degeaba se roagă, dacă fata nu se roagă cu credinţă, cu seriozitate. Trece o lună şi ceva şi, pe la sfârşitul lui noiembrie mă sună fata să-mi spună în culmea fericirii că este însărcinată. Şi aşa cum şi-a dorit, în decembrie a pus vestea în brad, cadou pentru soţul ei. O.H.: E plăcut să vezi că, deşi ai copii mari, intelectuali, totuşi, când îşi recunosc neputinţa şi doresc ceva din tot sufletul, au credinţa să ceară ajutor la Dumnezeu, iar această credinţă este confirmată şi de rezultatele obţinute. C: Acum câţiva ani mă sună fata mea din Canada şi îmi spune că, împreună cu soţul ei, s-au hotărât să-şi cumpere casă, au găsit una care le plăcea foarte mult, dar proprietarul cerea mai mult cu vreo câteva mii de dolari decât puteau ei să dea. Aflase că mai erau potenţiali cumpărători, dispuşi să dea preţul cerut, dar, din motive neclare, tranzacţia nu se finaliza de nici un fel. Agentul imobiliar amâna mereu, sub diferite motive, derularea normală a tranzacţiei. Fiind în această situaţie, m-a rugat şi ea să-i spun lui nenea Ion să se roage pentru ei, să poată cumpăra casa pe care şi-o doreau atât de mult. Am vorbit cu nenea Ion şi acesta mi-a zis. „Spune-le că acea casă de mult timp este a lor

şi îi aşteaptă. Nu prea am luat în seamă ce a spus, bucuroasă fiind că se va ruga pentru fata mea şi că au şanse să cumpere casa pe care şi-o doresc. După câteva luni, mă sună fata în culmea fericirii să mă anunţe că au cumpărat casa mult visată, după ce a luat legătura direct cu proprietarul. Acesta i-a simpatizat din prima clipă, s-au înţeles la preţ şi totul s-a derulat fără nici o problemă. Aşa au realizat că intermediarul, agentul imobiliar, avea alte aranjamente şi căuta sub tot felul de pretexte să amâne vânzarea casei (nu venea la vizionări, dădea date eronate), chiar şi celor care aveau toţi banii ceruţi de proprietar, ba şi unuia care era dispus să dea mai mult, numai să i-o vândă lui. Deşi nu se procedează în acest fel, simţind că ceva nu este în regulă, fata mea împreună cu soţul ei au căutat să ia legătura direct cu proprietarul, s-au înţeles din prima şi au cumpărat casa cu banii pe care îi aveau, proprietarul fiind de acord să le facă o reducere. Fata mai era încă nervoasă pe agentul imobiliar, facând-I escroc, nesimţit, că din cauza lui era să piardă casa. Eu însă i-am spus să-i mulţumească lui Dumnezeu, căci datorită lui nici ceilalţi nu au putut să cumpere, deşi puteau să plătească mai mult. „Deci „escrocul”, tot amânând vânzarea casei, a păstrat-o pentru voi” i-am răspuns eu. * * * Putem spune că unul dintre cei a căror bucurie în viaţă a fost să asculte şi să facă voia Domnului şi a Maicii Sale este şi Nenea Ion de la Ioneşti. Om simplu, cu 4 clase dar cu o credinţă uriaşă, cuvântul lui, venit de dincolo de această lume, dar exprimat într-un mod simplu, uneori greu de înţeles, pune la grea încercare judecata omului învăţat cu limbajul contemporan,

mândru, al unei societăţi aflate la înălţimea ameţitoare a cuceririlor ştiinţifice şi al titlurilor pompoase. Pentru cei care pot să coboare de la nivelul pregătirii academice la exprimarea unui om cu 4 clase, cele spuse de nenea Ion au puterea unor prorociri. Dialog între nenea Ion şi oameni veniţi la dânsul “August 2005 - Că iată soseşte vremea. Ştiţi ce vreme, nu? Ce vreme soseşte? - Vremea când dl Iisus Hristos ne va judeca. - Atunci, câte clase ai tălică? - l2. - Atunci câţi ani mai sunt până la 2000 de ani, că eu nu ştiu, că eu am numai 4 clase. Nu ştiu când e 2000, a trecut, mai este până atunci? - Păi, da, am trecut cu 5 ani. - Şi de ce n-a venit la judecată? - Probabil că s-a gândit că nu este momentul. - Era un bărbat pe Pământ, auzi, avea o vârstă de 33 de ani şi erau mii de oameni după El şi El avea 12 apostoli după El şi El a vorbit la apostoli şi le-a zis (asta nu se spune, nu este în evanghelie niciodată nu s-a spus ce spun eu acum): „Iată, Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi pus pe cruce şi răstignit şi va fi mort şi a treia zi va fi viu, s-o urca la cer şi va sta de-a dreapta Tatălui şi iară va veni peste 2000 de ani, să judece şi să mântuiască”. Câţi ani mai sunt până la 2000 de ani, acum ţi-am spus pe faţă! -2033, da? -33 ani, mai sunt până atunci. Mai sunt câţi...? Mai sunt 28 de ani afară de anul acesta.... Că vedeţi, aici sunt 28 de ani, iar El zice un cuvânt „Dacă vă întoarceţi la credinţă, voi veni la vreme”. Atunci

vine să mântuiască, că s-au îndreptat oamenii, vor trece aici (Tata Ion arată cu mâna spre dreapta). Dacă nu se întorc la credinţă, El va veni mai înainte de vreme, să judece (...) Nenea Ion: Acum 2000 de ani era Sf. Ioan şi atunci el mergea şi ducea vestea în lume: „Pocăiţi-vă că a sosit împărăţia Cerurilor”, striga Sf. Ioan în pustiu şi iată el era făcut pentru zilele acelea să se boteze lisus. Acum Dumnezeu a făcut alt Ioan pentru ca să trimită în lume, să ducă vestea pentru Sfârşit. Acela era Ioan pentru botez, altul Ioan a făcut, ca să ducă vestea. Eu sunt Calea şi Adevărul, după mine va veni un bărbat să judece şi să mântuiască. Asta este acum, v-am spus pentru că s-a apropiat vremea. Asta este înţelepciunea lui D-zeu”. (Calea şi Adevărul de Ilie Tudoroiu) Din căutările mele până în prezent am desprins, printre altele, următoarea idee-ipoteză. Dumnezeu este deasupra înţelegerii umane, deasupra oricărei instituţii pământene, oricărei logici şi interes uman pământean. El acţionează numai în virtutea propriei Iubiri Divine, propriei înţelepciuni Divine, propriei Voinţe Divine, cu atât mai mult, este deasupra oricăror dogme pământene. El se manifestă cum vrea, când vrea şi se dezvăluie cui vrea El, în modul în care vrea El. Asta nu înseamnă că ne ignoră. Ba din contră, căci suntem devenire a Iubirii, înţelepciunii şi Voinţei Sale. De-a lungul istoriei cunoscute de noi, adesea manifestarea Cuvântului său, a Iubirii şi Voinţei sale s-a făcut prin oameni care n-au avut nimic din valorile cărora se închină de obicei pământenii: inteligenţă, putere, funcţii, avere, frumuseţe fizică. Toate acestea nau nimic rău în ele însele. Dar puternicii lumii au uitat de Dumnezeu, şi, prin urmare, deşi vorbesc de Dumnezeu, de fapt s-au pus în locul Lui, se folosesc de

numele Lui, pentru satisfacerea propriilor interese. Oare aşa este? Ne putem da seama din felul în care stăpânesc: prin frică şi minciună. Dumnezeu cum stăpâneşte? Prin Iubire şi înţelepciune. Soluţia noastră? O spune atât de frumos părintele Arsenie Boca (AB): AB: „l-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu, să dea Cezarului ce-i al Cezarului, ascultare cetăţenească, dajdie... şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi. Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei care au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat. Iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire şi viaţă curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a credincioşilor, în împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare, a curăţeniei şi a iubirii noastre, pe Pământ, în vâltoarea şi arena vieţii. Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe Pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri, deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin”. (din teatrul radiofonic, Omul durerilor- despre părintele Arsenie Boca) Nenea Ion este poticnirea intelectualilor, aşa cum pe vremea lui Ioan Botezătorul fariseii şi cărturarii nu l-au înţeles şi unii chiar l-au urât. Nu avea pregătirea vremii, la vorbă meşteşugită nu se pricepea, le spunea direct, pe faţă, şi mulţi nu-l înghiţeau. Dar poporul simplu îl iubea, îl credea şi îl urma. Asta e frica tiranilor. Şi soluţia lor a fost, de-a lungul timpului aceeaşi. Iar răspunsul adevăraţilor creştini, la fel, a fost acelaşi. Revin iarăşi la părintele Arsenie şi la Serafim de Sarov (SS).

AB: „Vezi, tu, măi Ieronime, răbdarea răului sau umilinţa în credinţa lui Dumnezeu, este cea mai uriaşă putere asupra răului în lumea aceasta. Să aştepţi să vezi gândul lui Dumnezeu înseamnă să ştii să suferi şi să faci din suferinţă un învăţător. Când ai conştiinţa curată să nu te temi de nimic. Dragostea în duhul lui Hristos nu piere niciodată”. (din teatrul radiofonic , Omul durerilor, despre părintele Arsenie Boca) SS: „Dacă vrei să păstrezi pacea sufletească, să eviţi pe toate căile să-i judeci pe ceilalţi. Neosândirea fratelui şi tăcerea păzesc pacea sufletului. Când omul se află în această stare, primeşte revelaţii dumnezeieşti. Pentru a nu cădea în judecata aproapelui, ai grijă să nu primeşti nici un cuget rău despre nimeni şi să fii mort pentru toţi. Cel ce rabdă cu rugăciune insultele ispitelor involuntare, acela devine smerit, vrednic de crezare, experimentat”. (Un serafim printre oameni - Sfântul Serafim de Sarov). Iată o altă mărturisire a lui nenea Ion. N.I.: Doamne, când mă rog, auzi-mă pe mine păcătosul, că oi fi greşit. Să nu credeţi voi că, gata eu mă rog la Dumnezeu: „Doamne, îţi mulţumesc că, iată m-ai făcut mare!”. Nu, Doamne, auzi pe păcătosul tău, să nu greşească între popor, să nu greşească cumva, îndreaptă-mă tu, ca să nu greşesc. Când o veni ziua de judecată, nu va ..., ai zice tu: „Eee, mă întorc acum la credinţă Doamne!”. Nu mai e, nu se mai poate, nu se mai poate în ziua aceea. Păi, zice câte unul care vine, cum sunteţi voi, „Aaa, păi şi tâlharul s-a întors”. Măi copii, e adevărat, dar ăla a fost unul singur. În aceştia 23 de ani, putem să mai avem 6 ani, aţi înţeles, atât putem să mai avem. De ce nu înţelege

nimenea? Un an se împarte în două, înţelegeţi, eu v-am zis: Peste un an sau peste doi sau peste trei sau şi anul acesta şi la anul celălalt, am zis, o să vedeţi roadele voastre, o să vedeţi merii când dau roade frumoase şi este iarnă, că afară, aici, o să vedeţi porumbul când e cu mătasea şi-l veţi vedea în zăpadă, e crud, pricepeţi ce vam zis? Pentru că se micşorează zilele, când o fi „Crăciunul” este vara jumătate şi când o fi vara jumătate, ninge către „Petru şi Pavel”. Aţi înţeles, prinde roadele voastre pe câmpuri şi când veţi vedea astea, să vă aduceţi aminte, chiar dacă eu am plecat dintre voi, să vă aduceţi aminte. La mine ce oi grăi, nu va trece un bob, v-am zis pe faţă, nu va trece. V-am zis o să vină după asta, o să avem bucurie, ce a plouat, ce a nins, avem roade, Pământul are apă, odată-l vedeţi cum se crapă, odată vedeţi secete mari, odată putem să avem secete peste 3 ani sau peste un an, o să ţipi în văpaia de soare şi n-ai unde te mai ascunde, nici la umbră şi n-ai o picătură de apă. Oceanele, o să te uiţi cum te-ai uita după munte, rămâne uscat. Toate apele se vor trage. Întâi o să avem inundaţii cam pe tot Pământul, o să mai spele D-zeu Pământul ăsta, după aia va trage apele, după aia vom avea scrâşnire de dinţi, întuneric mare peste tot Pământul, scrâşnite mare. Am zis, întoarceţivă, că iată eu atunci o să vin iar din nou. (Calea şi Adevărul de Ilie Tudoroiu). Deşi căuta să rămână discret şi nu spunea tot ce ştie despre noi, uneori o făcea, şi atunci spre îndreptarea şi întărirea credinţei noastre. C povesteşte: „Eram în ajunul „Crăciunului”, 24 decembrie şi am hotărât cu un grup de cunoscuţi să mergem la nenea Ion, să-l colindăm şi să ne bucurăm câteva clipe împreună de sfânta sărbătoare a creştinilor. Deşi mi-am dorit, din diferite motive nu am reuşit să mă

spovedesc şi să mă împărtăşesc, să fiu pregătită pentru întâmpinarea sărbătorii naşterii Domnului lisus Hristos. De obicei, cu ocazia acestei sărbători, mă spovedeam şi mă împărtăşeam de două ori, o dată la începutul postului şi o dată la sfârşit. De data asta am făcut-o o singură dată, la început. Pentru că intuiam că nenea Ion o să ştie, de ruşine sau din mândrie că s-ar putea să mă dea de gol de faţă cu toţi ceilalţi prezenţi la întâlnire, imediat după ce am fost primiţi în casă la dânsul, m-am aşezat într-un loc mai ascuns privirilor, astfel încât să pot asculta tot ce se discută, dar să nu fiu în zona în care dânsul m-ar putea vedea. Practic, după ce am intrat cu toţii, am salutat, nenea Ion ne-a binecuvântat, şi, în timp ce ne căutam fiecare un loc mai comod în holul mare unde ne aflam, eu m-am ascuns după un colţ, unde era mai liber, căci toţi doreau să stea undeva de unde să-l şi poată vedea pe nenea Ion, nu doar să-l audă. Dânsul le-a vorbit tuturor, la fiecare familie în parte, a spus unora lucruri pe care nici noi, cei apropiaţi nu le ştiam despre ei şi toate acestea, cu scopul de a-i determina pe cei în cauză să-şi elibereze sufletul de povara unor comportamente greşite şi să întâmpine „Crăciunul” în bucurie şi pace. La sfârşit, am trecut toţi prin faţa lui, ne-a binecuvântat, ne-am îmbrăţişat fiecare luându-şi „la revedere”. Eu am rămas ultima, aproape toţi ieşiseră deja afară în curte. Mulţumită şi liniştită în sinea mea că nu am fost întrebată despre lucruri pe care nu doream să le spun, m-am apropiat de dânsul, m-a binecuvântat, apoi m-a luat prieteneşte pe după umeri şi mi-a şoptit la ureche. „Nu-i aşa că nu teai spovedit şi nu te-ai împărtăşit? Luată prin surprindere am răspuns direct: „Da, aşa este”. „Şi de ce te ascunzi, crezi că nu ştiam?” mi-a zis dânsul.

Altădată, mă aflam la nenea Ion cu un grup de oameni, printre care şi o doamnă profesor universitar la laşi, sceptică în privinţa credinţei, dar disperată căci aflase că este grav bolnavă. Zicea să încerce şi la nenea Ion, că pe cale medicală nu avusese rezultate încurajatoare. Mă interesa să iau de la nenea Ion o poză făcută de Vasile Baroi, unde dânsul apărea cu 4 mâini, pe lângă cele două ale lui, în poză apărând clar alte două mâini. Şi pentru că nu le găsea, ne-a spus că, până le caută, să mergem la troiţă la Maica Domnului să ne rugăm, şi până la întoarcere speră să le găsească. Înainte să plecăm de la dânsul a venit o doamnă la nenea Ion şi l-a rugat să-i dea şi ei o carte scrisă despre dânsul de Vasile. A început să vorbească cu el şi noi am plecat la troiţă, care se afla cam la doi kilometri de casa lui nenea Ion. Împreună cu noi era şi R, băiatul meu. Pe drum am povestit, am fost şi la râu, apoi am ajuns la troiţă şi am intrat pe rând să ne închinăm. Eu am rămas ultima. Ceilalţi erau afară, stăteau de vorbă şi mă aşteptau. În timp ce mă aflam în troiţă şi mă rugam, aud afară o voce de femeie care vorbea urât despre nenea Ion şi încerca să-i convingă pe cei de afară că de fapt dânsul este un şarlatan şi să nu mai creadă ce spune el. Vorbea cu voce tare, aproape isterică şi din ce în ce mai arţăgoasă. Ceilalţi începuseră să se ia „în gură” cu ea, numai R căuta să fie împăciuitor, să liniştească spiritele. Doamna, în continuare iritată, deşi nu ne cunoştea, ne întreabă de ce venim noi la nenea Ion să luăm binecuvântare. Întrerupând-o, R caută să-i explice că e ceva normal atunci când cunoşti bine pe cineva, îl respecţi şi îl iubeşti. De exemplu, copiii, este normal ca ei să ia binecuvântare de la părinţii lor. Noi îl considerăm pe nenea Ion tatăl nostru, părintele nostru spiritual şi este normal pentru noi să luăm

binecuvântare de la dânsul. Doamna continua să o ţină pe a ei, că ne păcăleşte, ne duce de nas... şi tot aşa. În aceste condiţii nu am mai putut să mă rog, am ieşit din troiţă, pregătită să spun şi eu vreo două. Liniştea necesară rugăciunii dispăruse ca prin farmec. Când ies şi dau ochii cu femeia, rămân fără cuvinte. Era tocmai doamna care venise la nenea Ion în curte să-i ceară o carte scrisă despre dânsul. Revenindu-mi din surpriză, indignată peste măsură, îi zic: „Nu vă e ruşine de părul dumneavoastră alb de pe cap? Cum puteţi să veniţi la nenea Ion să-i cereţi o carte ca şi cum aţi aprecia ceea ce face dânsul, iar acum veniţi la noi şi-l ponegriţi, vorbiţi urât despre el şi spuneţi lucruri neadevărate, adică minţiţi cu neruşinare?” „A., nu, doamnă scumpă, eu îl cunosc, vă duce de nas, am vrut să iau cartea numai să văd ce minciuni mai spune prin ea...” şi tot aşa. Văzând că discuţia contradictorie continuă, fără să o putem opri, am hotărât să plecăm, lăsând-o pe doamna respectivă să vorbească singură sau cui era dispus să o asculte. Înainte să pornim spre nenea Ion, ne-a propus să nu-i spunem nimic despre cele întâmplate, n-are rost să-l supărăm cu prostiile astea. Am fost de acord până la urmă, deşi câţiva credeau că e mai bine să-i spunem, să ştie şi el cu ce fel de oameni are de a face. În fine, ajungem cu toţii la nenea Ion Nenea Ion ne priveşte, nu spune nimic câteva clipe, apoi ne întreabă: „E...? Ce-aţi aflat la troiţă?” Noi ne uitam unii la alţii şi nu ştiam ce să răspundem. Ca să nu ne dăm de gol, eu am început să vorbesc repede, explicând că am fost la troiţă, că neam rugat, că am stat puţin acolo, că e frumos, am fost şi la râu, încercând să abat discuţia spre altceva. Dar nenea Ion tot revenea la întrebarea lui: „Şi ce-aţi aflat la troiţă? şi noi încercam să răspundem altceva... La un moment dat, pierzându-şi puţin răbdarea, ne-a întrebat:

