Manula Dumitru Moldovanu. (Conspecte - MD) [PDF]

Zitiervorschau

Dumitru Moldovanu

Doctrinele economice

Ediţia a III-a

2003

1

Dumitru Moldovanu

Doctrinele economice

Ediţia a III-a, revăzută şi adăugată

Editura ARC 2003 2

CUPRINS

ÎN LOC DE PREFAŢĂ...

Capitolul I. DE CE ESTE NECESARĂ STUDIEREA DOCTRINELOR ECONOMICE Capitolul II. GÂNDIREA ECONOMICĂ ÎN ANTICHITATE ŞI ÎN EVUL MEDIU 1. 2. 3. 4.

Concepţiile economice ale vechilor indieni. Doctrina elitei în opera lui Platon şi Aristotel. Idei economice în Biblie. Doctrina justiţiei sociale. Sfântul Toma d’Aquino.

Capitolul III. MERCANTILISMUL 1. Geneza mercantilismului. 2. Conceptele despre bogăţie şi despre statul intervenţionist. 3. Particularităţile naţionale ale mercantilismului: îmbogăţirea prin monedă, industrie şi comerţ.

Capitolul IV. LIBERALISMUL ECONOMIC CLASIC 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Apariţia şi etapele evoluţiei liberalismului economic. Esenţa şi trăsăturile principale ale doctrinei liberalismului economic clasic. Fiziocraţii. Prima doctrină a liberalismului clasic. Fr.Quesnay. Adam Smith – fondatorul doctrinei liberalismului economic clasic. T.Malthus şi teoria populaţiei. Opera economică a lui David Ricardo. Ideile liberalilor optimişti francezi. J.B.Say. J.S.Mill: sinteza sau ultimul cuvânt al economiei politice clasice.

Capitolul V. DOCTRINA NAŢIONALISMULUI ECONOMIC 1. 2. 3. 4.

Reacţii sociale şi naţionale faţă de liberalismul economic clasic. Naţionalism şi protecţionism economic: Friedrich List. Teoria forţelor productive ale naţiunii. Politica comercială şi efortul patriotic.

Capitolul VI. DOCTRINA ECONOMICĂ SOCIALISTĂ 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Teoria socialistă – reacţie a muncii contra capitalului. Ideile economice ale autorilor socialismului utopic. Romantismul economic: Sismondi şi Proudhon. Dedublarea lui K.Marx: om de ştiinţă şi promotor al ideologiei comuniste. Trăsăturile definitorii ale doctrinei economice marxiste. Evoluţia învăţăturii economice marxiste. Leninismul.

3

Capitolul VII. DOCTRINA LIBERALISMULUI NEOCLASIC SAU A 1. 2. 3. 4. 5.

MARGINALISMULUI Geneza neoclasicismului (marginalismului). Conţinutul revoluţiei marginaliste. Şcoala austriacă. Teoria utilităţii marginale. K.Menger şi E.Bohm-Bawerk. Şcoala de la Lausanne şi teoria echlibrului general. L.Walras. Şcoala de la Cambridge. A.Marshall şi sinteza teoriilor economice.

Capitolul VIII. INSTITUŢIONALISMUL 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Ortodoxie şi eterodoxie în ştiinţa economică. Un precursor al instituţionalismului - şcoala istorică germană. Caracteristici ale gândirii economice instituţionaliste. Evoluţia instituţionalismului american. Th.Veblen. Şcoala sociologică franceză. F.Perroux şi teoria economiei dominante. Neoinstituţionalismul. J.Galbraith.

Capitolul IX. KEYNESISMUL – DOCTRINĂ A ECONOMIEI DE PIAŢĂ DIRIJATE 1. 2. 3. 4.

Geneza dirijismului economic. J.Keynes şi opera sa „Teoria generală”. Trăsăturile principale ale sistemului teoretic keynesist. Modelul teoretic keynesist. Politica economică preconizată de J.Keynes.

Capitolul X. NEOKEYNESISMUL 1. 2. 3. 4.

Caracteristica generală a neokeynesismului, specificul lui în diferite ţări. Sinteza microeconomiei neoclasice şi a macroeconomiei keynesiene. P.Samuelson. Postkeynesdismul. Stângii de la Cambridge. Joan Robinson. Neokeynesismul macroeconomic: aportul lui V.Leontiev

Capitolul XI. NEOLIBERALISMUL 1. 2. 3. 4. 5.

Apariţia neoliberalismului şi deosebirea lui de liberalismul clasic. Neoliberalismul şcolii de la Fraiburg. Teoria tipurilor ideale de economie. Concepţia lui F.Hayek despre economia de piaţă şi statul de drept. Monetarismul nord-american. M.Friedman. Teoria economiei bazate pe ofertă.

Capitolul XII. GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Particularităţile formării şi dezvoltării economice la români. Ideile mercantiliste ale lui Dimitrie Cantemir şi particularităţile fiziocratismului lui N.Bălcescu. Ideile naţionalismului şi protecţionismului economic în operele lui P.Aurelian şi M.Eminescu. Concepţiile economice ale lui V.Madgearu. Doctrina economică a lui M.Manoilescu – o teorie a învingerii subdezvoltării. Portrete de economişti români contemporani: N.Georgescu-Roegan, A.Rugină, N.N.Constantinescu, P.Bran, N.Belli. 4

Capitolul XIII. CONTRIBUŢII ALE ECONOMIŞTILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA LA DEZVOLTAREA ŞI APLICAREA ÎN PRACTICĂ A TEORIEI DESPRE TRANZIŢIA LA ECONOMIA DE PIAŢĂ (S.Chircă, Gr.Belostecinic, A.Cojuhari, P.Cojocaru, M.Patraş, N.Şişcan, V.Ţurcanu)

Capitolul XIV. AUTORI, OPERE, IDEI Capitolul XV. LAUREAŢII PREMIULUI NOBEL PENTRU ECONOMIE

5

IN LOC DE PREFAŢĂ De secole, puşi în situaţia de a concura cu alte popoare în domeniul economic, am tot dat înapoi. Iar când, la răscrucea deceniilor opt şi nouă, în fosta U.R.S.S. s-a procedat la o liberalizare a vieţii economice, cei mai mulţi dintre noi am rămas indiferenţi, pasivi, în aşteptare. Şi numai o mică parte au pornit-o cu torbele spre Polonia, Turcia, România. In acelaşi timp însă, alţii, ce convieţuiesc nu demult alături de noi, s-au avântat la înjghebarea a tot felul de cooperative şi firme particulare, tupilându-le cu multă grijă în umbra întreprinderilor de stat, a ministerelor şi departamentelor, a organizaţiilor neguvernamentale. Cu unele mici excepţii, aceste unităţi semilegale, sau chiar criminale, nu făceau altceva decât să transforme proprietatea de stat în proprietate privată. In consecinţă, unii dintre noi s-au pospăit cu nişte haine de import, cei mai mulţi dintre ei — au acumulat milioane, făcând primul pas în a deveni stăpânii noştri de mâine. Să ne întrebăm, de ce n-am ştiut cum să ne apărăm ceea ce am adunat cu atâta osteneală şi sacrificii decenii în şir, de ce gândirea noastră economică ne-a mai jucat o dată festa? Intr-o oarecare măsură de vină este şi caracterul nostru naţional, căci activitatea economică cere şi duritate, şi capacitatea de a înfrunta riscul, calităţi cu care nu ne prea putem lăuda. La mijloc e şi faptul că am rămas cu o structură socială similară celor mai înapoiate popoare din Africa. lar ţăranii, ştiut lucru, dintotdeauna, într-un fel sau altul, au fost dominaţi şi storşi de orăşeni. Ei bine, pe lângă toate acestea, ne mai lipseşte o calitate, poate cea mai însemnată, numită de francezi «savoir faire», iar de englezi «kno-how», la temelia căreia se află cunoştinţele respective. Or, astăzi acumularea de cunoştinţe economice, la fel ca şi necesitatea de a pune umărul la prosperarea noastră economică, devine o datorie patriotică. După obţinerea independenţei politice, lupta pentru eliberarea naţională nu s-a terminat. Pur şi simplu ea a trecut în domeniul economic. Căci dacă nu vom şti cum să ne apărăm rodul municii, vom fi nevoiţi să ne spetim şi de acum înainte pentru bunăstarea altora. 6

Capitolul I DE CE ESTE NECESARA STUDIEREA DOCTRINELOR ECONOMICE Cu unele mici excepţii, ideile economice nu dispar niciodată. După o perioadă de uitare, niţel modificate, ele reapar din nou în prim plan. Ca urmare, unele concepte formulate cândva de Aristotel sau Platon le găsim reînnoite şi dezvoltate de către economiştii medievali, de fiziocraţi şi chiar de instituţionaliştii contemporani. Mai mult, o bună parte din cele mai moderne teorii nu sunt decât nişte variante ale unor idei, cunoscute din antichitate, adaptate la împrejurările zilei. Oricum, pentru moment, prefixul «neo» a devenit un element dominant în ştiinţa despre economie: «neoliberalism», «neokeynesism», «neomonetarism», «neoinstituţionalism» etc. Cunoaşterea ideilor, teoriilor şi doctrinelor economice, lansate cu sute şi chiar mii de ani în urmă, este oportună şi din simplul motiv că evoluţia lor în timp are loc nu într-o direcţie oarecare, ci mai degrabă în «spirală». Un alt argument în favoarea studierii istoriei doctrinelor economice este şi faptul că «tezaurul» de cunoştinţe economice, acumulate de omenire pe parcursul mai multor secole, trebuie mereu «regândit» şi analizat nu numai de pe poziţiile unei sau altei epoci, ci şi pornind de la interesele, specificul şi obiectivele urmărite de poporul respectiv. În fine, între succesele economice concrete şi cunoştinţele economice puse în aplicare, există o strânsă interdependenţă. „Marile curente de gândire economică, scrie economistul francez J. Lajugie, lansate de oameni de geniu, au o influenţă enormă asupra evoluţiei ulterioare a realităţilor economice şi a instituţiilor. Un Aristotel şi un Thoma d'Aquino, un Adam Smith şi un Karl Marx au exercitat asupra istoriei economice a omenirii o influenţă la fel de profundă ca şi descoperirea morii de apă sau a maşinii cu aburi». În literatura de specialitate, atunci când este vorba despre evoluţia cunoştinţelor despre viaţa economică, sunt folosiţi mai mulţi termeni, cum ar fi: „ideile economice”, „teoriile economice”, „gândirea economică”, „doctrinele economice”, „curentele economice”. Deşi apropiate, aceste noţiuni nu sunt sinonime. Gândirea economică este noţiunea cea mai largă, ce le cuprinde pe 7

toate celelalte. Deşi cu o anumită doză de relativitate, am putea spune că omenirea a formulat sute şi mii de idei economice, dar mult mai puţine teorii economice. Numărul doctrinelor economice se ridică doar la circa două duzine. În acelaşi timp, nu sunt mai multe de trei-patru curente economice: liberalismul economic; dirijismul, socialismul (sau totalitarismul). Doctrina economică constituie un sistem de teorii economice, care armonizează, mai mult sau mai puţin între ele, având în centru o idee principală, care le consolidează. Potrivit opiniei economistului român Ivanciu Nicolae-Văleanu „o doctrină este, în accepţiunea actuală, un ansamblu coerent şi bine structurat de teorii, însoţite de măsuri prin care să se influenţeze societatea şi economia de o manieră corespunzătoare cerinţelor de progres, percepute prin prisma intereselor unor forţe sociale determinate. De aici diversitatea doctrinelor şi opoziţia dintre ele ca expresie a deosebirilor de interese ale grupărilor de oameni din care este alcătuită societatea”. Istoria doctrinelor econoniice este astfel o parte componentă a istoriei gândirii economice. Ultima, pe lângă sisteme închegate într-un tot întreg, mai include o mulţime de idei şi teorii izolate. Doctrinele economice au apărut mai târziu decât gândirea economică. Astfel putem vorbi cu o însemnată doză de aproximaţie despre doctrina economică a lui Platon sau Aristotel. Binecunoscuţii teoreticieni ai istoriei economice, francezii Ch.Gide şi Ch. Rist încep celebra lor istorie a doctrinelor economice cu fiziocraţii. Cei mai mulţi din specialişti însă consideră că deja în cazul mercantiliştilor se poate vorbi despre o doctrină economică în sensul actual al cuvântului. Iniţial istoria doctrinelor economice era o parte componentă a economiei politice. În celebrul său «Tratat de economie politică», publicat în 1615, francezul Antoine de Montchretien trece în revistă şi opiniile înaintaşilor săi în problemele abordate. A.Smith analizează în opera sa «Avuţia popoarelor» şi ideile economice ale mercantiliştilor şi fiziocraţilor. La fel vor proceda mai apoi şi S.de Sismondi, şi Friederic List. K. Marx a conspectat şi a analizat minuţios operele celor mai de seamă economişti din trecut, material care a fost apoi publicat în calitate de al IV-lea volum al «Capitalului», volum pe care francezii 1-au editat aparte sub denumirea de «Istoria 8

gândirii economice». Mult mai târziu, în 1934 în partea a doua a cursului de «Economie politică» economistul român Virgil Madgearu analizează şi «evoluţia ştiinţei eco-nomice». Până şi americanul P.Samuelson, în celebrul său manual de „Economie politică” dedică câteva pagini «Istoriei doctrinelor economice». Dar, paralel cu această tradiţie, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea istoria doctrinelor economice se transformă treptat într-un domeniu de cercetare de sine stătător ajungând ca azi să ocupe în sistemul de învăţământ economic mondial un loc de prim rang. Pentru noi, «aici şi acum», cunoaşterea doctrinelor economice, atât a celor contemporane cât şi a celor din trecut, are o importanţă deosebită. După atâtea experienţe rămânem şi astăzi în faţa necesităţii de a alege drumul ce duce spre prosperitatea economică, de a elabora modelul economic, ce s-ar afla la temelia eventualului «miracol economic moldovenesc».

9

Capitolul II GÂNDIREA ECONOM1CA IN ANTICH1TATE Şl ÎN EVUL MEDIU In antichitate viaţa economică era subordonată în temei atingerii anumitelor scopuri politice, religioase, morale, de altă natură, numai nu economice. Evident, în asemenea condiţii ştiinţa economică purta un caracter secundar în raport cu aşa domenii de cunoaştere a lumii înconjurătoare cum erau filosofia sau ştiinţele naturii. In acelaşi timp învăţaţii care studiau fenomenele economice, expuneau rezultatul cercetărilor lor sub forma îndemnurilor şi sfaturilor adresate persoanelor cu funcţii publice.

1. Concepţiile economice ale vechilor indieni Celebra vizionară bulgară Vanga afirmă că „...din Tibet, înoepe istoria omenirii, acolo urmează să căutăm rădăcinile ei, acolo se află explicaţia multor enigme surprinzătoare şi stranii ale vieţii pământeşti a omului...” Intr-adevăr, cea mai veche civilizaţie, de la care s-au păstrat izvoare scrise, datând din mileniul III î.e.n., este cea indiană. Principala particularitate a vechii civilizaţii indiene constă în divizarea societăţii în caste: brahman, cşatria, vaişa şi şudra. Potrivit «Vedelor» (o voluminoasă culegere de imnuri, rugăciuni şi descântece), reprezentanţii .primelor trei caste aveau misiunea de a aduna avere, îmbogăţirea fiind considerată nu numai o faptă lăudabilă, ci şi o datorie sfântă. Deşi pare oarecum paradoxal, dar într-o societate stăpânită în întregime de conştiinţa religioasă, domina convingerea că omul care reuşeşte să se pricopsească, să devină bogat este un ales al zeilor, pe când cel sărac este lipsit de bunăvoinţa lor. Mult mai târziu, această idee a fost actualizată şi dezvoltată de către marele cugetător şi reformator religios indian S.Vivekaiianda (1863—1902), care scrie în lucrarea sa «Kharma-yoga»: «Mireanul trebuie să lupte energic pentru a acumula două lucruri — mai întâi cunoştinţe, apoi avuţie. Aceasta este datoria lui şi este un

10

om de nimic, dacă nu-şi îndeplineşte datoria. Mirea-nul care nu luptă pentru a aduna avuţie procedează imoral”. Dar, atenţie, averea acumulată de reprezentanţii primelor trei caste nu poate constitui un scop în sine. Ea urmează a fi subordonată în mare parte înfăptuirii diferitelor ri-tualuri religioase, importante pentru existenţa întregii comunităţi. Grânele, carnea şi uleiurile ce aparţineau celor bogaţi, urmau a fi sacrificate zeilor în numele întregii comunităţi. Căci fumul şi mirosul emanate de aceste produse în timpul ritualurilor religioase, ajungând în ceruri, la zei, îi predispun pe aceştia să trimită oamenilor, fie săraci, fie bogaţi, ploaie, timp favorabil, belşug. De remarcat că înţelepţii indieni au abordat în cercetările lor şi unele probleme «pur teoretice». Astfel, ei ajung la concluzia că mărimea valorii unui produs oarecare este determinată de numărul de zile cheltuite la crearea lui. Astfel, vechii indieni s-au apropiat de analiza uneia din întrebările-cheie cu care s-a pomenit confruntată ştiinţa economică dintotdeauna: ce sunt preţurile şi care este cauza oscilării lor? Mai mult, ei au abordat şi o altă problemă «eternă»a ştiinţei economice, şi anume cea a repartizării veniturilor. Potrivit opiniei lor, expuse în temei în textele religioase, diferenţierea de avere nu este un rezultat al hărniciei sau leneviei, ci se explică prin acţiunile legii kharmei. Avuţia unora şi sărăcia altora constituie deci respectiv fie o recompensă, fie o pedeapsă pentru virtuţile sau păcatele săvârşite în viaţa precedentă. In «Arthasastra», un tratat despre arta conducerii statului, scris între secolele IV şi III î.e.n., este promovată ideea rolului activ al statului în organizarea vieţii economice. Statul, în opinia autorului tratatului, avea misiunea nu numai să strângă imipozitele. El urma să construiască şi să menţină în stare bună sistemele de irigaţie, drumurile şi podurile, să reglementeze preţurile, să aloce mijloacele necesare pentru dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor, să-şi organizeze în aşa mod activitatea, încât veniturile să fie mai mari decât cheltuielile. În acest tratan, unde pentru prima dată se vorbeşte despre profitul comercial, statul trebuie să intervină fixând mărimea acestuia la nivelul a 5 la sută din preţ în cazul mărfurilor locale şi a 10% - în cazul celor importate. 11

Straniu, dar cu peste două milenii în urmă autorii «Arthasastrei» îi sfătuiau pe regii Indiei să lupte, aplicând cele mai aspre metode contra delapidării de bani publici, dar mai ales contra corupţiei, fenomene ce aveau deja la acea epocă cele mai nefaste urmări asupra dezvoltării economice.

