Milton Friedman [PDF]

Zitiervorschau

MILTON FRIEDMAN „There is no such thing as a free lunch” „Nimeni nu îţi dă de mâncare pe degeaba” (Milton Friedman)

Laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1976, el a fost încă din primii ani de după cel de-al doilea război mondial un oponent al intervenţiei statului în economie. Teoriile sale, dezvoltate pe vremea când era profesor la Universitatea Chicago, numite monetariste, au influenţat politicieni de dreapta precum Ronald Reagan în Statele Unite sau Margaret Thatcher în Marea Britanie. Printre cărţile sale cele mai cunoscute se numără „Capitalism and Freedom” (Capitalism şi Libertate1) şi „Free to Choose” (Liber să alegi2), în care face elogiul pieţei libere. Născut la New York, în 1912, într-o familie de imigranţi evrei din Rutenia subcarpatică (azi în Ucraina), Milton Friedman a fost atras de tânăr de matematică, dar a ales să devină economist şi s-a format la Chicago, unde a cunoscut-o şi pe viitoarea sa soţie, Rose Director, cu care s-a căsătorit în 1938. După 1945, într-o atmosferă dominată de ideile economistului britanic John Maynard Keynes, care privilegiau cheltuielile publice ca mijloc de influenţare a economiei, Milton Friedman a militat consecvent pentru statul minimal. Iniţial, vocea sa era singulară, dar recesiunea însoţită de inflaţie din anii '70 l-a adus pe Friedman în avanscenă. Preşedinţii Richard Nixon şi Ronald Reagan l-au avut drept consilier, iar sfaturile sale au fost însuşite de Margaret Thatcher. Milton Friedman l-a consiliat şi pe Barry Goldwater, candidat republican la preşedinţie în 1964, iar terapia de 1

Milton Friedman – Capitalism si libertate (Capitalism and Freedom), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995

2

Milton Friedman, Rose Friedman – Liber să alegi. Un punct de vedere personal, Editura All, Bucureşti, 1998

şoc propusă de el a fost aplicată de liderul militar Augusto Pinochet în Chile, după lovitura de stat din 1973. Influenţa sa asupra liderilor de dreapta l-a făcut extrem de impopular în ochii intelectualilor de stânga. În 1976, la ceremonia de atribuire a Premiului Nobel pentru economie s-a organizat o demonstraţie de protest împotriva sa, pe motivul sprijinului acordat regimului Pinochet, deşi sfaturile sale se refereau doar la economie. Economistul John Kenneth Galbraith a fost marele său adversar ideologic, cu care a avut dese dispute publice. Dar Milton Friedman a fost mai întâi de toate un mare apărător al libertăţii, un libertarian cum spun americanii. Deşi ideile sale au fost promovate de politicienii de dreapta, el nu împărtăşea convingerile lor sociale, fiind de exemplu în favoarea liberalizării drogurilor sau a desfiinţării recrutării obligatorii în armată. Alături de alţi doi gânditori, întâmplător tot evrei de origine central europeană Friderich Von Hayek şi Karl Popper - Milton Friedman a fost unul dintre cei mai implacabili adversari ai teoriei marxiste după 1945. Teoriile economice ale lui Milton Friedman au fost extrem de populare în Europa de est după căderea comunismului, fiind aplicate în Polonia de Leszek Balcerowicz, fost ministru de finanţe, actualmente guvernator al Băncii Naţionale sau Vaclav Klaus, fost premier, actualmente preşedinte al Republicii Cehe. Controlul inflaţiei prin mijloace monetare a devenit o politică dominantă astăzi, spre satisfacţia susţinătorilor lui Milton Friedman. Dezamăgirea lui Milton Friedman a fost însă sporirea continuă a cheltuielilor statului, el susţinând la sfârşitul mileniului trecut că Statele Unite au devenit „semi-socialiste”. Friedman nu a fost numai un economist de talie, ci şi un foarte bun comunicator. Seria sa televizată din 1980 „Free to Choose”, care a stat la bază cărţii cu acelaşi nume, a prezentat în termeni pe înţelesul tuturor avantajele liberalismului în economie şi a ajutat la