„Şi ce v-a spus persoana?” în acel moment nu am mai putut să controlez situaţia, să vorbesc eu pentru toţi. Unul dintre prieteni, nemaiputând să tacă a zis: „Da nene Ioane.... femeia care a fost la mata în curte să ceară carte, a venit la troiţă... Mă copii, voi nu înţelegeţi că eu eram în duh între voi şi ştiu ce-a gândit fiecare şi ce-aţi spus voi şi ce a spus persoana?” ne zice nenea Ion. În acel moment am realizat că nu mai avem ce să ascundem şi am început să povestim ce s-a întâmplat. Am rămas surprinsă, odată pentru ce ni se întâmplase, dar şi pentru că mi-am amintit dorinţa pe care o aveam în suflet când am plecat spre Ioneşti: să se întâmple ceva, hai să-i zic o minune, care să-i dea credinţă doamnei profesoare de la laşi. Şi chiar aşa s-a întâmplat. „De ce”? U: De ce în viaţa prezentă nu ştiu nimic din vieţile trecute? Valeriu Popa: Da eu te întreb pe dumneata. Ştii ceai făcut ieri dimineaţă după ce te-ai sculat? U: Nu mai ţin minte precis. VP: Deci noi pretindem să ştim ce am făcut în vieţile anterioare când noi nu ştim ce am făcut acum două sau trei zile. Divinitatea a făcut legi. Printre acestea este şi somnul şi uitarea. Prin somn te reîncarci pentru a putea activa în planul fizic, iar uitarea e factor determinant pentru evoluţia noastră. Să luăm un exemplu ipotetic. Dacă dumneata ai şti acum că ai fost criminala soţului dumitale în viaţa trecută, sau a copilului tău, cum ai mai putea trăi lângă ei? Bine sau rău? Deci, deocamdată, la marea majoritate, pentru etapa actuală de evoluţie a noastră, este bine să nu ştim nimic despre

vieţile trecute. Astfel, prin iubire şi jertfă faţă de soţie, copil etc., plăteşti răul făcut în trecut. [Cel a cărui viaţă a fost un exemplu şi un îndemn la trăire creştină, părintele Arsenie, cu discreţia necesară poziţiei pe care a avut-o în existenţa sa pământeană, spune: „Precum un om schimbă mai multe rânduri de haine (voi ştiţi cum), tot aşa sufletul trebuie să schimbe această învelitoare de lut (adică trupul)”. {Rostul încercărilor, Din învăţăturile Părintelui ARSENIE BOCA”, pag. 32). La începutul cărţii este un mic text care spune următoarele: „Conţinutul prezentei cărţi este adunat de Părintele Arhimandrit Serafim Popescu - mare duhovnic, om smerit, bun, blând, binevoitor, alinând suferinţele multor suflete necăjite - unul dintre primii vieţuitori, împreună cu părintele Arsenie Boca, ai Sfintei Mănăstiri Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, stareţ între anii 1949-l955”. Un alt om cu har, dăruit neamului nostru spre mântuire, Măicuţa Veronica, fosta stareţă a Mănăstirii Vladimireşti, cea prin care a luat fiinţă această mănăstire la îndemnul direct al Maicii Domului şi sub îndrumarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, confirmă cu mult curaj şi clarifică acest aspect: „O mare nedumerire am avut, însă, când am aflat că sufletul omului poate reveni de mai multe ori în trup, poate adică să se reîntrupeze, să facă adică mai multe călătorii, luând corp pământesc din pântecele unei femei. La întrebarea aceasta, tot apostolul Filip mi-a răspuns că e firesc să fie aşa, pentru că reîntruparea dă posibilitatea omului să se desăvârşească, să se curăţească, să devină alb. Atunci când ajungi alb, intri în stratul 5 şi poţi rămâne acolo pentru totdeauna. Toţi cei din straturile de la 1 la 4 sunt obligaţi de legi nescrise să vină pe pământ până ce realizează

desăvârşirea: albirea corpului spiritual - adică a sufletului. Tot Filip mi-a spus să cercetez cu amănuntul textele evanghelice şi, într-adevăr, cercetând, am găsit 3 citate pe care le comunic cititorului spre a se convinge că, cu toate că Hristos nu a pus accentul pe reîntrupare, totuşi a pomenit despre aceasta ca despre ceva real. Astfel, la Matei XI, 14. Domnul nostru lisus Hristos spune despre Ioan Botezătorul: „Şi dacă puteţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va mai reveni. Cine poate înţelege, să înţeleagă”. Tot la Matei X, 13 Hristos spune Ilie, iată, a venit, dar nu l-au cunoscut apostolii că El grăia de Ioan Botezătorul”. Vreţi mai mult? Căutaţi la Luca 1,17 şi veţi vedea că spune acelaşi lucru. Vreţi mai mult? Căutaţi la Marcu VIII, 28 şi mai ales la Ioan XXI, 22-23. Şi, ca să fie lămurirea deplină, voi cita chiar eu din Apocalipsa X, 11, unde un înger îi spune lui Ioan Evanghelistul: „Trebuie ca tu să proroceşti iarăşi pentru multe popoare, şi semiţii, şi limbi, şi regi”. Cu alte cuvinte, Ioan Evanghelistul este un trimis care va trebui să mai intre în corp material, spre a propovădui la neamuri Evanghelia cea veşnică. Acum, când lucrul s-a încheiat şi l-am dat la iveală, aducem Slavă Celui întreit Sfânt, că ne-a ajutat să-l ducem la bun sfârşit. (Din cartea „Viaţa măicuţei Veronica”, pag. 384-385.) Sau, puţin mai detaliat: „Şi ucenicii L-au întrebat, zicând: „Pentru ce dar spun cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?” Iar El, răspunzând, a zis: „Ilie, întradevăr, va veni, şi pe toate le va aşeza din nou la locul lor; Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au

cunoscut, ci au făcut cu el câte-au vrut; tot aşa va pătimi şi Fiul Omului de la ei. Atunci au înţeles ucenicii că lisus le-a vorbit de Ioan Botezătorul”. (Matei 17:10 VBA) Un alt text sugestiv se află şi în Sinaxar: -’MINEIUL PE AUGUST, ziua 6, pag 82. SINAXAR în această lună, în ziua a şasea, Schimbarea la faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos”. Vorbind despre Schimbarea la faţă, în Sinaxar se spune la un moment dat: „Şi s-au arătat lor Moise şi Ilie vorbind cu Dânsul. Şi a luat din ceilalţi numai pe aceşti trei; pe Petru, care iubea foarte pe Domnul, pe Ioan, căci era foarte iubit de Dânsul şi pe Iacov căci putea să bea paharul pe care l-a băut şi însuşi Domnul. Şi a adus de faţă pe Moise şi pe Ilie, îndreptând relele bănuieli ce se făceau de mulţi despre Dânsul: căci unii ziceau că este Ilie, iar alţii Ieremia. Aducându-mi aminte de mănăstirea unde a slujit măicuţa Veronica, ajunsă apoi stareţă, îmi revine în minte răspunsul lui Serafim de Sarov dat unei măicuţe care a cerut de la sfânt să-i îngăduie să poarte lanţuri şi să ţină post mai sever. SS: Nici lanţuri şi nici post sever nu-ţi trebuie. Trăieşte şi tu ca toate celelalte măicuţe. Numai să nu mănânci nimic până la saturaţie. Lasă loc pentru Duhul Sfânt. Şi apoi’ ca şi când ar fi vrut s-o liniştească definitiv, a adăugat: Spaţiul mănăstirii voastre este foarte binecuvântat. De aceea fiecare se poate mântui urmând doar tipicul şi fără să se împovăreze cu nevoinţe care depăşesc puterile sale. (Un serafim printre oameni - Sfântul Serafim de Sarov).

Revenind la cercetătorii contemporani, iată ce spune William Buhlmann: „Educaţia sufletului prin intermediul experienţelor repetate în cadrul lumii fizice este o metodă comună în vederea evoluţiei spirituale. Revenirea la viaţă este în esenţă un sistem de antrenament pentru conştiinţă; acest proces s-a dovedit a fi extrem de provocator dar şi foarte eficient. Cei care reuşesc să absolve şcoala planului fizic sunt priviţi ca fiind nişte suflete foarte evoluate”. (William Buhlmann Aventuri în viaţa de dincolo, (n.a.)]. VP: Cei care au fost lângă noi în viaţă şi au părăsit această lume, ei trăiesc. Există într-un alt plan de existenţă şi, prin legătura de iubire stabilită între noi, ne ajută, în măsura în care avem voie să fim ajutaţi. [La o predică, părintele Iustin Pârvu spunea că după ce pleacă de pe pământ, el o să fie în jurul nostru şi o să ajute lumea. În acelaşi spirit vorbea şi părintele Arsenie Boca. Iată două mărturii în acest sens. „Acolo unde mă voi duce, de acolo te voi ajuta, mult mai uşor şi mult mai bine”, (din mărturisirea Praf. conf. univ. dr. Simion Todoran). „După ce plec din lumea asta să mă chemaţi, că am să viu să vă ajut, că nu o să mă mai oprească nimenea”. (din mărturisirea Arhim. Ghelasie Ţepeş) (n.a.)]

Cap. V: BIOENERGETICUL „Cred că am fost primul din România care a făcut transfer de bioenergie” Valeriu Popa: Mă tot gândesc la un aparat care să facă ce fac eu. Să determine compatibilitatea între plante, remedii naturiste, medicamente şi individ. El va indica vibraţia specifică a plantei, a medicamentului respectiv, apoi a individului bolnav şi va evidenţia compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre ele. Aşa fac eu, pun mâna pe medicament, pe plantă, apoi pe omul bolnav şi îi spun dacă acestea îl ajută sau nu. Simt dacă îi este de folos acel tratament sau nu. Un astfel de aparat va măsura potenţialul energetic al individului, al organului afectat iar apoi, prin măsurători similare va detecta dacă un anume medicament sau tratament este acceptat de energeticul individului şi de organul afectat. Pentru aceasta e nevoie în primul rând de stabilirea unor grupe energetice umane, similare grupelor de sânge, dar mai numeroase şi mai fin delimitate. H.: Dar de la ce să pornească construcţia unui asemenea aparat? V.P.: Această idee are la bază adevărul (pe care eu îl cred) că totul este vibraţie. Eu asta fac: identific vibraţiile medicamentelor, ale plantelor, ale oamenilor, ale organelor bolnave şi spun cine cu cine sau cu ce este compatibil şi ce îi face rău omului bolnav. Dacă s-ar merge pe acest principiu, ar fi economii extraordinare de bani, de timp, iar oamenii ar evita multe suferinţe. H.: Şi atunci şi transferul de bioenergie ar fi mult mai eficient şi sigur. V.P.: Să ştii că în România, cred că am fost primul care am făcut transfer de bioenergie şi primul care m-

am lăsat căci am conştientizat riscurile la care eram supus, pentru că nu o poţi face la comandă, de exemplu de luni până vineri, între orele 9 şi 17. E o prostie. Poţi face lucrul acesta uneori, dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii, dintre care o mare parte nu depind de pregătirea sau voinţa ta. Asta - dacă vrei cu adevărat să faci o treabă bună, să-l ajuţi pe cel care are nevoie de ajutor şi în acelaşi timp să respecţi şi legile divine. Căci nu întotdeauna îţi este îngăduit să oferi acest tip de ajutor. H.: Cum adică? V.P.: Pe de o parte eu nu pot face un transfer de bioenergie până când nu am măsurat gradul bioenergetic al individului şi al organului afectat, ca să ştiu dacă vibraţia mea îl poate ajuta. Apoi eu trebuie să intru în programul lui de viaţă, să aflu dacă are dreptul la această formă de tratament. Dacă o fac doar pentru că eu vreau şi pot, fără a ţine seama de voia şi nevoia energeticului individului respectiv, nu de ce îmi spune el din gură, mai devreme sau mai târziu amândoi vom suferi mai mult. Deci, mai pe româneşte, trebuie să iei forma vasului în faţa căruia te afliH.: Dar sunt o mulţime de cabinete unde se practică sub o formă sau alta transferul de energie, şi chiar cu rezultate bune. V.P.: Ştii dumneata din câţi pacienţi, la câţi au fost rezultate bune? Şi pentru cât timp? O oră, o zi, o săptămână... Şi apoi? La unii chiar poate să fie bine. Dar încă odată îţi spun, asta nu e o treabă pe care să o faci cu program, dacă laşi ca în viaţa ta să intervină voia Divinităţii. Numai de Sus poţi primi informaţia clară cui şi cât îi poţi da. Dar dacă eu mi-am pus pe uşă program că între orele 9 şi 13 tratez cu bioenergie şi mai iau şi nişte

bani pentru asta, tu chiar crezi că mai primesc ajutor de Sus? „Vrăjile au putere asupra celor care nu au protecţia lui Dumnezeu” Valeriu Popa (adresându-se unei femei care fusese bolnavă de cancer): Acum ai început să cauţi răspuns la întrebările esenţiale pentru omenire: cine suntem?, de unde venim?, unde mergem după ce murim? Câţi dintre semenii noştri îşi pun aceste întrebări, câţi încearcă să răspundă? Dintre aceştia, câţi continuă căutarea şi câţi ajung la un răspuns concret, palpabil, demonstrabil ştiinţific, cu repetabilitate. Sunt puţini, poate unul Ia un milion, dar vor fi mai mulţi. [Această căutare presupune răbdare, perseverenţă, tenacitate şi un ideal spre care să tinzi tot mai mult pe zi ce trece. Şi Omraam sesizează această dificultate, ce provine mai ales dintr-o înţelegere adesea deformată a noţiunii de spiritualitate: „Foarte puţine fiinţe sunt capabile să menţină timp de mai multe ore o activitate spirituală adevărată. Ceilalţi se lasă de obicei antrenaţi în tot felul de divagaţii ce îi epuizează, îi dezechilibrează, ar face mai bine să spele nişte rufe, să gătească sau să sape în grădină. (...) Spiritualitatea nu constă în a refuza munca fizică, ci în a şti să o foloseşti pentru a te înălţa, a te armoniza, a te lega de Dumnezeu”. (Omraam Mikhaël Aïvanhov, Spiritualistul în societate) (n.a.)] Dar să revenim la sănătate. Ţine minte un sfat. Dacă nu poţi mânca împreună cu familia în armonie şi în linişte, mai bine mănâncă singură. M.: De ce? V.P.: Pentru că atunci când vă adunaţi la masă pot începe tot felul de discuţii: ba că a luat copilul o notă

proastă, ba că ai fost plecată undeva şi nu ai spus, ba că nu aveţi bani pentru nu ştiu ce etc. Şi atunci mănânci cu noduri. Ce se întâmplă? Te enervezi în timpul mesei, iar creierul digestiv care se găseşte în zona plexului solar nu mai furnizează elementele corespunzătoare nevoilor digestive transmise de sistemul papilelor gustative pentru o digestie corectă, completă. În popor se zice: „Nu mânca când eşti supărat, că mănânci pietroaie”. M.: Şi nici să gătesc nu e bine? V.P.: Să nu găteşti când eşti supărată sau când ai „ciclu”, că otrăveşti mâncarea. M.: Cum aşa? V.P.: Fiindcă din mâinile noastre curge o energie care, atunci când eşti enervată, supărată, se transmite şi în mâncarea pe care o pregăteşti. Să dau un exemplu. Eşti în pădure şi pui mâna pe o creangă, o rupi şi o arunci. Vine un animal, o miroase şi fuge. Deci în creanga aceea a rămas de la om o vibraţie pe care animalul a perceput-o sub forma mirosului şi a fugit. În prezent acest fenomen este evidenţiat ştiinţific. Uite aici două fotografii Kirlian ale mâinii mele: una făcută înainte de transferul de energie şi cealaltă după. Vezi ce diferenţă e? M.: Da, văd. În poza făcută după transferul de energie, sunt zone goale, fără energie. V.P.: Deci, e clar. Transferul de energie există. Se face voluntar sau involuntar. De sănătatea fizică şi psihică a individului depinde calitatea energiei eliberate prin mâini, şi nu numai în acest fel. Tot pe baza transferului de energie au loc şi fenomenele pozitive ori negative. Poţi face o rugăciune pentru cineva şi astfel săl ajuţi. Poţi face şi vrăji şi astfel să-l dezechilibrezi. Dar la cine prind aceste vrăji? La cei care nu au apărare energetică, nu sunt protejaţi. În special la cei bolnavi,

răi, care urăsc, au o viaţă dezorganizată. Ei nu au protecţia lui Dumnezeu. „Rugându-te cu nădejde, scapi de suferinţă” Valeriu Popa: În viitor va apărea aparatura care să determine gradul bioenergetic al individului, al organelor. Bioenergeticianul va şti dacă este compatibil cu cel în suferinţă şi dacă are voie să-l ajute. Dacă cel în necaz este autoprogramat, adică şi-a luat în programul acestei vieţi trecerea prin acea suferinţă ca să-şi mai spele din păcate, nu-l poţi ajuta. Şi dacă insişti să-l ajuţi, ori nu va face ce-i spui, ori va încerca să facă dar nu va termina. Deci, în aceste situaţii, e mai bine să-i învăţăm pe oameni să accepte suferinţa, când altă cale nu e. Cine înţelege până la capăt, spune: „Ajută-mă, Doamne, să-mi duc suferinţa ce s-a abătut asupra mea”, nu: „Scapă-mă de ea”. Căci, învăţând să o duci şi rugându-te cu nădejde lui Dumnezeu, la un moment dat scapi şi de ea. „Mentalul e mai puternic decât realitatea fizică” Valeriu Popa: Ştii că mentalul este mai puternic decât realitatea fizică? Dacă cineva va spune „mâncarea asta este amară”, când o iei în gură este amară, deşi ea e dulce. Sugestia, când e primită, e factor determinant. La fel şi autosugestia. „Mi-a dispărut toată frica” Valeriu Popa: Măi copilă, de ce eşti bolnavă? N.: Pentru că am primit bioenergie de la unul la care m-am dus ca o tâmpită ce sunt. Ce pot să fac?

V.P.: Te pui pe treabă şi te faci bine. O bioenergie primită şi incompatibilă, nu rămâne mult timp într-un corp sănătos. Îţi dau un regim; şi purificând sângele se restabileşte o nouă bioenergie, sănătoasă. Bioenergia asta fixată, poate fi eliminată. N.: Şi când scap de ea? V.P.: Când ţi-ai purificat sângele. N.: Fac ce spuneţi, dar nu mai pot să suport starea asta. Când scap de ea? V.P.: Acum. Gata. Ai scăpat de ea. N-o mai ai. N.: Vai, ce mi-aţi făcut? A dispărut toată tensiunea, frica din mine. Am simţit cum mi-aţi transmis un curent. Mă simt bine, sunteţi aşa de bun. Am terminat de tot? V.P.: Da. N.: Simt curenţii. Mulţumesc mult de tot. V.P.: Acum te apuci să-ţi faci sângele curat. N.: Dar eu cum am să vă mulţumesc vreodată? V.P.: Când ai să fii doctoriţă, să te specializezi în tratamente naturiste. N.: Aşa am să fac. „Nu pot face nimic pentru cel autoprogramat” Valeriu Popa: înainte de toate, verific dacă am de-a face cu un autoaccidentat sau cu un autoprogramat. Autoprogramatul are înscrisă în destinul lui acea boală şi nu pot face nimic pentru el în acest sens. Autoaccidenta- tul a făcut în decursul acestei vieţi nişte greşeli care pot fi remediate, bineînţeles dacă lucrează cu el ca să-şi învingă animalul din el prin raţiune. El se vindecă, dar pătimeşte, suferă, stă nemâncat 21 de zile, trece prin tot felul de stări de rău; să nu credeţi că se face bine doar pentru că e de acord cu mine şi zice: „Da,

domnule Popa, aveţi dreptate!” El studiază, doreşte să înţeleagă. I se modifică gândirea, devine altul, mai atent la ce face cu viaţa lui, este mai sensibil la suferinţa semenilor, acceptă rostul ei. Eu îi deschid capul ca să înţeleagă că pentru tot ce i se întâmplă, numai el este vinovat. „Vindecătorii în slujba lui Dumnezeu nu primesc bani” Valeriu Popa: Vindecătorii lucrători în slujba Divinităţii sunt cei care nu primesc bani pentru ajutorul oferit. Fac şi 200 de vindecări pe zi şi nu pretind nici un ban. Au serviciu, meserie din care îşi câştigă existenţa şi nu pretind bani pentru ajutorul dat. Ei au această misiune de la Dumnezeu, să facă acest lucru. Ei n-au nevoie de bani, pentru că răsplata lor este îndeplinirea misiunii lor faţă de autoprogramul luat. Pentru că acolo unde intră banul, intră de acum şi vibraţiile inferioare, entităţile inferioare care încep să lucreze, să te abată de la scopul misiunii tale. Vindecători, aveţi grijă ce faceţi: o pungă de bani acum şi un iad după moarte! Două categorii de oameni înţeleg. Cei multilateral educaţi (căutătorii) şi nativii.

Cap. VI: LUMEA, ADEVĂRUL ŞI MINCIUNA „Gândul rău se întoarce...” Valeriu Popa: Gândiţi-vă bine înainte de a face păcatul. Că el nu se iartă. Se ispăşeşte, adesea pătimind ce i-ai făcut tu altuia. Atunci legea divină se împlineşte. Urăşti pe cineva, bârfeşti pe cineva, vorbeşti de rău pe cineva, mai ales atunci când nici nu ştii sigur dacă ai dreptate. Totul se înregistrează şi plătim şi suferim până înţelegem să nu mai greşim. Un om gândeşte rău despre cineva. Gândul are formă, este energie; el se duce la persoana despre care ai gândit rău şi dacă ceea ce ai gândit nu e adevărat, se loveşte de aura ei şi se întoarce cu dublă intensitate la emitent. Deci nu numai faptele şi vorbele, ci şi gândul şi emoţia care îl însoţeşte sunt covârşitoare ca importanţă pentru prezentul şi viitorul nostru. „Minciuna face parte din viaţa noastră de toate zilele” Valeriu Popa: E greu să învingi animalul din tine cu raţiunea. Eu, care ştiu atâtea, nu pot face asta mereu pentru că trăiesc între oameni. De cele mai multe ori, în relaţiile noastre cu semenii, noi minţim. Ne autominţim şi minţim. Din start, îi spunem copilului: „Vine Moş Crăciun” şi pe această minciună se dezvoltă o adevărată industrie. D.: Dar această minciună ţine de farmecul copilăriei, este emoţia şi bucuria întâlnirii cu acest personaj misterios şi bun.