2. Doctrina elitei în opera lui Platon şi Aristotel Filosofi şi idei economice. Nici chiar în secolele IV—III î.e.n., adică în epoca înfloririi sale economice şi politice nu întâlnim în Grecia Antică nici economişti de profesie şi nici lucrări economice speciale. Oamenii de stat şi savanţii erau preocupaţi de problemele politice, militare şi spirituale, expunându-şi modestele cunoştinţe în economie mai mult ocazional. Până şi asemenea titani ai gândirii, ca Platon şi Aristotel, şi-au expus opiniile cu privire la viaţa economică în contextul grijii lor de edificare a unei societăţi ideale, societate în care rolul decisiv urma să-i aparţină elitei, reprezentată în cea mai mare parte prin aristocraţia funciară. Anume din această perspectivă au şi elogiat ei agricultura, marea proprietate funciară şi gospodăria naturală, condamnând în acelaşi timp comerţul şi chiar meşteşugurile. In linii mari, Xenofon, Platon şi Aristotel, trustrei filosofi celebri şi apărători ai intereselor unei elite spirituale (printre altele, consioderaţi de unii specialişti în materie drept primnii economişti), au condamnat avuţia. Dar nu pedeplin, ci numai în măsură în care aceasta îl lega pe om de lucruri, îl înrobea, împingându-l spre oi degradare spirituală. Partizani ai intervenţiei statului în economie, ei subordonau drepturile individului (inclusiv cele economice) intereselor colectivităţii. În viziunea lor sclavia era un fenomen firesc, iar sclavii — nişte simple unelte vorbitoare. Deşi opera lor poartă în temei un caracter general şi abstract, filosofii din Grecia antică au analizat şi un şir de probleme economice mai concrete, lansând cu această ocazie şi unele idei originale, cu o valoare netrecătoare. Xenofon (430-355 î.e.n.), de exemplu, ajunge la concluzia că evoluţia diviziunii muncii se află în dependenţă directă de volumul pieţii. Peste circa două milenii, această idee a fost dezvoltată şi multilateral argumentată în opera „părintelui” economiei politice, englezul Adam Smith. 12

Platon (428—347 î.e.n). «Născut în cămaşă», cum se spune adesepro despre cei norocoşi, Platon a avut fericirea să fie elevul lui Socrate şi profesorul lui Aristotel. De tînăr visa să devină poet, dar, ascultându-1 odată pe Socrate, şi-a aruncat versurile pe foc şi s-a făcut filosof (printre altele, asemeni lui lisus Hristos, Socrate n-a lăsat nici un rând scris de mâna lui, opera lui devenind cunoscută posterităţii în mare măsură datorită sârguinţei tânărului care şi-a ars versurile şi 1-a urmat în drumul spre înţelepciune, adică lui Platon). Idealist şi cu idei foarte originale, el ajunge de tânăr la convingerea că cea mai neraţională şi «stricată» formă de cârmuire a statului este democraţia. Căutând o alternativă democraţiei, Platon purcede la elaborarea modelului unui «stat (cetate) ideal», condus de o elită spirituală, în acest context analizând şi asemenea fenomene economice cum ar fi: diviziunea muncii, proprietatea, banii, economia naturală, economia de schimb, etc. Principalele opere, în care filosoful grec îşi expune şi ideile sale economice, sunt intitulate «Statul» (sau «Republica») şi «Legile». Diviziunea muncii. Potrivit opiniei „marelui idealist”, cea mai importantă lege economică este legea diviziunii muncii. Fiindcă, spune el, în virtutea acestei legi, producătorul specializându-se, confecţionează bunurile materiale mai uşor şi mai repede, într-o cantitate mai mare şi de o calitate mai bună. Filosoful grec se pronunţă pentru separarea funcţiilor administrative de cele productive. Dar, şi acest detaliu urmează a fi reţinut, Platon vorbeşte nu despre o diviziune socială a muncii, ci de una naturală, convins fiind că «de la natură fiecare om este înzestrat cu capa-citatea de a efectua doar un anumit lucru, şi el trebuie să-1 îndeplinească anume pe acesta». Astfel, nobilii, elita, prin însăşi originea lor, sunt predestinaţi pentru conducerea statului şi îndeplinirea altor munci intelectuale. Meseriaşii şi ţăranii, însă, urmează a fi lipsiţi de orice drepturi politice. De ce? Fiindcă atât preocupările lor profesionale, cât şi originea lor nu le permite să îndeplinească efectiv funcţia de dirijare a statului. Rolul statului în economie. Deşi pare oarecum paradoxal, dar deja în Grecia Antică între adepţii amestecului statului în economie şi partizanii individualismului şi ai nonintervenţionismului au apărut controverse aprinse. Platon era un adversar 13

înfocat al libertăţilor politice şi economice, apărând ideia unui amestec însemnat al statului în viaţa economică. Dar, spre deosebire de «intervenţioniştii» contemporani, el consideră că 'acest amestec trebuie să fie subordonat atingerii unor obiective de ordin moral, politic, religios, şi nu economic. Preocupat de problemele desăvârşirii spirituale ale neamului omenesc, marele filosof susţine că la rădăcina tuturor viciilor şi păcatelor umane se află setea de înavuţire, pornire care îl degradează pe om, împingându-1 să încalce orice reguli de convieţuire în societate, orice principii morale şi etice. Ce-i de făcut? Nimic deosebit, spune Platon. Pur şi simplu statul trebuie să ţină sub control setea de îmbogăţire. Cum? Prin încasarea dobânzii obţinute de la împrumuturi (a camătei), precum şi de la vânzarea mărfurilor în credit, prin reglementarea preţurilor în aşa mod, încât acestea să le asigure vânzătorilor doar un profit destul de moderat. (Reamintim aici că o idee similară o întâlnim deja la vechii indieni) Mai există un domeniu în care amestecul statului este indispensabil —acesta-i comerţul exterior. Statul va promova o politică protecţionistă, interzicând exportul acelor mărfuri de care are nevoie societatea şi punând obstacole în calea importului produselor ce nu sunt strict necesare pentru o viaţă moderată (a obiectelor de lux, de exemplu). Proprietatea. Fărâ să-i pese de faptul că va fi calificat mai târziu drept «anticapitalist» şi «intervenţiomst», Platon cere suprimarea proprietăţii private şi înlocuirea acesteia prin proprietatea colectivă. De ce? Fiindcă proprietatea privată încurajează individualismul, alimentează setea de pricopsire şi-1 impune pe om să dea prioritate intereselor personale în detrimentul celor colective. Dar şi în această problemă Platon este original — „comunismul” lui, în care până şi femeile şi copiii trebuie să fie comuni, în care se interzice de a avea obiecte de aur şi argint şi a duce un mod de viaţă luxos, deci acest „comunism platonian” nu este nici pe departe general. El este un comunism aristocratic, de elită, deoarece divizând societatea în trei clase (filosofii, militarii şi producătorii), înţeleptul antic susţine că comunitatea de avere şi de familii este acceptabilă doar în cazul primelor două clase. Cât priveşte ţăranii şi meseriaşii, apoi ei vor avea şi pe viitor proprietate 14

privată, întrucât nu sunt capabili să se ridice la acel nivel spiritual, indispensabil pentru a renunţa la sclavia bunurilor materiale, la proprietate. Aristotel (382—322 î.e.n.), vlăstar al unei familii de nobili, ucenic al lui Platon, îndrumător şi pedagog al lui Alexandru Macedon, a fost şi el un apărător al intereselor aristocraţiei, dar a avut în multe privinţe opinii diametral opuse celor împărtăşite de profesorul său. Asemeni lui Platon, considera şi el divizarea oamenilor în sclavi şi liberi drept un fenomen firesc şi veşnic. «Unii oameni după natura lor sunt liberi, scria el, alţii sunt sclavi. Pentru ultimii a fi sclavi este un lucru şi util şi just». Era un adept al amestecului statului în economie. Cunoscutul economist francez Andre Piettre scrie cu această ocazie că „gândirea lui Aristotel, ca şi cea a lui Platon, reflecta reacţia colectivităţii faţă de abuzurile individualismului”. Aristotel este considerat a fi cel mai modern dintre gânditorii antici, întrucât îşi baza concluziile teoretice pe studierea şi analiza faptelor reale. Meritul lui constă în faptul de a fi studiat un şir de probleme «pur» economice, cum ar fi: banii, valoarea, preţul, proprietatea, schimbul etc. Principalele opere ale lui Aristotel, prin excelenţă economice, sunt „Politica” şi „Etica nicomachicâ”. «Economia domestică» şi hrematistica. Aristotel tratează bogăţia de pe poziţia utilizării ei, distingând astfel două forme ale acesteia - una din ele constă din bunurile necesare satisfacerii nevoilor de toate zilele, alta - din acumularea de bani. Pe cea de a doua formă a avuţiei o dispreţuieşte şi o condamnă. Continuându-şi investigaţiile în această direcţie, Aristotel defineşte două modalităţi diferite de a spori bogăţia, şi anume: „economia domestică” şi „hrematistica”. Prin «economia domestică» marele filosof subînţelege arta de a obţine bunurile necesare satisfacerii cerinţelor raţionale, absolut fireşti ale individului şi familiei sale. «Hrematistica» însă este o formă de organizare a activităţii economice bazate pe schimb şi care urmăreşte scopul acumulării bogăţiei sub formă de bani. Această ultimă formă de activitate economică este condamnată şi nu numai pentru că ea contravine idealurilor sale spirituale, ci şi pentru că nu poate fi ţinută sub control. «În arta de a agonisi averea, scrie el, întrucât aceasta se manifestă în activitatea 15

comercială, niciodată nu există o limită în atingerea scopului, acesta fiind acumularea unei bogăţii fără margini... Toţi cei care practică afaceri băneşti, tind să-şi sporească capitalul la infinit». In viziunea lui Aristotel culmea hrematisticii o constituie camăta, pe care fireşte, o condamnă în termeni categorici, deoarece, susţine el, «banii nu nasc copii». Legea sterilităţii schimbului. Aristotel constată cu părere de rău că „economia domestică” tinde mereu să se transforme în «hrematistică», formă de activitate economică pe care o consideră amorală şi dăunătoare idealurilor de perfecţionare spirituală a omului. Pentru a preveni o asemenea transformare nedorită, o intervenţie a statului în viaţa economică este absolut necesară. Dar care trebuie sâ fie caracterul, obiectivele şi proporţiile acestui amestec? În căutarea răspunsului la aceste întrebări, Aristotel studiază izvoarele care alimentează hrematistica - camăta şi „comerţul mare” (comerţul mic ţine de domeniul «economiei domestice»), activităţi pe care le condamnă şi pe care statul trebuie să le interzică. Cu prilejul studierii acestor probleme, Aristotel formulează vestita teorie a sterilităţii schimbului, teorie în conformitate cu care în procesul schimbului de mărfuri mărimea avuţiei nu poate spori. (De notat că teoria este justă doar parţial, întrucât în realitate valoarea mărfii creşte cu mărimea efortului depus pentru a o trece de la producător la consumator). Oricum, teoria sterilităţii schimbului (considerată a fi cel puţin parţial greşită) va fi mai apoi preluată şi dezvoltată de mai multe şcoli şi doctrine economice, inclusiv de canoniştii medievali, de fiziocraţi, precum şi de către Karl Marx. Legea dominaţiei şi supunerii. Aristotel consideră că ideea despre comunitatea de bunuri şi familii, lansată de Platon este absolut greşită, întrucât ea vine în contradicţie cu firea egoistă şi hrăpăreaţă a omului. În acelaşi timp însă autorul «Eticii nicomachice» justifică sclavia, considerând-o drept o instituţie nu numai firească şi eternă, ci şi universală, aceasta fiind o consecinţă a acţiunii unei legi, proprii atât naturii cât şi societăţii, numite «Legea dominaţiei şi supunerii». Între sclavi şi patronii lor există o diviziune naturală a muncii - primii sunt predestinaţi de natură pentru îndeplinirea muncilor grele, pe când nobilii urmează să îndeplinească 16

funcţiile de conducere şi de control. Deci, prin însăşi natura lucrurilor orânduite de zei, nobilii trebuie să domine, iar sclavii — să se supună. Intrucât „legea dominaţiei şi supunerii” este o lege universală, acţiunea ei se răsfrânge şi asupra relaţiilor dintre ţări. Unele popoare, susţine Aristotel, sunt chemate să domnească peste alte popoare, iar acestora din urniă nu le rămâne decât să se supună şi să se spetească în folosul primelor.

3. Idei economice în biblie Condamnarea bogăţiei şi a inegalităţii de avere. În linii mari Biblia, cartea sfântă a tuturor creştinilor, îi consideră pe toţi oamenii egali în faţa lui Dumnezeu şi ia apărarea celor mai săraci, celor mai năpăstuiţi dintre ei. Ea dezaprobă zgârcenia, cupiditatea, furturile, abuzurile şi setea de pricopsire, subliniind că «dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor». Iar Iisus Hristos, în timpul uneia din predicile sale afirmă fără nici un echivoc că «mai repede va trece cămila prin urechile acului decât bogatul va nimeri în rai». Biblia cere credincioşilor să fie cumpătaţi în toate şi drepţi, cinstiţi şi înţelegători în relaţiile economice. In încercarea lor de a impune în viaţa de toate zilele principiile adevărului, ale justiţiei şi echităţii sociale, profeţii biblici (leremia, Isaia, Daniel, Zaharia, lona ş.a.) condamnă avuţia, inegalitatea de avere şi mai ales camăta (considerată a se afla la temelia îmbogăţirii unora şi a sărăcirii altora) cu atâta vehemenţă şi putere de convingere, încât unii cercetători sunt de părere că în cazul dat s-ar putea vorbi chiar de un socialism specific, un socialism al profeţilor, care, evident, diferă mult de socialismul elitei, propovăduit de către Platon. Proprietatea. Biblia nu cere direct înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea colectivă, deşi proprietatea privată este considerată a fi piedica principală în calea desăvîrşirii spirituale a omului. În Noul Testament, în schimb, este descris în detalii modul de trai al prime-lor comunităţi creştine, în care proprietatea era colectivă: «Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia» (Faptele apost. 2.4445). În alt loc se precizează că „...nu era nici unul printre ei, care să ducă lipsa; toţi 17

cei ce aveau ogoare şi case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute, şi-1 puneau la picioarele apostolilor, apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie” (Faptele; 4.34-35). Renunţarea la proprietate este strict benevolă. Această renunţare poate fi acceptată doar de acele persoane care au atins un anumit nivel în evoluţia lor spirituala şi doresc să urmeze calea perfecţionării şi a cunoaşterii lui Dumnezeu. Munca - o datorie sfântă. In pofida faptului că Biblia susţine primatul Contemplaţiei asupra Acţiunii, precum şi superioritatea Spiritualului în raport cu Materialul, munca este o datorie sfântă pentru toţi - fie bogat, fie sărac. Spre deosebire de concepţiile filosofilor din Grecia Antică, Sfânta Scriptură nu-i mai îndeamnă pe unii la munca fizică, iar pe alţii - la cea intelectuală. Toţi sunt chemaţi să lucreze. Mai mult, Biblia propovăduieşte unul din principiile ce va intra mai apoi în fondul de idei al tuturor şcolilor socialiste, formulat de apostolul Pavel în următorii termeni: «Cel ce nu vrea să lucreze să nu mănânce». Tot la muncă îi îndeamnă pe credincioşi şi lisus Hristos: «Ieşi-va omul la lucru său şi la lucrarea sa până seara».

4. Doctrina justiţiei sociale. Sfântul Toma d'Aquino Apariţia şi caracterul doctrinei. Evul mediu cuprinde o perioadă de timp de circa un mileniu, de la căderea Imperiului Roman de Vest (476 e.n.) până la revoluţiile burgheze din secolele XVI-XVII. La începutul acestei perioade societatea europeană este scufundată în mlaştina unei profunde crize politice, economice şi culturale, criză amplificată de migraţia popoarelor extraeuropene, însoţitâ de însemnate distrugeri materiale. Şi abia pe la începutul celui de-al doilea mileniu, paralel cu creşterea prestigiului bisericii creştine, apar anumite centre de cultură, mănăstiri şi universităţi, în care începe a bate pulsul unei noi vieţi. De data aceasta făclia cunoaşterii este purtată de către scolastici (profesori din univesităţile timpului) şi canonişti (cei mai instruiţi reprezentanţi ai bisericii creştine). Iniţial canoniştii şi scolasticii repun în circulaţie un şir de idei ale marilor filosofi din Antichitate, în special ale lui Aristotel, idei, care sunt expuse prin prisma învăţăturii biblice. Abia ceva mai târziu, aceste concepţii răzleţe, «inspirate» din cele 18

două izvoare principale - Biblia şi opera lui Aristotel, se constituie într-o doctrină independentă, chemată să apere în temei interesele materiale şi spirituale ale păturilor celor mai sărace, dar nu numai ale lor. La drept vorbind, în cazul dat folosim noţiunea de «doctrină» destul de convenţional, întrucât în acea epocă ideile şi teorile economice nu existau de sine stătător, ci constituiau o parte componentă a unui cod moral universal. In această ordine de idei, economistul român Virgil Madgearu avea perfectă dreptate când scria: «canoniştii nu sunt preocupaţi de înţelegerea fenomenelor economice, ci mai mult - şi aproape exclusiv - de regulile de conduită după care trebuie să-şi rânduiască oamenii viaţa. Ei se întreabă, de pildă, dacă luarea de dobândă la împrumuturi nu cumva este un păcat». Caracterul doctrinei justiţiei sociale, la temelia căreia se află principiul creştin al «dreptăţil comutative», potrivit căreia orice drept implică şi o obligaţie, este determinat de faptul că atât ştiinţa cât şi învăţământul erau în întregime dominate de Biserică - cel mai mare proprietar şi întreprinzător al epocii. În viziunea autorilor medievali (a canoniştilor şi a scolasticilor) toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi ei trebuie să ducă un mod de viaţă moderat, să fie buni la suflet, altruişti şi să condamne abuzurile, zgârcenia, cupiditatea. Sf. Toma d'Aquino (1225—1274) este vlăstarul unei familii de conţi italieni. Se călugăreşte contrar voinţei părinţilor săi, pentru ca, ascultând îndemnul vocaţiei sale mistice, să devină cel mai celebru filosof şi teolog din evul mediu. Timid din fire, mereu îngândurat şi retras, colegii îi dăduseră porecla «boul». Auzind acest lucru, rectorul Academiei, care îi cunoştea preocupările, i-a luat apărarea şi ar fi spus: «Să ştiţi, când boul acesta va rage odată, se va cutremura Universul». Intr-adevăr, anume datorită importanţei operei sale ştiinţifice, contele italian avea să fie canonizat (în anul 1879), fără a se face o anchetă specială asupra miracolelor săvârşite, ca în cazul celorlalţi sfinţi, considerându-se că fiecare lucrare a sa este un miracol, iar învăţătura sa (tomismul) avea să rămână până în prezent filosofia oficială a catolicismului.

19

Potrivit opiniei lui Toma d'Aquino, viaţa economică nu poate fi separată de principiile moralei creştine. Anume prin această prismă sunt analizate asemenea categorii economice, ca proprietatea, preţul, dobânda, salariul. Opera principală a lui Toma d'Aquino este intitulată „Summa teologică” (12661273). Proprietatea. Celebrul teolog susţine că proprietarul suprem al tuturor bunurilor este Dumnezeu. În acelaşi timp el admite existenţa proprietăţii private, care permite fiecărui om să trăiască în conformitate cu „standardul” de viaţă propriu păturii sociale din care face parte. Proprietatea privată se potriveşte mai bine naturii omului. Mai mult, viitorul sfânt este de părere că în cazul proprietăţii private a) bunurile sunt mai bine administrate; b) ordinea e mai perfectă; c) pacea este mai bine asigurată. Dar, atenţie (să ne amintim aici de concepţiile vechilor indieni), Toma d'Aquino admite proprietatea privată, cât şi dorinţa firească a omului de a o spori, doar cu condiţia că aceasta va fi folosită spre binele întregii societăţi, în conformitate cu interesul general. Teoriile preţului just şi salariului just. Căutarea unui preţ just şi al unui salariu just a fost una din cele mai frecvente preocupări ale economiştilor de toată mâna. Canoniştii însă au acordat acestei chestiuni o importanţă deosebită. Ei considerau că mărimea preţului nu trebuie să fie determinată de jocul liber al cererii şi ofertei. Pornind de la principiile echităţii acceptate de societate, preţul trebuie să aibă o mărime fixă. Potrivit opiniei lui Toma d'Aquino, «preţul just» există atunci, când mărimea lui se stabileşte în dependenţă: a) de cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce marfa respectivă şi b) de situaţia socială şi materială a producătorului. Numai în cazul dat preţul poate asigura producătorului o existenţă corespunzătoare locului său pe scara ierarhiei sociale. Cu alte cuvinte, această teorie presupune că două mărfuri identice, confecţionate de producători cu poziţie socială diferită pot fi realizate la preţuri diferite. O idee asemănătoare se află şi la temelia teoriei «salariului just», potrivit căreia lucrătorul trebuie să obţină contra muncii sale o sumă de bani ce i-ar permite să trăiască, el şi familia sa, la nivelul poziţiei ce-o ocupă în societate. Astfel, dacă în 20

cancelaria unui oraş doi tineri îndeplinesc aceleaşi funcţii, cel care provine dintr-o pătură plasată mai sus în ierarhia socială, trebuie să primească un salariu mai mare.

Concluzii 1. Ştiinţa economică a apărut mult mai târziu decât alte forme ale gândirii umane. Oricum, deja în Antichitate a fost schiţat în linii mari cadrul preocupărilor teoretice ale economiştilor, şi anume: a) problema proprietăţii şi a avuţiei; b) problema preţurilor; c) problema veniturilor, a mărimii şi a principiilor distribuirii lor; d) problema amestecului statului în viaţa economică. 2. Atât în antichitate, cât şi în evul mediu viaţa economică rămâne un domeniu de activitate subordonat atingerii anumitor obiective politice şi religioase. Ştiinţa economică nu are încă un obiect de studiu independent. Ideile şi teoriile economice sunt expuse în cărţile sfinte, codurile de legi, în operele filosofilor şi teologilor. 3. Confruntaţi deja şi ei cu dilema «eficacitate sau echitate socială», autorii antici şi medievali pun accentul pe căutarea unui model de societate ce ar asigura echitatea socială, condamnând în această ordine de idei avuţia excesivă şi izvoarele ei, în primul rând camăta şi comerţul mare. Dragostea de bani este considerată a fi temelia tuturor relelor. 4. În această perioadă se înfăptuieşte nu atât o analiză a fenomenelor economice, cât, mai ales, o descriere a acestora în contextul altor evenimente şi procese sociale. În mare măsură anume din această cauză, acceptând totuşi existenţa legilor obiective, filozofii antici şi canoniştii medievali considerau că viaţa economică este determinată, «dirijată», de anumite tradiţii şi obiceiuri, specifice fiecărui popor, de legile decretate de stat, precum şi de sfaturile pe care înţelepţii le dau regilor şi împăraţilor. 5. Deşi în această perioadă de circa trei milenii au fost lansate şi unele idei şi teorii care nu şi-au pierdut însemnătatea nici până în prezent, cele mai multe din ele, reflectând nivelul de cunoştinţe de la acea epocă, poartă un caracter limitat şi chiar greşit. Aceasta se referă, de exemplu, la aşa numita «lege a sterilităţii schimbului», 21

lansată de Aristotel, la considerarea tuturor domeniilor de activitate economică, cu excepţia agriculturii, drept inutile, sau chiar amorale etc.

22

Capitolul III MERCANTILISMUL Mercantilismul a fost o doctrină economică care avea ca temelie ideea că aurul şi argintul constituie forma principală a bogăţiei atât pentru indivizi, cât şi pentru stat. Mercantilismul este opera unor autori care au dominat gândirea economică europeană în cursul a circa trei secole (aproximativ între anii 1450 şi 1750). Cei mai de seamă reprezentanţi ai mercantiliştilor (oameni de stat, savanţi, negustori, bancheri) au fost: francezii Jean Bodin (1530-1596), Antoine de Mont-chrestien (1575-1621) şi Jean B. Colbert (1619-1683); englezii Thomas Mun (1571-1641) şi William Petty (16231687); italianul Antonio Serra (1580-1650); rusul Ivan Posaşcov (1652-1726).

