Întrtegalde - Studiu Istoric [PDF]

Zitiervorschau

STUDIU ISTORIC AFERENT

PLANULUI URBANISTIC GENERAL AL COMUNEI INTREGALDE Jud. ALBA

BENEFICIAR: PRIMĂRIA ÎNTREGALDE PROIECTANT: S.C. CAPITEL PROIECT S.R.L. – ALBA IULIA

2017

BORDEROU DE PIESE SCRISE ŞI DESENATE A. PIESE SCRISE: a). MEMORIU GENERAL; b). ANEXE;

1. - Lista actuală a siturilor şi monumentelor istorice; 2. - Obiective cu valoare istorică şi identitară definitorii pentru comuna Intregalde; 3. - Surse cartografice utilizate; 4. - Evoluţie urbanistică; 5· - Intregalde – Imagini descriptive

B. PESE DESENATE: a. Intregalde – Încadrarea în teritoriu, cu localizarea siturilor arheologice şi istorice cunoscute. b. Modoleşti, Reglementări urbanistice; c. Dealu Geogelului, Reglementări urbanistice;

RESPONSABILITATEA LUCRĂRII COORDONATOR: REALIZATOR: AVIZATOR: Culturii COLABORATORI

- arhitect BARBIERI MARIUS - arheolog MIRCEA GLIGOR - arhitect SABĂU MIRCEA, specialist atestat Ministerul -

CUPRINS MEMORIU GENERAL CAP. I. Date introductive Obiectivele studiului: Descrierea metodei şi direcţiilor de cercetare; Baza legală a elaborării documentaţiei Evidenţierea surselor documentare, iconografice, cartografice s.a. Prezentarea echipei de cercetare după specialitate Bibliografie CAP. II Probleme de habitat şi dezvoltare istorică Cadrul natural 2.1. Probleme de habitat şi dezvoltare istorică a. Date generale b. Cadrul natural 2.2. Date generale privind evoluţia istorică a zonei 2.3. Evenimente istorice mai importante care au influenţat teritoriul administrativ al comunei Întregalde 2.4.

Prezenţe arheologice în teritoriul administrativ

2.5.

Din istoricul şi evoluţia localităţilor componente  Întregalde  Dealu Geogelului  Necrileşti  Tecşeşti  Necrileşti  Alte sate (Ilieşti, Ivăniş, Mărineşti, Modoleşti, Popeşti, Sfârcea)

2.6 Evoluţia teritoriului şi a statutului administrativ 2.7 Elemente de evoluţie urbanistică 2.8. Date generale privind ocupaţiile, structura etnică şi demografică a populaţiei 2.9 Evoluţia tramei stradale şi a fondului construit. 2.10. Evoluţia reglementărilor edilitare şi urbanistice 2.11. Operaţiuni urbanistice mai importante

2.12. Concluzii referitoare la vechimea construcţiilor CAP. III CAP. III Probleme de patrimoniu. Date generale 3.1. Probleme de terminologie şi legislaţie de patrimoniu 3.2. Identificarea construcţiilor valoroase; ▪ Date generale ▪ Monumente incluse în Lista monumentelor istorice (2015) ◦ Biserica de lemn Dealu Geoagiului; ◦ Biserica de lemn Întregalde; 3.3. Identificarea amenajărilor valoroase

3.4. Date semnificative referitoare la construţii şi amenajari  Biserica de lemn de la Ghioncani – Întregalde;  Biserica de lemn Popeşti;  Biserica de lemn Tecşeştii;  Gospodăria familiei Hârbea Viorica din din Ilieşti – Întregalde;  Casa familiei Ciulea din cătunul Hârbeşti - Dealu Geoagiului 3.5. Concluzii referitoare la elementele care necesita proteţie şi la natura acestora; 3.6. Identificarea spaţiilor şi perspectivelor valoroase

Cap. IV Reglementări 4.1 Reglementări pentru Monumente Istorice clasate în LMI 2010 4.2 Reglementări aplicabile în interiorul zonei de protecție a Monumentelor 4.3. Rolul administraţiei locale în respectarea legislaţiei de patrimoniu

1. 2.

3. 4. 5.

ANEXE Lista siturilor arheologice și istorice Fișa analitică minimală de inventariere a siturilor istorice ▪ Biserica de lemn Dealu Mocanului; ▪ Biserica de lemn Întregalde; ▪ Biserica de lemn Popeşti; ▪ Biserica de lemn Tecşeştii; Evoluția urbanistică a localităților comunei Intregalde în sec. XVIII-XXI Mărturii cartografice Comuna Întregalde în imagini

Cap. I. DATE INTRODUCTIVE La baza realizării acestui document stă legislaţia în domeniul urbanismului, începând cu legea nr. 5/2000 (Secţiunea III PATN – Zone protejate; Anexa 1 la OMTCT nr. 562/2003 („Metodologie de elaborare şi conţinutul cadru al documentaţiilor de urbanism pentru zone construite protejate)”, prin care este stabilit conţinutul studiului istoric general şi Anexa la OMCC nr. 2260/2008, referitoare la inventarierea monumentelor și etapele realizării fișei analitice de inventariere a unui monument istoric, precum și conţinutul Studiului Istoric General, unde este prevăzută structura şi tipul de informaţie care trebuie să se regăsească în acest tip de document

Obiectivele şi limitele studiului Obiective generale. Principalul obiectiv al acestui studiu este dat de necesitatea identificării, descrierii, delimitării şi stabilirii zonelor de protecţie pentru monumentele istorice şi siturile arheologice situate pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde, precum şi identificarea şi descrierea altor obiective și construcții istorice valoroase. În categoria obiectivelor de ordin general incluse în economia acestui studiu mai amintim:  Evidenţierea evoluţiei istorice al aşezărilor din componenţa comunei, al caracteristicilor urbanistice iniţiale şi evoluţia lor în timp, în vederea stabilirii evoluţiei lor ulterioare;  Identificarea elementelor valoroase de fond construit, în relaţie cu ţesătura urbană şi parcelariu, a spaţiilor şi perspectivelor cu valoare mare (istoric, cultural, arhitectural, urbanistic şi peisagistic), în vederea protejării lor;  Stabilirea unor reglementări clare, în funcţie de nivelul de importanţă şi protecţie al unui monument sau sit, restricţiile şi permisivităţile de intervenţie, care trebuie să fie incluse în Regulamentul Local de Urbanism, în vederea conservării elementelor valoroase din cadrului natural şi/sau construit, prin limitarea influenţei factorilor de agresiune.  Un alt obiectiv de importanţă majoră îl reprezintă punerea în valoare a elementelor/ansamblurilor arhitecturale şi urbanistice care se mai păstrează, prin măsuri şi activităţi specifice, în limitele unei dezvoltări durabile a întregii comunităţi locale.

Obiective specifice În categoria Obiectivelor specifice, pe care acest studiu le pune în faţa factorilor decidenţi menţionăm:  Inventarierea şi reevaluarea patrimoniului cultural, istoric şi arhitectural pe care comuna îl deţine, în conformitate cu legislaţia în vigoare;  Stabilirea unei zone de protecţie coerentă a monumentelor istorice, în vederea asigurării integrităţii acestora şi a valorificări cadrului vizual al acestora.  Refacerea funcţiunilor iniţiale sau refuncţionalizarea monumentelor şi a clădirilor istorice valoroase în acord cu necesităţile comunităţii, fără a impacta negativ asupra acestora.  Promovarea pe plan local a unei politici şi programe de restaurarea şi valorificarea patrimoniului construit existent: monumente istorice şi situri, în vederea transformării lor într-un areal de interes cultural și turistic, dezvoltat şi integrat patrimoniului natural existent.  Realizarea unor lucrări cu caracter edilitar şi urbanistic, care să contribuie la o valorizare superioară al acestor obiective, precum caracteristici ale tramei stradale, reţele, accese, parcări etc., atât pentru comunitate cât şi pentru turişti. Acest studiu nu poate fi privit ca un studiu ştiinţific, în sens academic, fiind mai degrabă unul informativ, care vine să pună la dispoziţia administraţiei locale o serie de date absolut necesare în luarea unor decizii urbanistice şi de altă natură, care pot

sau nu afecta monumentele istorice situate pe teritoriul administrativ al comunei Intregalde

Metoda şi direcţiile de cercetare Prezentul studiu a fost întocmit conform Anexei 1 la OMTCT 562/2003 pentru aprobarea Reglementării tehnice “Metodologie de elaborare şi conţinutul cadru al documentaţiilor de urbanism pentru zone construite protejate (PUZ)”, referitoare la conţinutul studiului istoric general şi principiile stabilite în Anexa la OMCC nr. 2260/2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice. În condiţiile date studiul se fundamentează pe evoluţia istorică şi analiza caracteristicilor istorice, arhitecturale şi urbanistice ale localităţilor, realizate pe baza documentaţiilor din teren, studiul bibliografiei şi a documentaţiei arhivistice disponibilă sau cel al documentelor administrativ-juridice, potrivit legii. În acest context studiul se bazează pe analiza caracteristicilor istorice, arhitecturale şi urbanistice ale localităţii, analiză bazată pe: - studiul informaţiilor bibliografice şi de arhivă accesibilă (studii, planuri istorice, documente cartografice, iconografice, cărţi poştale, fotografii de epocă); - analiza documentelor administrative şi juridice, provenite de la autorităţile locale - cercetarea în teren, a structurii urbane de factură istorică, analiza situaţiei existente în prezent (situaţie relevată prin întocmirea fişelor de imobil).

Evidenţierea surselor documentare, cartografice, iconografice etc. Teritoriul comunei Întregalde nu s-a bucurat de o atenție specială din partea cercetătorilor şi a documentelor accesibile. Sursele bibliografice utilizate sunt cuprinse în Bibliogarfia anexată. În cadrul unor capitole, pe care le-am considerat importante în analiză am optat pentru trimiteri bibliografice punctuale sub forma notelor de subsol. În capitolele cu prezentări sintetic a unor date, denumiri şi evenimente istorice, pentru a nu fragmenta inutil coerenţa textului prin note de subsol am utilizat o singură trimitere, în titlu la toată bibliografia utilizată. Precizăm că în partea dedicată documentării foto şi a celui cartografic, dat fiind faptul că majoritatea materialului de acest fel provine din surse online, cu adrese prea lungi, care nu permit fragmentări sau prescurtări, am optat pentru menţionarea lor la “Alte surse”.

Surse iconografice şi cartografice

 Hărţi istorice ale Transilvaniei din sec. XVIII-XX, care fac referiri la zonă  Cele trei seturi de Hărţile ale Consiliului de Război de la Viena (1769 – 1773; 1806-1869 şi 1869-1887), precum şi hărţile austro-ungare referitoare la fostul Regat Maghiar din 1869-1887, realizate la scara de 1 : 25.000 1.  Atlasul geografic al României  Harta administrativă a judeţului Alba.

   

1

Baza legală a elaborării documentaţiei Legislaţia de patrimoniu Legea 157/1997 privind privind ratificarea Conventiei pentru protectia patrimoniului arhitectural al Europei; Legea 575/2001 (OG 47/2000) privind protecţia patrimoniului UNESCO; Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, cu modificările şi completările ulterioare; Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, completată şi modificată;

http://mapire.eu/en/

 

Legea 378/2001 (OG 43/2000 (R) privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, cu modificările şi completările ulterioare; Ordin MCC nr. 2361 din 12 iulie 2010 pentru modificarea anexei nr. 1 la Ordinul ministrului culturii si cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizata şi a Listei monumentelor istorice disparute.

Prezentarea echipei de lucru COORDONATOR: REALIZATOR: SPECIALIST M.C.:

arhitect ist/arh urbanist urbanist arhitect

BARBIERI MARIUS MIRCEA GLIGOR DUMITRU TEODOR DUMITRESCU MĂDĂLINA MOSCANU-DUMITRESCU SABĂU TĂTAR MIRCEA

BIBLIOGRAFIE UTILIZATĂ Abrudeanu 2007

- I.R. Abrudeanu, Moţii – calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, editia a II-a, Cluj - Napoca, 2007.

Abrudeanu 1933

I.R. Abrudeanu, Aurul românesc: Istoria lui din vechime şi până azi, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1933.

Andriţoiu, 1992 Árpád

Argeşel 1977

- Ioan Andriţoiu, Civilizaţia tracilor din sud-vestul Transilvaniei în epoca bronzului, în Bibliotheca Thracologica II, Bucureşti, 1992. Varga E. Árpád, Recensăminte ale populaţiei pe teritoriul Transilvaniei, în perioada 1850-1910 (http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/studrom.htm). - Ion Popescu Argeşel, Munţii Trascău. Studiu geomorfologic, Ed. Academiei RSR, 1977. Ion Popescu Argeşel, Asupra morilor şi a altor instalaţii de apă din zona Munţilor Trascău, în Cibinium, 1973, p. 135-156.

Binder, 1975

- Pavel Binder, Geografia Istorică a Munţilor Apuseni, în orânduirea feudală (sec. XIII-XVII) în Apulum XIII, 1975, p. 519-538.

Bota et al, 2016

- Cristian Florin Bota, Daniel Tiutiu, Gabriela Mircea, Intregalde de ieri şi de azi, Alba Iulia, 2016 (Monografie, 2016)

Butură, 1978

- V. Butură, Etnografia popurului român. Cultura materială, Cluj-Napoca, 1978.

Dumitrean et al, 2009

- Daniel Dumitrean, Ana Dumitrean, Florean-Adrian Laslo (Editori), Biserica românească din Transilvania în izvoarele statistice ale anului 1767, Alba Iulia, 2009

Dumitrean,

- Ana Dumitrean, Principatul Transilvaniei, în Judeţul Alba – Istorie, cultură civilizaţie, editat de Consiliul Judeâean Alba, 2013, p. 93-118.

Dragomir, 1924

Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1924

Drăganu 1933

- N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933 (www.dacoromanica.ro).

CristachePanait, 1987

- Cristache -Panait, Ioana, Biserici de lemn monumente istorice din episcopia Alba Iuliei, Mărturii de continuitate şi creaţie românească, Alba Iulia, 1987.

CristachePanait, 1987

- Cristache -Panait, Ioana, Circulaţia vechii cărţi bucureştene în Transilvania, Bucureşti, 1988, p. 61, nt. 277.

Anghel, 1987

- Gh. Anghel, Alba Iulia, Bucureşti, 1987

Binder, 1975

- Pavel Binder, Geografia Istorică a Munţilor Apuseni, în orânduirea feudală (sec. XIII-XVII) în Apulum XIII, 1975, p. 519-538.

Dragomir, 1924

Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1924

Dumitrean et al, 2009

- Daniel Dumitrean, Ana Dumitrean, Florea-Adrian Laslo (Editori) - Biserica românească din Transilvania în izvoarele statistice ale anului 1767, Alba Iulia, 2009

Emma I. 1939

- Iczkovits Emma – Az erdélyi Fehér megye a kőzépkorban (Comitatul Alba în Evul Mediu), Budapest, 1939. Sursa: http://adatbank.transindex.ro/

János

- Vistai András János - Tekintő – erdélyi helynévkönyv, vol I-III. (lucrare fără înregistrare dar publivcată pe net la http://www.fatornyosfalunk.com/helynevkonyv)

Josan, 1996

- N. Josan, cord. Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba în memoria urmaşilor, Alba Iulia, 1996,

János

- Vistai András János - Tekintő – erdélyi helynévkönyv, vol I-III. (lucrare fără înregistrare dar publivcată pe net la http://www.fatornyosfalunk.com/helynevkonyv)

Josan 1996

-

Maier, 1971

- Ion Maier (redactor), Localităţile judeţului Alba, Alba Iulia, 1971

Meteș, 1921

N. Josan (coord.) - Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba în memoria urmaşilor, Alba Iulia, 1996

Şt Meteş, Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria, Documente contemporane (1508-1820), Bucureşti, 1921

Moga, Ciugudean 1995

-

V. Moga, H. Ciugudean (redactori), Repertoriul Arheologic al Judeţului Alba (RepArhAB), Alba Iulia, 1995.

Moraru et al. 1980

-

T. Moraru, Octavia Bogdan, A. Maier, Judeţul Alba, în colecţia Judeţele Patriei, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1980

Muntean et al. 2013

-

Oct. Muntean, Ioana Maria Muntean, Marian Muntean, Conservarea capitalului natural al Munţilor Trascău, prin declarearea Parcului Natural Trascău, în Revista Pangeea, nr. 11, 2013.

Orăşanu, 2016

Iancu Orăşanu, Hidrologia carstului din Munjţii Apuseni, Oradea 2016.

Pascu 1989

Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, ed. Dacia, Cluj, 1979

Suciu, 1968

Coriolan Suciu - Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I-II. Buc., 1967-1968.

Suciu, 2011

- Dumitru Suciu, Soldaţi fără uniformă ai landstrumului românesc și tstarea protopopiatelor ortodoxe din Transilvania după războiul naţional din 1848-1849, Cluj-Napoca, 2011

Varga

- Varga E. Árpád, Recensăminte ale populaţiei pe teritoriul Transilvaniei, în perioada 1850-1910 (http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/studrom.htm).

Zecheru,

- Zecheru, Dana - Inventarul fondului: Parohia greco-catolică Bucium Şasa, fond. 437, nr. Inv. 67, pe www.arhivelenationale.ro/

Zoltan, 1955

- T. Zoltan, Mişcările ţărăneşti din Apuseni până la 1848, ed. Academiei RPR, 1955

* * *

- Strategia locală de dezvoltare durabilă a comunei Întregalde, S.C. Total Proiect S.R.L. Alba Iulia, 2006 (Strategia)

* * *

- Şematismul bisericii greco-catolice de la Blaj 1900

* * *

- Geografia României, vol. 1. Geografia fizică, Bucureşti, 1983.

* * *

http://ran.cimec.ro/sel.asp;

* * *

http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/abetn02.pdf

* * *

http://mapire.eu/en/

* * *

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ridicarea_topografic%C4%83_iozefin%C4%83

* * *

http://www.biserici.org/index.php?menu

* * *

http://lazarus.elte.hu/hun/digkonyv/topo

Cap II ANALIZA DEZVOLTARII TERITORIULUI ADMINISTRATIV ŞI A LOCALITATILOR

2.1. Probleme de habitat şi dezvoltare istorică     



Date generale Număr localităţi componente - 11 (Întregalde, Dealu Geogelului, Ghioncani, Ilieşti, Ivăniş, Mărineşti, Modoleşti, Necrileşti, Popeşti, Tecşeşti şi Sfârcea. Suprafaţa teritoriului administrativ - 8286 ha, din care:  Intravilan – 150 ha;  Extravilan – 8136 ha; Populaţia totală (cf. recensământului 2011) - 847 loc; / 577 Număr de gospodării - 314 /277 Prima menţiune documentară a localităţilor componente: ▪ Întregalde - 1525 (Galda Romaneasca) ▪ Dealu Geogelului - 1413 (Gyor Valaharis); ▪ Ghioncani - 1877 (); ▪ Ilieşti - 1954 ▪ Ivăniş - 1954 ▪ Mărineşti - 1954 ▪ Modoleşti - 1954 ▪ Necrileşti - 1838 ▪ Popeşti - 1954 ▪ Tecşeşti - 1909 ▪ Sfârcea - 1954 Caracter funcţional al comunei - agricol (cresterea animalelor si cultivarea pamantului).

Cadrul Natural Aşezare spaţială Comuna Întregalde este aşezată partea de sud-est a Munţilor Apuseni, la contactul dintre Culmea Trascăului şi depresiunea Mogoş-Ponor, în bazinul superior al râului Galda. Este delimitat spre est de tritoriul administrativ al comunei Galda şi Cricău, la sud de comunele Ighiu şi Meteş, la vest de Meteş şi la nord de teritoriul administrativ al comunelor Mogoş şi Râmeţ.

Relieful şi geologie Tectonica arealului analizat are ca fundament în mare parte Unitatea de Bihor, peste care s-au suprapus depozite mai noi ale pânzei de Bucium, Valea Muntelui şi Bedeleu, sub forma depozitelor de vârstă cretacică. Spre vest aceste depozite, fomate din şisturi argiloase, marne şi gresii, sunt străpunse pe liniile de faliere de intruziuni magmatice (dacite, riolite, andezite, bazalte) neogene, bogate în mineralizaţii asociate acestora, în partea vestică, în timp ce spre est domină depozitele sedimentare calcaroase ale pânzei de Bedeleu.

Caracteristicile geologice şi petrografice ale zonei evidenţiază un relief specific, pe suprafaţa căruia putând fi individualizate două componente inegale ca suprafaţă.  Zona montană, înaltă – formată din înălţimile ce delimitează practic depresiunea Mogoş şi Ponor, sub forma unor masive sau înălţimi ce depăşesc 1000 m, precum: culmea calcaroasă a Bedeleului, cu vârfurile Pleaşa (1250m), Piatra Cetii (1233m), Culmea Ciumerna - Piatra Capri, cu vărfurile Băieşu (1300m), Humuri (1251m) şi Dealu Capri (1211 m). Spre vest şi nord tronează înăţimile Geamăna (1366m), Negrileasa (1384m) şi Vâlcoi (1348m).  Zona submontană, cu caracteristici depresionare – conservă în bună măsură atributele unui platou, cu înălţimi şi culmi cuprinse între 800-1000 m, fragmentate de principalele cursuri de apă. În lungul principalelor cursuri de apă această subzonă este punctată printr-o succesiune de bazinete depresionare, situate la confluenţa principalelor văi cu aflueţi mai importanţi, acolo unde procesele de eroziune laterală au fost mai intense, favorizate şi de pragurile de eroziune reprezentate de sectoarele de chei. În aceste locuri şi-au stabilit vatra principalelor localităţile Mogoş, Ponor, Întregalde etc. Zona este acoperită în cea mai mare parte de păduri, păşuni şi fâneţe. Aici se regăsesc cea mai mare parte din sălaşele de vară (colibi), dar şi unele dintre aşezările umane mai noi – foste cătune. Sub aspect geomorfologic, teritoriul comunei Întregalde se încadrează în marea unitate fizico-geografică a munţilor Metaliferi, cu subunităţile sale – Munţii Trascău şi Munţii Auriferi. Spre sud şi est teritoriul administrativ al comunei este dominat de culmea calcaroasă Ciumerna – Bedeleu, care se ridică sub forma unui zid de calcar cu înălţimi de peste peste 400 m., întreruptă spre sud-est de cheile înguste ale Întregaldei. Aici se înregistrează şi cele mai mari altitudini, care scad treptat de la vest la est: Vf. Băieşului (1300 m), Vf. Piatra arsă (1306 m), Vf. Striglău (1248 m), Vf. Drogului (1177 m) Dealu Capri (1211 m) şi Muntele Bucerzii spre est (1234). Zona este acoperită cu păduri şi păşuni. Spre nord şi vest relieful este dominat de culmile prelungi şi domoale ale Munţilor Auriferi, acoperite de păşuni şi fâneţe, ce coboară treptat spre sud şi est. Înălţimile ating peste 1200 m prin vărfurile: Muncelului (1282 m), Citera (1231 m), Scoroboaia (1233 m), Hârbia (1115 m) etc. Reţeaua hidrografică Reţeaua hidrografică a teritoriului administrativ Întregalde este în totalitate tributară Mureşului, prin cele două râuri: Valea Găldei şi Valea Geoagiului. Aceasă reţea este formată din pâraie şi alte văi de versant, aflate în mare parte în amonte de Cheile Între-Gălzii. Principalul curs de apă care străbate comuna este Valea Gălzii, cu o lungime de cca. 20 km, îşi are izvoarele în zona depozitelor de fliş ale depresiunii Mogoş-Ponor, sub Vf. Negrileasa (1364 m). Cursul său superior, şi principalii săi afluenţi îşi adună apele de pe teritoriul administrativ al comunei. Principalii afluenţi pe care valea Gălzii îi primeşte pe teritoriul comunei sunt:  pârâul Găldiţa, ce izvoreşte din masivul Măgurii (Muncel) (1267m), reprezentând zona de legătură dintre Munţii Trascăului şi Munţii Auriferi. Este alimentată în cea mai mare parte din izvoare carstice;  pârâul Tiopului, ce coboară perpendicular pe cea al Gălzii, în apropiere de confluenţa cu Găldiţa. Curge în totalitate pe depozite de fliş, de la baza teraselor cărora îşi adună şi apele.  pârâul Modoleşti, ce scaldă versantul vestic al culmii Trascăului în zonă, curgând la contactul dintre depozitele de calcar şi cele de fliş. Este alimentat atât din izvoare carstice cît şi din cele situate la baza teraselor;  pârâul Valea Cetii, cel mai important afluent al văii Gălzii, care izvoreşte de pe teritoriul administrativ al comunei curgând spre est, până la confluenţa cu valea Gălzii, în apropiere de Benic. Este alimentată în principal den izvoarele carstice ale Trascăului şi mai puţin din depozitele de fliş.

În partea de nord a comunei curge pârâul Pravului, care străbate satul Dealu Geoagiului, pentru a se vărsa în valea Geoagiului, în apropiere de satul Cheia (Râmeţ). Este alimentat atât din izvoare carstice cât şi din izvoare de terasă. Apele subterane În cea ce priveşte nivelul pânzei freatice aceasta este mai ridicată în zona de şes, cu nivele oscilante în fincţie de anotimpuri şi nivel de secetă. În zona piemontană nivelul pânzei freatice este mult mai coborât, ajungând la suprafaţă sub forma unor izvoare situate la baza de versant/terasă. Aceste izvoare sunt cu debite mici, cu tendinţe de secare în timpul verii. În analiza resurselor de apă ale zonei un rol major îl joacă izvoarele carstice. Cele mai importante sunt situate pe versantul nordic al Platoului Ciumerna şi în zona satului Tecşeşti. Între acestea amintim:  Izvorul Burduvoaia, situat pe pârâul cu acelaşi nume, la limita vestică a Platoului Ciumerna, cu un debit mediu de 15 l/s;  Izvorul Feredeului, la limita nordică a platoului amintit, debit 10 l/s;  Izv. Cenuşar, în aceiaşi zonă, cu un debit de cca 5 l/s  Izvorul Cetii, situat pe platoul cu acelaşi nume, având un debit de 10 l/s;  Izvorul din Valea Aldei, cu un debit de cca. 3-5 l/s;  Izvorul de la Scăriţa Pravului, cu un debit de cca. 5 l/s. 

Clima Regimul climatic în această zonă este influenţat de circulaţia generală a curenţilor de aer, dar şi de structura variată a suprafeţelor pe care se manifestă. Principalele caracteristici climatice care se manifestă în zonă sunt: Temperatura medie multianuală se încadrează în jurul valorilor de 2 – 4 0C, cu temperaturi medii minime între 4 – 70C şi cea medie maximă 12 – 140C. Temperatură medie maximă multianuală de 220C şi cel puţin 4 luni/an cu temperatură peste 10 0C. Aici iernile sunt lungi şi aspre cu perioade geroase cuprinse între 10 octombrie şi 1 mai, şi ninsori între lunile octombrie şi aprilie, numărul mediu al zilelor cu strat de zăpadă fiind de 150 zile. Precipitaţiile medii multianuale sunt de 1200 mm cu diferenţieri de 100 - 200 m pe versanţi în funcţie de expoziţie şi aspect foehnal. Cele mai multe cad primăvara, dar cele mai bogate, sub forma ploilor torenţiale au loc la începutul verii. Umiditatea relativă atinge valori de 80%, nebulozitatea medie multianuală având valoarea de 6,5 zecimi. Potenţial biopedogeografic Învelişul vegetal Arealul geografic al Trascăului este inclus în Reţeaua „Natura 2000”. Natura 2000 reprezinta o retea de zone desemnate de pe teritoriul Uniunii Europene in cadrul careia sunt conservate specii si habitate vulnerabile la nivelul intregului continent. Programul Natura 2000 are la baza doua Directive ale Uniunii Europene denumite generic Directiva Pasari si Directiva Habitate, directive transpuse in legislatia nationala prin OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice. Obiectivul de bază al acesteia îl constituie asigurarea pe termen lung „statutul de conservare favorabilă” pentu speciile de animale şi păsări, periclitate sau rare, din fiecare sit în parte. Spre vest vegetaţia forestieră ocupă de asemenea o mare suprafaţă, întreruptă fiind pe culmi şi pe coastele mai puţin abrupte de fâneţe şi păşuni. În acest areal geografic învelişul vegetal prezintă o mare varietate dată de expoziţia versanţilor, de natura rocii, dar, mai ales, de altitudine care introduce o etajare pe verticală. Pădurile de stejar îmbracă poalele masivului fiind alcătuite, în special, din gorun (Quercus petraea), cer (Q. cerris), stejar pufos (Q. pubenscens), cireş sălbatic (Cerasus avium), carpen (Carpinus betuluş), arţar (Acer platanoides), ulm (Ulmus glabra), frasin

(Fraxinus ornus), tei (Tilia cordata) etc. Aceste păduri apar sub formă de petice mai ales în Piemontul Trăscăului, fiind întrerupte de pajişti şi fâneţe, sau terenuri agricole. Deasupra acestor păduri se întind făgetele ce urcă până pe culmi şi care pot fi pure sau în amestec cu carpen, frasin, paltin, arţar, tei etc. La limita inferioară se amestecă cu gorun, iar la cea superioară foarte rar apar bradul şi molidul. Fâneţele sunt răspândite peste tot, fiind bogate în graminee (păiuşul roşu, ţepoşica), rogozuri, trifoi etc., care formează asociaţii folosite de localnici la păşunatul vitelor. Pe versanţii însoriţi apar şi pajişti cu aspect xerofil alcătuite din Festuca valesiaca, Chrysopogon gryllus, Carex humilis, Agropyron cristatum, Adonis vernalis, Stipa capillata etc. În lungul văilor se dezvoltă o vegetaţie de aninişuri, sălcete şi cătinişuri, care brăzdează masivul, înfrumuseţând peisajul şi oferind turistului locuri de odihnă şi recreere. Pe rocile calcaroase apar pajişti cu graminee şi diferite specii calcifile, cum este renumita floare de colţi (l.conthopodium alpinum) prezentă în cheile Întregaldelor şi Râmeţului. Dintre plantele care prezintă un interes ştiinţific deosebit fiind puse sub regim de ocrotire în cadrul rezervaţiilor naturale sunt: Helictotrichetum decori (ovăsciorul carpatin); Nemşisorul Trascăului (Delphinium simonkaianum ) cu specia Nemţişorul de câmp din specia comună (Consolida regalis sin. Delphinum consolida) floarea de colţi ce se întâlneşte la Întregalde, la numai 560 m altitudine — constituind aici punctul în care ea vegetează la cea mai joasă altitudine din Europa. Vegetaţia ripariană aparţine, în funcţie de altitudine fitocenozelor Telekio – Alnetum incanae care sunt edificate de specii europene, boreale. La altitudini mari stratul arborilor este compus exclusiv din anin alb (Alnus incana) şi uneori în amestec cu molid (Picea abies), brad (Abies alba), fag (Fagus sylvatica), la altitudini mai mici anin negru (Alnus glutinosa), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), etc. In cazul teritoriului administrativ sunt prezente toate cele trei tipuri de binomuri, cu structura lor vegetativă specifică în special la nivelul Văii Poienii. Foarte variată este flora din zona de chei, care conservă un număr important de specii, printre care mai mult de un sfert din plantele cunoscute în întreaga ţară. Unele sunt foarte rare şi anume: floarea-de-colț, (Leontopodium alpinum Cass.), întâlnită în Cheile Întregălzii, la cea mai mică altitudine din ţară; usturoiul sălbatic (Allium obliquum); Ferula sadleriana; omagul (Acanitum fissurae); o specie de garofiţă (Dianthus integripetalus); vulturica (Hieracium tordanum); stânjenelul (Iris gurtleri); tămâioasa (Viola jobi) etc. toate specii endemice. Valoarea conservativă mare a pădurilor din zona Munţilor Trascău, inclusiv din arealul aflat pe teritoriul UAT Întregalde, este dată de prezenţa unor edemisme şi a unor specii de plante considerate simbol pentru aceşti munţi, cantonate în special în arealele cu un substrat carbonatic, precum: Sesleria rigida, Seseli gracile, Centaurea reichenbachii, Rosa spinosissima, Astragalus vesicarius, Iris hummilis, Helictotrichon decorum, Aristolochia pallida, Arnica montana, Hepatica transsilvanica, Quercus pubescens, Sorbus graeca etc.

Zonele propice agriculturii (creşterii animalelor) sunt situate în zonele înalte, pe spinările domoale al depresiunii Mogoş-Pono., puţinele suprafeţe arabile existente fiind regăsite în microdepresiunile şi luncile Văii Galda şi a unora dintre afluenţii acesteia. În urmă cu o jumătate de veac aici se cultiva grâul de primăvară, ovăzul şi orzul iar în zonele joase din luncile şi pe terasele văilor, dar şi în zonele înalte, de deal. Fauna Pădurile de foioase sunt populate cu mistreţ, vulpe, căprior, cerb, iepure, pisica sălbatică etc., constituind un bogat fond cinegetic. Dintre păsări se întâlnesc: privighetoarea (Luscinia megarhyncos) ciocănitoarea de stejar (Dentroconus modius), ghionoaia sură (Picus canus), graurul (Sturnus vulgaris), sturzul de vase (Turdus viscivorus), ciocârlia de pădure (Lullula arborea) etc. În regiunile calcaroase, pe stânci, se întâlnesc câteva specii de păsări interesante cum sunt: fluturaşul de stâncă (Tichodroma muraria), mierla de piatră (Monticola saxatillis), presura de stâncă (Emberizacia), lăstunul de stâncă sudic (Apus melba), iar în Cheile Râmeţului şi pe Colţii Trăscăului trăieşte acvila de munte (Aquila chrysaetos). Dintre speciile protejate amintim Canis lupus (lupul); Lynx lynx (râs), Rhinolophus hipposideros - liliacul mic cu nas potcoavă, Barbastella barbastellus- lilacul cârn, liliacul cu bot lat, Bonasa bonasia – Ieruncă (ord. Galliformes fam. Tetraonidae), Muscar mic – Ficedula parva, Lullula arborea –Ciocârlie de pădure, Pernis apivorus – Viespar etc. O atracţie deosebită o prezintă fauna piscicolă reprezentată aici de zona păstrăvului, prezent în lungul Văii Râmeţului şi a unora din afluenţii Aiudului. Este prezent păstrăvul indigen (Salmo trutta f ario), iar în Poşaga se întâlneşte păstrăvul fântânei (Slyvenilus fontinalis). Alături de păstrăv mai apar zglăvoaca (Cottus gobio) şi boişteanul (Phoxinus phoxinus). Pe Ampoi, Galda, Arieş şi la gurile afluenţilor acestora este zona lipanului şi moioagei, în care domină lipanul (Thymallus thymallus) şi moioaga sau mreana de munte (Barbus meridionalis petenyi); mai rar ajunge aici scobarul (Chondrostoma nasus) şi cleanul (leuciscus cejalus).

2.2. Date generale privind evoluţia istorică a zonei Cu certitudine, în decursul preistoriei întreaga zonă montană a Apusenilor era acoperită în cea mai mare parte cu păduri, fapt ce limita accesul oamenilor în acest spaţiu. Schimbările climatice din mileniul III a.Chr. şi accentuarea procesului de stepizare a dus la restrângerea acestor păduri şi la începutul lungului proces de habitare. Primii oameni care au depăşit culmile montane ale Trascăului au fost purtătorii culturii Coţofeni, de la începutul epocii bronzului. Având o economie bazată pe creşterea animalelor, refluxul pădurilor le-a permis să pătrundă tot mai adânc în acest spaţiu. Este posibil ca descoperirile cu caracter arheologic din zona Întregalde să fie legate de această perioadă. Schimbările climatice survenite în decursul ultimului mileniu a.Chr, caracterizate prin creşterea umidităţii şi răcirea climei a dus la extindera suprafeţelor acoperite cu păduri de fag în detrimentul suprafeţelor libere, acoperite de păşuni şi la restrângerea habitatului pentru o lungă perioadă de timp. Odată cu extinderea relaţiilor feudale şi creşterea dependenţei sociale, locuitorii unor sate s-au repliat spre alte zone, sau către alţi stăpâni, mai omenoşi, întemeind noi aşezări. Fenomenul de roire şi de întemeiere a noi aşezări a fost amplificat în perioadele liniştite de sporul natural al populaţiei peste capacitatea teritoriului economic de susţinere. Din diverse pricini (exploatare, incursiuni militare, calamităţi, interesul marilor feudali de a valoriza economic noi teritorii etc.) sate întregi îşi schimbau vatra. Evoluţia aşezărilor Aşezarea este privită în general ca un ansamblu de construcţii – locuinţe şi construcţii gospodăreşti – organizate în unităţi funcţionale şi grupate pe un teritoriu numit generic vatră, care serveşte drept cadru vieţii sociale, economice şi culturale a unei comunităţi umane2. Apariţia unor aşezări încă din preistorie poate fi pusă pe existenţa unor tipuri diferite de resurse, precum silexul, iar mai târziu minereurile de cupru, aur şi argint. Şi pentru zona analizată zăcămintele bogate în aceste minereuri din Munţii Apuseni au constituit o îndeletnicire pentru mici comunităţi specializate, a căror prezenţă este sugerată de către descoperirile arheologice de la Sălciua, Poşaga Lupsa, Baia de Arieş etc. Aceste îndeletniciri au fost perpetuate în timp, mai ales prin aportul unor colonişti străini aşezaţi în zonă, devenind importante centre miniere, precum Baia de Arieş, Roşia Montană şi Abrud. În jurul acestora sau în preajma locurilor de extracţie apărând în timp alte aşezări mai mici, locuite în special de băştinaşii care practicau pe lângă minerit şi agricultura. Odată cu extinderea relaţiilor feudale şi creşterea dependenţei sociale, locuitorii unor sate s-au repliat spre alte zone, sau către alţi stăpâni, mai omenoşi, întemeind noi sate. Fenomenul de roire şi de întemeiere a noi aşezări a fost amplificat în perioadele liniştite de sporul natural al populaţiei peste capacitatea teritoriului economic de susţinere. Din diverse pricini (exploatare, incursiuni militare, calamităţi, interesul marilor feudali de a valoriza economic noi teritorii etc.) sate întregi îşi schimbau vatra. În sprijinul acestei aserţiuni vine mărturia bătrânilor satului Sălciua, care în perioada interbelică susţineau că satul lor vechi a fost la ţară, în apropiere de Turda, la Plăieşti. Printre cele mai vechi aşezări aflate în zona de interes mai amintim: Valea Mănăstirii (Remete Monasteria) amintită documentar între 1300-1377 şi Lupşa, în calitatea sa de centru unui cnezat local, menţionată documentar la 1336 sub numele de villa Lwpsa. Localitatea este menţionată câţiva ani mai târziu, într-un document din 1385 când este amintit cneazul Nicolae Cânde (Nicolaus Kendeth de Lupsa), într-un conflict de posesiune cu nobilii de Trascău. Tot în decursul sec. XIV este amintită poss.