V.P.: De acord. Dar dacă suntem creaţia lui Dumnezeu, nu putem să le oferim copiilor noştri această emoţie pozitivă, bucurie şi dragoste, altfel decât prin intermediul unei minciuni? D.: De fapt, trăim într-o lume dominată de minciună. Aşa creştem, aşa ne descurcăm în viaţă, aşa ni se arată în permanenţă în mass-media. Aşa e. Viaţa noastră e clădită pe minciună şi se hrăneşte din minciună. V.P.: Şi ca să vezi că e aşa, du-te dumneata acasă şi spune-i soţiei un mare adevăr. Nu te crede. Spune-i o minciună, să vezi că te crede. Poate şi ea ştie că e minciună, dar îi satisface mândria, orgoliul sau comoditatea. Când eram mai tânăr, mi-am propus să corectez unele greşeli din comportamentul meu, şi astfel am decis să înlătur şi minciuna. Mi-am zis: „De acum înainte nu mai mint”. Şi aşa am făcut. În câteva săptămâni, colegii nu mă mai salutau, şeful îmi băga beţe în roate, acasă eram certat cu soţia, vecinii mă evitau. Am trăit un coşmar. Ca să pot să-mi ating ţelul, ar fi trebuit să plec dintre oameni. Dar nu poţi să pleci, ai familie, ai copii... N-ai cum să pleci! Şi atunci, într-o seară, cum mă tot gândeam ce să fac, mi-a venit soluţia. De atunci, pentru împăcarea mea, spun şi adevărul şi minciuna. Din păcate, minciuna face parte din convieţuirea de toate zilele. „Ca să poţi trăi între oameni” Valeriu Popa: Un alt adevăr pe care l-am desprins trăind pe pământ, este următorul: ca să poţi trăi între oameni, trebuie să fii laş şi egoist în limitele de toleranţă ale familiei şi colectivităţii în care trăieşti. Dacă nu, ai

două şanse: ori te alungă, ori pleci singur. Şi dacă nu accepţi nici una, nici alta, te elimină, căci Adevărul supără într-o societate clădită pe minciună. [Cu aceeaşi undă de tristeţe mărturiseşte şi părintele Arsenie Boca: „Cu oamenii nu poţi face nimic. Oamenii vor ca tu să asculţi de ei. Ei să te conducă. Ei să-ţi spună ce trebuie să faci sau să nu faci. Ba mai mult, să-l facă şi pe Dumnezeu să asculte, El de ei, nu ei de Dumnezeu. (...) Nici sfinţii n-au avut altă soluţie decât fuga de oameni. Decât dacă te hotărăşti să te laşi vorbit, discutat, strâmbat, denunţat şi chiar vândut, şi încă de cei mai buni credincioşi, ei fiind de cea mai naivă bu- nă-credinţă că nu-ţi fac nici un rău. Cu alte cuvinte, între oameni trebuie să devii în mic, la scară smerit omenească, un Mântuitor pe cruce”, (cf. piesa de teatru radiofonic Omul durerilor) (n.a.)]. Vedeţi, acestea sunt formele de convieţuire de pe pământ, în prezent. Marii învăţători spirituali s-au retras dintre oameni. Revenirea lor între semeni a însemnat întotdeauna pentru ei un sacrificiu, o jertfa, pentru unii chiar moartea, căci minciuna nu poate suporta Adevărul, iar ura şi răutatea nu pot îndura Iubirea. [Mereu rămân surprins de similitudinea de gândire dintre Valeriu Popa şi părintele Arsenie Boca. Iată ce spune în această privinţă părintele: „Organismul social are putere mare şi te mătură atunci când refuzi să te acomodezi lui, sau cu el’’, (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie). De aceea sfântul Serafim de Sarov îndeamnă la prudenţă când vine vorba de relaţia cu lumea: „Nu trebuie să-ţi deschizi inima către celălalt fără a fi nevoie. Între mii de oameni, poate că ai să găseşti doar unul singur care să poată păstra taina ta. Când noi înşine n-o ţinem înlăuntrul nostru, cum putem

nădăjdui că o vor ţine ceilalţi?”. (Un serafim printre oameni - Sfântul Serafim de Sarov) (n.a.)]. Ce este binele? Apropiat de apogeu, este atunci când faci cuiva un bine, iar acesta plânge de mulţumire şi odată cu el plângi şi tu. De ce plângi şi tu? Pentru că vibraţia lui este atât de puternică încât te copleşeşte. Când vei avea asemenea stări, înseamnă că te-ai apropiat de Bine. „Îi învăţ pe oameni cum să moară” Valeriu Popa: Preocuparea mea prezentă este să-i învăţ pe oameni ce este moartea şi cum se moare, căci moartea reprezintă un act fiziologic obligatoriu al vieţii şi ca atare e bine să fim pregătiţi, ca atunci când are loc să-l primim cu seninătate, nu cu frică. Căci noi avem frică de ceea ce nu cunoaştem. Or eu, dacă te învăţ şi îţi demonstrez cu probe că nu există moarte, că acest act fiziologic e doar dezbrăcarea unei haine, atunci frica dispare. Nouă trebuie să ne fie frică să nu mai greşim deloc sau cât mai puţin faţă de noi, faţă de semeni, faţă de Divinitate în timpul vieţii, căci după moarte, toate gândurile, vorbele şi faptele le luăm cu noi, iar păcatele le spălăm numai prin suferinţă. [Vorbind despre această frică, iată cum se adresa creştinilor, într-o predică, preotul Nicolae Mladin: „Fraţi creştini, zic unii: «Nu mai mi-e teamă de Dumnezeu». Şi ne mai ştiind ce-i frica de Dumnezeu se îngloadă în păcate şi fărădelegi. Prin aceasta ei nu s-au eliberat de frică. Dimpotrivă: viaţa lor stă sub umbra fricii. E ceea ce filozoful contemporan, Heidegger, găseşte în esenţa omului modern: frica, mai ales frica de moarte, de necunoscut. (...)

Zic însă şi sfinţii: «Nu mai mi-este frică de Dumnezeu, pentru că îl iubesc». Aceştia cu adevărat sunt liberi: ei au depăşit frica. Ei sunt fericiţii fii ai lui Dumnezeu, cari odihnesc pe pieptul lui lisus. Două căi deci stau faţă în faţă: eliberarea de frică prin negaţia lui Dumnezeu - şi eliberarea de frică prin iubirea lui Dumnezeu. Una coboară, alta urcă. Fiecare e liber să-şi aleagă calea. Dar fericit cu adevărat e numai acela care poate mărturisi cu apostolii şi sfinţii; nu mă mai tem de Dumnezeu, pentru că îl iubesc. Amin”. (Prof. dr. Nicolae Mladin, Prin zbuciumul vremii) (n.a.)] „Să nu-i plângem prea mult pe cei plecaţi din viaţa” Valeriu Popa: Vine la mine o doamnă şi-mi povesteşte că după ce i-a murit mama, pe care a iubit-o tare mult şi o plângea amarnic, într-o noapte o visează stând pe un scaun înconjurat de apă. Şi o întreabă cu drag: „De ce stai acolo, mămico, de ce stai în apa aia şi nu pleci de acolo?” Iar mama îi răspunde: „Păi astea sunt lacrimile tale. Unde mă duc, ele vin după mine şi de aceea stau în apa asta”. Şi din acel moment, de când s-a trezit, acea doamnă nu şi-a mai plâns mama. [Mulţi autori ai literaturii de specialitate atrag atenţia asupra greşelii pe care o facem plângându-i prea mult pe cei dragi plecaţi din viaţă. Acest aspect este exprimat şi în lucrarea domnului profesor Dulcan: „în cazul morţii biologice, definitive, mai multe surse spun că cei decedaţi pot asista la propria înmormântare şi la întregul ceremonial. Iau parte la durerea familiei, sunt profund impresionaţi şi fac eforturi disperate să ne consoleze şi să ne roage să nu-i mai plângem pentru că

ei se simt excelent în noua lor condiţie. Încearcă chiar să ne mângâie, dar mâna lor trece prin corpul nostru fără să o sesizăm. Ştiu cazuri concrete când cei plecaţi s-au arătat în vis celor rămaşi aici şi i-au rugat să nu-i mai plângă pentru că nu se pot înălţa din cauza lacrimilor lor”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo) (n.a.)] „Vrem pace, dar...” Valeriu Popa: Vrem pace pe Pământ, dar de capul nostru, dominaţi de dorinţele şi de interesele noastre, nu o să putem face niciodată pace, decât dacă omenirea se va convinge că, aşa cum am mai spus, totul - de la gând şi privire, la gest, vorbă şi faptă - se înregistrează şi eşti direct răspunzător în faţa Divinităţii atunci când te desparţi de această viaţă. [Este clar că pace în afara Divinităţii nu poate fi. Omul, cu de la sine putere, nu va putea să o aibă niciodată: „Toată istoria oamenilor pe pământ dovedeşte că singuri, cu de la ei putere, nu-şi pot asigura nici Viaţa, nici Adevărul, şi tot aşa, nu-şi pot asigura singuri nici Pacea”. (Din învăţăturile părintelui Arsenie Boca. Rostul încercărilor) (n.a.)] „Eu vreau să schimb un mod de gândire” Valeriu Popa: Eu nu urmăresc să intru în conflict cu cineva. Eu vreau ca prin probe materiale, dovedite repetat, să schimb un mod de gândire. [Aceasta este ceea ce au făcut toţi trimişii lui Dumnezeu de-a lungul vremii. Sfântul Serafim de Sarov „se străduia, prin povaţa lui, să trezească vocea

conştiinţei”. (Un serafim printre oameni _ sfântul Serafim de Sarov). Şi domnul profesor Dulcan caută să ne sensibilizeze în această privinţă: „Am putea spune că dincolo este structurat un model social, cultural şi psihologic ideal, pe care noi, pământenii, l-am urmat şchiopătând şi eronat, ajungând la capătul unui drum care nu mai poate fi continuat decât printr-o radicală schimbare. (...) Este foarte greu, suntem formaţi pe un cu totul alt tipar, iar schimbarea acestuia ar zgudui din temelii toată construcţia şubredă a vieţii noastre de până acum. Ştim că inerţia noastră este mare, dar timpul nu mai are răbdare. Să ne trezim cât încă nu s-a distrus tot, cât încă mai este ceva de salvat”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo). Nicolae Mladin, în cartea sa „Prin zbuciumul vremii”, afirmă: „Orgoliul acesta fantastic este cea mai grea boală a societăţii moderne. Astăzi e vremea în care, deşi parcă a ajuns în culmea gloriei, de fapt se clatină stâlpii orgoliului uman. Este clipa în care datoriile au ajuns la scadenţă: „Cel ce se înalţă pe sine se va smeri...” Ştiinţa lipsită de Dumnezeu în loc să întroneze pe om în scaunul de domnie al lumii, a întronat maşina care pustieşte viaţa omenească, o distruge. Nu suntem nici împotriva ştiinţei nici împotriva maşinii. Ci împotriva orgoliului uman care a făcut din om un idol, din ştiinţă o armă de distrugere şi din maşină un monstru”. (n.a.)]. „O iubire adevărată nu poţi găsi pe pământ” Valeriu Popa: O iubire adevărată nu o poţi găsi pe pământ. O înţelegere apropiată, da. Odată foloseam un „test interes’ cu 37 de puncte; li-l făceam perechilor care veneau la mine spunând că vor să se căsătorească. După testare, din 100 de perechi, s-au mai căsătorit

doar 3. În ce consta testul? Trebuia să scrii tot ce ai făcut de când erai copil, ce boli ai avut - o adevărată autobiografie care se baza pe demnitate. Toate acestea aveau scopul ca atunci când te căsătoreşti să nu mai apară surprize care să creeze probleme în cadrul cuplului. Iar fişa era semnată atât de persoana testată, cât şi de părinţii acesteia. Un punct spunea aşa: „în cazul în care mă căsătoresc şi stau cu părinţii soţului/soţiei, îmi iubesc socrii mai mult decât pe părinţii mei”. Ai stat cu părinţii 20 de ani, dar cu socrii stai până la moartea lor. Trebuie să le spui „mamă”, „tată”, şi să o faci din inimă. Dragostea adevărată, când există, este un cumul de interese fizice şi psihice care durează atâta timp cât ambele părţi sunt satisfăcute. În cadrul ei intră şi aşazisa iubire pământeană. [Iubirea şi mila lui Dumnezeu e fără margini. Adesea, încăpăţânarea, răutatea şi prostia oamenilor, la fel. Între aceste extreme se află ucenicul, căutătorul. Şi Dumnezeu ne arată iar mila Lui. Ce facem cu ea? Există un răspuns de moment. Lacrimi, bucurie, recunoştinţă. Frumos. Mesajul Lui are însă şi înţelesuri ascunse, ce ţin de o transformare a noastră ireversibilă în oameni de lumină. E cu bătaie lungă. Ce putem face? Să nu uităm! Uitarea, (minunilor din viaţa noastră) e de fapt o trădare. Cum să nu uităm?... Dacă ţi s-a întâmplat în viaţa ta să iubeşti pe cineva din toată fiinţa ta .... făceai atunci vreun efort să nu-l uiţi pe cel pe care îl iubeşti? Nu. Când iubeşti pe cineva, nu-l uiţi! Dacă nu uităm, se vede pe noi; în tot felul nostru prin care întâmpinăm viaţa de zi cu zi, de la gând, privire, gest, vorbă, faptă....

Dacă nu uităm.... dragostea lui Dumnezeu în noi începe să crească.... tot mai mult.... şi trăim Viaţa de dincolo, încă de aici., (n.a.)].

Cap. VII: VIAŢĂ ŞI SĂNĂTATE „Caută-l pe acel doctor care te ajută să nu mai iei medicamente” Valeriu Popa: Ţineţi minte definiţia sănătăţii. Sănătatea este cea mai perfectă şi complexă meserie a acestei planete. De ce? Corpul uman este cea mai perfectă şi complexă maşinărie a acestei planete. Or, o maşinărie atât de complexă, cine o poate conduce? Numai un meseriaş desăvârşit în domeniul întreţinerii sănătăţii pe cale naturală. Mama tuturor ştiinţelor este Natura. Toate ştiinţele şi descoperirile asociate lor realizate până în prezent sunt „furturi” de la natură, pe cât ne este îngăduit la nivelul actual de civilizaţie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru medicină. La doctor, pentru boli cronice se duc proştii şi fricoşii. Doctorul pentru boli cronice este un parazit creat de proşti şi de fricoşi. Să nu mă înţelegeţi greşit. Am toată stima pentru doctorii care practică această meserie ca pe o dăruire în slujba semenilor. Şi sunt mulţi. Aceştia folosesc aparatura modernă medicală pentru a salva vieţile oamenilor confruntaţi cu stări critice, cu manifestări acute ale bolii, cu diferite crize ori situaţii de urgenţă. Tot respectul meu pentru aceste fapte. Dar tratarea bolilor cronice cu medicamente de sinteză, droguri şi alte terapii invazive, distructive, este, din punctul meu de vedere, o mare greşeală. Ele nu înlătură cauza bolilor, ci doar amână deznodământul. Întoarce-te, omule, la natură, învaţă legile ei, respectă-le cu sinceritate şi vei fi sănătos. Caută-l pe acel doctor care te învaţă ce ai de făcut ca să nu mai ajungi la el şi să nu mai ai nevoie de medicamente.

Pentru că orice medicament pe care îl iei, în afară de cel realizat pe cale naturală, poartă răul în moleculele sale. Pe moment ai luat hapul şi nu te mai doare, dar ai înlăturat efectul, nu cauza. Şi apoi încă o pastilă, încă o pastilă şi aşa apare drogarea, corpul nu mai simte. Dar ce este boala? Este un efect determinat de dezechilibrarea sub limita de toleranţă a fizicului. Ce este moartea? Este tot un efect, determinat de dezechilibrarea peste limita de toleranţă a fizicului, în cale partea psihică, să zicem sufletul, nu mai poate sta şi îl părăseşte. Când murim, luăm cu noi înregistrarea întregii noastre vieţi, cu tot ce am făcut. Această înregistrare este averea noastră, pentru că în funcţie de ea se hotărăsc condiţiile noastre viitoare de existenţă. Rostul iubirii trupeşti Valeriu Popa: Actul sexual trebuie făcut preponderent în scopul procreării. Animalelor instinctul le cere când să o facă. Omul şi-a pervertit instinctul şi, dintr-un act natural care ar trebui să aibă loc într-o familie echilibrată, o dată, de două ori pe lună în cazul în care femeia nu este însărcinată, acesta a devenit obiect al plăcerii, repetat de câte ori se poate. Când femeia este însărcinată, actul sexual ar trebui întrerupt pe durata sarcinii şi chiar şi după naştere, în perioada alăptării. De asemenea, nu sunt indicate relaţiile sexuale când unul sau ambii parteneri sunt băuţi ori au consumat alcool, pentru că femeia poate rămâne însărcinată şi-i poate transmite copilului tendinţe spre anumite afecţiuni sau chiar boli datorate consumului de alcool. [Cu nenumărate ocazii, părintele Arsenie Boca a căutat să sublinieze importanţa covârşitoare a educaţiei

şi pregătirii părinţilor atunci când doresc să aibă copii: „l-am spus Părintelui că fratele e bolnav de nervi şi a zis: «Măi, moşteneşte pe un bunic beţiv. Acestea sunt urmările la beţie, iar educaţia unui copil se dă în timpul sarcinii. Cât este copilul în pântecele mamei, atunci se dă educaţie. Dacă mama, în timpul sarcinii fumează şi bea, ăla va ieşi precis un destrăbălat. Dacă ea se duce la operă, cu siguranţă că acelui copil îi va plăcea muzica, arta. Dacă va merge la biserică, copilul respectiv va merge la biseric㻓. (Natalia Corlean, Părintele Arsenie Boca - o viaţă închinată schimbării vieţii noastre) (n.a.)]. Din momentul formării oului, viitorul copil este acolo. Ştie şi aude tot ce face mama şi are o legătură la fel de puternică şi cu tatăl său. Că este aşa, poate vă convinge următoarea situaţie trăită de mine. Într-o zi. mă trezesc la uşă cu o tânără de 18-l9 ani, cu faţa plină de bube. Voia să o ajut. I-am spus că nu o pot ajuta până nu-şi iartă mama pe care o ura de moarte. Ea, indignată, îmi răspunde că nu o urăşte, ba dimpotrivă, ţine tare mult la ea. „Ba o urăşti - i-am răspuns - pentru că atunci când era însărcinată cu tine în luna a treia a vrut să te avorteze, dar doctorul nu te-a prins cu chiureta şi aşa ai scăpat. Şi de atunci o urăşti”. Mergând fata acasă şi spunându-i mamei sale, aceasta era cât peaci să leşine când a auzit, căci nu vorbise cu nimeni despre acest lucru. După ce s-a mai liniştit, la insistenţele fetei, mama ei a recunoscut că se certase foarte tare cu tatăl fetei şi voia să divorţeze; ca să nu mai fie legată cu nimic de el, a încercat la 7 doctori să facă chiuretaj, dar de fiecare dată copilul a scăpat de chiureta ucigaşă. Deci, iată o probă materială că încă din momentul concepţiei copiii realizează tot ce se întâmplă în jurul lor.

[Părintele Arsenie spune clar: „Sufletul e trimis de Dumnezeu în momentul conceperii”, (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)]. „Ce ne trebuie ca să devenim oameni” Valeriu Popa: Eu, la 4 ani, întrebam: cine e omul, de unde vine, unde merge după ce moare, de ce e nevoie de paznic la vie şi de ce este armată când spui cuvântul om? Acum sunt bătrân, am peste 70 de ani, şi continui să mă întreb: suntem cu adevărat oameni? Ei bine, nu suntem încă oameni! Suntem doar îmbrăcaţi în haine de om. Ce ne trebuie ca să devenim oameni? Să fim convinşi cu toată fiinţa noastră că toate gândurile, privirile, gesturile, vorbele, faptele noastre se înregistrează şi că atunci când plecăm din viaţă ne întâlnim cu noi, cu tot ce am făcut şi dăm socoteală. [Că este aşa, confirmă şi părintele Arsenie: „Unora nu le vine să creadă că vor da seama de faptele lor. Necredincioşii nu vor să creadă; cu atât mai mult, mai grozavă va fi răsplata lor”, (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)] . Când m-am hotărât să merg pe calea naturista au apărut tot felul de împotriviri din partea familiei, a colegilor. Şi erau gata-gata să mă oprească dar, într-un vis pe care l-am avut, am primit o revelaţie în care, printre altele, mi s-a spus: „Mergi mai departe, că ai zile! Nu te lua după gurile prin care vorbeşte ignoranţa şi nu cunoaşterea”. Eu îi învăţ pe oameni să-şi purifice sângele. Căci factorul minune care menţine echilibrul între fizic şi psihic este sângele. De calitatea şi de echilibrul lui depinde calitatea sănătăţii noastre.

