Motivul Drumului in Tiganiada [PDF]

Zitiervorschau

1. „Țiganiada” se construiește în jurul motivelor alegorice tradiționale: motivul drumului sper o țintă ideală și motivul luptei, motive esențiale ale eposului clasic și cavaleresc”1 reinterpretate de poet ironic. Drumul spre un ideal, devine o acțiune întemeiată nu pe un elan spontan ci reprezintă înfăptuirea unei directive. Încă din „Cântecu I” aflăm că Vlad-Vodă îi înarmează pe țigani și aceștia pleacă dinspre Flămânda spre Inimoasa. Vodă îi declară slobozi, le dă arme și moșii încercând să-i lege de pământ, să le schimbe destinul, însă Satana aduce între țigani vrajba și dezbinarea. Moș Drăghici, bătrânul înțelept le spune tinerilor că-și dorește pentru nația lui o țară: „Să fie țara cât de săracă, Dulce-i când poate cineva zice: Asta-i țara mea, eu-s dă aice, ”îndemnându-i să fie uniți, să nu-și hulească neamul. Goleman cere să se facă rânduială în țară, fiecare să aibă pământ pe care să-l cultive. În tară să fie puși în frunte „oameni aleși care înțeleg puțină carte”. Drumul spre Inimoasa se desfășoară greu, iar țiganii sunt organizați în steaguri; zlătari, argintari, lingurari, etc iar ultimii erau băieții „mâncători zadarnici de bucate”, conduși de Corcodel. Vlad Țepeș se adresează țiganilor și le spune că i-a înarmat, le-a dat bucate pentru a se ridica din mișelie, dacă vor ști să își apere țara. Tabăra se așează la Spăteni, iar drumul li se pare tot mai greu, vor popasuri mai lungi și mai dese, iar naratorul urmărește motivul fricii care-i stăpânește umbrindu-le elanul. De frica turcilor cer să fie ferecați în fieri pentru a nu putea fi tăiați de aceștia își propun să sape gropi adânci în care să cadă dușmanul. Răpirea Romicăi urmărește tematic drumul de inițiere a tânărului îndrăgostit, Parpanghel, care își caută iubita ajungând la Cetatea Neagră, curtea nălucilor lui Satan, loc de petreceri și perzanie pentru mulți viteji. Apare urmărit îndeaproape motivul iubirii, o iubire puternică care depășește obstacolele, iar la final de drum tânărul este viteaz și încrezător în

dragostea sa. Parpanghel îi încântă pe cei din castel cu talentul său îndemnându-i să se iubeasca, iubirea fiind legea firească a ființelor nemuritoare:

„Să iubim dar și noi până în față (…) Până încă n-ajungem la soroacă, Că vârsta scapată, vremea sboară, Nici mai întoarce-a doao oară.” Poetul urmărește motivul ursitei și legat de acesta motivul jertfei în numele iubirii: „Ai! Ursită neagră și păgână! Cum de-mi răpiși tu iubita zână(…) Dulce Romică, și bunișoară Nu lăsa pe Parpanghel să moară” În drumul inițiatic pentru găsirea iubitei Parpanghel își descoperă disponibilități eroice. Se manifestă însă prin contraste; curajos și laș, înțelept și nebun trăiește experiențele unei călătorii inițiatice. Ioana Petrescu îl identifică pe poet în acest personaj , care fără să realizeze perfecțiunea umană a înțeleptului ,ajunge la intuiția lirică a drumului omenirii spre fericire, iar poezia poate deveni o primă călăuză. 2.