2

B. Zderciuc, Mărginenii Sibiului, Civilizaţie şi Cultură populară românească, Bucureşti,1985, p. 124..

Zolchwa - Sălciua (1365) şi Alsosolcwzwa (1379), ca posesiune a nobililor de Trascău 3, în cadrul unui proces de moştenire între doi nobili locali4. În decursul secolului XV şi XVI numărul aşezărilor din zona Trascăului menţionate documentar creşte semnificativ. Tot acum (în sec. XV - 1413) este amintită moşia Dealu Geoagiului, aparţinând nobililor de Geoagiu, iar în 1525 satul Întregalde. Î n 1603, odată cu secularizarea averilor bisericii catolice de la Alba Iulia şi trecerea acestora în proprietatea principilor Transilvaniei este amintit satul Ponor şi reamintită Muşca5. Potrivit lui V. Ş. Cisteianu, în cadrul conscripţiei din 1715, comuna Ponor după numărul de locuitori şi mărimea taxei urbariale putea fi încadrat administrativ la categoria târguri, deşi nu este menţionat ca atare 6. Numărul aşezărilor creşte simţitor; în a doua parte a sec. XVIII, hărţile militare austriece, cunoscute şi sub numele de “hărţile iosefine” (1770-1773) 7 oglindesc dezvoltarea reală a spaţiului rural, inclusiv în această zonă. Astfel ca reflex a creşterii populaţiei şi a unor necesităţi economice specifice, legate de creşterea animalelor, dar şi de dezvoltarea industriei miniere apar noi nuclee de locuire, unele dintre acestea devenind cunoscute ca aşezări distincte mai târziu, regăsindu-se în toponimia actuală. Aici sunt prezentate pentru prima dată vatra şi structura acestor aşezări, noile comunităţi apărute şi tendinţele manifestate în dezvoltarea acestora. Totodată zona montană situată la sud de Arieş cunoaşte o extindere a aşezărilor temporare, legate de păşunat şi posibil de minerit, precum actualele sate ale comunei Lupşa; Saşa, Lazuri şi Valea Holhorii, denumite Kalibasch von Lupşa. În cazul comunei Întregalde, sunt amintite satele: Întregalde şi Ivăniş, sub numele de Kalibaschen Intregald, Tecşeşti sub numele de Kalibaschen Texes. Hărţile iosefine dezvăluie existenţa pe actualul teritoriu al comunei Mogoş, a unei puternice extinderi a spaţiului habitaţional uman, atât la nivelul văilor cât şi pe culmile dealurilor din împrejurimi. Multe din acele grupuri de case risipite astăzi reprezintă localităţi săteşti distincte. Începând cu acea perioadă sunt amintite satele: Mogoş, Poienile Mogoş şi Valea Ţupilor sub numele de Kalibaschen Miklicsdeni; Mămăligani, Valea Coceşti şi Valea Coceşti, sub numele de Kalibaschen Mameligani; satele Cristeşti Bărdeşti şi Cojocani, sub numele de Kalibaschen Kosokani, Onceşti sub numele de Kalibaschen Remete, iar Bogdăneşti şi Boceşti sub numele de Valea Runkului. Din comuna Ponor documentele menţionate amintesc existenţa următoarelor aşezări: Valea Bucurului sub acelaşi nume ca şi astăzi; Geogel, sub numele de Kalibaschen Giogeli; După Deal, sub numele de Kalibaschen an Ponor gehöriy şi Vale în Jos sub numele de Valea Ponorului. Din comuna Râmeţ sunt amintite satele: Vlădeşti sub numele de Valea Gârbova; Olteni sub numele de Kalibaschen Valtsen; Floreşti sub numele de Kalibaschen an Remete. Şi în acest caz apar nucleele viitoarelor sate Cheia şi Valea Poienii, în componenţa satului Brădeşti. În decursul sec. XIX şi prima parte a sec XX, necesităţile economice ale comunităţilor locale, dar şi măsurile administrative ale guvernări austro-ungare, în condiţiile resrângerii continue a parcelelor familiare determină transformarea fostelor mâietori sau mutături în aşezări permanente. Documentele administrative şi hărţile militare austro-ungare din 1869-1887 consemnează aparţiţia unor noi aşezări precum: Ghioncani şi Necrileşti în com. Întregalde; Mogoş, Mămăligani, Bărleşti şi Valea Barnii în comuna Mogoş, Lunca Largă în comuna Ocoliş; Joajelu (Geogel) şi Valea Satului (Vale în Jos) din com. Ponor; Valea Inzelului, Olteni, Cheia, Valea Poenii din comuna Râmeţi etc. Pe lângă aşezările enumerate, o parte dintre vechile căturne şi grupuri disparate de case din zona analizată vor deveni sate cu o identitate proprie, recunoscute legal sub 3 4

5 6

7

Idem p. 485. N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV, pe baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti, 1933, p. 484/210; V. Butură, Etnografia poporului român. Cultura materială, Cluj-Napoca, 1978, p. 48 şi 50. Ibidem, p. 553 Virgil Ş. Cisteianu, Dicţionarul istoric privind atestările documentare pentru localităţile judeţului Alba, 2004, pp. 16-17 Sursă: http://mapire.eu/en/map/collection/firstsurvey/

actuala denumire (Necrileşti, Tecşeşti, Valea Galdei/Ghoioncani). Prin legea organizării administrative din 1956 fostele crânguri/cătune devin sate de sine-stătătoare. Acum îşi câştigă acest statut satele: Ilieşti, Marineşti, Modoleşti, Popeşti, Sfârcea, Ivăniş, etc. 8

2.3. Evenimente istorice mai importante care au influenţat actualul teritoriu administrativ al comunei - La 1176 este amintit primul voievod al Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia, Leustachiu, un am mai târziu Alba Iulia devenind sediul comitatului cu acelaşi nume. - 1241 Se apreciază că aşezările situate în împrejurimile albei precum şi cele din bazinul inferior al văilor Galda şi Geoagiu, au suferit importante distrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti în urma invaziei tătarilor. - În 1272 este menţionată pentru prima dată Cetatea de la Piatra Craivii într-un document prin care regele Ladislau Cumanul acordă călugărilor predicatori din Alba 800 de bolovani de sare ca ajutor pentru a construi o mănăstire ”in castrum nostrum Kechkes”, pe pământurile satelor regale Ighiu şi Cricău. (Anghel, 1986, p. 148). Cetatea se află la sud de teritoriul comunei, pe una dintre culmile care coboară din Vf. Drobu spre depresiunea Şard-Oiejdea. - În 1442 – Are loc o incursiune de jaf a beiului din Vidin pe Valea Mureşului, aşezările dintre Deva şi Aiud fiind devastate. Într-o primă bătălie oastea voievodului Iancu de Hunedoara este înfrântă lângă Sîntimbru, acesta retrăgându-se în cetatea de la Alba Iulia. Turcii se retrag spre Sibiu, dar sunt ajunşi din urmă şi învinşi de oştile refăcute ale voievodului, cu sprijinul saşilor sibieni. (Părăian - http://www.actrus.ro/revista4/rev4_art12.html).

- La 29 august 1526 are loc bătălia de la Mohacs, unde oştile turceşti conduse de sultanul Soliman Magnificul, spulberă oastea de strânsură mult mai mică al tânărului rege Ludovic al II-lea, care va cădea în luptă. Turcii vor devasta capitala regatului, Buda, punând capăt regatului apostolic ungar. Între 1526 şi 1540 se cristalizează principatul Transilvaniei sub conducerea voievodului transilvan Ioan Zapolia (János Zápolya 1487-1540), şi rege al Ungariei, între 1526-1540 şi moştenitor al părţii de est a regatului (Dumitrean 2013, p. 107). 1542-1566 – Regina Isabela a înfiinţat consiliul princiar, stabilindu-şi capitala la Alba Iulia. Moartea episcopului Transilvaniei Ioan Statileo survenită în acel an şi puternica accensiune a cultelor reformate în Transilvania, a grăbit desfiinţarea episcopatului catolic de la Alba Iulia, palatul episcopal devinind reşedinţa principelui Ioan Sigismund Zapolia (1540-1571) (Dumitrean 2013, p. 107-108). 1544 - Dieta de la Turda cere reginei Izabella ca „bunurile episcopiei să nu le doneze, să nu le înscrie, sau să nu le zălogeasca”. Regina va respecta întrucâtva cererea Dietei, confiscându-le în favoarea trezoreriei Transilvaniei. Este momenteul în care începe procesul de desfiinţare a Episcopiei romano-catolice (Marton, 2009, p. 197). 1550-1560 - Între anii 1550 – 1560, pe structura fostului domeniu al bisericii catolice şi al capitlului catolic de la Alba Iulia, ia fiinţă domeniul fiscal al Bălgradului, aflat în patrimoniul funciar al principilor transilvanii. Acest imens domeniu feudal cuprindea numai pe teritoriul comitatului Alba mai multe sate şi târguri, precum: Şard, Bărăbanţ, Oiejdea, Bucerdea Vinoasă, Tăuţi, Pâclişa, Miceşti, domeniul Fileşti (Feneş) cu satele: Ampoiţa, Meteş, Galaţi, Zlatna; Abrud; Aiud; Gîmbaş; Ciumbrud; Băgău; Lopadea, Mirăslău, etc. (Binder, 1986, 188). 1556 - Anul 1556 este privit ca un moment de cotitură atât în privinţa înfiinţării Principatului Autonom al Transilvaniei, dar şi din punct de vedere confessional, deoarece Dieta de la Cluj (25 noiembrie 1556) şi nobilimea, au decis secularizarea tuturor bunurilor catolice: a Capitlului din Alba, a Conventului din Cluj-Mănăştur, a mănăstirilor şi bunurilor parohiale (Marton, 2009, p 197), 1599 – La 1 noiembrie are loc intrarea triunfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia. Potrivit tradiţiiei locale, la eveniment au participat şi locuitori din satele situate în împrejurimile Albei. 8

V. Arpad, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/abetn02.pdf

1600 - În timpul evenimentelor istorice din jurul anului 1600, cunoscut sub numele de războiul de 15 ani (1591-1606), Alba Iulia şi împrejurimile au fost devastate în mai multe rânduri de armatele condotierului italian Georgio Basta, general al împărarului Rudolf al II-lea şi comandant al trupelor austriece din Transilvania între anii 1600-1605. Nu este exclus ca în această perioadă unii dintre locuitorii satelor situate la sud şi sud-est de culmea Trascăului, în bazinul văilor Galda şi Ampoi să fi fugit în pădurile de la nord de Ciumerna, căutându-şi adăpost în poienile şi pădurile mai puţin afectate de conflicte militare. 1685 - Cancelarul principelui Apaffi, Mihai Teleky alături de alţi nobili precum Bornemisza, Banfi şi Eszterhazi, înşelând nobilimea reformată din Transilvania a încheiat în numele principelui tratatul de la Curţişoara. Tratatul amintit privea încorporarea Tranilvaniei după moartea principelui Apafii II, în cadrul Imperiului Habsburgic. 1697 - Sinodul bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania din martie 1697 de la Alba Iulia, aceptă unirirea cu Roma prin semnătura episcopului Teofil pe baza celor patru puncte ale conciliului florentin, dar moartea acestuia a întârziat procesul început (Marton, 2006, p. 36). 1690 – Moartea principelui M. Apaffy în primăvara acelui an deschide succesiunea la Traonul Transilvaniei, sfâşiată de luptele dintre habsburgi şi turci pentru instaurarea controlului. Are loc Bătălia de la Zărneşti, iniţiată de Emeric Thököly, fost comandantul militar al curuţilor maghiari şi pretendent la tronul Transilvaniei, împotriva trupelor imperiale conduse către generalui Heissler, sprijiniit cu trupele transilvane de către Mihali Teleki, care va cădea în această luptă. Deşi câştigător pe câmpul de bătălie, Thököly nu va face faţă presiunii imperialilor şi se va retrage la Constantinopol. Transilvania trecea astfel pentru mai bine de două secole sub dominaţia Austriei 1698 - Împaratul Leopold I a editat şi aprobat în numele suveranului pontif – primul decret în legatură cu uniunea religioasă de la Alba Iulia, care consfiinţea o serie de drepturi pentru preoţii şi credincioşii români care acceptă unirea. 1701 - Marele sinod întrunit la 4 septembrie 1700 sub conducerea noului episcop Atanasie Anghel, continuat cu vizita acestuia la Viena a avut ca rezultat a doua diploma editata de Leopold I la 19 martie 1701, ce consfiinţeşte procesul de unificare religioasă. Procesul de unificare religioasă este îmbrăţişat în prima fază de marea majoritate a bisericilor româneşti din Transilvania. 1715 – Administraţia austriacă repune în drepturi Episcopia romano-catolică de la Alba Iulia, căreia îi restituie o mare parte dintre fostele proprietăţi. Cu acest prilej aşezările de pe actualul teritoriu al comunei Întregalde vor revenii în proprietatea episcopiei. 1733 – Are loc conscripţia episcopului bisericii unite cu Roma, Micu Klain, care nu aminteşte nici una dintre actualele sate ale comunei, la acea dată Dealu Geoagiului aparţinea de domeniul Geoagiului, alte aşezări aparţinând de Galda de Sus sau Mogoş. 1760 – După soboarele ţinute de către Şofronie în iarna şi primăvara anului 1760, la Abrud, Zlatna, Alba Iulia şi Ighiu, mai multe comune din împrejurimile Albei, care iniţial au aderat parţial sau total la uniaţie, s-au revoltat alungându-i pe preoţii uniţi din Biserici 1784 - În cursul verii anului 1784 au avut loc la Alba Iulia conscripţiile imperiale pentru înfinţarea de noi regimente grănicereşti. Mulţi bărbaţi din satele de pe Ampoi, de pe Valea Gălzii şi a Geoagiului oferindu-se voluntar pentru a obţine statutul de grăniceri, în speranţa de a scăpa de jugul iobăgiei. Venind de la conscriere, în aşteptarea înrolării şi a împărţirii pământurilor, au refuzat să mai presteze slujbele domneşti, fapt ce a dus la creşterea opoziţiei marii nobilimi maghiare din Transilvania, faţă de înrolări şi să ia măsuri dure pe cont propriu împotriva recalcitranţilor, prin violenţă şi abuz. Primele cete de răsculaţi, aflate sub comanda lui Ion Cloşca, au sosit la Întregalde – la Pârâul Turcului în dimineaţa zilei de 10 noiembrie, 1784, unde s-au oprit. Aici a avut loc depunerea jurământului de credinţă faţă de Horea şi Cloşca, precum şi întâlnirea cu locotenentul Probst, căruia i-au transmis revendicările lor. De aici au coborât în data de 11 noiembriue spre Craiva şi Cricău, având în frunte pe preotul unit

Gavrilă Sularea din Mogoş. Alături de răsculaţii veniţi de la Mogoş s-au alăturat cu certitudine şi mulţi locuitori de pe actualul teritoriu al comunei Intregalde, participând alături de aceştia la devastarea bunurilor episcopale din Întregalde şi a curţilor nobiliare din Cricău. După trecerea prin Craiva, la Cricău acestora li s-a alăturat ceata venită pe Ampoi şi condusă de către Ionuţ Horea, (Horea cel Tânăr). În noaptea dintre 11 şi 12 noiembrie, răsculaţii şi-au stabilit tabăra pe un deal între Cricău şi Tibru, cunoscut şub numele de „La Goroni”, de unde urma ca a doua zi să plece spre Galda, unde să cucerească castelul contelui Kemeny, comitele suprem al comitatului Alba, şi să-i elibereze pe ţăranii închişi aici. A doua zi, venirea vicecolonelului Schultz va marca încheierea unui armistiţiu pentru 8 zile, fapt ce a însemnat şi retragerea răsculaţilor. 1848-1849 - Momentul revoluţionar 1848-1849 reprezintă şi pentru locuitorii cătunelor şi crângurilor de pe actualul teritoriu al comunei Întregalde, un moment cu o puternică semnificaţie, în cadrul unei drame istorice care a pus faţă în faţă pe români şi maghiari. Mulţi dintre locuitorii satelor Întregalde au făcut parte din detaşamentul Legiunii Auraria-Gemina, aflată sub comanda lui Ioan Balaş, viceprefectul lui Iancu şi cantonată lângă Cricău. La 10 noiembrie luptătorii români din lagărul de la Cricău, alături de trupele prefectilor Axente, Solomon, Bala, Popoviciu şi Buteanu, forţe însumând cca. 20.000 de luptători aflaţi sub conducerea căpitanului Gratze şi Avram Iancu, au ocupat Aiudul. (S. Dragomir, A. Iancu, 31). Cu certitudine, în rândul acestora au fost şi locuitori ai actualei comune Întregalde.

2.4. Prezenţe arheologice în teritoriul administrativ Cu certitudine, în decursul preistoriei întreaga zonă montană al Apusenilor era acoperită în cea mai mare parte cu păduri, fapt ce limita accesul oamenilor în acest spaţiu. Schimbările climatice din mileniul III a.Chr. şi accentuarea procesului de stepizare a dus la restrângerea acestor păduri şi la începutul lungului proces de habitare. Primii oameni care au depăşit culmile montane ale Trascăului au fost purtătorii culturii Coţofeni, de la începutul epocii bronzului. Având o economie bazată pe creşterea animalelor, refluxul pădurilor le-a permis să pătrundă tot mai adânc în acest spaţiu. Cu toate că pe teritoriul administrativ al comunei sunt semnala importante resurse de minereuri neferoase, în special cuprifere precum malachit (Cu2(OH)2C03), calcopirit (CuFeS2), calcozină (CU2S), covelină (CuS), cuprit (CU20) şi cupru9, urme ale exploatării acestui metal şi nici aşezări umane nu sunt cunoscute pentru preistorie şi istorie veche. Acest fapt se poate datora în primul rând lipsei cercetărilor în zonă, dacă şinem seama de existenţa unor peşteri (Bisericuţa, Peştera de la Poiana Ascunsă etc.) şi alte cavităţi, propice locuirii încă din preistorie. Prezenţa unor urme preistorice de locuire în zonă sunt semnalate în unele dintre peşterile din acest areal, unde cu ocazia diferitelor cercetări speologice au fost identificate fragmente ceramice atipice, care nu au permis o datare certă, în peşteri precum Bisericuţa, Peştera de la Poiana Ascunsă şi în alte cavităţi din zonă. Menţionăm descoperirea în peştera Bisericuţa unui important depozit de oase aparţinând ursului de pesteră (Ursus speleus), astăzi în totalitate devastat. de unde s-a recoltat cel mai mare craniu aparţinând Repertoriul arheologic al judeţului Alba semnalează descoperirea întâmplătoare pe teritoriul localităţii, fără a fi cunoscut locul şi momentul descoperirii, a unui topor din piatră vulcanică, perforat, probabil neolitic10. Acelaşi repertoriu menţionează că la Modoleşti, dintr-un loc neprecizat provine un topor de piatră, de culoare cenuşiu-verzuie, perforat şi lustruit (aflat în Mz. Alba Iulia).

9 10

Andriţoiu, 1992, Anexa 1. p. 128. RepArh.AB, 1995, p. 114 şi 129

2.5. Din istoricul şi evoluţia localităţilor componente INTREGALDE Alte denumiri: Întregalde (r); Inregáld, Közép-Gáld sau Havasgáld (m). 1525 - Olahgald (Iczkovits 60); 1808 - 1808: Intragolo (Koliben): 1888 - Inregáld; 1909/19 - Între-Galde 1913 - Havas-Gáld (Între-Galde) (Suciu); 1968 - Intregalde; Localizare Satul Întregalde este situat în partea centrală a judeţului Alba, pe cursul superior al Văii Gălzii, la confluenţa pr. Găldiţa şi Mlacii (Galda). Este accesibil dinspre DN 1 din localitatea Galda de Jos, pe drumul DJ 107 K spre Mogoş. Dinspre Valea Ampoiului se ajunge pe drumul naţional DN 74, până în localitatea Şard, după care se urmează DJ 107 H, până la Ighiu, de unde se circulă pe DJ 106 H, pe traseul: Ighiel - Ieuzerul Ighielului - Platoul Striglău - Necrileşti - Intregalde (DJ 107 K). Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului Oiconimul Intregalde, este unul compus, format din prepoziţia ( intre) şi substantivul galda. Potrivit tradiţiei locale numele satului este legat de faptul că vatra iniţială a satului a fost aşezată pe terasa cuprinsă între confluenţa văilor Găldiţa (Găldişoara) şi Galda (Mlacii). În acest caz substantivul Galda are rol de hidronim, oiconim şi chiar antroponim 11 îşi are rădăcinile probabil în substrat, dacă luăm în considerare asemănarea cu ”gîldắŭ”, având sensul de bulboană, băltoacă (Scriban, dexonline.ro; Hanciu pangeea.uab.ro/upload/61). De asemenea, putem lua în calcul ca acest cuvânt să reflecte relieful de chei pe care valea îl străbate (în mai multe sectoare, cele mai impresionante fiind Cheile Întregaldelor), caz în care poate fri asociat cu let. galds ”masă”, provenind dintr-un radical însemnând ”a ciopli, a scobi”. La rândul său substantivul „mlacă”, este de origine slavă, cu sensul de mlaştină sau băltoacă.

Cronologia vetrelor: După cum confirmă şi tradiţiile locale şi materialele cartografice mai vechi, prima vatră de locuire este chiar în zona de confluenţă a celor două galde/Gălzi, de unde odată cu creşterea numărului de locuitori, vatra satului a coborât în aval pe vale, către chei, unde a luat naştere o altă aşezare – Modoleşti.

Momente din evoluţia istorică a localităţii Intregalde 1525 – Din timpul lui Ioan Zapolia se păstrează prima menţiune documentară a moşiei Oláhgáld (Intregáld, —, Intre-Galde.)12. 1697 – În urtma cercetărilor documentare întreprinse în zonă de către Popa Iacob în anii1921-1922, se constatase existenţa unei exemplar al Evangheliei de la Snagov, în zestrea bisericii din Valea Gălzii, în condiţiile în care un asemenea exemplar, de o valoare deosebită prin însemnările sale fusese identificat în biserica de la Mogoş-Bârleşti, fapt care pledează indirect pentru existenţa unui important centru spiritual românesc în zona actualei comunei Întregalde sau în vecinătatea imediată (Monografie, 13). 11

12

În sec. XII-XIII în zonă este menţionat un nobil local cu numele de „Gald”. Menţionăm perpetuarea antroponimului şi sub forma „Găldău”, care la N. Densuşeanu avea înţelesul de „lucrătoriu în minele de aur” întâlnit şi în zilele noastre.

Iczkovits Emma, p. 61)

1731 – S-a tipărit la Râmnic exemplarul Triodionului identificat în zestrea bisericii din Întregalde, şi care ar fi intrat în posesia bisericii după toate probabilităţile încă din sec. al XVIII-lea (Monografie 13). 1733 – An înscris pe unul dintre clopotele bisericii de la Întregalde, certifică existenţa unui lăcaş de închinăciune, anterior actualei bisericii. De asemenea, Conscropţia lui Micu Clain consemnează existenţa preotului greco-catolic „popa (Nisztor) Vaszilie” de la Întregalde, hirotonit de către episcopul Atanasie Anghel, înainte de 1713 (Monografie 13). Popa Nistor Vasle, originar din Galda de Jos, iobag pe domeniul fiscal al Albei Iulia, păstorea la acel moment un număr de 60 de suflete (Monografie 14). Între anii 1733-1789 – Parohia greco-catolică din Intregalde trece prin mari frământări confesionale, probabil în urma mişcărilor lui Sofronie şi după moartea preotului Vasile Nistor, acesta se desfiinţează, locuitorii revenind la credinţa greco-orientală. Parohia va fi reînfiinţată ulterior la 1786, după cum menţionează Şematismul din 1842 (Monografie 15). 1742-1774 – Conform unei monografii locale, rămasă în manuscris, realizată în 1968, folosind surse documentare din arhivele bisericii, se subliniază că „în urma sondajelor făcute rezultă că pe Valea Gălzii, primele aşezării omeneşti au început să apară pe la mijlocul sec. al XVI-lea. 1750 – Conscripţia fiscală din această dată înregistrează în satul Întregalde (Közép-Gálda) un număr de 170 de suflete şi o biserică Greco-catolică, o creştere spectaculoasă faţă de 1733, care explică faptul co nu toţi locuitorii au fost înregistraţi iniţial ca Greco-catolici. 1760-1761 – În timpul răscoalei lui Şofronie de la Cioara şi pe teritoriul actual al comunei Întregalde, în sânul comunităţilor au loc puternice frământări confesionale, finalizate prin renunţarea la uniaţie şi dispariţia parohiei greco-catolice existentă anterior, foarte bine reprezentată în anii 1750 (monografie 17). 1768 – Şematismul de la Blaj din 1900, vorbeşte de existenţa unei biserici de zid la Întregalde, ridicată în 1768 de către comunitarea greco-catolică, parohia fiind înfinţată câţiva ani mai târziu, în 1789. Stirea nu prezintă prea multă credibilitate, nefiind cunoscută existenţa unei biserici de zid din acea perioadă, biserica comunităţii fiind cea de lemn care se păstrează şi astăzi la Întregalde-Modoleşti. Tot din această perioadă intră în posesia bisericii din Întregalde o Cazanie de Bucureşti amintită în dotarea bisericii din Întregalde în 1775. (monografie 18-20). 1769 – Popa To(a)der Dintregă(l)zi cumpără un Antologhium, tipărit la Râmnic în 1752, de la Popa Ioan din Râmeţ. Tot din această perioadă încep lucrările la noua biserică de lemn din satul Modoleşti, finalizată cinci ani mai târziu. (monografie 19). 1774 – Într-o însemnare făcută pe o filă a cărţii menţionate se aminteşte inaugurarea şi sfinţirea unui lăcaş nou de cult, cu hramul Sfântu Ilie, cel păstrat până astăzi în satul Modoleşti-Întregalde. Primul preot slujitor fiind Nicolae ot Sălciua de Sus. (monografie 18). Biserica apare pe hărţile iosefine, fapt ce presupune existenţa ei la acea dată (1769-1773). Biserica este inclusă pe lista monumentelor istorice sub codul LMI: AB-II-m-B-00240. 1775 – Dascălul Dumitru din Geoagiu de Sus vindea bisericii de lemn din Întregalde o cazanie tipărită la Bucureşti, carte cumpărată cu banii poporenilor 13 1776 – Administraţia austriacă face ample cercetări pe Domeniul Episcopiei Romano-catolice de la Alba Iulia, privind influenţa mişcării lui Şofronie în rândul comunităţilor româneşti. În cursul audierilor de martori efectuate între 11-13 dec., de la Galda de Sus sunt anchetaţi mai mulţi iobagi şi slujitări episcopali din Întregalde, precum Goja Mihai, iobag episcopal (60 ani), care s-a referit la căsătorii şi divorţuri ilegale în cadrul comunită. Alături de acesta au mai fost anchetaţi şi alşi martori, precum Pelosz Nicula (80 ani); Merszinan Opre (39 ani); Balas Matsinik (50 ani), Ardeu Ştefan (50 ani), Goje Iuon (50 ani) şi Goje Vaszilica (35 ani); Ardean Petruz (50 ani); Somolan (Solomon) Iuon (30 ani); Nisztor On (50 ani); Oltyan Mihaila (50 ani); Hatzegan Todor şi Pavel Ispasz. (monografie p. 21-22) 13

Cristache. Panait, Ioana, Circulaţia vechii cărţi bucureştene în Transilvania, Bucureşti, 1988, p. 61, nt. 277.

1784 – Are loc marea mişcare socială condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, care a avut un puternic ecou în zona Ponor – Mogoş, inclusiv la Întregalde, pe teritoriul căreia, la Pârâul Turcului cei cca. 1400 de răsculaţii jură credinţă lui Cloşca şi căpitanilor săi. Tot aici are loc la 11 noiembrie întâlnirea cu locotenentul austriac Probst, căruia conducătorii cetelor de ţărani i-au transmis doleanţele lor14, pentru a fi trimise mai departe. De aici a doua zi oastea lui Cloşca a coborât spre Cricău şi Craiva, unde a făcut joncţiunea cu cetele venite pe ampoi, conduse de Ionuţ, fiul cel mic a lui Horea, urmând ca în noaptea următoare să atace castelul baronului Kemeny de la Galda de Jos, pentru a elibera ţăranii închişi acolo. Unul dintre căpitanii ţăranilor aleşi de către aceştia a fost şi Constantin Cristea din satul Cristeşti-Dealu Geoagiului. (monografie 26). 1785 - În ianuarie trupele austriece după ce i-a potolit pe ţărani trimiţându-i acasă s-au îndreptat pe urmele lui Crişan spre Ponor, acesta fiind prins într-un sălaş situat între satele Mogoş şi Ponor (Ibidem). 1789 – Este anul cel mai probabil în care biserica a fost pictată. Sfântul lăcaş mai conservă pe absida altarului şi tâmplă o pictura murala deosebită, singura care poate fi atribuită cu certitudine zugravului Simion Bălgrădeanul. Tot din acest an datează şi icoana de hram, o înaltă probă de maiestrie a aceluiaşi artist, cât şi celelalte icoane împărăteşti, realizate de către Gheorghe fiul lui Iacov. De asemenea, Şematismul edat la Blaj la an 1842, menţionează acest an ca anul în care s-a înfiinţat parohia de la Întregalde (Monografie 14). 1820 - Conscripţia urbarială efectuată evidenţiază obligaţiile feudale deosebit de împovărătoare a locuitorilor, faţi de stăpânii de pământ, respectiv Episcopia catolică de Alba Iulia, reprezentată de administratorul acesteia, stabilit la Galda de Sus, Gal Iosef. Comunitatea locală este reprezentată de birăul Flora Chirilă, juratul Popa Ionuţ şi ţăranii Necreală Pavel, Besa Simion, Nistor Irimie, Haţegan Iuon, Flora Dumitru, Topor Vasile şi Marian Vasile15 (monografie, 29-30). 1822 – La şcoala din Întregalde funcţiona ca învăţător Toma Puşcaş, absolvent al Şcolii normale de la Sibiu. 1830-1853 – potrivit Şematismului de la Blaj din 1900 în această perioadă a slujit ca preot la Întregalde preotul greco-catolic Nicolae Nistor, posibil urmaş al preotului Vasile Nistor, amintit în 1733. (monografie 30). 1831 – În statistica localităţilor şi bisericilor din Transilvania, Întregalde figura ca parohie greco-catolică, cu biserică proprie şi 187 de enoriaşi. 1835 – Statistica clerului greco-catolic din 1835 dezvăluie faptul că la Întregalde era o biserică veche, cu hramul Sfântului Profet Ilie, avînd un număr de 400 de suflete (populaţia parohiei s-a dublat în 4 ani !!!) păstorite de preotul Teodor Nistor. 1847 – Se năştea la Întregalde Ioan Haţegan, viitor preot, şi ulterior protopop greco-catolic la „Tritu de Sus” şi „Dergea” (monografie 31). 1848 – Un înscris pe un Penticostar de la Blaj din 1768, din biserica de la Întregalde-Modoleşti vorbeşte despre revoluţie şi de victoria românilor asupra Ungurilor. Tot în acest an, la 6 ianuarie s-a născut la Întregalde Silivestru Nistor (Nestor), intelectual de seamă, cu studii la Sebeş, Alba Iulia şi Blaj. Hirotonit ca preot în1873 este numit profesor la gimnaziul „Sfântul Vasile cel Mare” de la Blaj (monografie 32). 1849 – În cursul lunilor martie şi aprilie au avut loc lupte în apropiere de Întregalde, în urma cărora cetele tribunilor Vasile Fodor şi Ioan Ciurileanu au respins încercările trupelor maghiare, conduse de maiorul Carol Velici, de colonelului Agloffstein şi colonelului Kemény: Cu siguranţă la luptele de la Gura Cerbului, împotriva lui Kemény, au luptat alături de locuitorii Mogoşului şi cei de la Întregalde (monografie 32). 1850 – Conform recensământului din acest an, la Întregalde existau 129 de case şi 158 de locuinţe (de unde concluzia că 29 erau bordeie)., cu o populaţie de 529 locuitori, din care 2 erau plecaţi. Dintre aceştia 248 erau bărbaţi şi 245 femei (monografie 33 ). Sub aspect confesional 524 erau greco-catolici şi 5 ortodocşi.

14 15

Rusu Abrudeanu, Ion, op cit., p. 281 Şt. Meteş, Viaţa agrară..., 121, p, 114-117.

1851 – A avut loc conscrierea limitelor dintre satul Cetea şi Galda de Sus, Întregalde, Geoagiu Alpin (Dealu Geoagiului), Geoagiu de Sus, Stremţ şi Benic. De la Întregalde a participat o comisie condusă de Teodor Crişan ca preşedinte şi 6 membri: Vasile Modol, Pavel Melente, Samuilă Nistor, Simion Besa, Vasile Marian şi Matei Popa (monografie 33). 1853-1878 – Potrivit Şematismului de la Blaj, în această perioadă a funcţionat ca preot la biserica Greco-Catolică din Întregalde Iosif Nistor (monografie 35). 1854 – La recensământul de la acesată dată la Întregalde erau înregistraţi 527 locuitori (monografie 35). 1855 – La 16 aprilie s-a născut la Întregalde Iosif Haţegan, viitor administrator parohial şi ulterior paroh de la Baia de Arieş. Un an ami târziu, la 20 oct, 1956 s-a născut Ion Nistor, devenit din 1888 administrator parohial la parohia greco-catolică din Întregalde (monografie, 36). 1857 – La Întregalde s-a născut Nestor Silivestru personalitate marcantă a culturii româneşti şi a bisericii din Transivania sec. XIX16, formată la şcolile Blajului. În 1895 acesta este desemnat vicar administrator în Nevrincea, paroh şi administrator protopopial la Orăştie şi la Haţeg, une a rămas până în 21 decembrie 1901, când a fost numit canonic prebendat, apoi cancelar şi canonic şcolar (din 1911-21). S-a îngrijit de starea edificiilor bisericeşti şi şcolare, organizând şi colecta cu care s-a putut restaura biserica şi casa de la Mănăstirea Prislop (Sursa Anuar AMP 2012, p. 157). 1867-1898 – Parohia greco-catolică de la Întregalde-Modoleşti a fost păstorită de preotul Iosif Nerstor, după cum reiese de pe un exemplar de Antologhion de Râmnic, din 1752 aflat în inventarul bisericii. Monografia comunei aduce în atenţie un document inedit din acea perioadă, un contract de vânzare-cumpărare a două fâneţe, aflate în hotarul comunei, pe Valea Burmezăului. Pe lângă termenii contractuali, atrage atenţia arhaismul limbajului utilizat de către scrib. 1869 – În acest an dascăl la şcoala confesională din Întregalde era Teodor Papu de Bârlea, după cum reiese de pe o însemnare făcută de acesta pe exemplarul Bibliei de la Blaj, din 1795. 1876 – La Întregalde funcţionează ca preot greco-catolic Iosif Nistor (posibil fiu al fostului preot Teodor Nistor), numărul credincioşilor fiind de 550 de suflete (Monografie, 41). 1884-1887 – Are loc organizarea sau reorganizarea agenturile comunale ale ASTREI, despărţământul VIII, Alba Iulia. În această perioadă o asemenea agentură se înfiinţează şi la Dealu Geoagiului, sub președinția preotului Matei Morușca din Cristești 17. 1885 – Potrivit Şematismului Arhidiecezei Mitropolitane greco-catolice de Alba Iulia şi Fagaras din 1911, şcoala datează din 1885 18. 1911 – Biserica din Întregalde avea ca păstor pe Ioan Nestor şi învăşător pe Silvestru Nistor. Numărul credincioşilor din parohia greco-catolică ajunseseră la 1000 de suflete, în timp ce filia Popeşti avea 200 de credincioşi GC. În sat mai erau şi alţi credincioşi: 1 GO (greco-ortodox), 1 CH şi 37 Is (israeliţi) La începutul sec. XX satul Întregalde aparţinea de comitatul Alba de Jos; cercul Ighiul Unguresc (Ighiu); Poşta - Alba Iulia; Gara – Şard; Judecătoria - Parchetul – Aiud, Plasa – Teiuş şi notariatul Intregalde. 1918 – La începutul lunii noiembrie şi locuitorii aşezărilor din Întregalde şi Dealu Geoagiului s-au ridicat împotriva structurilor administrative şi de putere ale stăpânilor austro-ungari, dezarmînd jandarii, alungând administraţia maghiară şi incendiind cazarma şi devastând primăria. Cu aceiaşi însufleţire 100 dintre localnici, conduşi de preşedintele CNR local, economul Ioan Nistor, au participat la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie. 1921 – Reorganizarea administrativă efectuată de autorităţile româneşti după unire, satul Întregalde cu cătunele aparţinătoare forma o unitate administrativă proprie, cu notariat local, care deservea pe cei 1390 de locuitori. 16 17 18

Diaconovich, C. Enciclopedia Română, vol II, Sibiu, 1900, p. 395 Josan et al, 1996, p. 267 Şematism 1911, p. 37.