Un corp sănătos aparţine unei minţi sănătoase. Deci, de modul de gândire depinde starea noastră de sănătate. Cu o gândire sănătoasă trăieşti până în ultima clipă conştient, într-un corp care deşi bătrân ca vârstă, rămâne funcţional, activ până în momentul morţii. Deci, noi trebuie să învăţăm să avem grijă de noi, să acordăm prioritate sănătăţii noastre. Una din preocupările mele este grija faţă de bătrâni: să-i învăţ să-şi păstreze fizicul în vigoare atât cât se poate, să aibă satisfacţia unei sănătăţi relative ce le permite o viaţă împăcată cu ei înşişi şi cu cei din jur, căci bătrâneţea nu este în mod obligatoriu o povară. „Învăţ permanent să fiu cât mai aproape de Dumnezeu” Valeriu Popa: Eu, la 20 de ani, trebuia să fiu mort. Deci eu supravieţuiesc de 50 de ani. Cum? învăţ încontinuu ce este viaţa, ce e sănătatea, aflu tot mai mult din punct de vedere fizic şi energetic din tainele corpului uman. Am căutat să aflu cine sunt, de unde vin şi unde mă duc după ce mor. Sunt un sistem deschis, învăţ permanent de la toţi tot ce mă ajută să fiu mai bun, mai aproape de Dumnezeu. [Deşi îşi iubea credinţa creştin-ortodoxă în care se născuse, Valeriu Popa nu făcea discriminări, considerând că toţi oamenii sunt creaţia aceluiaşi Dumnezeu. Accepta că există diferenţieri, uneori foarte mari, între indivizi în funcţie de gradul lor de evoluţie. Chiar şi atunci când comportamentul unora era de-a dreptul monstruos, el îi recunoştea ca fiind copiii aceluiaşi Tată Ceresc. Părintele Arsenie mărturiseşte aceeaşi concepţie: „Orice om se naşte pe pământ, bun

sau rău, indiferent de culoare, de credinţă, este o intenţie a lui Dumnezeu aruncată pe Pământ şi îşi are rădăcinile în Cer”, (cf. Mărturisirile stareţei Marina Lupou de la Mănăstirea Bic, Sălaj, despre părintele Arsenie Boca) (n.a.)]. „Uneori sunt dur” Valeriu Popa: Uneori sunt dur. Le spun unora pe faţă că sunt proşti. Şi se supără. Dar apoi le spun de ce sunt proşti şi ce să facă pentru a nu mai fi proşti. Şi după ce aceştia fac ce li se spune prin mine şi le este mai bine, vin să-mi mulţumească. Cuvintele acestea dure produc în ei o tresărire, le activează atenţia. Pentru unii e o insultă. Dar dacă ascultă şi urmează ce li se spune prin mine, ei sunt marii câştigători. „Dăruim spre binele nostru” Valeriu Popa: Să facem bine. A ajuta, a dărui, cu măsură şi echilibru - este spre binele nostru. De ce? Pentru că astfel asigurăm o curgere a energiilor care alcătuiesc corpul nostru fizic şi psihic. Dăruind fie bani, fie lucruri, fie muncă, fie un cuvânt bun sau un ajutor cuiva, ne golim cu măsură de nişte energii şi permitem pătrunderea în noi a altor energii binecuvântate, astfel că nu provocăm în noi blocaje, care până la urmă ne-ar îmbolnăvi. Dăruind, permitem energiilor divine să treacă prin noi tot mai mult, binecuvântând viaţa noastră. Dacă laşi un pahar cu apă mai multe zile, fără a schimba apa, aceasta se strică, se împute. Dacă consumi mereu apa şi pui altă apă proaspătă în el,

aceasta nu se strică niciodată. A iubi, în sens spiritual, înseamnă să fii sănătos. [Odată, pe când mă aflam în Brazilia, am întâlnit o femeie a cărei preocupare principală era ajutorarea semenilor. Unul dintre colegii mei a întrebat-o la un moment dat: „Care este cea mai puternică modalitate de protecţie, prin care ne putem feri de rău ori să nu facem rău?” Răspunsul ei îmi sună în minte şi acum: „Iubirea. Când iubeşti pe cineva, nu poţi să-i faci nici un rău”, (n.a.)]. „Când le dai microbilor să se hrănească...” Valeriu Popa: Un bolnav de scleroză în plăci, după 2 ani de tratament, cu revenire a sănătăţii în mod spectaculos, vine şi îmi spune că tot pofteşte la o bucăţică de brânză. I-am zis: „Bine, ia şi tu o bucăţică şi gata”. El ce a făcut? A luat o bucăţică, încă una şi încă una... şi a căzut. Timp de 6 luni a fost ca la început. Ce se întâmplă? Focarul microbian, care în cei de 2 ani s-a redus considerabil dar nu a dispărut, rămânând microbii cei mai rezistenţi, se dezvoltă cu o viteză uimitoare când le dai microbilor ceva cu care să se hrănească. Dacă ai mochetă sintetică... Valeriu Popa: în casă ai mochetă sintetică? P.: Da. V.P.: Vai de capul tău, că te încarci cu electricitate electrostatică şi îţi ecranezi corpul. Schimbul tău de energie cu exteriorul se face greu. Pune sub mochetă nişte fire de cupru pe care le legi la calorifer. Şi când vii de la serviciu, să te bagi 2-3 minute cu picioarele în apă

rece, ca să te mai descarci... Să ai îmbrăcăminte de bumbac, nu sintetică, nu din plastic, nimic din astea să nu pui pe tine. Ce faci când eşti la ananghie? Valeriu Popa: Ca să nu simţi că viaţa e grea, pregăteşte-te în 5 domenii de activitate din care să-ţi poţi câştiga o pâine: spălător de w.c., spălător de rufe, spălător de vase şi două meserii. Şi în funcţie de ce îţi aduce viaţa, te descurci făcând una sau alta şi mergi mai departe, fără să ţi se pară cine ştie ce nenorocire. Dacă te-ai învăţat numai cu binele - să ai de toate, lumea să te respecte, să fii sănătos, să lucrezi în birouri curate, aerisite etc. -, când dai de greu mai că mori, eşti incapabil de adaptare la noile condiţii: să nu mai fii respectat, să nu mai ai bani, adică să fii nimeni într-o societate în care banul este Dumnezeu. Şi atunci, ce faci? Vrei să lucrezi. Păi, nu găseşti decât munci grele, murdare, prost plătite, alături de oameni pentru care, adesea, cei 7 ani de acasă sunt poveşti. Pregătit însă din timp, când eşti la ananghie, apelezi la ce ştii şi treci hopul. Altfel, vai de capul tău. Ca o idee să prindă... Valeriu Popa: Ca o idee să prindă trebuie să fii foarte atent când o aduci în discuţie, adică să vorbeşti despre mort la înmormântare şi despre nuntă la nuntă, că dacă vorbeşti invers eşti ridicol. La mine vin în fiecare zi bolnavi. Cel bolnav e la pământ. Mulţi din cei care erau în jurul lui l-au părăsit, căci nu mai au nici un interes de satisfăcut de pe urma lui. Abia acum e dispus să mă asculte. Şi eu vin cu

probe materiale. Îi pun casete cutremurătoare, cu cazuri limită ale unor oameni care au scăpat. În capul lui, văzând probele materiale, apare convingerea că se poate, deci şi el ar putea să se însănătoşească. Din mintea lui începe să dispară îndoiala, scepticismul. Apoi stau de vorbă cu el, îi spun ce afecţiuni are şi de ce le are. El rămâne şocat o vreme, după care, convins că a găsit o soluţie la problemele lui, se apucă de treabă. Dacă o duce până la capăt, asta e o altă poveste. Despre venirea la viaţă Valeriu Popa: Venirea la viaţă este un efect determinat de interesul nostru, ca fiinţe spirituale, pentru a evolua. Partea psihică, sufletul, legat de nevoia de a învăţa cât mai mult din creaţia lui Dumnezeu, vine la viaţă în corp fizic, material. [Acest aspect este sesizat şi de William Buhlmann: „Scopul principal al existenţei în lumea fizică este evoluţia conştiinţei (...) Lumea fizică pune la dispoziţie mediul educativ intens pentru ca astfel de suflete să înveţe prin experienţă proprie, directă. Atunci când sunt obţinute calităţile unui suflet evoluat (iubire, compasiune, curaj, sacrificiu de sine), acel suflet s-a mântuit”. (William Buhlmann, Aventuri în viaţa de dincolo) (n.a.)]. „Să gândesc numai ceea ce mă face mai bun” Valeriu Popa: Păcatul este o manifestare a noastră prin care rupem un echilibru în mediul în care trăim. Dacă dorim ca gravitatea acestui lucru să fie cât mai mică, ne putem folosi de următoarea vorbă: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Uneori, oricât ne-am controla,

tot mai păcătuim. O facem pentru ca prin suferinţa de care este urmat păcatul, să învăţăm să ne abţinem de la satisfacerea plăcerilor sau intereselor noastre prin încălcarea legii divine. Dacă sunt convins că tot ce fac se înregistrează şi că sunt direct răspunzător după ce plec din viaţă, atunci mă rog altfel: „Doamne, ajută-mă să-mi duc la îndeplinire programul dat sau autoprogramul luat când am venit la viaţă şi să gândesc numai ceea ce mă ajută să fiu mai bun şi să fac Voia Ta”. Atenţie! Noi trebuie să oprim greşeala, păcatul, încă din faza de gând. „Dacă nu suferim, nu învăţăm” Valeriu Popa: Venirea noastră la viaţă este făcută pentru suferinţă. Că nu vrei să suferi şi îţi iei prin liberul arbitru, cât îl ai, partea cealaltă a vieţii, joaca, distracţia, asta e treaba ta. De ce pentru suferinţă? Pentru că, deocamdată, la gradul nostru de înţelegere, dacă nu suferim, nu învăţăm. Şi fără să învăţăm să răspundem la cele trei mari întrebări ale omenirii - cine suntem?, de unde venim?, unde ne ducem după ce murim? - nu terminăm şcoala acestei planete. Suferinţa ne obligă la atenţie, căci fiecare vrem să scăpăm de ea. Dacă nu înţelegem însă de ce suferim şi ce trebuie să facem pentru a ne elibera, nu putem scăpa de suferinţă. De aceea trebuie să ne străduim să înţelegem cauzele suferinţelor, iar apoi să lucrăm cu noi pentru înlăturarea lor. Pentru că, oricât am vrea, nu putem trăi fără să greşim. Suferinţa stă la baza evoluţiei. Este o lege a Creaţiei. Suferinţa este un efect al ruperii echilibrului prin care se manifestă viaţa fizică şi psihică. Deci, noi am venit la viaţă ca să evoluăm, scopul final fiind desăvârşirea. Or

acest proces de dezvoltare, de învăţare, se face prin suferinţă. Dar ce este viaţa? Pentru mine viaţa este cea mai dură şcoală a acestei planete. Prin ea trec toate forţele emanate de la Divinitate. Pentru mine natura este reprezentarea materială a Divinităţii pe această planetă. Divinitatea este forţa universală pe care eu, cu cele 5 simţuri ale mele, nu o pot obiectiva. Nu pot. Pot crede, să înţeleg pe cât îmi permite gradul de pregătire, dar nu pot încă demonstra că există. Pot accepta că există această Forţă Universală dominantă. Că eu nu sunt independent ci dependent de această Forţă. Diferenţa între şcoala pământeană şi şcoala vieţii este că, la şcoală, liceu, facultate, examenele se mai pot lua încă prin milă, pilă, forţă, bani, pe când la şcoala vieţii examenele se iau numai prin suferinţă. De ce? Răspundeţi voi. De ce venim la viaţă? Divinitatea a dictat prin lege (lege pe care noi deocamdată nu o putem înţelege) să aibă loc acest fenomen. Tu, ca spirit, înveţi lecţia cam la fel cum învaţă un student la medicină care vrea să devină chirurg. Deşi asimilează o mulţime de cursuri, deşi dă examene pe care le ia cu nota 10, el nu are dreptul să opereze în spital, să taie cu bisturiul bolnavul întins pe masa de operaţie, până când nu face o pregătire practică pe manechine, pe cadavre. Eu, ca spirit, trebuie să mă cobor în materie, mă întrupez cu ajutorul părinţilor care, prin actul de reproducere creează condiţiile formării trupului prin care voi veni la viaţă ca să învăţ prin suferinţă lecţia divină. Eu nu mă pot apropia de Dumnezeu, nu mă pot mântui decât venind la viaţa pământeană în corp fizic. Scopul final al vieţuirii noastre în lumile create de Divinitate este perfecţiunea. Rostul nostru este de a

cunoaşte ceea ce Divinitatea a creat şi de a ne reîntoarce la un moment dat în sfera de unde am fost trimişi, îmbogăţiţi cu toată această cunoaştere şi experienţă dobândite de-a lungul existenţei noastre în lumile create de Dumnezeu. Elementul de bază al creaţiei este evoluţia. [Această perfecţiune reprezintă pentru noi un ideal ce dă sens vieţii noastre, dar care nu poate fi deocamdată atins, rămânând o taină. Dar există! Despre aceasta, părintele Arsenie spune: „Desăvârşirea nu poate fi atinsă; ea rămâne o ţintă spre care tindem necontenit şi străduinţa noastră pentru asta se-ntinde până şi dincolo de mormânt”, (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie). Totuşi, noi căutăm să aflăm, să înţelegem, ceea ce este foarte bine, căci - aşa cum observă domnul profesor Dulcan - „experienţele morţii clinice ne sugerează existenţa a cel puţin două universuri paralele, generic spus cel fizic şi cel invizibil, energetic, cel de-al doilea fiind cel în care corpul nostru subtil, însoţit de conştiinţă, emigrează sau, mai exact, se întoarce Acasă. Drumul este uşor de reconstituit: am fost mai întâi o scânteie de Lumină desprinsă din fiinţa de Lumină Supremă. Am devenit apoi o entitate spirituală în Regatul Luminii şi, pentru necesitatea de a evolua, ne-am întrupat pe o planetă unde aceste condiţii existau sau, mai bine spus, au fost create”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo) (n.a.)] „Natura este reprezentanta Divinităţii pe pământ”

materială

a

Valeriu Popa: Ca să faci bine, trebuie să ştii ce este bine şi ce este rău. În societate, însă, binele şi răul sunt relative - două stări de reprezentare a interesului. Să vă

dau un exemplu. Doi fraţi, unul grădinar altul cărămidar. Plouă. Grădinarul îşi spune în sinea lui: „Bine că plouă, că îmi udă grădina”, dar cărămidarul este nemulţumit şi chiar înjură că i s-a stricat cărămida. Unde-i binele, un- de-i răul? Un alt exemplu, poate aspru, dar real. Bate clopotul. Cineva a murit. Familia plânge nenorocirea care s-a abătut asupra ei. Groparul însă se bucură că mai câştigă un ban, pompele funebre la fel. Deci binele unuia e răul altuia. Adevăr şi dreptatea socială pământene nu există. Iar dau un exemplu. Dacă comiţi o crimă din diverse motive, eşti judecat şi condamnat în conformitate cu legile în vigoare. Altă situaţie: e război şi într-o anumită conjunctură omori - poate nu un singur om, ci zeci sau chiar sute de oameni. Dar acum, pentru că ai omorât în interesul colectivităţii, nu mai eşti criminal, ci erou. P.: Trebuie să existe, totuşi, o deosebire între bine şi rău. V.P.: Am putea considera păcatul orice rupere de echilibru în natură. De ce? Pentru mine natura este reprezentarea materială a Divinităţii pe Pământ. Omor animale ca să mănânc, să trăiesc, e o rupere de echilibru. Distrug păduri pentru interesul meu, este o rupere de echilibru. Dar când acestea intră în contul meu? Privit în mod absolutist, orice rupere de echilibru este un păcat, dar să vedem, în mod firesc, când faptele mele devin păcat pentru care trebuie să plătesc? Ipoteza mea. Dacă, de exemplu dintr-o specie, să zicem de păsări, mai există două exemplare, mascul şi femelă, iar eu omor una din ele, astfel încât, din cauza mea specia dispare, eu sunt vinovat, păcatul acesta intră în contul meu. Câtă vreme eu consum din carnea lor şi ele folosesc prin sacrificiul lor la perpetuarea

speciei mele, fără ca specia respectivă să dispară, atunci nu sunt vinovat. O vină tot am, lăcomia, consumul exagerat de carne, industrializarea uciderii animalelor şi vânzarea de carne duc, în final, la îmbolnăvirea mea. De aici suferinţă, cancer şi în final moarte. Dar le plătesc aici, în această viaţă, nu le mai duc cu mine dincolo. Deci păcatul este atunci când faci rău, în mod conştient, voit, ştiind că prin interesul meu, egoist, distrug viaţa semenilor, sau distrug echilibrul planetei. Când fac un rău din greşeală, pot să-mi cer iertare pentru el. „Doctorul să înveţe religie, iar preotul medicină” Valeriu Popa: Doctorul trebuie să înveţe religie până la convingerea sinceră că este dependent de vibraţia universală creatoare, Dumnezeu, şi că tot ce face i se înregistrează, iar preotul este bine să înveţe medicină, cunoaşterea corpului uman şi tratarea lui pe cale naturistă, astfel încât, dacă este chemat la un bolnav sau muribund să poată fi de folos şi părţii fizice, trupului, nu numai sufletului celui bolnav. Noi nu vindecăm pe nimeni. Preotul, doctorul sunt doar îndrumători, care, prin pregătirea lor pot statui pe cel bolnav cum să se autovindece , dacă acest lucru mai este posibil. Excepţie face chirurgia de urgenţă ori situaţiile în care nu mai sunt alte variante în afara operaţiei.

Starea precanceroasă la femei

Valeriu Popa: De ce apare menstruaţia la partea feminină, lunar? Creaţia a dictat pentru partea feminină această curăţire lunară astfel încât ea să fie aptă pentru o nouă fecundare. Cu cât „ciclul” se păstrează la femei până la o vârstă mai înaintată, cu atât starea lor de sănătate este mai bună. Unde apare starea precanceroasă la majoritatea femeilor? Se manifestă sub forma unor înţepături la sân, a unei anexite, a unei cervicite pe care aţi cauterizat-o. Orice arsură în mediul acid predispune la o stare precanceroasă. Mai bine faceţi spălături vaginale cu 3 tipuri de ceaiuri indicate în acest scop: ceaiul de nalbă, cel de coada calului şi cel de gălbenele. Faceţi aceasta cu 3-4 zile înainte de ciclu şi după 4 zile de la terminarea acestuia; puteţi astfel să scăpaţi de leziunea de pe colul uterin. Când apar rupturi pe colul uterin? La unele femei, se întâmplă la naştere. La altele, din cauză că sunt frigide şi fac actul sexual fără ca zona şi cavitatea respectivă să fie deschise. Mă scuzaţi că vorbesc aşa, dar e mai bine, ca să ştiţi de ce să vă păziţi. Durerea: prieten sau duşman? Valeriu Popa: Eu vă trezesc dorinţa de căutare. Nu sunt perfect. Voi trebuie să citiţi şi să aprofundaţi, să învăţaţi cum să fiţi sănătoşi. Toţi trebuie să învăţăm medicină naturistă preventivă şi religie aplicată la viaţa cotidiană dacă vrem să suferim mai puţin. Cum avem o durere, luăm imediat un hap. Greşim. Ce este durerea? Este un efect determinat de o cantitate de toxine care apasă asupra sistemului nervos din zona respectivă, facându- ne astfel să recepţionăm informaţia despre dezechilibrul existent. Deci, durerea este o atenţionare

că undeva în corp, ceva nu mai funcţionează bine. Prin medicamente oprim durerea pentru moment; eliminăm efectul, dar cauza rămâne netratată. Durerea îţi este cel mai bun prieten când o iei în considerare şi cel mai mare duşman când o închizi cu medicamente. Despre Divinitate Valeriu Popa: Divinitatea nu poate fi cunoscută ca ceva palpabil, inteligibil, demonstrabil. Este o formă vibratorie universală. Noi, cu cele 5-6 simţuri ale noastre, putem doar să discutăm, să filozofam pe această temă, dar nu putem demonstra existenţa Divinităţii. [Acelaşi punct de vedere este exprimat şi de părintele Arsenie Boca: întrebare - „De ce unii oameni se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? AB: Omul stă la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu pentru mai multe motive. Mai întâi pentru că nu îl vede. Deşi crede într-o mulţime de lucruri pe care nu le-a văzut, auzite de la alţii şi le-a crezut... Mai stă omul la îndoială şi pentru că nu vede imediat răsplata lui Dumnezeu, atât pentru bine cât şi pentru rău. Oamenii mai stau la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu şi pentru că e de necuprins cu mintea, aşa cum cuprindem ştiinţa sau altă îndeletnicire. Cu alte cuvinte, ca s-o spunem de-a dreptul, Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea, nici că există, nici că nu există. O bucată de fier rece, bună şi ea la ceva, nu-ţi poate dovedi existenţa focului, până ce ea însăşi nu va fi roşie ca focul. Cam aşa e şi cu mintea omului, cât priveşte puterea şi neputinţa ei. Când făptura omului va fi străbătută de credinţa în Dumnezeu, adică de o siguranţă interioară mai puternică decât valoarea

mărturiilor, sau tăgăduirilor raţiunii, făptura sa va fi lumină şi viaţa sa o minune între oameni. Căci nu există argument mai tare ca viaţa trăită, prin care se străvede Dumnezeu, sau moartea de martir ca ultimă dovadă, şi cea mai de seamă despre existenţa lui Dumnezeu şi a împărăţiei Sale”. ((cf. piesa de teatru radiofonic Părintele Arsenie Boca - Sfântul şi omul cavernelor) (n.a.)] Ştiinţă şi credinţă Valeriu Popa: Prin ştiinţă şi credinţă noi trebuie să ajungem la convingerea că nu suntem independenţi, ci dependenţi. Modul de dependenţă faţă de Divinitate trebuie demonstrat ştiinţific, pe cât ne permite gradul de evoluţie la ora actuală. [Părintele Arsenie Boca subliniază şi el compatibilitatea dintre ştiinţă şi credinţă: „Ştiinţa şi credinţa sunt în conflict doar într-o minte slab pregătită, care nu ştie să discearnă adevărul şi nu s-a pregătit temeinic pentru viaţă”, (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)]. „Descoperirile natură”

ştiinţifice

sunt

furturi

de

la

Valeriu Popa: Noi cunoaştem. Şi ne mândrim cu tehnologia, cu ce ştim şi putem face. De fapt, toate ştiinţele sunt furturi de la natură. Unii, care au căutat şi au ştiut cum să fure de la natură, au început să zică „sunt ale mele”. Tot ce descoperim există deja undeva, în finitul care ne înconjoară, şi unii au reuşit să-şi ridice „antena” până la acea informaţie, să o culeagă şi apoi să o materializeze în planul fizic. La fel cum un radio mai performant reuşeşte să prindă posturi ce emit pe

frecvenţe mai speciale. La fel ca undele radio există mulţime de gânduri, idei, care plutesc pe undeva, chiar şi în jurul nostru, cele grosiere. Se ştie ca Legea Boyle-Mariotte a fost descoperită în aceeaşi perioadă de timp, în locuri diferite de pe Pământ. Doi indivizi, preocupaţi de aceeaşi temă, au reuşit la un moment dat să-şi ridice „antenele” până la locul din spaţiu unde „pluteau” aceste idei şi conectându-se, au citit-o, au înţeles-o şi au emis legea. Noi nu emitem idei pe care le considerăm bătute în cuie. Formăm un cerc al doritorilor de cunoaştere în care supunem studiului ştiinţific, diferitele idei, teme spirituale care există în jurul nostru, le dezbatem, astfel încât să putem fi mai buni ca înainte, convinşi fiind că din viaţă rămân cu două mari acumulări: cunoştinţele ştiinţifice din toate domeniile care mă ajută să fiu mai bun şi faptele iubire morale. Şi aceste teme căutăm să le explicăm, să le înţelegem, cu gradul nostru de pregătire până la ora actuală. „În timpul sarcinii copilul înregistrează totul Valeriu Popa: Comportamentul mamei şi al tatălui când concep copilul, în perioada sarcinii şi imediat după naştere trebuie să fie imaculat. În această perioadă, copilul vede, aude totul, înregistrează totul, iar comportamentul părinţilor îi va influenţa caracterul şi predispoziţiile în viaţă. „Dacă vrei să ajuţi pe cineva, trebuie să-ţi cureţi sistemul fizic şi psihic” Valeriu Popa: în primul rând, ca să începeţi să ajutaţi pe alţii prin terapii ce includ şi utilizarea

bioenergeticului, trebuie să fiţi sănătoşi fizic şi psihic. Nu vă apucaţi să-i ajutaţi pe alţii atâta timp cât voi nu sunteţi sănătoşi. Pentru că din dragostea asta pretinsă, deveniţi răi şi cu voi şi cu cei pe care vreţi să-i ajutaţi. O altă problemă. Nu încercaţi să-i ajutaţi pe cei din familie. Dacă vreţi totuşi, o puteţi face printr-un coleg al dvs. care are o afinitate energetică cu cel pe care vreţi să-l ajutaţi. Adesea, în familia din care faceţi parte, aţi venit ca să aveţi suferinţe colective. Dacă vrei să ajuţi pe cineva este necesar ca mai întâi să faci tu curăţenie aproape de imaculat în sistemul tău, fizic şi psihic. Voi, când veniţi în preajma bolnavilor, dacă nu învăţaţi să vă faceţi protecţia, vă fură de energie până când vă îmbolnăviţi şi voi. Pentru cei care vor să se lase de fumat Valeriu Popa: Cei care fumaţi, ori vă lăsaţi în clipa asta de fumat, ori plecaţi de la cursurile de terapie pe care le urmaţi. De ce? Pentru că spiritele inferioare vin în preajma celor care fumează şi fumează odată cu aceştia. La fel se întâmplă cu cei care au avut patima băuturii şi nu mai sunt printre noi; aceştia caută beţivi, îi îndeamnă să bea şi odată cu ei îşi satisfac propriile vicii. Deci tu te duci să ajuţi un semen, dar nefiind tu curat, îi faci mai rău acestuia. Pentru cei care vreţi să vă lăsaţi de fumat, iată o reţetă simplă: când îţi vine să fumezi, mesteci timp de 34 minute o linguriţă de orez şi după aceea o înghiţi. Şi să îţi aduci aminte că de multe ori dorinţa de a fuma nu e a ta, ci îţi este indusă de cineva nevăzut care doreşte să fumeze.