schimbarea drastică până la sfârşitul decadei a opiniei cu privire la implicarea statului în economie. Problema libertăţii a devenit astăzi, în noul context politic, mai actuală ca oricând. Ne dăm seama că trecerea de la libertatea interioară, implicită, la cea deplină, a spaţiului public, nu s-a produs întru totul, aşa cum ne-am fi aşteptat. La jumătate de drum, ne vedem din nou puşi în postura de a ne regândi şi reinventa libertatea. Exact în acest scop rămân actuale lucrările lui Milton Friedman. Fiind unul dintre autorii controversaţi ai secolului XX, adulat de o parte a publicului şi specialiştilor, contestat vehement de o altă parte, el a reuşit să-şi facă auzită vocea şi să impună un punct de vedere anti-keynesian. Laureat în 1976 al premiului Nobel pentru lucrările sale în domeniul macroeconomiei, consilier prezidenţial al lui Ronald Reagan, autor a numeroase cărţi ca „A Theory of the Consumption Function”, „Tyranny of the Status Quo” şi „Capitalism and Freedom”, Milton Friedman nu a rămas la ariditatea studiilor şi formulelor economice, ci s-a implicat activ în explicarea publicului larg a unor probleme complexe precum inflaţia, comerţul internaţional şi, în general, a mecanismelor economiei de piaţă. În anul 1980 a realizat un serial de televiziune în zece episoade, prezentat pe canalul Public Broadcasting Service, intitulat „Liber să alegi” („Free to choose”). Ideile conţinute în serialul de televiziune au fost reluate, în formă scrisă, în lucrarea „Liber să alegi. Un punct de vedere personal” (Editura All, 1999). În această carte Milton Friedman evidenţiază printr-o serie de exemple ale mai multor ţări aflate de-o parte şi de alta a fostei „cortine de fier”, faptul că o economie nu va putea fi funcţională atâta timp cât va fi comandată şi controlată de la centru, în raport cu ţările în care aplicarea liberalizării preţurilor şi a schimbului liber au fost măsuri care au acţionat ca un motor propulsor garantând o economie funcţională. Printre mai multe subiecte interesante pe care le tratează în această carte, renumitul profesor subliniază importanţa delimitării clare a atribuţiilor revenite statului, puterilor guvernamentale, arătând cum, spre exemplu în fosta Uniune Sovietică care aplică o economie centralizată planificată, acea economie nu putea fi funcţională. Ineficacitatea evidentă care a rezultat din sistemul de economie centralizată este sintetizată pe larg,

autorul reuşind să arate prin câteva exemple cum acesta a dat greş. Este clar că ţările a căror economie s-a bazat pe schimbul liber nu au avut decât de câştigat fiind favorizate atât prosperitatea cât şi libertatea umană. Desigur, într-o societate schimbul reciproc acceptat, concurenţa şi libera alegere au un impact pozitiv asupra economiei şi a creşterii nivelului de trai al populaţiei, ţările care au azi o economie puternică sunt exemple evidente. Referindu-se la sistemul preţului care funcţionează atât de bine atunci când este lăsat liber, autorul vorbeşte despre criza petrolului din 1974 când guvernul american încercând să intervină prin adoptarea unor măsuri menite a evita creşterea preţului petrolului pe piaţa internă, a avut un efect invers decât cel scontat, conducând la lungi cozi la benzină şi deficite de aprovizionare chiar în SUA, ţara care produce cea mai mare parte a propriului petrol. În acest timp ţări ca Germania şi Japonia, care sunt dependente de petrolul importat nu erau afectate. El reuşeşte astfel să arate foarte bine cum transmiterea informaţiei prin preţ poate fi unul dintre cele mai dăunătoare efecte ale inflaţiei. El arată prin mai argumente clare cum anumite sectoare economice, instituţii care se găsesc în subordinea statului, funcţionează defectuos şi cum ar funcţiona acestea dacă ar fi redate sectorului privat. Susţine ideea delimitării clare a rolului guvernului, şi implicarea acestuia sintetizând ceea ce Adam Smith a răspuns când a fost întrebat despre rolul guvernării: „Toate sistemele, fie ele liber consimţite sau impuse, odată complet înlăturate, sistemul libertăţii naturale se organizează de la sine!”, „Rolul guvernării să fie doar de a proteja societatea de violenţă şi invazia altor societăţi, de a proteja fiecare membru al societăţii de asuprirea sau nedreptatea oricărui alt membru, prin administrarea exactă a justiţiei, şi de a păstra instituţiile publice în egală măsură pentru toţii membri societăţii!”3. El discuta despre mai multe ţări care au prosperat aplicând aceste principii, referinduse şi la Hong-Kong, despre care se ştie că este un exemplu modern de succes. Unul dintre subiectele foarte interesante despre care autorul vorbeşte, este cel legat de recesiunea şi crash-ul care au zguduit economia S.U.A. în anii 20 şi în perioada următoare. 3

