MEDIUL FAMILIAL Si IMPORTANŢA SA ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI [PDF]

Zitiervorschau

MEDIUL FAMILIAL sI IMPORTANŢA SA ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI Procesul structurarii si devenirii psihosociale a sistemului personalitatii se subordoneaza si este determinat de reteaua relatiilor individului cu ceilalti oameni si cu institutiile sociale. Procesul formarii personalitatii include în mod organic si construirea unor mecanisme interne de constientizare, evaluare si ierarhizare a semnificatiilor diferitelor categorii de relatii. În cursul devenirii si existentei sale, individul parcurge diverse clase de relatii definitorii pentru personalitatea sa, relatii de filiatie, relatii scolare, relatii profesionale, relatii de asociere extrascolara si extraprofesionala, relatii interumane generale (relatii de prietenie, relatii de dragoste), relatii transpersonale (relatii cu divinitatea, cu universul valorilor culturale), etc.. Relatia primordiala în care fiinta umana este integrata prin însusi procesul genezei sale este aceea de filiatie, de rudenie. Pe lânga dimensiunea fizica, relatia de filiatie are si o dimensiune functionala ce consta în satisfacerea de catre parinti a trebuintelor primare ale copilului. De asemenea, importanta în dezvoltarea generala a personalitatii copilului este si interactiunea si comunicarea cu proprii parinti. Astfel, "în functie de felul în care mama si tatal îsi înteleg si îsi joaca rolul în primii ani de viata ai copilului, dezvoltarea psihica a acestuia poate fi stimulata, accelerata sau dimpotriva, întârziata, frânata, fiind desfasurata în maniera echilibrata, armonioasa ori cu producerea unor dezechilibre si dizarmonii ce-i vor periclita mai târziu modul de relationare cu cei din jur si integrarea normala în viata sociala si profesionala"[1]. Familia constituie mediul natural al copilului, însa 11511b111l acest mediu, a carui influenta asupra dezvoltarii individului este esentiala, difera mult de la o familie la alta, pe de o parte în functie de societatea pe care o reflecta, iar pe de alta parte în functie de propria sa structura interioara. Mediul familial îl satisface pe copil în masura în care raspunde trebuintelor sale elementare, adica în masura în care este un mediu afectiv si protector, dubla conditie indispensabila pentru dezvoltarea copilului. Familia este o lume care, în anumite împrejurari trebuie sa-si organizeze apararea fata de agresiunile exterioare, pentru a-i proteja pe acei membri ai sai care sunt înca prea slabi pentru a le suporta fara prejudicii. În aceste situatii, ea nu trebuie sa se limiteze numai la acest rol, de "cetate întarita", sarcina familiei consta si în pregatirea membrilor sai pentru viata, nu sa-i condamne la "închisoare". Parintii reprezinta primii mentori reali în viata copilului, ei furnizându-i primele repere de orientare în lume, primele informatii si învataturi despre lucrurile si fenomenele din natura si din societate, primele sfaturi, norme si reguli de conduita. Nu toate familiile îsi înteleg rolul în acelasi fel. De aceea, diversitatea de "formule" familiale nu depinde numai de activitatea parintilor, ci rezulta, de asemenea si din structura mediului. Toate preocuparile, framântarile, ambitiile parintilor - uneori flancate de bunici, unchi

si matusi - converg spre copil, îl coplesesc, îl strivesc. "Când prea multa lume se amesteca sa-si dea cu parerea asupra felului cum trebuie crescut un copil, rezultatul este si mai rau decât daca nimeni nu s-ar îngriji de el, chiar daca printre aceste numeroase pareri, sunt si unele întru totul rationale"[2]. În acelasi timp, mediul familial nu actioneaza numai prin compozitia sa numerica. În interiorul unei familii se contureaza curentii afectivi carora fiecare dintre membrii care o compun le suporta efectele. Ceea ce primeaza si ceea ce imprima mediului familial trasatura sa specifica este calitatea legaturii dintre parinti. Întreaga structura familiala depinde în mare masura de atitudinea pe care o au sotul si sotia unul fata de celalalt. Astfel, un mediu familial închegat se constituie, în mod clasic din tata, mama si copii. Absenta sau carenta definitiva sau momentana, a unuia sau a altuia dintre acesti membri se face resimtita în mod obligatoriu. De exemplu, unui barbat care nu si-a cunoscut tatal si fata de care nimeni nu a jucat acest rol cu adevarat parintesc, îi vine foarte greu sa-si îndeplineasca sarcinile de tata. Atât de adevarat este ca este foarte greu sa dai ceea ce tu însuti nu ai primit! Potrivit lui A. Berge, fiecare copil este, în mic, oglinda mediului sau familial, astfel încât, "mediul familial actioneaza concomitent printr-un fel de osmoza si prin imaginile pe care le prezinta copilului pentru a-l ajuta sa se încadreze în existenta si sa se dezvolte dupa modelul celor care-l înconjoara si cu care el este în mod firesc înclinat sa se identifice. Într-un mediu dizarmonic, este evident mai dificil pentru individ sa-si gaseasca unitatea interioara"[3]. Mentinându-si aceeasi idee, A. Berge amintea ca "familia constituie un soi de personalitate colectiva, a carei armonie generala influenteaza armonia fiecareia dintre parti". Având în vedere ca parintele este principalul manager al relatiei filiale, el trebuie sa asigure evolutia acestor relatii atât în continut, cât si în forma, modificându-si expectatiile, cerintele si comportamentele în concordanta cu dezvoltarea fizica si psihica a copilului. În îndeplinirea functiilor lor, parintii trebuie sa tina seama de o serie de principii ale "parintelui model"[4]: 1. Sa dai copilului un sentiment de securitate; 2. Sa dai copilului sentimentul ca este dorit si iubit; 3. Sa eviti amenintarile, pedepsele fizice exagerate; 4. Sa-l înveti pe copil cu independenta si sa-l determini sa-si asume responsabilitati; 5. Sa ramâi calm si sa nu te socheze manifestarile instinctuale ale copilului; 6. Sa fii tolerant si sa eviti conflictele; 7. Sa eviti sa-l faci pe copil sa se simta inferior; 8. Sa nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural; 9. Sa respecti sentimentele copilului; 10. Sa raspunzi cu franchete la întrebarile copilului; 11. Sa te intereseze activitatile copilului, chiar daca nu consideri ca e ceva util; 12. Sa tratezi dificultatile copilului fara sa-l consideri anormal; 13. Sa-i favorizezi cresterea, progresul, fara sa hiperprotejezi. Cresterea si educarea copiilor, precum si ceea ce înseamna "bun" pentru copil se afla într-o dinamica continua de la o cultura la alta, de la o perioada la alta. În prezent, prin

