Adoptie Si Plasament Familial (Carole Smith) PDF [PDF]

Zitiervorschau

ASISTENTA SOCIALĂ ~

Carole R. Smtth

ADOPTIE ŞI PLASAMENT FAMILIAL Cumşidece1

Lucrare ediIaIiJ. c" sprijin,,' Reprezentantei UNICEF în RomanUl

.EditaTa AlUmatipe 1993 ISBN 97395550-6-3 2

CUPRINS 1. Contextul adoptiei şi interventia asistentei sociale Introducere 5 Ce fel de copii? 6 Care plan? 8 Asistentii sociali şi adoptia 11 Natura diferentei 12 Ce fel de interventie? 14 Discutiile de grup 18 Ce ştim despre munca cu solicitatorii de adoptii? 19 20 Concluzie II. Sângele apă nu se face? Introducere Studiile post-factum cu privire la rezultatul adoptiei Unele observaţii ' Care este problema? Părintii adoptivi: o problemă? Copiii adoptaţi: o problemă? Copiii adoptaţi şi serviciile de psihiatrie a copilului Concluzie

34 36

III. Elaborarea planurilor şi alegerea resurselor. Introducere Nevoile copiilor Ce se întâmplă cu copiii aflati în îngrijire? Care sunt optiunile? Este adoptia o alternativă? Utilizarea şi abuzarea de resurse Concluzie

39 40 43 45 47 51 54

IV.

22 23 27 28 29 31

Părinti şi copii

Introducere Lucrul cu părintii copiilor aflati în îngrijire Munca cu părintii care doresc să facă adoptii înainte de naşterea copilului După naşterea copilului

3

56 56 64 65 69

Plasamentul la viitorii adoptori Câteva comentarii cu caracter general Munca cu copiii Ce trebuie făcut? Cum trebuie să o facem? Trebuie să o facem? Cine trebuie să o facă? Concluzie

70 71 72 73 76 78 80 80

V. Munca cu resursele familiei Câteva premise fundamentale Primul contact Ce urmează? întâlnirile de grup: copii cu nevoi speciale întâlnirile de grup: comentarii Asistentii sociali şi solicitantii - interviuri Unele remat:ci'finale

82 87 88 93 102 107 113

VI. Reunirea fahilliiIor şi copiilor Integrarea copiilor şi familiilor Prezentarea copiilor şi familiilor Plasamentul Adoptia Procedura agentiei: comitetul de adoptie Concluzie

115 121 128 132 136 138

VII. Concluzii: reunirea ansamblului Introducere Permanenţă şi adoptie Părinţii adoptivi şi substitutivi: clienti sau ... ? Natura adoptiei Remarci finale

141 142 143 145 150

Bibliografie

152

4

I. Contextul adoptiei şi interventia asistentei sociale "Geografia, spuse geograful, este alcAtuit! din cArti care, dintre toate cArtile, sunt celemaipreocupate deproblemele consecintei. Ele nu se demodeuA niciodatll. Foarte rar se întâmpl4 ca UD munte s! îşi schimbe pozitia. Foarte rar un ocean se goleşte de ape. Noi scriem despre lucrurile eterne." Antoine de Saint-Exupery, Micul print

Introducere Nu cred că cineva se poate îndoi de faptul că asistentii sociali se de problemele consecintelor. Această afirmatie este validă pentru toată gama activitătilor asistentei sociale, fie că le interpretăm ca mijloace de exercitaa:e a URui ~gRtrol ~al mai eficient, .sau ca modalitate de a imbunătăti calitatea vie ii indiv' . . urilor într-o structur economică, socială şi politică stabilită. în acest punct, totuşi, nu ne mai este permisă continuitatea "lucrurilor eterne", nici în relatie cu problemele pe care asistentii sociali se aşteaptă, legitim, să le înfrunte, nici fată de mijloacele adecvate de abordare a acestora la un nivel profesional şi organizational. Mai trebuie încă să facem fată întrebărilor referitoare la mterpretarea problemelor soc@!e, la organizarea resurselor, dezvoltarea abilitătilor adecvate şi identificarea metodelor probabile să reuşească în caz de interventie. Asjştentiisociali actionează în contextul puterij politice, al dezbaterii ideologice, al constrângerilor i:COpomice.. al . .. . . o . schimbare, al alegerilor circumscrise de lege şi răspund la rob leme e lrofesionale ale teoriei şi practicii. DeşI această carle se ocupă de practica asistentei sociale, legătura cu cele de mai sus se face prin aceea că trebuie să întelegem ;emnificatia adoptiei şi îngrijirii copilului în schimbare. Practica asistentei sociale implică în mod esentialhlarea de decizii, iar aceasta ridică probleme spinoase cu privire la planificarea adoptiei şi munca cu părintii şi copiii. Asemenea întrebări se referă la conditiile în care trebuie plasati copiii pentru adoptii, care anume copii trebuie plasati preocupă

A

5

astfel, dacă planurile de adoptie trebuie făcute cu acordul părintilor sau nu, dacă şi când anume trebuie intrerupt contactulparentalşicâtde mult putem asigura dezvoltarea copiilor adoptati ca adulti fericiti. Ori.·]2 discutie despre practica asistentei sociale şi adoptie trebuie, de aceea,~ ia în considerare factorii care au transformat adoptia dintr-o activitateminoră şi lipsită de confruntări intr-un domeniu central de preocupare şi, adesea, de dezbatere pasionată.

Ce fel de copii?

~ fost recunoscută legal în 1926. Raportul Comitetului

Depart~ntruAdoptia Copiilor (1972),denumit in continuare

1 î

Raportul Houghton, o defineşte ~~tura comiletă a relatiilor legale dintre eăcinti şi copil şi stabilirea uncia noi ioîî'e copil şi părÎntu sli i@opti'y!" (p.4). Deşi adoptia avea loc de obicei in cazurile in care ceî care adoptau erau înruditi sau deja cunoşteau copilul, literatura care s-a ocupat de adoptarea unor copii care nu erau rude ale părintilor adoptivi ilustreaza două caracteristici specifice ale acestor ,prime aranjamente. Mai întâi, copiii plasati pentru adoptare erau sugari sau copii mici, albi şi sănătoşi. Ellison, de exemplu, comenta in 1958 că se dorea uneori chiar şi un copil cu strabism, iar McWhinnie nota in 1967 că "conceptul de copil perfect face ca multe societăti de adoptie să considere ca neado bil co ilu care avea nefericirea de a avea un semn mnaştere vizibil "(McWhinnie, 1967, p.26). Scriind in 1947, Lockridge făcea comentarii asemănătoare cu privire la practica din Statele Vnite. în al doilea rând, era tendinta de a considera pe viitorii părinti adoptivi caEe nişte cetăteni generoşţ, cu spirit public, a căror dormI! de adopf'ă ii ace e de firi otrivi intru rolul de ăcinte ado tiv. n 1970, Bowerbank a remarcat că dosarele de caz ale SOCle or e adoptie care au functionat în timpul şi în perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial indică o preocupare nu cu privire la capacitătile părintilor adoptivi. ci cu privire la sexul, culoarea şi caracteristicile copiilor pe care ei ar fi acceptat să-i adopte. De regulă, se punea accent pe satisfacerea nevoilor sociale şiemotionale ale cuplurilor fără copii. Atitudini similare descriu practica adoptiei în Statele V nite. Legea adoptiei din Florida din 1943,de exemplu, a fost aprig contestată pentru că prevedeainvestigarea socială şi supervizarea viitorilor părinti adoptivi (vezi Witmer al., 1963). A avut loc, de atunci, o schimbare dramatică în acest tablou al adoptiei. Aranjamentele făcute de societăţile voluntare şi de autoritătile locale sunt acum guvernate de Reglementările Agentiilor de Adoptie, din 1976. Aceste Reglementări au fost introduse pentru prima oară in

i

6

1939, într-un efort de a îmbunătăti practica şi sunt, în prezent, revăzute de către Departamentul Sănătătii. Asistentii sociali au devenit mai isticati în aşteptările lor cu privire la compententa profesională şi ;asta a influentat clar abordarea de către ei a muncii legată de adoptii. O schimbare majoră a avut locîn diminuarea numărului de copii respinşi de la adoptii şi în cunoştiintele noastre cu privire la Gllegoriile de copii ~re pot beneficia de acest tip de plasamenţ. Multi practicieni şi cercetăton au remarcat declinul în plasamentul pentru adoptare al bebeluşilor pe la sfârşitul anilor '60, iar datele arată că o mai mare permisivitate a avorturilor, eficienta mijloacelor contraceptive şi atitudinile sociale mai flexibile fata de copiii ne legitimi şi familiile cu un singur părinte, au contribuit la o schimbare în modelele de abandonare (vezi Lambert, 1971; Triseliotis şi Lobban, 1973; Tizard, 1977). în vreme ce tendintele de acest fel au devenit explicite, asistentii sociali au început să-şi concentreze atentia asupra acelor copii cu "nevoi speciale" ~ ~cesitau familii de substitutie permanente. Mai multi factori importanti au încurajat această schimbare de accent. Mai întâi, cercetarea din Marea Britanie şi Statele Unite a arătat nu numai că pot fi găsite familii care să adopte copii mai mari, negri sau mulatri, dar şi că asemenea plasamente au şanse foarte bune să se dovedească potrivite. în al doilea rând, într-o trecere în revistă a cercetărilor, Ciarke (1981) afirma că rezultatele "întemeiază un optimism retinut" cu privire la progresul în dezvoltare al copiilor proveniti din medii sărace şi violente care sunt plasati în familii adoptive. In al treilea rând, a devenit evident că a lăsa copiii mici în institutii de ocrotire pentru a vedea "cum se dezvoltă" sau a încerca să li se evalueze potentialul prin testări psihologice sau de inteligentă initiale nu reuşeşte să ofere nici-o garantie pentru viitorii părinti adoptivi, iar uneori împiedică dezvoltarea lor normală (vezi Witterbom, 1957; Rutter, 1970). în al patrulea rând, monumentala lucrare a lui Rowe şi Lambert "Children who wait" (1973) a adus asistentii sociali fată în fată cu faptul că multi copii erau în pericolul de a creşte în institutiile de ocrotire. Extrapolând rezultatele cercetării lor la nivel national, Rowe şi Lambert arată că existau aproape 7000 de copii care aşteptau un plasament familial. Autorii comentau că, "toti cei care au lucrat la acest proiect il consideră o experientă gravă .... datele sunt deprimante, nu atât pentru că arscoate în evidentă lucruri noi sau neaşteptate cu privire la ei, ci mai ales pentru că se mai păstrează încă atât de mult din vechile probleme" (Rowe şi Lambert, 1973, p.99). în al cincilea rând, pentru că prin larga publicitate făcută unor cazuri de "conflict de iubire"întrepărintii naturali şi cei care aveau copiii încredintati pentru îngrijire s-a atras atentia asupra lipsei de securitate legală a aranjamentelor de încredintare pentru îngrijire şi s-a arătat că adoptarea este un mijloc mai bun de asigurare a bunăstării

7

copiilor care nu se mai pot întoarce la propriile familii în viitorul previzibil. Cei cinci factori prezentaţi mai sus au fortat, în măsuri diferite, dezvoltarea serviciilor de adoptie pentru o întreagă categorie de copii cu nevoi speciale. în acelaşi timp, resursele familiei au fost dezvoltate mai pre~ şi mai curajos prin proiecte "de specialitate" sau "profesionite" pentru a satisface nevoile copiilor cu handicapuri grave, a adolescentilor delincventi sau cu tulburări de comportament, sau a adultilor care necesită o anumită formă de ajutor din parteacomunitătilor. Autoritătile locale şi societătile de voluntari au depus multă energie pentru a încerca să maximizeze şansele plasamentului familial prin organizarea schimbului de resurse regionale, înfiintarea de "ateliere de adoptie", utilizarea publicităţii, aranjarea de "petreceri" de adopţie, între multe alte initiative care sunt considerate vitale de către adeptii lor şi uneori condamnate ca fiind dăunătoare şi inadecvate de către cei mai precauti. O "atracţie către adoptii" de acelaşi fel a avut loc şi în Statele Unite, exemplificată de publicatii cum ar fi "Nici-un copil nu este de neadoptat"(Churchill et al., 1979). Adoptia.a generat o adevărată revolutie după anii '60 şi este acum considerat~ ca fiind o alternativă reală pe'ntru copii, indiferent de caracteri~ticile lor personale sau ale familiei din care provin. Aceasta este, totuşi, numai o parte a povestirii. Trebuie să examinam schimbările în atitudinile profesioniştilor şi în evoluţia legislatiei înainte de a putea avea o privire globală.

Care plan? La vremea la care scriam aceste rânduri a izbucnit o adevărată furie cu privire la ceea ce a fost denumit de unii planificare "agresivă" pentru copiii aflati în îngrijire, întreruperii contactelor parentale I\colo unde reabilitarea nu poate fi realizată repede şi deciziilor de a plasa copii pentru adoptare fără acordul părintiior în loc de a alege alternativa, deschisă revenirii, a atribuirii în îngrijire pe termen lung. Ajungând în situatia în care multi copii pot fi realmente plasati pentru adoptare, suntem acum puşiîn fata întrebăriicu privire la dezirabilitatea planificării şi deciziei pe care aceasta le presupune. Este tentant să acceptăm acest fel de dilemă ca fiind "dată" asistentei sociale şi să ne continuăm treaba în vreme ce conflictul continuă să se desfăşoare. Totuşi, după părerea mea,nu putem dezbate adecvat cu privire la practica adoptării fără unele referinte la contextul social, legal şi ideologic în care praeticienii îşi construiesc deciziile. Legea referitoare la adoptii a permis întotdeauna ca, în anumite conditii, hotărâriie cu privire la adoptare să fie luate fără acordul 8

părinţilor. Schimbările în cadrul legii au

reflectat o preocupare crescândă

faţă de planificarea îngriiirii pe termen lung a copiilor. In 1~71, Parker

a arătat că, asistenţii sociali nu au reuşit să plaDifice adecvat din punctul de vedere al unor asemenea copii. Rowe şi Lambert (1973) au arătat,la rândullor, că din 2812 copii cuprinşi în studiullor, 61 % urmau să rămână în instituţiile de ocrotire până la împlinirea vârstei de 18 ani. Adcock (1980a) şi raportul Houghton dovedesc că un număr alarmant de mare de copii vor creşte în instituţiile de ocrotire. Această problemă nu este evident, o descoperire recentă şi Packman (1975) oferă o analiză isto,rici a modului în care această problemă a fost abordată de-a lungul anilor. Ea se referă la abordarea unor autorităţi locale din anii '50 care "ar face plăcere criticilor recenţi ai îngrijirii pe termen lung a copiilor în unităţile de îngrijire, care deplâng lipsa de decizie şi tendinţa de a se lăsa purtaţi de curentul practicii îngrijirii copilului în unităţi specializate" (Packman, 1975, p.34). Cu toate acestea, unii vor argumenta că accentuarea asupra deciziilor luate timpuriu poate conduce la acţiuni insuficient gândite şi inadecvate, la expediente politice şi la neglijarea drepturilor părinţilor biologici, în graba noastră de a face planuri de adopţie pentru copii. Goldstein et al. (1973 si 1980), de exemplu, au provocat indignarea multor asistenţi sociali sugerând ca odată ce îngrijitorul unui copi (părintele care îl are în îngrijire) a devenit părintele său psihologic, iar legăturile anterioare cu părintele natural au slăbit semnificativ,' plasamentul ar trebui să fie făcut permanent prin mijlocirea adoptării. Recunoscând că copiii de vârste mai mari sunt în mai mare măsură capabili şi au o probabilitate mai mare să menţină legături psihologice cu părinţii absenţi şi că acestea nu ar trebui să fie întrerupte, Goldstein et al. sugerează că copiii de vârste mai mici nu sunt capabili să susţină relaţii în lipsa interacţiunii recompensatoare şi că, datorită trecerii timpului, "este ne rezonabil să credem că legăturile reziduale ale unui copil cu părinţii săi absenţi sunt mai semnificative decât cele care s-au dezvoltat între el şi cei care îl îngrijesc pe termen lung" (Goldstein et ai., 1980, p.46). . Lothian pare să fie una dintre primele autorităti locale care au luat în considerare politica şi practica în lumina sublinierii de către Goldstein et al. a limitelor de timp, a legăturilor psihologice şi a asigurării legale a permanentei plasamentului familial (vezi McKay, 1980). Mai recent, HusseU si Monaghan (1982) au indicat schimbări ale politicii din Lambeth care reflectă această filosofie. Permanenta este considerată ca "cel mai important ingredient într-o bună practică referitoare la copil", iar politica necesită ca, luati în îngrijire sub vârsta de zece ani,copiii să nu rămână în unitătile de ocrotire mai mult de doi ani. Alternativele la fDgiijirea in umtătile de ocrobre este constderată a ft fie reabilitarea sau 9

plasamentul permanent în familii substitutive, cea de a doua optiune implicând adesea incetarea contactului arental şi adoptiunea. încredintarea pe te en ung este c ar diferentiată de plasamentul permanent la rude şi este aleasă doar în c!!.cumstante speciale care • trebuie argumentate în termenii bunăstării copiluluI. cei care spnJmă pnnc1p1U1 planificării şi luării de decizii timpurii argumentează că această abordare trebuie să derive din încercări viguroase de a obtine reabilitarea, o recunoaştere a drepturilorparentale şi o devotiune către implicarea părintilor în discutiile cu privire la viitorul copiilor lor. Hussel şi Monaghan subliniază aceste puncte, afirmând că politica lui Lambeth este "primară si crucială ... pentru impiedicarea copiilor de a aluneca în îngrijirea pe termen lung în unitătile de ocrotire. Ea are la fel de mult de a face ,cu o prevenire ingenioasă şi de bună calitate şi cu munca de reabilitare ca şi cu separarea permanentă. Ea nu este nici operatia specifică organiZa(iilor ilegale pentru adoptii, nici un instrument managerial de economisire a banilgr " (HusselşiMonaghan, 1982,p.7). Există şi alte autoritătilocaleîn Marea Britanie care fie au acceptat politici comparabile, fie se îndreaptă către asemenea pozitii. în Statele Unite, asistentii sociali au de făcut fată unor dileme de acelaşi fel. Două programe, Proiectul Almeda în California şi Special Emphasis for Early Retum, se concentrează asupra grăbirii deciziei prin utilizarea contractelor, a scopurilor cu limită de timp, a explicatiilor şi sprijinului pentru părinti şi, dacă reabilitarea nu poate fi făcută repede, asupra plasării permanente în familii substitutive. Tocmai impotriva unei asemenea tendinte a izbucnit furia, exemplificată de titluri ca "Familiile captive: când părintii îşi pierd copiii" (New Society, 27/5/82); "îngrijirea copiilor în criză" (The Guardian,3/11/82); şi "împotriva dreptului natural" (Community Care, 29n/82). Unii comentatori, în special Robert Holman, au argumentat că Legea referitoare la copii din 1975 reprezintă un atentat impotriva recunoaşterii adecvate a drepturilor parentale şi că a influentat practica asistentei sociale în directia "salvării" copiilor din familiile lor, a planificării viitorului lor fără referire la părinti şi neglijând prea uşor eforturile de a promova prevenirea şi reabilitarea. Elementele acestei dezbateri sunt complexe şi dificil de descurcat din cauză că argumentele în competitie se deplasează continuu intre diferitele nivele ale analizei, referindu-se la pracţica profesională, structura socială, constrângerile legale, variabile economice şi de clasă, alocarea puterii şi a resurselor, alegerile determinate politic şi cererile cu bază ideologică de schimbare socială. Fox (1982) încearcă să sublinieze domeniile importante d( dezacord între cei care sprijină luarea de decizii imediat şi subliniaz rolul adoptiei în planificarea pentru copiii aflati în unitătile de ocrotir şi cei care auo atitudine critică fată de această abordare şi pun sub semn..""

10

intrebării

structura socială şi politică pe care se bazează. uşor să concluzionăm că "dezbaterea permanentă" se referă realmente la calitatea practicii asistentei sociale şi la utilizarea resurselor. Cu toate acestea, rămân dificultăti de neinlăturat referitoare la echilibrul intre drepturile părintilor şi nevoile copiilor, la greutatea care trebuie acordată relatiilor de rudenie, la cel mai bun mod de a asigura şi promova bunăstarea copiilor şi acceptabilitatea actualei legislatii. Aceste probleme se referă nu numai la competenta profesională şi la compasiune dar şi la structura politică şi valorile ideologice care sunt subiacente practicii asistentei sociale. Această carte trebuie să descurce, in consecintă, două probleme interrelate: maiintâi, in ce conditii ar trebui asistentii sociali să ia in considerare planificarea adoptiei şi, în al doilea rând, cum pot ei să lucreze in aşa felincâtsă mărească probabilitatea unui rezultat incununat de succes al aranjamentelor de adoptiune? AI fi

Asistenţii

sociali

şi

adoptia

Adoptia şiplasamentul familial pun asistentii sociali în fata unor probleme cumva deosebite de cele pe care le intâlnesc de obicei in ajutarea persoanelor care nu pot face fată adecvat cerintelor vietii cotidienefCum lucrăm cu viitori părinti adoptivi sau cărora li se plasează copiişilce anume incercăm să obtinem~Ce fel de relatie trebuie să avem cu ei?~unt ei asemenea altor grupuri de clienti şi, dacă nu, in ce fel sunt ei diferiti de ceilalti?A fel de informatie şj,cât de multă trebuie să le împărtăşim ~Există ~jJjtăt.i sau t~l)Qjcj specj~ care ar trebui folosite? 'Există cercetări care ne pot ajuta să facem o treabă mai bună? Sau, mai generalftrebuie realmente să facem ceva sau ei se pot descurca foarte jine şi fără noi? Mă refer aici la plasamentul familial ca şi la adoptie _ pentru că multe din lucrurile care urmează vor fi relevante pentru ambele tipuri de activităti, mai ales in cazul in care plasamentele familiale se intentionează să fie permanente sau să devină astfel odată cu trecerea timpului. Nu intentionez să anulezdiferentele dintre adoptie şi plasament sau să prejudiciez argumentare a că plasamentele permanente sau pe termen lung ar trebui să fie intentionat planificate şi ar trebui să implice doar incredintarea, ca o perioadă special planificată premergătoare adoptiei. înainte de Legea din 1926 cu privire la adoptie, aranjamentele 'rau făcute fără a beneficia de vreun cadru legal şi aveau ca rezultat :luat ii de quasi adoptie sau de adoptări "de facto". Multă vreme părintii 1. avut dreptul să-şi plaseze copiii pentru adoptare cui voiau ei şi fără a:erventia unor agentii de adoptie sau a serviciilor de asistentă socială . . ~cetarea statistică a lui Grey şi Blunden (1971) a acoperit un eşantion

11

de 3400 de cereri de adoptie făcute către 138 de tribunale din Marea Britanie. în 29% din cazuri aceste plasamente au fost aranjate direct intre părinti şi viitorii adoptori sau printr-un intermediar. Comitetul Houghton era preocupat de numărul copiilor care a fost plasat pentru adoptie fără nici-un recurs la ajutorul asistentei sociale. în ciuda datelor incomplete asupra acestei probleme, Comitetul a recomandat ca plasamentele de adoptie făcute fără interventia unei agentii de adoptii să fie ilegale dacă copilul nu era inrudit cu viitori adoptori (aşa cum sunt definiti de Actul de adoptie din 1958). Această recomandare a fost incorporată in Legea referitoare la copil din 1975 şi a fost acum aplicată. Sustinându-şi concluziile, Comitetul Houghton afirma că, "decizia de a plasa un copil unui anumit cuplu este cea mai importantă etapa in procesul adoptiei. Legea cu privire la adoptare trebuie să asigure o securitate adecvată a bunăstării copilului in această etapă. Această asigurare se bazează in principal pe munca calificată a serviciilor de adoptie care include pregătirea părintilor adoptivi" (p.23). Mai încolo, raportul Comitetului se referă la dezvoltarea abilitătilorşi cunoştintelor profesionale ale agentiilor de asistentă socială. Dat fiind votul de incredere acordat expertizei asistentei sociale, ni se cere să fim limpezi cu privire la motivele pentru care trebuie să intervenim in aranjamentele cu privire la adoptare şi la modul in care putem influenta obtinerea unor rezultate incununate de succes.