www.referat.ro – Liber să alegi. Un punct de vedere personal.

Influenţa şi repercusiunile pe care aceste evenimente le-au avut asupra altor state, în mod special asupra Germaniei, unde au facilitat venirea la putere a partidului naţionalist, şi în final a dus la izbucnirea războiului mondial; este unul din subiectele menite a răspunde multor întrebări. Friedman ataca dur sistemele de taxe şi impozite, anumite programe de protecţie socială, sistemele de plată a pensiilor, arătând în baza unor calcule logice care sunt angrenajele

şi ce se întâmplă în spatele acestor programe, reuşind să demonstreze

ineficienţa acestora, avantajele de care beneficiază anumite categorii sociale în detrimentul săracilor sau chiar a bogaţilor. Bineînţeles nemulţumirea faţă de impozitele şi taxele impuse de către guverne, va putea fi simţită în aproape orice colţ al lumii, cu câteva excepţii ale unor State supranumite şi „paradisuri fiscale”, oamenii pretutindeni se vor plânge că plătesc prea mult şi asta în mare măsură justificat. Sunt totuşi unele state europene, cu economii puternic dezvoltate şi un nivel de trai ridicat în care guvernul îi ia contribuabilului cu o mână, dar în schimb atunci când acesta se află în situaţia de a avea nevoie de protecţie socială, guvernul îi oferă cu ambele mâini garantându-i protecţie totală. Argumentele pe care Friedman le aduce pentru susţinerea ideilor sale sunt greu de combătut, şi asta pentru că

reuşeşte să pună foarte bine în lumină dezavantajele,

ineficienţa acestor sisteme şi plăţi. Educaţia - un capitol în care autorul vorbeşte

despre învăţământul primar şi

secundar, care se regăseşte în subordinea statului şi despre performanţa scăzută cu care aceste instituţii se confruntă, şi cum s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă înlocuirea sistemului particular cu cel de stat nu ar fi avut loc în SUA. Cum ar fi stat lucrurile dacă părinţii ar fi avut libera alegere da opta pentru o anume şcoală, de a hotărî în funcţie de investiţia pe care ar fi dorit să o facă pentru educaţia copiilor lor. Autorul arată care ar fi fost efectele dacă o parte din banii care se duceau către stat sub formă de impozite ar fi revenit părinţilor prin emiterea de către guvern a unor vouchere, dându-le posibilitatea de a alege pe baza acestora pentru care formă de finanţare ar opta pentru educaţia copiilor lor. El explică cum acest plan ar fi putut duce la îmbunătăţirea calităţii şi creşterea performanţei la toate nivelurile în şcolii.