1. Geneza mercantilismului Europa sec. XV—XVII: transformări politice şi sociale. Mercantilismul ca teorie şi politică economică apare într-o perioadă când o lume rurală şi meşteşugărească este înlocuită cu o lume comercială şi manufacturieră, când în locul principatelor feudale, slabe şi fărâmiţate, apar state naţionale unificate şi puternice, care până la urmă câştigă lupta cu biserica pentru prerogativele de autoritate supremă. Aceste state se constituie sub forma monarhiilor absolute. «Statul sunt eu»,- va spune regele Franţei Ludovic al XIV-lea. La originea acestor transformări se află Renaşterea şi Reforma, evenimente ce s-au petrecut aproximativ între anii 1400-1550. Alţi doi factori importanţi ce au condiţionat apariţia mercantilismului au fost marele descoperiri geografice şi revoluţia intelectuală şi morală. Renaşterea filosofiei şi artei antice înseamnă o redescoperire a naturii, a vieţii, a spiritului de libertate, a bucuriei de a trăi, de a păcătui, de a prospera. Bogăţia încetează de a mai fi condamnată, iar viaţa terestră nu mai este considerată doar ca o etapă de pregătire spirituală pentru viaţa veşnică de după moarte. Reforma religioasă. Transformări revoluţionare se produc în chiar sânul Bisericii. Luther şi Calvin au schimbat din temelie felul de a explica succesul 23

economic şi setea de îmbogăţire. Protestantismul devine oarecum ideologia reuşitei economice, a spiritului capitalist. Potrivit învăţăturii lui Calvin, soarta omului este pecetluită în ceruri. Omul nu este în stare să cunoască voinţa divină. Dar indirect, analizând rezultatele activitâţii sale, el poate afla, dacă îi este sortit să fie mântuit sau va nimeri în iad. Dacă are venituri mari, dacă afacerile îi merg bine, sâ fie liniştit, nu va arde în flăcările Tartarului. Succesul economic îi arată omului că el este alesul lui Dumnezeu. Dar, atenţie (şi aici să ne reamintim de concepţiile vechilor indieni, precum şi de cele ale canoniştilor): profitul obţinut nu poate fi risipit în vânt, nu poate fi consumat pentru procurarea obiectelor de lux. Rezultatele muncii, programate în ceruri, nu aparţin celor muritori, de aceea profitul urmează să fie acumulat, apoi să fie reinvestit în producţie. În aşa mod, reuşita economică, tratată cu dispreţ în evul mediu, devine o datorie morală, un semn al bunăvoinţei divine, al mântuirii. Ca urmare, în locul unei dispoziţii de aşteptare a milei cereşti se înscăunează mentalitatea acţiunii, cultul muncii, dorinţa de a spori rezultatele activităţii economioe. Astfel, un şir de circumstanţe majore aduc în centrul preocupărilor societăţii problema reuşitei, problema îmbogăţirii: a suveranului, mai întîi de toate, ca simbol al naţiunii, apoi a fiecărui individ în parie.

2. Conceptele despre bogăţie şi despre statul intervenţionist Mercantiliştii au fost primii care au studiat în mod special procesele economice, şi nu tangenţial şi printre altele, ca în antichitate şi evul mediu. Ei au scos gândirea economică de sub presiunea dogmelor morale şi religioase, transformând-o într-un domeniu aparte de cercetare, într-o ştiinţă autonomă. Principalele trăsături ale mercantilismului ca teorie şi politică economică sunt: a) considerarea banilor (precum şi a aurului şi argintului sub formă de lingouri şi comori) drept esenţă a bogăţiei; b) analiza aproape în exclusivitate a sferei circulaţiei mărfurilor; c) promovarea unei politici economice externe active în scopul stabilirii unei balanţe monetare (comerciale) favorabile; d) cu unele mici excepţii, încurajarea 24

dezvoltării industriei naţionale, stimularea importului de materie primă şi a exportului de produse manufacturiere. Concepţia despre bogăţie. Mercantiliştii au fost primii care, rupând-o deschis şi categoric cu scolastica medievală, au declarat sus şi tare, la nivel de teorie, că îmbogăţirea este o faptă lăudabilă. Mai mult, ei au încercat să argumenteze teza precum că preocuparea principală atât a indivizilor, cât şi a statului trebuie să fie sporirea avuţiei. Identificând bogăţia cu banii (şi nu întâmplător, deoarece la acea epocă domina sistemul monetar bimetalic, când monedele de aur şi argint circulau liber între ţări), mercantiliştii au aşezat la temelia doctrinei lor ideea că semnul şi măsura avuţiei unei ţări este determinată de cantitatea de aur şi argint pe care ea o posedă, că forţa unui stat nu se manifestă decât prin abundenţa de bani. (Potrivit opiniei unor specialişti în materie, o asemenea mentalitate era condiţionată de faptul ca în secolele XIV-XV se simţea un deficit enorm de bani lichizi. Astfel, pentru a plăti răscumpărarea din captivitate a regelui Ioan cel Bun (sec. XIV) Franţa se văzu nevoită să adune practic toţi banii de care dispunea). Oricum, identificând avuţia unei ţări cu stocul de aur şi argint de care dispunea aceasta, mercancantiliştii, conştient sau inconştient, ignorau celelalte forme ale avuţiei, cum ar fi pământul, construcţiile, bunurile de consum etc. Convingerile şi afirmaţiile mercantiliştilor par cu atât mai mult stranii cu cât deja pe la sfârşitul sec. XVII William Petty (1623-1687) ajunsese la concluzia că valoarea banilor constituia doar circa 3% din valoarea totală a proprietăţii de care dispunea Anglia la acea oră. Concepţia despre izvorul bogăţiei. Dacă forma ideală a bogăţiei o constituie aurul şi argintul, care-i mijlocul cel mai bun de obţinere a unei cantităţi cât mai mari de metale preţioase? La această întrebare mercantiliştii răspund toţi într-un glas comerţul, circulaţia mărfurilor, în mod special, comerţul exterior. (Dar nu numai. Izvor al sporirii avuţiei putea fi şi războaiele, cucerirea de colonii, domenii care nu erau nicidecum neglijate.) Oricum comerţul era considerat drept sfera economică principală în care se obţine creşterea cantităţii de bani, sporul de bogăţie. La nivelul întregii ţări acest surplus se capătă în cazul când cantitatea de bani care iese din ţară este mai mică decât cea care intră (mercantilismul timpuriu), sau când valoarea 25

mărfurilor exportate depăşeşte pe cea a mărfurilor importate (mercantilismul dezvoltat). Astfel mercantiliştii apărau ideea unei balanţe monetare (sau comerciale) active şi a creării unui surplus de bani în ţară, declarând chiar că «nimic nu trebuie să fie ieftin, cu excepţia banilor». Aici trebuie să menţionăm faptul că prin ieftinirea banilor, fie şi cu preţul unei însemnate inflaţii, mercantiliştii, exponenţi ai intereselor capitalului în curs de apariţie, urmăreau scopul micşorării ratei dobânzii şi a stimulării investiţiilor de capital în dezvoltarea comerţului şi a manufacturilor. Preocupările mercantiliştilor cu problemele comerţului, banilor şi a preţurilor sau materializat şi prin lansarea unor teorii mai concrete. Astfel Jean Bodin formulează celebra teorie cantitativă a banilor, potrivit căreia puterea de cumpărare a unei unităţi monetare depinde de cantitatea de bani aflată în circulaţie. Politica economică. Deşi au elaborat o doctrină economică originală, mercantiliştii au plasat totuşi în centrul preocupărilor lor problemele politicii economice a statului. Ei justifică un amestec masiv al statului în economie, îndemnându-1 să procedeze în relaţiile cu alte state asemeni unui negustor întreprinzător, abil şi norocos, ce-şi va ruina concurenţii şi-i va învinge. Statul are misiunea de a asigura o balanţă monetară (sau comercială) activă prin instituirea punctelor vamale, stabilirea taxelor vamale, încurajarea producerii mărfurilor pentru export. În scopul asigurării unei balanţe comerciale active, se propunea promovarea următoarei politici economice protecţioniste: interzicerea scoaterii din ţarâ a materiilor prime, necesare funcţionării industriei naţionale; limitarea pătrunderii pe piaţa internă, a produselor manufacturiere străine; dezvoltarea manufacturilor de stat pentru forţarea exportului de mărfuri industriale.

3. Particularităţile naţionale ale mercantilismului: îmbogîţirea prin monedă, industrie şi comerţ Economia politică ca ştiinţă şi naţiile europene au apărut cam în aceeaşi perioadă. Iată de ce la începuturile sale teoria economică era dominată de tendinţa valorificării specificului naţional al ţării respective. Particularităţile naţionale în cazul 26

dat porneau în mare măsură de la felul cum se răspundea la întrebarea: „care este forma concretă de sporire a avuţiei ţării?” Mercantilismul bullionist (sau timpuriu) spaniol (Bullion în engleză înseamnă lingou de metal preţios). La întrebarea de mai sus, în Spania, cel dintîi stat din Europa în sec.XVI, se dădea următorul răspuns: «Balanţa monetară activă, sporirea cantităţii de aur şi argint din ţară». Şi iată că, în scopul atingerii acestui obiectiv, flota maritimă spaniolă, cea mai puternică pe atunci în întreaga lume, traversa fără încetare Oceanul Atlantic, transportând de la minele de aur şi argint din Lumea Nouă (America) cantităţi enorme de metale preţioase. Totodată, în scopul menţinerii stocului de aur şi argint, se interzice, sub ameninţarea cu moartea, scoaterea banilor din ţară. Negustorii străini, spionaţi la tot pasul de o armată întreagă de informatori special instruiţi, erau nevoiţi să-şi cheltuie toţi banii în Spania. Astfel putem conchide că, specificul mercantilismului bullionist consta în promovarea unei politici de atragere şi menţinere în ţară a unei cantităţi cât mai importante de metale preţioase. La prima vedere o asemenea politică economică părea a fi justă. În realitate, însă, ideea, potrivit căreia la originea avuţiei unei naţiuni se află sporirea cantităţii de aur şi argint din ţară, fâră o activitate avansată de producere a bunurilor materiale, s-a dovedit a fi falsă. Anume această idee a fost una din cauzele principale ale declinului măreţiei spaniole. În decursul unui singur secol, cea mai bogată şi puternică ţară din Europa, păşind pe o cale greşită, se pomeneşte a fi ruinată, sărăcită şi parţial depopulată. Mercantilismul industrialist francez. Mercantiliştii francezi urmăreau şi ei scopul sporirii cantităţii de metale preţioase din ţară. Dar ei reuşesc să evite calea catastrofală pe care păşise Spania, punând accentul în politica lor economică pe încurajarea dezvoltării manufacturilor. Acestea aveau misiunea să producă mărfuri pentru export, sporind în ultimă instanţă afluxul de bani în ţară. Antoine de Montchrestien, autorul «Tratatului de economie politică», omul care a inventat acest termen, era convins că «toate ţările bogate au industrie». Tot el scria câ «fericirea oamenilor constă în fond în bogăţie, iar bogăţia - în muncă». 27

La îndemnul şi prin concursul mercantiliştilor, în Franţa sunt elaborate un şir de programe de dezvoltare a manufacturilor regale şi particulare. Acestea beneficiau din partea statului de mai multe privilegii fiscale şi subvenţii la înfiinţarea lor, în special în cazul când mărfurile erau exportate. Iar în scopul asigurării acestor manufacturi cu braţe ieftine de muncă, Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), ministru de finanţe, semnează un decret prin care interzice muncitorilor francezi să părăsească ţara. În 1667 la insistenţa lui, este adoptat un tarif vamal protecţionist ce prevedea printre altele interzicerea importării mărfurilor străine, care concurau cu cele franceze, scutirea materiei prime importate de taxe vamale, încurajarea exportului de mărfuri manufacturiere. În acelaşi timp, pentru manufacturile franceze statul angaja, când era cazul, cei mai buni specialişti din alte ţări. (Oare aceste idei nu rămân actuale pentru mai multe state chiar şi la începutul secolului al XXI-lea?) Oricum, prin politica de încurajare a industriei şi comerţului, în numai zece ani, Colbert reuşeşte să dubleze veniturile regelui şi să transforme Franţa în cea mai puternică ţară din Europa. Nu întâmplător mercantismului francez i se mai spune şi colbertism. Mercantilismul comercial englez, consoderat a fi forma cea mai evoluată a mercantilismului, s-a dezvoltat în mare măsură impulsionat de opera lui Thomas Mun (1571-1641), despre care Fridrih Engels scria că «dacă mercantilismul are o operă epocală..., aceasta este cartea lui Mun». «Opera epocală» este întitulată în mod sugestiv şi fără echivoc: «Bogâţia Angliei în comerţul exterior» (1664). T.Mun afirmă că pentru a spori cantitatea de bani din ţară nu-i neapărat nevoie de a interzice ieşirea banilor din ea. Acest obiectiv poate fi realizat mult mai simplu şi mai eficient în urma unui comerţ exterior activ. Mai mult, dacă scurgerea banilor în afara ţării contribuie la întoarcerea lor într-un număr mai mare, înseamnă că tocmai aşa şi trebuie procedat. «Mijlocul normal pentru a ne spori bogăţia şi cantitatea de metal preţios este comerţul exterior...», - scrie T. Mun. Dar mercantiliştii britanici au folosit din plin şi o altă cale de sporire a cantităţii de metale preţioase. Astfel, prin «Legile Navigaţiei» (1651), semnate de Oliver Cromwell (1599-1658), flota maritimă britanică obţine dreptul exclusiv de exportare 28

a mărfurilor engleze şi de importare în Anglia a mărfurilor străine. Aceste măsuri protecţioniste au încurajat crearea unei puternice flote maritime, care prestând servicii altor ţări s-a transformat într-o sursă importantă şi stabilă de bani pentru statul englez. Concluzii Merite. 1. Mercantilismul a fost primul curent de gândire economică modernă, care a înlocuit scolastica medievală, încătuşată de numeroase norme morale şi religioase, cu o nouă mentalitate, liberă, întreprinzătoare, activă. 2. Mercantiliştii au lansat o serie de idei originale, care aveau să impulsioneze căutările teoretice, să îmbogăţească ştiinţa economică. Lor le aparţine meritul de a fi formulat teoria cantitativă a banilor, conceptul de balanţă comercială, noţiunea de politică protecţionistă. 3. Prin teoria şi politica lor economică, mercantiliştii au contribuit la smulgerea societăţii europene din modelul economic şi politic medieval, au grăbit transformarea economiei naturale în economie de schimb, mult mai eficientă. 4. Încurajând intervenţia statului în economie, mercantiliştii au contribuit la formarea pieţelor naţionale, la adâncirea diviziunii sociale a muncii, la susţinerea progresului tehnic şi economic. 5. În timp ce canoniştii şi scolaştii medievali îndemnau la moderaţie, mercantiliştii au fost primii care au declarat cu fermitate că îmbogăţirea este o faptă lăudabilă, că dorinţa de a acumula bani joacă un rol pozitiv, stimulator în activitatea economică. Limite şi rătăciri. 1. Mercantiliştii au supraapreciat rolul circulaţiei mărfurilor în raport cu sfera de producţie, care de fapt, era neglijată de ei complet.Mai mult. Întrucât producţia atrăgea o parte de bani din circulaţie, ea era considerată drept un fenomen negativ. 2. Mercantiliştii au identificat în mod eronat banii cu bogăţia, deşi se ştie că banii nu constituie decât o parte neînsemnată din bogăţia unei ţări. 3. Aplicarea în viaţă a teoriei mercantiliste s-a făcut cu preţul multor sacrificii. Anume în această perioadă în mai multe ţări din Europa se înregistrează o scădere a nivelului de trai şi o adâncire a diferenţierii între cei bogaţi şi cei săraci. Mercantiliştii 29

încurajau exportul, ceea ce contribuia la creşterea preţurilor. Pe de altă parte, echivalentul produselor exportate, în aur şi argint, se concentra în mâinile unui număr tot mai mic de întreprinzători.

30

Capitolul IV L1BERAL1SMUL ECONOMIC CLASIC

1. Apariţia şi etapele evoluţiei liberalismului economic Liberalismul economic, apărut cu circa trei secole în urmă avea să devină principala megatendinţă din gândirea economică modernă şi contemporană. În linii mari, el constituie antiteza etatismului, neajungând însă până la negarea completă a statului, până la anarhie. Liberalismul economic a avut o istorie bogată şi a trecut în evoluţia sa prin trei etape principale, cărora le corespund următoarele şcoli şi doctrine: 1) liberalismul economic clasic, numit uneori şi şcoala clasică (a doua jumătate a secolului XVIII primele două treimi ale secolului XIX), din care face parte şcoala fiziocrată, Adam Smith cu sistemul său economic, liberalii pesimişti englezi, D. Ricardo şi T. Malthus, precum şi liberalii optimişti francezi J. B. Say şi F. Bastiat; 2) neoclasicii, sau marginaliştii, (sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX) cu şcoala elveţiană, şcoala austriacă şi şcoala engleză; 3) neoliberalii (a doua jumătate a secolului XX) cu renumitele şcoli de la Freiburg şi Chicago, în primul rînd. La originea liberalismului se află un şir de transformări importante din viaţa societăţii vest-europene, cuprinsă între jumătatea a doua a sec.XVIII şi primul sfert al secolului XIX. Instituirea culturii raţiunii şi «ordinii naturale». După ce secole în şir argumentul de rigoare în acceptarea sau respingerea unei idei erau opiniile, de obicei citate din opera autorilor antici şi ale părinţilor Bisericii, în secolul XVIII, «secolul iluminiştilor», prioritatea începe a fi dată argumentelor logice, experienţelor, analizei faptelor reale. Se instituie treptat un cult al raţiunii. În acelaşi timp are loc o zeificare a naturii, o recunoaştere a existenţei unei „ordini naturale”. Omul încetează de a mai fi considerat drept o creaţie divină, ci doar o parte componentă a naturii, comportamentul căruia este determinat de acţiunea legilor ei eterne şi universale.

31

Prinde rădăcini convingerea că ignorarea sau nerespectarea acestor legi obiective se află la originea mizeriei materiale, degradării morale, într-un cuvânt, a tuturor relelor. Necesitatea libertăţilor economice. Pe măsură îmbunătăţirii situaţiei materiale a negustorilor, manufacturierilor, oamenilor de afaceri, se schimbă şi atitudinea lor faţă de teoria şi politica economică promovată de stat. Devenind o forţă economică, burghezia nu mai are nevoie de sprijinul statului, simţindu-se adesea chiar jenată de intervenţia lui. Ea doreşte o independenţă deplină, un neamestec absolut în afacerile ei, ea nu mai vrea să fie subordonată nici anumitelor principii morale şi religioase, nici intereselor suveranilor. Burghezia doreşte aplicarea ideilor libertăţii personale, a unei ordini naturale perfecte şi în viaţa economică. Realizarea acestor deziderate dă naştere liberalismului economic. Triumful ideilor lui Calvin. În antichitate munca fizică era tratată cu dispreţ, fiind socotită drept un efort penibil, dezgustător, o activitate rezervată doar pentru sclavi. Omul liber se ocupă, în temei, cu treburile militare şi politice, cu arta şi sportul. În evul mediu munca era calificată drept o pedeapsă pentru păcate. Ei bine, calvinismul, ideile căruia căpătaseră o răspândire aproape generală, din contra, glorifică munca. Mai mult. Numai rezultatele ei indică, dacă este omul predestinat mân-tuirii sau - sortit chinurilor veşnice. Treptat, de respectul societăţii începe să se bucure, mai cu seamă, omul muncitor, în primul rând întreprinzătorul. Îmbogăţinduse, prin muncă, fireşte, el atesta faptul că face parte din aleşii lui Dumnezeu. Totodată, asigurându-i pe foştii ţărani, izgoniţi de pe domeniile feudale, cu un loc de muncă şi o bucată de pâine, el îndeplinea şi o funcţie socială de primă importanţă. Ca rezultat, prinde rădăcini convingerea inevitabilităţii dominaţiei economiei şi societăţii de o mână de oameni, avizi de bani şi putere, adeseori imorali şi cruzi, activitatea cărora însă stimula dezvoltarea progresului tehnic şi sporirea producţiei materiale. În asemenea condiţii oamenilor de ştiinţă, influenţaţi de realitatea înconjurătoare, le rămânea nu atât să explice, cât, mai ales, să justifice noile relaţii economice. Astfel, în urma acţiunii unor asemenea fenomene, cum ar fi: a) instituirea cultului raţiunii; b) recunoaşterea existenţei unei «ordini naturale» generale şi 32

universale; c) prima revoluţie industrială; d) triumful ideilor lui Calvin, în viaţa societăţii se impune în primplan o clasă nouă de întreprinzători, energici, plini de iniţiativă, dar şi «flămânzi» de bogăţie şi lux. Anume ei aveau nevoie de o doctrină economicâ capabilă să le justifice acţiunile, să le apere interesele economice şi să le indice totodată căile de sporire la maximum a profitului. Această misiune avea să-i revină liberalismului economic clasic. Cei mai de seamă teoreticieni ai economiei politice clasice au fost Francois Quesnay (1694-1774), Adam Smith (1723-1790), David Ricardo (1772-1823), Tomas Malthus (1776-1834), J. B. Say (1767-1832), J. Stuart Mill (1806-1873).