Natura diferentei Cei mai multi părinti îşi cresc copiii fără amestecul asistentei sociale. Ideea că asistentii sociali trebuie să se implice in aranjamentele de adoptare se batează pe presupunerea că a~optarea este semnificativ diferită şi prezintă dificultăti spe~le care nu se întâlnesc in familiile DEn-adoptive. ~ellmer-PririgIe arată că "probabil cel mai neadevărat lucru este presupunerea că a adopta este numai cu putin diferit de a avea propriul copil. In multe privinte, care pot sau nu să se dovedească importante, ea prezintă diferente importante" (Kellmer-Pringle, 1967, p.25). Un număr mare şi in continuă creştere de cercetări au incercat s" evalueze natura diferentei şi impactul ei asupra rezultatului adopti( Dificultăti, in special cele care provin din adoptie, pot apare in fal cuplurilor fără copii in incercarea de a face fată infertilitătii şi creşterii. copiilor altcuiva: probleme ale dezvoltării copilului legate de stresll ' dinaintea, din timpul şi de după naştere; conflictele emotionale asociati. cu natura socială a adoptiei; statutul minoritar al familiei adoptive şi ..explicatiile care sunt date copiilor adoptati. Observarea empirică a" acestor dificultăti şi influenta lor asupra rezultatului adoptiei va fi tratat~,

12

în Capitolul II. Se poate argumenta că David Kirk a oferit singură analiză detaliată a naturii unice şi delicate a relaţiei de adoptiune în cartea sa Shared Pate (1964). Părintii adoptivi, spune Kirk, trebuie să înfrunte mai multe dileme. Pe acestea el le defineşte la început,~încântare fată de dezamăgire". Vor pretinde ei că sunt asemenea oricăror alb pănntl sau îşi vor recunoaşte statutul lor special? în al doilea rând' integrare faţă de djferentiere". Vor diferentia copilul de altii prin a "le spune" şi pnn a discuta despre adoptie sau v~~ evita asemenea amintiri în favoarea integrării? în al treilea rând,o/ignoranta faţă de cunoaşterea isjQriej copihdlli", vor uita ceeace lis-a spus despre provenienta copilului, într-un efort de a nega că el este diferit de propriul lor mediu, sau îl vor cuprinde în conversatia familiei şi vor înfrunta realitatea adoptiei? în al patrulea rând, IIfImprala reproductivă fată de principiul respectului pcp;tmaljtătii individuale". Cum Îl vor spune unui copil adoptat despre naşterea lui nelegitimă (sau, în cazul unot copii mai în vârsta, despre nepotrivire a părintiior naturali, boală sau respingere) fără să arunce o judecată negativă asupra părintiior naturali? Kirk sugerează că aceste dileme nu fac parte din "cultura scrisă" pentru părinti şi alcătuiesc, în acest fel, handicapul de rol al părinţilor adoptivi. Ele reprezintă dificultăţile care sunt inerente în îndeplinirea cerinţelor de rol ale părintiior adoptivi. Modelele de rezolvare a acestor dileme, indică Kirk, pot fi în principal împărtite "recunoaşterea diferentei~espingerea diferentei". Aceasta din urmă poate fi ilustrată de inabilitatea de a face fată întrebărilor altora cu privire la adoptie sau la mediul de provenienţă al copilului, o subliniere a potrivirii "naturale" a copilului adoptat în familie, diminuarea impactului "dezvăluirii", o devalorizare a importantei informatiei istorice, sublinierea rolului jucat de soartă sau "interventia divină", sau simpla uitare a faptului că copilul s-a născut din alti părinti. "Recunoaşterea diferentei" este arătată prin dorinta de un anume ritual de a marca statutul de părinte adoptiv, o dorintă de a evita potrivirea, anuntarea publică a adoptiei, vizitarea altor părinti adoptivi, aniversarea adoptării şi recunoaşterea unor probleme comune celorlalţi "ărinti adoptivi. b Kirk sugerează că relatia armonioasă şi satisfăcătoare între )pil şi părinte, stabilitatea familială şi permanenta familiei ca un grup ~cesită ca părintii adoptivi să adopte o atitudine bazată pe 'recunoaşterea diferentei" şi, în asociere cu aceasta, comunicarea ~.'!schisă cu privire la adoptie. Trebuie notat că Kirk nu a demonstrat o 'elatie empirică între recunoaşterea diferentei, comunicare şi succesul rezultatului în termenii unui mediu familial mai fericit, mai satisfăcător "au calitativ mai bun pentru copiii adoptati - el doar a formulat ipoteza ..ă o asemenea relatie există. Insistenta sa asupra asocierii "respingerii

13

diferentei" cu o proastă comunicare, negarea adoptiei şi un rezultat mai putin favorabil este camsimpIistă şi deschisă criticii pe bazele p~o.ie~tului cercetării şi a interpretării datelor. Rezultatele altor cercetăn ndIcă de asemenea semnul întrebării în legătură cu validitatea modelului lui Kirk şi a implicatiilor sale pentru practică. Voi reveni la această problemă în ultimul capitol.

Ce fel de interventie? Am vorbit deja despre abordarea "uşoară" a plasamentelor pentru adoptii care a fost evidentă în practica timpurie. Cu toate acestea, s-a avut mare grijă pentru a asigura o similaritate acceptabilă şi adecvată pe cât era practic posibilîn ceea ce priveşte potrivirea fizică, intelectuală şi caracteristicile sociale ale copiilor, ale părintilor naturali şi ale viitorilor părinti adoptivi. se poate argumenta că potrivirea conştientă a mers mână în mână cu eşecul de a ajuta pe cei care adoptă să-şi recunoască "handicapul de rol". De exemplu, Thunen, scriind în 1958, sugerează că "nu există o diferentă esentială pe termen lung între parentatea prin adoptie şi cea naturală ... aceşti oameni sunt înainte de toate părinti, părinti în virtutea relatiei care s-a dezvoltat şi continuă să se dezvolte, nu în virtutea modului particular în care copilul lor s-a născut" (Thunen, 1958,p.ll). Acest fel de atitudine este combătut cu vigoare de Kirk care arată că el "sanctionează dorinta părintiior adoptivi" de a-şi diminua auto-imaginea de părinti atipici, de a se deplasa dinspre recunoaşterea diferentei la respingerea diferentei (Kirk, 1964, p.149). în timp, asistentii sociali au devenit din ce în ce mai sofisticati în abordarea adoptiei şi a proceselor psihodinamice. Aceasta, impreună cu cunoaşterea mai amănuntită a factorilor care pot influenta relatia părinte-copil şi, în felul acesta, calitatea rezultatului adoptiei, s-au combinat pentru a sprijini schimbarea atitudinilor fată de acceptabilitatea adoptorilor posibili. Rowe a pus sub semnul întrebării presupozitia că cei care solicitau să adopte copii erau întotdeauna "cetăteni meritorii" şi notează că "convingerea cu privire la nevoia şi justificarea studierii personalitătilor şi motivelor viitorilor adoptori a crescut odată cu cunoaşterea şi încrederea în profesie" (Rowe, 1966,p.153). Trebuie să mai reamintim că: pe măsură ce numărul copiilor disponibili pentru a fi adoptati a scăzut, agentiile au avut o mai mare posibilitate de alegere a viitorilor adoptori şi au putut selecta "candidatii cei mai buni". Aceşti factori au tins să mute accentul către evaluarea şi selectarea celor care solicitau să adopte. Este bine cunoscut faptul că selectia adecvată este o sarcină dificilă şi au fost sugerate numeroase

14

instrumente ajutătoare pentru a completa abilitătile asistentei sociale. De exemplu, Kuhlmann şi Robinson (1951) au explorat utilizarea testului Rorscharch, Adrian et al. (1966) au luat în considerare alte teste' psihologice, cum ar fi Inventarul Multifazicde Personalitate Minnesota, iar Edwards (1975) a sugerat aplicarea de chestionare auto-administrate pentru a identifica tulburările psihiatrice sau emotionale la viitorii adoptori. S-ar părea că o eră a ştiintei îşi face aparitia în practica asistentei sociale! în principal, totuşi, pentru a evalua abilitatea solicitantilor de a face fată infertilitătii, gradul de maturitate şi flexibilitate, atitudinile fatădepărintiinaturali,de nelegitimitate,discutareacucopiii despre adoptie, capacitătile de părinti etc. se continuă u~a cuno tintelor de asistentă socială şi a abilitătilor de intervi va Literatura utilizeaz e o lcel ermem ca mterogare", "investigare" şise referă la "un tablou psihologic" cu scopul de a "elimina" pe cei care sunt incapabili de succes în calitate de părinti adoptivi. Domeniile care urmează să fie investigate ca bază pentru o asemenea estimare sunt stabilite de Advisory Council on Child Care (1970), iar în Statele Unite orientarea este oferită de Child Welfare League of America 's Standards for Ado(!tion Service. în ciuda apelului profesional la evaluare riguroasă şi selectie, locul acesteia în practica plasamentului familial şi al adoptiei a fost controversat pe o seamă de temeiuri. Mai întâi, Triseliotis (1970) a sugerat că chiar dacă o evaluare adecvată ar depinde numai de timpul de intervievare, explorarea detaliată a domeniilor semnificative ar depăşi resursele agentiilor şi ale asistentilor sociali. în al doilea rând, dacă solicitantii şi asistentii sociali consideră evaluarea şi selectia ca centrală în interactiunea lor, pare probabil că cei dintâi vor face tot ce este posibil pentru a produce o impresie favorabilă şi vor învăta putin despre sarcinile părintilor adoptivi. în al treilea rând, s-ar putea să fie relativ uşor să recunoşti nepotrivirile şi tulburările majore ale solicitantilor, dar se ridică întrebări în legatură cu complexitatea abilitătilor de diagnosticare ale asistentilor sociali şi abilitatea lor de a evalua acceptabilitatea solicitantilor în cadrul limitelor largi ale motivatiei "normale" şi a adaptării emotionale şi sociale. în al patrulea rând, presupunerea că ştim ce caracteristici să căutăm pentru a realiza plasamente potentialîncununate de succes nu rezultă din cercetare, şicel mai putin din cercetările legate de viitorii părinti adoptivi. Studiile post-factum au arătat că simpla existentă a caracteristicilor sau calitătilor specifice nu asigură un rezultat bun al aranjamentelor de adoptiune. Ceea ce pare să influenteze rezultatul adoptiei este modul în care aceste elemente discrete sunt combinate pentru a oferi un model global al functionării familiei, a atmosferei casnice, a interactiunii părinte-copil, a relatiilor familiale de acceptare, satisfactie şi fericire; în al cincilea 15

rând, s-a argumentat că evaluarea este inadecvată pentru plasarea copiilor cu nevoi speciale. Ceea ce este necesar nu este evaluarea şi selectarea, ci educarea şi pregătirea pentru statutul de părinte al unor copii mai mari sau handicapati şi a celor ce provin din alte medii rasiale. Kellmer-Pringle şi unii dintre colegii săi au contrazis consistent preocuparea asistentilor sociali pentru evaluare. Cred că ar trebui să luăm în serios comentariile lor, atunci când arată că "există putine tehnici de evaluare general acceptate pentru determinarea celor care ar putea fi părinti buni sau răi, sau să poată indica clar predictorii potentialului pentru o bună parentate. De ce să argumentăm atunci, şi, mai mult, să actionăm, ca şi cum aceste probleme ar avea răspunsuri definite şi absolute în ceea ce priveşte părinţii adoptivi?"(Seglow et al., 1972, p.171). Triseliotis arăta ca aşa stăteau lucrurile în agentiile pe care le-a studiat şi că criteriile pentru selectie adesea "reprezentau conceptiile, principiile, credintele şi prejudecătile personale ale asistentilor sociali sau comitete lor" (Triseliotis, 1970). Sunt sigur că toti am auzit asistentii sociali referindu-se la experientă, intuitie, sentimente, reactii ca jucând un rol, dacă nu cumva cel mai important, în evaluarea viitorilor părinti adoptivi. Preocuparea pentru aspectele negative ale evaluării şi selectiei a condus pe unii asistenti sociali să sprijine o abordare bazată pe pregătire şi educatie. Literatura care descrie practica din Statele Unite a oferit un îndemn în această directie şi a fost preluată şi publicată de British AgencÎes for Adoption and Fostering şi de National Foster Care Association. Agentiile specializate care se concentrează asupra plasării copiilor mai în vârstă sau handicapati au dezvoltat şi ele o practică şi proceduri care subliniază pregătirea, educarea şi sprijinirea continuă a familiilor şi copiilor plasati în acestea. Cu toate acestea, am spus mai sus că pentru "unii asistenti sociali" se pare că evaluarea este încă principiul de orientare predilect în practica legată de adoptie şi plasamentul familial. Putem să ne dăm seama de asta din abordarea, metodele de muncă, interactiunea cu solicitantii şi cadrul procedural al agentiilor care militează împotriva unei munci eficiente de acest tip. Trebuie de asemenea să recunoaştem că o concentrare asupra pregătirii şi educatiei necesită o reafirmare a imaginii noastre profesionale şi a relatiei noastre cu solicitantii. Bănuiesc că aceasta ridică dificultăti pentru multi asistenti sociali care, conştient sau inconştient, agreează ideea unei mistici profesionale care depinde de detinerea abilitătilor şi cunoştintelor de specialitate în diagnoză, evaluare şi tratament; cunoştinte şi abilităti care nu sunt la îndemâna sau la întelegerea profanilor care sunt ghidati numai de compasiune şi preocupare. Dacă asistentii sociali abordează viitori părinti adoptivi de pe această bază există primejdia ca interactiunea să reflecte o relatie 16

profesională

asistent-client, care defineşte valorile şi interpretările asistentului ca fiind mai valide decât ale clientului şi înfruntă problemele celuilalt în loc să-i exploreze fortele. Nu aş vrea să simplific exagerat de mult această problemă sau să sugerez că am putea la fel de bine să renuntăm şi să mergem acasă. Totuşi, ne interesează aici cum ar putea asistentii sociali să lucreze constructiv cu viitorii părinti adoptivi şi, legat de aceasta, ce cunoştinte şi abilităti avem de oferit. Prin ce diferă pregătirea şi educatia de evaluare şi selectie? Obiectul primei abordări este atât de a pregăti solicitantii pentru a deveni părinti adoptivi cât şi de a-i ajuta să decidă ei inşjşi dacă vor şi dacă sunt în stare să facă fată sarcinilor suplimentare pe care le implică aceasta. Această modificare de accent presupune de asemenea, că relatia dintre asistentii sociali şi solicitanti se mută dinspre cea dintre cel ce evaluează şi cel ce este evaluat, cu problemele ei colaterale de inhibare a comunicării deschise şi oneste, la una care aduce împreună indivizi cooperanti, lucrând împreună pentru o mai bună întelegere a adoptiei şi pregătindu-se pentru sarcinile şi atitudinile specifice pe care le presupune relatia de adoptie. Scriind în Statele Unite, Hagen afirma că "rolul asistentului social se aşează pe o bază de tovărăşie, lucrând cu solicitantii pentru plasament, şi nu pe o bază asistent social-client, încercând să hotărască dacă vor primi un copil" (Hagen, 1972, p.6). M-am referit deja la conceptia lui Kirk cu privire la "handicapul de rol" suferit de părintii adoptivi. In 1967 şi 1969 el a explicat ideile sale la nişte conferinte tinute în Marea Britilnie şi a afirmat că "părintii adoptivi se confruntă cu o serie de dificultăti care nu sunt comune părintilor naturali; în al doilea rând, adoptorii nu sunt pregătiti pentru aceste dificultăti nici de orientările culturale genera~ şi nici de grupurile profesionale care au ca rost să-i asiste în adoptare; în al treilea rând, că fără o asemenea pregătire pentru rolulpe care urmeazăsă-Iîndeplinească, adoptorii trebuie să facă fată unor presiuni nenecesare în relatiile cu copiii lor" (Kirk, 1970, p.108). Argumentul lui Kirk cu privire la natura relatiei de adoptiune necesită, astfel, ca evaluarea şi selectia să fie diminuate în favoarea unei abordări care pregăteşte viitorii adoptori pentru rolul lor special. Modelul estimativ este bazat pe premisa că solicitantii pentru adoptie fie au, fie nu au caracteristicile şi calitătiile necesare pţntru a deveni cu succes părinti adoptivi şi că investigatia abilă a asistentei sociale ii poate selecta pe care au orice ar fi ceea ce noi căutăm, într-un grad suficient pentru a trece testul. Asistentul social este cel care face alegerea. Pregătirea şi educatia, pe de altă parte, presupun că viitorii adoptori au capacitatea de a întelege sarcinile esentiale ale parentătii adoptive, pot fi ajutati să anticipeze cum se vor descurca cu acestea, pot învăta metode alternative de comunicare şi de rezolvare a problemelor,

17

sunt capabili să dezvolte puteri şi abilităti personale şi ştiu ei înşişi destul de bine să-şi evalueze propriile aşteptări şi nevoi. Asistentul social fi ajutA pe solicitator sA aleagA. Un model evaluativ mai sugerează şi că, odată ce solicitantii au fost acceptati ca viitori părinti adoptivi ei au, prin definitie, "ceea ce este nevoie" pentru a-şi îndeplini rolul. Asistenta socială intensivă este limitată la perioada de investigatie premergătoare acceptării. Pe de altă parte, unmodel de pregătire afirmă că solicitantii pot fi pregătiti numai într-un grad relativ incomplet în faza initială şi că învătarea continuă pe durata prezentării copilului şi a plasamentului care urmează. Ajutorul asistentei sociale este esential şi în urma plasamentului, când părintii adoptivi ajung fată în fată cu propriile sentimente şi reactii, schimbarea atitudinii celor din jurul lor şi cererile şi riispunsurile copilului. Sfatul şi ajutorul sunt frecvent necesare atunci când sugarii sunt plasatiîn familii adoptive şisunt absolut vitale atunci când sunt plasati în noi familii copii de vârstă mai mare. O asemenea abordare necesită ca asistentii sociali să poată dezvolta o relatie deschisă şi plină de încredere cu viitorii părinti, astfel încât, mai târziu, aceştia să poată solicita ajutorul fără teama de a fi considerati inadecvati, incapabili sau proşti.

Discutiile de grup Accentul pus pe pregătire şi educatie a condus la dezvoltarea discutiilor de grup ca o parte importantă a procedurii. S-a sugerat ca cei care solicită să facă adoptiisau să primească copii în plasament s-ar simti mai relaxati discutându-şi sentimentele şi ideile împreuna cu altii care sunt în aceeaşi situatie, că ar putea fi mai sensibili la interpretăriile şi sugestiile tovarăşilor lor, că ar putea deveni mai flexibili cu privire la felurile de copii pe care sunt dispuşi să-i accepte şi că ar fi mai doritori să folosească un asistent social ca pe un "moderator" sau "facilitator" într-un grup. în Statele Unite, utilizarea grupurilor s-a stabilizat ca o componentă majoră a procesului de adoptare, atât înainte cât şi după plasament. Practica din Marea Britanie a înregistrat şi ea o deplasare de la accentuarea asupra interviurilor individuale către discutiile de grup. NationalFoster Care Association consideră că oportunitătile de educatie care ar putea fi oferite prin intermediul grupurilor sunt atât de importante încât această organizatie, în asociatie cu cea a lui Bamardo, a importat şi a adaptat un program de pregătire din Statele Unite. Acest program include filme, benzi, exercitii, interpretări de rol şi o multitudine de modalităti imaginative pentru adulti ca să anticipeze şi să învete să se ocupe de problemele care ar putea să apară după plasarea copiilor în familiile lor. 18

Ce ştim despre munca cu solicitatorii de adopţii? Cei mai multi asistenti sociali par să aibă o anumită idee despre cum să abordeze sarcina de a lucra cu viitorii adoptori. Totuşi, se pare că acordăm prea putină atentie la ceea ce se întâmplă la "capătul receptor". Relativ putini cercetători şi practicieni au încercat să identifice cum este percepută şi evaluată de către clienti asistenta socială, dacă este acceptabilă şi dacă ceeace spunem sau facem are efectulscontat. Acelaşi lucru este adevărat şi în privinta practicii adoptiei, în care cei mai multi cercetători s-au concentrat asupramăsurăriirezultatului pe termen lung, în loc să se ocupe de evaluarea a ce se întâmplă înainte şi după plasarea copiilor. Cu toate acestea,ştim câteva lucruri. în Statele Unite, Gochros (1967) a descoperit că viitorii adoptori de copii care sunt deja în plasament se percep pe ei înşişi ca fiind ''în perioada de probă" şi nu-i percep pe asistentii sociali ca fiind de ajutor sau ca sprijinitori. Propria mea cercetare (1980) a indicat că asistentii sociali sunt preocupati în mare măsură cu evaluarea şi estimarea solicitantilor de adoptii. Nu e de mirare că viitorii adoptori văd interviurile lor cu lucrătorii agentiilor în aceeaşi lumină. Un număr care depaşea bine jumătate din cele 85 de cupluri din eşantionul meu au spus că erau îngrijorati de perspectiva de a-şi exprima ideile spontan şi erau nerăbdători să facă o bună impresie. Mereu şi mereu subiectii au făcut comentarii ca acestea: Eram ca într-o piesă dacă doriti. ştiam ce se voia de la noi şi ne era atât de frică că nu vom fi acceptati încât nu eram pregătiti să fim deschişi şi să le spunem ce gândeam. A trebuit să ne păstrăm gândurile pentru noi de multe ori. Nu ştii la ce să te aştepti. Te controlezi tot timpul,încercândsă nu faci nici-o greşeală. Nu poti să nu simti că vor să te prindă şi te gândeşti că dacă spui ceva greşit îţi pui în pericol şansele. E doar o altă procedură prin care trebuie să treci. Aş face orice vreme după aceea pot să adopt un copil- dacă mi-ar spune să stau în cap, aş face-o şi pe asta. câtă

Numai 16 subiecti au simtit că au fost ajutati să gândească mai clar despre adoptie sau că şi-au dezvoltat întelegerea cu privire la ce înseamnă să fii părinte adoptiv. Aceste răspunsuri erau atât de similare indiferent de agentia la care se refereau încât este dificil să le explici prin raportare la probleme individuale. Pare mult mai probabil că tehnicile comune ale asistentei sociale şi cadrul procedural operează astfel de-a lungul întregului proces de adoptie. 19

în ciuda unei creşteri a atenţiei acordate discuţiilor de grup, date care să ne ajute să evaluăm această metodă de educaţie. în Statele Unite, Wiehe (1976) a luat în considerare gradul de schimbare a atitudinilor privitoare la infertilitate, părinţi necăsătoriti, şi discutarea cu copiii despre adoptarea lor la trei grupuri de viitori adoptori înainte şi după mai multe contacte cu agenţia. Un grup a fost supus unui număr de interviuri de diagnostic individual cu un asistent social, cel de-al doilea a luat parte la discutiile de grup cu alti solicitanti, iar cel de-al treilea (grupul de control) nu a fost supus la nici-o formă de studiu cu privire la adoptie. Wiehe a tras concluzia că toti membrii celor două grupuri au arătat o anumitâschimbare de atitudine în domeniile mentionate şi toti au perceput procedura ca fiind "moderat evaluativă". Cu toate acestea, acei viitori adoptori care au participat la discutiile în grup au arătat o diferentă semnificativă fată de ceilalţi în perceperea procedurii ca constituind o pregătire pentru situaţia de părinte adoptiv. Membrii grupului erau capabili să împărtăşească cunoştinte şi idei şi erau "aparent în stare să se folosească unii pe altii pentru a testa şi a-şi dezvolta ideile". Viitorii adoptori afirmau că le-a fost util pentru că le-a permis să clarifice atitudini şi sentimente. Subiectii propriei mele cercetări au avut opinii similare, iar acestea sunt întăHte de studiile lui Reeves şi Dolan (1978) şi Kerrane et al. (1980). există puţine

Concluzie Am luat în considerare o diversitate de abordări ale muncii cu cei care solicită să facă adopţii, rezumate de Richards (1970) ca metoda "fii fericit", metoda "investigării grijulii de către un asistent social antrenat", "abordarea ştiinţifică" şi, ultima, "metoda modernă" care depinde de "tehnicile educative de grup în care toti cei ce vor să adopte se alătură discutiilor de grup şi cei care sunt nepotriviti se auto-elimină" (Richards, 1970, p.68). Nu există date ale cercetării care să ne ajute să alegem între aceste metode în termenii unor rezultate comparative. Cu toate acestea, pentru scopul acestei cărti, trebuie să fac o alegere care trebuie să fie bazată pe experientă, bun simt, o estimare realistă a capacitătilor asistentei sociale şi a datelor limitate oferite de cercetare. Pentru motivele subliniate in acestcapitolosămăconcentrez asupra pregătirii şi educării pentru a fi părinte adoptiv. Aceasta, desigur, este numai o parte a ecuatiei; trebuie să luăm în considerare şi modul de luare al deciziei şi munca cu copiii şi cu părintii lor naturali. înainte de a încheia acest capitol, trebuie tras un semnal de alarmă. Nu există sugestii din partea suporterilor modelului pregătirii care să afirme că evaluarea poate sau ar trebui să fie în întregime

20

ignorată. Aşa cum arată Wiehe, "agentiei i se atribuie de către tribunal responsabilitatea de a alege părinti adoptivi potriviti pentru copiii susceptibili de a fi adoptati. Această realitate introduce elementul de evaluare. Cu toate că elementul de evaluare nu poate fi evitat, el nu trebuie să devină, totuşi, elementul central al studiului" (Wiehe, 1976, p.135). Cum rezolvă asistentii sociali problema evaluării va diferi după abordarea pe care o aleg, ceea ce va deveni clar in momentul in care vom analiza amănunt it practica. Acest capitol a dorit să sublinieze contextul practicii adoptiei şi principiile care formează cheia de boltă a interven tiei. Putem acum trece la estimarea cunoştintelor care ne stau la dispozitie pentru a lua decizii şi pentru a facilita un rezultat satisfăcător pentru familiile adoptive.

II.Sângele

apă

nu se face?

