Obiectivele Si Continutul Educatiei Religioase [PDF]

Zitiervorschau

Educaţia Religioasă Obiective şi conţinutul educaţiei religioase

“Diferenţa dintre şcoală şi viaţă? În şcoală, înveţi o lecţie, apoi dai un test. În viaţă, ai de dat un test care te învaţă o lecţie.” Tom Bodett

Religia constituie o parte integrantă şi definitorie a culturii europene. Fără cunoştinţele oferite de aceasta nu putem înţelege istoria şi cultura acestui continent şi nu putem preţui catedralele, mănăstirile, bisericile, operele de artă vizuală şi muzicală, în marea lor majoritate inspirate de credinţa religioasă. Nu este drept să ştergi, în numele laicităţii, secole de istorie şi cultură inspirate de credinţa religioasă. Nu putem mutila sufletul Europei ignorând capodoperele din arhitectură, pictură, sculptură, literatură sau muzică, pentru a susţine o pretinsă emancipare bazată pe vidul spiritual al secularizării. Nu putem înlocui niciodată valorile constante ale religiei cu modele efemere ale umanismului autosuficient. Aceasta explică de ce în marea majoritate a ţărilor europene religia se predă în cadrul sistemului de învăţământ public, având un rol recunoscut şi apreciat în societate, cu implicaţii profunde în dezvoltarea socio-culturală. Educaţia religioasă contribuie la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viaţa socială – iată un motiv pentru care societatea democratică pluralistă are nevoie de educaţia religioasă instituţionalizată. Locul religiei în şcoală este justificat şi de necesitatea asigurării unei culturi generale integrale, ca o componentă indispensabilă a comportamentului solidar, civic superior. Formarea caracterului şi a personalităţii reprezintă idealul prioritar al educaţiei religioase. Spre acest ideal se ajunge prin scopuri care urmăresc cunoaşterea şi interiorizarea unor valori 1

morale, estetice, intelectuale. Strânse laolaltă, acestea pot garanta atingerea finalităţii propuse. Idealul religios vizează raportul omului cu Dumnezeu, apropierea fiinţei limitate de fiinţa infinită, căci omul trebuie să ţintească împărăţia perfecţiunii, conştient fără îndoială că aceasta este o condiţie amânată până la trecerea pragului acestei vieţi. Educaţia adolescenţilor şi tinerilor în spirit religios este o problemă de îmbogăţire individuală şi continuitate spirituală. O societate izbândeşte şi rezistă în istorie prin forţa credinţei pe care o practică; ne gândim de pildă la istoria românilor, pentru care credinţa creştină a fost un factor de rezistenţă în faţa vitregiei vremurilor. Religia are privilegiul de a oferi fiinţei în formare, la orice vârstă, răspunsuri pe măsura căutărilor şi posibilităţilor. Scopul acţiunii pedagogice religioase este de a forma conştiinţa. Religia poate să devină o formă de viaţă, a cărei expresie desăvârşită o constituţie vocaţia, iar Dumnezeu întruchipează valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte. Trăirea religioasă constituie mijlocul şi condiţia pentru împlinirea scopului vieţii, desăvârşirea persoanei umane şi trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Educaţia ca şi instrucţia, a fost şi este o preocupare fundamentală a Bisericii creştine, ele se realizează prin exerciţiu, prin educaţie, aceasta corespunzând năzuinţei lăuntrice a omului spre desăvârşire. Religia a fost şi rămâne un factor şi un mediu de formare a omului, de structurare psihică armonioasă și de desăvarșire spirituală a lui . Necesitatea educaţiei religioase este condiţionată de necesitatea religiei în viaţa omului. Aproape toţi marii pedagogi ai omenirii în sistemele lor de educaţie şi instrucţie, dau religiei locul şi rolul cel mai important, considerând-o cel mai bun mijloc de educaţie al omenirii, şcoala clasică de formare a caracterelor morale şi de perfecţionare spirituală a persoanei şi societăţii omeneşti. Educaţia religioasă creştină este definită ca o activitate specific umană care se desfăşoară conştient şi intenţionat de către un educator , conform unui plan şi unei metode bine precizate . Ea este susţinută de iubire, de încredere , de libertate şi de harul lui Dumnezeu şi , prin funcţiile sale de cultivare , îngrijire şi ghidare , urmăreşte realizarea caracterului religios -moral al omului . Educţia religioasă se realizează în timp , de-a lungul întregii vieţi a individului , ea desfăşurandu- se în familie, şcoală şi biserică . Diferenţa curriculară de conţinut care se observă în programele şcolare are ca explicaţie pe de o parte caracterul confesional al programelor de Religie, precum şi accentul care este pus pe diferitele dimensiuni fundamentale ale Religiei ce trebuie incluse într-o programă şcolară (dimensiunea biblică, dimensiunea istorică, dimensiunea dogmatică, dimensiunea tradiţiilor, 2