2. Esenţa şi trăsaturile principale ale doctrinei liberalismului economic clasic Concepţia. Gândirea economică liberalistă s-a afirmat în lupta cu mercantilismul, doctrină care, cum se ştie, subordona interesul personal interesului naţional şi justifica amestecul statului în economie. Spre deosebire de mercantilişti, promotorii liberalismului economic clasic sunt adepţi ai individualismului, nonintervenţionismului şi ai ordinii naturale. Ei afirmă că ordinea naturală, care se stabileşte în mod spontan, este valabilă nu numai pentru fenomenele mecanice şi biologice, ci şi pentru cele economice. Autorii clasici descoperă şi studiază legile care reglementează viaţa economică, care, în opinia lor sunt veşnice şi universale. Temelia unei economii bazate pe respectarea ordinii naturale, spun ei, poate fi numai proprietatea privată, care constituie nu numai o condiţie, ci şi o garanţie a eficienţei economice. Cât priveşte statul, acestuia, după părerea clasicilor, îi revine rolul de elaborare şi de asigurare a funcţionării cadrului juridic, sau cum se spune adeseori, rolul de «paznic de noapte». Cu alte cuvinte, statul are drept datorie de bază de a apăra proprietatea, liniştea politică, ordinea socială şi, fireşte, interesele naţionale. Întrucât, consideră autorii clasici, cele mai eficiente şi corecte decizii ce vizează activitatea economică le pot lua numai agenţii economici. Singura formă de organizare a vieţii economice trebuie să fie libera concurenţă. Ea este o condiţie absolut necesară pentru menţinerea ordinii naturale. 33

În centrul acestei doctrine se află «Homo economicus», un individ cu multă iniţiativă, avid de bani şi putere, împins de imbolduri egoiste şi care are un comportament bine calculat. „Homo economicus” se conduce în activitatea sa de principiul hedonist, principiu potrivit căruia individul tinde să obţină maximum de avantaj cu un minimum de efort. Problematica. In centrul preocupărilor autorilor clasici se află sfera de producţie şi munca. Rolul muncii este considerat a fi hotărâtor în sporirea avuţiei. Ca urmare, cadrul de investigaţie a clasicilor cuprinde: legea valorilor, diviziunea muncii, preţurile, capitalul, salariul, profitul, renta, echilibrul economic, comerţul exterior. Metoda. Spre deosebire de predecesorii lor (filozofii antici, canoniştii medievali şi mercantiliştii), autorii clasici nu mai pun accentul pe metoda descriptivă. Ei folosesc metoda analitică, recurgând la cercetarea temeinică a faptelor, a vieţii economice reale, utilizând pe larg «limbajul cifrelor». Metoda abstracţiilor ştiinţifice, pe care o acceptă, le permite să se detaşeze de elementele mai puţin importante, să treacă de aparenţe, ajungând la esenţă, la miezul evenimentelor, să depisteze principalele tendinţe în dezvoltarea economiei. Teoria valorii bazate pe muncă. Poate cea mai complicată problemă în ştiinţa economică rămâne a fi problema substanţei şi mărimii preţurilor, adică problema valorii. De felul cum se dă răspuns la întrebarea „Ce se află la temelia valorii şi a preţurilor?” depinde înţelegerea procesului de repartiţie a venitului naţional, însăşi a mecanismului de funcţionare a economie de piiaţă. Încă Aristotel şi Xenofon au remarcat faptul că schimbul presupune o egalitate valorică între mărfurile ce se schimbă. Întrucât după valoarea lor de întrebuinţare acestea sunt foarte diferite, schimbul presupune existenţa unui element comun. Care-i acest element? În Antichitate şi în evul mediu, ştiinţa n-a fost în stare să dea un răspuns cât de cât concludent la această întrebare. Autorii liberalismului economic clasic au ajuns la conluzia că la baza egalităţii mărfurilor, care se schimbă, se află munca. Această teorie, denumită ulterior „teoria valoare-muncă”, în stare embrională o găsim deja în lucrările englezului W.Petty şi 34

francezului F.Quesnay. Dar Petty considera greişit că munca creează valoare numai în minerit, pe când Francois Quesnay - numai în agricultură. A.Smith şi D.Ricardo au dovedit că izvorul, substanţa valorii mărfurilor în toate ramurile o constituie munca. În această ordine de idei A.Smith scria: „...numai munca este etalonul adevărat şi definitiv, după care valoarea tuturor mărfurilor poate fi, întotdeauna şi oriunde, apreciată şi comparată. Ea indică preţul lor real; banii nu sunt decât preţul lor nominal”. În ce priveşte mărimea valorii, apoi aceasta este determinată de cantitatea de muncă materializată în marfa respectivă. «În toate timpurile şi în toate locurile,afirmă părintele economiei politice,- este scump ceea ce se obţine cu greutate, sau costă multă muncă pentru a o dobândi şi ieftin ceea ce se obţine uşor, sau cu foarte puţină muncă». Bănuind că cititorul n-a înţeles totuşi cum şi din ce cauză se schimbă mărimea valorii mărfii, peste câteva pagini Smith revine la această problemă: «Dacă, de exemplu, la un popor de vânători e nevoie în mod obişnuit de o muncă de două ori mai mare pentru a ucide un castor decât pentru a vâna o căprioară, un castor se va sehimba, fireşte, cu două căprioare sau va valora cât două din acestea. E natural ca ceea ce de obicei este produsul unei munci de două zile sau de două ore să valoreze de două ori cât ceea ce reprezintă produsul unei munci de o zi sau de o oră». Aşa este, dar clasicii nu numai că au analizat natura şi mărimea valorii mărfii, fondând astfel teoria obiectivă a valorii, numită teoria valoare-muncă. Ei au aşezat această teorie la temelia edificiului lor teoretic. Repartizarea veniturilor. Una din trăsăturile principale ale doctrinei liberalismului economic clasic constă în analiza fenomenelor economice prin prisma împărţirii societăţii în trei clase, şi anume, în muncitori, capitalişti şi proprietari funciari. Repartizarea veniturilor în societate, susţineau autorii clasici, se înfăptuieşte în conformitate cu apartenenţa la una din aceste clase. Statutul de „clasă” era, la rândul său, determinat de către raportul faţă de factorii de producţie - munca, capitalul, pământul. Corespunzător, cu apartenenţa la o clasă sau alta, principalele venituri sunt: salariul, profitul şi renta funciară.

35

Din toate cele trei venituri, salariul este singurul venit bazat pe muncă. El reprezintă doar o parte din valoarea creată de muncitori în procesul de producţie şi se stabileşte la nivelul minimului mijloacelor de subzistenţă. In această ordine de idei, A.Smith scria: «Un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa, iar salariul trebuie să fie cel puţin suficient pentru a se întreţine. Salariul trebuie să fie în majoritatea cazurilor, chiar ceva mai mare decât atât, altfel ar fi imposibil pentru muncitori să întemeieze şi să ţină o familie, iar cursul vieţii, al unor asemenea muncitori, n-ar putea dura mai mult de o generaţie». Repartizarea veniturilor se înfăptuieşte în condiţiile unor conflicte între clase, care au interese economice diferite. Dar aceste conflicte nu sunt antagoniste. Mai cu seamă că conflictul principal, potrivit clasicilor, are loc între proprietarii de capital şi proprietarii funciari, şi nu între muncitori şi capitalişti, cum vor afirma mai târziu socialiştii. Profitul este considerat drept principala forţâ motrică a dezvoltării economice. De regulă, mărimea lui este proporţională cu mărimea capitalului. Sursa lui, ca de altfel şi a rentei, o constituie munca muncitorului. Banii. Autorii clasici susţin că banti sunt o marfă specială, desprinsă din lumea celorlalte mărfuri, în procesul dezvoltării schimbului. Întrucât la originea avuţiei naţiunii se află munca, nu comerţul, banii în aşa caz, spun clasicii, nu influenţează nemijlocit dezvoltarea economică. J.S.Mill era chiar de părere că «nu-i nimic mai puţin important ca banii». Astfel rolul banilor se reducea la asigurarea jocului liber al cererii şi ofertei, la rolul unui instrument neutru şi pasiv. În această ordine de idei A.Smith scria: «Banii de aur şi argint aflaţi în circulaţie într-o ţară pot fi foarte bine comparaţi cu o şosea care, deşi serveşte circulaţia şi transportul la târg a tuturor grânelor şi nutreţului dintr-o ţară, totuşi ea însăşi nu produce nici măcar o singură claie de cereale sau de fân». În asemenea condiţii, ce sens are acumularea lor? Odată câştigaţi, ei urmeazâ a fi investiţi în producţie. Şi încă un moment. Moneda, potrivit convingerilor clasicilor, trebuie să fie stabilă. Acest lucru poate fi realizat numai cu ajutorul unui sistem bazat pe banii de

36

aur şi argint. De notat că aplicarea acestei idei în viaţă avea să asigure o stabilitate monetară îndelungată şi deosebită de favorabilă pentru dezvoltarea economică. Teoria schimbului internaţional. Până la apariţia doctrinei liberalismului economic clasic, relaţiile economice între ţări erau foarte anevoioase. În anul 1776 A.Smith constata cu ironie că pe atunci «era mult mai uşor să faci comerţ cu China decât între cele două maluri ale Mării Mânecii». Mercantiliştii justificau necesitatea menţinerii balanţei comerciale favorabile şi a unei politici protecţioniste prin teoria schimburilor sterile. In opinia lor, această teorie se reduce la faptul că dacă o parte câştigă, cealaltă neapărat trebuie să piardă. Autorii clasici au fondat teoria liberului schimb, potrivit căreia schimbul între două ţări este reciproc avantajos. lar echilibrul dintre import şi export se stabileşte de la sine, în mod automat, fără vreun amestec al statului în acest proces. Un dezechilibru de lungă durată al balanţei comerciale era socotit imposibil. Argumentând necesitatea diviziunii internaţionale a muncii, autorii clasici au lansat succesiv, trei teorii ale schimbului internaţional, şi anume: teoria avantajelor absolute, prin A.Smith; teoria avantajelor relative, prin D.Ricardo; teoria specializării în dependenţă de cererea externă, elaborată de către J.S.Mill.

3. Fiziocraţii. Prima doctrină a liberalismului clasic. Fr. Quesnay Şcoala fiziocrată. Atunci când vorbim de fiziocraţi suntem obligaţi să folosim în repetate rânduri cuvântul «primii». Într-adevăr, fiziocraţii au fost primii care îşi ziceau economişti. Ei au fondat prima şcoală a liberalismului economic, tot ei, primii, au supus unei critici vehemente ideile mercantiliste, au demonstrat că izvorul avuţiei este producţia materială şi nu sfera comerţului, au lansat în circuitul ştiinţific un şir de concepte, cum ar fi: ideea ordinii naturale, legile economice obiective, produsul net, clasele sociale, etc. Cuvântul «fiziocraţie» înseamnă «puterea naturii» sau «ordinea naturală». Cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii fiziocrate sînt: Francois Quesnay, marchizul de Mirabeau, tatăl celebrului orator, Dupont de Nemours, abatele Badeau. Un adept de seamă al ideilor fiziocrate (considerat de unii specialişti, pentru ideile sale originale, 37

drept un „disident” al şcolii fiziocrate) a fost A.Turgot (1727-1781), ministru de finanţe în vremea lui Ludovic al XVI-lea. Subliniind aportul deosebit al fiziocraţilor la dezvoltarea ştiinţei economice, Virgil Madgearu propunea chiar ca data naşterii ştiinţei economice să fie considerat anul 1758 (când a apărut opera lui Quesnay «Tabloul Economic») şi 1766 (anul apariţiei lucrării lui Turgot „Reflecţiuni asupra formării şi distri-buirii bogăţiilor”). Frangois Quesnay (1694-1774), fondatorul şi principalul teoretician al şcolii fiziocrate s-a născut în familia unui ţăran francez. La vârsta de 11 ani, din întîmplare, a învăţat să citească. Apoi, pornit pe calea studiilor, devine medic, însuşind de minune metoda universală folosită pe atunci pentru tratarea mai că a tuturor bolilor flebotomia, adică alegerea unei vine pentru lăsare de sânge. În anul 1730, nebănuind măcar în care domeniu al ştiinţei va deveni celebru, Quesnay publică un studiu asupra vaselor sangvine, dând dovadă totodată de măiestrie în flebotonie, scoaterea dinţilor şi asistarea la naştere. Graţie acestor calităţi, este invitat la Curtea Regală, unde devine medic personal al Marchizei de Pompadour, apoi şi al regelui. Paradoxal, dar omul care avea să între în istorie ca unul dintre cei mai mari economişti ai tuturor timpurilor, începu să fie preocupat de problemele economice, când ajunse la onorabila vârstă de 60 de ani. Greu de spus care motive 1-au determinat să se apuce de economia politică. Oricum, aflându-se în relaţii amicale cu cei mai de seamă filosofi ai timpului, pe care-i avea adeseori oaspeţi în apartamentul său de la Curte, trecu de la medicină la economie prin intermediul filosofiei, detaliu necesar pentru a-i înţelege mai uşor ideile. Opera de căpetenie a lui Fr. Quesnay este «Tabloul Economic» (1758). Primatul agriculturii. Produsul net. La temelia sistemului economic al fiziocraţilor se află teoria produsului net. Criticând teza mercantiliştilor precum că izvorul sporirii avuţiei unei naţiuni este comerţul exterior, fiziocraţii afirmă că acest izvor trebuie căutat în agricultură, care, potrivit convingerilor lor, este singurul domeniu de activitate unde se creează un surplus de bunuri materiale, numit de ei produs net. Acest excedent era conceput de fiziocraţi ca o diferenţă între producţia obţinută şi cheltuielile efectuate. Un bob de grâu, semănat în pământ aduce toamna o 38

mulţime de boabe. Acelaşi lucru are loc şi în cazul creşterii animalelor. În industrie şi în comerţ, însă, un asemenea produs suplimentar, zic ei, nu se creează, de aceea aceste ramuri sunt sterile. Această rătăcire a adepţilor primei şcoli de economişti pornea de la convingerea că produsul net nu este un rezultat al muncii, ci un dar al naturii. Fiziocraţii considerau greşitdrept productivă numai munca ce creează produsul net, adică numai munca agricolă. Toate celelalte munci sunt neproductive, deoarece, de exemplu, muncitorul din industrie nu sporeşte valoarea produsului, ci doar îi modifică forma. Concepţia „Laisser faire”. Una din tezele teoretice de bazâ ale fiziocraţilor, preluată şi dezvoltată apoi de clasici, este cea a neamestecului statului ÎJI economie, teză exprimată adeseori prin lozinoa: «Laisser faire, laisser passer, le monde va de lui-meme» (nu vă amestecaţi, lăsaţi lumea să-şi urmeze calea ei firească). Cu alte cuvinte, în activitatea lor economică, indivizii trebuie să fie lăsaţi să procedeze aşa cum consideră ei de cuviinţă, fără a fi strâmtoraţi de către stat. Statul procedează greşit când îi tutelează pe producători, când îi ajută, le permite ceva, iar altceva le interzice. Căci libertatea economică este un drept legitim, un drept natural al omului, drept care i-a fost oferit de către Părintele ceresc. Legile economice. Mercantiliştii aveau o părere subiectivă, voluntaristă despre dezvoltarea economică. Spre deosebire de ei, fiziocraţii erau teişti, credeau în existenţa lui Dumnezeu. Anume „Tatăl nostru care este în ceruri” a stabilit ordinea naturală şi legile ce guvernează şi activitatea economică. Aceste legi, eterne şi universale, reglementează toate aspectele vieţii economice. Întrucât ordinea naturală şi legile ei au fost stabilite de voiiiţa divină, oamenii sunt obligaţi să le cunoască şi să-şi organizeze activitatea în deplină concordanţă cu cerinţele lor. De aceste legi trebuie să ţină cont până şi regii. Divizarea societăţii în clase. Fiziocraţii au fost primii care au analizat fenomenele economice în termeni de clase sociale. F.Quesnay afirmă că aceste clase sunt: a) clasa producătorilor (agricultorii), care, prin munca lor, scot din pământ venitul global, o parte însuşind-o ca recompensă a muncii depuse, cealaltă parte 39

(produsul net) cedând-o proprietarilor funciari; b) clasa proprietarilor, din care fac parte regii, nobilii şi toţi acei care sub o formă sau alta dispun de produsul net; c) clasa sterilă, în care sunt incluşi toţi ceilalţi cetăţeni, adică meseriaşii, negustorii, medicii, profesorii, oamenii profesiilor libere, etc. Sterilă nu înseamnă şi inutilă. Această clasă este sterilă întrucât nu participă la crearea produsului net. Teoria capitalului. Fr.Quesnay a fost savantul care a introdus în teoria economică, noţiunea de capital, ca bogăţie acumulată înainte de începerea producţiei. Spre deosebire de mercantilişti, care identificau capitalul cu banii, el arată că nu banii ca atare, ci acele mijloace de producţie care sunt procurate pe bani constituie capitalul. (De notat că fiziocraţii nu folosesc cuvântul «capital», care va fi introdus în circuitul ştiinţific abia de către A.Smith. În locul lui ei utilizează cuvântul „avansuri”. Quesnay a fost primul care a divizat capitalul folosit în agricultură în două categorii: a) avansurile iniţiale (astăzi i se zice capital fix) - cheltuielile pentru construcţii, animale, utilaje, şi b) avansurile anuale (capitalul circulant) - cheltuielile pentru procurarea seminţelor, pentru plata muncii etc. „Tabloul economic”. Aportul cel mai însemnat al fiziocraţilor la dezvoltarea teoriei economice constă în analiza circuitului economic, efectuată pentru prima oară de Quesnay în «Tabloul economic», Victor de Mirabeau (tatăl celebrului orator) avea să afirme că «Tabloul» prezintă una din cele mai mari descoperiri ale geniului uman alături de invenţia scrisului şi a banilor. Medic de profesie, Fr.Quesnay vede o asemănare între circulaţia sângelui şi activitatea economică, rolul inimii revenindu-i, fireşte, agriculturii. Iar «sângele» economiei este «produsul net», care se mişcă sub formă de zigzag. În «Tablou» găsim expuse toate componentele sistemului economic fiziocratic: produsul net, capi-talul (avansurile), clasele sociale. Cum se vede din schema de la p. 36, «Tabloul» e împărţit în trei coloane. Coloana centrală este rezervată proprietarilor funciari, suveranului şi celor care încasează dijma, cea din stânga - producătorilor, cea din dreapta - clasei sterile. «Tabloul» reprezintă totalitatea cheltuielilor şi a veniturilor unui an de zile.

40

Se presupune că la începutul anului clasa productivă dispune de întreaga sumă a venitului naţionai egală cu 5 miliarde. Această sumă va fi utilizată în felul următor: 2 m pentru continuarea procesului de producţie, alte 2 m pentru plata arendei proprietarilor şi 1 m pentru procurarea de produse manufacturiere de la clasa sterilă. Clasa proprietarilor va cheltui cele 2 m ce constituie veniturile ei (produsul net) pentru a procura produse alimentare (săgeata „a”) şi produse manufacturiere (săgeata „b”). Clasa sterilă, care dispune de 2 m va cheltui această sumă pentru procurarea de materii prime de la agricultori (săgeata „c”) în valoare de 1 m şi produse alimentare în aceeaşi mărime de 1 m (săgeata „d”). Ca rezultat al circulaţiei mărfurilor şi a banilor de la o clasă la alta la sfârşitul anului se restabileşte situaţia de la începutul anului respectiv. Anul următor procesul de producţie poate să reînceapă în aceleaşi proporţii. Formula tabloului economic Avansurile anuale ale clasei productive 5m Sume care servesc la plata venitului şi a dobânzii pentru avansurile iniţiale

Cheltuirea avansurilor anuale total

22m 1m

Venitul proprietarilor 2m

Avansurile clasei sterile 1m 1m

1m 1m

2m

1m

total 2m din care jumătate este reţinută de această clasă pentru avansurile anului următor

5m

41

42

Concluzii referitor la doctrina fiziocrată 1) Fiziocraţii au fondat prima şcoală economică în sensul actual al cuvântului şi au elaborat o teorie obiectivă şi ştiinţifică. Ei au reorientat cercetările economice din domeniul circulaţiei mărfurilor în cel al producţiei, indicând direcţia în care trebuie căutat adevăratul izvor al avuţiei unei ţări. 2) Ei au inventat teoria, termenul şi politica «laisser faire» care şi astăzi rămâne la fel de actuală ca şi două secole în urmă. 3) Fiziocraţii au fost primii care au analizat fenomenele economice în mişcare, elaborând şi un prim model al circuitului economic. 4) Dar, indiferent de uriaşele lor merite în dezvoltarea teoriei economice, ei au lansat o seamă de idei care s-au dovedit a fi greşite. Astfel, este inconsistentă teza precum că industria şi comerţul ar fi domenii de activitate sterile, în care nu s-ar crea nici un fel de produs net. 5) Nu este justă nici afirmaţia lor despre caracterul perpetuu şi universal al legilor economice, ceea ce ar echivala cu ignorararea istoriei şi, în general, a oricărei evoluţii. 6) Fiziocraţii nu au dreptate nici atunci cînd tratează comerţul exterior prin prisma teoriei lui Aristotel privind sterilitatea schimbului, ceea ce-i înclină să afirme că balanţa comercială favorabilă nu înseamnă altceva decât faptul că o ţară exportă mai mult decât importă, fapt care duce la sărăcirea ei.