întelegerea procesului de dezvoltare a copilului, cât si urmare a îmbunatatirii conditiilor de viata în societate, în sarcina parintilor se pot stabili anumite functii deosebit de importante si totodata decisive pentru dezvoltarea copilului, indiferent de contextul cultural sau istoric. Astfel, în 1988, Killen Heap stabilea urmatoarele functii de baza ale parintilor, strâns legate una de cealalta[5]: 1). Abilitatea de a percepe copilul în mod realist Modul în care este perceput copilul are urmari asupra atitudinii si comportamentului fata de el. Cu cât parintii sunt capabili sa perceapa mai realist si mai diferentiat, cu atât este mai mare sansa de a se apropia de el într-un mod adecvat nevoilor si potentialului sau. O percepere relativ realista este dependenta de activitatile observabile ale copilului si de nevoile acestuia aparute la diferite nivele ale dezvoltarii sale. Cu greu se poate obtine o percepere reala a copilului în fiecare moment. Abilitatea parintilor de a-l percepe realist variaza în functie de starea si felul în care atitudinile si comportamentul copilului îi afecteaza. De cele mai multe ori, asteptarile parintilor cu privire la proprii copii îi împiedica sa vada calitatile reale pe care acestia le poseda. În acest sens, de un real interes este modul în care este perceput copilul - percepere pozitiva sau negativa - deoarece parintii relationeaza cu copilul în modul în care îl percep. În acest demers, copilul va introiecta perceptia parintilor asupra lui si pe masura ce timpul trece, se va percepe pe sine "bun", "destept", "binecuvântat" sau "rau", "prost" ori "blamat", asa cum îl percep parintii. 2). Abilitatea de a accepta ca este responsabilitatea adultilor sa satisfaca nevoile copilului si nu invers În primul si în primul rând parintii, adultii sunt cei care trebuie sa satisfaca nevoile emotionale, nevoile de liniste, îngrijire si apropiere ale copilului. Parintii se manifesta realist în legatura cu satisfacerea nevoilor copilului atunci când, prin comportamentul lor, îi transmit copilului ca este normal ca ei sa-i satisfaca nevoile de baza. Exista însa situatii în care propriile nevoi ale parintilor sunt antrenate în relatiile parinti-copii, situatii ce duc la cereri nerealiste si la o lipsa de recunoastere si respect fata de nevoile copilului. Aceasta face ca parintii sa se raporteze la copil de parca el ar fi mult mai mare. 3). Abilitatea asteptarilor realiste fata de colaborarea copilului Asteptarile realiste privind colaborarea cu copilul joaca un rol decisiv în dezvoltarea copilului, deoarece aceste asteptari pot stimula, provoca si confirma. Cu toate acestea, uneori, ele pot fi prea mari sau prea mici si, în consecinta, pot conduce la sentimente de insatisfactie sau lipsa de stimulare. O asteptare relativ realista este în concordanta cu vârsta copilului, cu resursele si dezvoltarea sa. Rareori parintii au perspective complet realiste cu privire la colaborarea cu copiii