dimensiunea ritualică, dimensiunea antropologică, dimensiunea morală, dimensiunea socială), (7. Stan Cristian, p.93). Prin educaţia religioasă se realizează mai repede şi mai uşor un comportament respectuos, dezirabil şi umanist. Apropierea religiei de morală se face prin asimilarea valorilor morale ca: bunătate, căldură, iubire, încredere, încurajare, bine etc. Accentul actual pe educaţia religioasă se face în spiritul modelului christic şi se explică prin faptul că individul liber, independent, îşi poate asuma într-o măsură mai mare rolul de modelator al propriei personalităţi. „Educaţia religioasă nu va rămâne o problemă privată a fiecărui individ; ea cere o rezolvare a comunităţii şi instituţiilor care o deservesc. Cum şcolii îi revin sarcini pe direcţia dezvoltării şi formării intelectuale, morale, estetice, patriotice etc., de ce ar rămâne pe dinafară educaţia religioasă ? Nu avem nevoie, oare, de un om complet, bogat echipat sufleteşte şi intelectual ?” (3. Cucoş p.169.) Experienţa religioasă îl face pe om să înţeleagă şi să acţioneze mai bine, îl invită la reflecţie, îl luminează interior. Religia este, înainte de toate, un sistem de norme morale ; ea răspunde unei exigenţe supreme şi fundamentale : ascultarea şi supunerea faţă de transcendenţă. Educaţia religioasă are drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la individul copil sau adult. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă. Religiozitatea este o stare psihică derivată din credinţa într-un principiu suprem, etern şi imuabil. Este religioasă acea persoană care este convinsă că întregul univers este stăpânit şi direcţionat de o putere absolută şi imperturbabilă: Dumnezeu. De aici derivă şi sentimentul de respect şi de veneraţie faţă de această instanţă transcendentă. Sfinţenia este corolarul vieţii religioase şi constituie întruparea in actit a cumulului de trăiri şi sentimente, respectiv interiorizarea acestora şi convertirea lor în acte de viaţă. Orice act religios mai implică o serie de elemente, cum sunt noţiunile, simbolurile, concepţiile de viaţă sau morale, dogmele, axiomele, idealurile, convingerile, comportamentele etc. Ca practică paideică, educaţia religioasă creştină, de pildă, are ca proiect formarea şi desăvârşirea profilului moral-creştin, însumarea la nivelul uman a unor virtuţi inspirate de exemplaritatea divină, într-un fel „dumnezeirea" omului, în măsura „coborârii" acestui atribut la dimensiunea şi condiţia umanului. Din definiţiile de mai sus, dar având în minte şi alte încercări de surprindere a specificului educaţiei religioase, se pot extrage următoarele trăsături ale acesteia: • doar omul poate fi educat în perspectivă religioasă; această latură formativă, ca şi educaţia în general, nu poate fi apanajul lumii animale ; • presupune, în afară de om, prezenţa dimensiunii transcendente, a unui factor informant mai presus de om şi de lume; 3