4. Adam Smith – fondatorul doctrinei liberalismului economic clasic Adam Smith. Viaţa şi opera. În anul 1810, când împăratul francezilor se afla în culmea gloriei sale, un autor german scria: «Mai există un monarh la fel de influent ca şi Napoleon. Acesta-i Adam Smith». Viitorul «monarh» al imperiului ideilor economice» s-a născut în 1723 într-un mic port din Scoţia, în familia unui comisar al vămilor. I-a fost hărăzită o copilărie grea. (Ne amintim aici de cuvintele lui E. Hemingway care la întrebarea, care-i condiţia principală pentru a deveni un mare scriitor răspunse scurt: „o copilărie 43

nefericită»). Ei bine, Smith a avut parte anume de o asemenea copilărie. Vine pe lume trei luni mai târziu după moartea tatălui său. Abia împlinise trei ani, când este furat de o bandă de ţigani nomazi, din captivitatea căreia scapă ca prin minune. Ocoleşte femeile şi visează să devină preot. La Universităţile din Glasgow şi Oxford studiază teologia, filosofia şi literatura. După terminarea învăţăturii devine profesor de etică, apoi de filosofie morală la Universitatea din Glasgow. Lucrează un timp şi ca profesor de literatură. În anul 1759 publică o lucrare ce se înscrie în albia preocupărilor sale de până atunci - «Teoria sentimentelor morale». Şi abia acum, după ce îşi făcuse o reputaţie de filosof în întreaga Anglie, renunţă la catedra universitară şi se dedică în întregime studierii problemelor economice. În anii 1764-1766, în calitate de preparator şi companion al tânărului Duce de Buccleuch, întreprinde o călătorie în Franţa, unde face cunoştinţă cu fiziocraţii Quesnay şi Turgot, precum şi cu marii filosofi ai timpului, Helvetius, Rousseau, Holbach, D'Alembert. Se consideră că anume în Franţa şi-a elaborat planul lucrării ce-1 va face celebru. În anul 1776 Adam Smith publică opera sa principală, întitulată «Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei», considerată drept Biblie a liberalismului economic. Aceasta este lucrarea cu care economia politică devine o ştiinţă de sine stătătoare, cu un obiect de studiu bine conturat. La circa două secole după apariţia acestei opere, economistul american George Soule avea să scrie: «Judecând după rezultate, se poate spune că «Avuţia naţiunilor» este, probabil, cartea cea mai importantă, care a fost scrisă vreodată». Sintetizând cele mai de seamă realizări ale predecesorilor săi (fapt ce i-a dat temeiul lui J.Schumpeter să afirme chiar că «Avuţia naţiunilor» nu conţine nici o idee veritabilă nouă»), Adam Smith creează un nou sistem teoretic, analizează în ansamblu toate fenomenele economiei de piaţă, structura şi mecanismul ei de funcţionare. «Avuţia naţiunilor», numită şi „Biblia economiştilor” este o operă compusă din cinci cărţi. În prima carte autorul expune teoria diviziunii muncii, şi face analiza valorii şi a formelor concrete ale plusprodusului, care sunt profitul şi renta. Cartea a doua este întitulată „Despre natura, acumularea şi întrebuinţarea capitalului”. Anume 44

în primele două cărţi A.Smith prezintă esenţa teoriei sale economice. Celelalte trei volume constituie o concretizare a acestei teorii, modul de maniofestare a ei în diferite domenii de activitate. Aceste volume poartă în temei un caracter istoric şi sunt intitulate: cartea a III-a - «Despre creşterea în mod diferit a belşugului la diferite naţiuni» ; cartea a IV-a - «Despre sistemele de economie politică»; cartea a V-a «Despre venitul suveranului, sau al statului». Adam Smith, părintele economiei politice, părăseşte această lume în anul 1790, ca şi tatăl său, în funcţia de comisar al vămilor din Scoţia. Concepţia cu privire la bogăţie şi factorii creşterii ei. Cum reiese şi din denumirea operei sale principale, A.Smith îşi propune chiar din capul locului să cerceteze natura şi izvorul bogăţiei, precum şi factorii care contribuie la sporirea ei. În cazul dat etse vorba despre sporirea avuţiei naţiunii, şi nu a avuţiei indivizilor. Despre ultima vom discuta cu altă ocazie. După cum se ştie, potrivit opiniei mercantiliştilor, forma ideală a avuţiei o constituie banii (respectiv metalele preţioase, din care sunt confecţionaţi), iar izvorul ei este circulaţia mărfurilor, îndeosebi comerţul exterior. Fiziocraţii la rândul lor susţineau că avuţia constă atât în bani, cât şi în produsele utile vieţii şi că ea creşte doar în agricultură. Ei bine, autorul «Avuţiei naţiunilor» censideră concepţia mercantiliştilor absolut greşită, iar pe cea a fiziocraţilor - unilaterală. El afirmă că bogăţia unei naţiuni se compune din totalitatea bunurilor necesare vieţii, pe care naţiunea le posedă la momentul dat, iar izvorul ei este munca. „Munca anuală a oricărei naţiuni, scrie Smith, constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului, pe care le consumă anual, fie în produsul imediat al acestei munci, fie în ceea ce cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Aceasta este concepţia lui Smith cu privire la natura şi izvorul bogăţiei naţiunilor. Care însă sunt factorii sporirii bogăţiei? La această intrebare celebrul scoţian răspunde: a) Creşterea productivităţii muncii în rezulktatul aprofundării diviziunii sociale a muncii, adică a specializării producătorilor; b) Raportul dintre

45

numărul lucrătorilor din sfera productivă şi cei care sunt întrebuinţaţi în munci neproductive. Despre influenţa diviziunii muncii asupra creşterii bogăţiei. vom vorbi peste câteva pagini. Aici vom analiza cel de al doilea factor important, ce contribuie la sporirea avuţiei. Mai întâi de toate care muncă este productivă şi care neproductivă? „Productivă, spune Smith, este munca lucrătorului din industrie şi agricultură, deoarece-i plătită din capital şi aduce un spor de valoare peste cheltuielile de producţie”. Restul - munca funcţionarilor de stat, a medicilor, savanţilor, pedagogilor etc.- este neproductivă, şi, prin urmare, în opinia autorului, ei sunt întreţinuţi din producţia creată de cei care îndepliriesc o muncă productivă. În aşa fel, cu cât este mai mare ponderea muncitorilor productivi, cu atât sunt mai mari posibilităţile de creştere a bogăţiei naţiunii. Interesul personal şi principiul «mâinii invizibile». A.Smith este adeptul «ordinii economice naturale», dar, spre deosebire de fiziocraţi, el nu acordă o prea mare importanţă legilor economice obiective, plasând în prim-plan conceptul de «homo economicus», care mânat de interesul său personal, egoist şi îngust, este ghidat de o «mână invizibilă», mâna lui Dumnezeu. Prin însăşi voinţa divină, economia de piaţă se autoreglează, asigură echilibrul economic şi face posibilă armonizarea intereselor individuale egoiste şi a interesului general al societăţii. Potrivit lui Smith, motorul activităţii economice, este interesul personal, care îl şi impune pe om să muncească şi să-şi sporească avuţia. (Notăm aici în treacăt că întrebat odată, care este cea mai plăcută ocupaţie a omului, filosoful grec Biant răspunse scurt: «îmbogăţirea»). Pentru Smith individul constituia cel mai mic element activ al vieţii economice, izvor nesecat de iniţiativă ce-şi desfăşoară activitatea în conformitate cu principiul hedonistic, potrivit căruia omul caută să obţină maximum de avantaj cu un minimum de efort. Întrucât orice individ este liber în activitatea sa economică, această împrejurare nu se poate oare solda cu o totală anarhie în producţie? În nici un caz, răspunde Smith. Fiindcă individul, urmărind scopul obţinerii unui câştig cât mai mare, este ghidat de «o mână invizibilă», care asigură concordarea interesului personal cu cel 46

social. Oricum, zice Smith, egoistul lucrează în ultima instanţă în folosul societăţii. Mai mult. Urmărind scopul său pur personal, individul contribuie la satisfacerea interesului social într-o măsură mai mare, decât în cazul când şi-ar pune din timp o asemenea sarcină. Fiindcâ, scrie savantul scoţian, „Urmărindu-şi interesul propriu, el adesea promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când intenţionează să-l promoveze. N-am văzut un bine prea mare făcut publicului de către cei care pretind a face comerţ pentru binele acestuia...» Întrucât «mâna invizibilă», prin mecanismul pieţei reglează nivelul preţurilor, alocă resursele, distribuie factorii de producţie şi asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, intervenţia statului în economie devine inutilă. Mai mult, efectul «mâinii invizibile» este mai binefăcător, mai pozitiv decât orice amestec al statului în activitatea economică. Libera concurenţă, deplina libertate a agenţilor economici – iată forma cea mai perfectă, sau cel puţin optimală, de organizare a vieţii economice, şi nicidecum intervenţinismul. Dar, adept înflăcărat al ordinii naturale şi al liberului schimb la toate nivelurile (micro, macro şi mondo-economic), Smith, spre deosebire de alţi liberali clasici, admite, în cazul când interesul personal vine în dezacord principial cu interesul social, o uşoară intervenţie a Statului în economie. Intuind încă pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea tendinţa de monopolizare, savantul englez subliniază faptul că chiar şi atunci când se adună la vreo petrecere oarecare, pentru a se veseli, capitaliştii nu se pot despărţi până nu pun la cale vreun complot îndreptat contra binelui comun, sau vreun acord secret cu privire la ridicarea preţurilor. De aceea, şi acest lucru este important, însuşi părintele liberalismului economic îndeamnă statul să intervină „uşor” în apărarea concurenţei, să fixeze rata maximală a dobânzii, să introducă monopolul său asupra unor domenii de activitate economică. Diviziunea muncii. Atunci când vorbeşte despre cei mai importanţi factori de creştere a bogăţiei, A.Smith numeşte în primul rând diviziunea muncii, subliniind că: „Colosalul progres realizat în dezvoltarea forţei productive a muncii şi o parte însemnată a iscusinţei, măiestriei şi agerimii, cu care ea este organizată şi aplicată, au fost probabil, rezultatul diviziunii muncii”. Smith ilustrează efectele specializării 47

producătorrlor prin următorul exemplu: Zece lucrători, acţionând izolat, îndeplinind fiecare toate operaţiile, confecţionau câte 20 de articole pe zi. Împărţind însă între ei funcţiile şi specializându-se, au început să producă zilnic, fiecare câte 4800 bolduri. Astfel, diviziunea muncii a asigurat în cazul dat, o sporire a productivităţii ei de 240 de ori. Un asemenea „miracol” a devenit posibil fiindcâ, spune Smith, diviziunea muncii asigură creşterea «iscusinţei, măiestriei şi agerimii» fiecărui lucrător, cât şi economisirea timpului pierdut prin trecerea de la o operaţie la alta, când fiecare muncitor lucra izolat. Dar, şi aceasta este principalul, - simplificând operaţiile, diviziunea muncii face posibilă inventarea şi aplicarea maşinilor. Numai în măsura în care munca manuală se descompune în operaţii elementare devine realizabilă industrializarea ţării. Depănând mai departe „ghemul” interdependenţei fenomenelor economice, A.Smith ajunge la concluzia câ producătorii se pot specializa doar în măsura în care este dezvoltată piaţa, deoarece numai în aşa caz ei vor reuşi să schimbe rezultatele muncii lor pe mărfurile de care au nevoie. În acelaşi timp diviziunea muncii stimulează crearea unor cantităţi tot mai însemnate de mărfuri, care trebuie realizate cât mai repede. Concluzia - piaţa este condiţia primordială a progresului tehnic, temelia oricărui progres. Diviziunea muncii are loc atât în industrie, cât şi în agricultură, dar în agricultură acest proces este mult mai anevoios, adeseori imposibil. Din această cauză naţiunile îşi pot manifesta superioritatea doar în industrie. Acesta a fost motivul principal pentru care Smith a susţinut cu atâta înflăcărare orientarea Angliei pe calea dezvoltăril industriale.

5. T.Malthus şi teoria populaţiei Liberalii pesimişti şi liberalii optimişti. Adam Smith a trasat pentru ştiinţa economică direcţia cercetărilor economice, problematica, sfera de investigaţie şi instrumentele de analiză. Dar, aşa perfectă cum era, doctrina lui a fost completată şi aprofundată de o mulţime de simpatizanţi şi succesori, în temei din Anglia şi Franţa 48

timp de aproape un secol. Pornind de la acelaşi fond de idei, succesorii săi s-au divizat în două şcoli diferite, şi anume în liberalii britanici pesimişti – avându-i drept cei mai de vază reprezentanţi pe D.Ricardo şi T.Malthus, şi în liberalii francezi optimişti cu J.B.Say, în primul rând, şi Bastiat. Fireşte, pesimismul englezilor şi optimismul francezilor, în cazul dat, pornesc nu de la anumite trăsături ale caracterului lor naţional, nici de la condiţiile geografice. Pesimismul liberalilor britanici era condiţionat în mare măsură de faptul că ei au trăit şi activat în perioada afirmării capitalismului liberei concurenţe, a primei revoluţii industriale, când prinsese a se manifesta din plin un şir de trăsături negative ale maşinismului,cum ar fi şomajul, crizele economice, adâncirea diferenţierii sociale, creşterea mizeriei şi sărăciei muncitorilor. Thomas R. Malthus. Viaţa şi opera. Născut la 1766 în familia unui moşier englez, îşi face studiile în şcoli dintre cele mai prestigioase, între care şi la Universitatea din Cambridge. După terminarea învăţăturii se stabileşte la ţară slujind ca preot. Mai apoi, paralel, va activa şi în calitate de profesor de istorie şi economie politică la un colegiu. Fire retrasă, înclinată spre adânci meditaţii, era pesimist nu numai din cauza confruntării sale cu mizeria şi cu o sumedenie de probleme economice, care după părerea lui, nu puteau fi rezolvate pozitiv, ci şi fiindcă era convins că lumea este foarte prost creată, întrucât de cele mai multe ori acţiunile izvorâte din cele mai nobile intenţii, se soldau cu cele mai rele consecinţe. În activitatea sa ştiinţifică T.Malthus a plecat atât de la opera lui A.Smith cât şi de la faptul că în calitatea sa de preot cunoştea mai bine ca oricare suferintele şi mizeria în care trăiau masele largi ale populaţiei. În 1798 publică un «Eseu asupra principiului populaţiei», care completat şi reeditat de nenumărate ori, aveau să-1 facă celebru. Deşi sfera de investigaţii a lui Malthus este limitată, aportul său la dezvoltarea ştiinţei economice, prin «legea populaţiei» parţial prin «legea randamentelor descrescânde» şi «teoria rentei», este enorm. Această împrejurare 1-a determinat pe economistul american c ontemporan George Soule să afirme că „Oricât de mare ar fi influenţa lui Adam Smith asupra dezvoltării ştiinţei economice, influenţa lui Th.R.Malthus n-a fost mai mică». 49

Marx îl ura pe Malthus, învinuindu-1 nu numai de plagiat, ci şi de faptul că a propovăduit idei antiumane, reacţionare. («Pe Malthus îl caracterizează adânca josnicie a gândirii, josnicie care nu şi-o poate permite decât un popă, care vede în mizeria oamenilor pedeapsa pentru păcatul originar...», va scrie Marx mai târziu). În acelaşi timp, Keynes îl va glorifica, considerându-1 drept unul din părinţii săi spirituali. Şi iată, între aceste două extreme, nimeni nu va fi indiferent faţă de opera lui Malthus. Într-adevăr, cine poate rămâne imparţial, citind următoarele afirmaţii ale preotului-economist englez: „Un om care se naşte într-o lume deja ocupată, dacă familia sa nu poate să-1 hrănească, sau dacă societatea nu poate utiliza munca lui, nu are nici un drept de a pretinde la o anumită porţie de hrană. Prin urmare, el este realmente de prisos pe pământ. La marele banchet al naturii nu există loc pentru el. Natura îl condamnă să plece, şi nu întârzie de a executa chiar ea acest verdict”. Malthus s-a stins din viaţă în 1834. Legea populaţiei. A.Smith era convins că sporirea avuţiei naţiunii aduce îmbogăţire pentru unii şi bunăstare pentru toată lumea. Malthus însă avea o altă părere. El considera că acest proces este însoţit de o îmbogăţire a unora şi de o creştere excesivă a populaţiei, a sărăciei şi mizeriei, pentru majoritatea. Preotul britanic n-a fost unicul autor preocupat de problemele demografice. Ele fuseseră abordate deja de către americanul B.Franklin şi francezul V.de Mirabeau. Ultimul susţinea chiar că, «dacă oamenii au mijloace nelimitate de existenţă, ei se înmulţesc ca şoarecii în hambar». Spre deosebire de ei, Malthus a elaborat o întreagă teorie a creşterii populaţiei şi a pus în faţa economiei politice o nouă problemă - cea a raportului dintre numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, de care dispune economia. Cel puţin la început, Malthus a fost preocupat doar de aspectul social-economic al problemei. Începând cu anul 1562 Anglia dispunea de un sistem de asistenţă socială pentru nevoiaşi, finanţat printr-un impozit special, numit taxa pentru săraci. În urma revoluţiei industriale numărul şomerilor şi nevoiaşilor sporise considerabil. Acest fapt puse la ordinea zilei o chestiune delicată: trebuie în cazul dat ca societatea 50

să acorde în continuare ajutor şomerilor şi celor săraci? Malthus răspunse la această întrebare printr-o teorie, care se reducea în temei, la o simplă constatare ce conţinea un răspuns negativ: în lipsa unor anumite obstacole, capacitatea biologică de reproducere a omului urmează o progresie geometrică, adică numărul oamenilor are tendinţa de a creşte în proporţie de 1,2,4, 8,16,32,64,128... Mijloacele de subzistenţă cresc şi ele, dar numai în progresie aritmetică: 1,2,3,4,5,6,7,8... Făcuse şi unele calcule: într-un sfert de secol numărul oamenilor se dublează. În două secole însă populaţia va creşte de 356 ori, pe când mijloacele de existenţă - doar de 9. Ce-i de făcut? Cum poate fi lichidată această disproporţie? Cum poate fi stăvilită mizeria păturilor de jos ale populaţiei? Căutând răspuns la aceste întrebări, Malthus studiază posibilitatea sporirii mijloacelor de existenţă prin prisma teoriei diviziunii muncii, dar conchide că ea nu poate fi aplicată şi la agricultură, unde acţionează legea randamentelor descrescânde, potrivit căreia creşterea cantităţii de capital şi muncă nu este însoţită de o sporire corespunzătoare a producţiei. Deoarece mijloacele de existenţă, şi în primul rând producţia agricolă nu poate fi mărită după dorinţă, nu mai rămâne decât o singură soluţie: limitarea pe diferite căi a numărului populaţiei. Pornind de la concluzia că populaţia se reglează în mod automat, în dependenţă de sporul mijloacelor de existenţă, savantul, luând-o înaintea preotului, condamnă orice politică de asistenţă socială pentru nevoiaşi, întrucât «poporul trebuie considerat a fi el însuşi cauza principală a mizeriei sale». Apoi propune instituirea diferitelor obstacole în calea creşterii populaţiei, cum ar fi: propagarea prudenţei în relaţiile între sexe, stimularea căsătoriilor la o vârstă înaintată, (el personal se căsătoreşte abia la vârsta de 38 de ani, ceea ce nu i-a încurcat să devină tatăl a 6 fete). Rămâne totuşi convins că foametea pare să fie ultimul şi cel mai eficace instrument al naturii. Eficace sunt considerate: războaiele, epidemiile, calamităţile naturale etc. Vorbind despre însemnătatea acestei teorii, economistul din Iaşi, M.Todosia scrie că „disproporţia dintre creşterea populaţiei şi a mijloacelor de subzistenţă, generatoare de mizerie, constituie piatra unghiulară a întregii gândiri clasice cu 51

privire la economia politică. Ea a oferit materialul de bază pentru teoria salariului de subzistenţă şi a pregătit terenul pentru analiza ricardiană a rentei întemeiate pe raritatea pământului”. Legea randamentelor descrescânde. Malthus argumentează disproporţia dintre creşterea populaţiei şi a mijloacelor de subzistenţă prin aşa-numita «lege a randamentelor descrescânde», lege care avea să devină unul din principalele instrumente de analiză economică, utilizat de reprezentanţii şcolii clasice. Esenţa acestei legi (la drept vorbind e mai mult o ipoteză, decât o lege), ilustrate de Malthus cu exemple din agricultură, constă în faptul că dublarea muncii şi a capitalului pe aceeaşi suprafaţă de pământ nu va fi însoţită de o dublare a producţiei. Această lege va fi mai apoi folosită de către succesorii preotului-economist şi la analiza activităţii întreprinderilor industriale. Legea populaţiei şi contemporaneitatea. Teoria lui Malthus, sinistră cum este, n-a fost, din fericire, confirmată de viaţă. Nu este cunoscut nici un caz de creştere a populaţiei în progresie geometrică pentru o perioadă îndelungată. Totuşi această teorie reflectă o tendinţă obiectivă în evoluţia numerică a populaţiei. Căci, după cum constată pe bună dreptate economistul francez Alain Samuelson, «În afirmaţia sa de bază Malthus nu face decât să reamintească incontestabila imposibilitate a creşterii infinite a populaţiei». În Europa «legea populaţiei» nu s-a adeverit şi din cauza epidemiilor, nenumăratelor războaie, precum şi a reducerii ritmurilor de creştere a populaţiei. În Germania, de exemplu, în perioada postbelică rata natalităţii e atât de scăzută, încât, dacă se va menţine această tendinţă, peste trei secole s-ar putea să dispară cu totul naţiunea germană. În acelaşi timp, însă, într-un şir de ţări în curs de dezvoltare, inclusiv India şi China, populaţia creşte mai repede (cu mai mult de 3% anual) decât mijloacele de subzistenţă (mai puţin de 3%). Problema e atât de gravă, încât în anul 1984 Indira Ghandi a fost nevoită să introducă castrarea bărbaţilor care aveau mai mult de 4 copii în familie. (S-a gândit ea oare şi la Malthus?)