lor, deoarece acestea depind de cunostintele despre copii, asteptarile si pretentiile pe care ei însisi le-au trait. 4). Abilitatea de a se angaja pozitiv în interactiunea cu copilul Este hotarâtor pentru copil ca parintii sa fie capabili sa se angajeze pozitiv în relatia cu el, în dezvoltarea, învatarea, jocul, tristetea si bucuriile lui. Un angajament predominant pozitiv este în concordanta cu nevoia copilului de îngrijire, de a i se raspunde, de stimulare, de structurare si fixare a limitelor initiativei. Este important ca într-un asemenea angajament pozitiv, adultul sa-l accepte pe copil asa cum este el si sa îi faca placere, sa ia initiativa pentru stimularea copilului si sa puna limite fara a respinge sentimentele acestuia. În acest sens, Maurice Debesse spunea ca cea mai buna cale de a creste un copil, consta în a sti sa ne bucuram de copilul nostru asa cum este el. Spre deosebire de angajamentul pozitiv, cel negativ este deosebit de îngrijorator, asa cum este si lipsa de angajament sau angajamentul puternic exagerat. Lipsa angajamentului poate duce la un atasament nesecurizant, în timp ce angajamentul puternic exagerat poate sa împiedice dezvoltarea pe mai departe a copilului. 5). Abilitatea parintilor de a avea o relatie empatica cu copilul Capacitatea de empatizare este o componenta importanta a adoptarii si executarii rolurilor paternale, care permit armonizarea interrelatiilor familiale. "Abilitatea empatica faciliteaza intercomunicarea în modelul familial, scurtcircuitând adesea canalele informationale verbale si conferind comunicarii un grad de identitate, identificare si transfer afectiv unic, autentic si original"[6]. Relatia empatica a parintilor cu copiii presupune trei elemente:   

abilitatea de a diferentia si de a da un nume gândurilor si sentimentelor copilului; abilitatea de a prelua rolul acestuia din punct de vedere mintal, de a se pune în locul copilului; abilitatea de a raspunde în functie de sentimentele copilului.

Abilitatea parintilor de a se pune în locul copilului, întelegerea modului în care acesta experimenteaza situatiile si nevoile, este centrata în evaluarea functiilor parintesti. Aceasta abilitate este decisiva pentru gradul în care parintii sunt capabili sa raspunda copilului, nevoilor sale si sa se abtina de la revarsarea frustrarilor zilnice, a stresului asupra copilului. Abilitatea de a-si face griji realiste în ceea ce priveste copilul este importanta pentru rolul parintesc si determina capacitatea de a îngriji copilul fizic si emotional. Abilitatea empatica de a se pune pe sine în locul copilului constituie baza unei asemenea îngrijorari realiste, însa empatia parintilor este conditionata si de gradul în care acestia sunt capabili sa-si aduca aminte de propriile lor experiente.

Empatia paternala permite parintilor sa presimta si sa anticipe cel mai corect reactiile copiilor lor în anumite situatii, precum si sa se "patrunda" emotional de suferintele, esecurile, bucuriile si succesele acestora. Disponibilitatea empatica a unor parinti nevrozati sau imaturi poate avea însa efecte distorsionate în întelegerea, cunoasterea si evaluarea starilor, reactiilor si posibilitatilor copiilor lor, asupra carora pot proiecta propriile defecte, nelinisti, complexe de inferioritate sau de superioritate, anxietati sau aspiratii nerealizate, ceea ce conduce nu numai la o înrautatire progresiva a relatiei cu copiii, ci si la impedimente si dizarmonii în maturizarea si dezvoltarea personalitatii acestora. 6). Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului, înaintea celor proprii Pentru ca un copil sa se poata dezvolta fizic, emotional, intelectual si social, trebuie sa-i fie satisfacute nevoile de hrana, îngrijire, stimulare, securitate si stabilitate, nevoia de a explora mediul înconjurator, nevoia de joaca si companie a altor copiii într-un cadru sigur. Daca parintii pot satisface aceste nevoi ale copilului, se poate spune ca propriile lor nevoi nu sunt atât de imperative încât sa nu le poata da la o parte. 7). Abilitatea de a-si înfrâna propria durere si agresivitate fara a o rasfrânge asupra copilului Aceasta functie depinde de caile prin care parintii au de a face cu frustrarea si agresiunea, precum si de felul în care aceasta se rasfrânge asupra copilului. Este vorba, în acelasi timp, de expresia verbala si fizica a frustrarii si a agresiunii si cuprinde atât frustrarea si agresiunea provocate de copil, cât si de alti factori din viata lor. Un anumit grad de abilitate de a tolera conflictele si frustrarea este decisiv în rolul parintesc. Este inevitabil ca si copiii sa-i frustreze pe parinti. Totalitatea factorilor determinanti ai conflictelor si frustrarilor, atât din cadrul familiei, cât si din afara ei (de exemplu de la locul de munca), nu fac altceva decât sa se rasfrânga asupra copilului atunci când abilitatea parintilor de a prelua conflictul si frustrarea este limitata. Putem spune, pe baza celor exprimate anterior, ca în cadrul relatiilor parinticopiii, climatul familial joaca un rol decisiv. Cuprinzând ansamblul de stari psihice, moduri de relationare interpersonala, atitudini, nivel de satisfactie, etc., climatul familial caracterizeaza grupul familial, ca grup social mic. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influentele educationale exercitate de parinti si achizitiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalitatii copilului, trasaturile psihocomportamentale ale copilului fiind influentate de trasaturile pe care le are familia în care traieste. În functie de caracteristicile si trasaturile climatului familial[7], se pot diferentia:

 

familii stabile, bazate pe o anumita constanta a vietii de familie, pe respectarea ferma a unor principii si norme de viata, de activitate; familii instabile, caracterizate prin schimbari permanente ale modului de viata.