• în formarea religioasă a omului, libertatea este premisă şi rezultat al actului paideutic; este exclusă orice formă de constrângere sau supunere; • educaţia religioasă presupune o serie de tactici procedurale şi metodologice deliberate şi conştiente, dimensionate de factorii care înfăptuiesc o atare educaţie; • intenţionalitatea acestei laturi a educaţiei este imprimată şi de prezenţa unui scop, a unui proiect al devenirii personalităţii umane în perspectiva unor valori ce merită să fie încorporate de individul copil sau adult. Educaţia religioasă nu-şi poate atinge obiectivele propuse dacă rămâne hete-ronomă şi autoritară şi nu ajută la eliberarea conştiinţei de corsajul constrângerilor şi al fricii. Educaţia intelectuală şi cea morală deschid anumite căi, prima spre descoperirea şi înţelegerea universului vizibil, a doua pentru solidarizarea conştiinţelor şi întărirea autenticităţii relaţiilor interumane. Pedagogul român G.G. Antonescu gândeşte educaţia religioasă în cadrul educaţiei integrale, iar apropierea faţă de Dumnezeu se va face „şi prin gândire, şi prin sentiment, şi prin voinţă" (1. Antonescu G.G., 1937, p. 116). Educaţia religioasă se poate realiza direct, prin instrucţie, prin însuşirea teoretică a fenomenologiei religioase, a adevărurilor de credinţă cuprinse în marile scrieri sau canoane (Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie etc). Dar ea se poate insinua şi indirect, prin modelare, prin educarea caracterului şi a voinţei, prin formarea personalităţii religioase. Cunoaşterea Evangheliilor - de pildă - este necesară, dar nu înseamnă încă educaţie, împlinire fecundă a fiinţei. Educaţia religioasă trebuie să se sprijine pe autonomizarea persoanei şi să confere libertăţii umane un sens superior. Ea nu va încerca să-l izoleze sau să-l excludă pe om din universul profan, laic. Laicitatea autentică nu înseamnă o respingere a religiozităţii. „Ea este refuz al confuziei domeniilor, refuz al intervenţiei principiilor sau al forţelor religioase într-un domeniu politic, ştiinţific sau un altul - care nu ţine de ele" (8. Vandermeersch, 2000, p. 62). Sensul informativ al educatiei religioase priveste asimilarea unei culturi religioase care include un set de cunostinte specifice cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, concepte si idei privind istoria diverselor credinte si religii ale umanitatii si impactul lor asupra culturii nationale si universale. Prin aceasta educatia religioasa se constituie într-o componenta a educatiei pentru valori, a educatiei integrale fiind strâns legata de educatia intelectuala, estetica, morala si civica si asigurând continuitatea spirituala la nivel social si individual. La clasele primare si gimnaziale sarcinile de natura informativa ale educatiei religioase se pot realiza prin intermediul povestirilor religioase, prin dezvaluirea continuturilor morale cuprinse în secventele biblice sau alte carti 4