Astfel şcolile ar fi avut posibilitatea de a se îmbunătăţi continuu, s-ar fi creat concurenţa, unele dintre ele ar fi deveni chiar profitabile existând posibilitatea de a se autofinanţa, fapt care ar fi dus la interesul părinţilor de a opta pentru acele şcoli cu un nivel de pregătire şi eficienţă crescut, şi raportat la sumele pe care aceştia ar fi fost dispuşi să o adauge valorii voucherului. În final proiectul a avut totuşi succes: în cele câteva şcoli în care s-a reuşit implementarea sa. Au existat însă reformatorii sociali care s-au opus acestui proiect susţinând că sunt părinţi, în special cei săraci şi puţin educaţi , care nu ar fi capabili să gestioneze şi să canalizeze corect prin această formă de finanţare educaţia copiilor lor, că ar exista posibilitatea fraudei şi că ar creşte costurile achitate de contribuabili, etc. Desigur atâta timp cât proiectul nu a fost implementat în totalitate nici nu se poate şti ce s-ar fi întâmplat în final. Un alt capitol interesant care nu putea lipsi din această lucrare, este cel în care Friedman se referă la inflaţie, acesta fiind dezbătut în strânsă legătură cu politica monetară pe care el a susţinut-o în timpul vieţii. Sunt concludente exemplele prin care acesta explică efectele pe care le are fenomenul inflaţionist şi măsurile care trebuiesc luate pentru combaterea acestuia, dar mai ales modul de comparaţie prin care acesta face referire la comportamentul şi efectele secundare dureroase ce nu pot fi evitate. Însă informaţia cea mai importantă care de altfel poate fi considerată şi fundamentul de bază al acestei cărţi, este de departe cea mai interesantă, şi anume principiul politicii monetare - reducerea creşterii rapide a masei monetare pentru diminuarea inflaţiei. Desigur guvernele sunt principalul vinovat pentru inflaţie, pentru managementul defectuos datorită căruia se ajunge în această situaţie, dar iată că problemele sociale care apar în urma globalizării agresive la care asistăm azi, sunt din ce în ce mai greu de controlat, nevoile, cheltuielile sunt mai multe şi mai diverse, iar dacă mai vorbim şi despre alte ţări cu economii precare în comparaţie cu SUA, ţara cu o puternică economie, atunci putem pricepe mai bine de ce unele ţări se confruntă cu o inflaţie galopantă. Trebuie luat în considerare faptul că această carte a fost scrisă în perioada căderii imperiului comunist când calculele economiei mondiale erau făcute altfel, iar preţul petrolului era în jur de 20

dolari per baril, faţă de depăşirea pragului alarmant de 75 de dolari la care s-a ajuns astăzi şi încă cu tendinţe clare de creştere, putem spune deci că lucrurile trebuiesc privite deja dintr-o altă perspectivă. Un lucru este cert, economia mondială se confruntă cu probleme majore datorită diminuării rezervelor de petrol, iar acest fapt afectează într-o mare măsură cel puţin ţările slab dezvoltate economic. Chiar şi fără a beneficia de o traducere excepţională, argumentele lui Friedman se impun prin logica şi eleganţa raţionamentului, prin exemplele edificatoare şi prin stilul clar şi pragmatic în care sunt scrise. Uşor de urmărit şi de înţeles chiar şi de publicul neavizat, fără o pregătire deosebită în domeniul politicii şi economiei, argumentaţia lui Milton Friedman se bazează în primul rând pe bunul simţ. El nu cade în greşeala atât de frecventă a raţionalismului exacerbat şi nu încearcă să propună un nou experiment social, dovedind că a înţeles bine lecţia amară a secolului XX în ceea ce priveşte ingineria socială. Însuşi subtitlul cărţii, „Un punct de vedere personal” („A Personal Statement”), sugerează că autorul nu are pretenţia descoperirii adevărurilor absolute sau a unui panaceu. Cu toate acestea, el ne atrage atenţia că omenirea ar trebui să aibă înţelepciunea şi răbdarea de a reflecta la direcţia în care se îndreaptă. Soluţiile propuse de Friedman se înscriu mai degrabă în buna tradiţie conservatoare, autorul sugerând reformă şi nu revoluţie, retragere treptată a statului din economie, educaţie, asistenţă socială etc. şi nu abandonare bruscă a cetăţenilor obişnuiţi cu un stat mai mult sau mai puţin paternalist. Aceasta explică şi revendicarea lui Friedman nu numai de către libertarieni, ci şi de către neo-conservatori. Autorul se dovedeşte unul dintre cei convinşi de faptul că birocraţiile tind în mod natural să crească şi să-şi extindă competenţele (tendinţă numită de sociologi „legea de dezvoltare a birocraţiilor”). De asemenea, unii sociologi consideră că birocraţiile manifestă şi tendinţa de a se transforma în oligarhii (tendinţă numită de Michels în 1911 „legea de fier a oligarhiei”4). Ca atare, Friedman consideră necesară adoptarea unei poziţii opuse, de limitare a acestei mari birocraţii care este statul, dacă nu pentru reducerea rolului său, cel puţin pentru stoparea tendinţei sale naturale de extindere. 4