"Pentru mine nu eşti decât un Miat care este la fel cu o sută de mii de alţi Mieţi. Şi nu am nevoie de tine. Iar tu, în ceea ce te priveşte, nu ai nevoie de mine. Pentru tine, eu nu sunt decât o vulpe la fel cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă o să mă imblânzeşti, atunci vom avea nevoie unul de celălalt. Pentru mine, tu vei fi unicpe lume. Pentru tine, eu voifi unică pe lume."

Antoine de Saint-Exupery, Micul print

Introducere Adoptia este unul dintre acele subiecte despre care asistentii sociali au opinii puternice. Am întâlnit asistenti sociali care "nu sunt de acord" cu adoptia pentru că ei cred că este "prea categorică, prea riscantă", sau au întâlnit o familie adoptivă cu probleme sau un tânăr adoptat după un plasament nefericit. Altii pot evidentia natura esential socială a adoptiei şi să afirme că, în mod necesar, aceasta are drept efect producerea de probleme de identitate şi relationare pentru copii şi dileme legate de parentate pentru adulti. Aceste opinii sunt rareori bazate pe datele cercetării cu privire la subiect şi, adesea, reflectă un amestec de valori personale, anxietăti, ignorantă şi, uneori, teama de a lua acea decizie finală de a înlocui legăturile biologice cu relatiile sociale. Asemenea sentimente şi atitudini devin chiar mai puternice atunci când este vorba de întreruperea legăturilor părinteşti sau când este implicată plasarea copilului fără asentimentul părintelui. Dacă adoptia trebuie să fie considerată o alternativă pentru copiii care nu se pot întoarce să trăiască cu propriile familii, atunci asistentii sociali trebuie să-şi privească critic propriile lor reactii fată de această posibilitate. în mod sigur acest lucru nu este posibil fără să se beneficieze de rezultatele cercetării; adică de cunoaşterea acumulată în domeniu. Evitarea cercetării în favoarea sentimentelor personale şi a atitudinilor pur şi simplu nu este acceptabilă. Cunoaşterea este elementul care deosebeşte profesioniştii de diletanti şi care ne permite, atunci când suntem puşi în fata unei probleme, să argumentăm calea către o decizie anume. Desigur, experienta adaugă ta bagajul nostru noi cunoştinte,dar trebuie să recunoaştem că experienta poate fi doar o sursă partială şi personală de informatie. Competenta profesională şi identitatea

22

depind de cunoaşterea acelor factori care influentează semnificativ comportamentul social şi care, având valoare explicativă generală, ne modelează întelegerea şi modul de abordare a unor dificultăti speciale şi a problemelor persoanelor.

Studiile post-factum cu privire la rezultatul adoptiei Proiectele de cercetări post-factums-au bucurat de considerabilă popularitate în Statele Unite şi Marea Britanie şi avem, astfel, o cantitate mare de date la dispozitie. Asemenea studii s-au concentrat asupra copiilor plasati la diferite vârste în familiile lor adoptive, cu diferente de mediu rasialde provenientă şi cu o anumită diversitate a experientelor lor dinaintea plasamentului. Evaluarea rezultatului s-a făcut pentru diferite stadii ale copilăriei şi adolescentei. Este imposibil să facem aici aprecieri cu privire la variatiile proiectelor de cercetare sau la complexitatea datelor, analizelor şi interpretărilor. Este, totuşi, posibil să indicăm câteva tendinte în rezultatele cercetărilor şi să identificăm acele domenii care necesită o investigare suplimentară. Cele mai multe cercetări au clasificat rezultatele după un număr de dimensiuni. în ciuda modului riguros de testare şi evaluare la care familiile non-adoptive sunt uneori supuse, cercetarea, atât din Marea Britanie cât şi din Statele Unite, consideră în general ca "încununat de succes" rezultatul în cel putin 75% din cazuri. Un interes special prezintă lucrarea lui Kadushin căci copiii cuprinşi în studiul său au ajuns în noile familii când aveau vârsta cuprinsă între cinci şi doisprezece ani şi aveau o vârstă medie de aproape paisprezece ani atunci când a fost evaluat rezultatul. Aceşti copii trăiseră înainte în conditii soCiale marginale, suferiseră frecvent de neglijare fizică şi aveau părinti care prezentau un tablou de "considerabilă patologie personala compusă din promiscuitate, deficie'ltă mintală, alcoolism, închisoare şi psihoză" (Kadushin, 1970, p.207). Merită notat că Kadushin a fost în stare să identifice rezultate satisfăcătoare pentru 82 până la 87% din copii, în functie de specificul măsurării rezultatului. în incercarea de a identifica variabilele semnificative, cercetătorii au corelat caracteristicile copiilor şi ale părintiior cu rezultatuladoptiei. în cele mai multe dintre cazuri nu au putut demonstra o relatie între vârsta copilului, n~l de mutări anterioare şi calitatea rezultatului. Cu toate acestea, majoritatea copiilor au fost plasati în familiile lor adoptive la o vârstă fragedă şi fără să fi trecut prin rupturi grave. Witmer et al., Ripple, Hoopes şi Kadushin au stabilit o legătură întrefactoriilegatidevârstăşirezultat,iarBohmanamăsuratotendintă

23

către

o mai slabă adaptare la acei copii care au petrecut perioade mai lungi de timp în institutii de ocrotire, înainte de plasament. încercările de a identifica caracteristicile importante ale părintilor adoptivi ~i ale familiilor au condus la rezultate mai degrabă inconsistente. Variabilele uşor de măsurat, cum ar fi vârsta adoptorilor şi durata căsătoriei par să fie relativ neimportante, cu exceptia cazului în care devin semn1ficative în termeni de flexibilitate, energie şi exercitarea cu plăcere a acti .•tătilor parentale - o descoperire care ne putem aştepta să o găsim în cele mai multe familii. Experienta anterioară de părinte şi existenta sau aparitia altor copii în familie pare şi ea să fie mai putin importantă decât atitudinile parentale şi decât perceptia copilului de a fi fost în întregime acceptat şi integrat în viata de familie. Datele cercetărilor în privinta statutului socio-economic al părintilor adoptivi continuă să fie conflictuale şi chiar uimitoare. Orice relatie dintre acestea şi rezultat par să fie legate de aspectele mai subtile ale atitudinilor şi aşteptărilorparentale, de modele de comunicare,stilul de viată al familiei etc. Hoopes et al. a notat o relatie între presiunea părintilor pentru rezultate şcolare şi atitudinea negativă a copiilor fată de şcoală şi adaptarea globală mai scăzută, factori care ar putea fi asociati cu un status socio-economic mai ridicat. Fanshel comentează că încă nu ştim destule despre natura calitativă a relatiei dintre grupurile socio-economice şi rezultat şi că "mai degrabă ca problema să fie tranşată prin rezultate definitive, ea este numai în stadiul în care sunt formulate întrebări care intrigă şi în care alte cercetări ar fi foarte necesare" (Fanshel, 1972, p.329). Unii cercetători au dovedit existenta unei relatii între aspectele infertilitătii şi rezultat, deşi cuantificarea răspunsurilor şi sentimentelor în acest domeniu este o treabă complicată. Datele obtinute de Lawder et al. şi Grow şi Shapiro sugerează că infertilitatea nu este, prin ea însăşi, un factor negativ şi că dorinta de a vorbi despre acest subiect şi o acceptare entuziastă a adoptiei sunt indicatori ai unui rezultat încununat de succes. Ceea ce pare a fi surprins cel mai mult pe cercetători este lipsa unei corelări semnificative între aspectele cuantificabile ale discutării şi vorbirii despre adoptie şi rezultatul adoptiei. Absenta unei relatii clar definite a fost găsită în studii făcute de Witterbom, Ripple, Jaffee şi Fanshel, Komitzer şi Raynor. Deşi se recunoaşte că este posibil ca copiii să fie afectati dacă află despre statutul lor de la alti oameni decât de la părintii lor adoptivi, datele cercetărilor au ridicat întrebări cu privire la justetea presupunerii că această problemă este centrală pentru bunăstarea copiilor adoptati. Descriind munca lor în Statele Unite, J affee şi Fanshel remarcă: "am învăţat cu oarecare surpriză că numai un singur aspect al revelatiei este cu sigurantă corelat cu caracterul rezultatului adoptiei". Acesta se referă la acei adoptati care au arătat o puternică curiozitate 24

cu privire la trecutul lor şi doreau să cunoască mai multe decât părintii lor adoptivi voiau sau puteau să le spună. în aceste cazuri, adoptatii tind să .:1lanifeste o adaptare mai problematică la diversitatea de spatii de viată. Cu toate acestea, "nici-o altă caracteristică importantă a dezvăluirii - momentul revelatiei initiale, natura şi mărimea materialului revelat sau fr.p~venta aluziilor făcute la adoptie - nu s-a corelat semnificativ cu rezuIiătul" (Jaffee si Fanshel, 1970, p313). Raynor a ajuns la rezultate similare în studiul făcut,în Marea Britanie asupra adoptatilor adulti şi a familiilor lor. Satisfactia adoptatilor era strâns legată de multumirea lor fată de informatia cu privire la mediul de provenientă şi de uşurinta pe care au resimtit-o atunci când şi-au abordat părintii adoptivi pe acest subiect. Această corelatie, s-a descoperit, influentează şi măsura in care adoptat ii obtin o adaptare reuşită. Cu toate acestea, satisfactia fată de experienta de a fi adoptat şi caracteristicile adaptării nu sunt legate de cantitatea de informatii împărtăşite sau de frecventa cu care s-a discutat aceasta problemă. Cu toate că este important pentru o adaptare reuşită la viată ca părintii să fi explicat adoptia copiilor lor, momentul acestei dezvăluiri este mai putin semnificativ decât modul în care copiii află despre statutul lor de adoptati. Asemenea lui Komitzer, Rayoorconchidecă aspectele specifice ale discutiilor cu privire la adoptie, cum ar fi momentul şi frecventa discutiilor şi cantitatea de informatie împărtăşită, sunt mai putin semnificative pentru rezultatul adoptieidecât "sentimentele din spatele comunicării".

Simtul comun ar indica drept probabil să existe un echilibru fin între dezirabilitatea acceptării şi disCutiei cu privire la statutul de adoptat al unui copil şi ajutarea copilului să se simtă integrat şi dorit ca un membru al familiei adoptive. Kadushin se concentrează asupra acestui aspect atunci când spune că "rezultatul era legat pozitiv de acceptarea de către părinti a copilului, de perceperea acestuia de către părinti ca un membru al familiei şi negativ cu auto-conştientizarea de către părinti în legătură cu statutul de copil adoptiv" (Kadushin, 1970, p.21O). Ar părea că părintii adoptivi care işi văd copiii ca fiind "diferiti" şi care subliniază aceasta prin referiri repetate la statutul adoptiv şi la discutii cu privire la mediul de provenientă au o probabilitate mai scăzută să obtină un rezultat satisfăcător. în mod clar, factorii care sunt semnificativi în acest domeniu sunt subtili şi complecşi. Discutiile cu privire la adoptie pot indica fie că părintii adoptivi se simt stânjeniti de acest subiect şi vor să fie clar că copilul nu "apartine" in întregime familiei lor, sau că sunt relaxati şi că nu simt că legăturile sociale şi emotionale ar fi mai putin valide decât legăturile biologice. Extremele în ambele directii sugerează relatii ambivalente sau distorsionate care nu folosesc unui rezultat încununat de succes.

25

în completarea studiilor post-factum propriu-zise, unii cercetători au comparat copiii adoptaţi cu tovarăşii lor ne-adoptaţi pentru a evalua dacă adaptarea lor socială, emoţională sau educaţională la grupul anterior se reflectă în problemele care apar de obicei şi care ar putea fi legate de statutul lor adoptiv. Rezultă un tablou în general optimist cu câteva excepţii remarcabile. Hoopes et al. nu a găsit un grad mai mare de neadaptare sau psihopatologie la 100 de copii adoptati atunci când răspunsurile lor la teste de personalitate obiective şi la teste proiective au fost comparate cu cele ale unui grup corespunzător de copiineadoptaţi. Lucrând, in cadrul lui National Child Development Study, cu copii adoptati Segiowet al. remarca: "comparatiile între adoptati şi ceilalti copii din cohorta lor au arătat putine diferente globale în comportamentul şi adaptarea lor la şcoală la vârsta de şapte ani "(Segiow et al., 1972, p.I44). Witmeret al. nu au găsit nici-o variatie între copiii adoptaţişi cei neadoptati in ceea ce priveşte coeficientul de inteligenţă sau rezultatele şcolare, dar au detectat unele diferenţe mici, dar statistic semnificative, în favoarea celui de-al doilea grup la un număr de măsurători ale adaptării. Când raportarea s-a făcut la acei copii care au fost plasati la vârste mai mari de olună,a rămas o singură diferentăstatistic semnificativă între cele două grupuri şi aceasta era o uşoară indica tie că copiii adoptati erau mai agresivi decât tovarăşii lor nonadoptaţi. Elonen şi Scbwartz au acordat o atenţie specială acelor dificultăţi potenţiale care ar fi de aşteptat să caracterizeze adopţia, cum ar fi autorespectul scăzut şi confuzia de identitate în încercarea de a integra două seturi de părinti. Cu toate acestea, asemenea probleme nu par a fi semnificative la copiii adoptaţi şi autorii conchid că, "în esenţă, această cercetare arată că nu există la copiii adoptaţi probleme emoţionale şi sociale suplimentare doar pentru că sunt adoptati ... ca în cazul tuturor copiilor adoptaţi sau neadoptati, problemele izvorăsc de la reacţiile părintilor lor faţă de ei, faţă de întrebările şi sentimentele lor şi fată de evenimentele importante din viata familiei" (Elonen şi Scbwartz, 1969, p. 78). Mai multe studii au identificat vulnerabilitatea specială a băieţilor adoptaţi la proble:mele de adaptare acasă şi la şcoală. Seglow et al. a descoperit, de exemplu, că copiii adoptaţi crescuti în mediul specific clasei de mijloc prezintă un nivel mai ridicat de neadaptare decât alte coborte de copii, trăind în medii similare. O comparatie acobortelor de fete adoptate şi ne adoptate creScute în familii ale clasei de mijloc nu a confirmat o diferentă de adaptare. Ar rezulta, în acest caz, că clasa socială este cea mai semnificativă variabilă, urmată îndeaproape de sex. Cercetarea lui Lambert şi Streatber asupra copiilor cuprinşi în studiulfăcut de National Child Development a indicat că, la vârsta de 11 ani, grupul adoptat nu a reuşit să mentină o poziţie favorabilă în raport cu restul copiilor care fuseseră măsuraţi de Seglow cu patru ani mai 26

·

înainte. Copiii adopta ti, şi in special băietii, nu au progresatIa fel de bine ca şi copiii legitimi. încercând să interpreteze aceste date, Lambert şi Streather au făcut mai multe observatii. Mai întâi, ei sugerează că la vârsta de 11 ani putini, sau nici unul, dintre copiii adoptati, mai erau necunoscători a situatiei lor de adoptati şi multi dintre ei incepeau să se obişnuiască cu faptul că aveau două seturi de părinti şi cu implicatiile acestuifaptasuprasentimentuIuilordeidentitate.Comentându-şi propria cercetare, Farber (1977) sugerează că copiii relativ tineri arată putin interes fată de statutul lor de adoptati pentru ca gândire a lor concretă şi egocentrică şi lipsa de cunoştinte împiedică o conştientizare completă a ceeace înseamnă adoptia. Pentru ca ideea de adoptie să aibă o semnificatie copiii trebuie să fie capabili să inteleagă că părintii lor nu le-au dat naştere şi că, mai mult decât atât, un alt cuplu de părinti necunoscuti le-au dat naştere şi i-au părăsit unei familii adoptive. Farber postulează că aceste propozitii nu pot fimânuite din punct de vedere cognitiv de către copii la o vârstă fragedă. în al doilea rând, in jurul vârstei de 11 ani, sarcina intelegerii şi integrării ideii de adoptie este complicată de apropierea pubertătii. în al treilea rând, orice tensiuni sau conflicte cu familiile adoptive vor fi in atentia profesorilor cu posibilitatea ca aceştia să se refere la comportamentul copiilor din această categorie in mod diferit decât la cel al altor copii. în al patrulea rând, alti cercetători (de exemplu, Bohman, 1971 şi Raynor, 1980) au arătat posibilitatea ca copiii adoptati să aibă unele probleme la 1nijlocul copilăriei care se rezolvă pe masură ce cresc şi această sugestie este intărită de Clarke (1981) pe baza revederii de către ea a cercetărilor întreprinse. Informatia provenită de la studiile făcute asupra adultilor adoptati sprijină de asemenea această conceptie, după cum va rezulta din discutia care urmează şi care identifică rata rezultatului satisfăcător al adoptiei la 75% sau mai mult dintre cazuri.

Unele observatii Rezumându-şi propriile incercări de a clarifica complexul de factori care ar putea influenta rezultatul adoptiei Fanshel afirmă, "M-am ales de pe urma experientei de cercetare cu conştiinta foarte acută a faptului că sarcina de a prezice rezultatul unei experiente umane cum ar fi adoptia implică multe elemente incerte şi nemăsurabiie in acest stadiu de dezvoltare al competentei noastre de cercetare" (Fanshel, 1972, p.327). Fără indoială că aşa stau lucrurile, dar, aşa cum afirmă şi el in continuare, cercetarea îi poate sensibiliza pe asistentii sociali fată de unele aspecte ~portante ale practicii adoptiei şi poate cu sigurantă să risipească unele credinte ferme, dar lipsite de orice bază.

27

Discutia sugerează că a abandona adoptia pentru copiii care nu pot să fie crescuti de părintii lor pentru că "nu merge", pur şi simplu nu este o pozitie care poate fi sustinută. Studiile conchid că la momentul în care adoptatii ating adolescenta şi maturitatea se obtine un rezultat satisfăcător al adoptiei în majoritatea cazurilor. Mai mult încă, chiar în cazurile în care copiii au venit în noile lor familii in unna unei perioade de stres sau deprivare, rezultă că un plasament adecvat al acestora poate face mult pentru a ameliora efectele unei experiente cu un potential atât de devastator. Pare improbabil ca cele mai multe familii, fie ele adoptive sau nu, să nu ajungă la anumite tensiuni sau conflicte pe parcursul dezvoltării copiilor. Kellmer -Pringle pune sub semnul întrebării importanta acordată măsurării "succesului" în adoptii. Ea afinnă că "această problemă, este rareori pusă în legătură cu părintii biologici şi nici nu există criterii general acceptabile în concordantă cu care să se facă aprecierile ... tot astfel, nu este cunoscută ponderea inadaptării emotionale în rândul copiilor de diferite vârste şi în diferite etape de dezvoltare" (Kellmer-Pringle, 1967, p.26) Este de asemenea important să notăm. că studiile nu au identificat nici-o dificultate invariabilă pentru părintii adoptivi sau pentru copiii lor care să provină din baza socială in mai mare măsură decât din cea biologică a aranjatnentelor de adopţie. Cei mai semnificativi factori pentru rezultatuladoptiei parsăse refere la atributele calitative, şi dificil de măsurat, ale indivizilor şi la modul în care acestea interactionează pentru a permite o relatie de incredere, flexibilă, preocupată şi caldă cu părintele. în asemenea familii copiii adoptati se simt în sigurantă, iubiti neconditionat şi doriti, comfortati cu cunoaşterea statutuluilor de adoptati şi liberi să exploreze trecutul intr-un mod care nu amenintă relatiile cu părintii lor sau locul pe care il ocupă în familiile lor adoptive. Nu există nici-o indica tie că adoptia ar fi automat problematică pentru părinti sau copil ca unnare a naturii ei esential sociale.

Care este problema1 în ciuda datelor liniştitoare ale cercetărilor, ambivalenta profesională în legătură cu adoptia pare să persiste dincolo de aprecierea cunoştinţelor pe care le-am obtinut pe această cale. Este, de aceea,

probabil că există alţi factori care functionează şi care se referă la natura "artificială" a familiilor adoptive, la motivatia viitorilor adoptori, la

bunăstarea psihologică a cOpiilor adoptati şi o percepută artificialitate a aranjamentelor de adoptie. Când se evaluează ce anume conduce la relatiirecompensatorii, ,

28

ceimaimulti dintre noi vor sublinia calitatea şi continuitatea interactiunii sociale, împărtăşirea experientelor, activitătile in comun, valorile comune etc. Adică, natura socială a activitătii umane ca o bază pentru impărtăşirea intelegerii, comunicare şi moduri reciproc intelese de comportare fată de celălalt in interiorul unui cadru cultural prescris de aşteptări. Când este vorba de părinti şi copiii lor, totuşi, situatia se complică datorită sentimentelor cu privire la drepturile părintiior şi la recunoaşterea faptului că inrudirea biologică precede relatiile sociale. Aşa cum au arătat multi comentatori, limbajul pe care îl folosim pentru a descrie statutul de părinte presupune şi denotă o ierarhie de valori. La părintii biologicine referim de obicei ca la părintii "reali" ,sau "naturali". Krugman (1964) a notat, de exemplu, că Schechter (1960) a utilizat cuvântul "real" de 17 ori şi termenul "propriu" de două ori atunci când s-a referit la părintii biologici ai copiilor adoptati, in vreme ce nici unul dintre termeni nu a fost folosit pentru a identifica părintii adoptivi. Această terminologie este frecventidentificată in literatura de asistentă socială cu privire la adoptie şi, aşa cum sugerează Krugman, pare "să rezulte dintr-o acceptare primară a definirii orientate biologic a realitătii parentăţii". De aici rezultă că, "inversul, faptul că părinţii adoptivi trebuie să fie nereali, sau mai puţin reali, devine implicit" (Krugman, 1964, p.353). în termenii practicii, Kellmer-Pringle afirmă că "supraevaluăm in asemenea măsură legăturile copilului cu părinţii săi naturali incât suntem mult prea inceţi pentru a lua in considerare deteriorarea lor permanentă, atunci când părinţii sunt tulburati sau işi resping copiii chiar până la un grad patologic" (Kellmer-Pringle, 1975,p.156).

PArintii adoptivi:

O

problemA?

