Oglinda Si Masca [PDF]

Zitiervorschau

OGLINDA SI MASCA de Jorge Luis Borges

Precum basmul, fantasticul mizeaza pe o strategie narativa riguros organizata, pe o tipologie de personaje destul de limitata, cu roluri in actul narativ trasate inca din perioada de inceput a genului care, impreuna cu partea de continut, contribuie la realizarea unui univers imaginar distinct, specific in raport cu alte lumi imaginare, precum aceea propusa de literatura realista, de anticipatie sau utopie. În ficţiunea lui Borges, regele Irlandei ştie că victoria în război nu devine cu adevărat glorie decît prin cuvîntul poetic nemuritor. Vom spune că lucrarea sîngeroasă a braţelor durează graţie verbului. Regele îl cheamă pe poetul de curte şi îi lasă un an între două cîntări ale privighetorii pentru desăvîrşirea operei encomiastice. Poetul este un maestru. A învăţat compoziţia metrică, figurile limbajului, subiectele eroice, genealogiile mitice şi cîte altele. Satira lui are efecte somatice asupra celui vizat, poate provoca lepra. Poezia magică e singura care modifică realitatea obiectuală. E limpede că Ollan a ajuns la ultimul ţărm al ştiinţei poetice după ani de iniţiere trudnică. E perfect. După un an, îşi declamă sigur pe sine oda învăţată pe de rost. Regele laudă poezia care respectă toate regulile clasice. Cuprinde întreg canonul. Toată literatura Irlandei ar putea fi refăcută, dacă s-ar pierde, numai prin studierea odei înfăţişate curţii. Tradiţia, cu alte cuvinte, se află deplină şi fără cusur în curgerea lentă a declamării, dar, observă regele, desăvîrşirea versurilor clasice nu produce furia războinică. Nici sîngele nu şi-a înteţit drumul, nici mîinile nu s-au crispat, nu s-a auzit răcnetul de luptă. Perfecţiunea poetică nu a provocat emoţia. Carnea ascultătorilor nu s-a mişcat spre luptă. Poezia, ordonă regele, va fi transcrisă de 60 de ori. Darul poetului va fi o oglindă de argint. Multiplicarea este soarta primei opere care nu produce nici emoţia, nici actul, închisă în sine ca un chip static al tradiţiei, obligat la repetiţie identică. Regele cere o nouă laudă. Poetul atinsese desăvîrşirea canonică şi, se părea, pragul ultim al iniţierii. Perfecţiunea primei ode nu putea fi întrecută, dar putea fi minată şi distrusă. Iniţierea poetului continuă dincolo de tiparele tradiţiei. Al doilea encomion este citit şovăielnic. O gramatică nouă călcînd peste norme, mai exact o nongramatică, metafore noi, aparent arbitrare, coexistenţa Dumnezeului unic cu zeii păgîni într-un poem care nu descrie un obiect, bătălia, ci este dezordinea cruntă a bătăliei înseşi, vuietul ei. Este o artă poetică a ambiguităţii, a contrastului violent. În prima odă, locul fiecărui element şi rostul lui în sistem sînt fixe, predeterminate. În noul discurs nimic nu-şi are locul stabilit. Într-o libertate înfiorătoare, prezentul se mişcă în viitor, un subiect la singular admite predicatul la plural, cum ar fi exemplele pe care le inventăm: versul uluiesc, suliţa străpung. E o revoluţie poetică şi implicit mentală: „te minunează, te farmecă şi te descumpăneşte“. Regele nu permite multiplicarea manuscrisului. Va rămîne un singur exemplar păstrat într-un cufăr de fildeş. Noua ordine poetică destinată celor puţini produce unicatul, irepetabilul. Darul regal înmînat poetului este o mască de aur. Ascunderea feţei organice şi pieritoare sub învelişul scump, nemuritor. Nu ştim ce trăsături avea masca. Ale figurii de sub ea, dacă era purtată, un rictus,

un zîmbet. Oricum, era perfect imobilă. Monarhul pretinde al treilea poem, fiindcă trei, spune el, este numărul dominant al fabulei care ne include pe toţi.