Încă din 1911, Robert Michels a indicat într-o lucrare devenită clasică „legea de fier a oligarhiei” (supremaţia unor grupuri mici de persoane). Michels porneşte de la premisa că fiecare organizaţie va produce, în mod inevitabil, conducători, fără a-i putea controla pe aceştia într-un mod eficient şi de durată.

Ca şi Hayek, Milton Friedman crede că libertatea politică nu este posibilă fără libertate economică şi că planificarea guvernamentală împinge o societate pe un drum care duce

inevitabil

la

o

formă

sau

alta

de

totalitarism.

Investit cu toate virtuţile după marea criză economică din 1929-1933, statul asistenţial este pus serios în discuţie de Friedman, care demonstrează că însăşi marea depresiune economică a fost o consecinţă a intervenţiei guvernamentale neinspirate. Considerat un autor reprezentativ al liberalismului economic în varianta sa neoclasică, Friedman ar trebui citit atât de cei care sunt convinşi deja de rolul binefăcător al economiei laissez-faire, cât şi de adepţii concepţiei opuse, a statului asistenţial, care îşi pot astfel rafina argumentele contrare. Beneficiind de o recunoaştere aproape unanimă în rândul specialiştilor în doctrine politico-economice, ca şi în rândul publicului larg din Statele Unite, Milton Friedman este un autor cu atât mai necesar de studiat în România începutului de mileniu trei, având în vedere experienţa noastră nefastă în ceea ce priveşte statul centralizat şi economia planificată. Militant al capitalismului şi al pieţei, el nu separă teoria economică de apărarea sistemului economic şi social. În lucrarea sa „Capitalism şi libertate”, Friedman pune în evidenţă relaţia dintre libertatea economică şi libertatea politică:

„Multă lume crede că politica şi economia sunt domenii separate şi, într-o largă măsură, necorelate; că libertatea individuală este o problemă politică, iar bunăstarea materială, o problemă economică şi că orice fel de rânduieli politice pot fi combinate cu orice fel de rânduieli economice.”5

În prezent principala formă de manifestare a acestei idei este pledoaria pentru „socialismul democratic”.

5

Milton Friedman: „Capitalism şi libertate” - Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995; pag. 21