1936 – Satul Întregalde şi valea cu acelaşi nume a fost vizitat de către un grup degeografi de la Universitatea din Cluj, care l-au însoţit pe profesorul francez Emanuel de Martonne, într-o excursie de studii (Monografie, 56). 1954 – S-a construit actuala clădire a primăriei din Întregalde (Monografie, 66). 1960 – S-a construit Căminul cultural din satul Întregalde. 1960-1962 – S-a construit şcoala cu clasele I-VII din satul Întregalde. 2007 – Într-o clădire mai veche cu două camere, din centrul satului Întregalde s-a deschis o expoziţie etnografică, în cadrul căreia se păstrează mărturii vii despre portul, tradiţiile, preocupările şi munca oamenilor de pe aceste locuri. Bunurile expuse3 au fost donate în cea mai mare parte de către localnicii din comună. Elemente de evoluţie urbanistică Potrivit hărţilor iosefine19 în a doua parte a sec. al XVIII-lea, la confluenţa văilor Găldiţa şi Galda (Tiopului sau Mlacii) sunt reprezentate un număr de 5 gospodării, iar in amonte, pe Valea Tiopului mai apar un număr de 4 gospodării pe coasta dealului Şchiopului, Kalibaschen Întregald, cu certitudine aceste ultime gospodării reprezentând nucleul viitoarei aşezări Ivăniş. Mai menţionăm existenţa unei mori de apă, amplasată în amonte de vatra satului Întregalde, pe cursul văii Găldiţa (Vale Cormani). De asemenea, în aval, în apropiere de intrarea văii in Cheile cu acelaşi nume, pe malul stând este ilustrată prezenţa unei bisericii şi a unei troiţe, denumit de semenea, Kalibaschen Intregald. În apropierea acesteia sunt reprezentate două gospodării, iar pe vale o moară de apă. Pe cursul mijlociu al pârâului Ghilcer (Modoleşti) apare un nucleu de locuire cu căteva gospodării, care constituie principalul nucleu al viitorului sat Modoleşti. Pe cursul superior al văii Ghlcer, denumit Valea Budmezăului este identificat un nou nucleu de locuire, format din 4 gospodării, care vor forma nucleul viitorului sat Ilieşti. Un nucleu de locuire este prezent la izvoarele văii Ivaşcanilor, notat Kalibaschen Krisztycs, format dintr-un număr de cca. 8 gospodării. Evoluţia ulterioară al acestei aşezări a dat naştere la două sate, pe de o parte vechia aşezare Dealu Geoagiului, aparţinând de Întregalde şi satul Cristeşti, aparţinând de Mogoş. La acel moment comunitatea dispunea de o biserică de lemn şi o moară de apă. Actualul sat Tecşeşti, denominat Kalibaschen Texes, format din cca. 13 gospodării, este amplasat la nord de Piatra Cetii, în zona de izvor al văii cu acelaşi nume. Comunitatea dispunea de o moară de apă, amplasată pe Valea Cetii, la intrarea acesteia în Cheile Tecşeştilor.

19

First Military Survei (1763-1787), http://mapire.eu/

Mărturiile cartografice din prima parte a sec. XIX20, aduc noi dovezi privind evoluţia procesului de habitare în actualul teritoriu administrativ al comunei Întregalde. În primul rând documentul confirmă prezenţa aşezării Întregalde pe două amplasamente, vatra iniţială de la confluenţa celor două văi, dar şi în aval, în jurul bisericii unde apare un nucleu distinct de locuire, situat pe malul stâng al văii Galda, în amonte de confluenţa acesteia cu pârâul Ghilcer, denominat Intre Galda. amplasamentul menţionat, precum şi extinderea locuirii pe Valea Maclii, în aval, unde se formează viitorul nucleu al satului Ivăniş, dar şi în partea superioară a văii unde se conturează nucleul viitoarei aşezări de la Ghioncani. Pe Valea Găldiţa, menţionată deja cu acest nume, la poalele dealului Citera Necrileştilor şi Poiana Ascunsă, se conturează deja vatra viitoarei aşezări cu acelaşi nume. Pe Dealul Sclivii sunt reprezentate mai multe elemente de habitare (gospodării, colibe) care vor forma viitorul nucleu al aşezării Popeşti. Spre nord-est de acesta, peste Valea Marinii, pe versantul sudic al Dealului Faşa Frumoasă se conturează de asemenea, un nou nucleu de locuire, viitorul sat Marineşti. Spre nord, paralel cu aceasta curge valea Dosurilor, în zona cărora apar alte nucleie de locuire, aparţinând de Tecuşeşti (zu Tecuşeşti) care vor da naştere satului Ilieşti. Pe cursul superior al văii Ivaşcanilor (Pravului) se găseşte satul Tecuşeşti, în maghiară Havasgyógy (Dealul Mocanului). Sub aceiaşi denumire este menţionat satul Tecşeşti, situat la nord de Piatra Ceti, pe versantul stâng al văii Cetii. Harta ilustrează atât prezenţa bisericii, cât şi pe cea a unui făgădău, amplasat pe principalul drum care lega Galda de Jos şi Cetea de zona montană a Întregaldelor şi Mogoşului. În prima parte a secolului al XIX-lea, materialele cartografice abundă în toponime, dintre care unele cu legătură directă cu viitoare aşezări, precum: Valea Marina, la izvoarele căreia se sstructurează ulterior aşezarea Marineşti, sau noi aşezări, deja închegate, precum: Întregalde, Negileşti, Tecuşieşti (Cristeşti) şi Tecuşieşti sau Havas Gyogg (Tecşeşti) După cum arată hărţile regatului maghiar de la 1869-1887, în a doua parte a sec. al XIX-lea actualele sate ale comunei Întregalde erau deja formate în cea mai mare parte. Sunt menţionate satele: Intregalde (Întregald), Tecşeşti (zu Havas-Gyogg); Cristeşti (Havas-Gyogg); Popeşti, Bolfeşti (cătun în apropiere de Popeşti), Negileşti, Ivăniş (Ivănişu), Ghioncani (Grumani). Deşi structurate ca vetre, viitoarele sate: Ilieşti, Marineşti Modoleşti, Sfârcea, sunt doar cătune în Organizarea satului şi dotarea lui

20

Second Military Survei (1806-1869).

Aşezarea s-a constituit progresiv, dealungul văii Gălzii, între Cheile Găldiței și cele ale Întregaldelor, dar odată cu formarea satului Modolești în bazinul inferior al văii Ghilcerului, gospodăriile situate partea din aval a satului, mai jos de confluenţa cu pr. Şchiopului, a trecut la satul Modolești. În partea de jos a satului s-a ridicat la 1774 biserica din lemn din Întregalde, cu hramul "Sf. Ilie". Locul amplasamentului a fost ales pentru a-i deservii atât pe locuitorii satului întregalde, cât şi pe cei care ulterior au format aşezările Modoleşti şi Popeşti, până în momentul când cei din urmă şi-au ridicat propria lor biserică. Cele mai vechi documente cartografice – hărţile iosefine (1769-1773) dezvăluie faptul că la Întregalde, pe valea Găldiţa în amonte de chei, funcţiona o moară, în timp ce o altă moară funcţiona în imediata apropiere a bisericii. Este posibil ca aceste instalaţii hidraulice să fi fost completate cu alte instalaţii de prelucrat materialele textile, respectiv pive şi vâltori. Prezenţa acestor instalaţii se regăsesc şi pe materialele cartografice din a doua parte a sec. al XIX-lea - Third Military Survey (1869-1887). Date importante despre organizarea satului şi dotarea lui ne sunt oferite de recensământul austriac de la 1850, când sunt semnalate un număr de 158 de locuinţe şi 129 de case. Concluzia care se poate trage din aceste date este că 29 de locuinţe erau simple bordeie. Menţionăm totuşi faptul că la data respectivă de Întregalde aparţineau şi alte aşezări mai mici, precum Popeşti, Modoleşti, Ivăniş, Ghioncani, Necrileşti şi Sfârcea. În 1822 este amintită indirect existenţa unei şcoli confesionale, prin menţionarea existenţei unui învăţător, dar nu avem date despre amplasamentul acesteia. Prezenţa şcoli confesionale este reamintită şi în 1869, dar date certe despre existenţa unei şcoli, avem doar la 1885, când potrivit Şematismului de la Blaj, a fost ridicată şcoala. În perioada interbelică comuna Întregalde cuprindea satele: Ghioncani, Ivăniş, Întregalde, Marineşti, Modoleşti, Necrileşti, Popeşti şi Sfârcea. La împărţirea administrativă din 1950 la comuna întregalde a fost trecută şi comuna Dealu Geoagiului, cu satele Cristeşti, Ilieşti şi Tecşeşti. In anul 1950-1954 s-au construit Dispensarul Uman si Caminul Cultural, in 1960 s-a construit Scoala Generala, pentru ca în anul 1973 s-a electrificat o mare parte din comună. Structura etnică şi confesională a populaţiei. Populaţia aşezării a fost încă de la început românească, fiind formată din şărani aserviţi pe domeniile episcopiei catolice de la Alba Iulia, dar şi al altor stăpâni de moşii care au deţinut aceste locuri în decursul timpului. În decursul timpului apar sporadic un număr de maxim 17 locuitori de altă etnie, aceştia putând fi persoane aduse pentru diferite lucrări, sau ţigani. În perioada administraţiei austro-ungare apar sporadic persoane de etnie maghiară, desigur funcţionari administrativi, 1 în 1900 şi 4 în 1910. O scădere drastică a populaţiei are loc după 1941, mai precis în 1950, odată cu noua împărţire administrativă a ţării, când toate cătunele aparţinătoare (Ghioncani, Ivăniş, Marineşti, Modoleşti, Necrileşti, Popeşti şi Sfârcea, devin sate de sine stătătoare în cadrul comunei Întregalde. Prezentăm mai jos această evoluţie, din punct de vedere etnic şi confesional. Evoluţia populaţiei satului Întregalde după etnie: 1850 – 529 locuitori din care 529 români; 1880 – 1157 locuitori, din care 1143 români, 14 altă etnie; 1890 – 1358 locuitori, din care 1358 români; 1900 – 1483 locuitori, din care 1465 români, 1 maghiari, 17 altă etnie; 1910 – 1686 locuitori, din care 1674 români, 4 maghiari, 8 altă etnie; 1920 – 1390 locuitori, din care 1390 români; 1930 – 1578 locuitori, din care 1578; 1941 – 1814 locuitori, din care 1801 români, 13 altă etnie; 1966 – 236 locuitori, din care 236 români; 1977 – 159 locuitori, din care 159 români; 1992 – 124 locuitori, din care 124 români;. 2002 – 94 locuitori, din care 94 români;

2011 – 59 locuitori, din care 57 români, 2 etnie nedeclarată; Evoluţia populaţiei satului Întregalde după religie: 1850 – 529 locuitori, din care 5 ortodocşi, 524 greco-catolici; 1857 – 743 locuitori, din care 743 greco-catolici; 1880 – 1157 locuitori, din care 34 ortodocşi şi 1123 greco-catolici,; 1890 – 1357 locuitori, din care 34 ortodocşi, 1123 greco-catolici; 1900 – 1483 locuitori, din care 290 ortodocşi, 1193 greco-catolici; 1910 – 1686 locuitori, din care 136 ortodocşi; 1547 greco-catolici 1 romano-catolici, 1 reformat, 1 unitarian; 1929 –În parohia Întregalde se întrgistrau 795 de locuitori, toţi greco-catolici; 1992 – 124 locuitori, din care 124 ortodocşi; 2002 – 94 locuitori, din care 94 ortodocşi; 2011 – 59 locuitori, din care 57 ortodocşi, religie nedeclarată; Datele de mai sus evidenţiază căderea demografică înregistrată la nivelul localităţii, survenită încă din perioada comunistă, când între anii 1966-1992 populaţia localităţii c scăzut cu 47 % în 26 de ani, pentru ca între 1992 şi 2002 această scădere să atingă 24 % în 10 ani. Fenomenul se explică prin migrarea masivă a forţei de muncă tinere, aptă de procreere, înregistrată în perioada comunistă, continuată prin migrarea externă şi internă după 1990, pe fondul îmbătrânirii celor rămaşi acasă. Astăzi o speranşă de temperare a scăderii populaţiei o poate aduce tendinţa unora, îndrăgostiţi de peisajele locului, de a-şi ridica lucuinţe tempoare/case de vacanţă, unde să se refugieze o mică parte din an. Evoluţia economică a localităţii Încă de la începuturi locuitorii satului Întregalde au avut ca ocupaţie principală creşterea animalelor. Aşezarea sa într-o zonă montană unde culmile largi şi line acoperită în mare parte de păduri, păşuni şi fâneţe a oferit un mediu prielnic crteşteri animalelor. Până în perioada comunistă un rol important în asigurarea celor necesare traiului l-au avut culturile de cereale. Pe terenurile restrânse, cucerite cu greu pădurilor s-au cultivat meiul, secara, ovăzul, grâul, iar în lunca văii sporadic porumbul. Alături de agricultură unii oameni s-au ocupat cu exploatarea şi prelucrarea lemnului, încă din perioada feudală aceştia fiind nevoiţi să asigure, pe lângă lemnul de foc şi alte produse din lemn, necesare episcopiei, precum pari de vie, şindrilă, lemn de construcţie etc. Odată cu trecerea la exploatarea industrială a pădurilor începând cu sfârşitul sec. al XIX-lea, dar mai ales în perioada comunistă o parte din localnici au lucrat la pădure. Fiind localitate reşedinţă de comună, unii dintre localnici au avut şansa de a lucra în administraţie, învăţământ sau comerţ, ori să facă naveta spre zone mai îndepărtate precum Teiuş sau Galda, la diferite ferme agricole. Pentru a valorifica cel puţin parţial potenţialul turistic natural al zonei, încă din anii 1970 Centrocoopul a deschis aici o cabană turistică, care a însufleţit întrucâtva interesul pentru zonă, oferind în acelaşi timp si localnicilor cîteva locuri de muncă. Din păcate, din lipsa de interes a proprietarilor, după 1990 aceasta a fost închisă, fapt ce a dus la degradare, ieşind din circuitul turistic. (Notă – În extenso problema a fost tratată la nivel de comună).

DEALU GEOGELULUI Alte denumiri: Muntari, Cristeşti, Tecuşeşti (r); Havasgáld (m). 1413 - Goodwill volahalis (András János) sau “alter Gyog vola(c)halis” (Suciu); 1416 - Volach-gyog (Iczkovits 55), 1839 - Krisztényi, Muntorj 1850 - Havas Gyogy (Muntele Gyogely) (András János, Suciu I, 193); 1861 - Havas-Gyógy (András János); 1909 - Cristești, Havasgyógy

1913 1921

- Havasgyógy (András János); - Dealu Geogelului;

Localizare Satul Dealu Geogelului este situat în partea centrală a judeţulşui Alba, în bazinul văii Geoagii, pe cursul superior al Văii Pravului, şi pe cumpăna de ape care desparte bazinul hidrografic al Văii Galde de cel al văii Geoagiu. Este accesibil pe drumul de creastă (DC 76), care leagă satele Poiana Gălzii – Tecşeşti – Dealu Geogelului şi DC 100 care leagă satul Întregalde (DJ 107 K), prin satul Modoleşti cu Dealu Mocanului. Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului Oiconimul Dealu Geogelului, este unul compus, format din oronimul deal şi substantivul geoagiu. Satul Dealu Geoagiului înglobează astăzi cătunul Cristeşti, unde se găseşte şi biserica din lemn de la 1742, cătunul Muntari şi Dealu Mocanului. În trecut trecut de acesta aparţineau şi actualul sat Tecşeşti (Teksesty), care unul devine sat de sine stătător. Dacă în a doua parte a sec. XIX şi prima parte a sec XX, actualul sat Dealu Geogelului cunoştea o largă extindere, favorizat de numărul mare de locuitori (538 în 1910), în prezent dinamica habitatului este într-un proces de regresie accentuată, datorită scăderii şi îmbătrânirii populaţiei. Momente din evoluţia istorică a localităţii Dealu Geogelului 1413 – Numele satului este menţionat pentru prima dată într-o diplomă sub numele de "alter Gyog volahalis" (Iczkovits Emma, p. 51). 1416 – satul apare în documente sub numele de Volahgyog; 1643 – Un exemplar din Cazania lui Varlam, tipărită la Iaşi în 1643 a fost semnalată în biserica din Cristeşti (Dealu Geoagiului). Secolul al XVII-lea – Cercetătoarea Ioana Cristache Panait avansează ideia că actuala biserică din Dealu Geogelului a fost refăcută la 1742 pe locul alteia mai vechi, tot din lemn, situată pe acelaşi amplasament. Dea la aceasta ar fi rămas cele câteva icoane din sec. al XVII-lea, cu inscripţii slavone. Tot de la acest lăcaş mai vechi ar fi putut proveni şi un exemplar al Cazaniei lui Varlam din 1642, amintită într-un inventar al bisericii din 1872 (Monografie, 13) 1742 – este datată biserica "Sf. Arhangheli" din Dealu Geoagiului, fiind semnalată şi pe hărţile iosefine (fila 138). Biserica adăposteşte icoane atribuibile lui Ioan de la Beru, Gheorghe, fiul lui Iacov şi Simion Bălgrădeanu, precum şi o bogată colecţie de icoane pe sticlă aparţinnd centrelor Nicula şi Maieri (Monografie 15). Biserica este inclusă pe lista monumentelor istorice, cod LMI AB-II-m-A-00216. 1760 – A fost hirotonit în Ţara Românească Popa Ieremie Popovici, pentru parohia Dealu Geoagiului, care începând cu 1792 a slujit şi la Biserica din Râpa Râmeţului (Monografie 17). 1784 – printre conducătorii locali ai mişcării populare conduse de Horea Cloşca şi Crişan, care s-au remarcat în timpul jafurilor de la Cricău şi Cetea se numără şi Constantin Cristea din Cristeşti-Dealu Geoagiului, numit de către oameni „domn căpitan”. (monografie p. 26) 1804 – Datează crucea împodobită de zugravul Iacob de la Feisa şi aflată în posesia bisericii din Cristeşti. 1805 – În cadrul conscripţiei ortodoxe din acest an, sunt menţionate în satul Dealu Geoagiului un număr de 76 de capi de familie, respectiv cca. 380 de locuitori, păstoriţi de preotul Ieremie Popovici, hirotonit în Ţara Românească la 1760. Tot de la începutul sec al XIX-lea datează şi şcoala confesională din Cristeşti, „şcoala veche, situată în sudul bisericii, datează din veacul al XIX-lea; construcţie în stilul caselor ţărăneşti, cu cameră şi tindă; acoperiş cu învelitoare de şiţă” (Gab. Mircea, p. 157; monografie p. 28 1831 – Statistica localităţilor şi bisericilor din Transilvania înregistrează parohia şi biserica biserică greco-ortodoxă din Dealu Geoagiului (Munteje Zsoásului) cu 152 locuitori, în condiţiile în care cu un sfert de3 veac mai devreme erau 76 capi de famile (cca. 380 locuitori) (monografie 30).

1840 – Conform Şematismului Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, din 1986, în 1840 a fost construită casa parohială din parohia Întregalde II (Dealu Geoagiului) de pe lângă Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli, construită la 1742. (monografie 31). 1842 – Localnicul Florea Ciula din Dealu Geoagiului, cumpără pentru biserică 3 prapori din care 2 de „cartonu”, iar ceilalţi credincioşi au contribuit la înzestrarea bisericii cu un alt prapor din pânză (monografie 31). 1850 – Conform recensământului din acest an, la Dealu Geoagiului (Hzavas Gyogy) existau 69 de case şi 97 de locuinţe (de unde concluzia că 28 erau bordeie)., cu o populaţie de 385 locuitori, din care 3 erau plecaţi. Dintre aceştia 173 erau bărbaţi şi 185 femei. Sub aspect confesional toţi locuitorii erau de religie ortodoxă (monografie 33). 1854 – Conscripţia demografică din 1854 arată că la acea dată în satul Muntari (Jojelu) avea 358 de suflete, în regres faţă de 1805. 1857 – La acestă dată satul Dealu Geoagiului şi cătunele care aparţineau de acesta se găseu în componenţa comunei Geoagiu de Sus. La acel moment în sat se înregistrau 80 de case şi 89 de locuinţe, cu o populaţie de 389 locuitori, din care 189 de bărbaţi şi 200 de femei, 1865 – La biserica de lemn din Cristeşti-Dealu Geogelului era Mateiu Moruşca, păstor peste 422 suflete (223 bărbaţi şi 219 femei), hirotonit de către mitropolitul Andrei Şaguna (Monografie, 37). 1869 – Potrivit unui inventar al bunurilor bisericii din Cristeşti, în acest an a fost construită şcoala confesională de la Dealu Geoagiului. Şcoala ridicată din lemn de brad, cu dimensiunile de 4 x 3 m şi acoperită cu paie, era evaluată la 80 de florini. Tot atunci credincioşii din parohie au cumpărat pentru biserică: 4 sfeşnice (2 mari şi 2 mici) cu suma de 22 florini şi 50 creiţari, bunuri consemnate de către Ioana Cristache Panait în lucrarea sa (monografia, 38). 1872 – La 31 decembrie, preotul ortodox din Cristeşti, Mateiu Moruşca într-un inventar al bunurilor este dată şi dimensiunea iniţială a bisericii, aşa cum arăta ea înainte extinderea efectuată spre sfârsitul secolului. Biserica avea o lungime de 5 m şi o lăţime de 2,5 m, modificările ulterioare au prelungit nava spre vest, la 7,94 m, adăugându-se clopotniţa scundă de pe pronaos şi prispa. Biserica realizată din lemn de brad, cu o valoare de 300 de florini era ctitoria întregului sat (Monografie 38-39). 1900 – Comuna rurală Dealu Geoagiului (Havasgyogy), compusă din cătunele Cristeşti (Kristest) şi Tecşeşti (Teksesty) aparţinea de comitaul Alba de Jos, plasa Teiuş, pretura Teiuş. 1918 – La începutul lunii noiembrie şi locuitorii aşezărilor din Întregalde şi Dealu Geoagiului s-au ridicat împotriva structurilor administrative şi de putere ale stăpânilor austro-ungari, dezarmînd jandarii, alungând administraţia maghiară şi incendiind cazarma şi devastând primăria. Cu aceiaşi însufleţire 40 dintre localnici, conduşi de aconomul C-tin Hărlea, au participat la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1921 – Reorganizarea administrativă efectuată de autorităţile româneşti după unire, satul Dealul Geoagiului cu cătnele Cristeşti, Iliesti şi Tecşeşti aparţinea de comuna şi notariatul Geoagiu de Sus, plasa Teiuş. Elemente de evoluţie urbanistică Primul nucleu de locuire se identifică pe cursul superior al pr. Ivăneştilor, sub dl. Chicera Ivaşcanilor, ilustrat pe hărţile iosefine sub numele de “Kalibascken Krisztycs”, aşezare cunoscută ulterior sub numele de Cristeşti. Extinderea procesului de habitare în decursul sec. al XVIII şi începutul sec. al XIX-lea au dus la formarea unor noi nuclee de locuire, pe culmile din împrejurimi, care ulterior au format satele Ilieşti cu crângul Hârbeşti şi Dealu Mocanului (Dealu Geoagiului). După cum se poate observa, toate oiconimele menţionate provin din antroponime, denumirile acestor aşezări au la bază un strămoş întemeietor, aşezat pe acele locuri, unde în urma defrişărilor au obţinut noi terenuri agricole. După Coriolan Suciu prima menţiune a oiconimului Dealu Geoagiului apare în 1850 sub forma „Havas Gyogy” şi Muntele Gyogely. Ca şi structură administrativă s-a constituit odată cu reorganizările administrative austro-ungare din a doua parte a sec. al XIX-lea, sub numele de Dealu Geoagiului. Acestuia fiindu-i arondate, pe lângă crângurile

mai sus amintite şi satul Tecşeşti, amintit documentar încă din sec. al XVIII-lea. În perioada interbelică de comuna rurală Dealu Geoagiului aparţineau crângurile Dealu Mocanului, Cristeşti Ilieşti cu Hărbeşti şi Tecşeşti. În urma reorganizărilor administrative din anii 1950, satul Dealul Geoagiului, fără crîngurile aparţinătoare, care devin sate indpendente, trece la comuna Întregalde. Organizarea satului şi dotarea lui Satul Dealu Geoagiului este format din trei crânguri, respectiv: Dealu Mocanului amplasat pe interfluviul cel mai jos dintre bazinul văii Galda (Valea Modoleşti) şi Geoagiu (Pârâul Pravului); Cristeşti situate la izvoarele pr. Ivăneştilor, sub culmea Ivaşcanilor. Cea mai veche vatră de locuire a fost Cristeştiul, unde oamenii refugiaţi într-o zonă mai puţin expusă şi-au construit prima biserică încă din sec. al XVIII-lea (1742). Devenită neîncăpătoare ea va suferi lucrări de extindere apre sfârşitul sec. al XIX-lea. În sec. al XIX-lea pe lângă biserică funcţiona o şcoală confesională, construită în 1869. La mijlocul sec. al XIX-lea satul Dealu Geoagiului (cu crângurile aparţinătoare) înregistra un număr de 80 de case din lemn şi 89 de locuinţe, de unde deducem că 9 erau bordeie sau colibi utilizate ca locuinţe. La 1880 numărul de case ajungând la 95. În perioada comunistă, anii 1958-1962, la Dealu Geoagiului s-a construit o nouă şcoală cu clasele I-IV şi un Cămin cultural. Recensământul din 1968 înregistrează la Dealu Geoagiului o şcoală generală I-IV cu un număr de 34 de elevi şi un cadru didactic. Pe lângă şcoală funcţiona o bibliotecă şcolară cu 680 de volume. Tot acum în satul Dealu Geoagiului erau recenzate un număr de 67 clădiri, dintre care 64 erau locuinţele locuitorilor. În perioada comunistă îmbunătăţirea infrastructurii de acces în zonă şi a situaţiei materiale a locuitorilor le-a permis să-şi înlocuiască multe din vechile case din lemn, cu altele nouă, mai mai spaţioase, cu ziduri de cărămidă şi fundaţii din piatră sau din beton. După 1990, fenomenul de depopulare şi îmbătrânire a populaţiei a dus la restrângerea numărului de locuinţe, în special a celor tradiţionale, astfel că Recensământul din 2002 înregistrează la Dealu Geoagiului un număr de 44 locuinţe, din care 31 sunt locuinţe permanente şi 33 gospodării. Structura etnică şi confesională a populaţiei Evoluţia populaţiei satului Dealu Geoagiului după etnie: - 1850 – 391 locuitori, din care 391 români;  1880 – 477 locuitori, din care 464 români, 13 de altă etnie;  1890 – 490 locuitori, din care 490 români;  1900 – 515 locuitori, din care 515 români;  1910 – 538 locuitori, din care 530 români, 8 maghiari;  1920 – 475 locuitori, din care 475 români;  1930 – 551 locuitori, din care 550 români 1 de altă etnie;  1941 – 571 locuitori, din care 571 români;  1966 – 258 locuitori, din care 258 români;  1977 – 190 locuitori, din care 190 români;  1992 – 112 locuitori, din care 112 români;.  2002 – 82 locuitori, din care 82 români;  2011 – 56 locuitori, din care 55 români, etnie nedeclarată; Înjumătăţirea populaţiei localităţii în perioada 1941-1966 se datoreşte, pe lângă pierderile de război, şi desprinderii fostelor cătune Ilieşti şi Tecşeşti şi transformarea lor în sate. Fenomenul de depopulare a continuat prin masiva emigrare a populaţiei tinere de la sat către puternicele centre muncitoreşti de la Aiud, Alba Iulia şi Cugir. Evoluţia populaţiei satului Dealu Geoagiului după religie:  1850 – 358 locuitori, din care 358 de religie ortodoxă;  1857 – 391 locuitori, din care 391 de religie ortodoxă;  1880 – 477 locuitori, din care 477 ortodocşi;  1890 – 490 locuitori, din care 490 ortodocşi;  1900 – 515 locuitori, din care 512 ortodocşi, 3 greco-catolici;  1910 – 538 locuitori, din care 528 ortodocşi, 2 greco-catolici, 5 romano-catolici, 3

   

reformaţi; 1930 – 551 locuitori, din care 547 ortodocşi, 3 greco-catolici, 1 altă religie; 1992 – 112 locuitori, din care 110 ortodocşi, 2 baptişti; 2002 – 82 locuitori, din care 82 ortodocşi; 2011 – 56 locuitori, din care 55 ortodocşi, 1 fără religie;

Evoluţia economică a localităţii Locuitorii satului Dealu Geoagiului au fost în primul rand crescători de animale şi în al doilea rand cultivatori ai gliei. Creşteau cu success vite mari atât de necesare în diferite munci agricole, la pădure, pentru transporturile grele, sau ca sursă de hrană etc.; cai, pe care-i utilizau pentru deplasările lungi în hotar sau spre satele vecine, pentru transportul unor poveri etc.; oi şi capre, pentru lâna atât de necesară în industria casnică şi lapte sau brânzeturi pentru hrană. Probabil apogeul dezvoltării economice l-a cunoscut în perioada interbelică, când şi numărul de locuitori au atins valori maxime; pentru ca începând din primii ani ai comunismului economia aşezării să fie mereu bulversată de măsuri economice haotice, precum au fost întovărăşirile. După eşecul acestor politici au avut loc măsuri care au dus la scăderea continuă a suprafeţelor cultivate, în condiţiile în care pâinea produsă în alte locuri era vândută localnicilor. La toate acestea s-a adăugat politicile de industrializare, care au determinat o puternică emigrare din lumea satului spre oraş, a tineretului. Astăzi populaţia aşezării este împuţinată şi îmbătrânită, cu oameni ne4putincioşi care în virtutea unui obicei de-o viaţă se mai încăpăţinează să crească animale, singurii tovarăşi rămaşi.

GHIONCANI Alte denumiri: Ghioncani (r); Gald-Patak (m). 1877 - Valea Gălzii (Gald-Patak); 1902 - Valea Gălzii; 1954 - Ghioncani; Localizare Satul Ghioncani este situat partea centrală a judeţului Alba, pe cursul superior al Văii Gălzii, în aval de confluenţa pr. Valea Mlacii cu pr. Valea Valea lui Coman. Satul se întinde pe lunca îngustă, de o parte şi de alta a văii Gălzii, cât şi pe coastele line ale dealurilor Scoroboaia şi Tîârsa. Este accesibil dinspre DJ 107 K, care străbate Valea Gălzii, legând satele din bazinul Gălzii cu Mogoşul (DJ 107 I). Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului Oiconimul Dealu Ghioncani, provine dintr-un antroponim „Ghioancă”. Potrivit unui localnic stabilit în Teiuş, în vârstă de 84 de ani – Sabin Ghioancă, originar din Ghioncani, satul a fost întemeiat de oameni veniţi din Micleştii Mogoşului, printre care un om de frunte, care stăpânea întinse pământuri, până în satul Sfârcea, numit Ghioancă Calament sau Calamentu Floari. Un fiu al acestui Calament, Ioan este printre principalii donatori care au contribuit la ridicarea bisericii din Valea Gălzii (Ghioncani). (Monografie, p. 42-43) Momente din evoluţia istorică a localităţii Ghioncani 1850 – Potrivit tradiţiei locale, satul aşa cum, arată el s-a format după 1850, primele locuinţe fiind colibe ridicate de către locuitori veniţi din zona Micleştilor (Mogoş), motiv pentru care mogoşenii îi numeau pe cei strămutaţi la Ghioncani şi Ivăniş, colibari. 1868 – Este construită biserica "Sf. Nicolae" din satul Ghioncani 21. Tradiţia orală menţionează că biserica a fost adusă din partea Mogoşului, aceasta fiind deăruită oamenilor de către un proprietar de mine din Buciumani. După unele păreri biserica este mult mai veche. Potrivit mărturiei lui Ioan Bolunduţ, pe la 1700 exista la Bucium poieni o biserică din lemn, strămutată pe la 1760 la Bucium Poieni. Acolo a fost ridicat ulterior o biserică de zid, cea veche fiind vândută mogoşenilor, moment din care s-a pierdut din 21

Cristache. Panait, Ioana, op. Cit, p. 79;

evidenţa buciumanilor (Monografia, 43), ajungând probabil la Ghioncani. Analizând documentele cartografice din a doua parte a sec. XVIII, se confirmă existenţa la Bucium Poieni a unei biserici de piatră, pe care sursele actuale o datează de la 1711. Nu este exclus ca biserica de piatră să fie mai recentă şi biserica reprezentată pe documentele menţionalte să fie vechea biserică de lemn, adusă de la Izbita. 1877 – Conform Şematismului de Blaj de la 1900, în acest an s-a înfiinţat parohia greco-catolică de la Valea Gălzii (Gald-Patak), astăzi Ghoncani. Documentul menţionat aminteşte că tot atunci a fost ridicată şi Biserica de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”, prin contribuţia materială a localnicilor Ion Ghioancă, Gavrilă Bălan, Teodor Bălţat, Vasile Ung şi Ioan David (Monografie,41). Potrivit tradiţiei, ridicarea bisericii a stârnit adevărate lupte între localnici şi mogoşeni, încheiată cu pierderi de vieţi omeneşti, ultimii nefiind de acord cu ridicarea bisericii pe locurile folosite anterior de ei. 1879 – Este anul de la care biserica deţine matricolă 22. 1891-1900 – Parohia din Valea Gălzii a fost administrată de către preotul din Necrileşti, Nicolae Necrilescu, de unde avea un venit congrual de 87 coroane şi 20 filieri. 1902 – Parohia greco-catolică de la Valea Gălzii (Ghioncani) a fist vizitată de către protopopul greco-catolic de Alba Iulia, Simion Micu, la 21 august. 1914-1918 – Între preoţii români întemniţaţi de către autorităţile austro-ungare în timpul primului război mondial se numără şi Izădor Vandor din Valea Gălzii (Ghoncani). Începând cu anul 1922 autorităţile româneşti vor schimba numele cătunul Valea Gălzii în Ghioncani (după numele familiei întemeietoare). 1911 – Parohia din Valea Gălzii (Ghioncani), cu cei 207 credincioşi nu avea păstor, cantor era Dumitru Cir. 1921 – Începând cu împărţirea administrativă operată în Transilvania după Unirea de la 1918, din 1 ian. 1920, fostul cărun Valea Găzii se va numi Ghioncani. 1929 – În parohia Valea Gălzii (Ghioncani) erau înregistraţi 323 credincioşi, păstoriţi de către preotul Isâdor Vandor. 1968-1969 s-a construit drumul forestier Intregalde – Ivăniş – Ghioncani, cu o lungime de 12 km, pentru a facilita exploatarea industrială a pădurilor de la izvoarele văii Galda. În această perioadă la Ghioncani funcţiona o şcoală cu clasele I-IV. (Monografie,p. 70 nt. 468) Elemente de evoluţie urbanistică Primii locuitori din Mogoş care s-au stabilit pe aceste locuri, după ce au lăzuit păduri obţinând terenuri pentru agricultură şi creşterea animalelor, au locuit în bordeie. Ulterior oamenii având la dispoziţie întinse păduri şi-au construit cade din lemn, risipite pe proprietăţile pe care aceştia le aveau. Dar pentru ca o aşezare să dăinuească avea nevoie de biserică, motiv pentru care primii locuitori şi-au adus o biserică din lemn, provenind potrivit tradiţiei, din Bucium Poieni. După o puternică rezistenţă din partea celor din Mogoş, locuitorii noii aşezări, cunoscută încă de la început sub numele de Valea Gălzii (după numele văii pe malurile căreia s-au stabilit primii localnici), şi-au ridicat propria biserică, într-un loc cât mai vizibil şi potrivit, accesibil pentru ieşi cu morţii. Funcţionând mai degrabă ca filie a bisericii romano-catolice din Necrileşti, biserica din Valea Gălzii-Ghioncani la 1900 nu avea casă parohială şi nici şcoală pentru cei 26 de levi ajunşi la vărsta şcolarizării (Monografie, 47). Organizarea satului şi dotarea lui Satul Ghioncani este un sat de munte, cu o vatră de tip risipit, care ocupa părţi din lunca pr. Galda, cât şi pantele line ale dealurilor din împrejurimi. Iniţial primele gospodării erau amplasate pe culmile joase şi terasele mai ridicate ale văii, unde primii localnicii îşi aveau terenurile, ulterior coborând spre vale. În general, pe sectoarele de luncă mai largi erau amplasate una sau mai multe gospodării. Încă din 1877 comunitatea, prin cei mai reprezentativi reprezentanţi ai săi, familiile: Ghioancă, Bălan, Bălţat, Ung şi David, îşi ridică propria biserică. Ulterior, începând cu a doua parte a sec. al XIX-lea s-au construit primele mori, pe cursul superiori al văii În perioada interbelică 22

Sematism 1906, p. 45.