Cei care aveţi copii, nepoţi, dacă fumaţi în preajma lor, le faceţi mult rău. Chiar şi după 8-l0 ore de când aţi fumat, dacă vă sărutaţi copilul, îi transmiteţi o formă vibratorie toxică, de la ţigară, şi tot aşa, ani de-a rândul. Când ajunge copilul la 17-l8 ani poate să dezvolte o boală de plămâni. Nu toţi se îmbolnăvesc, dar ştiţi dumneavoastră dacă nepotul sau copilul vostru nu va fi printre cei care se îmbolnăvesc? „Evitaţi să staţi în locuri aglomerate” Valeriu Popa: Statul în locuri aglomerate este nociv. Pentru că preiei tot felul de vibraţii ale unor oameni bolnavi, stresaţi, supăraţi, răi, cu tot felul de apucături. Evitaţi să circulaţi în mijloace de transport aglomerate, neaerisite. Pentru partea energetică, metroul este nociv. Se formează acolo nişte câmpuri care perturbă echilibrul nostru energetic. În situaţii de deficit energetic, să ştiţi că unii arbori au proprietatea de a vă ajuta. Trebuie doar să căutaţi unul compatibil cu dumneavoastră. „Când spui «ştiu»“ Valeriu Popa: Când spui ştiu trebuie să ai în vedere următoarele elemente: pot, am cu ce, am din ce, am cu ce verifica. Bine este să nu spui ştiu, ci: pricep, înţeleg. Dorinţa şi voinţa Valeriu Popa: Dorinţa este preludiul voinţei. Voinţa este dorinţa materializată în faptă. Voinţa - când lupţi prin suferinţă şi materializezi dorinţa.

„Ca să ţii post...” Valeriu Popa: Ca să ţii (post, regim) trebuie să fii convins. Până când individul nu simte, nu e convins în interiorul său, nu face, că e greu. Numai din spusele altora nu eşti convins. Trebuie să faci tu şi abia după aceea începi să înţelegi ce înseamnă dezintoxicarea. Poate să-i spună oricine orice, el a făcut şi nu-l mai întoarce nimeni. Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge. Sau: ochii te sperie, mâinile te scapă. „Până nu simţi, nu înţelegi” Valeriu Popa: Până nu simţi nu înţelegi. Eram mic, vreo 6-7 ani şi am fost la mătuşa mea. Eram de la ţară, nu văzusem în viaţa mea un reşou, nu ştiam ce e. Avea un ibric cu apă pus pe un reşou şi, la un moment dat, apa a început să fiarbă. Fără flacără, fără foc, mă..., cum fierbe apa aia? Mătuşa m-a văzut că mă uit şi mi-a zis: „Să nu pui mâna acolo că te arzi”. După puţin timp, mătuşa s-a dus până în sufragerie. Fiind o clipă singur, m-am dus la reşou şi am pus mâna pe el. M-am fript de nu mai ştiam de mine. Când a revenit, mătuşa a văzut că sunt alb la faţă şi cu mâna arsă acolo unde am atins reşoul. „Ce-ai făcut? Ai pus mâna acolo!” M-a uns cu nişte miere de albine şi mam liniştit. Acuma simţisem că arde. Ea mi-a spus, dar n-am crezut. Reflecţii... Valeriu Popa:

- Acum,

când trăiesc o serie de evenimente, nu mă mai întreb de ce, sunt ale mele, eu mi le-am luat. - De la vârsta de 20 de ani eu trăiesc această dramă, de a nu fi înţeles. Şi le spuneam: „Voi toţi şi eu singur”. - Ţine minte. Singurul lucru care convinge e suferinţa. - Durerea. Cel mai bun prieten când o iei în considerare şi cel mai mare duşman când o închizi cu medicamente. - Dacă nu ştii să tolerezi pe cineva cu ordine şi cu disciplină, ţi se suie în cap, din prieten ţi l-ai făcut duşman. - Nu ne-a dat nimeni suferinţa. Pentru cei mai mulţi dintre noi, ne-am luat-o ca să corectăm greşelile din vieţile trecute. - Mă apropii de cei asemenea mie, mă îndepărtez fără un cuvânt de ceilalţi. „Cu cât citeşti mai mult...” Valeriu Popa: Cu cât citeşti şi ştii mai mult, cu atât eşti mai flexibil şi accepţi mai multe. Cu cât ştii mai puţin, cu atât mai categoric, respingi tot ceea ce nu înţelegi. „Să nu faci cezariană” Valeriu Popa: Ca să nu faci cezariană, când ajungi cu sarcina la 6 luni faci în fiecare zi următorul exerciţiu: arunci pe jos vreo 30 de boabe de fasole şi le culegi; te laşi jos, dar cu talpa nedesprinsă de sol. Cezariana este un act provocat prin intermediul ştiinţei medicale care, practicat pe scară largă, nu e normal. Este necesară numai în cazuri excepţionale,

pentru a salva viaţa mamei sau a copilului. Atât. O mamă trebuie să fie învăţată să nu aibă nevoie de cezariană. Când se face cezariană, în aura copilului şi în zona respectivă a aurei mamei se produc nişte rupturi care afectează sănătatea copilului şi dezvoltarea lui armonioasă. Viitoarele mame trebuie să fie învăţate ce să facă: prin exerciţii fizice, respiraţie, să-şi deschidă bazinul astfel încât la naştere să poată ieşi copilul în mod natural. „Metoda mea nu este pentru marele public” Valeriu Popa: Ideea este că se poate să te autovindeci. Eu am putut. Dar metoda mea nu este pentru marele public. Oamenii nu sunt încă pregătiţi. Se apucă unul şi face tratamentul, dar nu respectă tot ceea ce îi spun şi moare. „Aaa... metoda nu e bună!” Şi astfel e denigrată o idee care poate să-i salveze, dar nu pe toţi, ci doar pe cei pregătiţi şi autoaccidentaţi. „Eu cunosc o singură boală: sânge stricat în diferite grade” Z: Mie ce-mi spuneţi? Să mă operez? Valeriu Popa: Nu-ţi spun nimic. Tu hotărăşti singură. Prin operaţie elimini efectul, dar cauza rămâne. E doar o amânare. Pentru că ai sângele stricat. Operaţia îţi elimină zona afectată, dar sângele din corp nu ţi-l purifică. Rămâne intoxicat. Eu te învăţ să-ţi purifici sângele, să faci astfel încât să ai sânge curat şi el să înlăture răul. Eu cunosc o singură boală, sânge stricat în diferite grade: gradul I, II, III, IV. De calitatea sângelui depinde calitatea şi echilibrul vieţii noastre. Cine

hrăneşte celula? Sângele. Cine spală celula? Sângele. Cine oxigenează celula? Tot sângele. La examen Valeriu Popa: La examen, îţi scrii subiectele pe foaie şi apoi stai puţin, îţi iei capul între mâini şi imiţi căscatul de 8-l0 ori, până căşti natural şi-ţi vin lacrimile în ochi. Aşa îţi aduci aminte tot ce ai acumulat prin învăţare. Ce se întâmplă? Prin frică ai blocat plexul solar şi nu-ţi mai aduci aminte ce ai învăţat. Prin căscat deblochezi plexul solar, te linişteşti şi îţi aduci aminte ce ai învăţat.

„Partea nepervertită alege bine” Valeriu Popa: Ce făceam cu copiii? Veneau acasă, pregăteam masa şi acopeream cu hârtie felurile de mâncare pregătite. Apoi chemam băieţii la masă şi le spuneam să pună mâna, să aleagă ce o să mănânce. Erau 5- 6 farfurii, boluri, castroane în care erau alimente. Şi fiecare punea mâna şi alegea fără să vadă ce se află sub foaia de hârtie. De trei ori aveau voie să aleagă. Când dădeau hârtia la o parte, uneori nu le plăcea ce alegeau. Ziceau: „Ooo.. asta nu vreau”. „Ba da, asta mănânci”, răspundeam eu. Dacă nu mânca, nu-l obligam. Pleca la lecţii, la joacă, şi mai mânca seara. Partea lui nepervertită alegea bine. „Este o crimă să-i dai copilului cartofi prăjiţi şi carne prăjită”

Valeriu Popa: Este o crimă să-i dai copilului mic cartofi prăjiţi şi carne prăjită deoarece gudronul din prăjeli împreună cu uleiul încins în care s-au prăjit bucatele, la care se adaugă amidonul şi carnea în sine, cresc aciditatea în stomac, predispun în timp la gastrită şi ulcer, la care se adaugă şi îmbolnăvirea diferitelor organe ca urmare a creşterii acidităţii din sânge. De ce un copil refuză mâncarea? Ori a mâncat ceva înainte ori e bolnav. „Nu mânca dacă eşti agitat” Valeriu Popa: Când vii acasă, nu te aşeza la masă imediat, mai ales dacă eşti agitat, nervos, îngândurat. Stai puţin, linişteşte-te, ascultă o muzică plăcută, fa ceva care te înveseleşte, te relaxează. Când plexul solar, acest creier digestiv, s-a deschis, atunci te aşezi la masă şi mănânci. Dacă totuşi mai eşti nervos, înainte să mănânci cască de 10-l5 ori, până când începi să căşti natural. E semn că plexul solar s-a deschis. Mijloace de destresare: geamătul, râsul, plânsul, căscatul şi oftatul Valeriu Popa: Când apare geamătul? Un om bolnav, suferind, care are dureri, nu poate să respire normal, adică să inspire amplu, ca oxigenul intrat în plămâni să treacă în sânge şi să-şi facă treaba. Atunci el inspiră superficial şi când expiră geme. Astfel, prin acea vibraţie reuşeşte să transfere cantitatea mică de oxigen, din plămâni în sânge. Deci geamătul, alături de râs, plâns,

oftat şi căscat organismului.

sunt

mijloace

de

destresare

a

„Nu aţi învăţat meseria de părinte” Valeriu Popa: Copiilor, când sunt bolnavi (şi nu numai), le toleraţi o serie de greşeli şi apoi devin drepturi ale lor şi vi se suie în cap. Nişte părinţi deştepţi, când văd la copii comportamente care deviază de la comportamentul normal al unei ierarhii bazate pe iubire şi respect (aici intră şi ascultarea), trebuie să rupă buruiana când încolţeşte, fără menajamente. Şi ascultă. Dar dacă îl pupi imediat după ce l-ai pedepsit, gata, l-ai terminat, nu te mai înţelegi cu el. Nu vă plângeţi că aveţi copii răi. Voi sunteţi de vină, că nu v-aţi pregătit să învăţaţi meseria de părinţi. Şi acum suportaţi consecinţele. Când l-a bătut tata, mama l-a pupat, şi invers. Şi aţi distrus un copil. Împreună trebuie să fiţi de acord asupra unei hotărâri luate. Copilul e mic. El trebuie să înţeleagă de ce îl cerţi, de ce îi faci observaţie. Nu îl baţi că ai venit tu acasă cu capsa pusă şi una două îl iei la bătaie. De mic copil el înţelege tot. E cu ochii pe tine. Tu eşti modelul. Greşeşte, îi spui odată că nu e bine şi de ce, repetă, îi mai spui odată, şi dacă face şi a treia oară l-ai atins, ca printr-o mică suferinţă să-i captezi atenţia şi să înţeleagă ce nu are voie să facă. Când un copil a înţeles de cuvânt, nu-l baţi. Dar când repetă greşeala, deşi l-ai atenţionat, i-ai explicat şi i-ai vorbit serios, atunci îl atingi. Pălmica aia pe care i-o dai atunci, este binele de mâine, când va avea un comportament şi un caracter mai aproape de cuvântul om. Există copii mici care îşi iau ei drepturi în familie, sunt dominanţi. Ei trebuie readuşi pe făgaşul normal, al respectării unor ierarhii valorice. Se poate spune că nu e

pedagogic. Rămâi tu cu pedagogia şi eu cu buruiana ruptă, atunci când trebuie. Unii copii (sau oameni mari) vor ca noi să fim înţelegători. Dar ei nu vor să fie înţelegători ca noi să nu avem nici o neînţelegere cu ei. Ei vor ca numai noi să fim înţelegători. Nu şi ei. Dacă tu eşti înţelegătoare să nu vorbeşti când vorbesc eu, n-o să am de ce să-ţi fac observaţie să nu vorbeşti. Ei, această formă de lucru trebuie să fie înţeleasă şi începută de la părinţi şi bunici. Bunicii sunt, de multe ori, criminalii nepoţilor. Îi omoară psihic, formându-le un caracter incapabil să-şi menţină verticalitatea în faţa încercărilor vieţii, când vor rămâne singuri, fără sprijin şi când vor trebui să fie ei înşişi sprijin pentru alţii. „În România se nasc copii care vor uimi lumea” Valeriu Popa: În România se nasc atâţia copii cu proprietăţi deosebite, aşa-zis paranormale, încât vor uimi lumea în anii care urmează. [Avem o imensă responsabilitate faţă de copiii care vin la viaţă nu numai în România, căci „se nasc acum copii supradotaţi, geniali, cum n-au mai fost niciodată în planul fizic. Lor le revine misiunea de a aduce pacea christică pe Pământ”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo). Iar pe aceşti copii „nu-i poţi influenţa cu nimic. Ei vor tăcea, se vor supune vorbelor părinţilor, dar vor face ce le va comunica Divinitatea. (...) Ei vor fi ajutaţi de îngerii lui lisus şi ai Tatălui ceresc”. (Georgeta Florea, Convorbiri cu îngerul Florea) (n.a.)].

„Subconştientul e, de fapt, supraconştient” Valeriu Popa: Din punctul meu de vedere subconştientul este o definiţie rezultată din căutările de început ale psihologiei, care în curând va dispărea. Subconştientul e, de fapt, supraconştient. Atâta timp cât el ştie mai mult decât ştie partea mea conştientă, înseamnă că e superior. Ce este el? Cuprinde acumulările noastre din trecut până în prezent şi, de asemenea, în el sunt înscrise şi evenimente care sunt programate a se întâmpla în viitor. Acest supraconştient se informează şi din trecut şi din viitor. Dar cum se informează? Aici trebuie să căutăm în mod ştiinţific răspunsuri. Ipoteza mea este că individul care trebuie să cunoască aceste lucruri este informat de dublul său, de îngerul său păzitor. Pentru unele lucruri, acesta te păzeşte, pentru altele, pe care le comiţi prin liberul arbitru, nu te mai apără, lăsându-te să greşeşti şi să suporţi consecinţele. [Liberul arbitru ne conferă două atribute majore: libertatea şi responsabilitatea pentru felul în care ne trăim viaţa. Liberul arbitru ni se respectă: „Nu dificultăţile cu care ne întâlnim ne decid soarta, ci decizia noastră în faţa acestor dificultăţi. (...) Totuşi, sunt evenimente pe care, prin deciziile noastre le putem evita şi altele care au o miză decisă din alt plan şi nu le putem evita”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo) (n.a.)] „Rolul principal al femeii este să fie mamă”

Valeriu Popa: Prima menire a femeii este de a fi mamă; să aducă la viaţă copii şi să-i înveţe „cei 7 ani de acasă”. Că femeia are şi serviciu, că vrea să facă şi afaceri sau politică - o face prin liberul arbitru. Dar dacă renunţă la menirea ei divină de mamă, o face în detrimentul ei psihic şi fizic, căci se va abate de la ceea ce i- a hărăzit Dumnezeu pentru mântuirea ei. Dintr-un om frumos, are şansa să ajungă un conţinut putred întrun ambalaj strălucitor. Rolul ei este să fie un izvor de iubire, ca mamă şi soţie, nu o maşinărie perfectă, eficientă, care să aducă profit. [Adesea noi orientăm copiii spre domeniile unde interesul material are şansa să fie cât mai bine satisfăcut, în detrimentul formării valorilor morale, spirituale: „Doamna mea, nu te grăbi să-i înveţi pe copiii tăi franceza sau germana. Pregăteşte-le mai întâi sufletul, şi toate celelalte li se vor da mai târziu”. {Un serafim printre oameni-Sfântul Serafim de Sarov) (n.a.)]. Planning familial Valeriu Popa: Din punct de vedere social, planningul familial are o logică, dar din punctul de vedere al nevoii spirituale de evoluţie, e o greşeală faţă de legea divină. De ce? Pentru că urmăreşte comoditatea şi interesul egoist al bărbatului şi al femeii de a-şi trăi plăcerile şi viaţa individuală fără răspunderea de a aduce la viaţă copii şi fără a sacrifica o parte din confortul lor pentru a-i creşte. „Religia de mâine va fi una ştiinţifică” Valeriu Popa: Religia de mâine va fi una ştiinţifică, în curând, reprezentanţi ai bisericii împreună cu oameni

de ştiinţă pozitivă vor crea aparatură prin care se va lua legătura cu lumea de dincolo, iar omenirea va accepta şi preoţii vor demonstra ştiinţific că nu există moarte. „Te rogi până când gândul rău dispare” Valeriu Popa: Dacă eşti convins că totul (gând, privire, gest, vorbă, faptă) se înregistrează şi, dacă este rău, se întoarce împotriva ta, atunci iei măsuri. Când simţi că ai gânduri rele, spui imediat o rugăciune, de pildă Tatăl nostru - o dată, de două ori, de nouă ori, până ce gândul cel rău nu mai vine. Spui, spui, spui până când această formă de gândire rea dispare. Unii vin la mine şi îmi spun că li s-au făcut farmece. Le spun: „Ţine 14-21 de zile de post cu apă distilată şi scapi de farmece”. Ce se întâmplă? Aceste forme malefice de gândire prind la cei care au o intoxicare mai mare în organism, ca urmare a gradului crescut de intoxicare sau a modului de viaţă dezorganizat, haotic. În această situaţie, protecţia individului scade foarte mult. După dezintoxicare, sistemul lui energetic şi cel imunitar încep să funcţioneze normal şi aceste forme malefice nu mai găsesc breşe prin care să-l atace. Caz concret: vine la mine o mamă cu un copil. Ştiau că li sau făcut farmece. Se simţeau foarte rău. După 14 zile de post, stările proaste le-au dispărut. Grija lor acuma era să-şi menţină corpul dezintoxicat şi să nu gândească rău. N-au mai avut nimic. Eu n-am făcut exorcizare, doar am sfătuit. Capacităţi paranormale... normale Valeriu Popa: în anii viitori, din cei care vor mai rămâne pe planetă, mulţi vor avea aşa-zise capacităţi

paranormale. Fiind atât de răspândite, acestea vor deveni... normale. „După ce plecăm din viaţă, ne întâlnim cu noi înşine” Valeriu Popa: După ce plecăm din viaţă, ne întâlnim cu noi înşine. Aici e partea cea mai dureroasă, şi trebuie să ştim că ea există. Dacă eşti convins de asta, vei fi toarte atent la ce gândeşti, ce simţi, ce spui, ce faci. Ştii că dacă greşeşti, plăteşti. [în acelaşi sens se exprima şi părintele Arsenie Boca: „De-ai fi prieten cu Dumnezeu, să mănânci cu El la masă, nu scapi să nu plăteşti cu ce-ai năcăjit pe altul”, (cf. Mărturisirile stareţei Marina Lupou de la Mănăstirea Bic, Sălaj, despre părintele Arsenie Boca) (n.a.)]. „Fiecare individ este o entitate energetică” Valeriu Popa: Fiecare individ este o entitate energetică. Există stări comune, dar şi multe particularităţi în procesul de îmbolnăvire, în timpul postului, al procesului de revenire şi de însănătoşire, pe care un individ le trăieşte în mod unic. „În noi există autovindecare”

posibilităţi

imense

de

Valeriu Popa: Mai demult mi-am rupt un picior. Nam vrut să merg la doctor. Am stat cu piciorul orientat spre nord şi timp de 21 de zile am urzicat piciorul rupt. După această perioadă am fost la radiografie: osul era la loc, lipit, vindecat.