De asemenea, se poate stabili o tipologie familiala si în functie de gradul de libertate de actiune acordata copilului, putând fi:  

familii reprimatoare, ce înabusa spiritul de independenta al copilului; familii liberale, care dezvolta initiativele copilului.

Constatam astfel ca de o importanta deosebita, în relatia filiala, este componenta afectiva, respectiv "caldura" sau "raceala emotionala", "rautatea" sau "bunatatea", "duritatea" sau "gingasia" care îmbraca si coloreaza activitatea de îngrijire, comunicarea verbala si jocul cu copilul, raportul dintre toleranta, întelegere, blândete si intoleranta, coercitie si severitate în procesul cotidian de educatie al copilului, precum si raportul dintre permisivitate si interdictie în reglarea tendintelor, trebuintelor si dorintelor copilului. Pentru a avea valente formative pozitive, relatia parinti-copil trebuie sa fie cât mai bine adecvata la individualitatea copilului si la specificul situatiilor. Orice unidimensionare si orice exces, nu pot avea decât un efect negativ asupra desfasurarii procesului de formare a personalitatii copilului. "O relatie centrata pe hiperprotectie si dragoste sufocanta conduce în timp la construirea unei personalitati slabe, lipsita de initiativa, pasiva, abulica, debusolata si fara mijloace psihice proprii de întâmpinare si abordare a eventualelor obstacole ale vietii. O atitudine hiperevaluativa si hiperlaudativa favorizeaza aparitia îngâmfarii, a complexelor de superioritate, a egoismului, individualismului si dispretului pentru cei din jur. La rândul sau, o relatie creata univoc pe hiperseveritate si hipercoercitie va determina construirea unei structuri fie timorata si depresiva, fie irascibila, rautacioasa, razbunatoare, rigida. O atitudine depreciativa, minimalizatoare si nihilista va favoriza instalarea neîncrederii în sine si formarea complexelor de inferioritate, cu consecinte nefaste asupra adaptarii si integrarii mai întâi în activitatea scolara, iar mai târziu, în viata sociala"[8]. Din punct de vedere psihologic, este considerata ca fiind optima relatia în care ambii parinti îsi sincronizeaza, în limitele rationale, tratamentul aplicat copilului. Evident, nu se poate pretinde o sincronizare perfecta, firile celor doi parinti fiind sensibil diferite, însa o corelare cât mai strânsa, obtinuta chiar prin efort deliberat, se impune cu necesitate. Disocierea si discordanta comportamentala a parintilor în relatia cu copilul se poate manifesta în doua forme: mama hiperprotectoare si tatal exigent sau mama hiperexigenta si tatal hipertolerant. În aceste situatii, copii pot aborda moduri preferentiale de relationare cu fiecare dintre parinti: afectiune si atractie fata de unul, indiferenta, raceala sau chiar apatie fata de celalalt.

Aceste relationari induc în sfera inconstientului anumite tensiuni latente, care în anumite situatii pot rabufni într-un conflict deschis între parinti si copii. Probleme deosebite în structura si dinamica relatiei parinti copii apar atunci când în cadrul acesteia se manifesta anumite fenomene psihopatologice: tendinte sau forme ale sindromului discordant, trasaturi de personalitate isteroide, maniacale, psihotice, etc.. Lucrurile se prezinta cel mai grav atunci când asemenea tare apartin parintilor, fie doar unuia dintre ei, fie amândurora. În asemenea cazuri, copilul sufera influente si tratamente care îi pot periclita profund echilibrul neuropsihic, predispunându-l si pe el la tulburari similare. Probabil ca nu exista o alta relatie interpersonala cu o încarcatura psihologica atât de puternica si de complexa ca relatia dintre parinti si copii. Pecetea pe care parintii o lasa asupra structurii si profilului spiritual-moral al personalitatii propriilor copii se mentine toata viata. Datorita locului pe care-l ocupa parintele în sistemul relational al copilului, acesta din urma va tinde spre o anumita idealizare a celui dintâi si corespunzator, va emite exigente deosebite în ceea ce priveste statutul lui social si moral. În principiu, influenta imaginii parentale asupra formarii personalitatii copilului se poate realiza în doua forme[9]: a) în forma consonanta, împingând evolutia personalitatii copilului în directia descoperirii si identificarii cu modelul parental. "Modelul parental ideal se caracterizeaza prin înalt nivel de organizare si coeziune, echilibru, nivel înalt de adaptare si integrare, cadru relational optim, afectiune, sprijin, colaborare, cooperare, etc."[10]; b) în forma disonanta, impulsionând evolutia personalitatii copilului în directia îndepartarii sau negarii modelului parental prin: - hipercompensatie pozitiva, copilul tinzând sa depaseasca valoric imaginea si statutul parintilor; - hipercompensatie negativa, copilul tinzând sa anuleze statutul parintilor, constientizându-si capacitatea de a-l atinge.