S-a sugerat că incapacitatea de a concepe ar putea fi cauzal de anumiti factori psihologiei care să influenţeze mai târziu relatia dintre copil şi părintele adoptiv. Asemenea factori psihodinamiei sunt, mai mult incă, presupuşi a actiona nu numai in acele cazuri in care investigatia nu pune in evidentă nici-o patologie sau disfunctie, dar şi in cele in care se demonstrează o anumită patologie organică cu ocazia investigatiilor privind infertilitatea. Cu alte cuvinte, tulburările pshihodinamice pot fi considerate a fi subiacente şi a influenta cauzal dezvoltarea patologiei organice, prezentând conditia descrisă de Sandler (1961) ca "o tendinţă de a rămâne steril". Baza acestei aversiuni faţă de parentate a fost diferit interpretată ca o negare inconştientă a sexualităţii, o apărare a personalităţilor tulbura te impotriva graviditătiişi matemităţii, teama de graviditate şi naştere, anxietate, insecuritate sau vinovăţie cu legată

29

privire la capacitatea parentală, personalitate imatură, învătarea greşită a rolurilor sexuale, relatii deformate cu proprii părinti (mai specific, cu mamele) şi lipsa permisiunii percepute de a rămâne însărcinată. Dat fiind numărul cuplurilor care sunt fără copii împotriva vointei lor şi care fac apel la adoptia de sugari sau de copii mai în vârstă, factorii psihodinamici asociati cu infertilitatea ar fi credibil influenti în privinta dezvoltării relatiei părinte copil şi ar diferentia relatiile de adoptie de cele dintre părintii înruditi biologic cu copii lor, care probabil că rămân neatinse de "tendinta de a rămâne steril" şi de caracteristicile ei psihologice. Studiile clinice au încercat să clarifice acest domeniu comparând adaptările psihologice ale cuplurilor ne fertile cu cele ale cuplurilor care au conceput aparent fără dificultăti. Ipoteza lui Mai et al. (1972) că "există o probabilitate mai mare ca sotiile nefertile să prezinte patologii psihiatrice decât cele fertile" nu a fost sustinută de datele cercetării. Cu toate acestea, sotiile infertile au fost creditate ca fiind mai isterice şi agresive decât celelalte şi se sugerează că aceste caracteristici pot fi corelate cu problema adaptării sexuale. Extinzându-şi cercetarea, Mai et al. a împărtit eşantionul în trei grupuri cuprinzând acele cazuri în care lipsa conceptiei se datora clar unorparticularitătianatomice,celeîncare cauza infertilitătii era psihologică şi cele în care nici-o explicatie organică nu putea fi invocată, iar infertilitatea nu putea fi atribuită decât factorilorpsihologici. Nu au fost identificate nici-un fel de diferente între cele trei grupuri la nici-o măsurătoare psihiatrică, un rezultat care i-a făcut pe autori să conchidă că "absenta unei cauze anatomice sau psihologice a infertilitătii prin ea însăşi nu este suficientă pentru a presupune prezenta unor factori psihogenetici" (Mai et al., 1972b). Cercetările făcute în continuare de Platt et al. (1973) au constatat că bărbatii şifemeile infertile concepeau sursa controlului asupra vietii lor ca fiindu-le exterioară lor înşile, şi concepeau propriul eu ca fiind mai putin similar cu eul lor ideal şi cu conceptul lor de părinte decât o făceau cuplurile fertile. Femeile nefertile erau evaluate ca fiind mai anxioase, mai neurotice ,mai putin abile să ia decizii, decât femeile din grupul fertil. Seward et al. (1965) şi-au abordat cercetarea cu presupunerea că "în subteranul dorintei conştiente de a avea un copil arătată de cuplurile care căutau ajutor medical, era o dorintă mai profundă, inconştientă de a evita reproducerea". Cu toate acestea, testele comparative au indicat că "similaritătile între femeile ne fertile cuprinse în acest studiu şi grupul de controleraumaimaridecâtdiferentele" . Alte cercetări clinice au trecut în revistă literatura asupra acestui subiect şi este clar că nu poate fi trasă, din datele existente, nici-o concluzie fermă. Nu există date care să demonstreze că vreo diferentă între 30

indivizii fertili şi nefertili este corelată cu cauza, mai degrabă decât cu rezultatul, lipsei de conceptie. O altă abordare a acestei probleme este reflectată de numărul mare de studii care au încercat să evalueze folclorul asociat adoptiei ca o "cură" pentru infertilitate. Ceea ce nu a fost demonstrat nici teoretic, nici empiric este cum şi de ce ar putea adoptia să înlăture blocaje psihodinamice ale conceptiei şi, aşa cum arată Mai (1971), chiar şi acei autori care oferă studii de caz detaliate nu au arătat cum se presupune că lucrează acest mecanism. Fără o explica tie adecvată, pare la fel de probabil că adoptia ar reîntări semnificatia unor asemenea factori în loc să o înlăture. Un mare număr de studii empirice au încercat să măsoare impactul adoptiei asupra nefertilitătii, prin studierea pacientilor nefertili care au adoptat copii şi comparând rata conceptiei la aceştia cu cea a cuplurilor care nu s-au hotărât să adopte. Referinte detaliate asupra acestor studii sunt oferite în Ghidul pentru lecturi ulterioare, dar, pe scurt, datele existente nu sprijină existenta nici unei relatii cauzale între adoptie şi conceptia următoare acesteia, indiferent cât de atractivă ar fi intuitiv această asociatie. Desigur, este posibil ca, în anumite circumstante adoptia să influenteze conceptia, dar noi încă nu întelegem acest proces şi nu trebuie să facem presupozitii asupra invariabilei actiuni a factorilor psihodinamici. De vreme ce aşa stau lucrurile, nu există temeiuri pentru a presupune că nefertilii care vor să adopte copii ar suferi în general şi constant de probleme de personalitate, ceea ce i-ar deosebi de ceilalti. Ei vor fi, fără îndoială, dezamăgiti, frustrati şi probabil furioşi. Unele răspunsuri pot arăta o similaritate marcată cu reactiile de durere înregistrate în alte situatii de pierdere. Asta nu are de ce să surprindă, dată fiind natura neplăcută şi nesigură a investigatiilor cu privire la nefertilitate, problemele de abordare a aşteptărilor fată de sine şi fată de altii şi datorită unui proces de re adaptare care, pentru multe cupluri, înseamnă reasigurarea unui viitor considerat sigur şi renuntarea la planurile legate de copii. Tocmai aspectele sociale şi emotionale ale acestui proces ar trebui să prezinte interes pentru asistentii sociali care se ocupă de adoptii,mai degrabă decât semnificatia misterioşilor factori psihodinamici care, cel putin până acum, rămân empiric nedemonstrati şi susceptibili de a fi puşi sub semnul întrebării.

Copiii adoptati:

O

problemA?

Cel mai semnificativ blocaj pentru multi asistenti sociali pare să se refere la natura esential socială a relatiei de adoptie şi la separarea copiilor adoptati de apartenenta lor biologică. Această problemă de

31

percepţie devine şi mai importantă atunci când sunt plasati copii mai în vârstă şi, în felul acesta, aparent pierd contactul cu mediul de provenienţă şi cu membrii semnificativi ai acestuia. S-a sugerat că adoptarea copiilor

nu presupune "rădăcini" satisfăcătoare, că sensul lor de identitate este afectat, că se dezvoltă fantezii pentru a compensa pierderea părinţilor biologici, că aceşti copii suferă de un sentiment de "tulburare genealogică" etc. Noţiunea lui Freud (1957) de "romanţă de familie" sugerează că într-o fază anumită de dezvoltare, copiii pot fantaza cu privire la părinti imaginari, de obicei superiori ca rang social şi având toate atributele dezirabile pe care le consideră că lipsesc la proprii lor părinti. Tema romantei de familie este creditată cu faptul că ridică probleme speciale pentru copiii adoptati deoarece fanteziile lor cu privire la un cuplu alternativ de părinti sunt sustinute de realitate. în acest caz, copiii adoptati ar fi mai dispuşi să separe în două imaginea globală a părintilor lor ca fiind buni şi răi, permisivi şi restrictivi, darnici sau acaparatori şi să atribuie caracteristicile bune unui set de părinti şi pe cele rele celuilalt cuplu. Autorii care scriu pe baza unei experiente clinice au aplicat interpretările provenind din romanta familiei la întelegerea problemelor de identitate aparentă la adoptati (vezi de exemplu, EidusonşiLivermore, 1952; Simon şi Senturia, 1966;Wieder, 1977). Urmând această Iiniede investigare, Schechter a afirmat, "ar părea că copiii care au fost adoptati reprezintă un teren potential mai fertil pentru dezvoltarea stărilor neurotice şi psihotice"(Schechter, 1960, p.55). Pentru a evalua cu acuratete probabilitatea problemelor legate de identitate la adoptati este necesar să se ia în considerare eşantioane non-clinice. Deşi, din păcate, cercetarea a tins să se concentreze asupra acelor adoptaţi care prezentau dificultăti de adaptare, există date şi din alte surse. Datele oferite de studiul lui Schwartz (1970) arată că nu existau diferente semnificative Între băietii adoptati şi neadoptati fată de statutul perceput în familie sau de perceptia părintilor adoptivi ca modele de rol. Sentimentele de respingere parentală nu erau mai frecvente la copiii adoptati, iar atitudini ambivalente fată de părinti au fost exprimate de toti copiii într-un grad similar. Nu au fost identificate probleme ale formăriisuperego-ului la băietii adoptati, iar Schwartz notează că copiii din acest grup au arătat "o expresie adecvată a controlului impulsurilor şi acceptarea valorilor de bază şi a interdictiilorpuse de părintii lor". Cea mai mare diferentă dintre cele două grupuri a rezultat din răspunsurile la Testul Tematic de Aperceptie pentru Copii; 23 de copii adoptati au sugerat cel putin o temă legată de adoptie, dar numai în două cazuri părintii biologici au fost perceputi ca fiind în particular "buni" În comparatie cu părintii adoptivi. în general, când se făcea referire la părintii biologici, aceasta era în termenii curiozitătii cu privire la

32

înfătişarea fizică, iar într-o

treime din cazuri copiii şi-au extins interesul la a întreba de ce anume au fost plasati pentru adoptii. Cu toate acestea, copiii adoptati nu au creat părintialtemativi fantastici,inte resul lor pentru părintii biologici era limitat şi nu există date cu privire la dificultăti de identificare cu părintii adoptivi, la confuzia de identitate sau la formarea defectuoasă a superego-ului. Studiul comparativ al lui Farber (1977) confirmă rezultatele generale ale lui Schwartz, iar cercetarea făcută în Danemarca de Eldret et al. (1976) pe un eşantion de 216 adulti adoptati ajunge la concluzii similare. Krugman (1964), din evaluarea a mai mult de 50 de copii adopta ti, în vârste cuprinse între trei şi şapte ani, a găsit o foarte slabă confirmare a fanteziilorprivitoare la părintii biologicisau vreo dedublare a identitătii între părintii perceputi ca "buni" sau ca "răi". Din datele limitate aflate la dispozitie nu rezultă nici-un motiv pentru a presupune că, în general, realitatea de a avea două seturi de părinti are în mod necesar vreo semnificatie pentru copiii adoptati. S-ar putea ca, în cazul în care părintii adoptivi îşi resping copilul sau sunt ambivalenti fată de el, sau prezintă o imagine negativă sau de respingere a părintilor biologici, să fie probabil să apară dificultăti în legătură cu temele romantei de familie, cu identitatea şi dezvoltarea respectului de sine. Totuşi, aceste probleme nu sunt o consecintă necesară şi invariabilă a adoptiei. S-a mai sugerat că a dezvălui copiilor statutul lor de adoptati înainte de a-şi rezolva anxietătile din ~drul complexului Oedip ar putea conduce la dificultăti în realizarea cu succes a acestei hotărâri. Ar mai putea, de asemenea, să producă temeri legate de separare şi abandon, amenintare de incest, anxietatea iată de emasculare şi de "lipsa de apartenentă" (vezi, de exemplu, Peller, 1961). Dacă copiii adoptati nu ar avea nici-o reactie semnificativă la informatia cu privire la statutul lor de adoptati, pare să existe presupunerea unor "sentimente şi reactii mai profunde, neobservabile fată de eveniment" (Schechter, 1964, p.1114). Presupusa importantă a momentului dezvăluirii adoptiei fată de complexul Oedip pur şi simplu nu este sprijinită de datele empirice ale studiilorneclinice şi ale estimărilorpost-factum ale rezultatuluiadoptiilor. Aşa cum s-a notat mai devreme, semnificatia dezvăluirii depinde în mai mare măsură de calitatea relatiei părinte copil şi a functionării globale a familiei decât de factori invarianti sau specifici care ar fi "cuprinşi" in adoptie. Se presupune de asemenea că s-ar ridica probleme din discontinuitatea liniei biologice a strămoşilor. Scriind în legătură cu adolescentii de 19 ani adoptati, Frisk (1964) sugerează că, "din cauză că au fost separati de părintii lor biologici, nu au o cunoaştere a ego-ului genetic". Identitatea socială dezvoltată într-o familie adoptivă devine până

33

insuficientă pentru autorecunoaştere odată ce se intră in adolescentă şi trebuie construită o nouă identitate care să integreze factorii genetici, ordonând astfel "stafia ereditară" a antecesorilor biologici. Sants (1977) defineşte copilul derutat genealogie ca pe unul care nu are nici-o cunoştinţă, sau doar cunoştinte nesigure, despre părintii biologici. El argumentează că această lipsă de cunoştinte este semnificativă din mai multe motive. ÎI1primul rând, pe măsură ce copilulincepe să se maturizeze, el va incepe să fie ataşat de intreaga familie din care face parte, inclusiv antecesorii şi cei care sunt in viaţăin prezent. Copilullipsit de genealogie este aparent frustrat de faptul că "nu ştie cărui clan sau familie apartine". în al doilea rând, Sants argumentează că diferentele in infătişarea fizică şi lipsa de relatie genetică pot afecta grav abilitatea unui copil de a se identifica cu părintii adoptivi. în al treilea rând, şi derivând din sugestia lui Freud că "există o profundă teamă universală de incest" ,Sants afirmă că o insuficientă cunoaştere a originilor poate conduce la teama de a nu comite un incest din necunoaştere. S-ar părea atunci ca nici-un copil adoptat nu ar putea să scape unui sentiment de derută genealogică, indiferent cât de bine informat şi de capabili ar fi părintii lui adoptivi. Cu toate acestea, trebuie arătat incă o dată că importanta atribuită continuitătii biologice de către Sants şi altii nu este confirmată de datele empirice.

Copiii adoptati copilului

şi

serviciile de psihiatrie a

S-a acordat atentie problelllei dacă copiii adoptati sunt trimişi la consult psihiatricmai frecvent decât copiii care cresc alături de părintii lor biologici. Această intrebare ridică probleme complexe de măsurare şi comparare şi mă îndoiesc că avem, până acum, un răspuns satisfăcător. Schechter a fost unul dintre primii cercetători clinici care a făcut unele comentarii alarmante cu privire la această problemă. în 1960 el a anuntat că din 125 de copii consultati în practica sa particulară din 1948 şi până în 1953,16 sau 13,3% erau adoptati, in comparatie cu procentul de 0,134% al copiilor adoptati în totalul populatiei din Statele Unite. El afirmă că "aceasta indică o creştere de o sută de ori a pacientilor din această categorie in cadrul practicii mele, comparat cu ceea ce ar fi fost de aşteptat din populatia generală". Alte cercetări realizate in Statele Unite de Sweeny etal. (1963), Borgatta şi Fanshel (1965), Kirk et al. (1966), Simon şi Senturia (1966) şi Toussieng (9162) arată că copiii adoptati trimişi la serviciile psihiatrice pentru copii depăşesc proportia care ar fi fost de aşteptat. Goodman et al. (1963), totuşi ajunge la o concluzie diferită. Ei au analizat cazurile 34

clasate de copii examinati la Staten Island Mental Health Centre în timpul perioadeide şapte aniîntre 1952-1962. Asta însemna 593 de copii dintre care 14,sau2.4% erauadoptatide altcineva decât de rude. Autorii au avut grijă să compare numărul în comunitatea locală, mai degrabă decât numărul estimat în populatia generală. Pe baza acestei analize ei au conchis că "rata copiilor adoptati local, extra-familial, care au fost aduşi la o clinică psihiatrică din comunitatea în care au fost adoptati poate fi mai scăzută decât cea pentru copiii cu părinti biologici". în Marea Britanie, cercetarea acestei probleme a fost mai limitată, deşi lucrări ale lui Kellmer-Pringle (1961) şi Humphrey şi Ounstead (1963) sugerează că copiii adoptati trimişi la control psihiatrie erau disproportional reprezentati la vremea acestor studii. Cu toate acestea, cercetarea NAMH (1953) asupra a 1.152 de copii adoptati nu constată acest lucru. Cercetătorii au fost interesati nu numai în numărul copiilor trimişi la consult psihiatric, dar şi in incercarea de a diferentia între simptomatologia copiilor adoptati şi cea a copiilor neadoptati. Dacă copiii trec prin dificultăti de dezvoltare din cauza unor factori care sunt esential legati de statutul lor de adoptati, atunci ne putem aştepta să identificăm simptome specifice care pot conduce la explicatii teoretice consistente. Menlove a comparat 51 de copii adoptati şi neadoptati trimişi pentru evaluare psihiatrică in legătură cu n~uă simptome tip de agresivitate, patru sindromuri de agresivitate şi un număr de simptome tip neagresive. A rezultat că cele două grupuri de copii sunt semnificativ diferite în relatie cu hiperactivitatea, ostilitatea şi negativismul, aceste trei simptome fiind mai pronuntate la copiii adopta ti. Mai multi autori au notat că copiii adoptati tind să fie diagnosticati ca având simptome "de tip agresiv" in mai mare măsură decât copiii neadoptati. Aceasta a fost descrisă adesea ca înfruntare a părintilor ,lipsă dedorintăde a-şiasumaresponsabilităti,problemealeorientăriifatăde sarcină,

agresive fată de tovarăşii de Ounstead; 1963; Reece şi Levin, 1968; Offordet al. 1969; Work şi Anderson,1971). în două studii aceste rezultate au fost contrazise. Raleigh (1954) a descoperit "putine diferente semnificative" între băietii adoptati şi neadoptati pentru tulburările emotionale, în cadrul unei cercetări la Institute for Juvenile Research din Chicago. Primul grup tindea să fie mai putin grav tulburati şi tocmai cel de al doilea grup arăta o mai mare agresivitate în şcoală şi în relatii sociale. Sweeny et al. (1963) a conchis din cercetarea lor comparativă că copiii adoptati şi neadoptati nu diferă semnificativ în termeni de simptome sau diagnostice. La prima vedere proportia aparent ridicată de copii adoptati trimişi la consult psihiatric pare a fi dramatică. Trebuie, totuşi, să ne comportamente anti-sociale

vârstă (vezi de exemplu, Humphrey şi

35

şi

întrebăm dacă

autorii acestor studii au estimat corect proportia copiilor adoptati în populatia generală şi dacă o asemenea estimare constituie o bază adecvată pentru compara tie. Dacă se demonstrează o rată relativ ridicată a trimiterilor, înseamnă oare aceasta că avem de a face cu o caracteristică intrinsecă adoptiei care face ca copiii adoptati să fie, in general, mai predispuşi la dezadaptări emotionale decât tovarăşii lor neadoptati? în legătură cu prima intrebare, Schechter a fost aspru criticat pentru metoda sa de estimare a proportiei copiilor adoptati in totalul populatiei. EI a determinat ponderea numărului copiilor pentru care au fost completate cereri de adoptare in 1953 şi totalul copiilor din 1953. Rezultatul său ar fi fost complet altul dacă ar fi comparat, mai adecvat, proportia numărului copiilor adoptati in totalul populatiei cu totalul numărului de copii din 1953. Unii autori au tinut seama de distributia în clase sociale in diferite zone, sugerând că este mai mare probabilitatea ca clasele de mijloc să aibă un număr mai mare de copii adoptati şi, totodată, ei sunt cei mai probabil cei care apelează in mai mare măsură la serviciile sociale pentru ajutor. Aceşti autori recomandă, de aceea, ca proportia de copii adoptatisă fie calculată pentru o zonă localăşi nu pentru o intreagă populatie. Kadushin (1966) sugerează că nu este valid procedeul prin care se fac comparatii globale intre ponderea copiilor adaptati cu trimiteri la serviciile psihiatrice şi ceilalti, fără să se ia in considerare operarea unor factori de risc similari in structura şi interactiune a familiei. De aceea, argumentează el, grupul adecvat de compara tie al copiilor neadoptati ar cuprinde pe cei care "trăiesc in familii ale clasei de mijloc, s-au născut ca prim copil al unorpărintimai in vârstă şisunt singurii copii in aceste familii". Deşi acest tablou fără indoială că s-a schimbat de pe vremea când scria Kadushin, avertismentul său că cercetătorii ar trebui să compare lucruri de acelaşi fel este un punct important. Biroul pentru Copii din Statele Unite estimează că aproximativ 1 la sută din totalul copiilor şi tinerilor sunt adoptati de altii decât de rudele lor, iarincă Ila sută de către rude. Totuşi, aceste date au fost ulterior reexaminate de către Jonassohn (1965) care a conchis că ponderea copiilor adoptati in grupul de vârstă de sub 21 de ani ar fi mai aproape de 3 la sută pentru toate adoptiile şi de 1,5 la sută pentru adoptiile făcute de altii decât de rude. Orice asociatie intre adoptie şi ponderea ratelor apelului la psihiatrie rămâne problematică şi deschisă discutiei.

Concluzie Este important, atunci când ne referim la adoptii, nu numai să cunoaştem informatia existentă cu privire la domeniu, dar şi să ştim care

36

sunt domeniile care sunt încă deschise explorării şi dezbaterii şi în care trebuie să facem rationamentele cu precautie. Când asistentii sociali sunt responsabili pentru planificarea şi deciderea ratională şi fermi în demonstrarea abilitătilor profesionale este dificil de a accepta că o antipatie fată de adoptii poate rezulta din sentimentul că este cumva nenaturală, că "legăturile de sânge" contin un soi de legătură misterioasă, sau că interactiunea socială nu poate inlocui într-o măsură adecvată biologia ca bază pentru a fi un părinte normal. Trebuie să fim clari în legătură cu acele aspecte ale practicii care sunt relevante şi care ar putea fi imbunătătite,şi acele credinte cu privire la adoptie care arputea să fie profund înrădăcinate dar să aibă o bază greşită. Mai multe lucruri trebuie retinute în legătură cu cercetările care au fost discutate în acest capitol. Mai întâi, studiile post-factum demonstrează că adoptia poate foarte bine functiona pentru o întreagă categorie de copii, iar factorii care pot influenta rezultatul nu sunt legati intrinsec de experienta de a fi adoptat. în al doilea rând, nu există date care să certifice că cuplurile care nu pot concepe suferă de probleme psihologice speciale care ar afecta în mod necesar capacitatea lor de a fi buni plrinti adoptivi. Există probabilitatea aparitiei unor dificultăti potentiale legate de natura neplăcută şi nesigură a investigatiilor privind infertilitatea, redefinirea căsătoriei şi a scopurilor, pierderea controlului şi a abilitătii planificării şi organizarea socială a familiei fără copii. Probabil că mai degrabă rezultatul încercărilor cuplurilor de a lupta cu aceste probleme va influenta abilitatea lor de a fi buni părinti decât orice altă variabilă care implică factori psihodinamici. în al treilea rând, s-a sugerat că discontinuitatea biologică care caracterizează adoptiile va provoca adoptatilor suferinte generate de "confuzia genealogică", asociată cu probleme de confuzie a identitătii, insecuritătii şi o imagine proastă despre sine însuşi. Interpretarea semnificatiei acestor probleme depinde de importanta pe care o acordăm inrudirii biologice pentru succesul şi validitatea· relatiei părinte-copil şi de valorile noastre cu privire la cine este plrintele "real" al copilului. Dezvoltarea identitătii şi respectului de sine este un proces complex care are loc în contextul interactiunii cu celelalte persoane semnificative şi este influentat de o varietate de factori sociali şi individuali. Pot apare dificultăti într-o serie întreagă de domenii, incluzând relatiile ambivalente sau ostile din cadrul familiei, comunicarea distorsionată sau limitată, răspunsurile parentate inconsistente şi, în special pentru copiii adopta ti, anxietatea sau lipsa cu privire la mediul lor de provenientă şi motivele plasării. Totuşi, problema importantă este dacă adoptia produce fnmodnecesar probleme de identitate pentru copiii care sunt separati de părintii lor biologici. Studiile post-factum şi cele non-clinice sugerează că lucrurile nu stau aşa.

37

r

J

CI

în al patrulea râna, trebuie să recunoaştem acele domenii in care apar dificultăti pentru copiii adoptati. Studiile clinice şi-au bazat concluziile pe informaţia cu privire la un grup selectat de copii, recomandaţi serviciilor de asistenţă psihiatrică, mai degrabă decât pe o evaluare a frecventei reale a problemelor emoţionale în rândul copiilor adoptaţi, în comparaţie cu copiiine-adoptaţi. în cazurile în care se indică aparitia unor probleme, de exemplu în cazul băieţilor adoptati ca singuri copii în familiile din clasa de mijloc, sau în legătură cu vârsta copiilor la plasare, rezultatul pare a fi influentat de un complex de mai mulţi factori. In mod similar, problemele de adaptare ale copiilor adoptaţi în vârstă de cca.ll ani,care par să se exprime în specialîn şcoală,nu par a fi de durată sau legate esential de unele caracteristici invariante ale relatiei de adopţie. La o întâlnire a Asociatiei Americane de Psihiatrie.s-acomunicat că comparările pe bază de eşantion probabilistic dintre copiii adoptati şi cei neadoptaţi nu oferă nici-un fel de dovezi că primul grup ar suferi o incidentă mai ridicată a inadaptării emoţionale maladive sau a simptomelor psihopatologice decât al doilea (Child Adoption, 1970, No.2). în mod limpede, informatia existentă nu permite afirmatii simple sau categorice cu privire la faptul că copiii adoptaţi ar fi în general mai vulnerabili la dificultăţile emoţionale din cauză că relatia adoptivă este intrinsec stresantă sau problematică. în al cincilea rând, studiile post-factum pot estima doarrezultatul adoptiilor care au fost realizate cu mulţi ani în urmă. De-a lungul timpul a avut loc o schimbare semnificativă a atitudinilor sociale faţă de nelegitirtlitatea copiilor, o creştere a conştiinţei rolului jucat de factorii sociali şi environmentali în dezvoltarea umană, o mai mare deschidere în recunoaşterea şi acceptarea statutului de părinte şi copil adoptiv şi o lărgire a alegerilor posibile legate de stilurile de viaţă şi de parentate. Adoptia are acum o faţă publică şi este adusă în atentie de organizatii cum ar fi Agentiile Britanice pentru Adoptare şi încredintare şi Parent to Parent Information onAdoption Services. Lipsa nevoluntară a copiilor este şi ea ceva ce poate fi acum discutat, dincolo de durerea personală, şi grupuri cum ar fi "Asociatia Naţională pentru cei care nu au Copii"din Marea Britanie şi organizatia "Resolve" din Statele Unite au făcut mult pentru ca acest subiect să fie adus în atentia opiniei publice. Toţi aceşti factori pot să faciliteze mai degrabă decât să împiedice rezultatul favorabil al plasamentelor pentru adoptii. Este clar că orice decizie de a plasa un copil pentru a fi adoptat trebuie să fie bazată pe cunoştintele existente şi pe o analiză atentă a fiecărei situaţii. Cu toate acestea, ceea ce deja ştim despre acest subiect este că putem alege adopţia cu un grad ridicat de încredere că aceasta va functiona bine pentru copiii adoptati şi pentru noile lor familii.