şi după Al doilea război mondial, în satul Ghioncani erau 4 mori şi alte instalaţii hidraulice, din care trei erau în funcţiune. Astăzi din toate acestea mai funcţionează doar o vâltoare23. În perioada comunistă îmbunătăţirea continuă a situaţiei materiale a locuitorilor le-a permis să-şi înlocuiască multe din vechile case din lemn, cu altele nouă, mai mai spaţioase, cu ziduri de cărămidă şi fundaţii din piatră sau din beton. Şcoala cu clasele IIV a fost construită în perioada 1962-1968, odată cu şcolile din Necrileşti şi Întregalde. Elevii din ciclul gimnazial făceau şcoala la Întregalde, unde funcţiona un internat. În 1968 la Ghioncani funcţiona şcoala primară, I-IV, cu un număr de 9 elevi şi o învăţătoare, Elevi dispuneau şi de o bibliotecă şcolară cu peste 500 de volume. Tot în perioada 1968-1969 vechiul drum de pe valea superioară a Gălzii, care urca spre Mogoş, a fost înlocuit cu un drum din piatră, realizat de către o intreprindere forestieră (IFET), pentru a facilita exploatarea pădurilor din zona de izvoar a văii Galda. În acea perioadă în satul Ghioncani erau 52 de clădiri, dintre care 51 locuinţe. Casele mai vechi erau construite în totalitate din lemn, pe fundaţie de piatră şi acoperite în general cu paie. Începând cu a doua parte a sec. XX, odată cu accesibilitatea la materiale de constrcţii moderne (ţiglă, cărămidă, BCA, Internit), mulţi localnici şi-au ridicat case noi, din ţiglă ori BCA, sau şi-au modernizat pe cele vechi. După 1990, fenomenul de depopulare şi îmbătrânire a populaţiei a dus la restrângerea numărului de locuinţe, în special a celor tradiţionale, astfel că Recensământul din 2002 înregistrează la Ivăniş un număr de 44 locuinţe, din care 39 sunt locuinţe permanente şi 39 gospodării. Dintre acestea doar 4 sunt construite înainte de 1900, iar 30 între anii 1960-1980. Structura etnică şi confesională a populaţiei Până la reformele administrative din anii 1950 Modoleşti era considerat un cătun în cadrul comunei Întregalde. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând cu recensământul din 1966. Evoluţia populaţiei satului Ghioncani după etnie:  1956 – 212 locuitori, din care 212 români;  1966 – 202 locuitori, din care 202 români;  1977 – 197 locuitori, din care 197 români;  1992 – 130 locuitori, din care 130 români;  2002 – 104 locuitori, din care 104 români;  2011 – 61 locuitori, din care 56 români, 5 etnie nedeclarată; Evoluţia populaţiei satului Ghioncani după religie :  1992 – 130 locuitori, din care 124 ortodocşi, 5 greco-adventişti, 1 penticostal;  2002 – 104 locuitori, din care 102 ortodocşi, 2 adventişti;  2011 – 61 locuitori, din care 52 ortodocşi, 9 religie nedeclarată Evoluţia economică a localităţii Într-un capitol anterior am făcut o prezentare în extenso a principalelor activităţi şi a evoluţiei economice la nivelului întregului teritoriu administrativ, motiv pentru care ne vom rezuma la o sumară trecere în revistă a principalelor activităţi economice. Îcă de la început, principala ocupaţie a locuitorilor satului Ghioncani (Valea Gălzi) era creşterea animalelor, în primul rând al bovinelor. Acestia trimiteau la târgurile de animale din Sălciua, Câmpeni sau Teiuş cirezi întregi de boi „ungureşti”, de talie mare, foarte căutaţi atât în plan zonal căt şi la export. Alte ocupaţii erau legate de cultivarea cerealelor, pentru asigurarea necesităţilor familiare. In perioadele când se exploata păduri în zonă, unii dintre locuitori lucrau la exploatarea lemnului. În perioada comunistă marea majoritate a tinerilor au ales să plece din sat pentru a lucra la oraş, în fabricile ridicare de regim, fapt care a determinat reducerea continuă a populaţiei, îmbătrânirea şi decăderea economică la care a ajuns astăzi.

ILIEŞTI 23

Argeşel, 1973, harta 1.

Alte denumiri: Ilieşti. 1869 - Zu Tecuşeşti (Second Military Survey); 1887 - La Hîrbiu (Hungarian Kingdom); 1956 - Ilieşti Localizare Satul Ilieşti este situat în partea de nord a comunei Întregalde, la hotarul cu Mogoşul, în zona de izvoare a pârâului Ghilceru (sau Burmezău). Satul este accesibil dinspre DC 76 şi DC 100, din localităţile Dealu Mocanului şi Modoleşti, dar starea acestor drumuri este deosebit de precară, fapt pentru care astăzi satul este destul de izolat. Până în 1956 satul Ilieşti a fost cătun al satului Dealu Geoagiului. Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului Deşi embrionul aşezării apare încă din sec. al XVIII-lea, satul Ilieşti apare sub acest nume mult mai târziu, la mijlocul sec. XX. Cu toate acestea, documentele cartografice din a doua parte a sec. al XIX-lea (1887), menţionează un alt toponim – „La Hârbiu” sau Hârbeşti. Un locuitor de aici, Mihail Hârbea contribiue cu bani în 1856 la achiziţia unor Mineie, tipărite la Sibiu, pentru biserica din Cristeşti. La mijlocul sec. al XIX sunt cunoscute două familii Hârbea, pe teritoriul actualului sat Ilieşti. Ei locuiau în „Deal” (Dealu Hârbeştilor), având o situaţie materială bună 24. Nucleul aşezării a apărut pe versantul sudic al Dealului Hîrbea, sub Vf. Maruşcanilor, în lungul unui pârâu (pr. Ghilceru sau Burmezău), afluent al văii Modoleştilor. La începutul sec. al XIX-lea apar germenii cătunului Hărbeşti, întemeiat de către familia Hârbea şi situat sub creasta dealului, la nord est de actualul sat Ilieşti. Actuala denumire a satului provine dintr-un antroponim, Ilie sau Iliescu. Probabil munărul mare de familii cu acest nume au determinat autorităţile rămâneşti din 1956 să dea numele de Ilieşti acestei aşezări. Aşezarea a avut statutul unui cătun al satului Cristeşti-Dealu Geoagiului, până în 1956, când va primi statutul de sat, în cadrul comunei Întregalde. Cronologia vetrelor: Satul a apărut şi s-a dezvoltat pe acelaşi loc, dar fiind o aşezare cu case risipite vatra sa nu a fost una unitară, bine conturată. Materialele documentare arată ce cea mai mare extindere a înregistra-o la începutul secolului XX, după care, mai ales în a doua parte a secolului a cunoscut un proces de regresie, soldat cu dispariţia unui număr foarte mare de gospodării, restrângerea şi îmbătrânirea populaţiei. Astăzi fostul cătun Hârbeşti, practic mai este susţinut de o singură familie, existând pericolul real să dispară definitiv. Momente din evoluţia istorică a localităţii Ilieşti Primii locuitori, cei care au întemeiat aşezarea au fost într-o oarecare măsură cei care au fugit din faţa unor autorităţi, iobagi fugiţi de pe marile domenii feudale şi fiscale. Documentele cartografice din a doua parte a sec. al XVIII-lea, dezvăluie existenţa pe vatra actuală a localităţii a unui număr de 4 gospodării, fără a fu identificate printr-o denumire proprie. În prima parte a sec. al XIX-lea, hărţile militare austriece (1806-1969) arată că numărul de gospodării este sensibil mai mare, dat tot fără a avea un nume distict, fiind mai degrabă amintite că aparţin de Tecuşeşti (Cristeşti, în maghiară Havas Gyógy). De abia documentele cartografice din a doua parte a sec. al XIX-lea cunoscute sub numele de Hungarian Kingdom (1869-1887), aminteşte existenţa indirectă a unui oiconim – “La Hărbiu”, prima menţiune a crângului Hărbeşti, la est de sat, pe Dealu Mocanului (Dl Hârbeştilor), apărut încă de la mijlocul secolului, prin stabilirea aici a două familii “Hârbea”. În această perioadă vatra satului, nenumită documentar, capătă tot mai multă consistenţă sub „Gruiu Moruşcanilor”. În aceiaşi perioadă, pe versantul opus al văii, sub Vf. Burmezăului s-a structurat o nouă vatră de locuire, cunoscut ulterior sub numele de Mărineşti. 24

Din cronica de familie a lui Traian Petric, redactată prin 1949, parte din textul acesteia fiind inclusă în Monografia comunei Întregalde, p. 63-65.

În cronica familiei scrisă de către Traian Petric din Cristeşti, scrisă pe la 1949, se menţionează că pe la mijlocul sec. al XIX-lea (după lichidarea iobăgiei) erau două familii cu numele de Hârbea; Hărbea Ştefan, întâlnit ca donator pentru biserica din Cristeşti la 1872 şi fratele său Hârbea Mihăilă (monografie, p. 63). 1956 – Odată cu împărţirea administrativă a României din 1956 fostul cătun aparţinând de Cristeşti-Dealu Geoagiului capătă statutul de sat de sine stătător, în cadrul comuni Întregalde; 1968 – Este menţionată existenţa unei şcoli la Ilieşti, cu 32 de elevi şi doi dascăli. Elemente de evoluţie urbanistică Localitatea nu cunoaşte o evoluţie urbanistică spectaculoasă. Dezvoltarea sa a avut loc în mod natural, pe baza creşterii populaţiei şi a existenţei unor resurse de hrană. Infrastructura de transport şi acces s-a redus la drumurile de acces spre terenurile agricole, spre pădure sau spre resursele de apă. Un singur drum, cel de pe Dealu Mocanului, şi cel spre Popeşti, permiteau legături mai ample cu localităţile din jur. Potrivit octogenarului Gheorghe Marian, născut în 1934 la Ilieşti, satul în preajma primului război mondial avea 121 de locuitori. Aşezarea era formată din trei grupuri de case Budeşti (cu 24 locuitori), Măruşcani (cu 22 locuitori), Ilieşti (23 locuitori) şi Hârbeşti (52 locuitori). Nu exista şcoală în sat, copii învăţau la Cristeşti, în vechea şcoală confesională de lângă biserică). În anul 2015 în trei din cele 4 crânguri mai erau 17 locuitori, în Ilieşti nemaifiind mici un om (monografie p. 102-103). În anii de început ai comunismului, pe fondul aplicării unei anumite politici educaţionale, în sat se înfiinţează o şcoală cu clasele I-IV. Electrificarea aşezării s-a realizat târziu, după 1990. Organizarea satului şi dotarea lui Actualul sat Ilieşti nu a avut niciodată o biserică, mumărul mic de familiişi starea economică generale nu le-au permis ridicarea unei biserici proprii, fapt pentru care a râmas pe maideparte parohia Cristeşti-Dealu Geoagiului. În 1968, la câţiva ani după ce şia câştigat statutul de sat, Ilieştiul avea 21 de clădiri cu rol de locuinţe. Alături de acestea în sat mai funcţiona o şcoală cu clasele I-IV, la care învăţau 32 de elevi, aflaţi în supravegherea a doi dascăli. Scoala dispunea de o bibliotecă şcolară cu un număr de 350 volume. Nu avem date despre cănd a fost ridicată acestă şcoală, foarte probabil ea a funcţionat într-o casă cumpărată în acest scop de către autorităţile comuniste în anii 60. Astăzi această şcoală nu mai funcţionează, fiind închisă după 1990 din lipsă de elevi. Structura etnică şi confesională a populaţiei Din punct de vedere administrativ, până la reformele din anii 1956 Ilieşti aparţinea de satul Dealu Geoagiului comunei Geoagiu de Sus. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând cu recensământul din 1966. Evoluţia populaţiei satului Ilieşti după etnie:  1956 – 146 locuitori, din care 146 români;  1966 – 100 locuitori, din care 99 români, 1 altă etnie;  1977 – 58 locuitori, din care 58 români;  1992 – 31 locuitori, din care 30 români, 1 maghiar;  2002 – 20 locuitori, din care 20 români;  2011 – 14 locuitori, din care 13 români, etnie nedeclarată; Evoluţia populaţiei satului Ilieşti după religie:

  

1992 – 31 locuitori, din care 31 ortodocşi; 2002 – 20 locuitori, din care 20 ortodocşi; 2011 – 14 locuitori, din care 11 ortodocşi, 2 altă religie, 1 nedeclarată; Evoluţia economică a localităţii Ocupaţia de bază a locuitorilor din Ilieşti a fost creşterea animalelor, în special bovine şi ovine. Depărtarea faţă de centrul de comună şi în general de localităţile vecine i-au determinat pe localnici să crească cai, folosiţi la transport sau pentru călărit. Pe lângă casă se mai creşteau porci şi găini, iar unii locuitori tangenţial practicau apicultura. Până către mijlocul sec. XX, oamenii mai cultivau pe anumite locuri, în asolamente bianuale şi cereale: grău ovăs alac etc., utilizate în hrana animalelor şi a oamenilor. Porumbul nu era o cultură practicată pe plan local, deoarece ajungea greu la maturitate şi coacere. Se cultiva în schimb cartofii, utilizati atât pentru hrana oamenilor căt şi al animalelor, precum şi mici grădini de legume. În grădinile din apropierea caselor se creşteau şi câţiva pomi fructiferi a căror fructe, când se făceau, erau utilizate proaspete sau conservate.

IVĂNIŞ Alte denumiri: Ivăniş 1773 - Kalibasken Intregald (First Military Survey); 1887 - Ivănişiu (Hungarian Kingdom); 1956 - Ivăniş. Localizare Satul Ivăniş, din comuna Întregalde, jud. Alba, este situat pe valea Galdei, în amonte de confluenţa văilor Galda şi Găldiţa, la poalele dealului Diesa (1072 m). Satul este străbătut de drumul judeţean DJ 107 K, care urcă în lungul văii Galda, legând DN 1, cu DJ 107 I, în satul Mogoş. Spre nord-vest satul Ivăniţ se învecinează cu satul Ghioncani, iar spre sud-est cu satul Întregalde. Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului Oiconimul Ivăniş, provine dintr-un antroponim, cun se întâmplă adeseori în satele din Munţii Apuseni. Numele satului este cu certitudine legat de numele primelor familii care s-au aşezat pe aceste locuri, probabil familia Ivan sau Ivanu. Primele informaţii documentare privind actuala aşezare Ivăniş ne sunt oferite de către documentele cartografice austriece cunoscute sub numele de „hărţile iosefin”. Cele 4 gospodării reprezentate aici poartă numele de Kalibasken Intregald. Oiconimul Ivăniş apare mai târziu, pe hărţile militare austriece cunoscute sub numele de Second Military Survey (1806-1869), care ilustrează prezenţa pe actualul teritoriu al satului Ivăniş a unui număr de 10-15 gospodării, înşirate în lungul văii, începând din Intregalde până la confluenţa văilor Galda şi Scoroboaia. Credem că nucleul iniţial al aşezării, unde s-au întemeiat şi cele mai multe gospodării la începutul sec. al XIX-lea, era situat în microdepresiunea formată la confluenţa văii Galda cu un torent de versant care curge printre dealurile Diesa şi Jumătăţii. De aici vatra satului s-a întins treptat în aval şi amonte în lungul văii Galda, pe terasele joase şi în lunca deseori inundabilă. Cronologia vetrelor: Fiind o aşezare nouă, satul Ivăniş nu a cunoscut mai multe vetre de locuire. De asemenea, urme mai vechi de locuire nu sunt cunoscute în vatra satului sau în hotarul acestuia. De la nucleul iniţial semnalat în a doua parte a sec. al XVIII-lea aşezarea cunoaşte un proces de translatare în a doua parte a sec. al XIX-lea. Hungarian Kingdom (1869-1887), în amonte. Fenomenul este vizibil pe hărţile Hungarian Kingdom (18691887), în care vatra satului manifestă tendinţa de a-şi transfera „centrul de greutate” în amonte, la confluienţa văii Galda cu pârâul Scoroboaia, unde apar reprezentate cele mai multe gospodării. Momente din evoluţia istorică a localităţii Ivăniş Încă de la formare până la 1956 Ivănişul s-a format şi a rămas un cătun al satului Întregalde, de care aparţinea administrativ. Din aceste considerente istoria sa este strâns

legată de cea a satului de care a aparţinut. Menţionăm totuşi câteva momente din evoluţia sa istorică, aşa cum sunt ele prezentate în studiul monografic al comunei Întregalde. 1769-1773 – Pe hărţile iosefine este reprezentat nucleul viitoarei aşezări Ivăniş, sub numele de Kalibasken Intregald. 1869-1887 – Hărţile maghiare Hungarian Kingdom sunt primele documente care menţionează existenţa actualei aşezări Ivăniş sub forma Ivănişiu. 1921 – Vasile Crişan din satul Ivăniş, ajuns prizonier într-un lagăr rusesc, se converteşte la Cultul adventist de ziua a şaptea. Întors acasăs-a botezat şi s-a căsătorit în noul cult, punând astfel bazele noului cult, la care vor adera treptat şi alţi locuitori. La început oamenii se adunau în casa acestuia, care ulterior a fost transformată în casă de rugăciune. 1956 – Prin noua lege administrativă cătunul Ivăniş devine sat în componenţa comuni Întregalde. 1968 – Recensământul populaţiei arată faptul că la Întregalde erau înregistraţi un număr de 213 locuitori. La acestă dată în Ivăniş funcţiona o scoală I-IV cu 22 elevi şi un cadru didactic. 1971-1972 – Este refăcută casa de rugăciune a cultului adventist din Ivăniş, pentru a servi mai bine necesităţilor acestui cult, a cărui număr de credincioşi erau în creştere. Elemente de evoluţie urbanistică Aşezarea cunoscută ulterior sub numele de Ivăniş s-a constituit pe actualul amplasament încă din prima parte a sec. al XIX-lea, cînd aici sau aşezat câteva familii venite dinspre Întregalde şi ulterior Valea Gălzii (Ghioncani). Acest fapt este confirmat de reprezentarea unui număr important de gospodării pe hărţile militare austriece din 1806-1869 şi reconfirmat apoi de hărţile maghiare din a doua parte a secolului, Hungarian Kingdom (1869-1887), unde apare pentru prima dată şi numele aşezării sub forma Ivănişiu. Creşterea numărului de gospodării în vale a fost favorizată şi de tendinţa unor localnici de coborî din munte, unde şi-au întemeiat la început gospodărie spre vale, unde accesibilitatea oferită de prezenţa unui drum, era mai lesnicioasă. În 1968 la Ivăniş erau înregistrate 52 de clădiri, din care 51 locuinţe şi o scoală cu clasele I-IV. Organizarea satului şi dotarea lui Satul Ivăniş este în primul rând un sat de vale, a cărui vatră s-a structurat în jurul văii Galda şi al actualului DJ 107K. Încă de la început aşezarea s-a dezvoltat pe malul stâng al văii, sub culmile dealului Diesa (1073 m), de unde se va extinde treptat în amonte şi aval.

Fiind o aşezare de dimensiuni mici nu a avut forţa economică de a-şi ridica propria biserică, parohia de aici fiind mai degrabă o filie a celei din Întregalde sau Necrileşti, sate mai mari care dispuneau de o biserică proprie. De tradiţie greco-romană, la fel ca şi bisericile la care erau subordonate, dar totuşi departe de acestea, a favorizat pătrunderea cultelor neoprotestante, respectiv a Bisericii adventiste de ziua a şaptea, încă din anul 1921, când apare şi prima casă de rugăciune, în casa celui care a introdus cultul în localitate. După anii 1962 aici se deschide o şcoală cu clasele I-IV, care în 1968 avea un număr de 22 elevi. Pe lângă şcoală funcţiona o bibliotecă şcolară cu 350 de volume. Tot acum în satul Ivăniş erau recenzate un număr de 52 clădiri, dintre care 51 erau locuinţele locuitorilor. În perioada comunistă îmbunătăţirea continuă a situaţiei materiale a locuitorilor le-a permis să-şi înlocuiască multe din vechile case din lemn, cu altele nouă, mai mai spaţioase, cu ziduri de cărămidă şi fundaţii din piatră sau din beton. După 1990, fenomenul de depopulare şi îmbătrânire a populaţiei a dus la restrângerea numărului de locuinţe, în special a celor tradiţionale, astfel că Recensământul din 2002 înregistrează la Ivăniş un număr de 42 locuinţe, din care 36 sunt locuinţe permanente şi 35 gospodării. Dintre acestea 10 sunt construite înainte de 1900. Structura etnică şi confesională a populaţiei Până la reformele administrative din anul 1956 Ivăniş era considerat un cătun în cadrul comunei Întregalde. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând cu recensământul din 1966. Evoluţia populaţiei satului Ivăniş după etnie:  1956 – 204 locuitori, din care 204 români;  1966 – 212 locuitori, din care 212 români;  1977 – 191 locuitori, din care 191 români;  1992 – 116 locuitori, din care 116 români;  2002 – 97 locuitori, din care 97 români;  2011 – 61 locuitori, din care 57 români, 4 etnie nedeclarată; Evoluţia populaţiei satului Ivăniş după religie:  1992 – 116 locuitori, din care 103 ortodocşi, 13 adventişti;  2002 – 97, din care 85 ortodocşi, 12 adventişti;  2011 – 61 locuitori, din care 51 ortodocşi, 4 luterani, 5 religie nedeclarată; Evoluţia economică a localităţii Într-un capitol anterior am făcut o prezentare în extenso a principalelor activităţi şi a evoluţiei economice la nivelului întregului teritoriu administrativ, motiv pentru care ne vom rezuma la o sumară trecere în revistă a principalelor activităţi economice. Îcă de la început, principala ocupaţie a locuitorilor satului Ivăniş Ivăniş era creşterea animalelor, în primul rând al bovinelor, pe care aceştia le valorifica în târgurile din împrejurimi (Mogoş, Sălciua, Câmpeni sau Teiuş). Alte ocupaţii erau legate de cultivarea cerealelor, pentru asigurarea necesităţilor familiare. In perioadele când se exploata păduri în zonă, unii dintre locuitori lucrau la exploatarea lemnului. În perioada comunistă marea majoritate a tinerilor au ales să plece din sat pentru a lucra la oraş, în fabricile ridicare de regim, fapt care a determinat reducerea continuă a populaţiei, îmbătrânirea şi decăderea economică la care a ajuns astăzi.

MARINEŞTI Alte denumiri: Mărinceşti 1869 - Valea Mariana (Second Military Survey); 1887 - V. Marian (Hungarian Kingdom); 1956 - Mărinceşti (Suciu), Marineşti; Localizare

Satul Marineşti este situat la nord-est de Vf. Burmezăului, pe un torent de versant al pr. Gălceriu, cunoscut în aval şi sun numele de Valea Modoleştilor. Satul cel mai apropiat este Ilieşti spre nord şi Popeşti spre sud-vest. Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului Numele aşezării provine dintr-un antroponim Marina, cu referire directă la primele familii care s-au aşezat pe aceste locuri, punând bazele noii aşezări. Aşezarea s-a dezvoltat pe actualul amplasament, vatra sa cunoscând în momentele sale de apogeu o extensie mult mai mare, deoarece fiecare locuitor îşi construia casa pe terenul primit ca zeste şi pe cel obţinut în urma despăduririlor. Primele menţiuni indirecte a actualei aşezări ne sunt oferite de Second Military Survey (1806-1869), care menţionează existenţa unui hidronoim, cu numele V. Mariana. Este vorba de un pârâu care izvoreste de sub Vf. Burmezău, pentru a se vărsa în Valea Gâlcerului (Modoleştilor). În a doua parte a sec. XIX, aceiaşi vale, sub numele de V. Marian25, dezvăluie existenţa în bazinul său mijlociu a mai multor gospodării. Aceasta rămâne de fapt zona în care s-a dezvoltat vatra noii aşetări, dependentă la început de crângul Popeştilor. O măerturie indirectă despre locuitorii acestei aşezări ne este oferită de lista eroilor din Primul război mondial, dintre care face parte şi soldatul Marian Ioan din Regimentul 50 infanterie (Monografie, p. 54). Vatra satului, de tip risipit, a pendulat în jurul aşezării iniţiale, pe partea sudică a Dealului lui Modol, cunoscută sub numele de Faşa Frumoasă, înregistrând un maxim la mijlocul sec. XX, cînd aici erau înregistrate 20 de case. Cronologia vetrelor: Fiind o aşezare montană relativ recentă, satul Marineşti nu a cunoscut mai multe vetre de locuire. Memoria istorică şi documentară nu aminteşte existenţa pe aceste locuri a unei aşezări mai vechi, nici alte urme de locuire. Momente din evoluţia istorică a localităţii Mărineşti Aşezarea se formează în mare parte pe parcursul ultimei jumătăţi a sec. XIX, pe locul fostelor colibe a celor din Întregalde, a ilieştilor şi popeştilor. În memoria documentelor apare ca aşezare de sine stătătoare deabea la mijlocul sec, XX, cănd, sub numele de Marineşti (Mărinceşti la C. Suciu), fostul cătun al marineştilor devine sat în cadrul comunei întregalde. 1956 – este recunoscut documentar cătunul Marineşti, aparţinând de Întregalde, prilej cu care primeşte un alt statut cel de sat aflat ăn componenţa comunei amintite. 1968 – Este un monument de apogeu în evoluţia aşezării, la acel moment satul Mărineşti înregistrând un număr de 97 locuitori. Elemente de evoluţie urbanistică Satul Marineşti este situat la o distanţă de cca. 7 km de reşedinţa de comună, fiind accesibil prin satul Popeşti. Ia naştere în a doua parte a sec XIX şi primii ani ai sec. XX, pe locul fostelor colibe ale celor din Întregalde şi Popeşti. La originea aşezării stă faptul că importantele suprafeţe despădurite din zonă puteau asigura un trai minimal pentu oameni şi animale, în condiţiile în care transportul fânului nu se putea face iar păşunile erau prea departe de aşezările iniţiale. Organizarea satului şi dotarea lui Satul se întinde pe partea sudică a Dealului Ilieştilor, cunoscută şi sub numele de „Coasta Frumoasă”, datorită terenului mai puţin abrupt şi al expunerii sale sudice. Aşezarea nu deţine dotări semnificative, în afara gospodăriilor existente, din care multe sunt astăzi părăsite. Nu are biserică, sub acest aspect ţinând de biserica din satul Popeşti, aflat la cca. 3 km depărtare, Surele de apă sunt cele locale, iar drumurile sunt într-o stare precară, accesul fiind dificil, inclusiv legătura cu centrul de comună. Structura etnică şi confesională a populaţiei Până la reformele administrative din anii 1950 Marineşti era considerat un cătun în cadrul comunei Întregalde. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând cu recensământul din 1966. Evoluţia populaţiei satului Marineşti după etnie: 25

Hungarian Kingdom (1869-1887) (1:25.000), Sursa: http://mapire.eu/en/map/

    

1966 – 97 locuitori, din care 97 români; 1977 – 47 locuitori, din care 47 români; 1992 – 28 locuitori, din care 28 români; 2002 – 22 locuitori, din care 22 români; 2011 – 9 locuitori, din care 8 români, 1 etnie nedeclarată Evoluţia populaţiei satului Marineşti după religie:  1992 – 28 locuitori, din care 28 ortodocşi;  2002 – 22 locuitori, din care 22 ortodocşi;  2011 – 9 locuitori, din care 6 ortodocşi, 2 penticostali, 1 altă religie; Evoluţia economică a localităţii Baza economică a aşezării a fost şi a rămas creşterea animalelor şi într-o oarecare măsură cultura cerealelor, în special a păioaselor, pe pantele însorite. Începând din a doua parte a sec. XX, culturile cerealiere s-au restrâns mereu, până la totala lor dispariţie, în contextul scăderii şi îmbătrânirii populaţiei. Prin grădina caselor oamenii mai cultivă câţiva pomi fructiferi, dar rodul lor este deseori stopat de către îngheţurile târzii de primăvară. În preajma caselor mai poate di găsită câte o mică grădină de zarzavat şi lotul pentru cultura cartofului.

MODOLEŞTI Alte denumiri: Modoleşti. 1773 - Kalibasken Intregald (First Military Survey); 1887 - Dealu lui Modol (Hungarian Kingdom); 1956 - Modoleşti Localizare Satul Modoleşti este situat în partea de est a comunei, pe valea cu acelaşi nume (cunoscută în zona de izvor sub numele de Pârâul Gâlcer) şi în lungul văii Gălzii, pe sectorul Cheile Gălzii – pârâul Valea lui Coman. Iniţial acest teritoriu a aparţinut de satul Întregalde, cătunul Modoleşti fiind numele grupurilor de case de pe pârâul Modoleşti. Odată cu statutul de sat, Modoleşti a preluat şi gospodăriile situate în aval de Valea lui Coman. În noul context biserica de lemn din Întregalde, datând din sec. al XVIII-lea a ajuns în Modoleşti. Satul este străbătut de DJ 107 K şi de DC 100, care urcă pe Valea Modoleşti spre Dealu Geoagiului. Cele mai apropiate sate sunt Întregalde, satul reşedinţă de comună şi satele Popeşti, marineşti şi Dealu Geoagiului. Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului Nucleul satului Modoleşti a fost întemeiat la mijlocul sec. al XIX-lea, pe cursul inferior al pârâului Ghâlcer, sub Dealu lui Modol, cum apare el pe Hărţile regale maghiare de la 1869-1887. Cu certitudine, atât oronimul Dealu lui Modol cât şi oiconimul Modoleşti, îşi au rădăcina în antroponimul „Modol”, întâlnit până astăzi în zonă. Primele gospodării sunt întemeiate în prima parte a sec. al XIX-lea, pe cursul mijlociu al văii, la confluenţa pr. Gâlcer cu pr. Marinii, după cum o confirmă hărţile „Second Military Survey (1806-1869)”, vatra satului coborând treptat în aval, până la confluienţa cursului de apă amintit în vala Galda. Odată cu înfiinţarea satului administraţia comunistă a inclus în cadrul nou înfinţatului sat Modoleşti şi o parte din fostul sat Întregalde, situată în aval de confluenţa Văii Galda cu Valea lui Coman. Satul are un caracter risipit, cu tendinţe de răsfirare în lungul văii Galda, unde apar deseori mai multe grupuri de gospodării. Cronologia vetrelor: Fiind o aşezare nouă, satul Modoleşti, aşa cum arătam, s-a format pe suprafeţele de teren smulse pădurilor încă din sec. al XVIII-lea şi prima parte a sec. XIX, pe cursul mijlociu al pârâului Gâlcer şi pe versanţii mai puţini abrupţi ai Culmii Plaiului şi al dealurilor din jur. Aici primul nucleu de locuire, format din 4 gospodării, apare încă din a doua parte a sec. XVIII-lea, după cum arată hărţile iosefine. Un alt nucleu, format din două gospodării, apare în apropierea confluenţei pr. Ghilceru cu valea Gălzii, la nord –est de vechia biserică din lemn, lângă pârâul amintit,

cunoscute încă din sec. al XVIII-lea sub numele de „Kalibashen Întregald”. Treptat satul cunoaşte o tendinţă de extindere, înglobând începând cu jumătatea sec. XX şi o parte din gospodăriile situate în amonte de confluenţa Galda-Gâlceru, în lungul văii Gălzii. Momente din evoluţia istorică a localităţii Modoleşti Evoluţia istorică al acestei aşezări este strâns legată de cea a satului Întregalde, din componenţa căreia a făcut parte până în 1956. Prima menţiune a Modoleştilor apare sub forma unui toponim „Dealu lui Modol” pe hărţile militare maghiare Hungarian Kingdom (1869-1887), situat în bazinul mijlociu al părăului Gâlcer. Aşezarea cu acest nume este amintită în anul 1899 ca şi cătun al satului Întregalde (Monografie, 46). Elemente de evoluţie urbanistică

Satul actual a evoluat dintr-o mică comunitate, formată încă din 1773 pe Pârâul Ghilceru, la confluenţa cu Valea Marinii. Odată cu creşterea numîrului de locuitori vatra aşezării coboară în aval până la vărsarea pârâului amintit în Valea Galdei. În acela-şi timp însă se conturează tot mai evident nucleul de locuire al Întregălzii, care coboară în aval, spre chei, cu atît mai mult cu cât în această zonă se găsea biserica şi o moară de apă. Prin împărţirea administrativă de la 1956 toate gospodăriile situate în aval de confluenţa Văii lui Coman cu Valea Galdei şi cele de pe cursul inferior al văii Ghilcer (Modoleşti) vor fi arondate noului sat înfiinţat sub numele de Modoleşti. Organizarea satului şi dotarea lui Ca suprafaţă, vatra satului ocupă o suprafaţă mare atât în lungul văii Galda cât şi a pârâului Modoleşti (Gâlcer). Cel mai vechi element cu valoare urbanistică aflată în componenţa actualei aşezări este vechea biserică din lemn, cu hramul „Sf. Ilie”, construit pe o terasă de pe malul stâng al văii Galda, în aval de confluenţa cu pârâul Modoleşti, construită în 1774. Tot în sec. al XVIII-lea în apropiere de biserică, pe valea Gălzii era situată şi o instalaţie hidraulică tradiţională, respectiv o moară de apă. În perioada comunistă îmbunătăţirea continuă a situaţiei materiale a locuitorilor le-a permis să-şi înlocuiască vechile case din lemn, cu altele nouă mai mai spaţioase, cu ziduri de cărămidă şi fundaţii din piatră sau din beton. Structura etnică şi confesională a populaţiei Până la reformele administrative din anii 1950 Modoleşti era considerat un cătun în cadrul comunei Întregalde. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând cu recensământul din 1966. Evoluţia populaţiei satului Modoleşti după etnie:  1956 – 328 locuitori, din care 328 români;  1966 – 252 locuitori, din care 252 români;  1977 – 234 locuitori, din care 234 români;  1992 – 160 locuitori, din care 160 români;  2002 – 129 locuitori, din care 129 români;  2011 – 88 locuitori, din care 86 români, 2 etnie nedeclarată. Evoluţia populaţiei satului Modoleşti după religie:  1992 – 160 locuitori, din care 160 ortodocşi;  2002 – 129 locuitori, din care 129 ortodocşi;  2011 – 88 locuitori, din care 85 ortodocşi, 3 altă religie. Evoluţia economică a localităţii Aşa cum am mai arătat principalele activităţi şi evoluţia economică la nivelului întregului teritoriu administrativ, inclusiv la nivelul localităţii Modoleşti era creşterea animalelor, în primul rând al bovinelor. Boii crescuţi în cadrul gospodăriilor erau utilizaţi pentru muncile câmpului, la pădure şi la transporturi grele efectuate pe distanţe mari. O parte dintre aceştia erau vânduţi în târgurile de animale din Mogoş, Sălciua, Câmpeni sau Teiuş. Alte ocupaţii erau legate de cultivarea cerealelor, pentru asigurarea necesităţilor familiare. In perioadele când se exploata păduri în zonă, unii dintre locuitori lucrau la exploatarea lemnului.

În perioada comunistă marea majoritate a tinerilor au ales să plece din sat pentru a lucra la oraş, în fabricile ridicate de regim în oraşele din împrejurimi, fapt care a determinat reducerea continuă a populaţiei, îmbătrânirea şi decăderea economică a satului.

NECRILEŞTI Alte denumiri: Necrileşti (r); Nekrilesty (m). 1869 - Negreleşti (Second Military Survey); 1887 - Negreleşti; Negerfalva (Third Military Survey); 1910 - Nekrileşti 1954 - Necrileşti; Localizare Satul Necrileşti este situat în partea centrală a judeţului Alba, pe cursul mijlociu şi inferior a pârâului Valea Găldiţa (sau Negreleştilor), afluent al Văii Gălzii. Satul este situat într-un sinclinal, situat la limita nordică a platoului carstic al Ciumernei, şi culmile Citerei Negrileştilor. Accesul se realizează atât dinspre DN 1 (Galda de Jos) – Întregalde – Mogoş, pe DJ 107 K, cât şi dinspre Valea Ampoiului. Dinspre Valea Ampoiului se ajunge pe drumul naţional DN 74, până în localitatea Şard, după care se urmează DJ 107 H, până la Ighiu, de unde se circulă pe DJ 106 H, pe traseul: Ighiel - Ieuzerul Ighielului - Platoul Striglău Necrileşti - Intregalde (DJ 107 K). Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului Oiconimul Negrileşti, îşi are rădăcinile într-un antroponim, Necreală, care la origini este un substantiv ce defineşte o anumită categorie de lapte fermentat 26. Primul nucleu al aşezării a luat naştere în prima parte a sec. al XIX-lea, pe cursul mijlociu al văii Găldiţa, într-un mic bazinet situat între Poiana Ascunsă şi dl. Citeara. Menţioonăm că printre cele mai vechi nume de localnici amintim pe preotul Pavel Necrilescu, căruia îi se datoreşte ridicarea primei biserici la 1843, alături de cantorul Pavel Necreală (Monografie, 47). Odată cu creşterea numărului de locuitori aşezarea s-a întins treptat în aval, spre cheile Găldiţei, dar şi pe versanţii mai puţin abrupţi ai dealurilor mărginaşe. În a doua parte a sec. al XIX-lea unii locuitori de aici vor urca spre izvoarele văii Găldiţa, în amonte de pârâul Frasinului, unde vor participa la întemeiarea unei alte aşezări – Sfârcea. Momente din evoluţia istorică a localităţii Nercrileşti Potrivit aprecierii făcută de către cercetătoarea Ioana Cristache Panait, de la mijlocul sec. al XVIII-lea datează icoana „Isus Cristos”, din biserica de lemn de la Necrileşti, construită în 1946, dar care păstrează mai multe obiecte de cult, icoane şi cărţi vechi. Printe acestea menţionăm icoana Deisis, datorată lui Simion Zugravul. 1840 – Un înscris al preotului locului Toma Nistor, pe un Ceaslov de Râmnic aflat în zestrea bisericii Sf. Nicolae din Necrileşti şi analizat de Ioana Cristache Panat, se aminteşte că sfânta carte a fost relegată în 1838 de către Teodor Teleguţ din Abrud la 1838. 1842-1843 – Este consemnată documentar construirea la Necrileşti a primei biserici din lemn. demolată ulterior şi Înlocuită în 1946 de o altă biserică din lemn, care în ultimii ani a fost înlocuită la rândul ei de actuala biserică din zid. Alte amintiri păstrate documentar despre această biserică datează din anul 1846 . 1843 – Conform Şematismului blăjean de la 1900, din acest an datează biserica greco-catolică Sf. Nicolae din Necrileşti, an în care s-a înfiinţat şi parohia constituită în jurul acesteia de către preotul Popa Nistor27(Şematism; Monografie 31). Biserica a fost ridicată pe o colină de sub Vf. Căpăţânii, pe malul stâng al văii. 1844-1845 – Între 5 martie 1844 şi 13 febr. 1845 a funcţionat ca preot la Necrileşti - Toma Nistor (Şematism; Monografie 31). 26 27

Acesta este denumirea locală a unei varietăţi de lapte dulce, lăsat să fermenteze liber mai multe zile. Şematism 1906, p 44.