Am citit un experiment făcut de nişte cercetători străini. Au prins o căprioară, i-au rupt piciorul şi i-au dat drumul în pădure, urmărindu-i comportamentul. Căprioara s-a aşezat cu piciorul către nord şi se lingea. A zăcut două-trei săptămâni, apoi s-a ridicat, a început să meargă şchiopătând şi să mănânce. După vreo 40 de zile au prins-o şi au controlat piciorul care fusese rupt. Era complet vindecat. Experimentul a continuat. I-au rupt celălalt picior, au pus-o într-o cuşcă, au aşezat-o cu piciorul spre sud şi au tratat-o clinic, conform procedurii obişnuite pentru asemenea situaţii. După aproximativ 3 săptămâni au scos-o, i-au dat jos atelele. Într-adevăr, oasele s-au sudat, dar strâmb şi cu calus. Din acest motiv, i-au rupt din nou piciorul şi i-au dat drumul în pădure. După o vreme, osul s-a refăcut natural, căluşul s-a dizolvat şi piciorul s-a vindecat. Eu am făcut operaţie pe viu. M-au tăiat, mi-au scos apendicele, m-am simţit puţin rău, am luat câteva guri de oxigen, după care au continuat operaţia. La sfârşit au vrut să mă coasă. Am spus nu, m-am legat cu un cearceaf, m-am dat jos de pe masa de operaţie şi m-am dus în salonul meu. În noaptea următoare am visat că jumătate din rană am cusut-o energetic, cu un fir de lumină. A doua noapte am visat că am cusut şi a doua jumătate, iar a treia zi tăietura era închisă şi am plecat acasă. Ce s-a întâmplat? Fizicul e construit şi susţinut de o structură similară energetică, formată din mii şi mii de fire energetice. Dacă corpul este lăsat liber, firele se caută unele pe altele, se lipesc şi vindecă rana fizică. Când se coase fizicul, cele două părţi tăiate şi cusute nu se suprapun perfect pe liniile energetice iar vindecarea este mai grea şi uneori defectuoasă. Am avut un accident: două degete tăiate, cu tot cu os. Se mai ţineau atârnând în puţină carne şi piele. Au

vrut să mă ducă urgent la spital să mă coasă. Am zis nu. Am luat degetele accidentate, le-am băgat în nişte tuburi de plastic, am turnat peste ele petrol, le-am legat bine şi le-am lăsat aşa 21 de zile. Când am scos tuburile şi feşele, degetele erau vindecate. Deci în noi există posibilităţi imense de autovindecare. Acest lucru este însă valabil când corpul este dezintoxicat. Despre naştere Valeriu Popa: Naşterea în cele mai bune condiţii este acasă, în familie, asistată de oameni de calitate, bine pregătiţi profesional şi moral, şi sănătoşi. Un om adevărat Valeriu Popa: Un om adevărat nu se duce să se certe cu un câine turbat ci fuge din faţa lui. Un om adevărat nu se duce să se certe cu un câine care latră la el, pleacă din faţa lui. Un om adevărat nu se duce să se bată cu un individ pe care-l vede că este într-o situaţie de enervare puternică, fuge de el. Dar să ai această tărie. Să fugi de el, înjosindu-te pe tine. „Vei plăti pentru gândirea negativă” Valeriu Popa: Răspunderea noastră morală este să cunoaştem, cât putem noi de bine la gradul nostru de evoluţie, Legea Divină. Dacă gândeşti negativ, critic, justiţiar asupra unuia care a greşit, a făcut un rău, dorind să fie pedepsit, vei plăti pentru această gândire. Să nu doreşti tu ca altul să fie pedepsit, chiar dacă a greşit. Nu judec eu pedeapsa individului care s-a

comportat rău. Judecă Legea Divină. Numai Divinul are dreptul să judece.

„Regimurile mele sunt ca o nouă naştere” Valeriu Popa: Ca să pot ajuta, eu mă ocup de: destresare, deparazitare, dezintoxicare, detoxifiere, de eliberarea imaginaţiei, a voinţei, de reglarea somnului şi a respiraţiei. Regimurile pe care le recomand sunt pentru organism ca o nouă naştere, de aceea durează 7-9 ani. Ai o infecţie pe care poţi să o ţii în frâu, şi în timp ea va diminua. Şi poţi să trăieşti aşa, fără să te chinuie, până la moarte, când ţi-o fi sorocul. Recomandări alimentare Supa de fasole Supa de fasole se pregăteşte aşa: laşi fasolea 24 de ore la înmuiat, o cureţi de coajă, bob cu bob, apoi o pui la fiert. Cojile le arunci, pentru că sunt toxice. Orzul Orzul îl pui la înmuiat. După ce încolţeşte, îl pisezi şi torni peste el zeama de legume (legume crude, spălate, tăiate bucăţele şi lăsate o noapte în apă). Terciul respectiv îl storci bine într-un tifon şi rezultă o zeamă mai groasă, ca un lăptişor; pui puţină miere şi îl consumi. Sau laşi orzul să încolţească şi să crească 15 cm., după care îl tunzi şi îl mănânci ca salată.

Salata La masă este bine să mănânci un singur fel de salată: varză, salată verde, ceapă, morcov etc. Nu amestecate. Dacă poţi să identifici o combinaţie de două, maximum trei legume sau verdeţuri care sunt compatibile cu tine, bine. Dacă nu, e mai bine să mănânci un singur fel de legume. „Atenţie la castravete!” Atenţie la castravete! Este foarte greu digerabil. Stă până la 24 de ore în stomac. Este bine să îl consumi fie sub formă de suc, fie ras, ca să ajuţi stomacul să-l digere. Pentru calciu Ai făcut multă muncă fizică, ai consumat calciul din organism şi ai acumulat acid lactic în pulpe. Din cauza asta ai dureri la pulpă şi la şold. Se recomandă coajă de ou roşu de găină, de ou de bibilică sau de curcă, dizolvată în lămâie. De la aciditate... De la aciditate ai o uşoară tahicardie. Înaintea mesei să iei o ceşcuţă de ceai de pelin ca să ajuţi bila, că este cam leneşă. Dacă ai un granulom la dinte, pune argilă ca să-l absoarbă. Orezul fiert Pentru revenirea după post recomand orezul fiert şi consumată zemii mucilaginoase. Aceasta păstrează o alcalinitate în stomac şi nu produce „explozie”. În acest timp se reface flora intestinală necesară digestiei alimentelor. Dacă mănânci mult, rişti un blocaj digestiv.

Cartoful Cartoful a fost adus în Europa de spanioli din Peru, prin 1540. În Canada, indienii nativi au un mod aparte de a consuma cartofii: îi acoperă cu un fel de nămol, apoi îi pun la uscat. Astfel pregătiţi, cartofii sunt puşi în jar încins. După ce s-au copt, sunt scoşi din jar şi lăsaţi să se răcească. Apoi indienii sparg cartofii şi le mănâncă conţinutul amestecat cu un praf de argilă. Astfel ei evită ca miezul cartofului, care este în cea mai mare parte amidon, să rămână în pliurile intestinale şi să provoace în timp afecţiuni ale intestinului. Albuşul de ou Albuşul de ou este echivalent cu amidonul din interiorul bobului de grâu. Amândouă sunt toxice pentru organismul uman. Ele constituie primul element din care se hrăneşte embrionul până iese din ou sau din care încolţeşte bobul de grâu. Fructele aduse din import Fructele aduse din import, în cea mai mare parte sunt culese crude, înainte de a se coace. Pentru a rezista cât mai mult timp, acestea sunt iradiate. Dacă totuşi le consumaţi, e bine să fie puse în apă cu oţet de mere, apoi spălate şi curăţate. Consumul de produse lactate Recomand cu foarte multă rezervă consumul de produse lactate. Laptele comercializat industrial se pasteurizează la 80° C. De la 30° C în sus, I-am omorât, i-am distrus vibraţia caracteristică de viaţă, l-am transformat din organic în anorganic. Singurul lapte disponibil care este încă bun, e cel de capră roşie (maronie), recomandat în special copiilor. De ce? Negrul

absoarbe razele solare, albul le respinge, iar culoarea roşie este neutră. Capra nu se îmbolnăveşte de cancer. Mănâncă mult mugur. Astfel, laptele ei conţine un cumul de elemente organice favorabile sănătăţii umane. În plus, laptele ei este alcalin, aproape de parametrii laptelui matern. Laptele de vacă este acid şi produce o creştere rapidă şi exagerată a oaselor la copii în perioada lor de dezvoltare. Consumul de carne Consumul frecvent de carne este în defavoarea sănătăţii umane. Putem lua proteina şi din alte alimente, ca, de exemplu, sămânţa de dovleac. 100 de seminţe crude de dovleac sunt echivalentul proteic al unei jumătăţi de kilogram de carne. În plus, prin consumul de carne omul preia din vibraţiile acelui animal, organismul uman dezechilibrându-se, devenind astfel mult mai sensibil la îmbolnăvire. Când eram tânăr, am avut o perioadă în care nu am mâncat carne timp de 7 ani. În anii ’70, am fost plecat în interes de serviciu, cu o delegaţie, în Franţa, unde am fost invitaţi la o masă de protocol împreună cu colegii francezi. Din tot ce era pe masă, nu prea am avut ce să aleg dar trebuia să mănânc, căci mereu eram poftit să mă servesc. Am luat o bucată de ficat de pasăre cu ceva salată de-a lor. Cine era cât pe-aci să moară în timpul nopţii? Eu. Pentru că nu mai aveam în sistemul digestiv elementele care să digere carnea. Cafeaua Gudronul din cafea este otravă. El nu este solubil în sistemul nostru digestiv, ca şi gudronul din fumul de

ţigară. Acesta trece în sistemul circulator şi se depune, generând tot felul de boli. Pentru constipaţie Câte lichide bei pe zi? Puţin. Unde se produce in organism absorbţia lichidului? La nivelul intestinului gros, zona transversală. Dacă nu ai consumat lichide în mod suficient, cele care mai ajung până aici se resorb şi mai departe, pe zona colonului ascendent începe întărirea fecalelor. Ca să prevenim constipaţia avem nevoie de lichide, fibre vegetale şi mişcare. Care este rolul alimentelor bogate în fibră? Cum are loc deplasarea în intestin a mâncării ingerate? Prin intermediul peristaltismului. Colonul ascendent, de ce nu este el un tub drept? Este alcătuit din zone care, alternativ, se contractă, se destind şi astfel împing masa rezultată în urma digestiei de la colonul ascendent spre cel transversal şi, în cele din urmă, spre colonul descendent, de unde este evacuat. În zona colonului transversal, dacă această masă nu are lichide şi nici fibra care să mărească aderenţa de pereţii intestinului ca, prin fenomenul peristaltic, să fie împinsă înainte, spre evacuare, mişcarea ei devine tot mai lentă, stă pe loc, se aglomerează şi, în lipsa lichidelor, se întăreşte. Astfel, odată cu intoxicarea organismului, în timp apar şi hemoroizii, iar la unii fenomenul de megacolon. Fecalele fiind dense, uscate, produc în zona de evacuare a colonului descendent mici leziuni, rupturi ale unor vase de sânge şi a peliculei care îmbracă intern colonul. Din acea ruptură ies vene afară şi apar hemoroizii. Explicaţii şi sfaturi „Dacă avem un sânge curat, nu ne îmbolnăvim”

Principala cauză a bolilor de inimă nu este inima, ci calitatea sângelui care trece prin inimă. Sângele este factorul minune care face legătura între fizic şi psihic. Noi avem în organism o cantitate de elemente toxice dobândite prin modul nostru de trai, dar şi de la părinţi. Când copilul trece prin bolile specifice vârstei, este bine ca acestea să nu fie oprite cu medicamente. Prin aceste boli, copilul elimină toxinele. Dacă are pojar sau gripă, nu-i opriţi temperatura cu medicamente. Patru gripe oprite cu medicamente predispun, după o perioadă de timp, la cancer. Dacă avem un sânge curat şi sănătos, nu ne îmbolnăvim. Să vă dau un exemplu: punem apă curată în două sticle pe care le lăsăm la geam. Trec multe zile fără ca apa să se strice. După o vreme, punem în una din ele un vârf de cuţit de drojdie. Ce se întâmplă? Apa se tulbură puţin. Apoi turnăm în fiecare sticlă o soluţie ce conţine o anumită cantitate de microbi. În care din cele două sticle se vor dezvolta microbii mai rapid? Desigur, în sticla tulbure, unde sunt condiţii mult mai bune pentru dezvoltarea lor. Infarctul O mare parte din cei care vin la mine au avut infarct. Acesta se datorează gazelor care, în special în timpul somnului, se adună în corp fără a fi eliminate. Se exercită astfel o presiune asupra inimii, şi cum dormim mai mult timp într-o anume poziţie, apare infarctul. În această situaţie, dacă apuci să te trezeşti, te duci repede la baie şi-ţi dai cu duşul cu apă rece pe burtă. Apa rece reduce volumul gazelor şi astfel se diminuează presiunea. Şi faci masaj în palmă, în talpă, în locurile unde sunt reprezentate stomacul şi intestinele. Sau iei un prosop de bumbac sau de in, îl uzi cu apă rece şi freci abdomenul până simţi că s-a răcit bine.

Boli de plămâni Se ia dimineaţa o linguriţă de ţiţei pe stomacul gol. Timp de 3 ore nu se mănâncă nimic şi nu se bea cald ca să nu se producă gaze care apasă pe inimă. Sau: se pune grâu încolţit pisat în lapte de capră. Se stoarce şi laptele rezultat se amestecă cu ceai de salvie. Se obţine un terci care se amestecă cu puţină miere. Sau: se amestecă miez de pâine neagră uscată, pisată, cu zeamă de varză şi putină slănină crudă. Fracturi ale oaselor La cei care au fracturi ale oaselor este bună terapia cu magneţi. Magneţii magnetizează fierul din globulele roşii, pe care le mobilizează, activând circulaţia sangvină în zonă şi accelerând astfel vindecarea. Împachetări Pe coloana vertebrală se pun comprese cu frunze de varză şi cartofi roşii (de două ori pe zi şi o dată noaptea, timp de 3-4 ore), apoi se spală cu soluţie (apă plus oţet de mere, jumătate-jumătate). Sau se înfăşoară bolnavul cu un cearşaf înmuiat în fiertură de paie de ovăz şi se bagă într-un sac de plastic. Fiertura se obţine astfel: într-o oală de 10 litri se pun 5-6 litri de apă, se adaugă paie până la buza oalei şi se fierbe până scade cam 3 degete, după care se opreşte focul, se răceşte zeama şi se ţine la rece. Astfel înfăşurat, bolnavul este lăsat să stea 3-4 ore, cât poate să reziste. Cearşaful se spală bine după utilizare. Apoi se poate refolosi. Fiertura se foloseşte până la terminare. Înainte de folosire se încălzeşte la aproximativ 30° C. Procedura se aplică timp de 21-42 de zile.

Tratarea răcelilor Tratarea răcelilor, a gripelor cu antibiotice, în mod repetat, scade imunitatea organismului şi capacitatea sa de apărare faţă de bolile virale. La nivel fizic, creşterea imunităţii se realizează prin purificarea sângelui. Pojar Ajută să freci abdomenul cu apă rece, să faci clismă. Amigdalită Se freacă abdomenul cu apă rece, se face gargară cu petrol. Durerea de cap Durerea de cap, în numeroase cazuri, este produsă de gazele la stomac de la colita de fermentaţie.

Cap. VIII: ROMÂNIA „Nu ţi-e ruşine să vorbeşti urât despre ţara ta?!” Valeriu Popa: Nu e bine să pleci de acasă. Părăsirea ţării în care te-ai născut înseamnă dezertare. O dezertare de la autoprogramul luat. Noi, când venim la viaţă nu venim întâmplător. Întors din străinătate, Valeriu Popa a fost iniţiatorul şi sufletul facultăţii de Ştiinţe Cognitive şi Parapsihologice, prima de acest fel din ţara noastră. În loc să primească bani pentru timpul petrecut cu numeroşi bolnavi care-i cereau sfatul şi doreau să-i ofere o recompensă în bani, dânsul i-a rugat, dacă doreau cu adevărat să-l ajute, să îi aducă cărţi, casete video şi alte materiale pe teme de spiritualitate. În final a strâns donaţii în valoare de peste 11.000$ pe care le-a dăruit facultăţii nou înfiinţate, spre folosul tinerilor români, dornici de căutare, de spiritualizare. La un moment dat Valeriu Popa a văzut un film românesc care reflecta situaţia, adeseori ruşinoasă, din ţara noastră în perioada de după anii 90'. Durerea lui şi mai mare a fost când a aflat că cel care a pus pe „tapet” în faţa lumii degradarea umană la care se pretează un segment al populaţiei româneşti, era un român ce plecase din ţară de mai mulţi ani. Deşi unii din grupul din care făcea parte nu-i împărtăşeau „vederile”, printre ei fiind şi artişti, el a afirmat cu hotărâre: „Pentru o pungă de bani, râd şi batjocoresc Romania, o denigrează şi o înjosesc. Eşti de la ţară? Ai călcat în balega vacii ori a calului, sau în căcărezele caprelor sau ale oilor în curtea alor tăi? Ai curăţat haznaua, te-ai murdărit şi ai mirosit mai rău ca o cocină? Ai scris vreodată despre

asemenea trăiri? Ţi-a fost ruşine? De ce nu ţi-e ruşine să ieşi în lume, vorbind urât despre ţara ta?” „Aici e inginer, acolo - servitor...” Valeriu Popa (adresându-se mamei unui băiat): Băiatul acesta e liniştit, dar vrea să plece din ţară. E un găgăuţă de prima clasă. Mama: Aşa e. A venit cumnatul meu şi i-a băgat în cap să plece. V.P.: Să nu se ducă. Aici e inginer şi acolo ajunge servitor. Acolo au de toate în faţa ochilor, râvnesc, se îmbolnăvesc şi se bagă în tot felul de mizerii numai ca să câştige mai mult. „Să-i învăţăm pe copiii noştri să nu plece din ţară” Valeriu Popa (adresându-se unor studenţi): Noi, cei mai în vârstă, o mare parte dintre noi, am muncit din greu, cum ne-am priceput, cu renunţări, cu suferinţă, să facem ceva bun în ţara noastră. Şi mulţi chiar au făcut. Acelaşi lucru să-i învăţăm şi pe copiii noştri. Să nu plece din ţară pentru o mână de bani şi un confort material mai bun. Cei mai mulţi ajung servitori la servitori. Ţineţi minte! Am văzut ingineri, profesori sculându-se de la ora 3 dimineaţa să ia ziare şi să le vândă. Copiii unei părţi a românilor plecaţi din ţară au fost nenorociţi de colectivele în care trăiesc. La vârsta adolescenţei am văzut prostituate, consumatori şi vânzători de droguri. De ce? Pentru că nu au ştiut să-şi păstreze echilibrul în acea lume, cu tentaţii şi pericole, adesea nebănuite pentru ei. Aşa că dacă aveţi copii, nepoţi, spuneţi-le: „Rămâneţi acasă, munciţi în ţara voastră, pentru că aţi

venit la viaţă în România cu un rost, nu întâmplător”. Dacă trebuia să mă nasc în Germania, Franţa, America, acolo mă năşteam. Noi ne-am născut în România cu o misiune. [Deşi pare dur şi prea categoric, Valeriu Popa nu este singurul care insistă obsesiv chiar, asupra importanţei deciziei noastre de a rămâne în tară şi de a ne trăi viaţa aici, cu bune şi rele, făcând tot ce ne stă în putinţă, pentru mai binele neamului nostru şi implicit al nostru, individual. „Părintele Arsenie Boca sfătuieşte o persoană care venise la dânsul să-i ceară binecuvântare pentru a pleca în America cu familia, chemaţi de nişte pocăiţi, prieteni ai lor”. „Nu, pentru binele vostru şi al copiilor voştri. Gândeşte, mă, că Dumnezeu iubeşte România, că e ‘grădina Maicii Sale’. Că în America la sfârşit sunt durerile de lungă durată şi grele, pe când aici sunt uşoare şi de scurtă durată, că nu îngăduie Maica tuturor(...) Mă, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”. „Părintele nu era de acord să-ţi părăseşti ţara (Natalia Corlean, Părintele Arsenie Boca o viaţă închinată schimbării vieţii noastre) (n.a.)]. „Veniţi înapoi în România!” Valeriu Popa (adresându-se unui grup de români din străinătate): De ce aţi plecat din ţară? Din sală au venit diferite răspunsuri: „să-mi ajut copiii”, „să-mi fac o situaţie”, „să trăiesc într-o lume mai civilizată”, „să scap de mizeria din România” etc. - Sunteţi nişte proşti - a conchis Valeriu Popa. Şi vă spun şi de ce. Pentru că trăiţi numai pentru interese materiale, fără să cunoaşteţi nimic despre cea de-a doua

parte a corpului uman, cea psihică (bioenergetică). Corpul fizic îmbătrâneşte şi moare, se descompune, dar partea psihică nu moare, doar se desparte de corpul fizic prea uzat ca să mai poată locui în el şi îşi continuă existenţa. De ce sunteţi dezertori faţă de ţară? Aţi plecat pentru un interes meschin sau pentru că nu l-aţi înghiţit pe Ceauşescu, pentru că aţi fost persecutaţi, şi aşa mai departe. Dar acum haideţi cu toţii înapoi acasă şi să luptăm împreună ca să fie şi la noi ordine, curăţenie, să nu mai fie corupţie. E greu, dar e ţara noastră. Cine trebuie să facă ordine în ea? Străinii? Hai s-o facem noi, cu demnitate, cu seriozitate şi sacrificiu. Veniţi acasă şi cu experienţa voastră dobândită în străinătate cu trudă şi cu umilinţă, haideţi să luptăm ca să fie mai bine la noi. N-are rost să vorbiţi urât despre ţara voastră, s-o împroşcaţi cu noroi, că vă murdăriţi pe voi. [Mulţi dintre noi suntem fii risipitori, aflaţi mai departe sau mai aproape de casă (sau chiar acasă!). Numai că întoarcerea fiului risipitor, după cum observă Georgeta Florea, trebuie să aibă loc „în credinţă, să simţi că ai putea să fii un slujitor al Tatălui Ceresc în patria ta, în familia ta”. (Georgeta Florea, Convorbiri cu îngerul Florea) (n.a.)]. De vorbă cu studenţii Valeriu Popa: Am fost mult timp în străinătate, în ţări civilizate. Am tot respectul pentru ordinea, curăţenia, disciplina civică la care au ajuns. M-am întâlnit acolo cu multi români. Pe toţi i-am sfătuit însă să se întoarcă acasă. Iar pe cei care vor să plece definitiv din ţară, îi sfătuiesc cu toată dragostea să-şi scoată din cap acest gând. Dacă vreţi să plecaţi pentru acumularea