Libertatea economică este ea însăşi o componentă a libertăţii, însă, este şi un mijloc indispensabil de a realiza libertatea politică. Considerate drept mijloc de a atinge libertatea politică, rânduielile economice sunt importante datorită efectului lor asupra concentrării sau dispersiei puterii. Felul de organizare economică care asigură libertatea economică în mod direct, şi anume capitalismul concurenţial, promovează, de asemenea libertatea politică, deoarece separă puterea economică de puterea politică şi, în acest fel, dă posibilitatea uneia să o contrabalanseze pe cealaltă. De asemenea, el arată că relaţia dintre libertatea politică şi cea economică este complexă şi în nici un caz unilaterală. La începutul secolului XIX, Bentham şi filosofii radicali erau înclinaţi să privească libertatea politică ca un mijloc de a ajunge la libertatea economică. Ei credeau că masele erau stânjenite de restricţiile ce le erau impuse şi că, dacă, printr-o reformă politică, s-ar fi dat grosului populaţiei dreptul de vot, aceasta ar fi optat pentru ceea ce era mai bun pentru ea. Analizând lucrurile retrospectiv, se constată că aveau dreptate: era vorba de o măsură politică, însoţită de una economică. Triumful liberalismului benthamist în Anglia secolului al XIX-lea a fost urmat de intervenţia crescândă a guvernului în treburile economice. Această tendinţă spre colectivism a fost accelerată între cele două războaie mondiale, atât în Anglia, cât şi în alte state. În ţările democratice, nota dominantă a devenit bunăstarea materială mai degrabă decât libertatea. Recunoscând implicit ameninţarea ce plana asupra individualismului, descendenţii intelectuali ai filosofilor radicali – Dicey, Mise, Hayek şi Simons – se temeau că mişcarea orientării spre un control centralizat asupra activităţii economice ar putea adeveri analiza percutantă făcută asupra procesului de către Hayek în cartea sa The Road to Serfdom („Drumul către servitute”6). Accentul lor cădea pe libertatea economică, socotită mijloc de a ajunge la libertatea politică. Liberalii consideră libertatea individului sau, poate, a familiei, drept ţelul suprem în judecarea relaţiilor sociale. Într-o societate libertatea nu-i spune individului ce să facă cu propria-i libertate; ea nu este o etică atotcuprinzătoare. Un obiectiv major al liberalismului este să lase individul să se lupte cu problemele etice.

6

F.A.Hayek – Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

Într-o societate liberă este foarte important felul cum ştie individul să-şi gestioneze libertatea, ce ştie să facă cu ea. Sunt două feluri de valori pe care le consideră importante liberalii: valorile relevante pentru relaţiile dintre oameni şi valorile relevante pentru individ în exerciţiul libertăţii sale. Problema de bază a organizării sociale este coordonarea activităţii economice a unui număr foarte mare de oameni. Chiar în societăţile relativ înapoiate, diviziunea largă a muncii şi specializarea sunt cerute de valorificarea resurselor disponibile. În societăţile avansate, gradul necesar de coordonare, spre a trage toate foloasele din posibilităţile oferite de ştiinţa şi tehnologia epocii moderne, este infinit mai mare. Milioane de oameni sunt implicaţi în a-şi asigura unul altuia pâinea cea de toate zilele. Dificultatea celui ce crede în libertate este aceea de a împăca această interdependenţă cu libertatea individuală. Părerea lui Friedman este că, în esenţă, sunt doar două căi de a coordona activităţile economice a milioane de oameni: una a conducerii centralizate, implicând folosirea constrângerii – tehnica din armată şi din statul totalitar modern, şi alta, a cooperării voluntare a indivizilor – tehnica pieţei. Posibilitatea coordonării prin cooperare voluntară se bazează pe considerentul că ambele părţi ale unei tranzacţii economice beneficiază de aceasta, cu condiţia ca tranzacţia să fie voluntară. Schimbul poate, deci, realiza coordonarea fără constrângere. Un model funcţional de societate organizată pe bază de schimb voluntar este cel aferent economiei de schimb cu întreprindere particulară – capitalismului concurenţial. În forma sa cea mai simplă, o astfel de societate conţine un număr oarecare de gospodării independente. Fiecare gospodărie foloseşte resursele disponibile pentru a produce bunuri şi servicii pe care le schimbă cu bunuri şi servicii produse de alte gospodării, în condiţii reciproc acceptabile pentru ambele părţi ale tranzacţiei. Deci este posibil să-ţi satisfaci trebuinţele în mod indirect, prin producerea de bunuri şi servicii pentru alţii, mai degrabă în mod direct, prin producerea de bunuri destinate propriei folosinţe. Stimulentul pentru adoptarea acestei modalităţi indirecte de satisfacere rezidă în posibilitatea unei producţii sporite prin diviziunea muncii şi specializarea de funcţii. Întrucât gospodăria dispune de alternativa producţiei directe pentru consum propriu, ea nu este nevoită să recurgă la