1844-1902 – Din această perioadă se păstrează o Matricolă a botezaţilor la DANJA Alba Iulia (Monografie 31). 1845-1852 – La biserica greco-catolică din Necrileşti au oficiat slujbele ca preoţi delegaţi, Ion Pop Bârlea de la Mogoş-Bârleşti şi Nicolae Nistor de la Întregalde (Monografie 31). 1852-1888 – A funcţionat ca preot la Biserica Sf, Nicolae din Necrileşti, Paul Cosma. Tot din intervalul 1853-1902 datează o Matricolă a căsătoriţilor din biserica de la Negrileşti (Monografie 35). 1854 – În martie, preotul Paul Cosma din Necrileşti, a cumpărat cu 2 florini şi 30 de creiţari, un Triodion tipărit la Bucureşti în 1732, pe seama bisericii Sfântu Nicolae din Necrileşti (Monografie 36). 1875-1902din această perioadă se păstrează la DANJA Alba Iulia, o Matricolă a decedaţilor din satul Necrileşti (Monografie, 41). 1876 – La parohia greco-catolică funcţiona ca preot Cosma Paul şi cantor Nicolaie Necreală, iar numărul credincioşilor era de 150 de suflete (Monografie, 42). 1879 – Păstor peste cele 150 de suflete din cadrul bisericii Greco-Catolică din Necrileşti era Cosma Paul, sprijinit de cantorulNicolae Necreală (Monografie, 42). 1891 – La Necrileşti ajunge ca preot greco-catolic un fiu al satului, Nicolae Necrilescu (1891-1900), care în perioada în care a funcţionat a daministrat şi parohia geco.catolică de la Valea Gălzii (Gioncani). La sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX din cadrul protopopiatului GrecoCatolic de Alba Iulia făcea parte şi parohiile Întregalde, Negrileşti şi Valea Gălzii (Ghioncani); (Monografie 48). 1906 – Potrivit Şematismului greco-catolic de Alba Iulia şi Fagaras din 1906, la Necrileşti funcţiona ca preot Nicolau Necrilescu şi cantor Ion Hăţăgan 28. 1911 – În parohia Necrileşti funcţiona ca preot acelaşi Nicolau Necrilescu, care păstorea cele 362 de suflete. La momentul respectiv în sat mai locuiau 40 GO (grecoortodocşi) şi 35 Is (israeliţi). 1916 – A fost adusă troiţa care străjuia vechiul cimitir, situat în susul văii şi aşezată lângă biserică, spre sud. Pe ea a fost prinsă o tablă cu numele eroilor locali pieriţi în războaie. 1929 – În parohia Necrileşti erau înregistraţi un număr de 421 de credincioşi greco-catolici, păstoriţi de către preotul Ioan Budescu (Monografie, 55). 1938 – Vechea biserică din lemn este demolată şi prin efortul comunităţii locale este construită o altă biserică de lemn cu hramul „Sf. Nicolae”, între 1938-1946. 1960 – A fost construită clădirea şcolii I-IV din satul Necrileşti; 1965 – A fost ridicat prin contribuţia localnicilor, clădirea Căminului cultural din satul Necrileşti, cu o capacitate de 100 de locuri (Strategie, p. 74). 1968 – La recensământul din anul 1968, în satul Necrileşti erau înregistraţi un număr de 321 locuitori. Elemente de evoluţie urbanistică Satul Necrileşti s-a dezvoltat ca aşezare satelit a celui de la Întregalde, primii locuitori venind din acest sat, precum şi dinspre satele situate în depresiunea Mogoşului şi bazinul Ampoiului. Dacă iniţial a fost un sat de colibari, strânşi în jurul terenurilor agricole pe care le aveau în zonă, treptat tot mai mulşi oameni s-au stabilit aici, punînd bazele unei noi comunităţi. Vatra aşezării iniţiale s-a conturat în microbazinetul de la poalele dealului Striglău-Poiana Ascunsă spre sud şi dealu Căpăţânii spre nord-vest, în jurul singurului drum care urca pe firul văii Găldiţa spre izvoare. Casele erau însirate atât de o parte şi de alta a văii, şi a drumului, cât şi pe versanţii mai puţin abrupţi, în mijlocul grădinilor. Încă de la început casele erau contruite, în cea mai mare parte, din lemn de fag, existent din abundeţă în zonă şi acoperite cu paie, mai puţin cu şindrilă.

28

Sematism, 1906, p. 44.

Cum principalele zone de păşunat erau situate pe platoul carstic al Ciumernei şi pe Striglău, oamenii şi-au croit drumuri de acces spre aceste locuri, cel mai important fiind cel care plecând din centrul satului ajunge la Poiana Ascunsă. Ulterior creşterea numărului de locuitori pe cale naturală sau prin stabilirea altora, a determinat extinderea aşezării în aval, până în apropierea sectorului de chei (Cheile Găldiţei). Organizarea satului şi dotarea lui Ca structură satul Necrileşti îmbină caracteristici ale satelor de vale, de tip răsfirat cu cea a satelor risipite, pe versanţii domoli ai dealurilor din jur. Iniţial satul s-a dezvoltat ca un cătun al satului Întregalde, de unde proveneau majoritatea celor stabiliţi pe această vale. Statutul de localitate rurală de bază i-a fost recunoscută destul de târziu, în 1956, cînd devine sat în componenţa comunei Întregalde. Din dotarea edilitară a aşezării menţionăm biserica, ridicată în 1843, odată cu parohia care avea la acel moment 270 de suflete. De o vechime apreciabilă, după arhaismul arhitectural şi tehnic sunt şi cele două vîltori din Necrileşti, deţinute de Onea Ana şi Gan Vasile. Şcoala cu clasele I-IV a fost ridicată în anul 1960, opt ani mai târziu aici fiind înregistraţi un număr de 25 elevi cu un cadru didactic. Pe lângă şcoală funcţiona o bibliotecă şcolară, cu 450 de volume. Tot atunci în sat erau înregistrate un număr de 68 de clădiri, din care 75 de locuinţe. Structura etnică şi confesională a populaţiei Până la reformele administrative din anii 1950 Necrileşti era considerat un cătun în cadrul comunei Întregalde. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând cu recensământul din 1966. Evoluţia populaţiei satului Necrileşti după etnie:  1910 – 238 locuitori, din care 238 români;  1956 – 564 locuitori, din care 564 români;  1966 – 317 locuitori, din care 317 români;  1977 – 275 locuitori, din care 275 români;  1992 – 215 locuitori, din care 215 români;  2002 – 188 locuitori, din care 188 români;  2011 – 137 locuitori, din care 132 români, 5 etnie nedeclarată. Evoluţia populaţiei satului Necrileşti după religie:  1910 - 283 locuitori, din care 4 ortodocşi, 279 greco-catolici;  1992 – 215 locuitori, din care 214 ortodocşi, 1 adventist;  2002 – 188 locuitori, din care 186 ortodocşi, 2 adventişti;  2011 – 137 locuitori, din care 132 ortodocşi, 5 religie nedeclarată. Evoluţia economică a localităţii Principala îndeletnicire a locuitorilor aşezării a fost creşterea animalelor şi în plan secund cultivarea pământului, până prin anii 70. Suprafeţele importante de păşunat, deţinut pe platoul Ciumerna şi Poiana Ascunsă, le-a permis creşterea unui număr important de bovine, utilizate atât ca animale de povară cât şi pentru produsele secundare obţinute de la acestea (carne şi lapte). O parte importantă din numărul lor erau valorificate în târgurile din zonă (Mogoş, Abrud, Teiuş etc.). Alături de bovine oamenii locului mai creşteau un număr important de ovine şi caprine, iar acasă porci şi păsări de curte. În perioada comunistă, cât timp s-a tăiat pădure pe cursul superior al văă mulţi localnici au lucrat la pădure, la exploatarea lemnului sau la obţinerea cărbunilor (mangal). Treptat lucrul la pădure tot mai puţin i-a determinat pe unii să-şi găsească locuri de muncă, la IAS-urile din zonă sau în unităţile economice de la oraşele din împrejurimi (Alba Iulia, Teiuş, Aiud, Sebeş, Cugir etc. Aceste schimbări le-au adus câştiguri mai mari, fapt ce le-a permis multora să-şi înlocuiască casele vechi cu altele noi. Prin anii 1970 s-a realizat electrificarea localităţii şi au fost ridicate mai multe clădiri

de interes public (şcoală, magazin sătesc, bufet etc.), fapt ce a contribuit simţitor la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. După 1990, în condiţiile schimbărilor economice survenite, prea puţini dintre cei născuţi pe aceste locuri s-au întors acasă, cei stabiliţi la oraş s-au căutat alte îndeletniciri şi locuri de muncă sau au plecat în străinătate, cu speranţa unui trai mai bun.

POPEŞTI Deşi satul Popeşti este amintit documentar destul de târziu, „după unele versiuni populare s-ar zice că primii care şi-au aşezat locaşurile pe vatra actuală a satului Popeşti ar fi fost oameni urmăriţi de autorităţile transilvane din acel timp, întrucât erau acuzaţi de furt”. Această versiune ar putea coboră întemeierea aşezării cu mult timp în urmă, chiar înspre sec. al XVI-lea. Menţionăm faptul că documentele din arhiva bisericilor de la Întregalde-Modoleşti şi Cristeşti-Dealu Mocanului, menţionează că între anii 1742-1744 existau mai multe aşezări pe tot cursul superior al văii (Monografie 16). Potrivit autorilor monografiei menţionate locuitorii acestor sate au venit în cea mai mare parte dinspre nord şi nord-vest şi mai puţin dinspre est, fapt vizibil în portul şi obiceiurile locuitorilor. În această perioadă se pun bazele nucleul viitoarelor sate Tecşeşti, Necrileşti şi Ghioncani. (Ibidem, nt. 36). (Monografie 13). Într-o însemnare din 1775, datorată lui „Vasile din...” pe o Cazanie tipărită la Snagov (Bucureşti), se aminteşte „această cazanie între dealu Geoagiului şi între Valea Gălzii de Sus, la casa popeşcilor şi s-au cumpărat această sf(ântă) poucenie pe seama biserecii cei dintregalde, de Sus”. După cum se poate constata, într-un loc distinct, situat între Dealu Geoagiului şi Întregalde, la casa Popeştilor, are loc un târg, între persoane mai puţin sau deloc cunoscute, în urma căruia este cumpărată această sfântă carte pentru biserica din Întregalde. Credem că este prima menţiune a antroponimului care a stat la baza formării viitoarei aşezări – Popeşti. )monografie, 20). 1875 – Potrivit Şematismului veneratului cler al Arhidiecezei Mitropolitane grecocatolice de Alba Iulia si Fagaras din 1906, biserica din Popeşti, situată la 3 km de ÎntreGalde, a fost construită la 1875 şi funcţionează ca filie a bisericii din Între-GaldeModoleşti29 Alte denumiri: Popeşti 1869 - sunt menţionate toponimele V. Muntelui şi V. Sclivi 1887 - sunt menţionate cătunele Popeşti şi Bolfeşti (Hungarian Kingdom); 1949 - Popeşti 1956 - Popeşti Localizare Satul Popeşti este situat pe culmea dealului Popeşti, situat între pr. Şchiopului şi pr. Marina, la nord şi nord-vest de satul Modoleşti. De tip răsfirat, satul se întinde pe culmea sudică a vârfului Burmezău, satul include si fostul cătun Bolfeşti. Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului Oiconimul Popeşti provine dintr-un antroponim Popa, termen care definea atât proprietatea unui preot cât şi a unei biserici în sec. al XVIII-lea. Iniţial aşezarea era formată dintr-un grup de gospodării situate în partea sudică a dealului, la care ulterior, în 1956 a fost alipit şi cătunul Bolfeşti, situat mai spre nord, formând satul Popeşti, introdus în nomenclatorul administrativ al comunei Intregalde după 1956. Aceste două aşezări au luat naştere în urma proceselor de roire din cadrul satelor de vale, probabil prin stabilirea unor membri ai unei familii de preoti din întregalde, cîndva în prima parte a sec. al XIX-lea. Spre această concluzie converg şi faptul că aşezarea şi ulterior biserica de aici au aparţinut cultului romano-catolic, până către mijlocul sec. XX, când biserica greco-catolică a fost desfiinţată. Cronologia vetrelor: 29

Sematism, 1906, p. 43

Fiind o aşezare nouă, satul Popeşti nu a cunoscut mai multe vetre de locuire. Memoria istorică aminteşte existenţa pe aceste locuri a două aşezări, Bolfeşti (de la antroponimul Bolfea) şi Popeşti. Nu sunt cunoscute urme de locuire mai vechi în hotarul localităţii. Momente din evoluţia istorică a localităţii Popeşti Prima menţiune documentară, cu tritere la actuala aşezare Popeşti, datează din 1775, conform unei însemnări aşternute pe en exemplar al Cazaniei de la Bucureşti, din 1768, transcrisă parţial în 1979. Tipăritura menţionată, a aparţinut de zestrea liturgică a bisericii din Întregalde (Modoleşti). Textul menţionează numele lui George Feisu, 1775, care ar fi cumpărat această Cazanie „între Dealu Geoagiului şi între Valea Gălzii de Sus, la casa popeşcilor, şi s-au cumpărat baceastă fântă poucenie cu banii (popo) reanilor, pre seama besearicii cei dintregalde, din Sus”30. Această notiţă aminteşte existenţa unei care a Popeşcilor, care ar putea constitui rădăcina actualei aşezări, fapt ce coboară începuturile sate către a doua parte a sec. al XVIII-lea. 1898 – Conform Semantismului Episcopiei Ortodoxe da Alba Iulia din 1986, este anul ridicării Bisericii cu hramul „Sf. Nicolae” din satul Popeşti, ca filie a bisericii grecocatolice de la Întregalde. 1949 – luna februarie, maiorul de securitate Emil Oniga este dus într-o casă din satul Popeşti, unde cunoaşte pe Macavei Traian şi alţi localnicii care-l suspectează, cu toate acestea este dus de către Macanei T. Pe Dealu Capra unde se găsea grupul NiţuDabija şi unde partizanii vor fi surprinsi şi lichidaţi o zi mai târziu Elemente de evoluţie urbanistică Satul Popeşti s-a format în urma transformării fostelor „colibe”ridicate pe terenurile obţinute în urma defrişărilor, în condiţiile în care acestea erau situate la distanţe prea mari de reşedinţă sau nu permitea accesul la resursele nou obţinute din diferite pricini (lipsa infrastructurii de acces, distanţe mari etc.). Dacă un proprietar dispunea de terenuri importante, aflate la distanţe mari, le încredinţa unora dintre urmaşi, care se stabileau pe proprietatea primită, punând bazele unei noi familii. Este şi cazul acestei aşezări. Iniţial pe culmile dealului aflat între pâraiele Ţopu şi Marina au fost două familii, a popeştilor, şituate în sud şi a bolfeştilor spre nord. Prin creşterea numerică a membrilor acestor familii stabilite în acelaşi loc aşezarea cunoştea o extindere continuă. În urma reorganizărilor administrative din anii 60, are loc unificarea cătunelor Bolfeşti şi Popeşti şi formarea satului Popeşti. Din punct de vedere urbanistic acest sat face parte din categoria satelor risipite, specifice zonelor montane, în care gospodăria, respectiv casa şi acareturile, erau amplasate în mijlocul proprietăţilor. Toate aceste proprietăţi îşi aveau un acces la drumul care străbătea zona, uneori peste proprietăţi, dar fără să poată fi blocat de cineva pentru restul comunităţii. În cazul satului Popeşti legătura cu satul matcă – Întregalde, se realiza prin intermediu unui drum ce urca pe Valea lui Coman, sau pe o cărare prin pădure ce în trecut cobora spre Biserica din Întregalde-Modoleşti. Organizarea satului şi dotarea lui Vatra satului Popeşti este discontinuu răsfirată pe coama dealului (Dealu Popeştilor ?), la sud de Vf. Burmezău, fiind formată din mici nuclee de locuire, ce cuprind una sau mai multe gospodării. Primul element semnificativ din dotarea aşezării a fost Biserica greco-catolică cu haramul „Sf. Nicolae”, ridicată la 1898 în partea de sus a satului, în apropierea drumului ce trece spre Marineşti. Amplasare lăcaşului de cult pe acel amplasament a avut ca justificare şi accederea familiilor greco-catolice din satul Marineşti la biserică. În anii 1960-1962 în apropiere de biserică a fost ridicată din lemn şcoală cu clasele I-IV, unde învăţau copii primele clase primare. În lipsă de elevi şcoala a fost închisă încă înainte de 1989. În anul 1968 şcoala avea propria sa bibliotecă şcolară cu un număr de 670 volume. Tot la acea dată satul avea 27 de gospodării cu 27 de clădiri din care 26 locuinţe. 30

Monografie, p. 20

În sat nu au funcţionat magazine comerciale şi nici alte instituţii cu rol cultural. Adminstrativ sau de altă natură. În perioada comunistă o oarecare îmbunătăţire a situaţiei materiale a locuitorilor, le-a permis unora să-şi înlocuiască vechile case din lemn, cu altele nouă mai mai spaţioase, din lemn sau ziduri de cărămidă şi fundaţii din piatră sau din beton. Structura etnică şi confesională a populaţiei Până la reformele administrative din anii 1950 Popeşti era considerat un cătun în cadrul comunei Întregalde. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând cu recensământul din 1966. Evoluţia populaţiei satului Popeşti după etnie:  1910 – 258 locuitori, din care 258 români;  1966 – 122 locuitori, din care 122 români;  1977 – 50 locuitori, din care 50 români;  1992 – 20 locuitori, din care 20 români;  2002 – 12 locuitori, din care 12 români;  2011 – 11 locuitori, din care 11 români. Evoluţia populaţiei satului Popeşti după religie:  1910 - 258 locuitori, din care 28 ortodocşi, 230 romano-catolici;  1992 – 20 locuitori, din care 20 ortodocşi;  2002 – 12 locuitori, din care 12 ortodocşi;  2011 – 11 locuitori, din care 11 ortodocşi.

Evoluţia economică a localităţii Întreaga economie a aşezarii s-a bazat pe agricultură, în special pe creşterea animalelor. Acest fapt a fost favorizat de prezenţa fîneţelor şi a păşunilor, din zona Platoului Burmezău. În perioadele când nu era suficient nutreţ oamenii apelau la tăierea şi conservarea frunzelor de la unele specii de foioase, sub forma frunzarelor. Principalele specii de animale crescute de către localnici erau ovinele şi bovinele, în timp ce pe lângă gospodărie erau creşcute câte 1-2 exemplare de porci, sacrificaţi la sfârşitul anului şi păsări de curte, ultimele mereu ameninţate atăt de către păsările răpitoare cât şi de către vulpi. Pe lână gospodăria unora dintre localnici mai puteau fi întâlnite căteva familii de albine, utilizate pentru nevoile gospodăriei. Pe terenurile din preajma gospodăriilor pot fi întânite mici livezi de pomi fructiferi, în special pruni, meri şi peri, a căror fructe erau consumate proaspete, de oameni şi animale, sau conservate sub formă de dulceţuri. Din surplusul de prune strânse se prepara rachiu, utilizat la rândul său pe tot parcursul anului la muncile grele de câmp. Datorită condiţiilor foarte grele de trai, în anii comunismului marea majoritate a tinerilor au ales să plece din sat pentru a lucra la oraş, în fabricile ridicate de regim, fapt care a determinat reducerea continuă a populaţiei, îmbătrânirea şi decăderea economică a satului

SFÂRCEA Alte denumiri: Sfârcea(r); Szfirecsea (m). 1887 - V. Sfurţi (Third Military Survey); 1910 - Szfirecsea; (Arcanum) 1913 - Szfirecsea (Havasgáld); 1956 - Sfârcea Localizare Satul este amplasat în partea de sud-vest a comunei Întregalde, pe cursul superior al văii Găldiţa, sub Vf. Pârjolita (1264 m). Este un sat de tip risipit, atât la nivelul văii cât şi pe coastele dealurilor mărginaşe. Este accesibil pe DC 179, Necrileşti (DJ 106 H ) – Sfârcea şi se găseşte la o distanţă de cca. 13 km. Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului

Printre primele toponime menţionate în bazinul superior al văii Găldiţa şi pe teritoriul satului amintim Sfârcea, amintim: Valea Sfurci, Dealu Scorobăi (Pârjolita), Valea Fasenulu, şi pe hărţile Second Military Survey (1806-1869). În a doua parte a secolului XIX reapare hidronimul Valea Frasinilor şi toponimul Vf. Lespedarului, Dealu Seiin şi Dealu Scorobăi (astăzi Pârjolita), precum şi hidronimul V. Sfurţi/Sfurci. Pe această vale, la poalele Lespedarului apar semnalate primele gospodării în acest areal. Credem că numele actual al satului Sfârcea este o coruptelă rezultată din hidronimul Sfurci, pronunţat ulterior „Sfârci” / Sfârcea, după numele pârâului care-şi aduna apele de sub Dâmbou Neamzului sau Dealu Macla. Aşa cum aminteam primele gospodării apar către mijlocul sec. al XIX-lea, la vest de Vf. Lespedarului, în Valea Sfurci (Sfârcii). În timp, vatra aşezării s-a extins atît în aval, spre confluenţa cu pr. Frasinului cât şi pe versaţii mai domoli ai culmilor Lespedaru şi Selin, de unde au fost tăiate pădurile. Cronologia vetrelor: Fiind o aşezare nouă, satul Sfârcea nu a cunoscut mai multe vetre de locuire. Memoria istorică nu aminteşte existenţa pe aceste locuri a unei aşezări mai vechi, în schim susţine că aceste locuri erau stăpânite de oamenii veniţi din Mogoş, care au întemeiat şi satul Valea Gălzii (Ghoncani) (Monografie, p.42). O hartă militară austroungară din 190931 dezvăluie existenţa pe actualul teritoriu al satului Sfîrcea şi a dealurilor din preajmă a unui număr de peste 60 de construcţii, reprezentănd locuinţe temporare sau permanente şi adăposturi pentru animale. Pe această hartă cursul superior al văii Găldiţa apare sub numele de Valea Sfinţii. Aşa cum arătam, primii oameni stabiliţi aici au putut veni dinspre Mogoş sau Valea Galdei (Ghioncani). Alţi oameni au venit din aval, dinspre Necrileşti sau poate şi din alte sate din împrejurimi. Urme mai vechi de locuire nu sunt cunoscute în hotarul satului, neexistând ceretări arheologice mai amănunţite în zonă, exceptând desigur Peştera Bisericuţa, unde apar sporadice urme de locuire, peştera fiind utilizată ca adăpost şi în perioada modernă. Momente din evoluţia istorică a localităţii Sfârcea Probabil încă de la înfiinţare noua aşezare a funcţionat în dependenţă faţă de cîtunul Necrileşti, de care şi aparţinea. Aici oamenii veneau la biserică şi tot cu aceştia aveau cea mai bună legătură, pe Valea Găldiţa. În 1929, odată cu înfiinţarea Postului de jandarmi de la Întregalde, şi noua aşezare va intra în sfera de responsabilitate a acestora. Odată cu împărţirea administrativă din 1956, cătunul/crângul cunoscut sub numele de Sfârcea va căpăta statut de aşezare rurală – sat, în cadrul comunei Întregalde. 1998 – A fost pusă piatra de temelie a bisericii ortodoxe din satul Sfârcea, purtând Hramul „Înălţarea la Cer”.

31

http://igrek.amzp.pl/maplist.php?cat=KUK075&listsort=sortoption1&listtype=mapywig2

2010-2014 – A fost realizată pictura de către pictorul iconar Dorin Slevaş din Şard. Elemente de evoluţie urbanistică Rădăcinile aşezării trebuie căutate în aşezările temporare ale locuitorilor din satele mărginaşe, care în urma lăzuirilor au obţinut noi terenuri agricole, în primul rând păşuni, pe culmile dealurilor din împrejurimi. Cu timpul tot mai mulţi oameni se instalează definitiv aici, terenurile deţinute permiţându-le să-şi întemeieze gospodării viabile economic. Începând din prima parte a sec. XX, dar mai ales în perioada comunistă, odată cu realizarea drumului (forestier) pe valea Găldiţei, oamenii şi-au dat seama că e mai oportun să se stabilească în vale, pentru a avea acces mai uşor la drum, inclusiv pentru a-şi putea valorifica mai uşor produsele muncii lor. Deschiderea unor exploataţii forestiere în anii comunismului şi a drumului de pe Valea Găldiţa (1965-1968) le-a oferit localnicilor o posibilitate de cîştig mult mai bună, fapt ce le-a influenţat nivelul de trai, oglindit inclusiv în posibilitatea stabilirii în vale, mai aproape de drum şi în construcţia noilor case, care au devenit mai mari şi mai încăpătoare. Organizarea satului şi dotarea lui În prezent vatra satului este organizată în cea mai mare parte în lungul văii Găldiţa, pe luncă şi pe terasele joase. Dar spaţiile mari dintre gospodării şi fărâmiţarea loturilor îi conferă în bună parte structura unui sat mai degrabă risipit. La nivelul anului 1968, când aşezarea era înfloritoare, avea un număr de 41 de clădiri, dintre care 40 fiind locuinţe şi o şcoală. Fiind un sat mic, dotarea sa este una precară. Comunitatea nu dispune de biserică proprie, credincioşii fiind nevoiţi să participe la slujbele religioase din satul vecin, Necrileşti. În anii 1970-1975, satul avea propria şcoală cu clasele I-IV, formată dintr-o sală de clasă şi o cameră a învăţătorului. După 1990, odată cu scăderea drastică a numărului de elevi, şcoala a fost închisă, astăzi fiind în conservare. În perioada funcţionării sale şcoala dispunea de o bibliotecă şcolară cu un număr de 380 de volume. În anul 1998 s-a pus piatra de temelie a Bisericii ortodoxe Înălţarea la Cer, din satul Sfârcea, filie a bisericii „Sf. Nicolae” din satul Necrileşti. Satul nu dispune de alimentare cu apă şi canalizare, pentru asigurarea apei se utilizează izvoare de versant sau fântâni săpate în apropierea casei. Introducerea curentului electric a avut loc după 1990, dar în lipsa surselor de finanţare. numai astăzi administraţia locală face eforturi pentru realizarea iluminatului public. Structura etnică şi confesională a populaţiei Până la reformele administrative din anii 1950 administrativ Sfârcea a fost un cătun în cadrul comunei Întregalde. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând cu recensământul din 1966. Evoluţia populaţiei satului Sfârcea după etnie:  1910 – 115 locuitori, din care 115 români;  1956 – 192 locuitori, din care 192 români;  1966 – 203 locuitori, din care 203 români;  1977 – 131 locuitori, din care 131 români;  1992 – 88 locuitori, din care 88 români;  2002 – 63 locuitori, din care 62 români, 1 maghiar;  2011 – 44 locuitori, din care 41 români, 1 maghiar, 2 nedeclarată;

Evoluţia populaţiei satului Sfârcea după religie:  1910 - 115 locuitori, din care 16 ortodocşi, 99 greco-catolici;  1992 – 88 locuitori, din care 88 ortodocşi;  2002 – 63 locuitori, din care 62 ortodocşi;  2011 – 44 locuitori, din care 41 ortodocşi, 1 gerco-catolici, 2 alte religii/nedeclarată. Evoluţia economică a localităţii Ca de altfel toate satele comunei, principala ocupaţie şi resursă economică a membrilor acestei comunităţi a fost creşterea animalelor, în primul rând al bovinelor şi tangenţial, până în a doua parte a sec. XX, cultivarea unor suprafeţe de teren cu cereale (grâu, ovăz, alac etc.) şi cartofi. În perioadele cînd se executau defrişări în zonă o parte dintre localnici au lucrat la pădure, sau la obţinere cărbunilor din lemn (mangal). Ca şi în celălalte sate, în perioada comunistă marea majoritate a tinerilor au ales să plece la oraş, pentru a intra în rândul clasei muncitoare, a cărei nivel de trai era substanţial mai bună, fapt care a determinat reducerea continuă a populaţiei, îmbătrânirea şi decăderea economică la care a ajuns astăzi.

TECŞEŞTI Alte denumiri: Tecuşieşti (r); Havasghyógy (m). 1773 - Kalibasken Texes (First Military Survey); 1869 - Tecuşieşti (Second Military Survey); 1887 - zu Havas Gyogi (Hungarian Kingdom); 1909 - Tecşeşti, Teksesty (Suciu) 1913 - Havasghyógy-Teksesty (Suciu); Localizare Satul Tecşeşti este situat la Izvoarele văii Cetea, satul acoperind o importantă suprafaţă de teren aflată la vest de Vf. Prisecii şi Cheile Tecşeştilor şi la nord-vest de Piatra Cetii. Este accesibil dinspre DN 1 din localitatea Galda de Jos, pe drumul DJ 107 K până în satul Mesentea de unde se urcă pe DC 76, prin satul Cetea spre Răicani şi Tecşeşti. Dinspre Valea Râmeţului se poate ajunge pe o cărare de picior care urcă din DF Vf, Prisăcii şi Tecşeşti. Astăzi este utilizat de turişti şi localnicii care doresc să coboare în vale pentru aprovizionare cu unele alimente. Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului La baza oiconimul Dealu Tecşeşti stă un amtroponim, „Tecşa”, întâlnit şi astăzi în zonă ca nume de familie. Posibil ca numele aşezării să conserve numele primei familii stabilite la vest de Piatra Cetii, la care în decursul timpului sau adăugat şi alte familii. Începuturile locuirii în zonă, în lipsa unor cercetări mai ample sunt greu de anticipat. Semnalăm totuşi existenţa unor urme de locuire pe Piatra Cetii, identificate sub forma resturilor de ceramică, precum şi utilizarea uneia dintre cavităţile situate la poalele stâncii, spre est, denumită Gaura Zidită ca loc de refugiu şi apărare. Aşezarea s-a dezvoltat relativ pe acelaşi amplasament )la vest de Vf, Presaca, pe versantul sudic al ddealului), ccu unele pusee de extindere atât spre vest, spre zona de platou, cât şi spre sud, către vale, unde erau şi principalele surse de apă. Faţă de începutul sec. XX, astăzi comunitatea de aici se găseşte într-un puternic regres, populaţia rămasă fiind cvasimajoritar cu vârstre de peste 50 de ani. Momente din evoluţia istorică a localităţii Tecşeşti Potrivit Ioanei Cristache-Panait există mărturii documentare care coboară începuturile actualei aşezări înainte de începutul sec. al XVIII-lea 32. 1700 – Este consemnată construirea bisericii vechi din Tecşeşti, pe o piesă de arhitectură, provenită de la fruntariul vechii prispe a bisericii de lemn, aflată până recent pe fruntariu casei lui Tecşa Maria, dar această primă biserică nu mai apare pe hărţile iosefine, dar se regăseşte pe cele din prima parte a sec. XIX. Alături de anul ridicării 32

I.C. Panait, 1987, p. 81

bisericii pe fruntariul amintit, ros de vreme, se mai putea citi numele meşterului „Mihu Burca ot na”.33 1777 - A fost realizată una dintre icoanele Maicii Domnului din Biserica „Sf. Gheorghe” de la Tecşeşti. Este vorba de existenţa unei biserici mai vechi din lemn, pe locul căreia s-a ridicat la sfârşitul sec. XIX, actualul lăcaş de cult. De la vechea biserică s-a mai păstrat fruntariu prispei, până în a doua parte a sec. XX, la o casă din vecini. (Monografie, p.24). 1792 - Tot de la sfârşitul sec. al XVIII-lea datează o însemnare pe un octoih tipărit la Blaj în 1792, aflat în inventarul biserici de la Tecşeşti. 1809 – Este certificată prezenţa unui Apostol, tipărit la Bucureşti în 1743, în inventarul bisericii de la Tecşeşti (Monografie 29). 1909 – Este semnalată pentru prima oară aşezarea sub numele de Tecşeşti, cu toate că aşezarea este cu mult mai veche (IC-Panait, 81). 1944 – Satul Tecşeşti este menţionat în componenţa comunei Benic, numai după 1956 fiind trecut în componenţa comunei Întregalde. Elemente de evoluţie urbanistică Deşi este amintit documentar numai din 1909 sub numele de Tecşeşti, satul era mult mai vechi, începuturile sale coborând până către sec. al XVII-lea. Parohia de aici a fost o perioadă îndelungată filie a parohiei din Cristeşti-Dealu Geoagiului. Înainte de împărţirea administrativă din 1956 satul Tecşeştiul a aparţinut de comuna Benic, pentru ca după 1956 să intre în componenţa comunei Întregalde. Vatra iniţială a satului s-a format pe versantul sudic al Dealului Tecşeştilor, în preajma drumului ce cobora spre Valea Geoagiului (Mănăstirii) cel puţin aşa arată primele documente cartografice – hărţile iosefine, de la 1773. Încă de la început s-a format ca o aşezare cu case risipite, model specific zonelor montane din Apuseni, caracteristici care se păstrează până astăzi. Justificarea acestei alegeri era dată de faptul că era zona cea mai însorită şi mai caldă, tot timpul anului, fiind apărată de vănturile puternice dinspre vest şi sud, de către muntele Piatra Cetii. Organizarea satului şi dotarea lui Încă din primii ani ai sec. al XVIII-lea, oamenii şi-au ridicat un mic lăcaş de cult, din lemnnul care se găsea din belsug în zonă, sau poate a fost adusă din altă parte, cum se întâmpla adeseori în acele timpuri. Deşi nu apare reprezentată pe documentele iosefine de la 1773, probabil găsindu-se într-o stare precară, biserica a dăinuit până la începutul sec. XX, când a fost înlocuită cu actuala biserică. Un alt element important legat de viaţa spirituală a comunităţii este troiţa din lemn, frumos împodobită cu motive ornamentale specifice, adusă de la cimitirul vechi şi prinsă pe peretele nordic al bisericii. Potrivit tradiţiei în jurul acestei troiţe se aduna comunitatea pentru a participa la slujbă, înainte de ridicarea primului lăcaş de rugăciune34. Încă din sec. al XVIII-lea comunitatea, formată din cca. 12 gospodării, şi-a ridicat propria moară pe Valea Tecşeştilor, în aval de cheile cu acelaşi nume. Ulterior, în a doua parte a sec. al XIX-lea, această moară dispare din documente, pentru a apărea alta în amonte, sub platoul Tecşeştilor. Semnalăm prezenţa în prima parte a sec. al XIX-lea a unui „Făgădău”, la marginea de vest a satului, pe platoul Tecşeşti, lângă drumul ce urca spre Dealu Geoagiului şi maideparte spre Mogoş şi Abrud. 33 34