Trece încă un an. Poetul apare la curte înfricoşat, cu privire oarbă sau departe văzătoare, fără manuscris, cu un singur vers pe care-l rosteşte doar pentru rege. Cuvintele versului, apărute de nicăieri, sînt un păcat mortal: cunoaşterea frumuseţii inaccesibile muritorilor. Darul ultim înmînat poetului va fi un pumnal, arma sinuciderii. Regele renunţă la tron, bate drumurile Irlandei cerşind şi nu pronunţă niciodată versul unic, letal. Poezia tradiţională în cazul imaginat de Borges cere memorarea normelor şi articularea lor sigură, învăţarea subiectelor demne de arta poetului. Atît. În spatele abilităţii stă o trudă enormă. Dincolo de această ordine se află tumultul unei poezii care îmbină tulburător contrariile. Rupe vechea rînduială. Se deschide ca şi cum tot ce era domesticit evadează şi umblă sălbatic, bezmetic, în libertate. Urmează versul ucigaş. Societatea irlandeză nu dispare. Vîrful ei regal, însă, devine cerşetor. Se răstoarnă. Poetul merge mai departe chiar. Se anulează. Toate acestea se petrec fiindcă regele ordonă o suprainiţiere ce sfîrşeşte în moarte. Atingerea absolutului, aici estetic, este nu doar în afara ordinii şi a societăţii, ci împotriva lor ca şi cum nici o lume nu poate cuprinde în limitele ei Divinul, sfărîmîndu-se la atingerea Lui. Închipuiţi-vă oameni care, în contact cu dumnezeiescul, înnebunesc, o iau la goană şi dispar. Îşi ies cu totul din fire. Nici vorbă să predice. Nimănui. Putem uşor observa momentele în care-şi fac apariţia obiectele magice şi momentul în sine al povestirii: pentru poemul clasic, real şi probabil uşor cronicăresc, poetul primeşte oglinda de argint. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei.Oglinda dă o imagine inversă a obiectului şi, ca atare, este o îndepărtare de Principiu şi Esenţă iar ca semn al faptului că ne aflăm într-o stare profană a demersului artistic, poetul îşi spune opera de pe rost, semn al dominării acesteia; masca de aur apare după rostirea celei de-a doua poezii, în care saltul făcut capătă aspectul autenticităţii prin trăirea vie emanată de acesta, poetul acum citind cu greutate de pe manuscris. În acest moment apare semnul ruperii de real şi al victoriei iraţionalului imaginaţiei artistice: “Suntem figuri ale unei fabule, cu toţii“,iar masca contine o putere magica împotriva raului dar produce groaza celor din jur, impunandu-le vointa purtatorului mastii. Purtatorul mastii este patruns de forta ei, este scos din timpul si spatiul profan, nu mai poarta amprenta “eului” individual si schimbator. Prin valenţele sale transcedentale şi protectoare, facilitează atingerea absolutului, a divinului, deci atingerea lui Dumnezeu, căci în majoritatea religiilor la vederea divinului simplul-om-muritor orbea sau înnebunea, în cazul de faţă soluţia fiind sinuciderea, totul reducându-se la nimic.Trei este cifra ritualurilor, pentru ca orice gest repetat de trei ori imită invirea şi moartea lumii, reconstituie un ciclu, anuleaza un univers posibil. I n t r a d i ţ i a folclorică, trei este şi semnul echilibrului, al perfecţiunii, de aceea toate încercarile sunt în numar de trei. In Oglinda şi masca a lui Borges, se pun în lumină două forme diferite ale dedublării şi transfigurării omului, fiecare cu funcţii şi valori magice diferite, în contextul căutării absolutului în artă, unde arta capătă binecunoscutul rol general şi totalizator.