schimburi, decât dacă are beneficiu din această acţiune. Deci, nici un schimb nu va avea loc decât dacă ambele părţi beneficiază de pe urma lui. Ca o concluzie: cooperarea este realizată fără constrângere. Specializarea pe funcţii şi diviziunea muncii nu ar avansa dacă unitatea productivă fundamentală ar fi gospodăria, aşa că în societatea modernă s-au creat întreprinderi care sunt unităţi de intermediere între indivizi. Specializarea pe funcţii şi diviziunea muncii nu ar putea merge mai departe dacă s-ar baza doar pe troc, de aceea s-a recurs la bani, ca mijloc de a înlesni schimbul şi de a permite separarea actului de cumpărare de actul de vânzare. În economia de schimb complexă, bazată pe întreprinderi şi bani, cooperarea este strict individuală şi voluntară, cu condiţia ca întreprinderile să fie particulare, iar indivizii să fie efectiv liberi să aleagă dacă intră sau nu într-o relaţie de schimb, astfel încât tranzacţia să fie voluntară. În acest sens, cerinţa de bază rezidă în menţinerea legii şi ordinii, pentru a preveni constrângerea fizică din partea unui individ asupra altuia şi pentru a face să fie executate contracte încheiate prin propria voinţă a părţilor. Cele mai dificile probleme sunt cele pe care le generează monopolul. Acesta inhibă afirmarea libertăţii efective, prin împiedicarea indivizilor de a avea o alternativă la forma de schimb. La fel de dificile sunt şi problemele care derivă din „efectul de vecinătate”, efect care se exercită asupra terţilor, care nu pot fi nici puşi la plată, nici recompensaţi. Atâta timp cât se menţine libertatea efectivă a schimbului, principala particularitate a organizării de piaţă a activităţii economice constă în faptul că împiedică imixtiunea unei persoane în majoritatea activităţilor altei persoane. Consumatorul este protejat de constrângere din partea vânzătorului, deoarece există alţi vânzători cu care poate avea relaţii de afaceri. Vânzătorul este protejat de constrângere din partea consumatorului, deoarece există şi alţi consumatori cărora acesta le poate vinde. Angajatul este protejat de constrângere din partea patronului, deoarece există alţi patroni la care poate munci. Economia liberă este cea care dă oamenilor ceea ce vor, şi nu ceea ce un grup anume îşi închipuie că ei trebuie să-şi dorească.

Referitor la rolul guvernului, Friedman este de părere că existenţa pieţei libere nu elimină nevoia de guvern. Dimpotrivă, guvernul este esenţial atât ca for în stabilirea „regulilor jocului”, cât şi ca arbitru în interpretarea şi aplicarea regulilor decise. Ceea ce face piaţa este să reducă în mare măsură şirul de probleme ce trebuie rezolvate prin măsuri politice şi astfel să micşoreze participarea directă a guvernului la acest joc. Trăsătura caracteristică a acţiunii realizate pe căi politice constă în aceea că tinde să ceară sau să impună o substanţială conformitate. Pe de altă parte, avantajul major al pieţei rezidă din faptul că permite o largă diversitate7. Ameninţarea principală la adresa libertăţii o constituie puterea de a constrânge, indiferent dacă această putere se află în mâinile unui monarh, a unui dictator, ale oligarhiei sau ale majorităţii temporare. Ocrotirea libertăţii reclamă eliminarea cât mai mult posibil a unei asemenea concentrări de putere şi distribuirea şi dispersarea oricărei puteri ce nu poate fi eliminată printr-un sistem de control şi de echilibrare. Prin sustragerea organizării activităţii economice de sub controlul exercitat de autoritatea politică, piaţa elimină sursa puterii coercitive. Piaţa permite forţei economice să fie mai degrabă o frână în calea puterii politice, decât o consolidare a acestei puteri. Puterea economică poate fi mult dispersată, căci nu există o lege a conservării care să impună apariţia şi dezvoltarea noilor centre de putere economică pe seama centrelor existente. Pe de altă parte, puterea politică este mult mai greu de descentralizat deoarece pot exista numeroase guverne mici, independente, dar, este mult mai dificil să menţii numeroase centre mici de forţă egală ale puterii politice într-un singur mare sistem de guvernare, decât să ai numeroase centre de putere economică într-o singură economie vastă. Dacă guvernul central dobândeşte mai multă putere, aceasta se datorează puterii autorităţii locale. În consecinţă, dacă puterea economică este asociată cu puterea politică, concentrarea pare să fie inevitabilă. Pe de altă parte, dacă puterea economică este deţinută de alte mâini decât cele ale puterii politice, ea poate servi drept frână şi contrapondere în raport cu puterea politică. „În mod obişnuit, societăţilor totalitare li se obiectează că văd în scop o justificare a mijloacelor. Luată ad literam, obiecţia este evident ilogică. Dacă scopul nu justifică 7