Ibidem Ibidem, p. 81

Comunitatea creşte simţitor în decursul sec. al XIX-lea, fapt ce a dus la dublarea numărului de gospodării şi la extinderea vetrei de locuire. Încă de la începutul sec. XX pe lângă biserică funcţiona o şcoală confesională, devenită ulterior şcoală de stat cu clasele I-IV, apoi şcoală primară cu clasele I-IV, până în pragul sec. XXI, când s-a desfinţat din lipsă de elevi. În perioada comunistă îmbunătăţirea situaţiei materiale a locuitorilor le-a permis să-şi îmbunătăţească condiţiile de viaţă, inclusiv locuinţele, prin extinderi sau ridicarea unor locuinţe noi, mai mai spaţioase. În anii comunismului În aceiaşi perioadă se seamănă germenii decăderii satului, prin încurajarea, emigraţiei de la sat la oraş, practic prin strămutarea populaţiei tinere, aptă de muncă spre zonele urbane din împrejurimi. În plan edilitar-gospodăreasc s-a realizat electrificarea satului deabia după anul 2000. Satul nu dispune de telefonie fixă, însă pot fi întâlnite la localnici telefoane mobile, cu care mai ţin legătura cu membeii ai familiei plecate în alte părţi. În 2004 a fost introdusă telefonia digitală şi televiziunea prin cablu. Structura etnică şi confesională a populaţiei Până la reformele administrative din anii 1950, administrativ satul Tecşeşti era considerat un cătun în cadrul comunei Dealu Geoagiului. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând cu recensământul din 1966. Evoluţia populaţiei satului Tecşeşti după etnie:  1956 – 176 locuitori, din care 176 români;  1966 – 153 locuitori, din care 153 români;  1977 – 125 locuitori, din care 125 români;  1992 – 69 locuitori, din care 69 români;  2002 – 66 locuitori, din care 66 români;  2011 – 37 locuitori, din care 31 români, 6 nedeclarată; Evoluţia populaţiei satului Tecşeşti după religie:  1903 - 196 locuitori, din care 196 ortodocşi (Monografie);  1917 – 370 locuitori, din care 370 ortodocşi (Monografie);  1992 – 69 locuitori, din care 69 ortodocşi;  2002 – 66 locuitori, din care 66 ortodocşi;  2011 – 37 locuitori, din care 31 ortodocşi, 6 nedeclarată; Evoluţia economică a localităţii Aşa după cum am arătat mai sus, la nivelul întregului teritoriu, şi pentru locuitorii satului Tecşeşti, principala ocupaţie şi resursă economică a fost creşterea animalelor, în special a bovinelor. Terenuri agricole pentru arături au fost puţine şi de slabă calitate, motiv pentru care oamenii au fost nevoiţi să se bazeze în primul rând pe resursele asigurate de animale. Alături de animalele mari, un rol important într-o gospodărie la jucat calul, utilizat pe scară largă pentru călărit şi transportul unor poveri, şi mai puţin ca animal de tracţiune, acest rol revenind boilor. În general, înainte de mijlocul sec. XX se mai cultivau în preajma satului petice cu diferite cereale, în special grâu, orz şi alac, ultimele două cereale utilizate tot în hrana animalelor. În preajma gospodăriilor oamenii îşi amenajau mici grădini de legume şi cultivau pomi fructiferi, a căror fructe le consumau proaspete, conservate sau distilate pentru obţinerea unor băuturi spirtoase (ţuică). 2.6. Evoluţia teritoriului şi a statutului administrativ Potrivit istoricului Toth Zoltan, „satele din jurul Abrudului au luat fiinţă prin aşezările făcute de către cneji în scopul promovării mineritului”. Începând din sec. al XIV-lea, odată cu dezvoltarea acestor indeletniciri şi creşterea necesarului de forţă de muncă au fost aduşi în ţinuturile miniere şi alţi crescători de animale români 35. Alături de alte cauze, este posibil ca şi teritoriul actualei comune Întregalde să-şi datoreze extinderea procesului de habitare umană unor cauze asemănătoare, ştiind faptul că pe teritoriul său se găsesc importante resurse de minereuri cuprifere. Această teorie este 35

Zoltan, 1955, p. 12-13

susţinută în bună măsură şi de autorii unei monografii a comunei Întrergalde, realizată de către cadrele didactice din comună, pe baza studiului arhivelor aflate în bisericile de la Întregalde şi Cristeşti-Dealu Geoagiului. Potrivit autorilor monografiei menţionate locuitorii acestor sate au venit în cea mai mare parte dinspre nord şi nord-vest şi mai puţin dinspre est, fapt vizibil în portul şi obiceiurile locuitorilor. În această perioadă se pun bazele nucleul viitoarelor sate Tecşeşti, Necrileşti şi Ghioncani. Aceiaşi document menţionează că „după unele versiuni populare s-ar zice că primii care şi-au aşezat locaşurile pe vatra actuală a satului Popeşti ar fi fost oameni urmăriţi de autorităţile transilvane din acel timp, întrucât erau acuzaţi de furt”. Această versiune ar putea coboră întemeierea aşezării cu mult timp în urmă, chiar înspre sec. al XVI-lea. (Monografie 13). Potrivit lui P. Binder, „confonn hotirniciei din 1299, nobili din Benic stăpâneau toată valea Gălzii". Românii care trăiau în sectorul montan, a căror ocupaţie de bază era creşterea animalelor, plăteau ca obigaţii feudale datul oilor 36 Printre cele mai vechi aşezări aflate în zona de interes mai amintim: Valea Mănăstirii (Remete Monasteria) datată între 1300-1377 şi Lupşa, în calitatea sa de centru unui cnezat local, menţionată documentar la 1336 sub numele de villa Lwpsa. Localitatea este menţionată câţiva ani mai târziu, într-un document din 1385 când este amintit cneazul Nicolae Cânde (Nicolaus Kendeth de Lupsa), într-un conflict de posesiune cu nobilii de Trascău. Tot în decursul sec. XIV este amintită poss. Zolchwa Sălciua (1365) şi Alsosolcwzwa (1379), ca posesiune a nobililor de Trascău 37, în cadrul unui proces de moştenire între doi nobili locali38. La est şi pe culmile Trascăului se întind posesiunile familiei nobiliare de Geoagiu (Gyog), care stăpâneau cea mai mare parte din bazinul văii cu acelaşi nume. În acelaşi timp bazinul inferior al văiii Galda era stăpânit de nobilii de Galda (Gald), iar partea de sud a Trascăului de aşezările regale ale saşilor de la Cricău şi Ighiu. În decursul secolului XV şi XVI numărul aşezărilor situate la sud de Arieş, între Abrud, şi culmile Trascăului, menţionate documentar creşte semnificativ. Astfel în 1437 apare documentar satul cnezial Bistra, aflat în posesia cneazului Bezere. Totodată vechiul sat Sălciua ( Zolchwa) devine Alsosolczwa (1470 şi 1473) respectiv Sălciua de Jos, alături de Felsew Soloczwa actuala Sălciua de Sus. Printr-o situaţie asemănătoare trece şi satul Lupsa, devenit în 1441 Lupşa Mare (Lupşa de Sus) şi Lupşa Mică (Lupşa de Jos), actualul sat Valea Lupşi(1518)39. La 1429 este amintit toponimul Mănăstire, ca aluzie la vechea mănăstire de lemn de la Lupşa, din fostul cătun Mănăstire. În 1486, la hotărnicia moşiilor celor două Lupşe în cadrul procesului dintre orăşenii din Baia de Arieş şi cnezii din Lupşa este aminti satul capitlului Musca (Muska), dar şi toponimele: Valea Musca şi muntele Călugărului la sud40. Informaţia este interesantă în măsura în care aminteşte pentru prima dată existenţa satului Musca, ca posesiune a capitlului bisericii catolice. Tot în sec. XV (1413) este amintită moşia Dealu Geoagiului, aflată în posesia nobililor de Geoagiu, iar în 1525 satul Întregalde. În 1603, odată cu secularizarea averilor bisericii catolice de la Alba Iulia şi trecerea acestora în proprietatea principilor Transilvaniei, este amintit satul Ponor şi reamintită Muşca 41. Potrivit lui V. Ş. Cisteianu, în cadrul conscripţiei din 1715, comuna Ponor după numărul de locuitori şi mărimea taxei urbariale putea fi încadrat administrativ la categoria târguri, dşi nu este menţionat ca atare42.

36 37 38

39

40 41 42

Binder, 1975, 579. Idem p. 485. N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV, pe baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti, 1933, p. 484/210; V. Butură, Etnografia poporului român. Cultura materială, Cluj-Napoca, 1978, p. 48 şi 50. Netea V., Munţii Apuseni muzeu istoric şi pantheon al poporului român, Bucureşti, 1977, p. 145; Butură V., 1978, pp. 48-50. Binder P. - Geografia istorică, în Apulum 13, 1975, p. 551. Ibidem, p. 553 Virgil Ş. Cisteianu, Dicţionarul istoric privind atestările documentare pentru localităţile judeţului Alba, 2004, pp. 16-17

Numărul aşezărilor creşte simţitor; în a doua parte a sec. XVIII, hărţile militare austriece, cunoscute şi sub numele de “hărţile iosefine” (1770-1773) 43 oglindesc dezvoltarea reală a spaţiului rural, inclusiv în această zonă. Astfel ca reflex a creşterii populaţiei şi a unor necesităţi economice specifice, legate de creşterea animalelor, dar şi de dezvoltarea industriei miniere apar noi nuclee de locuire, unele dintre acestea devenind cunoscute ca aşezări distincte mai târziu, regăsindu-se în toponimia actuală. Aici sunt prezentate pentru prima dată vatra şi structura acestor aşezări, noile comunităţi apărute şi tendinţele manifestate în dezvoltarea acestora. Femomenul se manifestă puternic în zona montană din dreapta Arieşului, care cunoaşte o extindere a aşezărilor mici, legate de păşunat şi posibil de minerit, precum actualele sate ale comunelor Mogoş şi Ponor, atât la nivelul văilor cât şi pe culmile dealurilor din împrejurimi unde documentele menţionate amintesc existenţa următoarelor aşezări: Mogoş, Poienile Mogoş şi Valea Ţupilor sub numele de Kalibaschen Miklicsdeni; Mămăligani, Valea Coceşti şi Valea Coceşti, sub numele de Kalibaschen Mameligani; satele Cristeşti Bărdeşti şi Cojocani, sub numele de Kalibaschen Kosokani, Onceşti sub numele de Kalibaschen Remete, iar Bogdăneşti şi Boceşti sub numele de Valea Runkului Valea Bucurului sub acelaşi nume ca şi astăzi; Geogel, sub numele de Kalibaschen Giogeli; După Deal, sub numele de Kalibaschen an Ponor gehöriy şi Vale în Jos sub numele de Valea Ponorului. În cazul comunei Întregalde, sunt amintite satele : Ivăniş, sub numele de Kalibaschen Intregald, Tecşeşti sub numele de Kalibaschen Texes. Sub aspect administrativ zona a aparţinut în cea mai mare parte de domeniul bisericii catolice de la Alba Iulia, pentru ca odată cu secularizarea averilor bisericii catolice de la Alba Iulia acestea să intre în posesia domeniului fiscal al Principatului. În urma reorganizărilor administrative austro-ungare de la începutul sec. XIX pe teritoriul actualei Comune Intregalde sunt menţionate două unităţi administrative (comune): Întregalde (Havasgáld), cu cătunele aparţinătoare (Necrileşti, Sfârcea, Ghioncani, Popeşti) şi Dealu Geoagiului (Havasgyogy) cu cătunele Cristeşti şi Tecşeşti. Ambele comune aparţineau de comitatul Alba de Jos, secretariatul cercural Geomal, judecătoria Aiud, preceptura Teiuş şi tribunalul Alba. După instaurarea administraţiei româneşti şi aplicarea noii legislaţii de organizare administrativă, comuna Intregalde cu cătunele aparţinătoare se găsesc în Plasa Teiuş, notariatul cercural Întregalde44. În 1929, cu prilejul apariţiei legii privind repartizarea teritorială a formaţiunilor de jandami, se înfiinţeată pentru prima dată şi la Întregalde un post de jandarmi, care aveau în supraveghere tot terituriu administrativ al actualei comune.

2.7. Elemente de evoluţie urbanistică Potrivit hărţilor iosefine45 în a doua parte a sec. al XVIII-lea, la confluenţa văilor Găldiţa şi Galda (Tiopului) sunt reprezentate un număr de 5 gospodării, iar în amonte, pe Valea Tiopului mai apar un număr de 4 gospodării pe coasta dealului Şchiopului, Kalibaschen Întregald, cu certitudine aceste ultime gospodării reprezentând nucleul viitoarei aşezări Ivăniş. Mai menţionăm existenţa unei mori de apă, amplasată în amonte de vatra satului Întregalde, pe cursul văii Găldiţa (Vale Cormani). De asemenea, în aval, în apropiere de confluenţa văii cu in Cheile acelaşi nume, pe malul stând este ilustrată prezenţa unei bisericii şi a unei troiţe, denumit de semenea, Kalibaschen Intregald. În apropierea acesteia sunt reprezentate două gospodării, iar pe vale o moară de apă. Pe cursul mijlociu al pârâului Ghilcer (Modoleşti), la poalele Dealului Modol (cum apare în documentele cartografice de sec. XIX), s-a format un nucleu de locuire cu câteva gospodării, care constituie principalul nucleu al viitorului sat Modoleşti. Pe cursul superior al acestei văi, denumit Valea Budmezăului este identificat un nou nucleu de locuire, format din 4 gospodării, care vor forma nucleul viitorului sat Ilieşti. 43 44 45

Sursă: http://mapire.eu/en/map/collection/firstsurvey/ Josan et al, 1996, p. 201-202. First Military Survei (1763-1787), http://mapire.eu/

Un nucleu de locuire este prezent la izvoarele văii Ivaşcanilor, notat Kalibaschen Krisztycs, format dintr-un număr de cca. 8 gospodării. Evoluţia ulterioară al acestei aşezări a dat naştere la cătunul Cristeşti, inclus astăzi în componenţa satului Dealu Geoagiului. La acel moment comunitatea dispunea de o biserică de lemn şi o moară de apă, amplasată în aval, aproape de confluenţa acesteia cu pr. Pravului. Actualul sat Tecşeşti, denominat Kalibaschen Texes, format din cca. 13 gospodării, este amplasat la nord de Piatra Cetii, în zona de izvor al văii cu acelaşi nume. Comunitatea dispunea de o moară de apă, amplasată pe Valea Cetii, la intrarea acesteia în Cheile Tecşeştilor. Atrage atenţia, de asemenea prezenţa mai multor gospodării/colibe (8) amplasate pe coama Dealului care formează versantul stâng al Văii Tiopului (Dl Măgulici?), mai jos de Vf. Coacăzu (B. Koakasza). Posibil ca acestea să constituie nucleul viitoarelor cătune Popeşti şi Bolfeşti, amintite în hărţile maghiare de la 1869-1887. Mărturiile cartografice din prima parte a sec. XIX46, aduc noi dovezi privind evoluţia procesului de habitare în actualul teritoriu administrativ al comunei Întregalde. În primul rând documentul confirmă prezenţa aşezării Întregalde pe două amplasamente, vatra iniţială de la confluenţa celor două văi, dar şi în aval, în jurul bisericii unde apare un nucleu distinct de locuire, situat pe malul stâng al văii Galda, în amonte de confluenţa acesteia cu pârâul Ghilcer, denominat Intre Galda. amplasamentul menţionat, precum şi extinderea locuirii pe Valea Maclii, în aval, unde se formează viitorul nucleu al satului Ivăniş, dar şi în partea superioară a văii unde se conturează nucleul viitoarei aşezări de la Ghioncani. Pe Valea Găldiţa, menţionată deja cu acest nume, la poalele dealului Citera Necrileştilor şi Poiana Ascunsă, se conturează deja vatra viitoarei aşezări cu acelaşi nume. Pe Dealul Sclivii sunt reprezentate mai multe elemente de habitare (gospodării, colibe) care vor forma viitorul nucleu al aşezării Popeşti. Spre nord-est de acesta, peste Valea Marinii, pe versantul sudic al Dealului Faşa Frumoasă se conturează de asemenea, un nou nucleu de locuire, viitorul sat Marineşti. Spre nord, paralel cu aceasta curge valea Dosurilor, în zona cărora apar alte nucleie de locuire, aparţinând de Tecuşeşti (zu Tecuşeşti) care vor da naştere satului Ilieşti. Pe cursul superior al văii Ivaşcanilor se găseşte satul Tecuşeşti (Cristeşti), în maghiară Havasgyógy (Dealul Mocanului). Sub aceiaşi denumire este menţionat satul Tecşeşti, situat la nord de Piatra Ceti, pe versantul stâng al văii Cetii. Harta ilustrează atât 46

Second Military Survei (1806-1869).

prezenţa bisericii, cât şi pe cea a unui făgădău, amplasat pe principalul drum care lega Galda de Jos şi Cetea de zona montană a Întregaldelor şi Mogoşului. În prima parte a secolului al XIX-lea, materialele cartografice abundă în toponime, dintre care unele cu legătură directă cu viitoare aşezări, precum: Valea Marina, la izvoarele căreia se sstructurează ulterior aşezarea Marineşti, sau noi aşezări, deja închegate, precum: Întregalde, Negileşti, Tecuşieşti (Cristeşti) şi Tecuşieşti sau Havas Gyogg (Tecşeşti). După cum arată hărţile regatului maghiar de la 1869-1887, în a doua parte a sec. al XIX-lea actualele sate ale comunei Întregalde erau deja formate în cea mai mare parte. Sunt menţionate satele: Intregalde (Întregald), Tecşeşti (zu Havas-Gyogg); Cristeşti (Havas-Gyogg); Popeşti, Bolfeşti (cătun în apropiere de Popeşti), Negileşti, Ivăniş (Ivănişu), Ghioncani (Grumani). Deşi structurate ca vetre, viitoarele sate: Ilieşti, Marineşti Modoleşti, Sfârcea, sunt doar cătune în cadrul unor aşezări mai mari. În cea ce priveşte dotările, menţionăm existenţa celor 6 lăcaşe de cult, ridicate în decursul sec. al XVIII-lea, la Tecşeşti (1700, refăcută la 1900), Cristeşti-Dealu Geoagiului (1742) şi Întregalde (1744) şi pe parcursul sec. al XIX-lea, la Necrileşti (1843, refăcută în 1938), Ghioncani (1877) şi Popeşti (1875). Alături de acestea, materialele cartografice de secol XVIII şi XIX, menţionează mai multe instalaţii hidraulice, pe Valea Gălzii şi Valea Găldiţei. Astăzi dintre acestea nu se mai păstrează decât o vâltoare la Ghioncani. Informaţii importante privind zestrea edilitară a satelor din actualul teritoriu al comunei Întregalde ne sunt oferite de Conscripţia din 1856, când la Întregalde se înregistrau 155 de case, dar numărul locuinţelor era de 231, de unde putem deduce că restul de 76 erau bordeie sau alte construcţii care puteau îndeplini şi rol de locuinţe (mori, case parohiale etc.). În aceiaşi perioadă la Dealu Geoagiului, aflat atunci în componenţa comunei Geoagiu de Sus, erau 80 de case şi 89 de locuinţe (Monografie, 36). La 1920, comuna Întregalde înregistra 1390 locuitori, cu 347 de case, în timp ce la Dealu Geoagiului erau 148 de case pentru cei 474 locuitori. După instaurarea administraţiei româneşti în transilvania, o preocupare majoră al autorităţilor a fost dezvoltarea învăţământului în limba română, În acest context se menţionează existenţa pe teritoriul comunei Intregalde a unui număr de 6 şcoli nou construite, din bârne, pentru clasele I-IV (Monografie, 57). După instaurarea puterii comuniste au loc o serie de investiţii în infrastructura unităţii administrative, printre care: drumul raional cu o lungime de 26 km, prin care comuna Întregalde a fost conectată la satele de pe cursul inferior al văă Galda, construit între anii 1955-1965. De asemenea, între anii 1958-1960 s-a ridicat şcoala din Dealu Geoagiului; dispensarul medical din Întregalde; şcoala cu clasele I-IV din Necrileşti. În următorii cinci ani s-au ridicat şcoala din Întregalde; căminul cultural din Necrileşti;

2.8. Date generale privind ocupaţiile, structura etnică şi evoluţia demografică a populaţiei Ocupaţia de bază a locuitorilor rămâne pe mai departe creşterea animalelor, în principal al bovinelor şi ovinelor. Agricultura de subzistenţă, bazată pe cultivarea terenurilor de pe culmile dealurilor cu cereale, atât de prezentă în prima parte a sec. XX, şi-a pierdut treptat rolul, încă din perioada comunistă când populaţia era asigurată cu pâine gata pregătită, produsă în alte locuri. Fostele terenuri de semănătură s-au

transformat treptat în fâneţe sau păşuni. La începutul mileniului III suprafeţele care mai erau cultivate cu cereale nu mai depăşeau 10 ha. Recensământul agricol din 2014 dezvăluie faptul că din cele 2517,3 ha suprafaţă terenuri agricole, 2265 ha este proprietatea persoanelor fizice, restul fiind utilizat în mare parte cu titlu gratuit, în cadrul unui număr de 424 exploataţii agricole. Întinsele păduri de foioase din zonă, care a permis unei părţi din populaţie practicarea unor ocupaţii legate de exploatarea şi prelucrarea lemnului, au trecut la o exploatare industrială mai eficientă, în cadrul căreia rolul populaţiei locale aproape a dispărut. Nici alte ocupaţii precum morăritul şi arderea calcarelor pentru obţinerea varului, care mai putea fi întâlnit în prima parte a secolului XX s-au pierdut, râmânând doar amintirea lor. Firarul satului, cel care asigura principalul suport meşteşugăresc al comunităţii, cel care era căutat nu numai pentru potcovitul boilor ci şi pentru ascuţitul fierului de plug, a topoarelor, pentru ferecatul roţilor de car şi confecţionarea altor elemente ale carului etc, etc, a rămas de asemenea numai o amintire. Evoluţia ocupaţiilor În condiţiile unui sol sărac, limitat şi puţin productiv, dar bogat în păduri şi resurse miniere, oamenii au fost nevoiţi să se adapteze, cumulând mai multe ocupaţii pentru a-şi asigura cele necesare traiului. În general ocupaţia de bază a fost şi a rămas agricultura, prin creşterea vitelor, la care s-au adăugat exploatarea şi prelucrarea lemnului, necesar pentru susţinerea necesităţilor de pe domeniul feudal al Episcopiei de la Alba Iulia. O parte din produsele din lemn prelucrate veneau spre est, către satele din bazinul inferior al Gălzii şi către târgurile de la Teiuş şi Benic. Obligaţiile feudale ale locuitorilor de pe actualul teritoriu al comunie la începutul sec. al XIX-lea constau în:  100 000 şindrile;  100 stânjeni de lemn pentru curtea administratorului episcopal de la Galda de Sus;  150 de trunchiuri de brad tăiate sub formă de scânduri, la firezul cu apă;  10 000 pari de vie;  5000 de cercuri;  12 rude de car;  12 tânjeli (pt car);  12 juguri;  12 perche de loitre;  2 ferdele de răşină şi o găleată de alune. Agricultura Cu certitudine, oamenii care s-au stabilit aicii au venit în decursul timpului pe mai multe căi, Unii au venit dinspre est şi sud, ca fugari de pe unele domenii feudale, alţii dispre nord şi vest, ca şi colonişti aduşi de principii Transilvaniei şi mai târziu de către austrieci pentru a sprijinii mineritul aurifer din zonă. Acest sprijin se transpunea în primul rând prin asigurarea materialului lemnos, necesar în minerit şi prin asigurarea necesarului de hrană, oferit de creşterea animalelor. Ca şi în alte zone din Munţii Apuseni, agricultura s-a dezvoltat în condiţiile unei economii închise specific feudale, când schimburile de produse cu zonele de câmpie erau foarte limitate din lipsa căilor de transport. Ocupaţiile locuitorilor sunt unele specific iobăgeşti, legate de creşterea animalelor şi de prelucrarea lemnului. Aceştia au fost nevoiţi să-şi lucreze terenurile slab productive şi pietroase de pe versanţii mai puţin abrupţi şi culmile dealurilor, deseori apelând la extinderea loturilor slab productive prin despăduriri. Pentru a conserva fertilitatea solului locuitorii satelor din zonă au apelat la sistemul bienal sau treienal de cultivare a terenurilor. Creşterea animalelor, pe lângă resursele directe pe care le ofereau, asigurau şi gunoiul de grajd, necesar ca fertilizator natural. Acest fapt făcând posibilă inclusiv extinderea culturilor de cereale mai ales în decursul sec. XVIII, XIX şi prima parte a sec. XX. Principalele specii cultivate era grâul

de primăvară, ovăsul, alacul şi cânepa. Intensitatea acestor exploatăţii agricole este vizibilă şi astăzi sub forma răzoarelor ce străjuiesc micile loturi agricole, iar prezenţa colibelor şi a amenajărilor specifice creşterii animalelor ilustrează eforturile depuse pentru menţinerea acestor exploataţii agropastorale. În jurul caselor oamenii aveau mici grădini pentru legume şi uneori pomi fructiferi, dar poamele nu se făceau datorită climei aspre şi îngheţurilor de primăvară. Pe lângă culturile menţionate, restrânse totuşi ca suprafeţe, rolul major în economia aşezărilor l-a jucat fâneţele şi păşunile, atât de necesare creşterii animalelor. Dar calitatea acestora era foarte slabă, oamenii plângându-se că sunt seci şi slab productive. Principalele specii de animale crescute în zonă au fost cornutele mari, atât pentru hrană, cât şi pentru transport şi efectuarea lucrărilor agricole. Ovinele crescute în număr relativ mare veneau să asigure materia primă necesară industriei casnice, confecţionării articolelor de îmbrăcăminte. Prezenţa pădurilor seculare de fag asigurau periodic necesarul minim de jir pentru hrana şi creşterea porcilor. O oglindă a economiei aşezării Întregalde (cu crângurile aparţinătoare) avem din 1936. În lucrarea Munţii Apuseni, datorată lui Ion L. Ciomac şi Valeriu Popa se arată că aceasta dispunea de11.720 iugăre (iug.) teren din care: 825 iugăre semănături; 1200 iug. ogoare; 1122 iug. fâneţe; 1000 iug. păduri; 6531 iug. păduri compacte şi 1042 iug. teren neproductiv. Septelul era format din 7 cai; 169 vaci; 219 boi;1888 oi; 332 capre şi 117 porci. Tot aici erau înregistrate 13 mori (Monografie, 56). Construcţiile destinate creşterii animalelor (colibe, şuri, iernături) sunt frecvente în zonă, ele adăpostind atăt păstorii cât şi animalele lor, pe tot timpul anului când terenul era în proces de refacere. Posibilităţile limitate de transport a furajelor în sat i-au obligat deseori pe localnici să se mute cu animalele dintr-o zonă în alta, unde aveau furaje, si să stea până acestea se terminau. O situaţie punctuală despre ocupaţiile, nevoile comunităţilor şi obligaţiile feudale ne sunt oferite de conscripţiile urbariale din sec. al XVII-lea, dar şi al XIX-lea. Astfel, conscripţia urbarială din 29-30 mai, 1820, dezvăluie faptul că teritoriul comunei se afla în domeniul Episcopiei de la Alba Iulia, a cărui administrator local era Gall Iosef din Galda de Sus. Potrivit documentului amintit comunitatea trebuia să predea către administratorul moşiei o serie de produse, pe care membri comunităţii şi meşterii le puteau produce. Multe dintre acestea au o legătură directă cu prelucrarea lemnului, realizarea utilajele de transport, sau alte produse necesare pe domeniu feudal. Alte ocupaţii cu o vizibilitate mai mică în economia comunităţii, dar necesare în contextul dependenţei sociale erau cele de pescari, văsari şi vânători pentru săpânul de domeniu47. În perioada înterbelică, principalele ocupaţii ale locuitorilor a rămas creşterea animalelor şi cultivarea plantelor. Are loc un proces de extindere a culturilor agricole: grâu de primăvară, alac şi ovăs. În acelaşi timp o parte din populaţie îşi asigura cele necesare traiului din exploatarea şi prelucrarea lemnului. În perioada comunistă au loc schimbări majore la nivelul economiei locale, traduse prin restrângerea până la dispariţie a cultivării cerealelor în zonele înalte, pâinea necesară fiind aduse din alte părţi. În această perioadă accentul se pune pe creşterea animalelor. În antiteză cu situaţia economică de la 1936, în 1971 comuna Întregalde (Incusiv satele Dealul Geoagiului, Ilieşti şi Tecşeşti) dispunea de o suprafaţă agricolă de 4052 ha, din care 3481 păşuni şi fâneţe, 1021 ha teren arabil şi 3478 ha păduri. Efectivele de animale cuprindeau1070 bovine, 2602 ovine, 319 porcine, 28 caprine, 75 cabaline şi 2085 păsări (I. Maier red. - Localităţile jud. Alba, 1971, p.194-195). Odată cu reabilitarea drumului prin Cheile Întregalde se intensifică exploatarea masei lemnoase din zonă, tot mai multe camioane încărcate cu buşteni, de la cele trei guri de exploatare forestieră, plecau din zonă spre fabricile de prelucrare a lemnului. În aceste condiţii forţa de muncă necesară era asigurată pe plan local. Alte meserii practicate în sat erau 5 morari, croitori, cojocari şi un frizer. Politica economică promovată la nivel naţional, introduce, alături de ocupaţiile menţionate, posibilitatea 47

Şt. Meteş, 1921, p. 114-119

accesului la meserii noi, din spaţiul urban, legate de procesul de industrializare şi construcţii. Încurajarea tinerilor de a pleca la oraş, îngoşând rândurile proletariatului urban a produs grave perturbaţii demografice a căror efecte se văd astăzi, prin îmbătrânirea şi moartea unor sate. (La recensământul din 2011 în satul Marineşti mai era un singur locuitor, a cărui vârstă era de cca. 80 ani). Sub raport etnic populaţia actualelor aşezări aflate în componenta comuni Întregalde a fost şi a rămas cvasitotal românească. Pătrunderea şi stabilirea unor locuitori de altă etnie a fost sporadnică, manifestându-se cu predilecţie în timpul dualismului Austro-Ungar, când administraţia locală era preponderent maghiară. Creşteri de populaţie alogenă s-a înregistrat între 1880-1910, când numărul acestora oscilează între 12 şi 14 persoane. Sub raport numeric se înregistrează o creştere continuă de populaţie între 1850 şi 1810, de la 887 la 2224, după care urmează o perioadă de regres. Între 1920 şi 1941 se rea creşterea populaţiei în mod susţinut, de la 1864 în 1920 la 2385 în 1941. După acest puseu de creştere se înstăpâneşte o nouă perioadă de declin demografic, când populaţia scade simţitor, de la 2281 în 1956 la 877 în 2002. Acest recul este datorat într-o primă fază politicilor de industrializare forțată a României din perioada comunistă, când marea majoritate a populației tinere de la sate a migrat spre oraş în cadrul unui femomen mai larg de proletarizare a populaţiei rurale sub mirajul unui trai mai bun. După 1989 doar o mică parte dintre aceştia au mai revenit pentru scurt timp acasă, după pierderea locurilor de muncă, după care a luat amploare un alt fenomen, de migrare internă, dar mai ales externă, spre state ale Uniunii Europene. Fenomenul s-a accentuat după intrarea României în UE. 2.9. Evoluţia tramei stradale şi a fondului construit În cea ce priveşte evoluţia tramei stradale menţionăm faptul că în satele comunei Întregalde nu putem vorbi de străzii în accepţiunea generală a cuvântului. Eventual putem vorbi în fiecare localitate de o stradă principală, care suprapune principalul drum (judeţean, comunal sau de acces) care străbate localitatea şi la care sunt racordate direct cea mai mare parte a gospodăriilor. Mai poaste fi vorba de mici uliţe care plecând dintrun drum de bază, racordează una sau două gospodării. Reţeaua principală de acces a zonei are o mare vechime pe acelaşi loc, nesuferind intervenţii majore, decât în măsura reabilitării şi a modernizării lor. Este vorba spre exemplu de actualul DJ 707 K, care străbate teritoriul comunei, legând localităţile Galda de jos şi Mogoşul, care iniţial a fost un drum de acces, deschis prin Cheile Întregălzii relativ târziu, sec. XVII-XVIII, pe locul unor cărări de cai. Începând din a doua parte a sec. XX acest drum a suferit o serie de lucrări de modernizare pentru a face faţă transportului de lemne cu carul din zonă până la Coşlariu, unde erau încărcate în vagoanele de tren. Lucrări importante, inclusiv în sectorul de chei a suferit în perioada comunistă când drumul a fost lărgit şi consolidat, atât pentru o mai bună legătură cu zona cât şi pentru a face faţă transportului de masă lemnoasă exploatată din zonă. După anul 1990 acest drum este ridicat la rangul de drum judeţean, fiind treptat reabilitat şi modernizat pe o bună parte din lungimea sa, urmând, potrivit hotărârilor CJ Alba să fie modernizat pe toată lungimea sa într-un viitor apropiat. Un alt drum important pentru zonă, poate cel mai vechi utilizat este drumul de creasctă (DC 62 şi DC 76) care, plecând din localitatea Cetea străbate Cheile Tecşeştilor, satul Tecşeşti şi Dealu Geoagiului spre Ilieşti (Întregalde). Este legat de DJ 107 K, printr-un drum de acces şi DC 100, care coboară pe Valea Modoleştilor.

În evoluţia fondului construit putem distinge trei etape principale, în funcţie de perioada şi stilul arhitectural adoptat. 1. Avem aşadar o perioadă veche, care se întinde până către mijlocul sec. XX. Caracteristic acestei perioade sunt construcţiile din lemn (case, şuri, anexe) pe fundaţie din piatră, cu dimensiuni în general modeste, acoperite cu paie sau şindrilă, iar mai târziu cu ţiglă. Casa de locuit, realizată în general în pantă era dispusă adesea pe două nivele, unul semiîngropat, reprezentând pivniţa, eventual şi o altă încăpere şi etajul, format în general din două încăperi (casa şi tinda) şi o verandă sau târnaţ. Din motive de eficienţă termică aceste verande au fost închise mai ales după a doua jumătate a sec. XX.

2. Începând din a doua parte a sec. XX, odată ce resursele economice la unor cetăţeni s-a îmbunătăţit, au început săşi ridice case noi, din lemn sau cărămidă, pe fundaţie din piatră sau piatră cu beton. De formă relativ pătrată casa era în general prevăzută cu două sau trei camere, hol la intrare şi o cămară. Învelitoarea acoperişului în două sau patru ape era bineînţeles din ţiglă. Deseori pentru anexe s-au utilizat plăcile din azbociment

3. În ultimii ani, mai ales după anul 2000, îşi fac prezenţa în zonă construcţiile cu influenţe urbane sau a staţiunilor de munte, cu o arhitectură total diferită de cea tradiţională. Se întâlneşte atât în construcţiile caselor unor localnici care au cunoscut occidentul cât şi a unor alogeni, care si-au construit în zonă cabane sau case de vacanţă.

2.10. Evoluţia reglementărilor edilitare şi urbanistice şi evoluţia tramei stradale şi a fondului construit Specific acestor comunităţi este dezvoltarea relativ haotică a vetrei, fără reglementări urbanistice care să-i ofere o anumită coerenţă. Singura lege care a fucţionat în dezvoltarea urbanistică al acestor aşezări a fost tradiţia şi proprietatea. În cadrul parcelei de teren pe care şi-a ridicat gospodăria, proprietarul a ales de regulă un loc mai central, de unde să o poată supraveghea. Dacă acest loc permitea un acces direct la un drum, cu atât mai bine, dacă nu îşi croia propriul drum prin terenul său spre drumurile care de regulă ocoleau proprietăţile. Traversarea acestora se făcea numai în situaţia în care terenul impunea acest lucru. În cadrul satelor care s-au format în lungul văii, unde terenul era puţin şi disputat de mulţi, parcelele erau mai mici, iar casele erau amplasate mai aproape de drumul care însoţea valea, cu acces direct la acesta. Parcelariul a fost şi a rămas unul neuniform, dimensiunea parcelelor fiind condiţionată de mai mulţi factori, pe de o parte de suprafaţa luncii în acel sector şi starea versantului, pe de alta de dimensiunea iniţială şi de câte ori a fost împărţită pentru a fi cedată copiilor sau vândută. Cum vatra satului s-a dezvoltat în timp, în mod natural şi trama stradală a avut aceiaşi soartă. Exceptând drumul principal, care poate ajunge la 8-10 m, în zona

intravilanului, trama stradală este mai degrabă mică, specifică uliţelor. Străzile sunt scurte, ieşind deseori în extravilan prin drumuri agricole sau de acces. 2.11. Operaţiuni urbanistice mai importante (parcelări, demolări, trasări de

artere de circulaţie noi, lucrări hidrotennice, amenajare de suprafeţe plantate ş.a.) Parcelările s-au făcut doar în contextul împărţirii parcelei iniţiale în părţi mai mici, pe care părintele le-a dat copiilor pentru a-şi ridica propria lor gospodărie. Uneori, din motive economice oamenii au fost nevoiţi să-şi vândă o parte din parcela iniţială unuia din afara familiei, moment în care între vecinii tradiţionali s-au interpus alţi membri ai comunităţii. In cazul demolărilor, acestea s-au făcut odată cu ridicarea unei noi case, de către gospodarii ajunşi la o anumită bunăstare, moment în care casa veche a fost demolată, şi materialele de construcţie utilizate în alt scop. Aceasă măsură a fost utilizată şi în cazul demolării unor construcţii sociale. Amintim aici demolareavechi biserici de lemn din Necrileşti, în perioada interbelică, lemnele rezultate fiind vândute unor localnici care şiau ridicat construcţii noi. Aceiaşi situaţie a avut loc la Tecşeşti, unde după demolarea vechii biserici de lemn, la 1900, fruntariul, reprezentând o frumoasă piesă de arhitectură tradiţională, format dintr-o succesiune de arcade şi stâlpi sculptaţi, a ajuns în vecini la casea familiei Tecşa Maria. În cadrul măsurilor de trasare a unor noi artere de circulaţie emblematic rămâne deschiderea drumului prin Cheile Intregălzii. Printre promele lucrări în acest sens se aminteşte participarea locuitorilor din satul Galda de sus în cadrul obligaţiilor obşteşti din 1941, la pietruirea drumului dintre Galda de Sus şi Întregalde. Un moment important în dezvoltarea infrastructurii de circulaţie din zonă are loc în perioada 1955 1966, când s-a construit drumul raional, cu o lungime de 26 km, care lega actualul DN 1, cu satul Întregalde, străbătând satele Galda de Jos, Mesentea, Galda de Sus, Poiana Glăzii, Întregalde. În anii 1958-1970, vechiul drum care lega satul Întregalde cu satele Ivăniş şi Ghioncani, a fost refăcut ca drum forestier, în vederea valorificării resurselor forestiere de la izvoarele Văii Galda Tot în această perioadă Intreprinderea de Construcţii Forestiere (ICF), a construit drumul pe valea Găldiţa, care lega satele Întregalde, Necrileşti şi Sfârcea, pe o lungime de cca 13 km. Ulterior fostrul drum raional, devenit drum judeţean (DJ 107K) a fost modernizat pe toată lungimea sa, până la Ponor, unde se racordează la DJ 107 I. Dar lipsa de întreţinere, condiţiile aspre de mediu şi supraîncărcarea maşinilor de transport lemn a dus la degradarea sa accentuată, fapt care a impus autorităţilor judeţene refacerea sa. În prezent drumul este modernizat din nou, până în apropiere de limita cu teritoriul comunei Întregalde (Roica), urmând ca în viitorul apropiat modernizarea drumului să aibă loc pe toată lungimea sa.