38

şi

III. Elaborarea planurilor alegerea resurselor "Mi se pirea ci, pe Intreg pimAntul nu exista ceva mai fragil. I-am privit, la lumina lunii, fruntea palidi, ochii incbişi, buclele de pir care tremurau In bitaia vAntului şi mi-am spus: ceea ce vid eu acum este numai un inveliş. Esenţialul este invizibil." Antoine de Saint-Exupery, Micul print

Introducere Asistenta sociali legati de adoptii implică luarea de decizii. Vor fi luate decizii de politici a muncii ce urme azi a fi ficuti, "ponderarea" imediati a solicitantilor in functie de zonă, vârstă, religie şi, posibil, aIte caracteristici, procedura de evaluare/pregătire a solicitantilor, compozitia şi functia panelului de adoptie, comunicarea informatiilor viitorilor adoptori, intensitatea şi durata prezentărilor, plasamentul, sprijinul ulterior plasamentului şi, posibil, ulterior adoptiei, plata alocatiilor de adoptie. De-a lungul intregii proceduri, asistentii sociali vor lua decizii cu privire la intelegerea de către viitorii adoptori şi abilitea lor de a face fată sarCinilor de părinte adoptiv, felului de copil pe care eiUpot creşte realmente şi cu succes, măsura in care suntpregătiti pentru prezentare, reactiile fată de anumiti copii, gradul de ataşament şi hotărâre, momentul potrivit pentru plasament şi, mai târziu, pentru adoptie. Cu toate acestea, aşa cum am spus mai devreme, trebuie luate decizii in cazurile in care părintii au cerut adoptarea şi de asemenea, in cazurile in care copiii sunt in ingrijire, dar părintii refuză să fie de acord cu plasarea permanentă la viitori adoptori. Asemenea decizii trebuie să tină seama de drepturile părinţilor, de bunăstarea copilului, de vointa şi capacitatea părintilor de reabilitare,· de limitele de timp care pot fi impuse planurilor de reabilitare, dată fiind vârsta copilului, experienta anterioară şi alti factori, de nevoia de securitate a copilului, de relatiile permanente şi de vointa lui de a le accepta. Nu-i o listă rea! Pentru a putea lua decizii corecte avem nevoie de informatie relevantă. Am văzut deja ce se consideră a fi cunoscut cu privire la natura relatiei de adoptie şi la rezultatul ei. Din aceasta este posibil să se evalueze cum ar putea

39

asistentii sociali să îmbunatătească practica, să ridice calitatea plasamente lor pentru adoptie şi să protejeze viitorul copilului în familia adoptivă. Cunoştintele ne sugerează de asemenea că adoptia este o alegere realistă pentru multi copii care nu pot să fie crescuti de către părintii lor biologici. O componentă esentială a luării deciziei în adoptie trebuie să se refere la nevoile copilului şi la acele circumstante în care adoptia ar putea fi considerată a fi în interesul primordial al copilului. S-a scris mult cu privire la nevoile şi drepturile copiilor, unele din ele fiind derivate empiric, iar altele bazate pe sentimentele, valorile şiînclinatiileideologice ale autorilor respectivi. Factoriicare influentează dezvoltarea sunt complecşi şi, după cum ştim cu totii, unii copii vor trece prin experiente teribile relativi nevătămati,în vreme ce altii pot fi grav afectati de impactul unor conflicte sau tulburărimioore. Cu toate acestea, o asemenea complexitate nu eliberează nici părintii, nici asistentii sociali de responsabilitatea de a asigura ca copiii să crească în acel mediu înconjurător care oferă cele mai multe oportunităti pentru dezvoltarea încrederii, a respectului de sine, a abilitătilor de comunicare şi interactiune, a încrederii, a capacitătii de a intra în relatie, a controlului social şi a cunoaşterii. Cu alte cuvinte, elementele functionării afective şi cognitive care ne permit să întelegem lumea în care trăim şi să intrăm în interactiuni sociale adecvate cu ceilalti oameni.

Nevoile copiilor Ce putem spune, în mod rezonabil, despre nevoile copiilor? Kellmer-Pringle (1975) a aruncat o privire asupra cercetării existente şi a conchis că există patru nevoi emotionale de bază care trebuie asigurate dacă dorim ca copiii să devină adulti capabili şi încrezători în ei înşişi. Mai întâi, sugerează ea, nevoia de dragoste şi securitate, probabil cea mai importantă în termenii formării bazelor pentru abilitatea de a intra în relatii recompensatoare cu un cerc din ce în ce mai larg de oameni. Multi cercetători şi scriitori au comentat asupra dificultătii de a defini şi de a măsura aspectele calitative ale dragostei. Cu toate acestea, se pare că întelegem prin ea o preocupare de a întări bunăstarea altuia prin oferirea de schimburi şi experiente recompensatoare, afectiune fizică, şi prin satisfacerea necesitătilor vitale cum ar fi căldura, hrana, somnul şi protectia fată de primejdii. Un sentiment de securitate se obtine prin relatii continue şi stabile cu alte persoane semnificative, în vreme ce predictibilitatea şi rutina familiară p~rmit copiilor să se simtă in sigurantă atunci când întâlnesc noi experiente şi situatii în schimbare. în al doilea rând, copiii au o nevoie de a explora şi de a fi stimulati de experiente noi şi de o creştere a informatiei pentru a-şi 40

dezvolta inteligenta, încrederea în sine şi sentimentul de control asupra lumii în care trăiesc. Cele mai importante elemente în acest context sunt oportunitătile de interactiune socială, joaca şi stăpânirea limbajului. Jocul facilitează căpătarea de cunoştinte despre lume, elaborarea de solutii şi utilizarea fanteziei pentru a-şi lărgi experienta şi întelegerea. KeUmer-Pringle afirmă că, probabil, cel mai crucial factor pentru abilitatea intelectuală este calitatea "mediului lingvistic". Aceasta înseamnă nu numai cantitatea de conversatie, dar gradul şi bogătja limbajului folosit şi continutul şi lărgimea schimburilor lingvistice. In mod c~ar, dezvoltarea limbajului depinde de asemenea şi de procesul interactiunii sociale, mai întâi ca bază a învătării reale a unui vocabular şi a regulilor de legare a cuvintelor şi, în al doilea rând, ca mod în care copiii aj11Il:g să înteleagă semnificatia schimburilor sociale, interpretind ce li se spune şi răspunzând adecvat. Cea de a treia nevoie a copiilor identificată de KeUmer-Pringle este cea de laudă şi recunoaştere. Aşacumaratăea,devenireaunuieopil ca adult socialmente capabil necesită o vastă cantitate de învătare socială, emotională şi intelectuală care trebuie sustinută şi dezvoltată de-a lungul anilor. Până la vârsta la care copiii sunt destul de mari pentru a aprecia satisfactia inerentă a unei "munci bine făcute" trebuie să existe stimulente care să-i ajute să treacă peste frustrarea, conflictul, dezamăgirea şi uneori confuzia învătării a cum să fii social şi intelectual competent. Recunoaşterea, încurajarea şi lauda din partea persoanelor semnificative oferă asemenea stimulente. Este de asemenea important să se noteze că aşteptările şi răspunsurile ar trebui să depindă de cunoaşterea şi conştientizarea capacitătitor individuale ale copilului. Solicitările inadecvate,care neagă posibilitatea realizăriişirecompensei pot conduce la frustrare, mânie sau retragere. în al patrulea rând, copiii au nevoie să dezvolte un sentiment de responsabilite prin independentă personală. Cu scopul de a exprima aceasta în limite social acceptabile, limiteleşicontrolultrebuie mai întâi stabilite pentru copii mici de către adultii semnificativi pentru aceştia. în interiorul acestui cadru creşterea continuă a independentei poate fi acordată treptat copiilor pentru a alege între optiuni, pentru a decide asupra planurilor şi actiunilor, pentru a-şi face singuri prieteni, pentru a se simti responsabili fată de ceilalti, pentru a accepta consecintele alegerilor ş.a.m.d. Deşi KeUmer-Pringle a identificat ceea ce ea a considerat a fi nevoi general relevante, ea subliniază că satisfactia acestor nevoi trebuie adaptată la caracteristicile, personalitatea şi capacitătile fiecărui copil în parte. Recunoaşterea şi răspunsul adecvat la aceşti factori depind de continuitatea interactiunii sociale şide dezvoltarea cunoaşterii fiecărui copil în parte. Din acest motiv, Kellmer-Pringle argumentează că nevoile copiilor nu pot fi satisfăcute adecvat în institutiile de ocrotire 41

sau în situatiile în care relatiile dintre copii şi părintii lor sau alti îngrijitori sunt continuu întrerupte prin separare sau prin schimbarea celor care ii îngrijesc. Rutter (1~81) a oferit o trecere globală în revistă şi analiza cercetării existente. El este foarte insistent în a sublinia că intregul proces al dezvoltării copilului este complex, iar întrebarea cu privire la semnificatia legăturilor şi relatia acestora fată de ataşament şi separatie sunt încă nerezolvate. Totuşi, el sugerează pe baza cercetărilor cumulative, că am putea considera ca adevărat că "multi copii fac dovada unei retardări mintale ca urmare a internării într-o institutie de ocrotire socială inadecvată şi pot ajunge la handicapuri intelectuale dacă rămân în aceasta un timp mai îndelungat;că există o asociere între delincventă şi destrămarea căsniciilor; că psihopatiile legate de lipsa de afectiune sunt uneori consecinta trăirii separărilor multiple şi a vietii în institutiile de ocrotire în copilăria timpurie; şi că nanismul este specific mai ales la copiii care provin din familii lipsite de afectiune sau care ii resping". Diferitele aspecte ale experientei dezvoltării timpurii au un impact diferit asupra naturii specifice a problemelor apărute în stadii mai târzii. Mai multe lucruri merită retinute din discutia detaliată a lui Rutter. Maiîntâi, faptul că s-a acordat o atentie excesivă relatiei mamă­ copil - factorul crucial devenind calitatea relatiei înşişi, dar şi alti oameni pot avea un rol important in această privintă. In al doilea rând, situatia in care există mai multe persoane care îngrijesc copilul nu este in mod necesar problematică, cu conditia ca ingrijirea să fie de bună calitate, iar indivizii care ingrijesc copilul să rămână aceeaşi. In al treilea rând, separatia, ca atare, nu este de obicei o variabilă critică in producerea tulburărilor sau a problemelor de dezvoltare. Dificultăti se pot ivi ca urmare aseparărilorrepetate,maiales atunci când acestea sunt combinate cu alti factori negativi, iar calitatea relatiilor anterioare separării va afecta reactiile fată de aceasta. In al patrulea rând, tulburările antisociale care rezultă ca urmare a divortului părintilor şi destrămării casniciilor sunt asociate nu cu separatia, ci cu dezacord urile şi lipsa de armonie a relatiilor de familie anterioare destrămării. Psihopatia lipsei de afectivitate se datorează nu ruperii relatiilor, ci unui eşec initial in formarea legăturilor şi in dezvoltarea ataşamentelor. In acelaşi fel, handicapul intelectual este legat de lipsa stimulărilor adecvate mai degrabă decât doar de experienta separatiei. Astfel, Rutter subliniază dezvoltarea, mentinerea şi calitatea relatiilor şi interactiune a ca fiind semnificative in influentare a dezvoltării. Lipsa de ataşament sau relatiile distorsionate nu inseamnă nimic bun pentru viitorul copilului. In al cincilea rând, Rutter examinează notiunea de faze critice ale dezvoltării şi conchide că nu rezultă destule dovezi pentru a sprijini această teorie.

42

Dificultătile, dincolo de cele produse de lipsa timpurie de ataşament, pot apare de-a lungul intregii copilării şi să fie ameliorate printr-o revenire intr-un mediu in care factorii cu influentă negativă nu mai sunt prezenti. în al şaselea rând, trebuie mentionată descoperirea că stresul cronic izolat şi unic poate să nu producă tulburări ulterioare. Cu toate acestea, o combinatie de două sau mai multe stresuri rezultă că are un efect mai degrabă interactiv decât un simplu efect aditional. Rutter mai notează importanta efectelor transactionale, in care un singur stres mare este realmente probabilitatea aparitiei altora, de exemplu, în cazul internărilor mai frecvente in spital a copiilor provenind din familii sărace.

Ar rezulta deci, din trecerea critică in revistă a cercetării, pe care a făcut-o Rutter, că lipsa de posibilitate de a dezvolta ataşamente şi prezenta relatiilor deformate sau discordante sunt factorii semnificativi ai dezvoltării probleinatiCe. Deşi separatia trebuie diferentiată de distrugerea relatiilor, revenirea copiilor in medii al stres cronic sau cu stres multiplu este probabil că va avea o profundă influentă negativă asupra dezvoltării ulterioare.

Ce se int4mpll CU copiii aflati in ingrijire? Rezumând sentimentele a 10 indivizi care au trecut prin ingrijirea pe termen lung in institutii de ocrotire in perioada 1942-1969, Kahan scrie că "a exmtat prea putină continuitate, prea mu1tă fragmentare, aveau un sentiment de identitate distrusă, sentimente de neajutorare şi izolare in fata evenimentelor şi a oamenilor care îi ingrijeau, simteau că şi-au pierdut copilăria inainte să fi trecut prin ea" (Kahan, 1979, p.184). în vreme ce adultii bine intentionati se zbăteau pentru aceşti copii, ei se simteau singuri, confuzi, speriati şi incapabili să controleze toate câte li se intâmplau. M-am referit deja la descoperirile grave ale lui Rowe şi Lambert (1973). în mOptori. Copiii pot astfel să ajungă familiari cu noii oameni şi cu împrejurimile, dar se întorc întotdeauna la bază la sfârşitul zilei. Este important pentru copiii de toate vârstele să vadă că actualii îngrijitori şi noii părinti sunt gata să se accepte unii pe altii şi că petrec timpul împreună. Este de asemenea util pentru viitorii adoptori să îşi pregătească propriile cărti autobiografice cu informatii şi fotografii ale casei lor, animalelor din casă, familia lărgită şi localitatea. Aceasta este util câtă vreme îi încurajează să exploreze şi să privească la propria familie în corelatie cu întelegerea şi perceptiile de care dă dovadă un copil. Cartea poate fi apoi utilizată pentru a uşura conversatia, a permite unui copil să pună întrebări şi poate fi foarte bine lăsată copilului între contacte. în timpul prezentărilor este vital ca asistentii sociali de teren şi cei din căminul de copii, sau actualii părinti substitutivi, să continue să îndeplinească sarcinile specifice. în urma primului contact, asistentul social al familiei trebuie să-i viziteze pentru a-i ajuta să evalueze reactia. După toate analizele şi discutiile care au avut loc în ultimele luni, ceea ce dorim să auzim în timpul acestei vizite este reactia "instinctivă" a cuplului. în ciuda preocupării lor de a obtine un plasament familial, asistentii sociali trebuie să fie siguri că nu prejudiciază problema. Discutia trebuie să fie deschisă oricărui rezultat şi nu trebuie să existe nici-o presiune asupra viitorilor adoptori de a continua dacă ei nu se simt siguri pe ei. După al doilea contact, am găsit că este util să avem o întâlnire planificată, la care participă de obicei asistentul social al familiei, asistentul social al coyilului şi actualii îngrijitori, viitorii adoptori şi, dacă este cazul, şi copilul. In timpul acestei întilniri vom clarifica cine

124

ce are de făcut şi vom organiza un program al vizitelor următoare. Se va fixa şi data unei întâlniripentruplasament,implicândaceleaşipersoane şi care va fi tinuta cu o săptămânăsaudouăinainte desfârşitulprogramului Pe parcursul perioadei introductive asistentul social al familiei trebuie să facă vizite frecvente şi regulate, să discute sentimentele viitorilor adoptori şi orice probleme s-ar putea ridica. Dacă asemenea vizite sunt neglijate, cuplurile şi copiii se pot găsi prinşi în contacte introductive în ciuda unor sentimente ambivalente. Ocazional, viitorii adoptori se pot simti nefericiti din cauza copilului, dar fără posibilitatea de a exprima şi a-şi evaluaîndoielilese pot convinge pe eiînşişică trebuie "încercat" şi că se vor simti mai bine odată ce vor ajunge să cunoască copilul. Dacă viitorii adoptori nu se simt bine fată de un copil,dar nu sunt în stare să se retragă din procesul introductiv, este aproape sigur că relatiile vor merge din ce în ce mai rău în loc să meargă mai bine. Abilitatea unui cuplu de a-şi exprima orice îngrijorare este probabil să depindă de modul de interactiune pe care l-au avut cu asistentullor social. Totuşi, asistentii sociali trebuie să fie atenti la unele probleme. Când se discută contactul cu un copil care este calitatea comentariilor viitorilor adoptori? Par entuziaşti, excitati, dornici de noi vizite sau par ezitanti, retinuti, stânjeniti? Au de gând să vadă copilul din nou sau intervin alte obligatii? Cum se simt când soseşte copilul şi când se termină o vizită? Contactează copilul între vizite, sau evită asta? Expresia lor facială şi atitudinea fizică confirmă ceea ce spun? Sunt dispuşi să vorbească sau caută scuze pentru a discuta despre altceva? Dacă au copii născuti natural, care este calitatea reactiei acestora - sunt nervoşi, pretentioşi, retinuti fată de ideea sosirii unui alt copil, făcând încercări de a evita contactul? Viitorii adoptori trebuie să fie "rijiniti să se retragă din prezentare într-un stadiu timpuriu dacă sentimentele lor sunt ambivalente. Conform propriei mele experiente, incertitudinile devin evidente după una sau două contacte şi pot fi repede identificate, dacă asistentii sociali fac vizitele necesare, sunt atenti la comunicarea verbală şi nonverbală şi sunt pregătiti să accepte posibilitatea întreruperii prezentărilor. Este, de asemenea, important, să ajutăm noii părinti să pregătească scena pentru continuarea interactiunii şi plasamentul final. Reactia lor imediată, de exemplu, poate fi de a aranja tot felul de excursii şi de a răspunde la cererile exprimate ale copilului. Pe termen lung, totuşi, viata de familie este caracterizată de activităţi destulde plicticoase şi rutiniere, de unele frustrări, de învătarea regulilor şi acceptarea disciplinei. în ciuda pregătirilor, a fi pus în fata "vietii reale" va aduce propriile probleme şi îngrijorări şi asistentii sociali trebuie să fie gata să ajute şi să sfătuiască în timpul acestor contacte initiale. Pot apare probleme practice: legate de mese, de ora de culcare, de cheituirea banilor, prieteni, noi rutine, reguli familiale etc.? Sau ne gândim la

125

domeniile mai subtile ale relaţiilor şi sentimentelor; cum ar trebui noii poarte faţă de reacţiile amestecate ale copilului, de excitare, speranţă, teamă şi nesiguranţă, recunoaştere a separării şi pierderii, comparaţia cu părinţii biologici şi actualii îngrijitori, agăţarea sau retragerea, mânia la plecarea din vizitele săptămânale? în vreme ce asistentul social al familiei procedează în acest fel, este esenţial ca asistentul social al copilului să execute o sarcină similară. Asistentul social de teren ar trebui să-I viziteze cu regularitate pentru a discuta progresul realizat direct cu copilul dacă acesta este destul de mare pentru asta şi de a verifica observaţiile cu îngrijitorii zilnici ai acestuia. în acest context, lucrătorii rezidenţiali sau părinţii substitutivi au un rol deosebit de important de jucat. Ei vor vedea cum reacţionează copiii la plecarea şi întoarcerea din vizitele la noii părinţi şi vor fi prezenţi la orele de baie, de culcare şi în alte ocazii în care este probabil că copiii să-şi exprime îngrijorarea sau temerile faţă de viitor. Mesajele verbale sau nonverbale sunt iarăşi importante. îngrijitorii trebuie să fie atenţis. să-şi facă timp pentru a le culege şi pentru a permite copiilor un med~: înconjurător sigur şi relaxat în care sentimentele pe jumătaţ'-: recunoscute şi uneori prost definite pot să fie explorate. Trebuie să ~T conştienţi de reacţiile copiilor la contact. Aşteaptă vizitele şi se pregătes.­ pentru acestea, cum se salută copiii şi viitorii adoptorişi cum îşi iau rămas bun, vorbesc copiii despre noile lor familii în perioadele dintre vizite şi care este conţinutul acestor remarci, rezistă la întoarcerea la actualii îngrijitori, cum vorbesc despre viitor,sunt schimbări în starea lor de spirit şi în comportamentul lor etc? Observaţiile trebuie să fie evaluate realist, ţinândminte abilitatea diferită a copiilor de a privi în viitor, de a-şi aminti evenimentele trecute şi de a se descurca cu anxietătile şi incertitudinile. Copiii pot transmite mesaje diferite. Nu cu mult timp în urmă, un băiat de unsprezece ani a fost prezentat noilor părinţi. EI trecuse prin destrămarea unei încredinţări familiare şi era în căminul de copii de trei ani. în timpul fiecărui contact şi vizite la noii săi părinţi el îşi vedea viitorul în termenii intrării în noua familie, începând repede să-i numească Mama şi Tata, opunându-se întoarcerii la casa de copii şi întrebâna mereu când va putea să se mute. La casa de copii îşi petrecea timpu povestind tuturor că nu îl interesa prezentarea, puteau foarte biq..: "să-I ia sau să-I lase" şi că dacă hotăra că nu-i plac aceşti noi părinţi er~J "destui peşti în mare". Era necăjit şi adesea plângea. îngrijitoriicopilulul şi noii săi părinţi au înţeles că avea nevoie de o poveste de "acoperire" în caz că lucrurile nu ar fimers bine şi că avea sentimente contradictorii de sperantă şi teamă. Asistentul său social a continuat pregătirile ocupându-se de rolul copilului în succesul unui plasament şi întărinţ' realităţile vietii de familie, în vreme ce îngrijitorii şi noii părinţi şi-~~! făcut cunoscut faptul că sunt conştienţi de dilema sa şi că sunt hotărâti ~ . părinţisăse

126

îl ajute să se mute. întâlnirile pentru plasament oferă tuturor posibilitatea de a-şi aduna ideile fată de progresul prezentărilor şi de a pregăti planuri adecvate. Tocmai în acest stadiu adultii care sunt responsabili pentru copil pot începe să opună rezistentă plasamentului final. Asistentii de la cămin,care au îngrijit copilul după plasamente destrămate pot fi deosebit de îngrijorati în această etapă şi este de înteles de ce. Am trecut prin multe asemenea întâlniri în care "sindromul gen unchilor tremurători" este foarte evident. Rezerve frecvente apar pe motivul că copilul şi familia încă nu au avut de a face cu dificultăti semnificative, perioada pe baza căreia trebuie făcute evaluările perspectivelor viitoare este atât de scurtă,nuestetimpulpotrivitpentrucacopilulsăschimbeşcoala,copilul

pare a fi într-o stare de spirit proastă şi nu pare hotărât. în esentă, cum putem să fim siguri că un copil este pregătit să se mute, cum am putea garanta că noii părinti vor face fată şi desigur că ar fi fost mai bine să întârziem plasamentul până când copilul ar prezenta lnele comportamente dificile, iar părintii adoptivi ar avea posibilitatea .ă-şi demonstreze abilitatea de a le face fată. Ceea ce vor cu adevărat Idultiisă spunăestecăleestefricădeeşecşicădacăprezentareaarputea

..ă mai continue o vreme ar putea ajunge la asigurările pe care ei le necesită. Trebuie să fim foarte clari în această privintă. Copiii au rareori comportamente dificile semnificative înainte de a se stabili cu noii părinti. Initial ar putea să apară unele domenii problematice; copiii vor trebui să învete despre noii lor părinti şi despre aşteptările fată de viata de familie, vor explora granitele comportamentului acceptabil, unora le poate lipsi competenta socială,iar reajustările trebuie să fie făcute de toti ceipreocupati. Cu toate acestea, cele mai dificile şi distructive potential elemente în cadrul relatiilor se vor concentra asupra hotărârii emoţionale şi a încrederii. Viitorii adoptori vor descoperi că sunt în situaţia de a acorda dragoste şi asigurări numai pentru a fi respinşi, abuzaţi şi îndepărtati. Copiii vor voi să accepte ceea ce li se oferă numai pentru a descoperi că teama şi neîncrederea le ies mereu în faţă. Aceste dileme . nu pot fi înCruntate şi rezolvate înainte de trecerea multor săptămâni şi adesea luni de la plasament. De aceea, decizia trebuie făcută pe baza ~xprimăriicopiilor şia noilor părinţi, a hotărâriilor de a face fată acestor incercări care sunt inevitabile şi a observaţiilor noastre că paşii de bază au fost făcuţi şi că permit dezvoltarea unei relatii. Există adesea indicatori clari ai faptului că copiii sunt pregătiţi pentru plasament, chiar şi în acele cazuri în care ei nu pot spune asta cu voce tare. Ei pot începe să lase obiectele personale la noii părinti, vor fi ~himbări în modul în care vor vorbi despre viitor, stările de spirit şi iltitudinile vor varia în momentul în care se mută între viitorii adoptori .i actualii îngrijitori. îmi amintesc de cum m-am dus să iau un băietel de

J

127

nouă ani dintr-un week-end în care fusese în vizită la noua familie şi a refuzat să vină cu mine. El a anticipat de-a dreptul decizia întâlnirii de plasament, fixată pentru săptămâna următoare, şi a tranşat clar cazul său, instalându-se cu noua sa familie şi acum este adoptat în mod fericit. Copiii trebuie să înteleagă cadrul şi programul perioadei de prezentare la fel de bine ca şi membrii noii lor familii. Dacă li se pare dificil să facă fată aranjamentelor sau să tolereze întârzierea, ar fi util să desenăm o diagramă în care vizitele la noii săi părinţi să fie colorate, iar datele importante, cum ar fi întâlnirea de plasament, să fie indicate clar. Este necesar ca adultii implicati să ia în considerare capacitatea de memorare a copilului, abilitatea de a se descurca cu frustrarea şi percepţiile a ceea ce se întâmplă. Nu ne putem aştepta ca copiii să se întoarcă în vizitele de sfârşit de săptămână după o şedere îndelungată în timpul vacantei şcolare. Şi nici nu putem să testăm dezvoltarea relaţiilor punând un copil în fata unor alegeri artificiale. Nu cu multă vreme în urmă mi se suge rase că ar trebuisă evaluăm gradul de ataşare a unui copil de noii săi părinti oferindu-i să aleagă între a-i vizita pe ei!sau!de a petrece o seară la un club pentru tineri. Numai în stadiul foarte initial al unei perioade de prezentare relatiile reciproce sunt în centrul atentiei. Scopul contactului următor este de a facilita plasamentul, nu de a mări anxietatea şi incertitudinea prin solicitarea unor dovezi de ataşament din partea copiilor sau a noilor săi părinti. Discutia de mai sus s-a ocupat de plasamentul copiilor mai în vârstă, iar situatia este net diferită în cazul cuplurilor care vor adopta sugari. Totuşi, unele dintre principii se mai aplică şi în acest caz. Cercetarea sugerează că nici sugarii mici nu sunt "foi albe de hârtie". Ei îşi exprimă individualitatea într-un număr de moduri şi de aceea produc răspunsuri diferite din partea îngrijitorilor. Nu trebuie să presupunem că orice cuplu şi orice sugar sunt potriviti unul pentru celălalt şi nu trebuie să permitem nici viitorilor adoptori să facă astfel. Trebuie să aibă loc o evaluare similară a sentimentelor şi reactiilor ca urmare a contactului initial dintre unsugarşinoiisăipărintipropuşi. Cuplurilepotde asemenea să aibă nevoie de timp pentru a ajunge să-şi cunoască bebeluşii. Aceasta poate fi de regulă aranjat cu spitalul dacă este vorba de un plasament direct, sau cu ajutorul părintilor substitutivi preadoptivi. Hrănirea, mânuirea, familiarizarea cu un sugar vor mări încrederea şi vor uşura plasamentul atât pentru copil cât şi pentru noii părinti.