52

6. Opera economică a lui David Ricardo D. Ricardo (1772—1823). Viaţa şi opera. Cel mai celebru economist liberal după A.Smith, s-a născut la Londra în anul 1772, într-o familie de evrei spanioli, strămutaţi cu traiul în Anglia. Autodidact, Ricardo vine în economia politică din viaţa practică (se spune că ar fi luat cunoştinţă de „Avuţia naţiunilor” abia la vârsta de 27 de ani, şi atunci, absolut întâmplător). Oricum, de la vârsta de 13 ani se avântă împreună cu tatăl său în afaceri la Bursa de valori din Londra. Dar, căsătorindu-se la 21 de ani, contrar voinţei părinteşti, cu o creştină, rămâne fără nici un sprijin material. Atunci se dedă de unul singur speculaţiilor de la Bursă, ca până la urmă să adune o avere uriaşă. La 42 de ani, devenit multimilionar, se retrage din lumea afacerilor, mutându-se cu traiul la ţară, unde se consacră în întregime activităţii ştiinţifice, în temei problemellor financiare. În anul 1817 David Ricardo publică lucrarea «Despre principiile economiei politice şi impunerii», care avea să-1 plaseze în rândul celor mai mari economişti ai lumii. Deşi conţine o mulţime de idei generale, opera lui este foarte complicată. Sismondi, prietenul lui apropiat, scrie că autorul însuşi i-ar fi mărturisit că pe atunci în Anglia nu erau mai mult de 24 de persoane care i-ar fi înţeles «Principiile». Întradevăr, opera lui Ricardo, scrisă pe alocuri cu neglijenţă, poartă un caracter foarte abstract, fapt care i-a şi determinat pe cunoscuţii economişti francezi Ch.Gide şi Ch.Rist să scrie că el ar fi fost un „scriitor foarte mediocru, care a rătăcit ştiinţa pe căile fără ieşire ale abstracţiei”. K.Marx, însă, era de o cu totul altă părere, considerând că Ricardo ar fi desăvârşit sistemul de economie politică liberală, constituind prin opera sa momentul de vârf al ştiinţei economice burgheze. Oricum, opera lui Ricardo a fost unul din principalele izvoare de inspiraţie a fondatorului doctrinei marxiste. Teoria valorii. Dacă A.Smith pune în capul „Avuţiei naţiunilor” diviziunea muncii, Ricardo debutează în «Principiile» sale cu capitolul „Despre valoare”, imprimând astfel de la bun început operei sale un caracter strict teoretic, abstract, ştiinţific. 53

Dezvoltând teoria valoare-muncă, autorul britanic o pune la temelia doctrinei sale economice. «Nu cunosc, scrie el, nici un alt criteriu pentru a stabili dacă un lucru este scump sau ieftin, decât sacrificiul de muncă făcut pentru a-1 obţine... Nimic din ce are valoare nu poate fi produs fără muncă». Ricardo descoperă interdependenţa cauzală dintre progresul tehnic, productivitatea muncii şi mărimea valorii: «Orice perfecţionare a maşinilor... economiseşte muncă... şi modifică valoarea». Totodată el a fundamentat ideea potrivit căreia mărimea valorii mărfii este determinată nu de condiţiile individuale de producţie, ei de cele sociale, considerate a fi cele mai nefavorabile care fac posibilă continuarea producţiei. Până la Ricardo erau adeseori confundate valoarea cu bogăţia. Arătând deosebirile între aceste două categorii, el scrie că valoarea este un produs al muncii şi numai al ei, pe când bogăţia este rezultatul conlucrării omului cu natura şi cu mijloacele de care se serveşte. Repartiţia veniturilor. A.Smith (ca de altfel şi mercantiliştii şi fiziocraţii) a pus accentul în lucrarea sa pe analiza izvoarelor de îmbogăţire a naţiunii. Ricardo însă plasează în centrul doctrinei sale problema repartiţiei valorii şi avuţiei şi legile care guvernează acest domeniu. Deoarece repartiţia contribuie nemijlocit la creşterea sau micşorarea avuţiei, ea urmează să constituie, potrivit lui Ricardo, obiectul de studiu al economiei politice. Nu întâmplător, în opera sa „Despre principiile economiei politice şi impunerii”, după primul capitol „Despre valoare” urmează capitolele „Despre rentă”, „Despre salarii”, „Despre profit”. Repartiţia valorii se efectuează în dependenţă de apartenenţa oamenilor la una din cele trei clase, în care e divizată societatea, sub formă de salariu, rentă şi profit. D.Ricardo studiază în mod special corelaţia dintre aceste forine de venituri, precum şi legile care guvernează mărimea lor. Salariul, potrivit opiniei savantului britanic, este fixat la nivelul minimului necesar pentru existenţa muncitorului şi a familiei sale şi depinde în mare măsură de preţul alimentelor şi al bunurilor de primă necesitate. De ce anume alimentelor? Fiindcă în timp ce preţul mărfurilor industriale, ca urmare a diviziunii muncii şi a

54

folosirii unor maşini mai productive, are tendinţa de scădere, preţul la producţia agricolă (din cauza creşterii rentei) are tendinţa de creştere. Profitul este venitul ce-i rămâne capitalistului după ce din valoarea creată s-a scăzut renta şi salariul. O dată cu creşterea profitului, devine posibilă înnoirea şi modernizarea producţiei, pe când scăderea lui poate reţine procesul dezvoltării, întrucât condiţioneazâ micşorarea capacităţilor de producţie şi duce la diminuarea ocupării forţei de muncă. Ricardo susţine că mărimea profitului se află într-o dependenţă inversă faţă de mărimea salariului. «În proporţia în care salariile cresc vor scădea profiturile»,- scrie Ricardo. Întrucât preţurile la produsele alimentare tind să crească, iar o dată cu ele şi salariul, rata profitului tinde să scadă întruna, ceea ce este cum s-a spus, una din cauzele pesimismului economistului englez. Teoria rentei. Cum se ştie, renta este un venit pe care îl obţine posesorul unui factor de producţie disponibil în cantităţi limitate şi al cărei ofertă este rigidă. Ea este plătită pentru utilizarea temporară a factorilor de producţie deosebiţi, cu însuşiri speciale. Cu alte cuvinte, renta constituie un venit obţinut ca rezultat al posedării unuia din factorii de producţie, inclusiv munca şi capitalul şi nu doar numai a resurselor naturale. Formele de rentă sunt multiple: renta minieră, renta în construcţii, renta consumatorului, renta vânzătorului, renta de raritate, renta de abilitate sau de îndemânare, etc. Oricum, iniţial primele forme de rentă, care au fost analizate de economişti, au fost renta funciară şi renta minieră. Este semnificativ faptul că Ricardo începe examinarea formelor veniturilor cu analiza rentei. În acest domeniu contribuţia lui se consideră a fi una din cele mai importante. Fiziocraţii, precum şi Malthus, considerau că renta este un dar al naturii, confundând-o totodată cu profitul şi dobânda. A.Smith face un pas înainte, arătând din capul locului că există o deosebire principială între profit şi renta funciară. Analizând această categorie de pe poziţiile teoriei valoare-muncă, el ajunge la concluzia că renta constituie o parte din produsul creat de muncitor, care este însuşită de către proprietarul funciar. Deci renta, asemeni profitului, are acelaşi izvor - munca. Smith ajunge, de asemenea, la concluzia că «renta intră în alcătuirea preţului mărfii

55

altfel decât salariul şi profitul. Salariul şi profitul mai mare sau mai mic, sunt cauzele preţului, mare sau mic, pe când renta, mare sau mică, este efectul acestui preţ. D.Ricardo respinge categoric teza (împărtăşită nu numai de fiziocraţi, ci, parţial, şi de Smith) potrivit căreia renta ar fi un dar al naturii, precum şi ideea lui Smith că renta ar fi una din cauzele preţurilor ridicate ale produselor agricole. Definind renta funciară drept «acea parte din produsul pământului care se plăteşte landlordului pentru folosinţa forţelor originare şi indestructibile ale solului», Ricardo analizează cauzele, condiţiile, mecanismul formării, precum şi influenţa ei asupra destinelor capitalismului, în general. Renta funciară, spune el, este o parte din produsul creat de muncitor, un excedent de venit peste profitul normal, un profit suplimentar. Ea este generată de nivelul ridicat al preţului la principalele produse agricole şi nu, cum susţinea A.Smith, invers. D.Ricardo demonstrează că apariţia rentei este o consecinţă a acaparării pământului în proprietatea privată, a faptului că suprafeţele de pământ, mai cu seamă cele mai fertile, sunt limitate. Or, o dată cu creşterea numărului populaţiei, oamenii sunt nevoiţi să cultive pământ de o calitate inferioară sau situat mai departe de pieţele de desfacere. Întrucât însă preţurile la producţia agricolă se stabilesc la nivelul cheltuielilor pe pământurile cele mai puţin fertile (altfel n-ar fi convenabilă prelucrarea lor), pe pământurile cu o productivitate mai înaltă se obţine un surplus de profit, peste profitul normal numit renta diferenţială. (De notat că Ricardo neagă existenţa rentei absolute). Dar renta se obţine şi de pe pământurile mai puţin fertile. Aceasta se întâmplă din cauza caracterului limitat al pământului şi a monopolului asupra lui, precum şi a proprietăţii private asupra pământului. Deşi proprietar funciar şi el, Ricardo reuşeşte să se ridice în preocupările sale ştiinţifice deasupra intereselor personale, declarând că renta constituie un tribut plătit de societate proprietarilor funciari. El propune că pământul şi resursele naturale în general să fie naţionalizate, pentru ca renta să treacă din mâinile proprietarilor de pământ în mâinile societăţii. De menţionat că pesimismul lui Ricardo ca savant cu privire la perspectiva capitalismului în mare măsură era condiţionat anume de problema rentei funciare. 56

Întemeindu-şi teoria pe legea populaţiei lui Malthus, Ricardo judecă în felul următor: pământul este limitat, pe când necesitatea în produse alimentare, o dată cu sporirea populaţiei creşte întruna, condiţionând creşterea preţurilor la produsele agricole şi, prin urmare, a rentei funciare. Fireşte, dacă o dată cu ridicarea preţurilor la mijloacele de existenţă se vor mări corespunzâtor şi salariile, atunci va scădea rata profitului. Acest fapt va reduce posibilităţile dezvoltării, oricărui progres în genere, deoarece profitul este forţa motrică a dezvoltării, este mobilul întreprinzătorului în activitatea sa economică. («Profitul obţinut din agricultură, ca şi cel din industrie, este micşorat,scrie Ricardo,- printr-o urcare a preţului produselor agricole, dacă aceasta din urmă este însoţită de o urcare a salariilor»). Nimic bun nu se aşteaptă nici de pe urma creşterii profitului pentru a mări şansele de acumulare a capitalului şi de creştere economică. Fiindcă în acest caz salariile reale vor rămâne joase, muncitorii vor trăi în mizerie, revoltându-se întruna. Teoria costurilor comparative, numită adeseori şi teoria (sau chiar legea) avantajului relativ, constituie una din principalele contribuţii ale lui David Ricardo la dezvoltarea ştiinţei economice. Această teorie a fost pusă la temelia politicii liberului schimb, adică a circulaţiei libere a mărfurilor dintr-o ţară în alta, fără nici un fel de bariere vamale. Adam Smith lansase la timpul său aşa numita teorie a costurilor absolute, potrivit căreia fiecare ţară urmează sâ se specializeze în confecţionarea acelor produse, pentru care dispune de costuri absolute mai mici, în comparaţie cu alte ţări. „Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine, - scrie A. Smith, - decât

le-

am putea produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte a produsului activităţii noastre utiliza-te într-un mod în care putem trage oarecare folos”. Întrucât teoria lui Smith nu poate răspunde la întrebarea „Cum se vor specializa ţările, dacă unele din ele au avntaje în toate domeniile, iar altele nici într-un domeniu”, D.Ricardo formulează o altă teorie. Toate ţările lumii, indiferent de nivelul dezvoltării lor, se pot specializa într-un domeniu sau altul. În cazul dat decisiv este noţiunea de „relativ”, deoarece, cum spune Ricardo, fiecare ţară se poate specializa în producerea şi exportul acelor mărfuri pe care le fabrică cu cheltuieli (costuri) relativ 57

mai mici şi va importa mărfurile pe care le produce cu cheltuieli relativ mai mari. Astfel, criteriul care se află la temelia diviziunii internaţionale a muncii este nivelul productivităţii muncii. Această productivitate relativă diferă de la ţară la ţară, de la produs la produs, şi impune ţările lumii să se specializeze într-un domeniu sau altul. Pentru a ilustra justeţea teoriei sale Ricardo recurge la un exemplu devenit celebru. Două ţări, spune el, Anglia şi Portugalia, sunt capabile să producă aceleaşi mărfuri - vin şi stofă, dar cu costuri diferite, pe care economistul britanic le măsoară nu în unităţi monetare, ci în ore-muncă. Astfel, pentru a confecţiona aceeaşi cantitate de stofă Anglia are nevoie, ca timp, de un an de muncă a 100 de oameni, pe când Portugalia - a 90. În cazul vinului, aceeaşi cantitate de sticle va fi produsă în Anglia de 120 oameni, pe când în Portugalia doar de - 80. Din acest exemplu se vede că Portugalia are o productivitate mai mare atât în producerea stofei cât şi s vinului. Potrivit teoriei avantajelor absolute a lui Smith, aceste două ţări, în cazul dat, nu se pot specializa între ele, întrucât Portugalia îi convine să producă ambele mărfuri. Aşa este, dar superioritatea Portugaliei la fabricarea vinului este totuşi relativ mai mare decât la confecţionarea stofei. Cât priveşte Anglia, ea are o productivitate relativ mai înaltă în producerea stofei. Astfel productivitatea vinificatorilor britanici constituie (80/120) 66 la sută din productivitatea confraţilor lor din Portugalia. Cât priveşte stofa, raportul este de (90/100) 90 la sută. Deci Portugalia deţine un avantaj comparativ pentru producerea vinului, iar Anglia - pentru confecţionarea stofei. Specializându-se în ramurile în care ele deţin acest avantaj relativ vor avea de câştigat ambele ţări. În Portugalia, muncitorii care în trecut produceau 1 unitate de vin şi 1 de stofă, acum vor produce (1+90/80) 2,125 unităţi de vin. În Anglia câştigul va fi şi mai important, confecţionându-se 2,2 unităţi de stofă (120/100) 1,2+1=2,2. Astfel, dacă până la specializarea ţărilor se produceau 2 unităţi de stofă şi 2 de vin, acum se va produce 2,2 unităţi de stofă şi 2,125 unităţi de vin.

7. Ideile liberalilor optimişti francezi. J.B.Say

58

Optimismul liberalilor francezi este condiţionat nu atât de temperamentul naţional, cât mai ales de faptul că în Franţa revoluţia industrială demarase ceva mai târziu ca în Anglia, astfel încât nu se manifestaseră încă din plin contradicţiile şi urmările negative ce i erau proprii - crizele, şomajul, mizeria muncitorilor. «Optimiştii» susţineau că aceste fenomene sunt neînsemnate şi trecătoare, că sistemul capitalist are viitor, că problemele economice ce apar pe parcurs, se rezolvă de la sine, iar un dezechilibru economic general este imposibil. Jean Baptiste Say (1767—1832). Viaţa şi opera. J.B.Say a fost cel mai de seamă reprezentant al liberalilor optimişti. Descendent dintr-o familie de negustori, el însuşi deveni un mare fabricant, precum şi primul profesor de economie politică din Franţa. A fost un talentat sistematizator şi popularizator al ideilor lui Smith, îmbogăţind totodată ştiinţa economică cu un şir de concepte noi, cum ar fi cea a factorilor de producţie, a întreprinzătorului, a pieţii, a consumului. El considera că la procesul de creare a valorii participă nu numai munca, ci şi natura şi capitaîul. Cele mai importante lucrări ale sale sunt «Tratat de economie politică» (1803) şi «Curs complet de economie politică» (1829). Prima carte compusă din trei compartimente - producţia, circulaţia şi consumul, avea să furnizeze pentru un secol întreg structura manualelor de economie politică. Legea debuşeelor, sau legea Say. Popularizând teoria lui Smith, Say a analizat totodată un fenomen mai puţin studiat de autorii clasici, şi anume: problema realizării mărfurilor, ajungând la concluzia că în condiţiile economiei de piaţă crizele generale de supraproducţie sunt imposibile. Pot avea loc doar anumite dezechilibre parţiale şi temporare. Argumentele sunt simple: când un individ oarecare produce o marfă, el o face cu scopul de a obţine în locul ei o altă marfă. Astfel, conchide Say, «oferta îşi creează propria sa cerere». Tot ce se produce se şi realizează, căci lărgirea producţiei condiţionează o extindere corespunzătoare a pieţii şi a cererii. Deoarce oferta şi cererea totală a mărfurilor sunt egale între ele, pot fi posibile doar unele nepotriviri parţiale şi întâmplătoare, cauzate de recolte proaste, de apariţia unor produse noi, necunoscute pe piaţă, etc. Dar toate aceste nepotriviri sunt trecătoare şi se rezolvă de la sine, în mod automat. 59

Schema circuitului economic potrivit legii lui Say Veniturile

Întreprinderile

Menajele Cheltuieli pentru consum Cheltuieli pentru investiţii

Schema este simplă: întreprinderile produc mărfuri şi distribuie integral veniturile menajelor (salariul, profitul, dobânda). Menajele, la rândul lor, cumpără bunuri de consum, restul veniturilor economisite, de asemenea, sunt cheltuite în întregime, dar sub formă de investiţii. Şi dacă toate veniturile trecând de la întreprinderi la menaje sunt cheltuite integral, atunci circuitul nu se întrerupe şi crizele sunt imposibile. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea economistul englez J.S.Mill avea să formuleze «legea Say» în următorii termeni: «Mijloacele de plată pentru mărfuri sunt mărfurile însăşi. Produsele pe care le posedă cineva alcătuiesc mijloacele cu care plăteşte pentru produsele altora. Toţi vânzătorii sunt în mod inevitabil, şi în adevăratul înţeles al cuvântului, şi cumpărătorii. Dacă am putea să dublăm brusc capacitatea de producţie a ţării, am dubla oferta de mărfuri pe toate pieţele; dar în aceeaşi clipă am dubla şi capacitatea de cumpărare. Toată lumea şi-ar dubla atât cererea cât şi oferta; toată lumea ar avea posibilitate să cumpere de două ori mai multe şi tot de atâtea ori ar avea de oferit în schimb». Deşi «legea Say», ca argument al armoniei economice, al circuitului neîntrerupt, în fine, al ordinii naturale, n-avea să se adeverească întru totul, ei i s-a acordat o 60

atenţie deosebită atât din partea liberalilor clasici, cât şi a neoliberaliîor contemporani. Intreprinzătorul — principalul agent economic. Say a fost savantul care a introdus în teoria economică conceptul de «întreprinzător». Economistul francez consideră că întreprinzătorul este pivotul întregului mecanism economic, deosebinduse de ceilalţi agenţi economici prin faptul că anume el este organizatorul producţiei. El procură factorii de producţie, îi combină în scopul obţinerii produselor pe care apoi le vinde pe piaţă şi obţine un profit. De notat că în fazele iniţiale de dezvoltare a capitalismului, întreprinzătorul se identifică cu capitalistul (adică cu proprietarul capitalului). Mai târziu va avea loc o separare a acestor două funcţii. Say a elaborat şi teoria factorilor de producţie. Potrivit acestei teorii, reluată şi îmbogăţită de mai mulţi economişti, pământul (natura) este temelia venitului obţinut sub formă de rentă, munca - salariului, iar capitalul - profitului. Totodată el consideră că profitul este o formă de salariu, pe care întreprinzătorul o obţine pentru munca sa de organizare şi gestionare a afacerilor.