[1] Mihai Golu, "Dinamica personalitatii", Ed. Geneze, Bucuresti,1993, p. 140 [2] Maurice Debesse, "Psihologia copilului - de la nastere la adolescenta", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1970, p.285

[3] A. Berge, citat de Maurice Debesee, op. cit., p.288 [4] Smaranda Popa, "Abuzul si neglijarea copilului", Fundatia Internationala pentru Copil si Familie, Bucuresti, 2000, p. 77 [5] Kari Killen, "Copilul maltratat", Ed. Eurobit, Timisoara 1998, p.144 [6] Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, "Familia de la A.la Z", Ed. stiintifica, Bucuresti 1991, p.134 [7] Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, op. cit., p.344

[8] Mihai Golu, "Dinamica personalitatii", Ed. Geneze, Bucuresti 1993, p.141 [9] Mihai Golu, op.cit, p.144 [10] Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, op. cit. , p.224

Rolul mamei in dezvoltarea copilului 

More Sharing ServicesShare|Share on facebookShare on twitterShare on emailShare on print

Rolul educativ al mamei a constituit multa vreme tema privilegiata a studiilor privind dezvoltarea copilului si integrarea sa sociala si relatia mama-copil a fost transformata in''cheie''a intelegerii procesului de umanizare si socializare a copilului. Mama devine, daca nu al doilea Dumnezeu, macar instrumentul prin care acesta traseaza destinul copilului: intreaga sa dezvoltare intelectuala si emotionala a acestuia, reusita sa scolara, integrarea sa sociala. Din prima copilarie o mare importanta o au relatiile copilului cu mama. Lipsit de ingrijirile ei, chiar daca continua sa fie normal alimentat, copilul pierde in greutate, stagneaza in crestere. Relatiile mama-copil sunt decisive in dezvoltarea normala a fiintei umane si aceste relatii raman de neinlocuit. Dragostea materna este prima forma de afectivitate pe care o percepe copilul. De ea depinde intreaga influenta nedefinita, subtila, pe care mama o are asupra copilului si prin care ea il modeleaza, il educa. Din dorinta de a nu-si supara mama, de a nu pierde dragostea ei, copilul este gata sa se supuna, sa accepte anumite reguli de comportare. De aceea, de modul cum mama stie sa foloseasca franele dragostei, depinde si influenta lui educativa. Relatiile mama-copil sunt strans legate de celelalte relatii intrafamiliale. In cazul unei stari afective normale intre soti, dragostea mamei pentru copil devine, prin compensatie, captativa, prelungind starea de dependenta a copilului printr-o fixatie exagerata. Pentru copil, mama reprezinta termenul de referinta al celor dintai raporturi pe care el le statorniceste cu viata si cu lumea. Si din legatura absolut unica a copilului cu mama se vor desprinde treptat cele doua realitati: pe de o parte, propria fiinta, iar pe de alta parte, mama. Cu ajutorul mamei, copilul descopera lumea din imediata lui apropiere si sub protectia ei capata inteles fiecare lucru, mama apare ca initiatoare pentru viata, la inceput pe plan emotional si afectiv, apoi intelectual si cultural. Aceasta functie initiatoare a mamei comporta si alte aspecte: mai intai mama este prima autoritate cu care se confrunta copilul. Pentru a pastra dragostea mamei, copilul va invata primele reguli si obligatii, isi va impune renuntari si restrictii, primele forme ale moralei. In al doilea rand, relatia cu mama este prima relatie a copilului fiind important din acest punct de vedere tonalitatea acestei prime legaturi. Si aceasta pentru ca relatiile sale viitoare, fata de alte persoane vor aparea ca un ecou al acestei prime relatii.