2.12. Concluzii referitoare la vechimea construcţiilor În cea ce priveşte vechimea construcţiilor, apreciem că cele mai vechi obiective care se păstrează până astăzi, sunt legate de problemele spirituale ale comunităţii, respectiv bisericii. Cu o vechime de peste două veacuri sunt bisericile din Dealul Geoagiului-Cristeşi (1742) şi Întregalde (1774), după care amintim cele construite în sec. al XIX-lea, respectiv bisericile din satele Popeşti (1875) şi Ghioncani (1877).

Din zestrea locativă semnalăm că după arhitectură, tipul construcţiei, materialele utilizate, inclusiv ca învelitoare la acoperiş, mai există un număr important de locuinţe tradiţionale, în satele aflate la înălţime, greu accesibile precum: Ilieşti, Cristeşti, Popeşti, Sfârcea, Tecşeşti etc., care cu certitudine depăşesc 100 sau chiar 150 de ani. Astăzi multe dintre acestea sunt în pragul colapsului sau sunt ameninţate cu dispariţia datorită faptului că sunt părăsite, sau proprietarii sunt prea bătrâni şi singuri pentru a le mai putea întreţine corespunzător. În satele de vale multe dintre vechile locuinţe au fost înlocuite cu altele mai moderne, ridicate în perioada comunistă, iar după 1990 de către cetăţeni din mediul urban, care impresionaţi de frumuseţea şi măreţia peisajului si-au ridicat aci case de vacanţă. Construcţiile administrative, culturale şi şcolare, care mai funcţionează, prin grija administreaţiei locale au fost reabilitate şi modernizate în bună măsură. Multe dintre şcoli, unele chiar din prima parte a sec. XX, au fost închise din lipsă de elevi, soarta lor fiind precară.

Cap. III Probleme de patrimoniu 3.1. Probleme de terminologie şi legislaţie de patrimoniu a. Probleme de terminologie utilizată.

Noţiunea de patrimoniu construit defineşte potrivit legii toatecele trei categorii de monumente istorice; situri, monumente şi ansabluri, împreună cu zonele de protecţie ale acestora, la care se adaugă zonele construite protejate. Situl reprezintă un teren delimitat topografic cuprinzând acele creaţii umane în cadru natural care sunt mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific, tehnic sau al peisajului cultural – cf. Art. 3, lit. c) din Legea nr. 422/2001. Monumentul reprezintă o construcţie sau parte de construcţie, împreună cu instalaţiile, componentele artistice, elementele de mobilare interioară sau exterioară care fac parte integrantă din acestea, precum şi lucrări artistice ... de for public, împreună cu terenul aferent delimitat topografic, care constituie mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific sau tehnic – cf. Art. 3, lit. a) din Legea nr. 422/2001. Ansamblul este un grup coerent din punct de vedere cultural, istoric, arhitectural, urbanistic ori muzeistic de construcţii urbane sau rurale care împreună cu terenul aferent formează o unitate delimitată topografic ce constituie o mărturie cultural-istorică semnificativă din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific sau tehnic – cf. Art. 3, lit. b) din Legea nr. 422/2001. Peisajul reprezintă o parte de teritoriu, perceput ca atare de către populație, cu valoare remarcabilă prin caracterul său de unicitate şi coerență, rezultat al acțiunii şi interacțiunii factorilor naturali şi/sau umani, cuprinzând zone naturale sau/şi construite având valoare particulară în materie de arhitectură şi patrimoniu ori fiind mărturii ale modurilor de viață, de locuire, de activitate sau ale tradițiilor, agricole ori forestiere, artizanale sau industriale – cf. Legii nr. 350/2001. Zona protejată este zona naturală sau construită, delimitată geografic şi/sau topografic, care cuprinde valori de patrimoniu natural şi/sau cultural şi sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu. Zona de protecție este suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu construit ... în care se instituie servituţi de utilitate publică şi de construire pentru păstrarea şi valorificarea acestor resurse şi bunuri de patrimoniu şi a cadrului natural aferent – cf. OUG nr. 7/2011, nr. 42. Pentru fiecare monument istoric se instituie zona sa de protecție, delimitată pe baza reperelor topografice, geografice sau urbanistice, în funcție de trama stradală, relief şi caracteristicile monumentului istoric, după caz, prin care se asigură conservarea integrată si punerea în valoare a monumentului istoric si a cadrului său construit sau natural – cf. Art. 9. alin. (1) din Legea nr. 422/2001. OMTT 562/2003, la art. 15 defineşte zona de protecţie constituită ca un teren format din parcele cadastrale situate în jurul monumentului, asigură perceperea nealterată a acestuia. În zona de protecţie se instituie servituţile de utilitate publică şi reglementările de construire pentru: - păstrarea şi ameliorarea cadrului natural al monumentului prin înlăturarea sau diminuarea factorilor poluanţi de orice natură; - păstrarea şi ameliorarea cadrului arhitectural-urbanistic al monumentului prin aprobarea şi supravegherea construirii; - păstrarea şi valorificarea potenţialului arheologic Zona istorica de referinţă (prescurtată ZIR), reprezintă o zonă din teritoriul administrativ care se defineşte şi delimitează prin studiul istoric general şi care prezintă caracteristici coerente din punct de vedere urbanistic, arhitectural şi istoric care vor fi preluate in modul de dezvoltare viitor al teritoriului – cf. OMTCT nr. 562/2003. Subzona istorica de referinţă (prescurtată SIR), reprezintă o zonă din teritoriul

administrativ care se defineşte şi delimitează prin studiul istoric general şi care prezintă caracteristici coerente din punct de vedere urbanistic, arhitectural şi istoric care vor fi preluate in modul de dezvoltare viitor al teritoriului – cf. OMTCT nr. 562/2003. Lista Monumentelor Istorice (abr. LMI), reprezintă un document juridic, ce cuprinde toate obiectivele clasate ca monumente istorice, departajate în două grupe valorice:  grupa A - monumentele istorice de valoare naţională şi universală;  grupa B - monumentele istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural local. În funcţie de grupa valorică şi categorie monumentele istorice se împart în:  Grupele valorice - I – arheologie; II – arhitectură; III – monumente de for public; IV – monumente memoriale/funerare.  Categorii de monumente istorice: m – monument; a – ansamblu; s – sit.  Categorii după natura obiectivului: A – monument de valoare naţională şi universală; B – monument reprezentativ pentru patrimoniul cultural local. Această listă are caracter de lege, fiind aprobată prin ordin, de către ministrul culturii și publicată în Monitorul Oficial al României.

3.2. Identificarea construţiilor valoroase 3.2.1. Date generale Din punct de vedere arhitectural, Teritoriul administrativ al comunei Întregalde, abordat în cadrul acestui studiu, se remarcă prin prezenţa unor obiective de interes istoric şi arhitectural, prezenţă materializată prin existenţa unor obiective clasate ca monumente de patrimoniu, dar şi prin existenţa unui număr important de alte obiective, care pot îndeplini criteriile minimale de clasare, cel puţin la nivelul unor obiective de interes local. Potrivit Listei Monumentelor Istorice din 2010, pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde se află o singură categorie de monumente clasate: monumente /ansambluri istorice, atât de importanţă locală (Biserica Sf. Ilie din Întregalde), cât şi naţională (Biserica Sf. Arhangheli din Cristeşti-Dealu Geoagiului). În urma analizelor efectuate asupra listelor de patrimoniu în raport de situaţia din teren se impun câteva observaţii: În cadrul studiului de faţă construcţiile valoroase au fost identificate după următoarele criterii: Vechimea clădirilor - clădirile istorice vechi, inclusiv ruinile unor construcţii de aceia-şi natură sunt o mărturie a evoluţiei urbanistice a localităţilor situate în actualul teritoriu administrativ. Studiu stilistic, relevă faptul că cele mai vechi clădiri, care se păstrează sunt cele ecleziastice; Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” din Dealu Geoagiului, care conservă importante elemente de arhitectură tradişională românească, precum prispa/târnaţul cu coloane din lemn, frumos ornamentate. Bisericile de aici păstrează anumite caracteristicvi, precum delimitarea dintre naos şi pronaos, turnul clopotniţă scund, realizat din lemn placat la exterior cu lemn şi foişor prevăzut cu arcade deschis (Ghioncani, Popeşti şi biserica veche din Necrileşti) sau închis (Intregalde, Gristeşti). Alte elemente arhitecturale de tradiţie populară sunt reprezentate de instalaţiile hidotehnice, unele datând din sec. XVIII şi XIX, precum morile de apă (Moara de apă a familiei Clambă Nicolae din Ivăni,) şi văltorile (Văltoarea familiei Macavei Şonea din Floreşti-Întregalde; Vâltoarea din Ghioncani; Vâltoarea lui Gan Vasile etc.). Alături de acestea, în satele de munte Ilieşti, Marineşti, Popeşti dar şi în alte sate mai pot fi găsite multe gospodării vechi, de secol XVIII sau XIX. Bisericile din zonă sunt exemple vii de arhitectura religioasă românească, aşa cum este ilustrată de lăcaşele de cult ortodoxe din satele comunei Întregalde. Acestea conservă stilul tradiţional al bisericilor românesti de tip sală, cu naos şi pronaos delimitate spaţial şi absidă decroşată, realizate din lemn. Casele tradiţionale, sunt importante prin:



Valoarea lor istorică şi tradiţională. În această categorie sunt incluse clădiri şi situri/gospodării care conservă imaginea satului tradiţional, a modului cum ţăranul român de pe aceste locuri s-a raportat la relaţia sa cu mediul, la modul său de viaţă, la resursele sale economice şi preocupările sale artistice. Amintim în acest context: ▪ Casa familiei Hârbea Viorica din satul Ilieşti, datând după toate probabilităţile de da sfârşitul sec. al XVIII-lea sau începutul sec. XIX. Pentru aceasta prezentăm în Anexe fișa. ▪ Casa familiei Ciulea din cătunul Hârbeşti, compusă din două camere, târnaţ pe două laturi şi o pivniţă. Pe o grindă se păstrează data construcţiei – 1867. ▪ Clădirea fostei şcoli confesionale din satul Întregalde, realizată din lemn la 1885, prin contribuţia parohului loculuinIoan Nistor. În această clădire funcţionează în prezent Expoziţia etnografică. ▪ Alte case şi construcţii realizate din lemn, pe fundaţie de piatră de către populaţia românească din satele comunei, precum morile de apă cu roată verticală sau vâltorile care se mai păstrează etc.  Valoare istorică şi ambientală, dată de existenţa unor străzi, clădiri şi situri, care păstrează memoria unor evenimente sau personalităţi istorice, a unor obiective de sec. XIX şi începutul sec. XX, precum: Moara familiei Clambă; a casei parohiale din satul Cristeşti; sau a casei care astăzi adăposteşte Colecţia etnografică a comunei Întregalde.  valoare ambientală, deoarece acesta păstrează cel mai bine identitatea şi caracterul imaginii satului tradiţional, oglindită în proporţiile clădirilor şi ansamblurilor, culoare, vegetaţie conexă (livezi, pădure) etc., care trebuie conservate atunci când există sau trebuie refăcute în cazul siturilor singulare sau a celor disparate. Pentru rezolvarea problemelor legate de regimul de conservare şi protecţie al obiectivelor menţionate, unul dintre obiectivele de bază rămânând stabilirea clară a monumentului/ansamblului protejat sau care necesită protecţie, a posibilităţilor sale de conservare şi reinserţie în circuitul edilitar şi utilitar sau de altă natură. Pe lângă construcţiile protejate prin lege, în teritoriul administrativ al comunei sunt prezente şi alte obiective/ansambluri a căror valorare istorică, arhitecturală, artistică, tehnică sau de altă natură, care le califică pentru includerea în lista monumentelor protejate. Între acestea menţionăm; Biserica de lemn din Ghioncani, Biserica de lemn din satul Popeşti sau cea din satul Tecşeşti. 3.2.2. Monumente incluse în Lista monumentelor istorice (2015) Lista Monumentelor Istorice (LMI 2010) a fost aprobată prin OMCPN nr. 2.828/2015, pentru modificarea anexei nr. 1 la Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, şi a Listei monumentelor istorice dispărute, cu modificările ulterioare din 24.12.2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 113 bis, din 15.02.2016 Conform documentului menţionat în comuna Întregalde se găsesc următoarele monumente istorice (nr. crt, cod, denumire, adresa postală, datare):  Biserica de lemn " „Sf. Arhangheli” – Dealu Geogelului, situată în cătunul Cristeşti, sub Vf. Chicerii, la izvoarele văii Ivaşcanilor, fiind construită la 1742, de către meşterul Panta Crăciun. Cod. LMI - AB-II-m-A-00216.  Biserica de lemn " „Sf. Ilie” din Întregalde-Modoleşti, situată pe un tăpşan de pe malul strâng al văii Galda, în amonte de confluenţa acesteia cu pârâul Ghilcer. Cod LMI 2010 - AB-II-m-B-00240

Biserica de lemn " „Sf. Arhangheli – Dealu Geogelului Statul istoric şi de arhitectură

Cod RAN - Fără Cod LMI 2010 - AB-II-m-A-00216 Biserica este monument istoric, înscris în LMI 2010, ca obiectiv istoric, arhitectural şi urbanistic de importanţă naţională, care a jucat un rol major în viaţa socială şi spirituală a comunităţii. Tip sit: Lăcaş de cult – Biserică ortodoxă cu hramul „ Sf. Arh. Mihail şi Gavril”, ce funcţionează ca biserică parohială, pentru parohia ortodoxă română din satul Dealu Geoagiului. Localizare: Biserica este situată în cătunul Cristeşti, Satul Dealul Geogelului, pe un tăpşan de pe versantul stâng al văii cu acelaşi nume, la nr. 32. Istoricul lăcaşului: Conform unei inscripţii de pe ancadramenrul intrării situat deasupra intrării de pe latura de sud, Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Cristeşti, a fost construită în 1742, de către meşterul Panta Crăciun. Decorul sculptat al acesei intrări este identic cu cel al uşii spre naos, sub forma unui chenar pe motivul dintelui de lup şi altul în frânghie, cu traseu în trepte şi câteva frunze de iederă. Deschiderile din peretele dintre navă şi absidă, deschiderile sunt marcate prin ancadramente, cu soclu profilat, având partea superioară cioplită în trepte şi împodobite cu frunze de iederă. Biserica este construită în stil tradiţional, după un plan simplu, dreptunghiular cu pronos, naos şi absidă poligonală cu cinci laturi. Naosul şi absida poligonală sunt tăvănite cu câte o boltă în leagăn, cea a altarului fiind intersectată pe est, la capătul laturilor lungi, printr-un timpan racordat la restul laturilor printr-o suprafaţă trapezoidală. Cu excepţia absidei altarului, care sunt tencuiţi, pereţii exteriori păstrează bârnele aparente, reliefând consolele a căror crestături pornesc de la simpla cioplire, cu retragei succesive în unghi drept, ajungând la profilul „cap de cal”. În secolul al XIX-lea biserica cunoaşte o intervenţie constructivă importantă, prilej cu care nava a fost alungită spre vest cu 2,94 m. Tot acum peste naos a fost ridicat un turn clopotniţă scund, din lemn, cu secţiune pătrată şi coif înalt, frânt la mijloc şi evazat, iar pe latura de sud o prispă cu arcade semicirculare şi stâlpi ornamentaţi. După lucrările efectualte dimensiunile monumentului sunt: lungimea navei – 10,5; decroşul absidei 0,55; laturile absidei de 2,39 m, respectiv 1,34 şi 1,64 m. Pereţii interiori ai navei, inclusiv bolta au fost tencuiţi, fapt ce a dus la ascunderea picturii iniţiale. Frumuseţea ei mai putând fi imaginată astăzi după cea de pe tâmplă, cu imaginea frumoasă a unor sfiinţi şi o paletă coloristică foarte plăcută. Cele două registre cu medalioane de pe tâmplă, astăzi foarte deteriorate, sunt urmate de friza apostolilor, înşiruiţi pe un fundal de dealuri şi separate prin silueta unui copac. Icoanele sfiinţilor de hram reprezentate pe suprafaţa decroşurilor, deasupra unui decor de flori care se repetă pe spaţiul situat deasupra intrării. Icoanele împărăteşti de pe tâmplă (Deisis, Maria cu pruncul, Sfânta Troiţă şi Sfinţi Arhangheli Mihail şi Gavril), împreună cu icoanele prăznicar datează de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, fiind atribuite lui Simion Zuhravul de la Bălgrad. Cercetătoarea Ioana Cristache-Panait semnalează prezenţa a două icoane mai vechi, de secol XVII, provenite probabil de la un lăcaş anterior, o icoană prăznicar de mici dimensiuni, remarcabilă prin decorul bizantin al veşmintelor şi frumuseţea ţesăturii (în pătrate alb cu rosu). Alături de aceasta se remarcă icoana împărătească a Sf. Nicolae, ca arhiepiscop, alături de Isus şi Maria, având marginal scene din viaţa

sfântului. Icoanele cu legendele în limba slavonă, prezintă analogii cu icoana Sf. Ioan Predetici, de la Şilea, fiind atribuite aceluiaşi zugrav anonim. Zestrea partimonială a bisericii mai cuprinde şi alte valori deosebite, precum: icoane pe sticlă din centrul Laz, jilţurile crestate, sfeşnicele datând din sec. XVIII purtând semnătura meşterului Tecso Crăciun, ca şi cele de secol al XIX-lea, cu simbolul acvilei bicefale. Între cărţile de cult se remarcă tipăriturile bucureştene; Evanghelia de la 1750 şi Tirodul de la 1768, mărturii a relaţiilor strânse dintre romnânii de pe cele două laturi ale Carpaţilor, care au pătruns până în cele mai izolate aşezări din Transilvania. Toată această bijuterie se găseşte în grija unui crâsnic bătrân, de peste 80 de ani, care vine călare de la câţiva kilometri pentru a o mai deschide şi aerisi. Pe peretele monumentului de cult a fost prinsă o troiţă din lemn adusă din hotarul satului, prevăzută cu contrafişe la intersecţia braşelor şi un decor sculptat format din cercuri, rozete şi profil în formă de frânghie.

Descrierea zonei de protecţie: Zona de protecţie instituită în jurul lăcaşului se reduce la nivelul parcelei pe care aceasta este amplasată, fiind delimitat prin gardul de protecţie. În zona de protecţie, cu o suprafaţă de cca. 1970 mp, se va evita efectuarea de lucrări care pot provoca daune lăcaşului de cult. Alte intervenţii decât cele pentru înmormântări, în perimetrul acestei zone se va face doar după consultarea specialiştilor de la Ministerul Culturii şi Direcţiea Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu al jud. Alba. Zona protejată propusă este circumscrisă următoarelor coordonate topografice (Stereo 70)48:

X (long) 378428,95 378394,55 378386,09 378400,90 378440,59 378428,95

Y (lat) 532765,34 532772,75 532804,50 532819,84 532811,38 532765,34

Bibliografie: 1. http://biserici.org/index.php?menu=BI&code=7633 2. Cristache-Panait, Ioana (1987), Biserici de lemn, monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, Mărturii de continuitate şi creaţie românească, Alba Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei. 3. Cristache-Panait, Ioana (1993). Arhitectura de lemn din Transilvania, 1. Judeţele Alba, Mureş şi Harghita. Bucureşti: Editura Museion. Foto Ţeicu Mircea Rareş apud https://ro.wikipedia.org

48

După http://geoportal.ancpi.ro/geoportal/viewer/index.html

Biserica de lemn " „Sfântul Ilie” – Intregalde Statul istoric şi de arhitectură Biserica este monument istoric, înscris în LMI 2010, ca obiectiv istoric, arhitectural şi urbanistic de importanţă locală, care a jucat un rol major în viaţa socială şi spirituală a comunităţii. Cod RAN - Fără Cod LMI 2010 - AB-II-m-B-00240 Tip sit: Lăcaş de cult – Biserică ortodoxă cu hramul „ Sf. Ilie”, ce funcţionează ca biserică parohială, pentru parohia ortodoxă română din satul Intregalde. Localizare: Biserica este situată în partea de jos a satului Intregalde, în apropiere de Modoleşti, pe un tăpşan de pe versantul stâng al văii cu acelaşi nume. Istoricul lăcaşului: Conform unei insemnări de pe Antologhionul de Râmnic, aflată în patrimoniul său, Biserica Sf. Ilie, a fost construită şi sfiinţită la 5 iulie 1774. Biserica a mai suferit importante intervenţii în sec. al XIX-lea, când edificiul a fost reparat şi s-au făcut şi alte intervenţii asupra structurii originare, mai ales a părții de vest, care a fost alungită, prin ridicarea unei pridvor închis la intrare. Probabil tot acum biserica a fost tencuită la exterior. Planul construcției e dreptunghiular, cu absida decroșată, poligonală cu cinci laturi. Pronaosul este acoperit cu tavan drept, însă în zona grinzilor s-au intercalat în faza reparațiilor, mici bolți semicilindrice încadrând o calotă eliptică situată sub turn. Deasupra naosului este o boltă semicilindrică retrasă pe o bârnă, ce se reazemă pe console cioplite, ca cele de la exterior. Grinzile masive ale bolții naosului se îmbină în coadă de rândunică cu cele ale timpanului. Absida are o boltă semicilindrică, intersectată, în planul poligonal prin intermediul unor suprafețe plane, în console. Numai pereții și bolta altarului au rămas aparenți. Temele iconografice ale absidei sunt: Sfânta Troiță, Arhanghelul Mihail și Arhanghelul Gavriil cu cete îngerești; Năframa Veronicăi iar pe pereți: arhidiaconul Laurenție; Viziunea patriarhului Petru al Alexandriei; procesiune de arhierei etc. Zestrea picturală este atribuită zugravului Simon de la Alba Iulia. Descrierea zonei de protecţie:

Zona de protecţie instituită în jurul lăcaşului se reduce la nivelul parcelei pe care aceasta este amplasată, ocupată de cimitir, fiind delimitat prin gardul de protecţie. În imediata apropiere a bisericii se va evita efectuarea de lucrări care pot provoca daune lăcaşului de cult. Intervenţiile în perimetrul acestei zone se va face doar după consultarea specialiştilor de la Ministerul Culturii şi Direcţiea Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu al jud. Alba. Zona protejată propusă este circumscrisă următoarelor coordonate topografice (Stereo 70)49: X (long) 378415,662 378317,65 378307,649 378305,648 378346,654 378387,659 378415,662 378415,662

Y (lat) 528967,614 528919,608 528934,61 528949,612 528997,618 528988,617 528969,615 528967,614

Bibliografie: http://biserici.org/index.php?menu=BI&code=7633 Cristache-Panait, Ioana (1987), Biserici de lemn, monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, Mărturii de continuitate și creație românească, Alba Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei. Cristache-Panait, Ioana (1993). Arhitectura de lemn din Transilvania, 1. Județele Alba, Mureș și Harghita. București: Editura Museion. Opriș, Ioan; Bodea-Bonfert, Mihaela și Porumb, Marius (2001). Monumente istorice de pe Valea Arieșului - itinerarii culturale. București: Oscar Print Foto Ţeicu Mircea Rareş apud https://ro.wikipedia.org

49

După http://atlas.anpm.ro/atlas#

3.3. Identificarea amenajărilor valoroase Criteriile stabilite pentru identificarea amenajărilor valoroase sunt:  Vechimea amenajării;  Funcţiunea avută şi cea prezentă (loisir, administrativă, memorială, utilitară);  Valoarea ambientală şi peisageră în raport cu fondul construit. Pe baza acestor criterii, pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde au fost identificate următoarele obiective şi amenajri valoroase: În prima şi a doua categorie, se remarcă prin vechime, funcţiunea socială şi utilitară avută, obiectivele: A. Cele două biserici din lemn, din satele Dealu Geoagiului şi Întrgalde, obiective incluse în listele de patrimoniu. B. Bisericile de lemn de secol XIX, morile şi vâltorile care se mai păstrează. În ultima categorie putem include cu certitudine cel puţin trei obiective: 1. Imaginea satului Tecşeşti, în contextul mediului natural în care se găseşte. Tot aici mai putem include imaginea poienilor cu narcise şi cea a satului neolitic experimental, amenajat aici de către Asociația Culturală pentru Dezvoltare Durabilă Groove ON, în cadrul Muzeului Viu de la Tecșești. 2. Dealul Maruşcanilor cu satul Ilieşti şi cătunul Hărbia, pentru valoarea sa peisageră şi importanţa etnografică pe care o mai păstrează, prin gospodăriile de secol XVIII şi XIX care încă mai pot fi întâlnite aici, pierdute printre păduri şi livezi. 3. Imaginea cătunului Hărbeşti, aparţinând de satul Ilieşti, amplasat pe Dealul Maruşcanilor (Mocanilor), în preajma drumului de creastă. Din cele 7

gospodării care au fost odată aici mai sunt locuite două, restul gospodăriilor sunt părăsite, aflate la discreţia timpului şi a intemperiilor. Menţionăm existenţa aici a unei case din 1864, astăzi părăsită.

Imaginea cătunului Hârbeşti-Ilieşti

3.4. Date semnificative referitoare la construţii şi amenajari Pe lângă construcţiile valoroase incluse deja în listele de patrimoniu, conform LMI 2015, pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde mai pot fi întâlnite si alte construcţii; religioase, civile (case/gospodării), instalaţii tehnice populare, deosebit de valoroase, aşa cum aminteam mai sus. În acest context prezentăm un număr de 5 obiective, semnificative pentru arhitectura populară locală, atât bisericeşti cât şi laice, care nu sunt incluse în listele de patrimoniu, nefiind protejate, conform legii. Printre acestea menţionăm: Biserica de lemn de la Ghioncani – Întregalde

Statul istoric şi de arhitectură Cod RAN - Fără Cod LMI 2010 - fără Biserica nu este înscrisă în LMI 2010, ca obiectiv istoric, dar prin vechimea sa, prin arhitectură şi rolul jucat în cadrul comunităţii este un important monument de interes local, cu un rol major în viaţa socială şi spirituală a comunităţii. Tip sit: Lăcaş de cult – Biserică ortodoxă cu hramul „Sf. Nicolae’”, ce funcţionează ca biserică parohială, la parohia ortodoxă română din satul Ghioncani – Întregalde. Localizare: Biserica este situată în Satul Ghioncani, pe o terasă înaltă de pe versantul drept al Văii Galda. Istoricul lăcaşului: Potrivit tradiţiei, biserica a fost ridicată în anul 1877, pe un teren de 2,1/2 iugăre, teren donat de către Ioan Ghioancă. Tot acesta a mai donat pentru preot 4 iugăre, fânaţ şi loc

arător. Alături de Ghioancă la ridicarea bisericii au mai contribuit Gavril Băleanu, Teodor Bălţat, Vasile Ung şi Ion David50. Potrivit tradiţiei şi a mărturiilor oamenilor bătrâni din sat, biserica de lemn din Ghioncani a aparţinut iniţial satului Bucium Saşa. Când oamenii de aici şi-au ridicat o biserică din piatră au vândut vechea biserică din lemn celor din Bucium Poieni, de unde a ajuns la Mogoş, probabil la locuitorii celor din Micleştii Mogoşului. De aici proveneau şi locuitorii stabiliţi la „colibi”, vechea denumire a satului Ghioncani. Acest fapt sugerând că biserica a putut veni direct din Bucuim Poieni la viitorul sat Valea Galdei/Ghioncani. O altă tradiţie locală vorbeşte de ridicarea mircaculoasă a bisericii, cu banii găsiţi în mormântul unui cavaler, identificat şi săpat de un bou alb. Potrivit scrisorii care însoţea comoara, oamenii erau rugaţi să ridice cu banii, o biserică în amintirea lui. Oasele acestui luptător fiind îngropate sub o lespede albă, în preajma bisericii. Sub aspect arhitectural biserica se încadrează în categoria bisericilor sală construite în această parte a Apusenilor, fiind formate din naos, preonaos, o absidă poligonală decroşată şi un privdor pe latura de sud. Peste pronaos se ridică turnul clopotniţă prevăzut cu un coif piranidal, evazat la bază. Accesul spre naos şi pronaos se asigură prin cele două uşi spre pridvor. Iluminatul se realizează prin intermediul a trei ferestre de dimensiuni medii, dispuse 2 spre sud şi una spre nord, iar altarul prin cele trei ferestre dispuse pe 3 dintre laturile absidei. În interior tavanul este sub formă de boltă, delimitat spre est printr-o tâmplă, care face trecerea spre absida altarului. În preajma bisericii se găseşte cimitirul satului şi o troiţă din lemn cu pălărie în formă de ciupercă, deseori regăsite în zonă. Bibliografie: Cristian Florin Bota – Întregalde ieri şi astăzi (Monografie), 2016. Informaţii proprii din teren Biserica „Sf. Nicolae”, Popeşti – Întregalde

Statul istoric şi de arhitectură Cod RAN - fără Cod LMI 2010 - fără Biserica nu este înscrisă în LMI 2010, ca obiectiv istoric, dar prin vechimea sa, prin arhitectură şi rolul jucat în cadrul comunităţii, biserica este un important monument de interes local, cu un rol major în viaţa socială şi spirituală a comunităţii. Tip sit: Lăcaş de cult – Biserică ortodoxă cu hramul „ Sf. Nicolae”, ce funcţionează ca biserică parohială, la parohia ortodoxă română din Popeşti, filie a bisericii din Intregalde Localizare: Biserica este situată în Satul Popeşti, Istoricul lăcaşului: Potrivit Şematismului de la 1900, biserica de la Popeşti a fost ridicată la 1875, în onoarea Sf. Nicolae. Biserica a funcţionat ca filie a bisericii din Întregalde. Este construită din lemn de brad, în timpul preotului Iosif Nistor (1853-1878), şi face parte din categoria bisericilor cu pridvor, având bune analogii constructive cu cea din dealu Geoagiului, dar este mai mică şi mai puţin ornamentată.

50

Şematism 1900, p. 146

Fiind amplasată în coastă a fost necesară ridicarea fundaţiei, de piatră mai a cărei înălţime scade treptat de la vest la est. Arhitectural biserica se încadrează în categoria bisericiilor de lemn, fiind formată din naos, pronaos şi absidă poligonală, decrosată. Accesul se realizează prin peretele de sud, direct în pronaos, prin intermediul unui târnaţ îngust, pe toată lungimea laturii de sud, cu stâlpi prevăzuţi cu arcade. La o dată ulterioară în faţa intrării de pe latura sudvestică s-a scos unul dintre stâlpi şi s-a anexat un pridvor de formă pătrată, accesibilă din exterior printr-o scară de lemn şi prevăzută cu acoperiş independent, în patru ape. Naosul şi absida sunt acoperite cu câte o boltă în leagăn, despărţite printr-un timpan din lemn, racordat cu restul laturilor printr-o suprafață trapezoidală. Deasupra naosului s-a ridicat un turn clopotniţă din lemn, prevăzut cu foişor din lemn, închis cu scândură prinsă vertical şi ornamentată la partea inferioară cu motive vegetale trilobate. Pentru iluminatul acestuia au fost prevăzute un număr de opt ferestre mici, în arcadă, prevăzute cu obloane (câte două pe fiecare latură). Coiful ascuţit la partea superioară este frânt şi evazat de la mijloc. Iniţial acoperit cu şindrilă, cândva la mijlocul sec. XX aceasta a fost înlocuită cu tablă. Învelitoarea la nivelul naosului şi pronaosului este de asemenea fragmentată, mult mai abruptă în partea inferioară, şi datorită bolţii circulare, pentru ca de la mijloc unghiul de îmbinare a celor două ape să devină mai mare, linia de imbinare ajungând până sub foişorul turnului. Pe latura vestică acoperişul este simplu, uşor evazat la nivelul ţiglei de jos. La exterior atât naosul şi pronaosul cât şi absida poligonală a fost tencuite tradiţional, cu un amestec de var şi nisit şi finisate (văruite) cu var. Iluminatul naosului se realiza prin intermediul a două ferestre situată pe latura sudică şi a uneia pe latura opusă, în timp ce absida altarului este iluminată prin două ferestre de mici dimensiuni situate pe latura sudică şi sud-estică. Se remarcă la exteriorul absidei altarului, prezenţa la fiecare colţ a unor stâlpi din lemn, fixaţi pentru a sprijini structura acoperişului, formând pseudocoloane coloane. În micuţul cimitir din împrejurul bisericii se mai păstrează şi câteva cruci de piatră dintre care cea mai veche aparţinând preotului Gheorghe Crişan, decedat în 1912. Tot în faţa bisericii se găseşte o interesantă troiţă din lemn, în formă de cruce, prevăzută cu acoperiş în două ape şi având braţele laterale prevăzute cu cruce dublă. Peste crucea iniţială este suprapusă o cruce a sf. Andrei, având la capătul fiecărui braţ o nouă cruce clasică. Troiţa fixată într-un bloc de piatră se găseşte într-o fază avansată de degradare. Bibliografie: - Şematismului veneratului cler al Ariediecesei Metropolitane Greco-Catolice Române de Alba Iulia şi Făgăraş, 1900, p- 143. - Mărturii de la preotul din Tecşeşti, Tecşa Mihai - Observaţii la faţa locului

Biserica de lemn de la Tecşeşti – Întregalde Statul istoric şi de arhitectură Cod RAN - Fără Cod LMI 2010 - fără Biserica nu este înscrisă în LMI 2010, ca obiectiv istoric, dar prin vechimea sa, prin arhitectură şi rolul jucat în cadrul comunităţii, biserica este un important monument de interes local, care a catalizat o perioadă importantă viaţa socială şi cea spirituală a comunităţi locale. Tip sit: Lăcaş de cult – Biserică ortodoxă cu hramul „ Sf. Gheorghe’”, ce funcţionează ca biserică parohială, la parohia ortodoxă română din Tecşeşti. Biserica este filie a celei de la Dealul Geoagiului. Localizare: Biserica este situată în Satul Tecşeşti, pe versantul stâng, în amonte de Cheile Tecşeştilor. Istoricul lăcaşului: Deşi a intrat relativ recent în memoria documentelor, numele satului Tecşeşti apărând în documente de abia la începutul sec. XX, aşezarea de aici este mult mai veche, începuturile sale coborând către sfârşitul sec. al XVII-lea. Mica comunitate de aici a avut propriul său lăcaş de închinăciune, a cărei urma s-au păstrat până recent, prin fruntariul prispei, aflat la casa lui Tecşa Maria. Acesta a fost adus aici de la vechea biserică, la începutul sec. XX şi suprapusă faţadei. Fruntariu este o frumoasă piesă de arhitectură tradiţională, format dintr-o succesiune de arcade şi stâlpi sculptaţi, pe suprafaţa căreia se găseşte o inscripţie de lemn. Pe aceasta se mai putea citi cu ani în urmă cuvântul biserică, o cruce crestată, anul 1700, „meşteri ... 100”, iar în faţa unei invocaţii simbolice „Mihu Burca ot na”, cu referire la meşterul care a ridicat-o 51. Biserica actuală a fost construită la începutul sec. XX, lângă acelaşi stejar secular, în timpul preotului Iacob Petric (1832-1924). În 2004 biserica a fost renovată, prilej cu care a fost tencuită la exterior cu tencuială de var şi înlocuită tabla de acoperiş cu tablă de tip „Lindab”. Biserica de la Tecşeşti a funcţionat ca filie a celei de la Cristeşti-Dealu Geoagiului şi Popeşti. De cca. 30 de ani cele trei biserici sunt păstorite de către preotul Mihai Tecşa. Semnalăm existenţa unei troiţe din lemn, fixată pe peretele de nord a bisericii, troiţă care potrivit tradiţiei a constituit reperul în jurul căreia se făcea slujba, când s-a format crângul, înainte de ridicarea primei biserici. Troiţa a fost sculptată, decorul fiind format din chenare convergente, frânghii, dinţi de lup, romburi, rozete şi cercuri cu crestături geometrice52.

Descriere Biserica de lemn din Tecşeşti este una tradiţională, cu plan dreptunghiular, abida poligonală decroşată, cu cinci laturi. Nava principală are dimensiunile navei de 10 x 6 m, decroş 0,91 m spre sud, respectiv 0,84 nord şi laturile 1,91 m x 1,74 x 1,57 x 1,80 şi 1,90 latura de est. În interior peste naos, tavanul este de formă de boltă semicilindrică

51 52

I. C. Panait, 1987, 81 Ibidem.

aplatizată, retrasă de la linia pereţilor, tavan drept peste pronaos şi altar, racordat la pereţi prin suprafeţe înclinate53. De la vechea biserică s-au păstrat vechi cărţi bisericeşti (Apostol, Bucureşti, 1743; Cazanii Râmnic, 1781), dar şi două icoane de tâmplă, precum icoana Maicii Domnului cu Pruncul, atribuită lui Ioan de la Beriu şi datată 1777, precum şi acea a arhanghelului Gavril, cu sculptură postbrâncovenească.