8. J.S.Mill: sinteza sau ultimul cuvânt al economiei politice clasice Curentele pesimist şi optiniist au fost «împăcate» prin opera lui J.S.Mill, căruia i-a revenit misiunea să apere şi să dezvolte conceptele liberalismului clasic în condiţiile creşterii influenţei ideilor socialiste şi a criticii ascuţite făcute regimului capitalist de pe mai multe poziţii. Viaţa dovedea că modelul economic al autoreilor clasici se cere a fi reformat. Autorului englez i-a şi revenit această misiune – să reformeze liberalismul economic clasic din interior. John Stuart Mill (1806-1873).Viaţa şi opera. Născut la Londra în familia unui vestit economist englez, bun prieten cu D.Ricardo, J.S.Mill a avut o pregătire profesională inegalabilă în trecut. La 13 ani ascultă acasă, de unul singur, cursul integral de economie politică, predat special pentru dânsul de tatăl său. Tot la aceeaşi vârstă începe a studia operele lui Smith, Ricardo şi Malthus. La 14 ani pleacă la Paris, unde trăieşte un timp în casa lui J.B.Say. Începe să publice de la vârsta de 15 ani. În 61

1848 lese de sub tipar opera sa fundamentală intitulată «Principii de economie politică». Una din circumstanţele care au determinat caracterul sistemului economic al lui J.S.Mill ca teoretician şi ca membru al Parlamentului englez, este ieşirea clasei muncitoare pe avanscena luptei politice, cererea ei de a se proceda la o repartizare mai echitabilă a veniturilor. Anume acest fapt a condiţionat evoluţia concepţiei autorului britanic, mai cu seamă în materie de politică economică, în direcţia reformismului, a socialismului liberal. Deşi, în ceea ce-i esenţial, avea să rămână mereu în cadrul doctrinei liberalismului clasic. Mai mult. Anume prin opera lui se înregistrează o înflorire a şcolii clasice. O dublă sinteză. Cum se ştie, toate doctrinele economice anterioare apărau interesele anumitor pături sociale. J.S.Mill, însă, a căutat să-şi plaseze cercetările la intersecţia diferitelor interese, promovând o linie de mijloc, găsind un compromis acceptabil între doctrina clasică şi aspiraţiile sociale ale muncitorilor. Confuntat cu dilema „eficienţa economică – echitatea socială”, caută o cale de mijloc, căutând să facă parte şi muncitorilor şi capitaliştilor. Totodată, el a încercat să-i împace, din punct de vedere teoretic, pe liberalii pesimişti cu liberalii optimişti. În intenţia sa de a-i împăca pe toţi, J.S.Mill procedează la o anumită revizuire a unor concepte liberale, adaptându-le la noile realităţi. Totodată face tentativa de a transforma ştiinţa economică într-un instrument efectiv de îmbunătăţire permanentă a vieţii sociale. Era un apărător înfocat al individualismului şi al liberei concurenţe, fiind convins că „peste tot unde lipseşte concurenţa, se impune monopolul, iar monopolul sub toate formele sale este o încrucişare a rutinei şi a proastei gospodăriri în detrimentul muncii”. Susţinea că libera concurenţă, eliminându-i pe cei slabi şi promovându-i pe cei puternici, este un factor însemnat al progresului. Totodată J.Mill nu împărtăşeşte însă pesimismul lui Malthus şi Ricardo cu privire la crizele economice, şomaj şi sărăcie, considerând că ele pot fi uşor înlăturate printr-o intervenţie a statului în economie. Revizuind teza «laisser-faire», el continuă să meargă pe muchie de cuţit precizînd că această intervenţie urmează a fi neînsemnată şi examinată în fiecare caz aparte. 62

Legile economice. Toţi liberalii clasici sunt partizani ai conoepţiei ordinii naturale. Şi autorul englez susţine că procesele economice sunt reglementate de anumite legi naturale, obiective. Spre deosebire de ei, însă, Mill face o distincţie principială între legile producţiei şi legile repartiţiei. Da, într-adevăr, spune el, producţia este supusă unor legi universale, veşnice şi neschimbătoare. Repartiţia este însă în întregime o afacere a «instituţiilor umane», poate fi influenţată de voinţa oamenilor, deoarece este reglementată de nişte legi istorice mai relative, mai efemere. În aşa fel, Mill trasează o punte teoretică necesară efectuării anumitor reforme sociale. Anume el şi este considerat drept fondatorul reformismului. Concluzii Aporturi. Despre merite am tot vorbit până acum, ne vom limita deci la o succintă recapitulare a acestora: 1. Clasicii au fost primii care au elaborat un sistem desăvârşit de teorie economică, având ca bază principiile individualismului, non-intervenţionismului, şi a ordinii naturale. 2. Autorii clasici au mutat obiectul de studiu al treoriei economice în sfera productivă, în care, în opinia lor are loc procesul de sporire a avuţiei naţiunilor. 3. În viziunea autorilor clasici «a guverna cât mai bine înseamnă a guverna cât mai puţin». În virtutea acestui fapt, în cadrul doctrinei lor, politica economică ocupă un loc de cea mai mică importanţă. Întemeindu-şi concluziile pe analiza realităţii, ei au transformat economia politică într-o ştiinţă ce studiază legile obiective ale dezvoltării economice. 4. În centrul doctrinei liberalismului clasic se află «homo economicus», care activează urmărind scopuri egoiste, dar care, în virtutea acţiunii unei «mâini invizibile», contribuie în ultimă instanţă la satisfacerea interesului general. 5. Autorii clasici au dezvoltat multilateral teoria valoare-muncă, au glorificat munca, rolul căreia în sporirea avuţiei popoarelor este considerat a fi decisiv. 6. Adam Smith şi David Ricardo, precum şi succesorii lor au îmbogăţit ştiinţa despre economie cu un şir de concepte noi, cum ar fi: teoriile profitului, rentei, 63

salariului, preţurilor, factorilor de producţie, echilibrului economic general, schimburilor economice internaţionale. 7. Clasicii au fondat teoria economiei de piaţă, întemeiată pe libera concurenţă, pe jocul liber al preţurilor şi automaticitatea proceselor economice. Prin aportul lor, economia politică devine o ştiinţă autonomă în adevăratul înţeles al cuvântului. „Ştiinţă, - scrie economistul din Iaşi Vasile C.Nechita, - în sensul că, de aici înainte, dispune de: a) obiect propriu de investigare; b) metodă proprie de cercetare şi de expunere a rezultatelor cercetării; c) sistem propriu de categorii şi legi economice”. 8. În fine, trebuie subliniat faptul că modelul economiei de piaţă analizat şi propus apoi de autorii clasici, a creat condiţii favorabile pentru o dezvoltare economică fără precedent, stimulând creşterea substanţială a volumului producţiei, a calităţii mărfurilor create, a nivelului de trai. Neajunsuri. 1.Cusurul principal al doctrinei liberalismului clasic constă în faptul că în centrul ei s-a pomenit nu omul cu necesităţile lui concrete, ci piaţa. Întrucât în modelul clasic scopul oricărei activităţi economice este obţinerea profitului, întreprinzătorului îi este absolut indiferent ce să producâ - carne sau tunuri, bomboane sau stupefiante. În aşa fel producţia s-a pomenit orientată nu spre consumator, ci spre cel care are bani. 2. Clasicii au împins până la extrem ideea libertăţilor economice, ceea ce s-a soldat în practică cu fortificarea celui puternic, ruinarea celui slab şi o diferenţiere de avere nemaipomenită. Ca rezultat, societatea s-a pomenit împinsă într-o perioadă îndelungată de adânci tulburări sociale şi politice. 3. Autorii clasici au încercat să elibereze viaţa economică de orice influenţe de ordin politic, moral, religios. În realitate însă, cei care au ocupat poziţiile-cheie în economie (energici, întreprinzători, dar şi vicleni, duri, avari) şi-au supus treptat aparatul de stat, ideologia, ştiinţa, modificându-le adeseori după chipul şi asemănarea lor. 4. Unele teorii ale liberalilor clasici s-au dovedit a fi greşite, ca, de exemplu, cele despre imposibilitatea crizelor economice, a utilizării complete a braţelor de muncă, a echilibrului economic ce se stabileşte, chipurile, în mod automat.

64

5. Teoria valorii bazate pe muncă, pusă la temelia mai multor doctrine economice, a jucat un rol important în dezvoltarea ştiinţei despre economie. Cu toate acestea, ea consideră, în mod greşit, drept substanţă a preţului numai munca, ignorând contribuţia altor factori, cum ar fi natura, capitalul, cererea şi oferta, utilitatea, gusturile, raritatea. Scoţând în evidenţă unele consecinţe nefaste ale acestei teorii, economistul român Paul Bran scrie: „Ricardo... întronează, fără drept de apel, munca drept singura creatoare de valoare. De aici înainte, omul va avea o justificare pentru a sfida Natura. Dar nu numai natura va avea de suferit; chiar activitatea umanâ, aflată mai departe de locul în care se desfăşoară munca fizică, va fi exclusă din mecanismul obţinerii valorii. Capitalul, sub forma mijloacelor fixe şi a obiectelor muncii, va avea un rol pasiv în obţinerea valorii şi nici un rol în obţinerea valorii suplimentare”. 6. Legea debuşeelor ce presupune existenţa unui echilibru automat între cerere şi ofertă şi, deci, imposibilitatea crizelor economice este valabilă doar pentru economia de troc. În condiţiile unei economii monetare banii însă nu sunt un simplu intermediar tehnic, cum presupune Say. Banii îndeplinesc un şir de funcţii, inclusiv cea de acumulare, astfel încât nu toţi banii economisiţi sunt neapărat cheltuiţi sub formă de investiţii. Ei îşi au viaţa lor aparte, independentă, creând astfel o ruptură în circuitul optimistului liberal francez. Şi atunci «legea debuşeelor» nu mai este valabilă. 7. În fine, unele teorii ale clasicilor nu aveau nici pe departe pretinsul caracter obiectiv şi universal, fiind valabile doar pentru ţârile cele mai dezvoltate. Cu acest prilej renumitul economist român M.Manoilescu avea să scrie: „Economia naţională clasică a voalat adevărul asupra comerţului internaţional. Patria acestei ştiinţe, Anglia, avea interesul să convingă toate popoarele lumii că atunci când cumpărăm produse industriale englezeşti, în loc de a le fabrica singuri, realizăm o «afacere bună». Din nenorocire, această afacere bună este una, alta - rea. Deaceea Anglia a avut grija permanentă să-şi plaseze ştiinţa ei economică (subliniem «a ei») o dată cu mărfurile sale. În fiecare ladă cu marfă englezească se îngrijeau ca să ambaleze şi câte o bucăţică din evanghelia economică a lui Adam Smith”.

65

În ce măsură anume s-a dovedit greşită teoria clasicilor cu privire la liberul schimb şi specializarea ţărilor lumii aveau să ne spună nu englezii, ci nemţii, prin doctrina naţionalsimului economic.

Capitolul V DOCTRINA NAŢIONALISMULUI ECONOMIC 1. Reacţii sociale şi naţionale faţă de liberalismul

economic clasic Ideile liberalilor clasici au favorizat o dezvoltare economică fără precedent. Prin încurajarea interesului personal şi a goanei după profit, autorii clasici au creat condiţii aproape ideale pentru stimularea creşterii producţiei, cât şi a îmbunătăţirii calităţii mărfurilor fabricate. Dar, democraţia economică, apărată cu atâta ardoare de clasici, s-a dovedit a avea un şir întreg de lacune şi deficienţe, dând naştere unui alt şir întreg de contradicţii importante. Astfel, economia s-a pomenit impusă adeseori în starea de anarhie, de crize adânci şi distrugătoare. Totodată, prin elogierea individualismului şi a nonintervenţionismului, clasicii justificau teoretic o situatie favorabilă celui puternic, transformând îmbogăţhea într-un scop în sine, iar economia într-o forţâ dominantă în societate. Se adâncea diferenţierea între producători, fapt ce a stârnit nemulţămiri legitime din partea majorităţii populaţiei, redusă adeseori la simple unelte de muncă. Deşi o atare realitate nu rezultă nemijlocit din ideile economice ale autorilor clasici, doctrina lor a suscitat un şir de reacţii critice dintre cele mai diferite. Reacţia socială veni din partea socialiştilor utopişti, a marxiştilor şi reformiştilor, cea metodologică - din partea şcolii istorice germane. Autorii clasici, în temei englezi şi francezi, apărau principiile liberului schimb şi încercau să dovedească că comerţul internaţional, în orice împrejurări, este avantajos pentru toată lumea. În realitate, însă, viaţa de toate zilele demonstra că întrucât ţările se aflau la niveluri diferite de dezvoltare economică, circulaţia liberă a mărfurilor 66

între ţări, în mod obiectiv, o favoriza în mod special pe Anglia, devenită «atelierul lumii», precum şi pe Franţa. O reacţie din partea ţărilor mai puţin dezvoltate, din partea economiştilor ce apărau interesele acestora era inevitabilă. Şi ea nu s-a lăsat mult aşteptată, găsindu-şi expresie în doctrina naţionalismului economic, zis şi sistemul teoretic al protecţionismului. Din punct de vedere teoretic reacţiile naţionale faţă de liberalismul clasic poartă un caracter partial în sens că erau puse sub semnul întrebării, sau erau considerate greşite doar anumite concepte ale liberalismului economic. Dar, deşi parţială, această reacţie a fost vehementă şi catagorică. Ea avea scopul apărării intereselor economice ale unor state «tinere», cum erau pe atunci, în primul rând, SUA, Germania şi Japonia.

2. Naţionalism şi protecţionism economic: Friedrich List Patria naţionalismului economic se consideră a fi Germania. Acest fenomen se explică printr-un şir întreg de circonstanţe. În primul rând, la mijloc se află anumite deosebiri naţionale între cele mai evoluate popoare din Europa. Astfel, în timp ce englezii înclină mai mult spre individualism, nemţii sunt ceva mai mult predispuşi spre colectivism, dau prioritate intereselor colective şi naţionale. Pe de altă parte, situaţia economică şi politică, în care se află pe la începutul secolului al XIX Germania, în mod obiectiv o „impunea” în braţele ideilor naţionalismului economic. Judecaţi singuri. La începutul secolului al XIX-lea micile stătuleţe germane (peste 360 la număr), deşi unite într-o federaţie politică, rămâneau separate între ele prin tot felul de obstacole vamale. În acelaşi timp, cele mai multe dintre ele aveau frontierele deschise cu restul lumii. Oricum, atunci când în anul 1815, după bătălia de la Waterloo, a fost ridicată blocada continentală, Germania s-a pomenit inundată de produsele manufacturiere engleze, mai ieftine şi mai calitative, iar industria germană - înâbuşitâ de cea engleză. Se impunea anularea restricţiilor vamale între statele germane şi protejarea pieţii interne de invazia mărfurilor străine. Se cerea şi o justificare teoretică a acestei politici, misiune ce i-a revenit lui F.List. 67

Friederich List (1789-1846). Viaţa şi opera. Omul care, potrivit opiniei lui M.Manoilescu, «a fost singurul mare adversar pe care 1-a cunoscut liberalismul economic în veacul al XIX-lea», s-a născut în unul din sutele de stătuleţe în care era pe atunci divizată Germania, în familia unui meseriaş înstărit - proprietarul unei tăbăcării. În anul 1817 tânărul ce avea să fondeze o nouă doctrină economică este numit, prin protecţie, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Tubingen. Doi ani mai târziu, tânărul profesor, patriot înflăcărat şi bun orator, organizează o asociaţie a comercianţilor şi industriaşilor germani, ce avea drept scop lichidarea barierelor vamale între cnezatele germane şi protejarea pieţii unificate de invazia mărfurilor engleze. Dar, paradoxal pe atunci, ideea unificării economice a statelor germane s-a dovedit a fi atât de nepopulară între nemţi, şi chiar dezidentă într-un fel, încât tânărul profesor este nevoit să părsească catedra universitară şi să emigreze în America. Fire activă şi expansionistă, mai avea şi noroc, căci, ajuns în SUA, în timpul unei plimbări se împiedică... cade la pământ... şi descoperă importante zăcăminte de cărbune, devenind în scurt timp destul de bogat. Dar inima lui tânjeşte după Germania, pe care doreşte „s-o scoatâ în lume, să-i asigure viitorul”. Mânat de un sentiment naţional foarte puternic, revine în Europa şi în anul 1841 publică la Paris lucrarea sa principală intitulată «Sistemul naţional de economie politică», compusă din 4 cărţi: istoria, teoria, sistemele economice şi politica economică. Această operă ce avea să-i asigure autorului faima de cel mai de seamă economist german al epocii, este considerată drept un fel de «manifest» contra liberalismului clasic. Concepţia şi metoda. List respinge concepţia «ordinii naturale» cu legile ei unmiversale, veşnice, obiective, cu nonintervenţionismul şi individualismul ei. Autorul german este adept al «ordini pozitiviste», în care statului îi revine un rol însemnat în asigurarea dezvoltării economice. Mai mult, dacă clasicii acordau politicii econonomice o însemnătate minimală, List, din contra, plasează problemele ce ţin de politica economică chiar în centrul doctrinei sale.

68

Fondatorul doctrinei naţionalismului economic consideră că obiectul de studiu al ştiinţei economice trebuie să fie nu individul, nu «homo economicus», ci naţiunea. «Trăsătura caracteristică a sistemului conceput de mine, scrie autorul german, este naţionalitatea. Întreaga mea concepţie este clădită pe ideea de naţionalitate ca verigă între individ şi omenire». El se ridică împotriva cosmopolitismului şcolii clasice, care ignorează particularităţile economiilor naţionale, iar sub pretextul susţinerii dezvoltării comunităţii mondiale, apără în realitate interesele de îmbogăţire ale ţărilor avansate pe contul celor niai puţin dezvoltate. El critică pretenţiile de universalitate a postulatelor teoretice cât şi practice ale autorilor clasici, propunând ca ştiinţa economică să studieze mai întâi de toate particularităţile naţionale ale unei sau altei ţări, şi pe această temelie să propună politicienilor sfaturi concrete şi realiste. List neagă existenţa unor legi economice obiective generale şi universale, valabile pentru toate ţările şi toate epocile. Autorul german afirmă că economia fiecărei ţări se dezvoltă în conformitate cu propriile sale legi, legi care depind de asemenea factori cum ar fi: istoria concretă a poporului respectiv, tradiţiile şi obiceiurile lui, legislaţia în vigoare. Cât priveşte teoria liberului schimb, F.List o consideră a fi în linii mari logică şi chiar justă. Dar, şi asta-i principalul, această teorie nu poate fi aplicată decât la cazul când toţi agenţii economici sunt egalşi în posibilităţi, când toate ţările se află la acelaşi nivel de dezvoltare, cel puţin ţările cu care există relaţii comerciale intense. Or, în condiţiile unei diferenţe însemnate a nivelurilor de dezvoltare între ţări, este o gravă eroare abstractizarea de interesele naţionale şi permiterea dominării unei economii de mărfurile provenite dintr-o ţară mai dezvoltată. Specificul protecţionismului nord-american. Paradoxal, dar adevărat - cele mai prospere naţiuni din zilele noastre - SUA, Germania şi Japonia au promovat pe parcursul a mai multe decenii şi chiar secole politica celui mai dur şi mai categoric protecţionism, apărându-se nu numai practic, ci şi teoretic de concurenţa ţărilor avansate la acea oră. SUA, de exemplu, a aplicat anumite măsuri protecţioniste îndată după obţinerea independenţei (1776), căutând astfel să scape de apăsătoarea şi inegala concurenţă din partea Angliei. 69

Cei mai de seamă economişti americani care au dezvoltat şi aplicat la condiţiile concrete ideile doctrinei naţionalismului economic au fost Alexandr Hamilton (17571864), H.Ch.Carey (1793-1879), iar ceva mai târziu Simon N.Patten (1852-1922). Protecţionismul american, ca şi cel german, are şi el în centrul preocupărilor sale apărarea intereselor economice naţionale şi critica principiului liberului schimb. H.Ch.Carey, de exemplu, era de părerea că idea autorilor englezi cu privire la diviziunea internaţională a muncii avea drept obiectiv, în ultimă instanţă, divizarea ţărilor în ţări agrare şi ţări industriale, monopolizarea producţiei industriale de o singură ţară sau un grup restrâns de ţări. El consideră că teoria liberului schimb nu-i altceva decât un instrument de dominare a lumii de către Marea Britanie. (Vom remarca totuşi, că, spre deosebire de List, Carey admitea în unele cazuri, şi o îmbinare a protecţionismului cu liberul schimb.) Apărând ideile protecţionismului, Carey era în acelaşi timp şi autor al teoriei „armoniei intereselor” economice, adică al unei societăţi productive complexe, în care sunt bine dezvoltate toate ramurile economiei, atât industria cât şi agricultura. Între ţări este necesară o anumită diviziune a muncii, dar această diviziune nu trebuie să aibă ca rezultat polarizarea lor în ţări industriale, agrare, comerciale etc. Considerând că obiectivul fiecărei naţiuni trebuie să fie dezvoltarea armonioasă a economiei, Carey susţinea că statul urmează să promoveze o politică protecţionistă permanentă şi nu doar temporară, cum propunea F.List. Totodată această politică urma să fie aplicată nu numai la produsele industriale, ci şi la produsele agricole, aceasta fiind condiţia-cheie a menţinerii în societate a „armoniei intereselor”. Ideea edificării unei economii complexe este apărată şi în celebra lucrare a lui S.N.Patten întitulată „Bazele economice ale protecţionismului” (1890), în care autorul demonstrează, cu argumente grele, că specializarea unilaterală a economiei, propusă de autorii clasici, sărăceşte ţara.

3. Teoria forţelor productive ale naţiunii

70

În condiţiile când ţările se află la niveluri diferite de dezvoltare economică, este oare posibil ca cele mai înapoiate să se ridice la nivelul celor mai avansate? Desigur, răspunde List. Dar, fireşte, nu prin promovarea politicii liberului schimb, ci pe calea dezvoltării forţelor productive ale naţiunii şi a promovării unei politici protecţioniste. Pentru List, ca de altfel şi pentru Carey, argumentul principal în favoarea protecţionismului constă în faptul că doar protecţionismul creează condiţiile necesare pentru dezvoltarea forţelor de producţie ale fiecărei naţiuni. Care sunt acele forţe, de existenţa cărora depinde, potrivit părerii economistului german, viitorul unei ţări. FForţele productive ale popoarelor, - scrie List, - nu sunt condiţionate numai de hărnicia, spiritul de economie, moralitatea şi inteligenţa indivizilor sau de posesiunea de fonduri naturale sau de capitaluri materiale, ci şi de instituţiile şi legile sociale, politice şi civile, dar mai ales de garanţiile pe care le oferă continuitatea, independen-ţa şi puterea naţionalităţii lor”. În doctrina economică a lui List ideile protecţionismului se împletesc strâns cu ideile naţionalismului economic. Astfel, enumerând forţele productive ale naţiunii, autorul german scoate în relief şi o asemenea forţă, nevăzută adeseori, şi care este unitatea naţională. „Oricât de harnici, de economi, de inventivi, de întreprinzători, de morali şi de inteligenţi ar fi indivizii, scrie părintele naţionalismului economic, fără unitate naţională, fără o diviziune a muncii şi fără cooperarea forţelor productive în cadrul unei naţiuni, naţiunea nu va atinge niciodată un nivel înalt de bunăstare şi putere şi nu-şi va asigura posesiunea durabilă a bunurilor ei spirituale, sociale şi materiale”. (Vom remarca că această idee se împletea la List cu idea superiorităţii naţiunii germane faţă de alte naţiuni, idee exploatată din plin de către ideologii fascismului.) Astfel, prin forţele productive economistul german subînţelege un amestec de elemente eterogene, cum ar fi: resursele naturale, ştiinţa şi tehnica, legislaţia, nivelul de cultură al populaţiei, moravurile, unitatea naţională, etc. La dezvoltarea economică pot contribui şi alţi factori, alte forţe productive. De exemplu, la temelia succeselor economice ale ţărilor Europei Occidentale s-au aflat: religia creştină, monogamia,

71

descoperirea alfabetului, a monedei şi a tiparului, activitatea legislativă a parlamentului etc. În opinia lui List, la acea epocă principala forţă productivă era industria. «La o naţiune exclusiv agricolă, - scrie el, - chiar dacă ea este în relaţii de liber schimb cu naţiuni industriale şi comerciale, o mare parte din forţele ei productive şi din resursele naturale nu este ocupată şi folosită. Dezvoltarea sa intelectuală şi politică şi forţele sale de apărare sunt limitate... Dimpotrivă, industria încurajează ştiinţa, arta şi o bună organizare politică, măreşte bunăstarea poporului, face să crească populaţia, veniturile statului şi puterea naţiunii, căreia îi acordă mijloacele, ca să-şi extindă legăturile comerciale în toate părţile pământului şi să întemeieze colonii, dă de lucru pescuitului, marinei comerciale şi marinei de război. Numai datorită ei agricultura ţării se ridică pe o treaptă superioară de evoluţie». Paradoxal, dar aceste adevăruri, formulate cu 150 de ani în urmă, sunt şi astăzi actuale, mai cu seamă pentru noi, „românii Basarabiei moldave”, optzeci la sută din care mai continuă să trăiască la sat. Considerând drepăt greşită teoria valoare-muncă a lui A.Smith şi D.Ricardo, autorul german respinge, ca fiind, potrivit opiniei sale, greşită, teza clasicilor cu privire la măsura avuţiei. Nu valorile create, nu bunurile materiale, afirmă List, ci forţele productive constituie această măsură. Pe acest fundal teoretic autorul german ajunge la unele concluzii de alt ordin. Astfel, în timp ce clasicii considerau cheltuielile pentru instruirea naţiunii, perfecţionarea legislaţiei şi dezvoltarea culturii drept cheltuieli neproductive, List susţine că aceste cheltuieli sunt productive. Mai mult, anume aceste cheltuieli contribuie în cea mai mare măsură la prosperitatea viitoare a ţării. (Să fi avut oare şi aici dreptate List, mai ales când ne amintim că după război, nemţii, lipsiţi practic de toate bogăţiile materiale, posedând doar unele din «forţele productive» le-au ajuns şi le-au întrecut, după nivelul de dezvoltare economică, pe toate ţările învingătoare în război?)