Friedman M. –A Monetary Theory of Nominal Income, The Journal of Political Economy, Martie-Aprilie, 1971

mijloacele, atunci, ce altceva o face? Totuşi, această replică facilă nu înlătură obiecţia în cauză; ea arată doar că obiecţia nu este bine formulată. A nega faptul că scopul scuză mijloacele înseamnă, în mod indirect, să afirmi că scopul respectiv nu este scopul final, că scopul final este folosirea unor mijloace adecvate. Ne place sau nu, orice scop care poate fi atins numai prin mijloace dăunătoare trebuie să cedeze în favoarea scopului mai profund de folosire a unor mijloace acceptabile.”8 Funcţiile de bază ale guvernului într-o societate liberă sunt: să asigure mijloacele prin care se pot modifica regulile; să medieze divergenţele dintre noi cu privire la înţelesul regulilor şi să impună respectarea regulilor de către acei puţini la număr, care, altfel, nu sar conforma jocului. În consecinţă, existenţa unui guvern devine necesară dat fiind că o libertate absolută este imposibilă. Libertăţile oamenilor pot intra în conflict, iar când acest lucru se întâmplă, libertatea unuia trebuie limitată pentru a putea păstra libertatea celuilalt. În luarea deciziei asupra celor mai potrivite acţiuni guvernamentale, problema majoră este modul de rezolvare a unor astfel de conflicte între libertăţile diferiţilor indivizi. Un alt domeniu pe care-l consideră Friedman esenţial în sfera economică este definirea drepturilor de proprietate. Noţiunea de proprietate este considerată de la sine înţeleasă, deşi în multe cazuri formularea adecvată şi general acceptată a unei definiţii a proprietăţii este mult mai importantă decât definiţia ca atare. Tot esenţial în domeniul sferei economice, consideră Friedman a fi sistemul monetar. Responsabilitatea guvernului faţă de acest sistem este de multă vreme recunoscută. Nu există, după părerea sa, nici un domeniu al activităţii economice în care acţiunea guvernului să fi fost atât de larg acceptată. Această acceptare curentă şi devenită aproape involuntară a responsabilităţii guvernului face cu atât mai necesară înţelegerea profundă a temeiurilor unei astfel de responsabilităţi, dat fiind că sporeşte pericolul ca guvernul să extindă sfera de acţiune de la activităţi corespunzătoare unei societăţi libere, la unele neadecvate, de la asigurarea regulilor de conduită monetară la stabilirea modului de alocare a resurselor la nivel individual. 8

Milton Friedman: „Capitalism şi libertate” - Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995; pag. 37

În concluzie, organizarea activităţii economice pe baza liberului schimb presupune ipoteza ca, prin intermediul guvernului, respectarea legii şi a ordinii, să se preîntâmpine constrângerea unui individ de către altul în îndeplinirea obligaţiilor, asigurarea executării contractelor încheiate de bunăvoie, definirea accepţiunii drepturilor de proprietate, interpretarea şi aplicarea acestora ca şi existenţa unei ordini monetare. Milton Friedman a fost un geniu intelectual, un economist de o vastă competenţă, un om de o rectitudine morală impecabilă, dar mai presus de toate, el fost un pasionat iubitor al libertăţii.