de cunoştinţe prin care să deveniţi mai buni din punct de vedere profesional, duceţi-vă; dar să vă întoarceţi să daţi semenilor voştri din aceste acumulări, ţinând cont de moştenirea de tradiţie şi de spiritualitate a neamului în care nu întâmplător v-aţi născut. Dacă vă duceţi însă pentru bişniţă (să-mi fie iertat acest cuvânt neacademic), furtişaguri sau ca să deveniţi servitori la servitorii lor, doar pentru o pungă de bani, să nu o faceţi; nu călcaţi în picioare demnitatea şi mândria frumoasă a unui neam care a trăit fără lăcomia şi răutatea de a lua ce nu-i aparţine prin dat divin. Mulţi dintre cei care au plecat din ţară şi nu s-au mai întors aici cu acumulările lor, pentru mine sunt nişte dezertori. Căci au venit la viaţă în România ca să lupte, să iubească, să sufere alături de ceilalţi români, să ajute la împlinirea voii lui Dumnezeu în această ţară. În 1990 a apărut într-un ziar (Expres Magazin din 713 septembrie) ceea ce am spus atunci şi cred şi acum: „România va fi Mecca omenirii prin spiritualizare”. Nam spus-o de la mine, s-a spus prin mine. Dar ţara va trece prin nişte examene de mare suferinţă. De ce? Pentru că numai suferinţa îl înalţă pe om. În ţările unde tot ce se construieşte în plan fizic, se face cu lăcomie, prin hoţie, degradându-se mediul sau distrugându-se natura şi vieţile a mii şi milioane de oameni pentru interese egoiste, personale sau de grup, vor avea loc evenimente menite să stopeze toate acestea, după care se va restabili echilibrul natural. Mă rog, mai ales pentru cei tineri, să nu ajungă să vadă şi să trăiască în anii care urmează asemenea evenimente. [„Totuşi, România are încă un destin imprevizibil, datorită celui mai mare număr de biserici şi mănăstiri construite şi raportate la numărul de locuitori, faţă de alte ţări europene, datorită numărului mare de martiri

din închisori, datorită pustnicilor care există în România (chiar mai mulţi decât cred ierarhii) şi care trăiesc în asceză maximă, dându-şi viaţa Mântuitorului în post şi rugăciune, datorită unor creştini simpli care umplu bisericile duminica, datorită unor preoţi săraci care liturghisesc cu bucurie şi fără cârtire în parohiile lor”. (Pavel Chirilă, Întâmplări din biserică şi spital) (n.a.)]. Pentru noi, românii, salvarea este să ne mulţumim cu ce avem aici, dat de Dumnezeu, iar printr-o bună gospodărire să transformăm această mizerie în ceva frumos. Nimeni nu va veni din afară să ne ajute pe gratis. Fiecare vrea să ia ceva în schimb, şi cât mai mult. Dacă ne lăsăm furaţi şi prostiţi, cu atât mai bine pentru ei. Avem nevoie de legi corecte şi aspre pe care să le respectăm cu toţii. Mi-aduc aminte de o întâmplare petrecută pe când eram în Los Angeles. Cineva rupe nişte flori dintr-un gard viu pus pe marginea unei străzi. Merge vreo 200 de metri şi brusc apare maşina poliţiei lângă el. I se cer actele şi este întrebat de unde are florile. Prins asupra faptului, cetăţeanul recunoaşte. Este dus la locul de unde rupsese florile şi este fotografiat acolo, cu florile în mână. I se întocmeşte proces verbal şi primeşte o amendă de 200 de dolari. În plus, plăteşte şi fotografiile făcute. Ce se întâmplase? O doamnă care locuia peste drum îl văzuse de la geam cum rupsese florile şi a anunţat poliţia. Atâta tot. Mai rupe flori, dacă îţi dă mâna! Alt exemplu. Eram în Canada şi stăteam de vorbă cu un cetăţean român care lucra acolo ca angajat al statului român. După o vreme, acesta se scuză, lipseşte vreo 5 minute şi revine. După câteva ore de la reluarea discuţiei, iar se scuză şi dispare câteva minute. Văzându-mi nedumerirea, îmi explică: „Am fost şi am

mutat maşina de pe o parte pe cealaltă a drumului, căci staţionarea este permisă doar câteva ore, după care trebuie să mutăm maşinile, iar pe acolo se face curăţenie”. „Dar nu poţi să o mai laşi?” - l-am întrebat. „Prima oară când am uitat să mut maşina, m-au amendat. După un timp, iar am uitat şi mi-au ridicat maşina. A mai trecut ceva vreme. Pentru că nu eram obişnuit cu disciplina de aici, iar am uitat. Mă ştiau deja. M-au chemat la maşină, m-au suit în ea şi m-au dus în port. Am plătit tot: amendă, deplasare, staţionare în port. Şi mi-au zis că dacă mă mai prind încă o dată că nu respect legea, mă trimit acasă. Ziceau: «Dumneata nai venit cu dezordinea din România să faci dezordine aici. Aici eşti în Canada». Şi aşa, de frică, m-am învăţat. Acum mi-a intrat în reflex”. „Să redescoperim iubirea de Dumnezeu” Valeriu Popa: România are misiunea să devină o ţară spiritualizată, cu un grad de spiritualizare dus la superlativ, în pofida tuturor celor care fac tot ce pot ca să nu fie aşa. Dar nu oricum! Avem nevoie să redescoperim iubirea de Dumnezeu şi de aproapele nostru. [ în acest sens se exprimă şi profesorul Nicolae Mladin: „Prin iubire, şi numai prin iubire, puterea nu e tiranie ci binefăcătoare, ştiinţa nu e distructivă ci constructivă, bogăţia nu e arogantă ci milostivă, geniul nu e dizolvant ci ziditor de catedrale, munca nu este o osândă ci o bucurie, jertfa nu e o suferinţă ci o plenitudine, viaţa omenească nu e tragedie ci fericire. (...) Prin iubire toate privesc sus, toate se înnobilează, toate se luminează, toate sunt transfigurate. (...) Iubirea este sufletul sufletului nostru, e inima existenţei umane,

e axa istoriei şi ceea ce dă valoare veşnică indivizilor şi neamurilor. Prin ea contăm sau nu în faţa istoriei şi a lui Dumnezeu”. (Prof. dr. Nicolae Mladin, Prin zbuciumul vremii) (n.a.)]. Voi credeţi? Valeriu Popa povesteşte despre o întâlnire cu un grup de români din străinătate: VP: Voi credeţi că venirea la viaţă este întâmplătoare? Care credeţi că există revenire la viaţă? Din sală câteva voci: „Nu credem”. VP: Vă rog să aveţi amabilitatea şi să adăugaţi cuvântul „încă”. Lăsaţi o rezervă la acest „nu”. Că şi biserica catolică l-a luat pe „nu” în braţe când Giordano Bruno a spus că „Pământul se învârteşte”. Şi l-au ars pe rug. Au făcut bine? Se învârteşte Pământul în jurul Soarelui? Acum ştim cu toţii că da. O femeie din sală răspunde: Degeaba, eu tot nu cred. VP: Proasto! Apoi mai adaug ceva şi ea se ridică din nou negând cu vehemenţă. VP: Proasto la pătrat. Toată sala râde. Între timp văd un copilaş care se tot învârtea pe lângă mine. Şi zic: Al cui e copilaşul ăsta că are cutare, cutare, cutare şi spun tot ce avea. O doamnă din sală: Vai de mine, aşa e. De unde ştiţi? VP: Copilul era tocmai nepotul acelei doamne. De atunci mă tot căuta la telefon şi se recomanda: „doctoriţa prostuţa”, că era medic de profesie. Vezi, un şoc din acesta într-o situaţie pe care nu o mai poţi nega, ia schimbat mentalitatea.

Sezonier în Germania Afară plouă. Polonezul, cel pus de neamţ să supravegheze strângerea recoltei, a venit şi ne-a anunţat: „Pauzăă!”, adică nu mergem la muncă, deocamdată. Sperăm să prindem totuşi câteva ore de lucru. Vom vedea. Acceptarea prezentului. Pentru cei cărora le „merge bine” este o treabă mai uşoară. Mai puţine frustrări, mai puţine lipsuri, un statut social onorabil. Cam aşa arată majoritatea nemţilor de pe aici. Casa lor, maşinile lor, treaba lor. Civilizaţie.... şi atât. Se poate spune că, deja este foarte mult. Da, este. Drumuri aproape perfecte mai peste tot, legi gândite şi aplicate în folosul comunităţilor şi, mai ales, respectate de aproape toţi cetăţenii, în special de cei nemţi. Curăţenie, respect pentru natură pe de o parte, şi chimizare şi tehnologizare excesive pe de altă parte, în agricultură. Linişte şi ordine care sar în ochi, mai ales în zonele rurale. Satele lor, nişte adevărate cartiere rezidenţiale într-o mare de verdeaţă, sunt amenajate cu gust, frumoase, discrete, pedante, care rămân la fel şi azi şi mâine, şi peste o lună, încât aproape că te întrebi dacă sunt locuite. În timpul săptămânii par aproape pustii. Până după amiază te plimbi pe străzi şi foarte rar întâlneşti oameni. Adulţii pleacă de dimineaţa la lucru în oraşele mari din împrejurimi, o altă parte se ocupă de agricultură. Copiii sunt la şcoală, iar bătrânii, probabil nu prea ies din casă. După ora 17 viaţa se animă puţin, se fac cumpărături, dar seara, în afară de o lumină aprinsă în casă, nu prea vezi mişcare, abia de-ţi dai seama că e locuită. Senzaţia de ireal nu mă părăseşte. O lume în care totul este la locul lui, nici măcar un fir de iarbă nu

creşte de capul lui, fiecare ştie în orice clipă ce are de făcut, îi vezi adesea mergând pe stradă, fie pe bicicletă, cu feţele aproape inexpresive, cu ochii ficşi, aţintiţi spre o destinaţie numai de ei ştiută, fără să vadă nimic în stânga sau în dreapta. Viaţa lor e programată în detaliu. Fără un motiv anume, un frison îmi strânge inima. Brusc, mi se face dor de acasă. Văd un bărbat pe la 60 de ani, bine făcut, îmbrăcat într-un costum special pentru Jogging”, care trece alergând pe lângă mine. Privirea fixă, aţintită înainte şi concentrat la ce făcea, adică la alergat. La vreo 200 de metri înaintea mea se opreşte, se uită la un ceas sau ceva asemănător, stă vreo 30 de secunde, butonează de câteva ori, şi porneşte în sens invers, tot alergând. Într-o altă zi văd o doamnă de vreo 55 de ani, îmbrăcată tot sportiv, care mergea. Dar nu oricum. Într-un ritm mai alert, având două beţe în mâini, asemănătoare celor pe care le au schiorii şi de care se ajuta pentru a merge în acest ritm susţinut. Sunt oameni harnici, eficienţi, civilizaţi. De aceea au de toate, sau aproape de toate. S-au identificat atât de mult cu valorile materiale ale existenţei, confortul material, l-au adus la un nivel de neimaginat pentru o mare parte dintre români, încât este imposibil să nu-i admirăm. Dar, ca să rămâi între ei trebuie să te îmbolnăveşti de boala lor, răceala inimii, a sentimentelor. Ei nu se mai bucură unii de alţii, nu mai comunică între ei, comunicarea e un fel de dresaj, reacţii automate care mimează sentimente. Le-a dispărut spontaneitatea, bucuria, durerea, chiar şi emoţiile au devenit programate. Ai senzaţia că le este teamă să aibă sentimente, deşi le mimează, uneori chiar cu talent.

Eu nu zic că e bine sau rău, însă, pentru mine, o asemenea existenţă ar fi un calvar. Sunt însă români care s-au adaptat, de dragul bunului trai material. Am fost Duminică la slujbă, la o biserică ortodoxă, într-un mare oraş din apropiere. L-am cunoscut pe părinte, care este omul potrivit la locul potrivit, am schimbat câteva cuvinte şi apoi a început slujba. La sfârşit am stat la miruit şi, pentru că eram străini de loc, am rămas mai la urmă. Biserica era destul de plină, aşa că am aşteptat o vreme, până să ajungem şi noi la miruit. Din locul în care ne aflam, enoriaşii treceau prin faţa noastră şi, după aceea am înaintat şi noi. Toţi au stat disciplinaţi la rând, în linişte (şi erau români), foarte puţini vorbeau în şoaptă. Ce m-a surprins a fost că nimeni nu s-a uitat la noi, nu ne-au adresat o vorbă. O singură familie de tineri, studenţi la Bremen, cu un copil mic, ne-au privit surâzători şi ne-au invitat să intrăm în rând (eram cu un prieten), înaintea lor. Erau studenţi români, încă cu inimile calde şi cu iubire în suflet, hrănită şi de bebeluşul pe ca- re-l aveau cu ei. Dorul de acasă a năvălit cu putere în mine. Brusc, mi-am adus aminte de prima zi când am intrat în biserica satului care urma să devină satul meu, casa mea. Încă de pe drumul spre biserică, m-am întâlnit cu săteni, tineri şi bătrâni. Când ne vedeau ridicau capul, ne priveau cu curiozitate în ochi şi ne salutau: „Doamne ajută”. Dar nu scăpăm numai cu atât. Ne întrebau cine suntem, la cine am venit, unde stăm, iar la plecare, deşi nu ne cunoşteau, ne urau de bine, iar unii chiar ne-au îmbrăţişat. O bătrânică, tare se mai minuna când a aflat că ne mutăm în sat. Cu o privire de copil, din ochii ei negri, curgeau spre noi raze de lumină, de bucurie şi de iubire. Nu avea nevoie de un motiv ca să fie aşa. Ne-a îmbrăţişat, ne-a sărutat pe obraji şi ne-a urat:

„Dumnezeu să vă binecuvinteze”. Ajunşi în biserică, câţiva localnici ne-au arătat unde să stăm şi ne-au explicat în câteva cuvinte rânduiala din biserică. La sfârşit, la coadă la miruit, au intrat şi alţii în vorbă cu noi, dornici să ne ajute, dacă aveam nevoie de ceva. La fel, primarul şi părintele din sat ne-au primit cu inima deschisă, simţind în ei un permanent sprijin, căci e greu să fii străin, iar perioada de adaptare nu este întotdeauna uşoară. Oamenii îşi spun multe privindu-se în ochi. În Germania, chiar românii mei, cu mici excepţii, nu ne-au acordat nici o privire. A trebuit să insist, să fiu chiar puţin obraznic, poate. Cum s-ar zice, m-am băgat în vorbă, n-au venit ei la mine. Nu mi-e firea, dar bine am făcut. Am descoperit, după câteva vorbe de prezentare, că avem încă multe în comun, o căldură şi o dragoste românească care nu a dispărut, dar a fost bine încarcasată într-un înveliş de marmură, ca să nu deranjeze mediul în care trăiesc. Acest înveliş sper să fie spart, căci este un dar nepreţuit lăsat nouă de strămoşi, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, singurul care ne apropie de Hristos. Pentru mine, român, Germania mi-a arătat care este boala bunului trai material. Împietrirea inimii. România poate fi samarineanul care se opreşte pe marginea drumului istoriei, se apleacă asupra omului căzut, bătut şi tâlhărit (de darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu), îi oblojeşte rana şi îi dă o mână de ajutor. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Nicolae Mladin observă şi el această boală, dar o explică puţin diferit: „Boala aceasta prin care faci din defecte calităţi, unor calităţi minuscule le dai proporţii gigantice şi te transpui într-un plan unde te vezi

superior tuturora, chiar şi lui Dumnezeu, este: orgoliul. Ea este boala fundamentală a societăţii modeme(...). Smerenie şi mândrie! Sunt două atitudini ale sufletului omenesc în relaţie cu semenii şi cu Dumnezeu. Omul, în fond, este o fiinţă dependentă de Dumnezeu şi de societate. Conştiinţa acestei dependenţe este smerenia. Cu toate acestea omul este înclinat să nege această dependenţă şi să se constituie pe sine ca o fiinţă absolută şi autonomă. Aceasta este mândria. Omul vrea să se simtă Dumnezeu. Şi dintre cele două atitudini, una conformă realităţii, alta falsă, omul modern cunoaşte de preferinţă mândria şi are oroare de smerenie. De aici impasul în care se găseşte, căci îşi clădeşte viaţa pe o perspectivă greşită. Şi de fapt, cel ce nu acceptă smerenia de bună voie, ajunge la ispăşirea mândriei, care e smerire prin forţa împrejurărilor”. (Prof. dr. Nicolae Mladin, Prin sbuciumul vremii)

Cap. IX: PARFUM DE ÎNGER În cartea anterioară, în capitolul „Ultima întâlnire” am adus aminte de cei 3 luminători care si-au luat în programul lor de viaţă să se nască în România, la perioade apropiate de timp, în medii şi locaţii diferite ale ţării noastre. Principalul lor scop era ridicarea nivelului spiritual al poporului român, alături de alţi trimişi, cât mai mult posibil, în vederea pregătirii neamului românesc pentru misiunea încredinţată de Dumnezeu poporului, şi prin el, României. Suportând umilinţe, suferinţe şi greutăţi de neimaginat pentru cei mai mulţi dintre noi, au reuşit să vorbească, să făptuiască, au fost un exemplu viu, contemporan, o speranţă şi o lumină în vremuri în care abordarea ştiinţifică a vieţii, subordonată unei doctrine materialiste făcea tot posibilul să înăbuşe orice sclipire de spiritualitate. Pentru sute de mii, milioane de români, ei au fost lumina în întuneric, i-au ajutat să înţeleagă ce rost au pe lumea aceasta, de ce suferă şi ce să facă să-şi redobândească sănătatea psihică şi fizică. Ne-au spus tot ce avem nevoie să ştim ca să devenim mai buni. Neau arătat cu probe materiale, repetate, ca să credem şi să ne schimbăm. Ei au renunţat la confortul material, la liniştea lor, au urmărit cu încăpăţânare un singur gând, slujirea lui Dumnezeu, fiecare cu particularităţile lui, conform cu pregătirea şi mediul social în care s-au manifestat. Au luminat pământul României o vreme, apoi s-au întors în Lumina din care au venit. Misiunea lor are un singur scop: spiritualizarea noastră şi în special a tinerilor. De ce? Crezul lor nestrămutat este că România are în viitorul apropiat un rol principal în spiritualizarea