Bibliografie:  Cristian Florin Bota – Întregalde ieri şi azi, Alba Iulia, 2016;).  Ioana Cristache Panait, Biserici de lemn monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei. Mărturii de continuitate și creație românească, Alba Iulia, 1987.  www.karpatenwilli.com/apuseni/tecsesti.htm  Informaţii preot Tecşa Mihai Gospodăria familiei Hârbea Viorica din din Ilieşti - Întregalde Gospodăria aparţine doamnei Hârbea Viorica a Moruşcanilor, din satul Ilieşti comuna Întregalde. Potrivit tradiţiei locale şi a mărturiei proprietarului casa ar fi fost construită, cânva la sfârşitul sec. XVIII sau începutul sec. XIX, de către un fugar din armata austriacă, pe nume Constantin, a Moruşcanilor. Casa a fost ridicată într-un areal cu multă pădure de brad căzută în urma unei furtuni, din trunchiuri de brad rotunde. Primii proprietari păstraţi în memoria familiei actuale sunt C-tinul Moruşcanilor şi fiul acestuia Anton(iu). De la aceştia ajunge la familia Hârbea, bunica actualei proprietare născută în 1889 aşa a cunoscut casa, moştenită de la tatăl său. Gospodăria cuprinde casa de locuit, bucătăria, cămara, coteţul porcilor şi poiata. 53

Ibidem, nt. 2.

Planul construcţiei: Casa de locuit, amplasată perpendicular pe coasta dealului (N-S), a fost construită la sfârşitul sec. al XVIII-lea sau începutul sec. al XIX-lea, din lemn de brad rotund, legat în chiotori şi văcălit cu pământ. În plan orizontal casa este formată din două camere cu dimensiunile de 4 x 4 m şi un târnaţ spre răsărit, pe toată lungimea acesteia, cu balustradă de scândură. Casa a suferit unele modificări în 1960, când actualii proprietari au adus trei meşteri care au cioplit pereţii din lemn rotund, transformându-l în bârne. Tot acum tinda iniţială a fost transformată în cameră şi a fost închis târnaţul în partea de sus cu geamuri, pentru o mai bună protecţie termică. Iluminatul se realizează prin două geamuri, câte unul la fiecare cameră. Geamurile iniţiale de dimensiuni mai mici, au fost modificate, de asemenea în 1960, când au fost aduse la dimensiunile de 1,20 x 1,80 m. Accesul în târnaţ de face la capătul de nord-est, de unde se intră separat în fiecare cameră. Fundaţia este ridicată din piatră locală legată cu pământ, adăpostind la sud un beci de 3 x 4 m, fără gârlici. Acoperişul de paie, este unul tipic “Ţării Moţilor”, foarte înalt şi gros, fapt ce-i conferă întreagii construcţii are o înălţime de 10 m, în punctul cel mai înalt, din care 2,30 m este înălţimea camerei. Desigur, acoperişul a suferit în decursul timpului mai multe refaceri, ultima refacere fiind făcută în prima parte a sec. XX. Deversarea fumului de la sistemul de încălzire în pod, a dus la depunerea şi acumularea pe partea inferioară al acestuia a unui strat gros de funingine, care constituie el însuşi o peliculă protectoare împotriva aprinderii accidentale. Temelia: Fundaţia casei adaptată la teren şi la prezenţa beciului, este realizată din piatră cu liant din pământ. Pereţii: Iniţial ridicaţi din trunchiuri rotunde de brad, văcălite la exterior cu pământ, în anul 1960 au fost cioplite şi transformate în bârne, fără a mai fi văcălite. Şarpanta: Este realizată în patru ape, fără corni centrali, doar traversele ( scăriţe), care sprijină vârful cornilor de pe latura opusă. În plan orizontal leţurile care susţin paiele sunt bătute cu cuie de fier, iar cadrul streşinarelor este susţinut de capetele cununilor laterale. Materialul învelitor: paie scuturate şi călcate, alternate cu nuiele de mesteacăn; acoperişul a fost refăcut ultima dată în perioada interbelică. Astăzi vârful acoperişului, afectat de timp şi intemperii, este protejat printr-un şir de şindrilă dispus de o parte şi de alta a vârfului casei. Pavimentul: pământ bătătorit Starea actuală a construcţiei este relativ bună, vârful acoperişului fiind afectat de timp şi intemperii fiind protejat prin câte un rând de şindrulă, pe fiecare latură. Necesită restaurare. Semnificaţia documentară: Gospodăria ilustrează tipul arhaic specific aşezărilor umane din zona Munţilor Apuseni, a căror economie de bază a fost şi a rămas agricultura, în special creşterea animalelor mari. Arhitectura sa are la bază o arhitectură a lemnului şi a pietrei, materiale care se găseau în imediata apropiere şi care puteau fi folosite fără oprelişti. ANEXE – Scurtă Descriere Cămara Cămara, amplasată în partea estică a casei de locuit, la cca. 9 m, este o construcţie realizată din lemn, pe fundaţie de piatră, cu o singură cameră şi târnaţ suspendat pe console de lemn, inchis cu balustradă de scândură pe două părţi. Fundaţia din piatră locală fără liant este mai înaltă spre sud, unde sub podul târnaţului a fost amenajat un adăpost pentru păsări. Accesul în târnaţ se face de la capătul nord-vestic, iar în cămară din partea de sud. Construcţia cu dimensiunile de 4 x 5 m, se remarcă prin stâlpii pridvorului, relalizaţi sub formă de două rombrui suprapuse delimitate la mijlor prin două inele. Acoperişul înalt în 4 ape este marcat la vârf prin trei corni centrali pentru protecţia acestuia împotriva vânturilor puternice. Bucătăria

Bucătăria este amplasată la cca. 8 m spre nord-est de casa de locuit, între aceasta şi cămară. Este o construcţie suprapusă, formată dintr-o cameră de 3 x 3 m, ce se continuă spre vest cu amplasamentul cuptorului. Accesul se face dinspre partea de est, iar spre sud are o mică fereatră care asigură iluminatul natural al încăperii. La subsolul acesteia se găseşte o altă încăpere, de formă pătrată, utilizată ca beci şi depozit de alimente. Clădirea este acoperită cu şindrilă. Accesul se face prin partea sudică, pe acela-şi perete fiind şi o mică fereastră care asigură iluminatul natural al încăperii. Coteţul porcilor Este construcţia cea mai depărtaată dde casă, fiind amplasată la est de locuinţă. Este o construcţie de formă dreptunghiulară, realizată din bârne, cu acoperiş piramidal înalt. Accesul se face pe latura mică dinspre vest. Poiata Este o construcţie din lemn destinată animalelor, amplasată la vest de casa de locuit, formată din două încăperi, din care una este utilizată pentru cal. În acoperişul acestuia este practicată o deschidere, prin care se putea introduce în podul construcţiei fânul necesar animalelor. Pentru mai multe date a se vedea fişa în anexa 3Casa familiei Ciulea din cătunul Hârbeşti - Dealu Geoagiului Casa aparţine lui Ciulea Vasile, fost zidar, cu o vârstă de peste 85 de ani, astăzi plecat din sat. Casa a îndeplinit funcţia de locuinţă permanentă, fiind ridicată pe proprietatea familiei.

Potrivit unei însemnări de pe o cosoroaba târnaţului, casa a fost ridicată în a doua parte a sec. al XIX-lea, respectiv în anul 1864. Pentru o atare vechime pledează şi alte elemente din arhitectura construcţiei, respectiv fundaţia, modul de îmbinare a bărnelor, planimetria, acoperişul etc. Planul construcţiei: Casa de locuit, amplasată pe curba de nivel, cu faţa spre sud. Întreaga construcţie este amplasată pe o fundaţie din piatră legată cu pământ, in interiorul căreia a fost construită pivniţă de formă relativ pătrată, cu latura de 4,30 m. Peste fundaţie este amplasată locuinţa propriu-zisă, cu dimensiunile de 7,93 x 4,89 m, formată din două camere, inegale ca suprafaţă şi un târnaţ de colţ, pe două laturi. Târnaţul prevăzut cu balustradă de scândură până la înălţimea de cca. 1 m, este delimitat la exterior prin 6 stâlpi de susţinere spre est şi 3 spre sud, fixaţi în arcade, care susţin cosoroaba. Pereţii sunt realizaţi din bârne de fag, fixate în chiotori, netencuită la exterior. Prinderea diferitelor elemente (ex. căpriorii de cosoroabă) se realizează prin cuie din lemn. Iluminatul cameri se realizează prin două geamuri, modificate în anii 60, când vechile geamuri pătrate, cu patru ochiuri dispuse în cruce au fost înlocuite cu actualele geamuri, mai mari, duble şi în două şi trei canate. La camera mică (tindă) iluminatul se face printr-un singur geam, mai mic şi prin cele două ochiuri din uşă. Accesul în târnaţ de face la capătul de nord-est, iar în casă de pe latura de sud, de unde se intră în tindă apoi în camera mare. Acoperişul de paie, este unul tipic “Ţării Moţilor”, foarte înalt şi gros, fapt ce-i conferă întreagii construcţii are o înălţime de 10 m, în punctul cel mai înalt, din care 2,30 m este înălţimea camerei. Desigur, acoperişul a suferit în decursul timpului mai multe refaceri, ultima refacere fiind făcută în prima parte a sec. XX. Deversarea fumului de la sistemul de încălzire în pod, a dus la depunerea şi acumularea pe partea inferioară al acestuia a unui strat gros de funingine, care constituie el însuşi o peliculă protectoare împotriva aprinderii accidentale. Temelia: Fundaţia casei adaptată la teren şi la prezenţa beciului, este realizată din piatră locală, cu liant din pământ. Pereţii: Iniţial ridicaţi din bârne de brad, fără a fi tencuite la exterior.

Şarpanta: Este realizată în patru ape, fără corni centrali, doar traversele ( scăriţe), care sprijină vârful cornilor de pe latura opusă. În plan orizontal leţurile care susţin paiele sunt bătute cu cuie de fier, iar cadrul streşinarelor este susţinut de capetele cununilor laterale. Materialul învelitor: paie scuturate şi călcate, alternate cu nuiele de mesteacăn; acoperişul a fost refăcut ultima dată pe la mijlocul sec. XX. Astăzi acoperişul afectat de timp şi intemperii, dă semne de degradare la nivelul straşinilor şi a muchiilor. Pavimentul: pământ bătătorit în bucătărie şi foastăne de lemn peste beci, în camera mare. Organizarea interiorului: În camera mare (spre vest) se mai păstrează două laviţe de lemn cu spătar războiul de ţesut montat şi un blidar. În a doua cameră (tindă) se mai păstrează o parte dintr-o sobă de fontă Starea sa de conservare este deficitară, necesitând reparaţii la acoperiş şi la camera mare, unde tencuiala din colţul de nord-vest este căzută, peretele găurit de se vede afară. În prezent gospodăria este abandonată, după moartea proprietarilor, urmaşii sunt plecaţi din sat. Semnificaţia documentară: Casa ilustrează tipul arhaic de locuinţă, specific aşezărilor umane din zona Munţilor Apuseni, a căror economie de bază a fost şi a rămas agricultura, în special creşterea animalelor mari. Arhitectura sa are la bază o arhitectură a lemnului şi a pietrei, materiale care se găseau în imediata apropiere şi care puteau fi folosite fără oprelişti.

3.5. Concluzii referitoare la elementele care necesita proteţie şi la natura acestora Studiul istoric aferent PUG Întregalde vine să exemplifice câteva metode de lucru pe ţesutul urban al satului reşedinţă de comună, care este aşezarea cea mai reprezentativă din acest punct de vedere şi care cunoaşte modificări importante mai ales în ultimii ani, datorită accentuarii interesului turistic pentru zonă, şi tendinţa unui număr tot mai mare de orăşeni de a-şi ridica aici case de vacanţă. Ca o caracteristică generală putem aminti faptul că majoritatea ţesutului urban, vechi, care mai păstrează elemente şi obiective de arhitectură populară, unele cu o certă valoare istorică şi care necesită protecţie, sunt amplasate în afara acestei zone (satele Ilieşti, Popeşti, Marineşti). La acestea se leagă organic în plan arhitectural vechea biserică de lemn Sfântul Ilie din Întregalde-Modoleşti. Cu toate acestea şi aici mai există case tradiţionale vechi, chiar dacă acestea au suferit în decursul timpului anumite primeniri (extinderi, schimbarea învelitorii acoperişului etc.), dar o cunoaştere adecvată al acestora impun studii de teren cu personal specializat. În loc de concluzie putem menţiona: 1. Prezenţa unei zone de ţesut istoric care presupune protecţie şi în cadrul căruia sunt diseminate elemente incluse sau nu în listele de patrimoniou; 2. Existenţa unor zone complexe mixte ca structură istorică şi vecinătăţi imediate, cu elemente şi funcţiuni difrerite (Zona centrală a aşezării) 3. Elemente deosebite, dar care în contextul unei dezvoltări durabile, pot susţine prin diverse caracteristici (arhitectură tradiţională, tenică populară, fond construit), care pot constitui situri sau elemente construite valoroase aflate în cadrul actualelor intravilane (Mori de apă, Vâltori etc.), inclusiv elementele cuprinse în cadrul expoziţiei etnografice existente în satul reşedinţă de comună. 4. Elementele urbanistice şi zonele de interes istoric şi spiritual sunt reprezentate de vechile lăcaşuri de cult din comună (sec. XVIII-XIX). În analiza acestor elemente se are în vedere:  Delimitarea optimă a zonelor de intervenţie şi/sau de protecţie pentru protejarea unui sit arheologic, ansamblu sau monument istoric, inclus sau

nu în listele de patrimoniui. Nu este cazul în cadrul teritoriului administrativ.  Definirea activităţilor posibile în zonele respective şi posibilităţile de utilizare a clădirilor/ansamblurilor în contextul unei dezvoltări durabile. Nu este cazul în cadrul teritoriului administrativ. În acest context considerăm ca o primă măsură, esenţială însă, este delimitarea zonei de studiu în actualul context urban, pentru fiecare sit sau element construit, în condiţiile în care modificările şi transformările ţesutului urban nu pot fi aplicate măsuri de protecţie generalizate la scare întregii aşezări. Această delimitare fiind făcută prin Zonele şi subzonele istorice de referinţă. În cazul satelor comunei Întregalde nu putem vorbi cu adevărat, în înţelesul legii de zone şi subzone istorice de referinţă, ţinând seama de structura vetrei, vechimea, valoarea şi amplasarea posibilelor structuri de valoare În condiţiile unei dezvoltări urbanistice şi economice aleatorii, a unei birocratizări excesive şi a inexistenţei unei legislaţii mai dure (punitive) pentru nerespectarea prevederilor de protecţie a fondului istoric construit, este necară studierea fiecărui caz în parte şi propunerea lui spre protecţie într-un cadru care să-l pună în valoare, să-i dea sens cultural şi o funcţiune adecvată în actualul context de dezvoltare urbanistică. În conservarea şi păstrarea unora dintre cele mai vechi şi valoroase elemente de arhitectură populară o au autorităţile locale, care pot influenţa atât actualii cât şi viitorii proprietari (inclusiv prin măsuri coercitive), de a demola sau distruge clădiri cu valoare patrimonială locală.

3.6. Identificarea spaţiilor şi perspectivelor valoroase O caracteristică a teritoriului aflate în studiu este îmbinarea armonioasă dintre imaginea dealurilor a căror culmi domoale coboară abrupt spre văile mărginaşe, flancate spre est şi sud de culmile stâncoase ale culmii Trascu-Ciumerna, cu sectoarele spectaculoase de chei, formate din Cheile Întregalde, Găldiţa şi Turcului, oferind o perspecivă deosebită atât dinspre localitatea de reşedinţă spre munte, cât şi dinspre munte spre satele din vale şi cele de pe culmi (Dealu Geoagiului, Popeşti, Ilieşti şi Sfârcea O perspectiva deosebită asupra întregii zone ne este oferită de culmile şi vârfurilor cele mai înalte ale zonei, precum: Vf. Căpăţânii; Vf. Dogu, Piatra Capri, Colţu Rotund, Dealu Măgurii şi Piatra Cetii. Vizibilitatea se îndreaptă atât spre zonele de habitare cât şi spre formele de teren pozitive şi negative de teten, în cadrul căruia acest proces are loc. Imaginea locurilor este întregită de perspectivele oferite de sectoarele de chei, unde relieful rezidual, format din abrupturi stâncoase, creste şi colţi de stâncă, prezenţa trenelor de grohitiş, a formelor de exo şi endo-carst, se imbină cu elemente de vegetaţie specifică, săracă şi pipernicită, atârnată în crăpăturile stâncilor. Dar vizitatorul acestor locuri, care se încumetă să urce aceste povârnişuri, râmâne uimit de frumuseţea unor specii relicve, sau rare, precum Floarea reginei sau Floarea de colţ (Queen Flower), narcisa (Narcissus poeticus), diferite varietăţi de urechiuşă (Sempervivum tectorium) sau colilie (Stipa pennata). La toate acestea se mai adaugă câmpurile de lapiezuri din zona Ciumerna – Striglău şi Tecşeşti, care privite de departe se văd mai degrabă ca turme de oi la păscut. Endocarstul în zonă este marcat prin existenţa unor cavităţi naturale/peşteri, cunoscute localnicilor din cele mai vechi timpuri, utilizate uneori pentru adăost. Peşterile sunt cavităţi rezultate în urma descompunerii calcarului de către apa infiltrată în masa rocilor de calcar pe parcursul milioanelor de ani. Cele mai cunoscute peşteri din zonă sunt. Bisericuţa, Burduvoaia, Peştera Brânzii şi Peşterile din Poiana ascunsă. Toate acestea sunt peşteri de mici dimensiuni şi uşor accesibile pentru turiştii care dispun de o sursă de lumină. Pentru frumuseţea şi unicitatea lor, pentru speciile relicte pe care le adăpostesc, unele areale din teritoriul comunei Întregalde au fost declarare 5 rezervaţii naturale de interes naţional ori monumente ale naturii, definite conform legii:  Rezervaţia naturală Cheile Întregălzii. Este o arie protejată de interes naţional, categoria IV-a IUCN, situată în partea central estică a Munţilor Trascău, pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde. A fost săpate în decursul

timpului prin pachetele de calcare jurasice de către râuleţul Galda, astăzi în lungul lor fiind străbătute de DJ 107 K Galda de Jos – Mogoş.  Rezervaţia Naturală Cheile Găldiţei şi Turcului. Este o rezervaţie mixtă, , categoria IV IUCN, cu o suprafaţă de 80 ha, situată pe latura nordică a culmii Ciumerna, în apropiere de confluenţa Văii Găldiţa şi afluenţii săi Drogu şi Turcu, cu Valea Galdei.  Rezervaţia Naturală Cheile Tecşeştilor: Este o rezervaţie mixtă, geologică şi peisagistică, categoria IV IUCN, cu o suprafaţă de 5 ha, situată pe cursul superior al văii Cetea, între masivele carstice Piatra Cetii (1234 m) şi Vf. Prisecii (1150 m), la o altitudine cuprinsă între 750 și 1150 m, pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde, la limita teritorială a acesteia cu comuna Stremţ.  Piatra Cetii: Este o rezervaţie mixtă, geologică şi peisagistică, categoria IV IUCN, cu o suprafaţă de 75 ha, situată la limita estică a Munţilor Trascău, în hotarul comunelor Întregalde, Galda de Jos şi Stremţ. În interiorul ariei protejate sunt întâlnite abrupturi stâncoase, fenomene endo şi exocarstice, în calcare jurasice, marne, gresii şi conglomerate de vârstă cretacică, alături de marne, gresii şi fâneţe.  Poienile cu narcise de la Tecşeşti: Este o arie naturală de interes naţional, corespunzând categoriei IV-a IUCN, de tip botanic, situată pe teritoriul satului Tecşeşti. Rezervaţia are o suprafaţă de 2 ha, şi conservă o specie de narcisă (Narcissus stellaris), ocrotită prin lege (cu efect peisagistic), numită de localnici rușculiță. Pentru zone naturale de interes local ce necesită protecţie pentru valoarea lor peisagistică, condiţiile de autorizare şi de executare a construcţiilor, vor fi stabilite de către consiliile judeţene, având în vedere păstrarea calităţii mediului natural şi a echilibrului ecologic. Rezervațiile naturale menţionate au fost declarate arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000, publicată în M. O. al României, Nr.152 din 12 aprilie 2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - zone protejate[4] Toate rezervaţiile naturale protejate amintite, cu o suprafaţă de 187 ha, sunt incluse în situl de importanţă comunitară „Trascău”. Ele constituie atât obiective de interes ştiinţific, dar mai ales obiective de interes turistic deosebite, pe baza cărora se poate dezvolta o activitate turistică, benifică economic pentru comunitate.

Cap. IV Reglementări 4.1 Reglementări pentru Monumente Istorice clasate în LMI 2010 b. Descrierea metodei de definire a zonelor construite protejate. Metoda de definire a zonelor construite protejate este cea stabilită de lege. Zonele construite protejate (prescurtate ZCP), sunt zonele natural sau construite, delimitate geografic şi/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural şi/sau cultural şi sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu – cf. Art. 1, alin. (2) din Legea nr. 5/2000 şi OUG nr. 7/2011, nr. 43. Aceste zone reprezintă obiective de interes public, remarcabile din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, artistic, religios, social, ştiinţific, tehnic sau al peisajului cultural şi au un rol important în păstrarea memoriei culturale – cf. Preambul la OMTCT nr. 562/2003. Totodată teremnul defineşte şi acele zone din teritoriul administrativ al oraşelor şi comunelor în care construcţiile, cadrul natural şi activităţile umane prezintă calităţi (istorice) a căror protejare reprezinta un interes public – cf. Art. 18 din OMTCT nr.562/2003. Potrivit art. 17 din Metodologia de elaborare şi conţinutul-cadru al documentaţiei de urbanism pentru zonele construite protejate (PUZCP) “Zonele construite protejate reprezintă zone din teritoriul administrativ al oraşelor şi comunelor în care construcţiile, cadrul natural şi activităţile umane prezintă calităţi (istorice) a căror protejare reprezintă un interes public. Aceste zone se definesc şi se delimitează prin studii istorice, arhitecturale, urbanistice, peisagistice etc. şi prin planuri urbanistice ale zonelor construite protejate, integratoare ale acestora. Ele se instituie prin hotărâri ale Consiliilor locale şi se protejează prin acţiunea acestora şi a celorlalţi protectori legali.” În funcţie de importanţa lor zonele construite protejate sunt de două categorii: 1. Categoria A. - Zonele protejate construite de interes naţional (definite prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000 - Secţiunea a III-a – zone protejate), care cuprind: - Valori de patrimoniu cultural de interes naţional (monumente istorice de valoare naţională excepţională) reprezentate de: o - situri arheologice: - Nu se cunosc pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde o - monumente şi ansambluri de arhitectură: - Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” din Dealu Geoagiului, cod LMI 2015 – AB-II-m-A-00216.

2. Categoria B. - Zonele protejate construite de interes local (definite prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000 - Secţiunea a III-a – zone protejate), care cuprind: - Valori de patrimoniu cultural de interes local (monumente istorice de interes local) reprezentate de: o - situri arheologice (lipsesc pe teritoriul administrativ): - Nu sunt identificate pe teritoriul administrativ al comunei. o - monumente şi ansambluri de arhitectură, : - Biserica de lemn „Sf. Ilie din Întregalde, cod LMI 2015 – AB-II-m-B00240

c. Criterii de definire/delimitare a zonelor construite protejate Potrivit OMTCT 562/2003, definirea/delimitarea zonei construite protejate se face pe baza utilizării criteriilor de definire (stabilirea suprafeţei de manifestare a criteriilor (istorice, urbanistice, funcţionale, de vizibilitate, etc.), decelarea calităţii diferitelor componente ale zonei, delimitarea zonei istorice protejate) - ANEXA 1



Stabilirea suprafeţei de manifestare a criteriilor (istorice, urbanistice, funcţionale, de vizibilitate, etc.).  Decelarea calităţii diferitelor componente ale zonei.  Delimitarea zonei istorice protejate. Acelaşi document la art. 8, arată că în Planurile Urbanistice Generale ale localităţilor se procedează la delimitarea primară a zonelor construite protejate (evidenţiate ca unităţi teritoriale de referinţă). Obligaţia elaborării planului urabanistc zonal pentru zone construite protejate (PUZCP), ca obligaţie a primăriei va fi înscrisă în regulamentul local de urbanism aferent PUG. Zonele construite protejate se se delimitează prin studii istorice, arhitecturale, urbanistice, peisagistice, etc. şi prin planuri urbanistice ale zonelor construite protejate, integratoare ale acestora. Ele se instituie prin hotărâri ale Consiliilor locale şi se protejează prin acţiunea acestora şi a celorlalţi protectori legali . Pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde nu putem vorbi de existenţa unor ansambluri urbane cu o valoare arhitecturală/istorică, dar există două monumente istorice cu valoare ahitecturală şi religioasă, care impun stabilirea unor zone construite propejate . Delimitarea zonelor protejate urmăreşte păstrarea zonei protejate cât mai mult şi cât mai bine posibil, controlul intervenţiilor de orice fel - defrişări, distrugeri, reparaţii, modificări, demolări, construcţii noi, săpături care să afecteze subsolul etc. şi punerea în valoare a zonei protejate pentru îmbunătăţirea calităţii mediului şi a vieţii locuitorilor, pentru turism nedistructiv.

d. Definirea zonelor construite protejate, dupa tip şi grad de proteţie Potrivit art. 1 (2) din Legea nr. 5 /2000, zonele protejate sunt zonele naturale sau construite, delimitate geografic şi/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural şi/sau cultural şi sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu. Zona Construită Protejată este Zona din teritoriul administrative care se defineşte şi delimitează prin studiul istoric general şi a cărei protejare este justificată de prezenţa unor valori istorice, arhiturale, urbanistice, peiisagere - reprezinta un interes public . Zonele protejate sunt de doua tipuri: ◦ zone construite protejate şi ◦ zone naturale protejate sau zone cu valoare peisagistică. 





După tipul lor zonele construite protejate se împart în: Zone construite protejate de interes naţional: se instituie pentru protejarea unuia sau mai multor imobile înscrise în Lista monumentelor istorice şi clasate ca monument istoric de clasă valorică A. În această categorie sunt încadrate:  Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” din Dealu Geoagiului, cod LMI 2015 – AB-II-m-A-00216. Zone construite protejate de interes local: se instituie pentru protejarea unuia sau mai multor imobile înscrise în Lista monumentelor istorice, clasate ca monument istoric de clasă valorică B. Din această categorie face parte situl arhitectural şi istoric:  Biserica de lemn „Sf. Ilie din Întregalde, cod LMI 2015 – AB-II-m-B-00240 Zone de proteţie arbitrară ale monumentelor istorice izolate, reprezentate în general prin raze de protecţie care se instituie în jurul unor descoperiri întâmplătoare sau semnalate, până la clarificarea situaţiei acestora.  Nu este cazul

În primul caz: - Autorizarea executării construcţiilor în zonele care cuprind valori de patrimoniu cultural construit, de interes naţional, se face cu avizul conform al Ministerului Culturii şi Cultelor şi al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei.

- Pentru zonele care cuprind valori de patrimoniu cultural construit, de interes local, declarate şi delimitate prin hotărâri a consiliului judeţean, autorizarea se face cu avizul serviciilor publice descentralizate de la nivel judeţean. - Pentru executarea lucrărilor de construcţii, care au ca obiectiv cercetarea, conservarea, restaurarea sau punerea în valoare a monumentelor istorice, autorizarea se va face cu avizul conform al Ministerului Culturii şi Cultelor, conform legii.

În cazul zonelor naturale protejate (parcuri naţionale, rezervaţii naturale, precum şi alte zone protejate, de interes naţional, delimitate potrivit legii): - Autorizarea executării construcţiilor se face cu avizul Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei. Menţionăm faptul că pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde există rezervaţii naturale protejate, definite conform legii:

e. Descrierea naturii şi calităţii zonelor construite protejate Dupa natura interesului public, zonele construite protejate pot fi: • de interes naţional (dacă sunt generate de un monument istoric clasat în grupa valorică A („monumente istorice de valoare naţională şi universală"); • de interes local (dacă sunt generate de un monument istoric clasat în grupa valorică B („monumente istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural local"). Aceste tipuri de zone protejate se instituie prin hotărâri ale Consiliilor Locale, având la bază documentaţii de urbanism. Pe tritoriul administrativ al comunei Întregalde în prezent sunt înregistrate două categorii importante de zone construite protejate, incluse în grpele valorice II (arhitectură), recunoscute ca şi valori de patrimoniu cultural-istoric şi declarate ca atare . Din prima grupă valorică fac parte: - Monumentul de arhitectură populară religioasă, reprezentat de Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” din Dealu Geoagiului, cod LMI 2015 – AB-II-m-A-00216. Din cea de-a doua grupă valorică (arhitectură), categoria monumente/ansambluri istorice, face parte: - Monumentul de arhitectură populară religioasă, reprezentat de Biserica de lemn „Sf. Ilie din Întregalde, cod LMI 2015 – AB-II-m-B-00240 4.2 Reglementări aplicabile în interiorul zonei de protecție a Monumentelor Istorice clasate în LMI 2010, din comuna Întregalde În cazul monumentelor istorice şi de arhitectură de pe teritoriul comunei Întregalde zonele de protecţie stabilite sunt sinonime cu zonele construite protejate aferente acestora. Potrivit Legii 422/2001, republicată, monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală. Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile conform procedurii prevăzute de lege. În articocol 9/1 se specifică faptul că: (1) Pentru fiecare monument istoric se instituie zona sa de protecţie, delimitată pe baza reperelor topografice, geografice sau urbanistice, în funcţie de trama stradală, relief şi caracteristicile monumentului istoric, după caz, prin care se asigură conservarea integrată şi punerea în valoare a monumentului istoric şi a cadrului său construit sau natural. (2) Delimitarea şi instituirea zonei de protecţie se realizează, simultan cu clasarea bunului imobil ca monument istoric, în condiţiile legii. Inventarierea şi clasarea monumentelor În articolul 12 al legii menţionate se specifică: (1) Inventarierea monumentelor istorice reprezintă acţiunea de strângere a totalităţii informaţiilor, documentelor, studiilor, cercetărilor şi a documentaţiilor cu privire la

identificarea imobilelor susceptibile de a dobândi calitatea de monument istoric, a imobilelor clasate ca monumente istorice, a monumentelor istorice declasate, precum şi a celor distruse sau dispărute. ART. 13 (1) Procedura de clasare se declanşează de către direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, astfel: 1. din oficiu, în următoarele situaţii: a) pentru bunurile imobile aflate în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale; b) pentru bunurile imobile aflate în proprietatea cultelor religioase; c) pentru bunurile imobile descoperite întâmplător sau în cadrul unor cercetări arheologice sistematice; 2. la cererea sau, dup, caz, la propunerea: a) proprietarului bunului imobil; b) primarului localităţii, a consiliului local sau judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pe al cărui teritoriu administrativ se află bunul imobil în cauză; c) Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, a Comisiei Naţionale de Arheologie sau a Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor; d) asociaţiilor şi fundaţiilor legal constituite, cu activitate în domeniul protejării monumentelor istorice; e) instituţiilor publice cu atribuţii în domeniu. (2) Dosarul de clasare sau de declasare este întocmit de serviciile deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, de regulă, prin experţi autorizaţi sau specialişti atestaţi înscrişi în registrele Ministerului Culturii şi Cultelor şi se înaintează compartimentului de specialitate din Ministerul Culturii şi Cultelor, care îl analizează şi îl prezintă, după caz, Comisiei Naţionale de Arheologie şi/sau Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice spre analiză şi propuneri. Secretarul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice elaborează proiectul de ordin de clasare sau de declasare, pe care îl înaintează ministrului culturii şi cultelor spre aprobare. (3) Bunul imobil se clasează prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, care va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I. (4) Comunicarea de clasare sau de declasare, respectiv, după caz, răspunsul motivat privind neclasarea sau nedeclasarea, se comunică proprietarului şi titularilor altor drepturi reale, precum şi autorităţii administraţiei publice locale de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, în termen de cel mult 30 de zile de la data primirii lor de la Ministerul Culturii şi Cultelor sau de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, dup, caz.

4.3. Rolul administraţiei locale în respectarea legislaţiei de patrimoniu În respectarea legislaţiei de patrimoniu un rol major îl joacă administraţia locală, prin modul cum îşi gestionează propriile atribuţii, privind patrimoniul, potrivit legii 43/2000 republicată (art. 19). dintre care amintim:  cooperează cu organismele şi instituţiile publice curesponsabilităţi în domeniul protejării patrimoniului arheologic pentru punerea în aplicare şi respectarea măsurilor şi deciziilor acestora;  asigură protejarea patrimoniului arheologic rezultat ca urmare a cercetărilor arheologice sistematice sau preventive şi a descoperirilor arheologice întâmplătoare aflate pe domeniul public sau privat al unităţilor administrativ teritoriale, respective alocând resurse financiare în acel scop;  finanţează cercetarea arheologică în vederea descărcării de sarcină arheologică a terenurilor pe care se efectuează lucrări publice, pentru care sunt ordonatori principali de credite, prevăzând distinct sumele necesare în acest scop, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe;  cuprind în programele de dezvoltare economico-socială şiurbanistică, respectiv de amenajare a teritoriului, obiective specifice privind protejarea patrimoniului arheologic;

 aprobă documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în conformitate cu avizele de specialitate ale Ministerului Culturii şi Cultelor şi elaborează sau modifică astfel de documentaţii în scopul stabilirii de măsuri de protejare a patrimoniului arheologic evidenţiat întâmplător, ori ca urmare a cercetărilor preventive, potrivit legii;  eliberează autorizaţia de construire şi desfiinţare numai pe baza şi în conformitate cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru lucrări în zone cu patrimoniu arheologic cunoscut şi cercetat, descoperit întâmplător sau de interes arheologic prioritar;  colaborează cu serviciile publice descentralizate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, transmiţând acestora informaţii actualizate cu privire la cererile de autorizare de construire în zonele de patrimoniu arheologic reperat;  precizează în certificatul de urbanism regimul imobilelor aflate în zonele cu patrimoniu arheologic reperat;  ia măsurile administrative şi notifică proprietarilor şi titularilor de drepturi reale asupra imobilelor obligaţiile ce le revin pentru prevenirea degradării, pentru salvarea şi conservarea descoperirilor arheologice întâmplătoare.  ia măsurile ce se impun pentru prevenirea distrugerilor şi conservarea siturilor arheologice şi istorice de importanţă naţională şi locală de pe teritoriul administrativ.  De asemenea, administraţia locală va cere ca şi construcţiile noi, ridicate în zonele adiacente unor clădiri cu valoarea istorică şi identitară locală, să fie realizate cu respectarea caracteristicilor de bază ale arhitecturii tradiţionale;  Factorii locali să desfăşoare activităţi pentru conştientizarea în rândul populaţiei a valorii acestor obiective (posibil de încadrat ca fiind de patrimoniu) şi necesitatea păstrării nealterate a stării lor fizice. Pentru lăcaşele de cult existente, care nu sunt incluse pe listele de patrimoniu, pe care le considerăm valoroase, am întocmit fişe analitice minimale şi am prevăzut zonele de protecţie, stabilite conform legii, la nivelul limitelor de parcelă/cimitir, având în vedere faptul că sunt obiective singulare, a căror istorie şi existenţă nu s-a întins pe suprafeţe importante de teren. La stabilirea acestor limite se ţine seama, pe lângă limitele de parcelă şi de necesitatea păstrării şi protejării imaginii vizuale şi de arhitectură al acestora, În stabilirea acestei zone s-a avut în vedere amplasamentul acesteia în cadul intravilanului, construcţiile preexistente, insuficienta cercetare a acesteia şi a zonei limitative. De asemenea, pentru identificarea lor şi a limitelor zonelor protejate s-au utilizat informaţiile oferite de diferite documente cartografice din sec. al XVIII-XIX -lea. Pe lângă acestea, dacă în intravilanul localităţilor comunei mai păstrează şi alte clădiri, cu valoare istorică, de arhitectură tradiţională sau memorialistică, administraţia locală va propune conservarea lor şi întocmirea documentaţiei pentru includerea în listele de patrimoniu. Intervenţiile pentru repararea/restaurarea acestor monumente se va face conform legii, cu acordul instituţiilor de patrimoniu. În cazul altor clădiri neincluse în lista de patrimoniu, dar valoroase prin vechime, arhitectură vernaculară şi/sau valoare identitară, intervenţiile se vor face cu consultarea specialiştilor pentru a nu se compromite valoarea obiectivului.

Alte recomandări Recomandăm implicarea autorităţilor locale în conservarea clădirilor tradiţionale vechi, datând din sec . XVIII-XIX, şi începutul sec. XX, a caselor şi gospodăriilor tipice pentru zonă, care se mai păstrează pe teritoriul comunei, sprijinirea restaurării acestora şi adaptării la cerinţele moderne de utilizare. Pot de asemenea consilia pe proprietari pentru valorizarea lor prin introducerea în circuitul de documentare şi cercetare etnografică, inclusiv prin introducerea în circuitul turistic. Aceste clădiri/gospodării, pe lângă faptul că dau culoare locală aşezărilor constituie o resursă preţioasă pentru dezvoltarea turismului rural. Nu trebuie subestimate nici construcţiile gospodăreşti tradiţionale încă păstrate în extravilan (locuinţe sezoniere, şuri, cămări de cereale etc), care pot fi salvate chiar dacă unele au fost scoase din uz, deoarece constituie o valoare în sine, cu impact turistic.