Potrivit conceptiei lui Alfred Adler, mama este aceea careia ii revine misiunea modelarii copilului in asa fel incat acesta sa nu devina robul unui egoism care mai tarziu va cauta sa-i inrobeasca pe toti cei cu care necesarmente vine in contact social. De aceea cea dintai indatorire a mamei este de a sadi in constiinta copilului sentimentul comuniunii sociale, cultivandu-i ideea fundamentala ca traieste intr-o lume in care nu este altceva decat un om intre oameni. Sunt destui copii care, neprimind de la mamele lor aceasta idee, ignora faptul ca au semeni. Printre acestia se numara indeosebi orfanii si copii ilegitimi. Copii lipsiti, de obicei, de simtul vietii sociale cresc fara a se orienta in societate. Absenta simtului social ii caracterizeaza si pe copiii sluti, pe cei nedoriti si pe cei infirmi. Daca mama (parintii, in general) nu-si indeplineste functia de a-i forma pe copii in perspectiva integrarii sociale, atunci rolul acesteia trebuie asumat de gradinita de copii sau de scoala, care are de corectat greselile comise de familie in formarea viitorilor adulti si membri egali ai societatii. Un alt rol al mamei este acela de consolidare a sentimentului sigurantei pentru copil. Modul cum isi va indeplini rolul de agent securizant, de initiator, de ghid si de model va influenta intreaga personalitate a copilului. Mama este o mediatoare indispensabila pentru viata; ea este aceea care trebuie sa cultive sentimentul de comuniune, sa-l calauzeasca si sa-l orienteze catre ceilalti. Exista insa puncte de trecere primejdioase, unde dezvoltarea poate esua, ca de exemplu atunci cand mama nu are un autentic spirit de cooperare, asa incat nu este de loc capabila sa dezvolte sentimentul de comuniune; sau cand nu opereaza decat cu propriul ei copil, nu si cu altii. In acest caz isi leaga atat de strans copilul de dansa, incat compromite evolutia ulterioara a acestuia. Rolul mamei este legat si de o alta functie esentiala. In perioada primilor ani de educare a copilului, ea trebuie sa stimuleze interesul nascand al acestuia pentru semenii sai, ferindu-i sa fixeze acest interes asupra ei. Copii rasfatati, de exemplu, nu manifesta interes decat fata de mama lor sau fata de persoana care ii ingrijeste, excluzandu-le din sfera lor de interes pe toate celelalte persoane. In afara de aceasta, copilul trebuie pregatit in ceea ce priveste posibilitatea aparitiei in familie a unor fratiori sau surioare. Cele semnalate mai sus reprezinta greseli capitale; insa exista si alte faze periculoase in dezvoltarea copilului. Pot exista situatii in care mama dispare din existenta copilului (deces, divort) provocand prabusirea sentimentului de siguranta, inchidere in sine si rupere intr-o oarecare masura a contactului cu mediul exterior. Aceasta carenta a ingrijirii materne este generatoarea unor tulburari grave in sfera afectivitatii si in cea intelectuala. Specialistii in domeniu spun ca din acest punct de vedere este esential ca pana la 3 ani copilul sa traiasca efectiv langa mama sa sau, la nevoie, alaturi de o inlocuitoare a mamei stabila, constanta. Experienta de viata arata insa ca si mai tarziu despartirea prelungita de mama, datorita plasarii in camine sau gradinite cu program prelungit, poate avea consecinte negative. Nu atat regimul educativ din aceste institutii, cat mai ales separarea de familie determina aparitia sentimentului de frustrare afectiva, copilul simtindu-se respins si neglijat. Carenta materna provoaca tulburari grave in dezvoltarea copilului, in special in aceea ce priveste formarea personalitatii si in sfera initierii pentru viata concreta. Concluzia care se desprinde de aici este aceea ca separarea sa nu se faca prea devreme, sa fie progresiva si copilul sa fie desprins incet cu despartirea de parinti. De asemenea, separarea sa nu se extinda pe toata durata zilei, pentru ca mama sa se poata dedica copilului, comunicand cu el, esentiala fiind calitatea relatiilor dintre mama si copil si timpul petrecut impreuna. Ca si definitie, aptitudinile parentale reprezinta componente instrumental-operationale ale personalitatii parintilor ce favorizeaza cresterea influentelor exercitate in relatiile cu copii.

Comportamentul matern ca si cel patern sunt conditionate in mare masura de prezenta aptitudinilor parentale pentru ca prezenta acestora confera celor doua comportamente flexibilitate; lipsa lor da o anumita "coloratura'" comportamentului parental cu influenta directa asupra profilului psihocomportamental al copilului. In conceptia Corneliei Dimitriu, se contureaza o serie de profile ce evidentiaza lipsa aptitudinilor parentale, profile ce influenteaza in mod direct personalitatea copilului. 1. mama rigida- controlatoare- acest tip de comportament exagereaza amestecul in toate activitatile si in legatura cu toate inclinatiile copilului; nu admite sa i se ascunda ceva; acest comportament provoaca la copil o conduita esential timida, supusa, docila si conformista. 2. mama protectoare infantila- trateaza copilul de varsta scolara ca pe un copil de varsta mica si este anxios preocupata de a-l feri de orice dificultate si frustrare. Favorizeaza prin atitudinea sa aparitia dezamagirilor, a obsesiilor, a fobiilor, a starilor anxioase si blocarea maturizarii copilului. 3. mama partinitoare- manifesta preferinta pentru unii dintre copii. Aceasta atitudine descurajeaza profund ceilalti copii ignorati asau le poate dezvolta un puternic sentiment de competitie adresat fratilor preferati mamei, iar mai tarziu colegilor sau prietenilor de grup. 4. mama slaba si indiferenta- oscileaza permanent intre "da" si "nu'', evita sa ia o atitudine ferma si coerenta in problemele de educatie sau disciplina; nu-si poate adapta conduita la aceea a copilului, provocand astfel la acesta forme de neliniste si agitatie, mergand pana la agresivitate. 5. mama supraindulgenta- manifesta o toleranta excesiva fata de copil, care in felul acesta are o dezvoltare vicioasa. Asemenea atitudine provoaca si intretine la copil incapacitatea de a infrunta dificultatile, frustrarile inevitabile si stimuleaza stari colerice, ostilitate si nesociabilitate. 6. mama degeneratoare- manifesta dispret fata de interesele si aptitudinile copilului, provocand reactii de agresivitate, indisciplina, reactii regresive, tendinta spre minciuna prin care el isi apara inconstient trebuinta de autorealizare. 7. mama excesiv ambitioasa- cere in permanenta dovezi ale unei capacitati care o depaseste pe cea naturala a copilului, stimulandu-l sa depuna eforturi peste puterile lui. Neputand sa satisfaca ambitiile mamei, copilul se fixeaza pe stari de nemultumire, cedeaza, si renunta sa invete a se achita de sarcini. 8. mama pedepsitoare- recurge permanent la sanctiuni in general fizice, ca instrument de corectare, sanctiuni care provoaca in copil conduite negative, ca de pilda, neascultarea, revolta, agresivitatea, minciuna, furtul.