întregii omeniri. Cu acest crez au trăit, cu el au murit şi continuă să-l propovăduiască. Au fost aspri dar principiali. Corecţi şi cu o dragoste nestrămutată către Dumnezeu. Şi totuşi, iubirea cu care ne-au sfătuit, neau ajutat, ne-au scos din prăpastia morţii, este demnă de viaţa unor sfinţi. Părintele Arsenie Boca spunea: „M-a întrebat cineva: «Ce sunt sfinţii?» Sunt oameni ca şi noi. Decât că aceştia au pus iubirea de Dumnezeu, mai presus decât iubirea de mamă, decât iubirea de tată, decât iubirea de fiu, decât iubirea de patrie, decât iubirea de pământ, decât iubirea de lumea asta. Sfinţii prin urmare, sunt oameni care au ascultat întocmai de lisus, iubindu-l pe El, mai presus decât acestea. Acuma ştiţi ce sunt sfinţii. EROII IUBIRII DIVINE. Taina lor este aceasta. Prin nevoinţă şi dar au dobândit o ascultare desăvârşită de Dumnezeu”. Acum ei s-au ridicat la „Cer”. Ce facem în continua- , re? Ei sunt „Sus”, iar noi, o parte din cei care i-am cunoscut, suntem încă jos. Singuri. În aparenţă. Şi facem, cei mai mulţi dintre noi, ce ne taie capul, cum ni se pare nouă că e bine. Dar de fapt, fără să ne dăm seama, cu viaţa noastră de fiecare zi, de la gând, privire, gest, vorbă, faptă, noi dăm examene. Tainic, fiecare, zi de zi, luăm sau picăm examene. Şi se adună un punctaj. „Ei şi?” veţi spune. „Asta e. Facem şi noi ce putem”. Viaţa e grea, ei nu mai sunt cu noi, ne descurcăm cum ne pricepem. Faţă de mulţi alţii care sunt în jurul nostru, noi, totuşi, facem ceva”. Da, da! Aşa e. Însă mai este ceva. Voi, noi, nu mai suntem ca ceilalţi. Am cunoscut nişte lucruri stând lângă dânşii, prin comparaţie cu alţii, noi ştim. Cu altă măsură va fi judecat comportamentul nostru faţă de semeni, faţă de

legile Divine. De ce? Tocmai pentru că ştim. Aceşti învăţători sunt tot timpul cu ochii pe noi, chiar dacă nu realizăm acest lucru, nu simţim, urmăresc cu dragoste şi chiar cu oarecare teamă trecerea noastră prin lume, căci ştiu ce consecinţe grave pot avea unele atitudini greşite ale noastre. Vor să ne ajute şi chiar o fac, dar nu pot mai mult decât îngăduie legea Divină şi liberul nostru arbitru. Gândiţi-vă, suntem la examen. Profesorii noştri, care ne-au pregătit şi ne iubesc, n-au voie să ne ajute în timpul examenului. Asta e. Parcă vă aud cum strigaţi în gând, oarecum indignaţi: „Bine, bine, asta e... Până la urmă e doar un examen. Mai greşim, nu ne ia nimeni capul”. Da, aveţi dreptate. Dar, oare de ce vă duceţi la un examen. Visaţi, doriţi din tot sufletul să vă împliniţi visul, să faceţi în viaţă acel ceva la care puteţi ajunge numai după trecerea examenului, care vă dă calitatea şi dreptul de a vă trăi visul. În plus, viaţa ne obligă să trecem anumite examene. De ce mergem la un anume învăţător? Pentru că, în adâncul nostru visăm să ajungem asemenea lui (nu identic sau o copie a lui), pentru că iubim şi noi ce iubeşte şi el, ne preocupă aceleaşi lucruri şi credem asemenea crezului său din care si-a făcut ideal în viată, şi nu în ultimul rând, pentru că, aşa cum putem, îl iubim. „Sus” ne întâlnim cu ce am iubit şi ce am urât pe pământ. Ferice de cel care s-a străduit doar să iubească, să-şi spiritualizeze iubirea, apropiind-o, pe cât se poate, de cea a Mântuitorului. Noi continuăm să învăţăm şi după moarte, în plus există mai multe „locaşuri” acolo unde ne ducem. De aici şi teama învăţătorilor noştri. Unii dintre noi, dacă facem anumite greşeli, riscăm să nu ne mai putem întoarce în planul corespunzător

evoluţiei noastre, putem cădea din acel plan. Aceasta înseamnă o mare suferinţă pentru învăţătorii noştri, pentru cei de-o seamă cu noi care ne aşteaptă „sus”, şi mai ales pentru noi, căci vom trăi un nivel de viaţă inferior faţă de cel pe care l-am avut înainte de a ne naşte. Miza examenului este mult mai mare pentru unii dintre noi. Este o probă şi o descoperire în acelaşi timp. Este acea iubire care nu încape în cuvinte, pe care mintea şi raţiunea nu o pot explica, fiindcă ea vine de dincolo de ele. Pe această iubire se formează clase de elită în slujba Divinităţii. De ce? Pentru că prin această iubire se manifestă Divinul în noi. Cei care ne-au fost mentori, împreună cu alţii din România, au lucrat şi lucrează în continuare, şi prin noi dacă ne pregătim, la ridicarea nivelului de conştiinţă Hristică din fiecare, până la acel punct în care, noi, românii, să fim pregătiţi a fi gazda celui mai mare eveniment de pe Pământ, aşteptat de aproape 2000 de ani, a doua venire a Mântuitorului. Iată mărturia părintelui Pantelimon Munteanu despre Arsenie Boca: „ ... prin lucrarea părintelui Arsenie Boca şi a altora, care au luptat mult să fie totul gata, încât la a Doua Venire să-L primim, noi românii, pe Mirele Hristos aşa cum se cuvine (...). Părintele Arsenie Boca, om ales, trimis de Dumnezeu, a avut această misiune mare, greu de înţeles de mulţi şi tainică. Aceea de a pregăti poporul român, de a ne pregăti pe noi toţi pentru Ziua Judecăţii, plecând de la cuvântul Scripturii: «Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului»“. (Părintele Arsenie Boca-DARULLUI DUMNEZEU) De asemenea nenea Ion ne avertiza, încă din anul 2009: „Eu v-am zis, vor veni şi nişte războaie, vor veni

multe, anul acesta o să avem multe inundaţii pe alocuri, multe şi în ţară la noi, dar multe peste hotare vor fi. Gheţarii ăştia de gheaţă, apele, i-auziţi ce vă spun, gheţarii unde sunt, apele de la Noe s-au strâns acolo, ca să înţelegeţi. Unde credeaţi că s-au dus apele, s-au făcut munţi de gheaţă, acum au început să se dezgheţe unde merge apa, peste noi. Luaţi aminte, toate ţările se vor acoperi, decât România, barca mea, nu va fi înghiţită de ape. Dacă nu vă întoarceţi la credinţă, vor veni apele şi pe aici, numai pe cei credincioşi îi voi ţine în barca mea aici (tata Ion arată palmele sale) ca să înţelegeţi... Că iată şi Mântuitorul zice: „în toate zilele v-am strigat vouă la vreme, la judecată, în toate zilele am stat cu voi şi între voi am stat în toate zilele, cu voi am fost mereu” şi voi o să strigaţi la vreme: Doamne, dar când ai fost cu noi?” şi el o să vă răspundă, „în toate zilele am fost cu voi”, „Da, când ai fost, că dacă veneai, la credinţă ne întorceam”, atunci el zice: „Era un om mic de statură, între voi”, ziceţi voi, „Era un om care ne povestea nouă” .Atunci va spune Mântuitorul la vreme, „Eu eram între voi, Eu eram prin Omul ăla, eu grăiam toate prin el. „Eu sunt o maşină, care duc altă maşină! Ştiţi ce am zis acum? Ştiţi ce am zis? Cunoaşteţi ce-am zis? Un bărbat are altă maşină şi trece prin mine şi eu prin maşina asta duc mai departe, adică Cuvântul lui D-zeu, ca să înţelegeţi. Aceasta este puterea”. (Calea şi Adevărul de Ilie Tudoroiu) Valeriu Popa: „Prin toată munca mea mi-am dorit să fac ca despre România să se vorbească ca despre un popor ales de Dumnezeu. România are mare misiune”. Credinţa este o stare care se transmite prin empatie. Dacă tu crezi, şi spui ce crezi, cel care te ascultă crede şi el. E ceva pe care îl consideri real, deşi simţurile nu-l percep. Zici „Cred!” Şi ai o reprezentare în minte. Şi

mergi mai departe. După un timp oarecare de străduinţă, acest „Cred” devine un adevăr care se exprimă şi există în inimă. Dar, suntem ce suntem, adesea îndoială, necunoaştere, frică. Se pare că orice credinţă, nesusţinută de cunoaştere, cade. Uneori cade şi când avem cunoaştere. Căci ea nu e deplină încă. Mântuitorul este exemplul nostru care a rezistat la toate; ispitele prin plăcere şi la cele prin durere, atât fizic cât şi psihic. Ele au avut un singur scop; determinarea Lui să se dezică de dragostea şi ascultarea de Tatăl Ceresc, de iubirea de oameni. În acele vremuri, de felul în care şi-a trăit Mântuitorul viaţa pe Pământ, a depins cursul istoriei omenirii, de la El până acum. Putea să fie şi altfel? Cred că da. Căci asemenea nouă, şi El are liber arbitru, libertatea de a alege. Când a văzut grozăvia ce urma să i se întâmple, s- a înspăimântat. „Şi S’a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi, îngenunchind, Se ruga zicând: „Părinte, de voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine... Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” Iar un înger din cer I s’a arătat şi-L întărea. Şi’n luptă cu moartea fiind, cu mai mare stăruinţă Se ruga. Şi sudoarea Lui s’a făcut ca nişte picături de sânge ce cădeau pe pământ”. (Luca 22:41-44) Omul din El a simţit asta. Şi omul din El avea liber arbitru. Şi putea să spună „nu”. Nu l-a obligat nimeni să accepte, nici Tatăl Ceresc. Căci este Fiul Lui, şi îl iubeşte. Tatăl îşi iubeşte Fiul. Îndrăznesc să spun că a făcut-o mai mult pentru noi decât pentru Tatăl, căci Atotputernicul şi Atotcreatorul, avea soluţii pentru noi, mult mai dureroase însă. Soluţii pe care numai noi, din ignoranţă şi răutate le cerem mereu prin felul în care ne trăim viaţa.

Iubirea Lui de Tatăl şi de noi l-a călăuzit spre ascultarea desăvârşită de Dumnezeu şi iertarea noastră. Cu toate acestea, adeseori s-a simţit singur în această lume, care nu-l înţelegea, nu-l iubea, dar îl urma de cele mai multe ori, doar din interes. „Dar Iisus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul’’. (Matei 8:20) El ni s-a dăruit. Dar numai noi, prin voia noastră liberă, îl putem primi în inima noastră şi lăsa să ne transforme viaţa în Lumină. Viaţa Lui pe pământ ne-a arătat ce este acest loc unde trăim şi noi în prezent. Valeriu Popa avea o vorbă foarte grea referitoare la planeta Pământ, îi spunea: „Locaşul crimei şi al suferinţei”. Fiecare dintre noi însă, trăim cu nădejdea de a fi fericiţi. Această nevoie este instinctuală. Dar cum putem fi fericiţi aici? Grea întrebare. Ei, slujitorii lui Dumnezeu, cei reali, au o bucurie şi o seninătate întipărite pe faţă, adesea nepământene. O lumină în ochi de parcă simţi că te priveşte tot Cerul prin ei. În ce fel reuşesc? Ei sunt împliniţi, căci în trup fiind, trăiesc deja fericirea vieţii cereşti, cea în afara trupului. Cum? La această întrebare îmi vine în minte îndemnul lui Valeriu Popa: „ Răspundeţi voi!” * * * ...Cineva, ascultându-l pe Valeriu Popa vorbind despre legătura dintre om şi Dumnezeu, a exclamat: „Ce frumos! Eşti întruparea unui parfum. Eşti un parfum venit din altă lume. Te-oi descifra în timp...”

Parfum de înger În memoriam Valeriu Popa Când te prinzi în hora vieţii, Cerul parcă îţi dispare. Şi uitând de-a lui chemare, Te cufunzi în disperare. Dar o mână iubitoare, Se coboară pân’ la tine. Te mângâie, te ridică, Te-ntăreşte, uiţi de frică. Toate se cuprind în acea mână. Dumnezeu, Mântuitorul, Maica Lui şi Maica ta. E Iubirea fără seamăn Ce-am primit-o-n dar, cândva. Iar acum, aşa-ntăriţi, Înţelegători prin har, România lui Hristos O aducem la altar. Când ceasul bate Ora destinului ce ne-a ajuns din urmă, Tu omule, opreşte-te Din fuga ta nebună. Ridica ochii către cer, Căci în acel mister Atâta se mai poate, împreunează mâinile, şi roagăte.

Ovidiu Harbădă

Ploaie, vânt, zăpadă, soare, cald sau frig, Valeriu Popa venea aproape zilnic în parcul „23 August”, însoţit de zeci de oameni, adesea bolnavi incurabili pe calea medicală clasică, copii, tineri, oameni maturi, vârstnici. Toţi au găsit la dânsul sprijin şi sfat pentru necazul lor, când restul lumii îi abandonase.

Valeriu Popa cu Texi, prietenul nedespărţit, care i-a fost alături până în ultima clipă.

Valeriu Popa în parc, într-una din zilele când ne vorbea despre sănătate, corpul uman, având la dânsul o mapă plină cu documente, lucrări, articole, diferite materiale despre enigma care ne fascinează pe toţi, omul şi rostul lui în lume, în natură, în creaţia lui Dumnezeu.

Într-un moment în care Valeriu Popa căuta răspunsul la o întrebare care, pentru oamenii obişnuiţi, era fără răspuns.

Prelegeri susţinute de Valeriu Popa în aer liber, la teatrul din incinta parcului „23 August”.

Aniversarea zilei de naştere a lui Valeriu Popa, din anul 1996, la teatrul de vară din parcul „23 August”.

O parte dintre cei prezenţi la aniversare, pacienţi, prieteni, studenţi, căutători.

Acasă la Valeriu Popa. În spate se observă o parte din înregistrările video cu pacienţii aflaţi în faze terminale cu diferite boli, care, după 2, 3, 5, 7, 9 ani încă trăiau, analizele demonstrând însănătoşirea lor.

„Atenţie! Tot ce facem, de la gând, privire, gest, vorbă, faptă se înregistrează, se computerizează undeva în finit, şi după ce murim, ne întâlnim cu noi, cu tot ce am făcut pe acest pământ”. - Valeriu Popa.

Valeriu Popa tânăr, într-o delegaţie de serviciu, la Monaco. Această poză am primit-o de la Valeriu Popa cu vreo două luni înainte să moară. Am fost tare surprins văzând-o. Valeriu Popa mi-a zis: „Ce eşti aşa uimit, Ovidiule, crezi că eu am fost numai aşa, cu părul alb şi bătrân? Şi cu am fost tânăr”. într-adevăr, eu nu mi l-aş fi imaginat niciodată aşa tânăr, frumos şi elegant, cu o prestanţă deosebită. În mintea mea prestanţa, eleganţa, nobleţea aparţineau lui Valeriu Popa aşa cum îl ştiam eu acum, la 60 - 70 de ani. Interesant este faptul că într-o anumită conjunctură, la parastasul de 40 de zile ţinut pentru Valeriu Popa, dânsul mi-a apărut în faţă aşa tânăr, facându-mi cu mâna. Dacă nu aveam poza, nu laş fi recunoscut.

Table of Contents PRESCHIMBARE..........................................................2 Capitolul I: AI GRIJĂ!..................................................10 „ ...pentru că nu eşti atentă la viaţa ta”.................10 „Doamna are cancer la sân şi a venit s-o ajutaţi”. .15 „Doamne, dă-mi putere!”......................................16 Despre păcat........................................................19 Despre post..........................................................20 Omul potrivit la locul potrivit................................21 „Agaţă-te de viaţă şi luptă!”...................................21 „Mă supăr când greşiţi”........................................22 „Scapă doar 10-l5%”.............................................22 „Evitaţi discuţiile tensionate”................................23 Aşa cum s-a întâmplat..........................................23 Cap. II: DIAGNOSTICĂRI.............................................32 „Trăirea în neiertare te omoară”............................32 „De-acum încolo, vreau să trăiesc”........................34 „Ţi-e frică pentru că te încăpăţânezi să rămâi ignorantă”................................................................... 38 „Nu vreau să mor”................................................40 „Mergi cu fata la preot”.........................................41 „Trebuie să scoţi frica din tine”.............................43 „Vedeţi şi prin îmbrăcăminte?!”.............................45 „Eşti închisă în tine şi rea”....................................46 Vrei să te auto vindeci?.........................................47 De ce eşti rea?......................................................49 „Şi-a spus prin mine ce afecţiuni are”...................50 Cap. III: CREDINŢĂ ŞI RELIGIE..................................52 „Trăiţi cât mai aproape de perfecţiune”.................52 „Dacă te rogi mai mult, poţi experimenta ieşirea din corp”........................................................................... 52

„Mai există o şansă: schimbarea comportamentului nostru”.......................................................................57 „La baza acestor autotratamente trebuie să fie rugăciunea”................................................................59 „Suntem în preajma unor schimbări planetare”.....62 „Marea victorie: să nu mai greşeşti cu gândul”......63 „Să nu uităm cine suntem”...................................66 „Rugăciunile unite au putere”...............................68 „Inima poate gândi şi vorbi”..................................68 „Nu există moarte”................................................70 „Am murit clinic şi apoi am revenit la viaţă”..........73 „Când dormi, eşti ieşit din corp”............................75 Despre destin.......................................................75 „Nu uitaţi rugăciunea de mulţumire”....................81 „De corpul meu se foloseşte altcineva pentru a-şi satisface viciile”..........................................................82 „Nu încercaţi să vă aflaţi viitorul”..........................83 Credinţă şi ştiinţă.................................................83 „Refaceţi familia, nu staţi despărţiţi”.....................85 Nu vă luaţi după gura lumii..................................86 Cap. IV: ÎNTÂLNIRI.....................................................88 „Singurul prieten: ceea ce e scris negru pe alb”.....88 „Dumneavoastră aveţi discipoli?”..........................91 „Dacă nu scot frica de moarte din oameni, nu pot lucra cu ei”...............................................................100 „Să-i facă preotul o slujbă şi îi trece”...................107 Discuţie cu o doamnă fascinată de spiritualitatea indiană.....................................................................108 „Nu mai daţi vina pe altcineva pentru suferinţele voastre”....................................................................113 „În România, Dumnezeu îşi va arăta puterea”.....117 „Îngerul tău păzitor ştie despre afecţiunea pe care o ai”............................................................................. 122 „Doamne, cu adevărat exişti!”.............................123

Întâlnire cu un alt om.........................................124 „De ce”?..............................................................157 Cap. V: BIOENERGETICUL.......................................163 „Cred că am fost primul din România care a făcut transfer de bioenergie”..............................................163 „Vrăjile au putere asupra celor care nu au protecţia lui Dumnezeu”..........................................................165 „Rugându-te cu nădejde, scapi de suferinţă”.......167 „Mentalul e mai puternic decât realitatea fizică”. .168 „Mi-a dispărut toată frica”...................................168 „Nu pot face nimic pentru cel autoprogramat”.....169 „Vindecătorii în slujba lui Dumnezeu nu primesc bani”......................................................................... 170 Cap. VI: LUMEA, ADEVĂRUL ŞI MINCIUNA...............171 „Gândul rău se întoarce...”..................................171 „Minciuna face parte din viaţa noastră de toate zilele”........................................................................ 171 „Ca să poţi trăi între oameni”..............................173 „Îi învăţ pe oameni cum să moară”......................174 „Să nu-i plângem prea mult pe cei plecaţi din viaţa” ................................................................................. 176 „Vrem pace, dar...”..............................................177 „Eu vreau să schimb un mod de gândire”............177 „O iubire adevărată nu poţi găsi pe pământ”.......178 Cap. VII: VIAŢĂ ŞI SĂNĂTATE...................................181 „Caută-l pe acel doctor care te ajută să nu mai iei medicamente”...........................................................181 Rostul iubirii trupeşti.........................................182 „Ce ne trebuie ca să devenim oameni”.................184 „Învăţ permanent să fiu cât mai aproape de Dumnezeu”...............................................................186 „Uneori sunt dur”...............................................187 „Dăruim spre binele nostru”...............................187 „Când le dai microbilor să se hrănească...”..........188

Dacă ai mochetă sintetică...................................188 Ce faci când eşti la ananghie?.............................189 Ca o idee să prindă.............................................189 Despre venirea la viaţă........................................190 „Să gândesc numai ceea ce mă face mai bun”.....191 „Dacă nu suferim, nu învăţăm”...........................191 „Natura este reprezentanta materială a Divinităţii pe pământ”.................................................................... 194 „Doctorul să înveţe religie, iar preotul medicină”. 196 Starea precanceroasă la femei.............................197 Durerea: prieten sau duşman?...........................197 Despre Divinitate................................................198 Ştiinţă şi credinţă...............................................199 „Descoperirile ştiinţifice sunt furturi de la natură” ................................................................................. 200 „În timpul sarcinii copilul înregistrează totul.......201 „Dacă vrei să ajuţi pe cineva, trebuie să-ţi cureţi sistemul fizic şi psihic”..............................................201 Pentru cei care vor să se lase de fumat...............202 „Evitaţi să staţi în locuri aglomerate”..................203 „Când spui «ştiu»“...............................................203 Dorinţa şi voinţa.................................................203 „Ca să ţii post...”.................................................204 „Până nu simţi, nu înţelegi”................................204 Reflecţii..............................................................205 „Cu cât citeşti mai mult...”..................................205 „Să nu faci cezariană”.........................................206 „Metoda mea nu este pentru marele public”........206 „Eu cunosc o singură boală: sânge stricat în diferite grade”.......................................................................207 La examen..........................................................207 „Partea nepervertită alege bine”...........................208 „Este o crimă să-i dai copilului cartofi prăjiţi şi carne prăjită”.....................................................................208

„Nu mânca dacă eşti agitat”................................209 Mijloace de destresare: geamătul, râsul, plânsul, căscatul şi oftatul.....................................................209 „Nu aţi învăţat meseria de părinte”......................209 „În România se nasc copii care vor uimi lumea”. .211 „Subconştientul e, de fapt, supraconştient”.........212 „Rolul principal al femeii este să fie mamă”.........213 Planning familial.................................................213 „Religia de mâine va fi una ştiinţifică”.................214 „Te rogi până când gândul rău dispare”..............214 Capacităţi paranormale... normale......................215 „După ce plecăm din viaţă, ne întâlnim cu noi înşine”......................................................................215 „Fiecare individ este o entitate energetică”...........216 „În noi există posibilităţi imense de autovindecare” ................................................................................. 216 Despre naştere...................................................218 Un om adevărat..................................................218 „Vei plăti pentru gândirea negativă”....................218 „Regimurile mele sunt ca o nouă naştere”...........219 Recomandări alimentare.....................................219 Supa de fasole..............................................219 Orzul............................................................219 Salata..........................................................220 „Atenţie la castravete!”..................................220 Pentru calciu................................................220 De la aciditate..............................................220 Orezul fiert...................................................220 Cartoful.......................................................221 Albuşul de ou...............................................221 Fructele aduse din import............................221 Consumul de produse lactate.......................222 Consumul de carne......................................222 Cafeaua.......................................................223

Pentru constipaţie........................................223 Explicaţii şi sfaturi.............................................224 „Dacă avem un sânge curat, nu ne îmbolnăvim” ................................................................................. 224 Infarctul.......................................................225 Boli de plămâni............................................225 Fracturi ale oaselor......................................226 Împachetări..................................................226 Tratarea răcelilor..........................................227 Pojar............................................................227 Amigdalită....................................................227 Durerea de cap.............................................227 Cap. VIII: ROMÂNIA..................................................228 „Nu ţi-e ruşine să vorbeşti urât despre ţara ta?!”. 228 „Aici e inginer, acolo - servitor...”........................229 „Să-i învăţăm pe copiii noştri să nu plece din ţară” ................................................................................. 229 „Veniţi înapoi în România!”.................................231 De vorbă cu studenţii.........................................232 „Să redescoperim iubirea de Dumnezeu”.............235 Voi credeţi?........................................................236 Sezonier în Germania.........................................237 Cap. IX: PARFUM DE ÎNGER.....................................243