Plasamentul o abordare evaluativă şi selectivă în munca cu noii părinti presupune implicit că aceştia au calitătile .necesare pentru a fi buni 128

părinti odată ce li s-a aprobat cererea de adoptie. Cei care sunt apreciati ca incompetenti sunt respinşi, iar cei care sunt considerati candidati acceptabili sunt acceptati. Implicatia acestui model este că viitorii adoptori "aprobati" sunt cumva inerent calificati pentru a îndeplini cu succes sarcinile de părinte şi că sprijinului postplasament i se acordă relativ putină atentie. Din nefericire, noii părinti pot prinde acest mesaj şi să creadă că a cere ajutor înseamnă a-şi recunoaşte eşecul şi incompetenta. Plasamentele se pot întemeia pe anxietate crescândă, confuzie, oboseală, frustrare şi uneori de-a dreptul panică,pentru că asistentii sociali nu sunt în apropiere să identifice problemele suficient de devreme, pentru a oferi asigurări cu privire la normalitatea unora dintre dificultăti, pentru a ajuta părintii să ia în considerare tactici alternative, pentru a ajuta în anaIizasituatiilor complexe şi a da o întărire şi un sprijin continuu oamenilor care sunt scufundati în problemele zilnice atât de tare încât le este greu să vadă lumina de la capătul tunelului. Indiferent de vârsta copiilor care se alătură noilor familii, viitorii adoptori se vor afla în fata unor noi dileme şi a necesitătii de a face multe adaptări. Asistentii sociali trebuie să asigure vizite frecvente şi regulate, destinate să ajute noile familii şi nu să critice pe noii părinti. Deşi familia lărgită şi prietenii pot acţiona ca factori "de rezonanţă" pentru discutarea problemelor, să ofere asigurări şi să reamintească noilor părinţi că unele comportamente sunt normale şi de aşteptat din partea tuturor copiilor pe măsură cresc, răbdarea lor şi dorinţa de a oferi sprijin se pot inevitabil reduce. Dacă copiii sunt văzuti a fi aparent indiferenti, respingând sau fiind abuzivi fată de noii lor părinti pe o perioadă lungă de timp, rudele şi prietenii pot începe să se întrebe dacă pretul, constând în armonia familială şi bunăstare emotională, merită să fie plătit. Am văzut multi noi părinti care se tem sau nusuntînstare să discute cu membrii retelei normale de sprijin pentru că anticipează răspunsuri de tipul "ai făcut destule pentru acest copil, el este ruina familiei tale, nu vrea să te ajute în nici-un fel, crede că lumea este datoare să-i asigure viata, o să te distrugi pe tine în felul acesta, nu suport să te mai văd aşa ... e timpul să chemi asistentul social să ia copilul înapoi." Când noii părinti îşi vor exprima supărarea şi dezamăgirea ei trebuie să fie asigurati că aceasta este acceptabilă, normală şi de înteles, nu să li se preia sentimentele şi să fie interpretate ca motive întemeiate pentru a întrerupe plasamentul. AsistentiisociaIi trebuie să aibă încredere, cunoştinte şi experientă pentru a răspunde adecvat atunci când noile familii trec printr-un moment dificil, în vreme ce rudele şi prietenii este mai probabil să depindă de loialitatea personală şi să facă evaluări imediate şi emotionale care nu sunt întotdeauna de ajutor. Pe măsură ce plasamentul progresează trebuie să fim atenti la importanta aranjării contactului în functie de nevoile familiei. Copiii vor

ce

129

ajunge treptat să depindă de noii 10rpărintiîn ceea ce priveşte sentimentul de securitate şi continuitate. Asistentii sociali şi îngrijitorii anteriori pot avea unele sentimente de pierdere şi regret pe măsură ce semnificatia lor se diminuează. Noii părinti vor câştiga încredere şi în cunoaşterea şi înţelegerea copiilor plasati cu eişi vor dori să-şi asume responsabilitatea pentru luarea deciziilor, rezolvarea problemelor şi actionarea ca părinti. Pe măsură ce aceste schimbări au loc, asistentii sociali trebuie să fie pregătit să se dea la o parte şi să-şi exprime încrederea în abilitatea noii familii de a functiona independent. Interventia asistentei sociale trebuie astfel concepută pentru a ajuta ca plasamentul să functioneze. Lipsa de contact nu poate fi scuzată pe motiv că nu ajunge timpul sau că alte lucruri sunt mai importante. Prea mult contact nu poate fi justificat pe motiv că asistentii sociali sunt supra-anxioşi, simt (probabil greşit) că ei cunosc copilul mai bine decât oricine altcineva sau nu sunt în stare să cedeze încrederea copilului şi să permită ataşarea lui de noii părinti. Katz (1979) sugerează că ideea unui echilibru sau a unei homeostazii este importantă pentru abordarea muncii cu noile familii. Este limpede că intrarea copilului într-o familie va provoca reajustări fundamentale ale modelelor de comunicare, interactiune şi relationare. Cunoştintele anterioare despre familii şi copii ar trebui să ne permită unele evaluări ale modului în care un echilibru existent va fi tulburat, iar familiile ar trebui să fie pregătite să accepte că schimbări majore sunt normale şi predictibile. 1n încercarea de a se ocupa de dificultătile din timpul plasamentului, asistentii sociali trebuie de aceea să conceapă familia ca pe o unitate şi ar trebui să nu singularizeze copilul ca pe un centru de atentie, ajutor şi schimbare. În mod similar, dacă asistentii sociali se concentrează asupra copilului în timpul plasamentului, alti membri ai familiei se pot simti izolati, Iăsati fără ajutor şi incapabili să vadă rolul asistentului social ca sursă de sprijin şi sfat. Dacă se întâmplă astfel, Katz arată că, "Pot ajunge să creadă că sentimentele lor negative nu sunt normale, să se simtă vinovati de supărarea lor şi să dezvolte temeri fată de posibilul eşec al plasamentului. Dacă nu-l percep pe asistentul social al plasamentului ca pe asistentul lor social, pot bloca comunicarea acestor sentimente, exacerbându-şi astfel problemele. Astfel, asistentul social trebuie să deschidă aceste domenii pentru o scrutare simpatetică anterioară plasamentului" (Katz, 1979, p.98) Munca cu familiile necesită acele abilităti pe care toti asistentii sociali ar trebui să le aibă. Unele familii pot avea dificultăti în comunicarea sentimentelor sau grijilor lor, şi pot avea nevoie de ajutor 130

şi clarificare în recunoaşterea şi exprimarea cu acuratete a acestora. Problemele complexe pot necesita competenta analitică a unui asistent social. Observarea mesajelor non verbale, a expresiei faciale, a atitudinilor fizice,ar trebui să permită unui asistent social să identifice anxietătile în curs de aparitie, să încurajeze oamenii să vorbească despre ele şisă stabilească atmosfera în care supărarea şiîngrijorarea nu trebuie să rămână ascunse sau negate. Pentru că asistentii sociali nu sunt prinşi în conflictele şi emotiile puternice ale vietii de zi cu zi, ei pot oferi acel grad de stabilitate, continuitate şi ordine în care este posibil să faciliteze discuţia şi să ia o perspectivă pe termen lung. Un factor important pe termen lung este relatia dintre noii părinti. Când sunt obositi şi petrec ore îndelungate vorbind despre dificultătile zilei, ei pot treptat să piardă contactul unul cu celălalt. Totul ajunge să fie centrat în jurul unui copil şi a sentimentelor şi comportamentului acestuia. Această primejdie devine uneori evidentă, ca în cazul în care plasasem un copil de zece ani la un cuplu fără copii. Mama sa se hotărâse să se căsătorească cu un bărbat care nu era pregătit săîliape John şi băiatul a petrecut doi ani în căminuldecopii,fără contact parental, înainte de a ise găsi o familie. Dincolo de problemele obişnuite ale furtului, murdăriei, mintitului şi acceselor de temperament, John avea con,versatii serioase cu noua sa mamă sugerându-i că, dacă ar divorţa de sotul ei, ei ar putea petrece tot timpul împreună. Dacă noii săi părinti încercau să iasă împreună, John făcea un asemenea scandal încât initial ei nu au mai ieşit şi au rămas în cele din urmă fără nimeni care să fie pregătit să "stea cu copilul". John nu putea tolera nici-o situatie în care era exclus de la compania viitorilor săi adoptori şi săptămâni în şir se strecura noaptea în dormitorullor pentru a vedea ce se întâmpla. După cum se poate imagina, acest cuplu avea putin somn şi practic nici-un fel de relatii sexuale. Au încercat să combată ruptura care creştea între ei, oboseala şi comunicarea care părea să se centreze inevitabil asupra lui John şi a încercărilor sale de a-şi elimina tatăl adoptiv. Asistentul social a ajutat la asigurarea că noii părinţi înteleg temerile lui John, le-a permis să-şi exprime supărarea şi frustrarea discutând cu asistentul în 10csă tipe unul la altul, a facilitat o comunicare constructivă şi un schimb de sentimente între ei, oferind asigurarea că aceste dificultăti nu vor dura la nesfârşit şi le-a dat puterea şi optimismul de a continua. Dar una dintre cele mai importante contributii ale asistentului lor social a fost de a afirma că ei trebuie să petreacă un timp împreună,fărăJ ohn, că nu trebuie să se simtă vinovati de asta şi că John trebuie să învete că noii săi părinti pot avea propriile lor relatii fără să-şi neglijeze prin aceasta hotărârea lor de a-l considera ca pe un membru permanent al familiei. în vreme ce reteaua de sprijin a acestui cuplu era inactivă, asistentul social a stat

131

acasă cu John în vreme ce noii săi părinţi ieşeau pentru a-şi întări relaţia. Era o încercare dură pentru toţi cei iplplicaţi în ed, dar John a învăţat în cele din urmă că putea să aibă încredere în amândoi părinţii săi şi toti trei membrii familiei sale erau foarte fericiţi când a fost emis ordinul de adopţie. Asistenţii sociali, copiii şi familiile trebuie să înceapă plasamentul cu înţelegerea faptului că mai este încă multă muncă de făcut. Vor fi ocazii în care asistenţii sociali să se întrebe dacă plasamentul mai poate fi realizat sau ar trebui întrerupt. Aceasta este întotdeauna o decizie dificilă. Totuşi, de obicei sunt indicaţii clare că un plasament nu va reuşi şi că dificultăţile nu sunt o reflectare normală a reajustărilor aşteptate şi a luptei de a ajunge la un echilibru emoţional. Poate fi faptul că un copil se prezintă ca fiind continuu deprimat, supărat sau retras,sau că noii părinţi sunt constant iritaţi de copil şi incapabili să exprime sentimente de ataşament sau să recunoască orice caracteristică pozitivă. Dacă un copil trebuie să fie mutat, atunci pregătirea si explicarea onestă sunt esenţiale. Din păcate nu este neobişnuit ca asistenţii sociali să mute copiii fără a le spune despre ce este vorba, de ce trebuie să plece şi unde anume vor pleca. După omutare trebuie întotdeauna să acordăm atenţie sentimentelor de confuzie şi de pierdere ale copilului, chiar dacă suferim ca adulţi un sentiment de eşec sau vinovăţie. Nue nici-un rău dacă ne împărtăşim dezamăgirea copilului şi le permitem să fie supăraţi sau trişti. Inţelegerea a ce nu a mers este şi ea importantă pentru familii, asistenţii sociali şi copii şi este ceva ce nu ne putem permite să neglijăm. Poate fi mai uşor să evităm familia şi să lăsăm copilul în grija altora, pentru că îi blamăm pe primii şi suntem temători de a-i înfrunta pe ceilalţi. O parte a responsabilităţii noastre profesionale trebuie să fie de a nu opta pentru ocolire a situaţiilor dificile, de a fi conştienţi de sentimentele şi reacţiile noastre personale, de a învăţa şi de a ne consolida experienţa şi de a oferi o sursă puternică şi sigură de sprijin celor care sunt afectaţi. Asistenţii sociali trebuie, prin urmare, să încerce să identifice acei factori care au influenţat destrămarea şi să încurajeze familiile şi copiii să ajungă la o înţelegere realistă a cauzelor pentru care nu au putut face ajustările necesare şi de a dezvolta relaţiile specifice unei familii.

Adoptia Odată

trecute primele

greutăţi

ale plasamentului

şi

urmărindu-l cu un amestec de speranţă, mândrie, îngrijorare şi, uneori, cu gratitudine faţă de noii părinţi care permit copiilorsă ajungă încrezători

şi fericiţi, următoarea noastră

decizie se 132

referă

la calendarul adoptiei.

Am

arătat că

acest plan trebuie

să

fie construit de la începutul

plasamentuluişisunt convinsă că acesta infiuentează gradul de implica re

alnoiiorpărintişidorintadeacontinuaînciudadificultătilorşidureriior.

Unii asistentisociaJi nu vor fi de acord cu mine, sugerând căoprogramare a adoptiei în timp presează asupra viitorilor adoptori şi a copiilor. Ei ar prefera să lase problema în întregime nedeterminată. După părerea mea acesta este un alt mod de a spune că asistentii sociali ar prefera să lase luarea deciziei pe seama viitorilor adoptori. Am mai muite decomentatîn aceastăprivintă. Maiîntâi,oparte a procesului de legare între copii şi părinti se bazează pe planul făcut în legătură cu viitorul copilului şi de motivatia exprimată de viitorii adoptori de a oferi un cămin permanent, securizat prin adoptie, pentru orice copil plasat la ei. Plasând un copil fără un program de adoptie e probabil să provoace incertitudini şi anxietăti cu privire la dorinta agentiei de a lucra pentru acest scop şi de a oferi sprijinul necesar. Construirea unui cadru pentru decizii clarifică faptul că fiecare lucrează în folosul adoptiei, dar că nu există nici-o grabă de a face o cerere până când copilulşi familia nu sunt pregătiti îndeajuns. în al doilea rând, cadrul va depinde de vârsta copilului şi de experienta anterioară. Pentru copiii mici (exclusiv bebeluşii) de până la cinci ani, putem sugera că adoptia este luată în considerare la circa şase luni de la plasare. Când plasăm copii mai în vârstă, în conformitate cu Boarding Out Regulations am utilizat cea de a doua prevedere legală, nouă luni de la plasament, ca un timp adecvat pentru a vorbi despre o cerere de adoptie. In al treilea rând, de-a lungul întregii munci cu viitorii părinti, trebuie subliniate nevoile şi sentimentele copiilor care sunt încredintati noilor familii. Aceasta trebuie să continue să fie prioritatea noastră. Am văzut multi copii care au suportat mai multe mutări şi care considerau adoptiaca pe o garantie a deciziei noilor lor părinti şi o asigurare a securitătii ca membri ai noii lor familii. Aceşti copii doreau şi aveau nevoie să fie adoptati, pentru ei reprezentând securitatea şi normalitatea apartenentei la o familie ai cărei membrii au acelaşi nume şi pot planifica împreună viitorul. în al patrulea rând, nu este realist să amâni o cerere de adoptie câtă vreme copiii mai manifestă comportamente problematice. Asistentii sociali insistă uneori că ar trebui să se aştepte încă un pic, pentru că copiii încă îşi mai testează părintii sau pentru că ei pot prevedea probleme care să se ivească mai încolo. Este o reflectare a aceluiaşi sindrom al "genunchilor moi", întâlnit adesea în timpul prezentărilor. Pentru mulţi dintre aceşti copii, adoptia este parue a "tratamentului" şi trebuie considerată ca un element esential în programul pe termen lung ce are ca scop creşterea încrederii, a capacitătii de relationare şi autorespectului. De câtiva ani există o crescândă recunoaştere a acestui lucru şi acceptarea faptului că ajutorul acordat de asistenta socială nu încetează 133

odată

de adopţie. Ideea sprijinului este acum un loc comun pentru copiii mai în vârstă care au intrat în noile familii. Trebuie să se menţioneze, totuşi, că această abordare poate fi încununată de succes numai dacă asistenţii sociali sunt consideraţi a fi dornici să dea ajutor şi să acorde sprijin. Această percepţie depinde de calitatea relaţiei care s-a dezvolţat între noii părinţi, asistenţii sociali şi agenţie chiar de la primul contact şi, să ne reamintim, încă o dată, că un model de pregătire a adopţiei va aduce beneficii pe termen lung şi copiilor şi familiei. în legătură cu cele de mai sus, imi vin în memorie mai multe ilustrări. Nu cu multă vreme în urmă, am primit un raport de la un asistent social referitor la o fată de nouă ani care trăia cu noii săi părinţi de mai mult de trei luni. Fusese într-un cămin de copii vreme de cinci ani şi trecuse prin două destrămări de încredinţare în familii substitutive, ce păreau legate de comportamentul ei foarte subtil şi manipulativ şi de atitudinea distructivă faţă de ceilalţi copii din familii. învăţând din greşelile anterioare, am ales noi părinţi care nu aveau alţi copii şi care erau suficient de inteligenţi şi de simpatetici pentru a înţelege şi a se putea ocupa de aceste forme subtile de manipulare. Fetiţa începuse să vorbească despre permanenţa încredinţării şi adopţiei şi eram gata să pariez pe reuşita acestui plasament. Totuşi,asistentulsocialarecomandat ca adopţia să nu fie luată încă în considerare, deşi se intenţiona ca plasamentul să fie permanent, pentru că copilul era cumva inerent dificil şi pentru că părinţii vor avea în continuare nevoie de ajutor. Asistentul social, totuşi, neglijează faptul că, dat fiind un plasament adecvat, acest copil nu prezintă aceleaşi probleme ca până atunci, că ea, sunt sigură, va dori să-şi asigure apartenenţa la familie prin adopţie şi că nu există nici-o barieră mistică în faţa continuării ajutorului acordat de asistenţa socială după luarea unei hotărâri judecătoreşti de adopţie. Cu câţiva ani în urmă am fost să revăd un băiat de doisprezece ani care intrase în noua sa familie cu nouă luni înainte. Trăise şapte ani într-un cămin de copii şi mai avea încă multe sentimente de supărare nerezolvate faţă de mama sa biologică. Plasamentul nu fusese uşor, iar viitoarea sa mamă adoptivă suportase greul şocului confuziei copilului - el voia să o iubească, dar îi era frică să aibă încredere în ea. De fiecare dată când se apropia de o implicare emoţională, îi era teamă de respingere şi de a nu fi lovit fizic şi verbal. Când nervozitate a îi devenea prea mare, fugea. Viitorii adoptori se descurcaseră cu mare bătaie de cap, dar nu şovăiseră niciodată în hotărârea lor de a se îngriji de acest copil. Ei simţeau că adopţia va demonstra hotărâre a lor şi că, deşi dificultăţile fiului lor nu vor dispare peste noapte, ar fi mai bine în stare să le facă faţă ştiind că a fost acceptat şi dorit ca membru permanent al noii familii. Asistenţii sociali implicaţi erau foarte îngrijoraţi cu privire cu

hotărârea judecătorească

postadopţie

134

la adopţie şi de-a lungul întregii analize, la care a participat şi copilul, au reuşit să evite orice referire directă la această posibilitate. La sfârşit, l-am întrebat pe copil dacă voia să ne spună ceva. A răsuflat adânc, a scos un oftat lung şi a spus, "Da, vă rog, când aveti de gând să mă lăsaţi să fiu adoptat?" Dacă acest copil nu ar fi fost suficient de curajos (sau de disperat) pentru a murmura aceste cuvinte, propriile noastre anxietăti ne-ar fi făcut să evităm subiectul. Premisa nerostită că asistenţii sociali sunt de un mai mare ajutor pentru copil decât noii părinţi care au vărsat lacrimi, au fost supărati, confuzi, şi au acordat confort şi dragoste zilnic , este de asemenea greşită. Noile familii vor avea nevoie de ajutorul şi sprijinul nostru, dar acesta trebuie să fie acceptabil şi să derive din încrederea şi respectul reciproc şi nu din exercitarea controlului profesional sau a unui presupus monopol asupracunoaşteriişiîntelegerii. Unii copii nu sunt la fel de clari în exprimarea dorintelor lor ca cel mentionat mai sus, iar discutiile despre adoptie trebuie să tină ritmul cu ei. Un băiat de Il ani trăise cu familia lui de un an până să ajungă să se gândească la adoptie. Trecuse prin mari dificultăti pentru a accepta că nu se putea întoarce să trăiască cu părintii săi biologici şi-şi transferă treptat şi ezitant ataşamentul emotional spre viitorii părinti adoptivi. Toată lumea i-a precizat că adoptia nuera o conditie a rămânerii în noua familie, dar că ea se putea face dacă şi când el se considera pregătit pentru asta. Tânărula luat decizia că dorea să fie adoptat cel putin în trei ocazii diferite. Fiecare decizie a fost urmată de semne de îngrijorare acută, minciună, furt şi retragerea fată de noii părinti. Ajutorul continuu al asistentei sociale a permis familiei să înteleagă ce se întâmplă şi să abordeze relatia din perspectiva copilului. A luat decizia finală la circa doi ani de la plasament şi, aşa cum a dorit, şi-a întâlnit mama biologică pentru a-şi lua adio de la ea şi a vizitat mormântul tatălui său recent decedat. Apoi, cu un aproape audibil sentiment de uşurare a făcut transferul emotional către noua sa familie şi a fost emisă o hotărâre judecătorească de adoptie. Am discutat deja ambivalenta asistentilor sociali fată de planificarea adoptiei, iar aceasta nu este mai putin evidentă când este vorba de decizie cu privire la copii care sunt deja plasati în noi familii. Mentinerea copiilor în îngrijire şi exercitarea controlului prin insistenta asupra încredintării pe termen lung nu permite familiilor să se descurce mai bine cu dificultă tile sau să asigure permanenta şisuccesul rezultatului plasamentului. Pur şi simplu nu există dovezi că lucrurile stau aşa, iar asistentii sociali trebuie să fie destul de cinstiti pentru a-şi recunoaşte propriile anxietăti în determinarea cauzelor pentru care uneori rezistă la trecerea responsabilitătii şi controlului în seama noilor părinti. Preocuparea noastră centrală trebuie să fie asigurarea bunăstării copiilor . în acest scop, trebuie să acordăm atentie la ceea ce ne spun copiii, în toate

135

felurile, cu privire la sperantele, temerile, dorintele şi sentimentele lor. Luarea deciziilor este o treabă riscantă. Asistentii sociali nu dispun, în această privintă, de o cunoaştere absolută. Totuşi, trebuie să avem abilităti bine dezvoltate de observare, comunicare, analiză şi capacitatea de a evalua rezultatele probabile în termenii actualei informatii şi cunoaşteri a cazurilor concrete. Este nerealist să eviti luarea deciziilor despre adoptie pentru că nu putem garanta succesul, odată ce s-au folosit adecvat cunoaşterea şi competenta.