Bibliografie: Adler A. "Psihologia scolarului greu educabil", Editura "IRI", Bururesti, 1995. Ausubel D.D. "Theory and Problems of Child Development", New York, 1958. Berge A. "Profesiunea de parinte", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977. Binet A. "Idei moderne despre copii", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975. Cretu T. "Psihologia varstelor", Editura Universitara, Bucuresti, 1994. Della Torre A. "Greselile parintilor", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980. Gillym "Climatul educativ familial", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978.

Killen H. "Copilul maltratat", Editura Eurobit, Timisoara, 1998. Osterrieth P. "Copilul si familia", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973. Osterrieth P. "Introducere in psihologia copilului", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976. Rudica T. "Familia in fata conduitelor gresite ale copilului", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981. Rudica T. "Dialogul familial", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977. Stahl H.H., Matei I. "Manual de prevedere si asistenta sociala", Editura Medicala, Bucuresti, 1962. Schiopu Ursula, Verza M. "Psihologia varstelor", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981. Verza E. "Psihologia varstelor", Editura Hyperion, Bucuresti, 1993. Vincent R. "Cunoasterea copilului", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972.

Rolul climatului familial in cresterea si educarea copiilor 

More Sharing ServicesShare|Share on facebookShare on twitterShare on emailShare on print

Primul mediu afectiv al copilului este familia, de aceea, de tonusul relatiilor din sanul ei depinde dezvoltarea lui afectiva ulterioara. Echilibrul copilariei isi are sursa in bucuria pe care copilul o traieste in prezenta celor dragi, in sanul unei familii echilibrate, calme, normale. Descoperirea, mai devreme sau mai tarziu, ca unirea parintilor sai nu este perfecta cum si-a inchipuit-o, copilul incepe sa spuna la indoiala imaginea ideala pe care si-a facut-o despre fiecare dintre ei. Aceasta descoperire poate sa ucida in el pentru totdeauna increderea in viata si in oameni. Este deci necesar ca parintii sa se inteleaga intre ei cel putin atat cat copilul sa nu poata pune sub semnul intrebarii viitorul sau, sa nu se indoiasca de valoarea exemplului pe care-l dau ei. O neintelegere usoara si trecatoare sau o neintelegere profunda si grava intre cei doi parinti va fi resimtita cu aceeasi intensitate, ii va crea acelasi sentiment de nesiguranta. Din teama ca neintelegerile dintre ei, parinti sa nu uite de existenta lui, pentru a-si asigura macar o parte din dragostea lor, copilul incepe, instinctiv si inconstient, sa se apere, si sa-si asigure, prin santaj, dragostea unuia sau a celuilalt. Perturbarea relatiilor afective dintre soti este suficienta pentru a declansa ruptura; dezorganizarea familiei nu este, de fapt, altceva decat urmarea perturbarii relatiilor afective din cadrul cuplului. Sunt si unele familii in care daca cei doi se accepta intre ei, nu reusesc sa treaca peste egoismul lor in acceptarea copiilor; acestia pot fi considerati ca niste piedici permanente in calea satisfacerii necesitatilor personale. Familia trebuie considerata ca o fiinta care se naste, traieste si moare, si a carei sanatate se pastreaza cu grija si sacrificii zilnice facute de ambii parteneri.