sfinte, prin intuirea unor imagini cu continut si mesaj religios. La nivel liceal se va pune accentul pe însusirea unei culturi religioase, pe studiul istoriei religiilor în ideea stimularii unor reflectii, meditatii filosofice profunde. În ambele cazuri demersul educatiei va fi completat prin actiuni variate întreprinse mai ales în cadrul bisericii. Sensul formativ al educatiei religioase consta în implicarea tuturor capacitatilor intelectuale în descifrarea si trairea sensurilor adânci ale existentei prin interiorizarea normelor religioase, prin valorificarea substratului moral intrinsec al valorilor religioase si prin traducerea în fapt a acestora. Privita din perspectiva rolului formativ, educatia religioasa trebuie sa promoveze consecvent vibratia interioara si trairi afective profunde, sa stimuleze si sa întretina vie sensibilitatea si imaginatia, sa se finalizeze într-o serie de comportamente ale copilului în relatiile cu propriul eu, cu semenii si cu transcendenta (3.Cucoş C., p.172). Ea trebuie sa valorizeze cele mai nobile sentimente ale omului, sa mobilizeze si sa orienteze comportamentul, conjugându-se cu etica, morala. Actionând în spiritul acestor idei, aderarea individului la o anumita religie va fi expresia cea mai profunda a libertatii interioare, nu a hazardului, a coercitiei sau prozelitismului. Educatia religioasa trebuie sa plece de la principiul respectarii valorilor fundamentale ale umanitati; respectarea drepturilor omului, cultivarea tolerantei, libertatea de constiinta si religioasa, dreptul de a crede sau nu, dreptul de a adera sau nu la o credinta religioasa. Religia presupune o latura intelectuala, concretizata în dogma sau conceptia religioasa; o componenta afectiva ipostaziata în trairile de respect si evlavie; o dimensiune activ participativa. În conformitate cu acestea se contureaza principalele obiective ale educatiei religioase (2. Bontaş, p.90): -formarea constiintei religioase specifice fiecarui cult. Pentru crestini aceasta se realizeaza în primul rând, prin cunoasterea Bibliei, a Vechiului si Noului Testament. -formarea convingerilor, sentimentelor si atitudinilor religioase, în concordanta cu constiinta religioasa a fiecarui cult; -formarea

priceperilor,

deprinderilor,

obisnuintelor,

practicilor

religioase

corespunzatoare cerintelor fiecarui cult . Religia este o forma a constiintei sociale care prin teorii si practici specifice reprezinta un temei al celor mai profunde reflectii umane, expresia nazuintei permanente a omului de cunoaste, de a sti, de a se îndoi de ceea ce cunoaste, de a depasi existenta concreta pentru a 5

patrunde într-o lume ce se afla dincolo de aspectele obiective. Omul ca existenta multidimensionala se raporteaza la existenta nu numai prin ratiune si pragmatism ci si prin simtire si traire contemplativa, pendulând neîncetat între existenta "profana" si existenta "sacra", ceea ce face ca experienta religioasa sa fie considerata ca fiind cosubstantiala fiintei umane. "Un om perfect rational este o abstractie; el nu poate fi întâlnit niciodata în realitate. Orice fiinta umana este constituita, în acelasi timp, din activitatea constienta si din experientele irationale" (5. Hestin H., p.183).Tocmai de aceea, R. Hubert considera ca nu poate fi exclusiv rationala sau exclusiv religioasa. Educatia nu este si nu poate fi deplina, daca nu asigura armonia între cuplul suflet spirit si cuplul viata - corp, conferind o formatie spiritual - religioasa personalitatii umane în devenire. Constiinta religioasa se situeaza la baza întregii dezvoltari spirituale, raspunzând necesitatii de împlinire a fiintei umane. Educatia religioasa pregateste omul pentru o perceptie autocuprinzatoare a realitatii, mult mai adânca si semnificativa. Ea are menirea de a stimula constiinta în vederea elaborarii unei viziuni personalizate asupra existentei si construirii unui sens existential propriu.Educatia religioasa vizeaza, în egala masura, sarcini informative si sarcini formative.(6. Nicola I., p.203).

BIBLIOGRAFIE

1. Antonescu, G.G:

"Educatia morala si religioasa în scoala româneasca" Ed. Cultura Româneasca, Buc. 1937.

2. Bontaş I.:

"Pedagogie", Ed . ALL, Bucuresti,1994;

3. Cucoş C.:

"Pedagogie", Ed. Polirom, Iasi, 1998; 6

4. Jinga, I., Istrate El:

"Manual de pedagogie", Ed. All, Buc, 1998;

5. Hestin, H.:

"Ştiinţa religiilor", Ed. Humanitas, Buc.1993;

6. Nicola I.

"Tratat de pedagogie şcolară", Buc., E.D.P.,1992;

7. Stan, Cristian

“Teoria educaţiei. Actualitate şi perspective”, Ed. Presa

8. Vandermeerch P.

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001;

Studies in the History of Psychology of

Religion, Amsterdam/Atlanta, Rodopi, 2000.

7