Procedura agentiei: comitetul de adoptie Nu am spus prea multe despre procedurile sau reglementările referitoare la plasamentul familial, pentru că primele vor fi influentate de structura specifică şi de politicile agentiei, iar ultimele sunt limpede descrise în altă parte. Totuşi, orice autoritate locală sau agentie de voluntari care plasează copii în concordantă cu Regulamentele Agentiilor de Adoptii trebuie să aibă un Comitet de Adoptie. în practică asemenea Comitete au fost de obicei utilizate pentru a aprecia problemele legate de plasamentul familial permanent, inclusiv adoptia şi încredintarea. ~embriisunt de obicei aleşi din grupuri profesionale şi de conducere diferite, asistati de specialist în medicină şi drept. Este de prevăzut că noile regulamente, aşteptate într-un viitor apropiat, vor preciza mai detaliat componenta acestor Comitete. în contextul actualei discutii, sunt preocupată de modul în care Comitetele au fost utilizate ca parte a procedurii agentiei şi de impactul acestora asupra plasamente lor familiale încununate de succes. S-a subliniat întotdeauna asupra muncii individuale cu solicitantii care doresc să primească în îngrijire sau să adopte copii şi asupra prezentării cererii lor Comitetului agentiei. Propriile mele cercetări au indicat că munca intensivă cu solicitantii a fundamentat decizia finală a Comitetului şi că, după aceea nu a mai avut loc un contact semnificativ cu viitorii adoptori sau părinti substitutivi înaintea plasamentului, iar o asemenea aprobare denotă implicit aşteptarea ca aceştia să fie buni părinti. Am atras deja cititorului atentia asupra naturii problematice a deciziei dacă, în absenta unei legături speciale cu un copil, solicitantii au calitătile sau caracteristicile necesare pentru a asigura cu privire la competenta lor ca părinti substitutivi sau adoptivi. în plus, ştim că acceptarea sau respingerea depind de evaluarea unui asistent social, iar o decizie a Comitetului aduce inevitabil în joc toate acele dificultăti legate de modelul de selectare, prezentare pentru "aprobare" şi impresia de stăpânire a lucrurilor. Un raport prezentat de Departamentul pentru Sănătate şi Securitate Socială (1979) indică lipsa de înţelegere a datoriilor legale 136

actuale ale unui Comitet de Adoptie. Raportul a fost scris înaintea anumitor amendamente aduse Regulamentelor, pe vremea când Comitetele erau denumite Comisii de caz. El afirma că: "nu este sigur dacă functiile comisiilor de caz sunt întotdeauna în întregime întelese. Datoria lor legală este de a decide dacă un anume cămin este potrivit pentru un anumit copil. Ele pot,în plus, să aprecieze disponibilitatea pentru adoptie a copilului ca şi compatibilitatea adoptorilor în general precum şi alte probleme legate de adoptie. Această confuzie nu este probabil izolată în cazul agentiilor participante şi merită de aceea să fie luată în seamă."

(DHSS, 1979, p.16) Singleton (1979) face aceeaşi observatie discutând posibilitatea apelului impotriva deciziei Comitetului. Pentru moment, nu există obligatia legală a unui Comitet de a aproba cererile din perspectiva adoptorilor şi a părintiior substitutivi. Cercetările mele arată cu claritate că utilizarea Comitete lor în acest scop este în detrimentul cooperării, deschiderii spre comunicare şi a dezvoltării încrederii între solicitanti şi asistentii sociali. Ea mai poate introduce şi o barieră artificială în procesele de adoptie şi încredintare care poate să inhibe continuarea învătării şi sugerează, în mod greşit, că cea mai mare parte a muncii a fost îndeplinită înainte de aprobare. Eforturile mărite de a plasa copii mai în vârstă sau handicapati în familii adoptive nu numai că a ridicat problema utilizării resurselor asistentei sociale şi a programului muncii intensive cu solicitantii, dar a condus pe unii dintre practicieni la ex!1Illinarea validitătii evaluării, pregătirii şi aprobării independent de nevoile şi caracteristicile unui copil anume. Phyllida Sawbridge comentează în primul raport anual al lui "Parents for Children" că "o componentă a pregătirii şi luării de decizii referitoare la ce persoane pot să-şi asume rolul de adoptor ni se pare a fi în mod necesar legată de un copil particular. Nevoile copilului sunt atât de variate încât nu vedem cum am putea aproba în mod abstract oamenii ca părinti potentiali - este mult mai normal să se aprobe plasamentul unui copil anume într-o familie anume şi asta este ceea ce cerem comisiei noastre să facă". (Parents for Children, 1976-7, p.5) Sawbridge sugerează că această abordare a condus la plasarea copiilor la solicitanti care în mod normal ar fi fost considerati ca 137

"nepotriviti" de alte agentii, care ar fi lucrat în limitele unor proceduri mai conventionale. Ea recunoaşte că uneori asistentii sociali şi solicitantii pot să nu fie de acord dacă ultimii pot să se descurce cu solicitările îngrijirii unui copil anume şi că autoselectia nu poate fi întotdeauna un factor determinant. Munca în acest fel a fost, şi sunt convinsă că încă mai este, considerată de multe agentii ca neconventională şi, probabil, inacceptabilă. Sawbridge recunoaşte aceasta şi apreciază că "această abordare poate şoca pe unii. Multi asistenti sociali nici nu visează să discute despre un copil cu oameni care nu au fost aprobati fonnal" (Sawbridge, 1978, p.13) Rezultatele propriilor mele cercetări şi concepţiile unor practicienidin agentii specializate în găsirea de cămine pentru copii sugerează că accentuarea rolului Comitetului de Adoptie în acceptarea sau respingerea solicitărilor, fără referire la legăturile cu viitoarea familie, are clare dezavantaje. S-ar putea să fie unele cazuri în care solicitantii să nu se retragă singuri sau să nu se autoselecteze adecvat, în cazurile în care nu par să aibă toleranţa, flexibilitatea, hotărârea necesare şi, cel mai important, dorinta de a învăţa şi a munci cu o agentie, pentru plasamentul unui copil cu nevoi speciale. In cazuri individuale, asistentii sociali au recurs la specialiştii cu rol consultativ sau la colegii lor pentru a decide dacă viitorilor adoptarlsau părinti substitutivi să li se ceară să-şi retragă solicitările sau nu. Oriceîndoielipot fi discutate cu Comitetul într-un stadiu initial, sau, dacă solicitantii cred că o agentie i-a apreciat greşit, nu există nici-un motiv pentru care Comitetul să nu poată aprecia cazul şi să pună la îndoială o decizie a unui asistent social. înmomentulîn care scriu acestea, nu se poate şti cum va fi tratată problema "aprobării" în versiunea revizuită a Regulamentelor Agentiilor de Adoptii. în orice caz, trebuie să încercăm să obtinem tipul de procedură, incluzând utilizarea unui Comitet de Adoptii (şi încredintare), care ia în considerare aspectele distructive ale evaluării şi selecţiei şi facilitează un model de lucru cu accentuarea învătării, legării familiilor şi copiilor şi sprijinului post-plasament.

Concluzie Poate cititorul a remarcat absenta unor comentarii referitoare la ce trebuie să facă agentiile şi asistentii sociali în legătură cu solicitările de încredintare sau adoptie care sunt respinse. Ei trebuie, totuşi, să tină seama de acum că pun la îndoială relaţia aparent directă dintre evaluare, selectie, acceptare sau respingere a solicitării şi modelul de lucru pe care acestea sunt bazate. Dat fiind faptul că multe agentii utilizează încă ceea 138

ce Sawbridge numeşte o abordare "conventionaIă" pentru aprobarea solicitărilor şi că putem, din fericire nu frecvent, să incurajămsolicitantii să se retragă, recunosc că ar fi nerealist să ignorăm sau să negăm semnificatia acestui subiect. Cele nouă agentii cuprinse in cercetarea mea nu au considerat că este de responsabilitatea lor să ofere explicatii solicitantilor in caz de respingere şi bănuiesc că această practică este larg răspândită. Motivele date pentru mentinerea unei asemenea pozitii sunt, in primul rând, că, de vreme ce o mare parte a informatiei pe care este bazată decizia este confidentială, aceasta nu poate fi dezvăluită prin explicaţie. în al doilea rând, in cazurile in care cuplurile sunt considerate inadecvate pe motive sociale, psihologice sau emoţionale, ele ar putea să nu fie capabile să inţeleagă natura judecăţilor profesionale, sau, dacă ele le înţeleg, ar putea fi emoţional perturbate de asemenea revelatii. Unii autori au recunoscut că lipsa de dorintă a unei agenţii de a explica o decizie a unui asistent social sau a unui Comitet ar putea genera sentimente de autoîndoială, lipsă de încredere, blamare mutuală, membrii familiei incercând să discearnă care dintre ei a spus ce nu trebuia sau a făcut o impresie proastă. Sau, dacă solicitantii răspund la respingere prin sentimente de supărare sau resentimente, ei pot continua prin a contacta alte agentii cu speranţa de a obtine în final aprobarea. Waters nu acceptă faptulcă impedimentul pentruexplicare in caz de respingere îl reprezintă confidenţialitatea informatiei medicale. El sugerează că medicul curant al solicitanţilor "poate dori să discute cu consilierul medical al agenţiei cel mai bun mod de a comunica viitorilor adoptori că nu au fost acceptati, astfel incât să li se poată da o explicatie adecvată in loc să fie lăsaţi cu indoieli nerostite" (Waters, 1977. p.161). Rowe este foarte categoric cu privire la poziţia, în caz că solicitantii sunt respinşi, cu privire la ce este evaluat a fi temeiuri sociale sau emotionale. Ea sugerează că asistentii sociali trebuie să ajute solicitanţii să înţeleagă de ce adopţia nu li se recomandă şi continuă prin a afirma că, "explicaţiile trebuie să fie bazate pe ce ne spun solicitanţii, nu pe propriile noastre intuiţii sau interpretări ale atitudinilor lor subiacente ... Nu avem dreptul de a risca să tulburăm o căsătorie, să distrugem mecanismele de apărare ale oamenilor şisă-i facem şi mai nefericiţi. Dar, de obicei, oamenii se simt mai bine dacă au prilejul să-şi apere poziţiile şi, de asemenea, să obţină o mai bună întelegere a lor inşile." (Rowe, 1966, p.191)

Ne puteam aştepta ca Jane Rowe să aibă o asemenea conceptie în 1966, dar din păcate, nu acesta este cazul multor agenţii şi asistenţi sociali care lucrează astăzi in domeniu. Cunoaşterea faptului că solicitările lor vor fi analizate de o, pe avansată

139

atunci, comisie de caz, că există o posibilitate de a fi respins şi că în acest caz nu se va da nici-o explicaţie, avea o semnificaţie considerabilă pentru viitorii adoptori cuprinşi în cercetarea mea şi influenţa modul în care ei abordau contactul cu asistenţii sociali. Ei comentau, "Ai dreptul să ştii. încerci să ajuţi şi să le dai informaţii, ar trebui ca şi ei să facă la fel", şi "Aş fi foarte supărat - după toată selecţia şi evaluarea pe care ti-o fac, măcar ar trebui să explice de ce te-au refuzat -sigur îţi datorează asta". Mai erau multe remarci de acelaşi fel şi nu există nici-un motiv de a considera că subiecţii mei făceau parte dintr-un grup atipic. Aceasta ne ajuta să percepem importanta încrederii şi onestităţii de-a lungul întregului contact dintre asistenţii sociali şi viitorii adoptori sau părinti substitutivi. De fapt, asta îngreunează treaba pentru că trebuie să putem şi să vrem să explicăm deciziile fără să facem apel la judecăţi şi explicaţii profesionale elitiste, sau la sentimente şi intuiţie,pe care solicitanţiisunt presupuşi a nu le întelege. Trebuie să ne analizăm propriile noastre sentimente şi gânduri la fel de bine ca şi problemele exterioare. Dacă asistenţii sociali nu reuşesc să abordeze astfel lucrurile, pot contribui la a fi concepuţi ca inacceptabili, iar rolul de facilitare, educativ şi de sprijin pentru copii şi noile familii va dispare.

140

• VII. Concluzii: reunIrea ansamblului

"Desigur, un trecătorobişnuitarcredecă trandafirulmeu este exactca voi-trandafirulcareestealmeu.Dar,prinelînsuşi,este mai importan t decâ t o su tă din tre voi, ceilalţi trandafiri: pen tru că pe elI-am udat; pentru că pe elI-am pus sub globul de sticlă; pentru că pe elI-am adăpostit după para van; pentru că pen tru el am omorât coropişniţele; pentru că pe elI-am ascultat când se văita sau când se lăuda, iar uneori şi când nu spunea nimic. Pentru că este trandafirul meu."

Antoine de Saint-Exupery, Micul print

Introducere Nu este scopul acestui capitol de a face rezumatul discutiilor sau informatiilor precedente şi trebuie să acceptăm că nici-o încercare singulară de a contribui la cunoaştere şi întelegere nu poate răspunde la toate întrebările, sau să ofere toate răspunsurile la care se poate aştepta cititorul plin de sperantă. Scriind în 1964, Krugman nota că, "de fapt, domeniul adoptiilor pare acum să fie atât de mult caracterizat de vorbire deschisă, creştere rapidă şi schimbare încât noile programe apar înainte ca cele vechi să fie evaluate; sau că încă în timp ce ne luptăm pentru a obtine schimbări acestea să aibă loc aproape fără ca noi să ne dăm seama... putem anticipa că diversitatea de opinii, varietatea abordărilor teoretice şi programele de actiune şi un înalt nivel al interesului comunitar va continua să caracterizeze acest domeniu" (Krugman, 1964, p.268) Remarcile lui Krugman sunt tot atât de pertinente acum pe cât erau în 1964. Deşi această carte poate fi considerată ca o contributie la ceea ce cu sigurantă va fi o dezbatere ce va continua, ea nu intentionează să ofere optiuni uşor de "acceptat sau renuntat la ele". Am argumentat în favoarea adoptiei şi am încercat să iau în considerare implicatiile practice ale muncii cu copiii şi familiile până la capăt. Dacă cititorul are o părere contrară, atunci sper că continutul acestei cărti va uşura un nivel 141

informat şi constructiv de criticism şi dialog.

Permanenti

şi

adoptie

în capitolul 1m-am referit la dezbaterea actuală dintre cei care un mod de a mări securitatea copiilor care nu se pot întoarce în familiile de origine şi cei care critică această abordare pe un număr de temeiuri. Criticile opozitiei se bazează în mare parte pe trei domenii majore de dezacord. în primul rând, ca un derivat al unei pozitii ideologice, argumentează că diferenta de clasă şi de sistem de valori a celor care formulează şi implementează efectiv legea generează discriminări împotriva părintilor ai căror copii sunt luati în ocrotire şi care sunt în situatia de a fi neputincioşi în termenii cunoştintelor şi a resurselor economice şi sociale. Schorr (1978), de exemplu, a descris adoptia ca pe "un sistem de distribuire a copiilor dinspre clasele sărace spre clasa de mijloc", iar Holman (1976 şi 1980) a acuzat Legea Copilului din 1975 că se concentrează "exclusiv asupra facilitării mutării copiilor din familiile lor şi asupra reducerii drepturilorpărintilor naturali". Parentatea insuficientă este astfelînmare măsură considerată ca un rezultat al deprivării sociale şi al presiunilor asociate acesteia asupra familiilor. In al doilea rând, şi legat de pozitia de mai sus, critica argumentează în termenii politicilor şi practicilor profesionale că s-a acordat prea putină atentie prevenirii destrămării familiilor şi internării în institutii de ocrotire şi că asistentii sociali prea adesea nu iau în considerare dorintele părintilor de a fi implicati în luarea deciziei şi de a le recunoaşte drepturile. In al treilea rând, s-a sugerat că încetarea contactuluiparentalşilipsa de continuitate biologică specifică adoptiei este probabil să fie dăunătoare pentru dezvoltarea socială şiemotională a copiilor adoptati. Multi dintre cei care favorizează planificarea plasamentului permanent sunt simpatetici la aceste argumente ale criticilor lor. Ei au afirmat cu voce tare şi clar că o astfel de planificare trebuie să pornească de pe baza unor substantiale îmbunătătiri ale serviciilor de prevenire şi reabilitare, a nivelelor politicilor şi practicii. Şi nici nu vor fi de acord cu acea interventie a asistentei sociale în viata familiei care neglijează nevoile şi drepturile părintilor şi ale copiilor lor sau renuntă la continuarea contactului între ei în cazurile în care primii continuă să fie "părintii psihologiei". Este acceptat şi amplu demonstrat că proportia internărilor în institutii de ocrotire este asociată cu dezavantajele economice şi sociale. Totuşi, trebuie spus că, în primul rând, indiferent de înclinatiile noastre ideologice, ni se cere să luăm decizii cu privire la copii în actuala structură legală, economică şi socială. In al doilea rând, legăturile favorizează adoptia ca pe

142

biologice nu garantează relatii părinti-copii reciproc recompensatoare. A sustine conceptia că dezavantajele economice şi sociale sunt cauza fundamentală a lipsei de armonie şi destrămării relatiilor de familie înseamnă a disimula complexitatea domeniului şi a face un prost serviciu părintilor care nu doresc sau nu suntîn stare să-şi dezvolte competentele parentale şi copiilor lor care sunt supuşi la interactiuni distorsionate, distructive sau inconsistente cu părintiilor. în al treilea rând, presupusele primejdii ale substituirii continuitătii biologice prin legături juridice şi sociale nu apar drept o consecintă invariabilă a adoptiei. în al patrulea rând, ar trebui să ne aducem aminte că nimeni nu are drepturi inalienabile fără referire la drepturile altora şi la aşteptări de comportament socialmente prescrise şi legal protejate. Drepturile părintilor nu diferă în această privintă şi nu sunt puse la îndoială până nu se poate dovedi că amenintă, în acest context, drepturile individuale ale copiilor. încercarea de a echilibra drepturile părintilorşi ale copiilor lornu este, prin eainsăşi criticabilă şi nici nu contravine principiilor general acceptate care fundamentează justitia in această societate. Criticarea legii din 1975 referitoare lacopiipoate să se pretindă validă dacăpărintii ar fiimpiedicati în exercitarea drepturilor lor pentru că sunt dezavantajati de inegalitătile structurale ale societătii noastre sau de un abuz profesional de putere. Se acceptă acum că asistentii sociali au responsabilitatea de a privi dincolo de problemele clientilor lor individuali şi de a exercita presiuni colective pentru schimbare socială. Această problemă nu este pusă in discutie. Cartea de fată este scrisă, totuşi, pentru asistentii sociali care trebuie să ia decizii acum şi care sunt obligati să facă asta în cadrul argumentelor ideologice in competitie, a constrângerilor economice şi politice, a cunoştinţelor limitate şi a opţiunilor circumscrise legal. Trebuie să conchid asupra părerii echilibrate că adopţia trebuie considerată rezonabil ca o alternativă importantă pentru copiii care nu pot să fie crescuti de părinţii lor biologici. Părinţii

adoptivi

şi

substitutivi: clienti sau... ?

Am ezitat să fac comentarii in legătură cu această problemă pentru că limbajul care ar trebui utilizat implică atâtea judecăţi de valoare şi trimite la atâtea dispute, cu privire la statutul social şi drepturile celor pe care îi numim clienti. Totuşi, nu pot să evit atingerea unor concluzii referitoare la această problemă. Un client este cineva care are nevoie sau cere un serviciu. Cei care exprimă interesul lor in a deveni părintiadoptivisausubstitutiviaunatura dualăspecialădeacereinitial,

dar apoi de a oferi un tip special de serviciu. O mare parte din această carte s-a ocupat de explicitarea serviciului pe care asistentii sociali

143

trebuie să TI ofere viitorilor părinti adoptivi şi substitutivi şi de natura relatiei care trebuie să-I fundamenteze. Am subliniat importanta continuării ajutorului acordat de asistenta socială şi după ce copiii sunt plasati în noile familii şi, în unele cazuri, şi după adoptie. Când unii asistenti sociali se referă la statutul de client al părintiior adoptivi sau substitutivi ei presupun, din nefericire, că acesta din urmă are probleme care trebuie investigate şi definesc relatiile pe baza distantei profesionale şi a controlului inegal al informatiei şi deciziei. Trebuie recunoscut că această abordare a fost pusă la îndoială în raport cu toti clientii cu care asistentii sociali sunt în contact. încercarea de a întelege perceptia de către client a lumii sale, împărtăşirea informatiei, comunicarea deschisă, munca pe bază de contracte stabilite de comun acord şi consultarea în privinta deciziilor importante, tuturor acestora li s-a acordat explicit atentie. Asistentii sociali nu ar trebui să-şi vadă rolul în termenii de a face lucruri pentru clientii lor, ci în relatie cu munca impreună cu clientii pentru atingerea unor obiective comune. Desigur, asta nu este posibil întotdeauna şi, după cum ştim, părintii ar putea să nu concure întotdeauna cu planurile referitoare la viitorul copiilor lor sau să poată să-şi argumenteze eficient pozitia. Totuşi, aceasta demonstrează, mai degrabă decât infirmă, importanta propunerilor subliniate mai sus. Trebuie să clarific propriile mele conceptii despre părintii adoptivişisubstitutivi ca "clienti". Da, ei sunt clienti, în sensul că necesită un serviciu care îi va pregăti să îndeplinească sarcinile specifice şi îi va sprijini în realizarea acestora. Totuşi, aceasta nu înseamnă că părintii adoptivi şi substitutivi ar trebui, în vreuna dintre etape, să fie lipsiti de accesul la informatie şi la implicarea reală în luarea deciziilor. Aşa cum am notat, sunt multe critici aduse "misticii profesionale" care argumentează rezonabil că aceste principii ar trebui să ofere cadrul pentru toate interactiunile asistent social-client, indiferent de împrejurările particulare ale acestora. Abordarea mea este rezumată .de Phyllida Sawbridge în introducerea ei la cartea "Opening New Doors", o broşură bazată pe discutiile cu Kay Donley de la Spaulding for Children. Ea spune că Donley "ne provoca să ieşim din spatele birourilor noastre, unde suntem încorsetati de concepte înguste a ceea ce constituie practica profesională şisă începem munca adevărată cu copiii şi cu părintii adoptivi. Ceea ce au nevoie şi doresc solicitantii este pregătire şi ajutor pentru sarcina pe care se ofera să o preia: selectarea (un cuvânt englezesc nou pentru dna Donley şi unul cu care nu a ajuns niciodată să se împace) este un proces de judecare bazat pe

144

credinta evident nefundamentată că un asistent social poate realmente ajunge să cunoască un cuplu în trei sau patru interviuri şi poate face o predictie realistă asupra competentei lor de a fi părintii unui copil necunoscut. Dna Donley ne-acerutsă renunţăm la asemenea notiuni nerealiste şi să începem dintr-un punct cu totul diferit presupunând că cei mai multi oameni sunt în stare să decidăpentrueiînşişidacăpotsaunu săpreiaosarcinădată,odată

ce sunt

(şi

acesta este punctul crucial) pe deplin informati ce

implică aceasta şi li se oferă un sprijin adecvat pentru îndeplinirea

ei". (Donley, 1975, p.8)

Natura adoptiei Sper că cititorul încă mă mai urmăreşte pentru că înţelegerea de noi a naturii adopţiei este esenţială pentru a lua decizii cu privire la copii, a muncii cu viitorii părinţi adoptivi şi'a contextului legal şi social în care au loc aceste activităţi. Diferenţele dintre parentatea biologică şi cea adoptivă şi dificultăţile celor din urmă şi copiilor lor au fost deja menţionate. Aşa cum ştim, Kirk (1964) a contribuit la această discuţie prin elucidarea a două mecanisme specifice părinţilor adoptivi: "respingerea diferenţei" şi "recunoaşterea diferenţei". Cel din urmă implică continua şi explicita reamintire că copiii au intrat în noile familii prin adopţie. Doi factori importanţi trebuie avuţi aici în vedere; primul se referă la aranjamentul social al adoptiei, iar cel de al doilea se corelează cu modul în care acesta poate fi controlat pentru a întări probabilitatea succesului. Mai întâi, cum putem să evaluăm semnificatia bazei sociale şi nu biologice a relaţiei adoptive? O mare parte din confuzia aparentă din jurul acestei probleme (inclusiv cea a lui David Kirk) se leagă de eşecul de a face distinctia între· faptul biologic al reproducerii şi activitatea socială de părinte. Am argumentat în altă parte (1980) şi cu referire la cercetările şi analizele lui Busfield şi Paddon (1977) că reproducerea umană trebuie să fie considerată în relaţie cu actiunea socială; dorinta de a fi părinte este fundamentată atât social cât şi biologic. Bărbatii şi femeile, ca fiinte intenţionale şi sociale, se angajează în actiuni care au semnificatie în loc să se comporte pur şi simplu într-un mod determinat biologic care este în mare parte independent de medierea socială. O abordare a înţelegerii parentăţii şi actiunii parentale, care subliniază acţiunea şi semnificaţia socială, face distinctia clară între reproducerea biologică şi semnificaţia parentăţii şi a activitătii ca părinte. Mai mult încă, procesul central al interacţiunii sociale dintre părinti şi copiii lor