Copiii cu sensibilitate mai accentuata au mai mult de suferit din cauza neintelegerii dintre parinti. La inceput, cauzele acestor neintelegeri le scapa si incearca doar o durere profunda. Pe masura ce se maresc, inteleg cauzele si atunci durerii i se adauga dispretul. Cand autoritatea parintilor decade total sau este excesiva, ajungandu-se chiar si la violenta, copiii ii ignora si ei, incep o viata a lor, cu preocupari nemarturisite. Timorati, brutalizati in izbucnirile necontrolate ale parintilor, exasperati de atmosfera permanent incarcata din jurul lor, fug de acasa, preferand sa doarma in ganguri, sa manance din gunoaie, sa cerseasca sau sa fure decat sa mai suporte ambianta familiala. Cand certurile si neintelegerile zilnice se produc fara ca cei doi soti sa faca cel mai mic efort sa le puna stavila, unitatea familiala ete distrusa. In inversunarea lor oarba, parintii uita de existenta copilului, uita ca hotararea de a se desparti nu-I priveste numai pe ei, ca-l priveste si pe copil. Inconstienti, acestia fac din el un simplu obiect de tranzactie si de negocieri. Copilul este azvarlit dintr-o parte intr-alta sau de una din parti impotriva celeilalte, dupa cum o cere egoismul lor. Mai dureros, ei pretind copilului sa-si imparta iubirea, sasi daruiasca afectiunea dupa necesitatile orgoliului lor. Climatul familial in care copilul se dezvolta si se formeaza ii marcheaza in mod inevitabil personalitatea si poate accentua, influenta, colora anumite trasaturi potentiale de caracter, in masura in care o permit circumstantele, dar nu le pot crea. Un climat favorabil trebuie sa conduca la dezvoltarea fizica, intelectuala si afectiva a copilului. Satisfacerea nevoilor organice ale copilului ii asigura dezvoltarea fizica, instructia si educatia pe cea intelectuala; relatiile normale cu mediul inconjurator, in primul rand cu cel familial, ii asigura dezvoltarea echilibrata a afectivitatii. Dragostea celor care-l inconjoara, in primul rand dragostea mamei, este necesara copilului nu numai pe plan afectiv: ea are ecouri profunde si pe planul dezvoltarii fizice si intelectuale. Dar dragostea trebuie sa fie adevarata. Copilul se inseala rareori: sarutarile fara elan, bomboanele si jucariile nu-i pot ascunde faptul ca nu este iubit decat cu dragoste de parada. El este cu mult mai intuitiv decat adultul, si asa se explica atractia sau repulsia pe care o are la o anumita varsta pentru anumite persoane cu care vine in contact. Pentru a fi iubit, trebuie sa fie acceptat de catre membrii familiei. Nu sunt rare cazurile cand el vine pe lume fara ca parintii sa-l fi dorit sau cand in locul baiatului pe care-l doreste amorul propriu al tatalui apare o fata. Fara sa aiba o vina urmarile acestui hazard le indura, adeseori copilul. Raceala, agresivitatea, chiar ascunsa, a acestor parinti il ranesc profund. Siguranta in care trebuie sa se simta copilul pentru a se dezvolta normal este conditionata de stabilitatea mediului familial. Daca in locul unui teren solid si sigur el se trezeste pe unul miscator, gata in orice clipa sa se dezorganizeze, atunci cresterea lui va fi intarziata sau deformata. Copilul are nevoie sa stie cu precizie incotro se indreapta, sa parcurga un drum trasat de adult fiindca mult timp e incapabil sa discearna, sa aleaga si sa se conduca singur. Nimic nu este mai nefast pentru un copil ca nesiguranta ambiantei, ca permanenta schimbare a cadrului de referire, ca inconstanta climatului afectiv in care dezvolta. In structura sociala actuala, familia a devenit pentru copil primul model social. In contactele cotidiene cu parintii, copilul cauta in mod inconstient o conceptie asupra raporturilor de autoritate, de solidaritate, de dragoste, de forta, de ajutor reciproc, de viclenie sau de ipocrizie. Aceste conceptii vor influenta, de-a lungul intregii sale vieti, in mod pozitiv sau negativ, modul lui de a se comporta cu ceilalti si-l vor ajuta sa-si faureasca un loc in societate. Personalitatea parintilor si relatiile pe care le au unul cu celalalt conteaza prin ele insele. Ei trebuie sa fie autentici, sa se arate asa cum sunt, cu nevoile lor, cu interesele lor, cu problemele lor personale. In analiza relatiilor dintre parinti si copii se pot distinge urmatoarele tipuri de cupluri:

a) Parintii prea uniti-s-a spus ca intelegerea dintre parinti este necesara pentru formarea si dezvoltarea personalitatii copilului. Dar mai trebuie adaugata o conditie indispensabila-dragostea dintre parinti sa integreze prezenta copiilor si nu s-o excluda. In astfel de cupluri se constata la copii o nostalgie a contactului mai intim cu adulti, care se transforma treptat intr-o mare agresivitate fata de ei. b) Parinti neglijenti- reprezinta acei parinti hartuiti de grijile materiale, cei care sunt absorbiti de o pasiune si nu sunt suficient de disponibili pentru copilul lor, care-si faureste un univers separat si care se simte mai mult sau mai putin frustrat c) Parintii infantili-aceste cazuri sunt cele mai frecvente si pot lua forme diverse, dupa cum unul sau altul dintre parinti sunt lipsiti de maturitate (femeia-copil; barbatul-copil) si refuza sa-si asume raspunderea unei familii. d) Parintii dependenti-incapacitatea de a se desparti de familia de origine pentru a fonda una noua este o alta forma a lipsei de maturitate, care prejudiciaza echilibrul casniciei si creeaza deosebite dificultati de educare. Un barbat sau o femeie prea atasati de mama, se simt uneori vinovati fata de ea daca se ataseaza prea mult de propria familie, ca si cum ar comite o infidelitate fata de mama. e) Parintii dezorganizati. - Conflictul real si grav nu ajunge pana la constiinta sotilor care cred in mod sincer ca se cearta pentru problemele de orar, de dezordine sau de bani. Copilul, antrenat in aceste certuri, sesizeaza destul de corect sentimentele adevarate care poate ca-i leaga pe parinti, dar el este tulburat prin incercarea de a stabili de partea cui este. Rezultatul obtinut in acest caz nu este numai perturbarea copilului, dar si devalorizarea lor fata de copil. Imaginea lor se deterioreaza, si inca mai mult, insasi imaginea casniciei, pe care copilul risca sa o abordeze mai tarziu cu retinere. Din cele expuse rezulta ca toate dificultatile de adaptare ale cuplului au repercusiuni asupra echilibrului copiilor si a dezvoltarii personalitatii lor.