145

poate fi descris analitic în termenii "construcţiei sociale a realităţii". Părinţii adoptivi şi copiii lor sunt reuniţi într-o lume luată ca atare, cu un stoc comun de cunoştinţe şi roluri instituţionalizate care definesc drepturile şi obligatiile parentale şi aşteptările pe care părinţii şi copiii le au împreună de la viaţa de familie. Deşi această cunoaştere există ea nu prescrie, în detaliu, ce ar trebui să simtă şi cum să se poarte aceştia unii faţă de altii. Doar printr-un proces continuu de schimburi sociale, interpretare, experienţă comună şi înţelegere reciprocă părinţii şi copiii construiesc propria lor versiune asupra realitătii şi o confirmă continuu prin activităţile şi discutiile zilnice. Această realitate nu este predeterminată. Deoarece este socialmente construită, ea este emergentă şi deschisă modificărU, cu toate că se dezvoltă în cadrul unui stoc de cunoaştere şi al unei structuri sociale deja existente. Pe măsură ce această realitate construită este continuu confirmată şi întărită prin conversaţia cu ceilalţi membri semnificativi este probabil să devină din ce în ce mai stabilă, căci formele de interacţiune devin obişnuinţe,iar cunoaşterea devine comună şi considerată ca evidentă de la sine. în analiza căsătoriei, Bergerşi Kellnerdescriu acest proces astfel; "prezentul reconstruit şi trecutul reinterpretat sunt percepute ca un continuu, care se prelungeşte într-un viitor proiectat" (Berger şi Kellner, 1970, p.63). Pentru copiii care sunt adoptaţi de sugari, construcţia socială a realităţii va depinde de interacţiunea cu părinţii lor adoptivi şi cu celelalte persoane semnificative. în cazurile în care copii mai în vârstă se alătură unor noi familii, construcţia unei realităţi comune va fi mai problematică, de vreme ce primii vor sosi cu propriile lor experiente de viaţă şi aşteptări derivate din relaţiile anterioare, de la alţi adulţi semnificativi şi forme de interactiune interiorizate în obişnuinţe. Eşecul de a construi un domeniu al realităţii comune reflectă posibila insatisfacţie a părintilor adoptivi şi dificultăţile de adaptare socială şi emoţionale ale copiilor adoptati. Discuţia de mai sus ne conduce la concluzia că diferenţa esenţială dintre parentatea biologică şi cea adoptivă constă în problema reproducerii; nu în dorinţa de a fi părinţi sau în activitatea de părinte care sunt întemeiate în acţiunea socială. Kadushin ilustrează acest lucru atunci când spune, pe baza cercetărilor sale, că "parentatea este un rol social solicitând din partea părintelui o serie complexă de comportamente repetitive ... Părintele nonadoptiv care se ocupă de copilul său şi părintele adoptiv care se ocupă de copilul său sunt, din punct de vedere funcţional, angajaţi în acelaşi tip de comportament, întâlnesc aceleaşi probleme, reacţionează în acelaşi mod şi sunt în cea mai mare parte de nedeosebit unul de altul. Deci nu există nici-o diferenţă 146

percepută. "

(Kadushin,1970a,p.13) Cititorul ar putea să înceapă să suspecteze că voi adopta validitatea tezei "respingerii diferentei" şi, prin urmare, voi incuraja părintii adoptivisă nege realitatea statutului lor special. Trebuie să afirm foarte clar că nu o să fac asta. Totuşi, ce am încercat să fac este de a clarifica natura esentială a acestei diferente, dat fiind locul vital ocupat de ea in discutiile cu privire la adoptie. Pozitia mea este că o respingere a diferentei, în măsura în care aceasta pătrunde in aspectele sociale ale parentătiişi actiunii paren tale, este consistentă cu recunoaşterea realitătii statutului adoptiv al unui copil şi al familiei sale. Aceasta se bazează pe observatia empirică conform căreia geneza familiilor adoptive diferă de cea a altora, dar că semnificatia parentătii şi a relatiilor de familie, nu. Dupa cum observa Kadushin, "factorul crucial care distinge in legătură cu asumarea rolurilor de părinte se situează în trecut. Numai un sector limitat, deşi semnificativ al vietii a fost implicat şiei implică un actnerecurent. .. Sentimentul de părinte s-a dezvoltat şi s-a intărit prin obişnuintă şi o asociere strânsă intre părinti şi oopii. Faptul de a fi adoptat nu este negat; el doar îşi pierde semnificatia." (Kadushin, 1979b, p.13, subl.mea) Aceasta ne conduce la a doua parte a intrebării, legată de rezultatul adoptiei. Kirk (1964) arată că "recunoaşterea diferentei" este vitală pentru succesul aranjamentelor de adopţie şi că viitorii adoptori trebuie să fie pregătiţi să facă fată dilemei rolului lor esenţial specific. Aş sugera că o continuă reamintire a statutului adoptiv al copilului nu conduce la un rezultat bun şi abordarea lui Kirk riscă să submineze atât perceptia adoptorilor despre .ei inşişi ca fiind părinţii "reali" cât şi validitatea relatiei de adopţie. Există unele dovezi în sprijinul acestei afirmatii. Mai întâi, Witmer (1963) comentează că negarea de către respondenti a oricăror probleme, mai ales a celor care se originează în adoptia copiilor lor, nu a fost asociată cu rezultatul relativ slab al adopţiei. Jaffee şi Fanshel (1970) subliniază că majoritatea respondentilor lor au negat faptul de a fi avut dificultăti care să fie legate de natura relatiei adoptive. în al doilea rând, concepţiile părinţilor adoptivi la care se referă Jaffee şi Fanshel au fost pe larg confirmate atunci când autorii au intervievat un eşantion de foşti copii adoptaţi, în vârstă de 21-30 de ani la data studiului (vezi Jaffee, 1974). Din cercetarea sa făcută asupra copiilor mai în vârstă care au fost plasati în familii adoptive, Kadushin (1970a) a descoperit că în cazurile încarepărintii adoptivierauconştien ti de statutul lor şi ambivalenţi în privinta acceptării copiilor adoptati ca 147

membri deplini ai familiei, aceasta se corela cu rezultatul slab al adoptiei. în al treilea rând, mai multe cercetări au observat că pare să fie mai putin important pentru rezultatul adoptiei când şi cum li se spune copiilor despre adoptie, decât calitatea relatiilor de familie şi comunicarea care oferă contextul unei asemenea dezvăluiri. în al patrulea rând, s-a confirmat de mai multe ori că satisfactia adoptatilor in familie şi fată de relatiile parentale depinde de perceptia de către eia faptului că sunt acceptati şi sprijiniti ca şi cum s-ar fi născu t in familiile lor adoptive. McWhinnie (1967) notează că adoptatii cuprinşi in studiul ei doreau să li se vorbească despre statutul lor ,dar nu doreau discutii frecvente despre acesta nici acasă şi nici in afara familiei şi că "doreau să simtă că pozitia lor in familia adoptivă era exact cea a unui fiu sau a unei fiice biologice". Mai recent, Raynor (1980) comentează despre eşantionul ei de adoptati adulti că "atunci când simteau că sunt tratati ca şi cum s-ar fi născut in familie, patru din cinci erau bine adaptati". Triseliotis comentează că adoptatii din studiul său care erau nesatisfăcuti de experienta lor şi incercau să-şi găsească părintii biologici,erau cei care spuneau că "sesimtiseră anu fi fost iubiti sau ţinuti la distantă de părinţii lor şi care nu simtiseră că aparţin familiei" (Triseliotis, 1973, p.62). în ciuda publicitătii care a precedat implementarea articolului 26 din Legea Copilului (accesul la dosarele naşterii) şi a cererii presupuse pentru consiliere a rezultat că numai o mică minoritate de adoptati au actionat pentru exercitarea noului lor drept legal. Leeding (1980) a cules informatie despre adoptati făcând cercetări la mai multe autorităti locale, iar Day (1980) a analizat primele 500 de interviuri de consiliere realizate la General Register Oftice. Day notează că proportia adultilor adoptati afectati de legislatie, care au cerut consiliere ca un preliminar la obtinerea certificatului original de naştere era mult mai mică decât se aşteptase, numai intre 1 şi 2 la sută. Există dovezi că este mult mai probabil ca adoptatii care au fost nefericiti in familiile lor adoptive să intentioneze să-şi găsească părintii biologici, o idee care a fost sustinută şi de către Triseliotis. Totuşi, atât Leeding cât şi Day comentează că vasta majoritate a adoptatilor par a fi maturi şi bine adaptati şi că au arătat o considerabilă loialitate fată de părintii lor adoptivi. Adoptatii care caută accesul la dosarele de naştere doreau să completeze imaginea părintilor lor biologici şi să umple golul dintre conceptie şi alăturarea lor familiilor adoptive. Pentru scopurile analizei noastre putem conchide că, dacă relatiile sunt bune, adoptatii vor ajunge să-şi considere părinţii adoptivi ca oameni semnificativi din viata lor şi părinti "adevărati", tot aşa cum doresc să se simtă ca şi cum s-au născut in familiile adoptive. în al cincilea rând, Triseliotis (1983) vorbeşte despre cercetări

148

care compară domenii particulare ale rezultatelor pentru cei care au crescut ca adoptati şi cei care au crescut în familii in urma unor plasamente pe teQllen lung. Pe vremea studiului său, cei patruzeci şi patru de adoptati erau in cea mai mare parte în jur de 25 de ani, iar cei patruzeci de copii crescuti în familii substitutive erau în jur de 20 de ani. El conchide: "comparati cu cei care au crescut prin încredintare pe termen lung, cei adoptati apăreau în general a fi mai încrezători şi mai siguri, cu mai putine dubii despre ei şi despre capacitatea lor de a se descurca în viată. Cu foarte putine exceptii, identificarea adoptatilor cu familiile lor adoptive era completă, fără nici-una dintre ambiguitătile identificate în situatiile de încredintare. în vreme ce adoptatii nu aveau dubii cu privire la apartenenta lor la familia adoptivă şi cu faptul că familia, la rândul ei, le apartinea, multi dintre cei încredintati erau conştienti de faptul că pozitia lor legală era neclară şi că vietile lor puteau fi tulburate în orice moment din timpul plasamentului". (Triseliotis, 1983, p.30) S-ar părea din aceste observatii că adoptia încununată de succes este legată de un sentiment de securitate şi apartenentă in relatiile de familie şi de abilitatea adoptorilor de a discuta despre origine şi despre părintii biologici fără să permită ca asta să interfereze cu perceptia copilului că este acceptat şi iubit ca şi cum ar fi fost născut in familia sa adoptivă. Ajutarea copiilor să crească adulti competenti presupune de asemenea un element de disciplină şi control. Asupra acestei probleme Raynor afirma că ''in cursul studiului a devenit din ce în ce mai clar pentru cei care făceau interviurile că părintii care aveau sentimentul unui drept restrâns asupra copilului lor - indiferent de motiv - erau adesea incapabili să-i disciplineze. Asemenea oameni simteau că nu aveau un drept complet asupra copilului, că în ciuda legăturilor juridice care îl lega pe acesta de ei existau legături mai puternice care îl legau de mama sa biologică şi că dacă ajungeau să nege indiferent ce voia acesta sau îldisciplinau înalte feluri el ar fiputut să-şi retragă dragostea pentru ei şi să-şi caute cealaltă mamă. Această teamă .părea să fie mai importantă decât îşi dădeau seama asistentiisociali,iar consecintele ei puteau fidezastruoase." (Raynor, 1980, p.109) Comentarii similare au fost făcute şi de alti cercetători . . în esentă, acei factori care ar apare a fi mai importanti pentru succesul rezultatului adoptiei depind de abilitatea părintilor adoptivi de

149

a se simţi siguri faţă de validitatea rolului lor parental şi de a se percepe pe ei inşişi drept părinţii "adevărati" ai copilului. Concepţia că o autoconştientizare a diferenţei poate exacerba dificultăţile in relatia adoptivă a fost sprijinită de Rothenberg et al. (1971) şi de Rowe (1971). Asistenţa socială in adopţie trebuie de aceea să fie bazată pe acceptarea a două propozitii esentiale. în primul rând, intervenţia asistentei sociale trebuie să se concentreze asupra ajutării viitorilor adoptori de a decide dacă sunt in stare şi vor să facă fată sarcinilor suplimentare impuse de parentatea adoptivă, trebuie să-i pregătească să se ocupe adecvat de aceste sarcini şi trebuie să-i sprijine atunci când îşi construiesc noile familii. Informatia specifică, pregătirea şi calendarul implicat in oferirea de suport va depinde de felurile de copii care sunt plasati pentru adoptie. In al doilea rând, recunoaşterea faptului că adoptia implică sarcini parentale suplimentare nu trebuie să fie confundată cu mesajul că parentatea adoptivă ar fi mai putin validă sau mai putin "adevărată" decât parentatea biologică, sau că este inerent problematică doar pentru că este bazată pe aranjamente sociale. Dacă asistentii sociali sunt ambivalenti fată de oricare din aceste propozitii este putin prob abil să lucreze astfelincât să faciliteze o adoptie incununată de succes, sau să permită adoptorilor să dezvolte suficientă securitate în rolurile lor de părinti pentru a controla realitatea şi sarcinile asociate parentătii adoptive.

Remarci finale Din punctul de vedere al unui copil, avantajele adopţieiconstau in păstrarea securităţii şi continuitătii relatiilor cu părintii psihologici. Adoptia de asemenea conferă recunoaşterea socială şi legală a parentăţii. Dacă părintii adoptivi sunt pregătiţi pentru rolullor in modul in care am sugerat să fie, ei ar trebui să se simtă in stare să se perceapă ca părinti "adevărati" ai copilului şi, legat de aceasta, să simtă suficientă incredere şi sigurantă pentru a vorbi despre părinţii biologici, de provenienta copilului şi de circumstantele care au condus la o adoptie. Adoptia nu neagă importanta părintilor biologici şi a celorlalti adulti semnificativi, dar ar trebui să ofere pentru copiii şi părintii adoptivi securitatea de a accepta, intelege şi a se referi la momentele şi experienţele trecute. Intr-o asemenea abordare, nu există nici-un motiv insurmon tabil pentru care ideea" adoptiei deschise" nu ar fi explorată in continuare în această tară. Baranet al. au discutat beneficiile adoptiei deschise ,în care securitătii relatiilor adoptive i se poate adăuga continuarea legăturilor şi contactului cu oamenii semnificativi din trecutul şi din familia biologică a copilului. In alte situatiiîn care adoptia deschisă este sprijinită 150

din punct de vedere cultural, de exemplu în Hawaii, insulele Cook şi printre eschimoşii din Alaska de nord, se pare că rolul parental al adoptorilor este recunoscut şi asigurat şi par a fi confuzii între drepturile, obligatiile şi îndatoririle părintilor adoptivişi biologici. Nu există dovezi ale insecuritătii din partea părintilor adoptivi şi a copiilor lor. Totuşi, semnificatia adoptiei rămâne importantă şi orice contact dintre copii şi alti adulti semnificativi din afara familiei adulte va fi, in contextul acestei discutii, evaluat în relatie cu felurile factorilor deja mentionati în capitolele precedente. Orice discutie despre adoptie trebuie să ia în considerare natura legală, ideologică şi socială a acestui aranjament. Practica asistentei sociale trebuie să se refere la valorile personale, normele culturale, cadrullegalîn care deciziile sunt luate,cunoaşterea derivată din datele empirice şi din interpretarea lor şi interactiunea cotidiană cu clientii. Sper că această carte va ajuta la ascutirea dezbaterilor şi clarificarea întelegerii asistentilor sociali cu privire la cum şi de ce iau decizii particulare, aleg metodele specifice de interventie şi dezvoltă abilitătile adecvate.

BIBLIOGRAFIE Adamson, G. (1973) The Caretakers, London, BookstaU Publications. Adcock, M. (1980a) "The Right to Permanent Placement", Adoption and Fostering, 99, pp. 21- 4. Adcock, M. (1980b) "Social Work Dilemmas", in Adcock et al. (eds), Terminating Parental Contact, London, BAAF, pp. 14 - 24. Adcock, M. (1981) "The Right of a Child to a Permanent Placement", Rigbts . of Cbildren, London, BAAF, pp. 19 - 29. Adrian, RJ. et al. (1966) "Linear Discriminant Function Classification of Accepted and Rejected Adoptive Parents", Journal of Clinical Psycbology,vol..27, no. 2, pp. 251 - 4. Advisory Council on Child Care (1970) A Guide to Adoption Practice, London, HMSO. Anderson, H. W. and Kaufman, S. J. (1973) "The Group Method in Adoption of Children with Special Needs", Cbild Welfare, voI. 52, no. 1, pp. 45 - 51. Andrews, R. G. (1963) "Casework Methodology with Adoptive Applicant Couples", Cbild Welfare, voI. 42, no. 10, pp. 488 - 92. Andrews, R. G. (1970) "Adoption and the Resolution of Infertility", Fertilityand Sterility, voI. 21, no. 1, pp. 73 - 6. Arronet, G. H. et al. (1974) "The Influence of Adoption on Subsequent Pregnancy in Iofertile Marriage", International Journal of Infertility, 19, pp.159 62. Association of Directors of Social Services (1976) Implementation Notes: Cbildren Act 1975 ADSS. Baran, A. et al. (1976) "Open Adoption", Social Work, voI. 21 , pp. 97 - 100. Bass, C. (1975) "Matchmaker - Matchmaker: Older Child Adoption Failures", Child Welfare, voI. LIV, no. 7, pp. 505 - 12. Bailey, N. (1975) "Homefinding for older Children and the Use of Groups", Cbild Adoption, 81, pp. 25 - 8. Benet, M. K. (1976) The Cbaracter of Adoption, London, Jonathan Cape. Berger, P. L. (1963) Invitation ta Sociology, London, Penguin. Berger, P. L. and Kelloer, A. (1970) "Marriage and the Construction of Reality", in Dreitze1, H. P. (ed.) Recent Sociology: N;. 2, London, Collier -Macmillan. Berger, P. L. and Luckmann, T. (1966) The Social Construction of Reality, London, Penguin. Berlin, 1. (1967) "Two Concepts of Liberty", in Quinton, A. (ed.) , PoliticaI Philosopby, Oxford, Oxford University Press, pp. 141 - 53. Bohman, M. (1970) Adopted Cbildren and their Families, Stockholm, Proprius. Borgatta, E. F. and Fanshe1, D. (1965) Behaviour Cbaracteristics of Children known to Psychiatric Outpatiens Clinics, New York, CWLA. Bowerbank, M. W. (1970) "The Case Commitee - What is its Future?", Cbild Adoption, no. 59, pp. 35 - 8. Braden, J. A. (1970) "Adoption in a Changing World", Social Casework, voI. 50, no. 8, pp. 486 - 90. Bradley, T. (1966) An Exploration of Caseworks' Perceptions of Adoption Applicants, New York, Child Welfare League of America. Braftos, O. et al. (1968) "Mental llIness and Crime in Adopted Children and Adoptive Parents", Acta Psychiatrica Scand Danem, 44, 4, pp. 376 - 84.

152

Brenner, R F. (1951) A FoUow-UpStudyofAdoptive Families, New York, Child Adoption Research Committee Inc. Brieland, D. (1959) Tbe Selection of Adoptive Parents at IntaIee, New York, Child Welfare League of America British Association of Social Workers (1977) "Children in Care: A BASW Charter of Rights", Social Work Today, 8, 25, pp. 7 - 9. Brown, E G. and Brieland, D. (1975) "Adoptive Screening", Social Work, voI. 20, pp. 291 - 5. Busfield, J. and Paddon, M. (1977) Tbinking about Children, Cambridge, I Cambridge University Press. Cadoret, R J. et al. (1975) "Studies of Adoptees from Psychiatrica1ly Disturbed Biological Parents II", Tbe Journal of Paediatrics, voI. 87, no. 2, pp. 301 - 6. Cadoret, R J. et al. (1975) "Studies of Adoptees from Psychiatrica1ly Disturbed Biological Parents",m, American Journal of Psychiatry, voI. 133, no. 11, pp. 1316 - 18.

Churchill, S. R et al. (ed.) (1979) No Child is Unadoptable, London, Sage Publications. Clarke, A. M. (1981) "Adoption Studies", Adoption and Fostering, 104, pp. 17 - 29.

Clarke, A. M. and Clarke, A. D. B. (1976) Early Experience: Myth and Evidence, London, Open Books. Clothier, F. (1943) "The Psychology of the Adopted Child", Mental Hygiene, voI. 27, pt. 2, pp. 222 - 30. Cook, T. (1982) "Listen to Your Clients", Community Care, 3. Cooper, J.D. (1978) Patterns of Family Placement, London, National Children's Bureau. Cunningham, L. et al. (1975) "Studies of Adoptees from Psychiatrically Disturbed Biological Parents", British Journal of Psychiatry, 126, pp. 534 - 9. Curtis, P. (1982) "CommunicatingThrough Play", Adoption and Fostering, voI. 6, no. 1, pp. 27 - 31. Curtis, P. (1983) "Involving Children in the Placement Process", Adoption and Fostering, voI. 7, no. 1, pp. 45 - 7. Day , C. (1980) "Access to Birth Records: General Register Office Study", in Access to Birth Records, London, BAAF, pp. 21 - 33. d'Entreves, A. P. (1951) Natural Law, London, Hutchinson. DHSS (1979) Adoption Development Project Tbe First Year, London, HMSO, limited circulation. Dillow, L. B. (1968) "The Group Process in Adoptive Home-Finding", ChiIdren, voI. 15, no. 4, pp. 153 . 7. Donley, K. (1975) Opening New Doors,'London, ABAFA. Draper, J. (1978) "When Social Services Abused a Family", Community Care, no. 242, pp. 4 - 5. Eck Menning, B. (1977) Infertily: a Guide for the Childless Couple, New Jersey, Prentice Hali. Edwards, A. M. (1975) "The Use of a Self-Questionnaire for Psychiatric Screening of Prospective Adopters", Child Adoption, no. 82, pp. 42 - 4. Eiduson, B. T. and Livermore, J. B. (1952) "Complications in Therapy with Adopted Children", Am. J. of Orthopsychiatry, voI. 23, pp. 795 - 802. Eldred, C. A. et al. (1976) "Some Aspects of Adoption in Se1ected Samples of Adult Adoptees", Am. J. of Orthopsychiatry, voi. 46, no. 2, pp. 279 - 90. Ellison, M. (1958) Tbe Adopted ChiId, London, Victor Gollancz. Elonen, A. and Schwartz, E. M. (1969) "A Longitudinal Study of Emotional, Social and Academic Functioning of Adopted Children", Child Welfare, voI. 48, no.

153

2, pp. 72 - 8. Erikson, R E. (1961) "Counselling After Legal Adoption'" Cbild Welfare, voi. 40, pp. 21 - 5. . Fahlberg, V. (1981) Helping Cbildren wben tbey Must Move, London, BAAF. Fahlberg, V. (1982) Cbild Development, London, BAAF. Fanshel, D. (1962) "Approaches to Measuring Adjustement in Adoptive Parents", in Quantitative Approacbes to Parent Selection, New York, Child Welfare League of America, pp. 18 - 35. Fanshel, D. (1972) Far Irom tbe Reservation: Tbe Transracial Adoption 01 American Indian Cbildren, Metuchen, N.J. Scarecrow Press. Fanshel, D. and Shinn, E. (1978) Cbildren in Foster Care: A Longitudinal Study, New York, Columbia UP. Farber, S. (1977) "Sex Differences in the Expresion of Adoption ldeas", Am. Journal 01 Ortbopsycbiatry, voI. 47, no. 4, pp. 639 - 50. Fergusson, H. K. (1981) "Open Adoption", Adoption and Fostering, voI. 104, no. 2, pp. 45 -7. Fisch, R. O. et al. "Growth, Behavioural and Psychologic Measurements of Adopted Children", Tbe Journal 01 Paediatrics, voI. 89, no. 3, pp. 494 - 500. Fitzgerald, J. (1983) Understanding Disruption, Landon, BAAF. Fitzgerald, J. and 'ames, M. (1981) "Black Parents for Black Children " , Adoption and Fostering, voI. 103, no. 1, pp. 10 - 17. Fitzgerald, J. et al. (1982) Building New Families, Oxford, Blackwell. Fox, L. M. (1982) "Two Value Positions in Recent Child Care Law and Practice", Britisb J. 01 Social Work, voI. 12, no. 3, pp. 265 - 90. Freeman, M.D.A. (1981) "Rights of Children in Care", in Rawstron, D. (ed.) Rigbts 01 Cbildren , London, BAAF, pp. 5 - 18. Freud, S. (1957) "Family Romances", in Collected Papers, voI. 5, London, Hogarth Press Frisk, M. (1964) "ldentity Problems and Confused Conceptions of the Genetic Ego in Adopted Children During Adolescence", Acta Paedopsycbiatrica, voI. 31, pp.6 - 12. Garn, S. M. et al. (1976) "Similarities between Parents and their Adopted Children", Am. Journal 01 Pbysical Antbropology, 45, pp. 539 - 44. George, V. (1970) Foster Care: Tbeory and Practice, London, Routledge & Kegan Paul. GiII, O. and Jackson, B. (1982) "Transracial Adoption in Britain", Adoption and Fostering, voI. 6, no. 3, pp. 30 - 5. GiII, O. and Jackson, B. (1983) Adoption and Race, London, Batsford. Gochros, H. L. (1967) "A Study of the Caseworker - Adoptive Parent Relationship in Post-Placement Servil..