4. Politica comercială şi efortul patriotic 72

Politica comercială – scara pe care urcă sau coboară naţiunile. Protecţionismul economic era conceput de autorii săi drept un instrument de ridicare a naţiunilor mai tinere şi mai înapoiate până la nivelul celor mai avansate. Criticând teoria liberului schimb, F.List afirmă că diviziunea internaţională a muncii dezavantajează ţările agrare şi favorizează dezvoltarea de mai departe a ţărilor industriale. Mai mult, autorul german este convins că anume în raporturile economice cu alte ţări se şi determină, în ultima instanţă, soarta unei sau altei naţiuni. În această ordine de idei, chiar în introducerea la celebra sa lucrare „Sistemul naţional de economie politică”, el scrie: „în nici o ramură a economiei politice nu domneşte o atât de mare diversitate de opinii între teoreticieni şi practicieni ca în cea care se ocupă de comerţul internaţional şi de politica comercială. Totuşi nu există nici o altă chestiune în domeniul acestei ştiinţe care să aibă o atât de mare importanţă pentru bunăstarea şi civilizaţla naţiunilor, ca şi pentru independenţa, puterea şi continuitatea lor. Ţări sărace, lipsite de putere şi aproape barbare, au devenit imperii foarte bogate şi puternice numai datorită politicii lor comerciale înţelepte, iar altele, care cunoscuseră epoca de strălucire naţională, au ajuns să-şi piardă din importanţă, pentru că nu au urmat astfel de politică comercială; s-au văzut chiar cazuri când unele naţiuni şi-au pierdut independenţa şi chiar existenţa lor politică, tocmai pentru că regimul lor comercial nu a facilitat dezvoltarea şi consolidarea naţionalităţii lor proprii». Apărând ideea promovării unei politici protecţioniste în perioada industrializării ţării, List ţine să le amintească autorilor britanici că şi ţara lor şi-a înfiripat industria tot cu sprijinul unor măsuri protecţioniste. Acum, însă, ajunşi în fruntea lumii, ei n-au găsit nimic mai deştept decât să le propună celorlalte popoare o teorie ce le-ar asigura tot lor, englezilor, o superioritate veşnică. „Aceasta, - scrie List cu ironie şi indignare, - este o regulă vulgară, ca atunci, când ai ajuns la culmea măreţiei, să arunci scara cu care ai atins înălţimea, pentru a-i lipsi pe ceilalţi de posibilitatea de a urca după tine. Anume aici se află ascuns secretul doctrinei cosmopolite a lui Adam Smith şi a succesorilor săi....» Fazele evoluţiei economice. F.List consideră că naţiunile cele mai dezvoltate, cele «normale», trec prin cinci faze principale de evoluţie, şi anume: de sălbăticie, 73

pastorală, agricolă, agricolă-manufacturieră, agricolă-manufacturieră-comercială. La primele etape trecerea se face pe cale evolutivă, de la sine, pe când trecerea de la stadiul al treilea la al patrulea, necesită promovarea unei politici protecţioniste. La acest stadiu de dezvoltare statul, prin instituirea de tarife vamale, urmează să apere industria în curs de apariţie de concurenţa marfurilor străine. O asemenea înţelegere a evoluţiei societăţii demonstrează că protecţionismul promovat de autorul german este un instrument, o armă, cu ajutorul căreia naţiunile mai slabe, apărându-se, s-ar ridica la nivelul celor mai avansate. Şi aici atenţi, doar ridicându-se la nivelul ţărilor cele mai dezvoltate, ţările rămase în urmă ar putea şi ele accepta şi apăra principiile liberului schimb. Anume aşa s-a şi întâmplat în cazul Germaniei, Statelor Unite ale Americii şi Japoniei. Iată aşa: cât de relativ este criteriul adevărului în cazul teoriei economice. Dar să continuăm cu expunerea doctrinei naţionalismului economic. Căutând noi instrumente pentru a ajunge acolo unde au ajuns naţiunile cele mai dezvoltate, în primul rând Anglia la acea epocă, autorul german susţine că pentru atingerea obiectivelor dorite nu este suficientă numai intervenţia statului. Dacă o naţiune relativ înapoiată tinde să le ajungă pe ceie mai avansate, ea, potrivit opiniei lui List, trebuie să dea dovadă de un însemnat efort patriotic şi de spirit de sacrificiu. Căci dacă indivizii vor ţine neapărat să-şi satisfacă necesităţile doar cu mărfuri de import, economia ţării lor nu va prospera niciodată. De aceea consumatorii urmează să se întoarcă cu faţa spre mărfurile naţionale, să le prefere, chiar dacă sunt mai necalitative şi mai scumpe decât mărfurile străine. Care-s naţiunile ce-ar face astăzi un asemenea efort? Doar nemţii, francezii, japonezii, americanii? Astfel, protecţionismul listian este un protecţionism educator, care urmăreşte scopul de a pregăti naţiunea pentru trecerea la liberalism. Deci el nu este un scop în sine, şi nici un fenomen permanent. Concluzii

74

1. Naţionalismul şi protecţionismul economic sunt fraţi gemeni. Această doctrină a constituit o reacţie firească a naţiunilor mai tinere, mai puţin dezvoltate contra efectelor negative ce reieşeau din aplicarea teoriei liberului schimb. Ea s-a aflat la temelia luptei de independenţă economică a ţărilor ce au pornit mai târziu pe calea dezvoltării industriale. Ideile naţionalismului şi protecţionismului economic, promovate cu pricepere, au permis unor ţări ca Germania şi SUA să-şi recapete independenţa economică şi să devină puteri economice de prim rang. Marele economist român Mihail Manoilescu scria că: «List trebuie privit, în ciuda anumitor greşeli teoretice şi cu toată insuficienţa fundamentală a criticii lui împotriva doctrinei clasice, ca mare învăţător al independenţei economice pentru celelalte popoare ale Pământului». 2. În centrul doctrinei lui F.List se află învăţătura despre economia naţională, despre naţiune. (Amintim aici că clasicii economiei politice considerau că în centrul atenţiei ştiinţei economice trebuie să se afle individul, „homo economicus”, şi nu naţiunea). Economia unei ţări concrete, spune List, se dezvoltă în dependenţă de anumiţi factori specifici, cum ar fi istoria, tradiţiile, contextul geografic şi nicidecum după unele legi veşnice, generale şi universale, proprii tuturor timpurilor şi popoarelor, cum susţineau A.Smith şi D.Ricardo. 3. Teoria liberului schimb, elaborată de către autorii clasici englezi, n-a fost niciodată aplicată în întregime nici chiar de către Marea Britanie. Toate ţările, inclusiv şi cele mai avansate, s-au dovedit a fi predispuse să-şi protejeze piaţa internă, în orice situaţie, ceea ce este un argument în plus în favoarea politicii protecţioniste apărate cu atâta zel de către F.List. 4. În linii mari, istoria liberului schimb şi a protecţionismului se prezintă în felul următor: până în 1846 în întreaga lume a dominat protecţionismul, între 1846-1875 liberul schimb (pentru Marea Britanie până în 1933), 1875-1945 - protecţionismul, 1945-1974 - liberul schimb, din 1974-până în prezent - liberul schimb, îmbinat cu elemente de protecţionism. Cât priveşte ţările în curs de dezvoltare, în ele se observă o renaştere a ideilor propovăduite cu un secol şi jumătate în urmă de către autorii doctrinei naţionalismului economic. 75

5. Ideile naţionalismului şi protecţionismului economic au avut o largă răspândire şi în România. E de ajuns să amintim aici că lucrarea lui List a fost prima dintre cărţile creatoare de doctrine economice, care a fost tradusă în limba română (1887), deşi apăruse mult mai târziu ca operele lui Smith, Ricardo, Malthus, Say.

Capitolul VII DOCTRINA ECONOMICA SOCIALISTA

1. Teoria socialistă — reacţie a muncii contra capitalului Preistoria ideilor socialiste. Incă din antichitate savanţii au înţeles existenţa dilemei: „Eficienţa economică, sau echitate socială”, cei mai mulţi dintre ei optând pentru echitate. Astfel, atât Platon, cât şi Aristotel au criticat abuzurile individualismului, condamnînd bogăţia excesivă a unora şi sărăcia altora. În mare măsură, în scopul asigurării unei anumite echităţi sociale, au şi justificat ei necesitatea intervenţiei statului în viaţa economică. Iar Platon, care se pronunţase împotriva proprietăţii private şi în favoarea folosirii în comun a diferitelor bunuri materiale, cât şi a femeilor, a fost considerat chiar drept unul din predecesorii socialismului modern. Pentru o activitate economică cumpătată, echitate socială şi moderaţie în câştiguri şi consum s-au pronunţat toate religiile monoteiste, începând cu iudaismul şi budismul şi terminând cu creştinismul şi islamul. Iar doctrina «justiţiei sociale» a căutat mereu un «preţ just» şi un «salariu just». Socialismul modern, ca o reacţie la nedreptăţile din feudalism, dar mai cu seamă la neajunsurile şi contradicţiile capitalismului ce prindea rădăcini, apare abia pe la sfârşitul secolului XVIII - începutul sec. XIX. 76

Ştiinţa economică a exprimat dintotodeauna interesele economice ale unor clase sau pături sociale. În pofida declaraţiilor de căutare a adevărului obiectiv şi liberalismul clasic a analizat procesele economice de pe poziţiile capitalului. A.Smith şi D.Ricardo considerau că o diferenţiere categorică a producătorilor, îmbogăţirea unora şi sărăcirea temporară a altora, în condiţiile libertăţii agenţilor economici, este inevitabilă şi firească. Mai mult, ei au formulat o «lege naturală», potrivit căreia salariul real nu poate depăşi minimul mijloacelor de existenţă. Astfel, clasicii justificau într-un fel nu numai diferenţierea de avere, ci şi mizeria. Or, în ţările care primele pornise pe calea dezvoltă-rii capitaliste, condiţiile de muncă şi de trai ale muncitorilor deveniseră insuportabile. Când în una din regiunile Franţei, în anul 1846, s-a efectuat un fel de cercetare sociologică, s-a constatat că din 60 000 de muncitori - 13 000 erau copii, siliţi de la o vârstă de 10 ani să se spetească 16 ore pe zi. Fireşte, o reacţie violentă contra unei asemenea realităţi, cât şi a teoriei, care o îndreptăţea oarecum, era inevitabilă. Totodată, până la urmă, trebuia să apară şi un curent de gândire, care ar fi explicat procesele economice de pe poziţiile muncii, ar fi ţinut cont de interesele salariaţilor şi a micilor producători, situaţia materială a cărora în prima jumătate a secolului al XIX-lea continua să se înrăutăţească. Paradoxal, dar la temelia noului curent de gândire, care condamna inegalitatea de avere, exploatarea celui slab de către cel puternic, se afla, ca în cazul liberalismului clasic, acelaşi concept: teoria valoare-muncă. Or, o dată ce la originea valorii se află munca, oare nu se înţelegea de la sine că anume muncii trebuie să-i aparţină valoarea creată. Exista necesitatea unei doctrine care să justifice dreptul decisiv al muncitorilor asupra rezultatelor muncii şi care să arăte cum se poate înfăptui această schimbare. Aşa a apărut doctrina socialistă. În linii mari, esenţa doctrinei economice socialiste se reduce la condamnarea capitalismului, în primul rând a temeliei lui economice - proprietatea privată, şi înlocuirea ei prin proprietatea colectivă. Opus în mai toate problemele principale

77

liberalismului clasic, socialismul reclamă înlocuirea liberei iniţiative prin acţiunea colectivului sau a statului. Doctrina socialistă, care reuneşte un număr impunător de idei şi teorii eterogene, adeseori contradictorii, se compune din cel puţin patru şcoli înfrăţite: a) şcoala socialismului idealist, numită de obicei «socialismul utopic»; b) marxismul, sau «socialismul ştiinţific»; c) şcoala marxistă, foarte neomogenă după felul cum este interpretată şi explicată teoria lui Marx; d) leninismul. Mai există un „socialism creştin” şi un „socialism democratic”. Un loc aparte în cadrul aceluiaşi curent aparţine socialismului mic burghez, al lui Sismondi şi Proudhon. Se mai vorbeşte despre un socialism episodic şi un socialism de catedră.

2. Ideile economice ale autorilor socialismului utopic Caracteristica generală. Şcoala idealistă, numită uneori şi franceză, deoarece anume în Franţa între anii 1815-1848 ea a avut cei mai mulţi şi mai de seamă adepţi, n-a elaborat un nou sistem teoretic. Socialiştii utopici foloseau de regulă teoria economică a clasicilor pentru a critica capitalismul şi a justifica necesitatea unor transformări social-economice mai mult sau mai puţin radicale. În acelaşi timp, concluziile şi propunerile lor originale şi îndrăzneţe, erau întru-totul opuse celor propovăduite de teoreticienii liberalismului economic. Autorii clasici erau convinşi că economia capitalistă este veşnică, deci veşnice sunt şi legile după care ea se dezvoltă. Socialiştii utopici însă au fost primii care au demonstrat caracterul trecător al capitalismului şi au cerut înlocuirea lui cu o altă societate, mai echitabilă, fără exploatarea omului de către om, fără mizeria unora şi belşugul altora. Ei afirmau că în societatea viitoare vor fi lichidate proprietatea privată şi anarhia în producţie, deoarece procesele economice se vor dezvolta în conformitate cu unele programe elaborate din timp, va fi lichidată opoziţia între sat şi oraş, între munca fizică şi cea intelectuală. Toţi membrii societăţii vor avea obligaţia de a munci. Ca urmare a dispariţiei claselor, va dispărea şi statul.

78

Socialiştii idealişti erau convinşi că, prin natura lor oamenii sunt buni, iar cei bogaţi - predispuşi de a ceda benevol o parte din bogăţie săracilor. Pentru a izbuti, nui nevoie decât de a le da nişte exemple demne de urmat. Fiind, de regulă, oameni cu avere, mulţi dintre socialiştii utopici, odată cu propagarea ideilor egalităţii, echităţii şi a armoniei sociale, organizează tot felul de comune, ca modele ale viitoarei societăţi, împartt o parte din avuţia lor celor săraci, folosesc noi principii de distribuire a veniturilor, etc., acţiuni care urmăreau scopul demonstrării justiţiei ideilor lansate de ei. Spre o societate echitabilă se ajunge nu prin revoluţii, revolte, lupte politice. Unica metodă de schimbare a lumii, credeau autoril socialismului utopic, este propaganda scrisă şi orală a ideilor şi a modelului unei noi societăţi, cât şi exemplul personal. Socialismul productivist. Ch.H. de Saint-Simon (1760-1825). Născut la Paris, numit «primul socialist», sau „primul mare socialist modern”, contele de Saint-Simon a fost un autor genial, cu intuiţie de profet, având parte de o viaţă tumultoasă bogată în peripeţii de tot felul. Pregătindu-se pentru un destin de excepţie, îi poruncise din fragedă tinereţe slugii sale să-1 scoale în fiecare dimineaţă cu cuvintele: „Sculaţi-vă, conte, aveţi de săvârşit fapte măreţe”. Nobil de viţă veche, la numai 16 ani, îmbrăţişând cariera militară, participă la războiul de independenţă al Statelor Unite. În timpul revoluţiei franceze renunţă la titlul de nobleţe şi îşi pierde mai toată averea. Apoi, printr-o serie de speculaţii cu bunurile naţionale, se face din nou putred de bogat. Nimereşte la închisoare, sărăceşte, iar la un moment dat e gata să-şi pună capăt zilelor. Îşi revine cu uşurinţă, încurajat de ideea că are misiunea de a face lumii cunoscută o nouă Evanghelie, cea a unei societăţi noi, mai echitabile, mai drepte. Toată viaţa, mai mult aşa, ca printre altele, a scris o mulţime de articole, broşuri şi cărţi solide, în care şi-a expus învăţătura. Cele mai importante fiind „Industria” (1817), «Catehismul industriaşilor» (1823) şi „Noul creştinism” (1825) (ultimele două elaborate înpreună cu discipolii săi). Adversar intransigent al capitalismului, contele francez îl supune unei critici vechemerte mai cu seamă pentru anarhia ce domneşte în producţie, concurenţa dezgustătoare şi mizeria maselor populare. El consideră că capitalismul nu este 79

veşnic, deoarece societatea evoluează în permanenţă. Astfel, în dezvoltarea sa omenirea a trecut prin trei etape (formaţiuni), şi anume: sclavagistă, feudală şi industrială. Trecerea la o treaptă superioară se produce pe măsura acumulării de către oameni a cunoştinţelor. Învăţământul, asigurând difuzarea cunoştinţelor, este forţa motrică a dezvoltăril societăţii. Intuind just anumite tendinţe în evoluţia societăţii, Saint-Simon aspiră la o societate nouă, ce va fi constituită în cadrul unei Europe unificate, cu un parlament unic, cu un guvern al talentelor. Socialismul propovăduit de utopistul francez este numit şi productivist, deoarece autorul lui considera că viitoarea societate se va întemeia pe marea industrie, care va coopera strâns cu ştiinţa şi se va dezvolta în mod planificat. Toţi membrii societăţii vor fi obligaţi să muncească, întrucât repartiţia bunurilor create se va face după muncă. Statul va dispărea, conducerea producţiei şi a societăţii urmând să fie înfăptuită de savanţi şi de «clasa industrială», din care, pe lângă industriaşi, bancheri şi comercianţi, vor face parte şi muncitorii. Pentru a atinge obiectivele propuse, fostul nobil francez cere ca societatea să se debaraseze de trântori, de leneşi, de toate lipitorile şi vampirii societăţii – elemente parazite ce nu-s altceva decât un rod permanerit al capitalului. Această «curăţire» a societăţii urma să o înfăptuiască statul, împreună desigur cu nobilimea. Saint-Simon consideră că la baza procesului de repartiţie a produsului şi a venitului naţional trebuie să fie pus principiul «de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după contribuţia adusă». În scopul stimulării unui mod de viaţă activ înteme-iat pe muncă, Saint-Simon propune limitarea dreptului de proprietate privată şi anularea dreptului de moştenire. Socialismul asociaţionist. Charles Fourier (1772-1837). Francez şi erl de origine, dar provenit dintr-o familie cu venituri mai modeste, Fourier n-a avut nici genialitatea, nici cunoştinţele lui Saint-Simon. În plus, a trăit o viaţă retrasă, pasionat fiind doar de flori şi pisici. Cum sublinia cu ironia un autor contemporan, Fourier n-a făcut nimic deosebit în viaţa sa, nici măcar nu s-a căsătorit. Aceasta însă nu l-a împiedicat să fie un adversar înverşunat al capitalismului, condamnând mai cu seamă capitalul comercial, pe care-l socotea drept o artă a înşelătoriei, a vicleniei şi a jafului. 80

Militează pentru înlocuirea capitalismului cu o nouă societate, formată din asociaţii de producători şi întemeiată pe principiile justiţiei sociale. Fourier critica proprietatea privată mare, care, potrivit opiniei lui, se află la temelia inegalităţilor sociale, a anarhiei şi a crizelor economice. Se pronunţă pentru proprietatea socială, afirmând că numai în aceste condiţii poate fi asigurată echitatea socială şi spori volumul producţiei. Adept al evoluţiei societăţii şi trecerii ei prin mai multe trepte, Fourier consideră că societatea va ajunge şi la o etapă, numită „armonie”, în care oamenii vor trăi şi vor munci în cadrul unor asociaţii formate dintr-un număr anumit de oameni (bărbaţi şi femei), numite falage. Celula de bază a noii societăţi, falanga urma să întrunească între 1500-2000 de persoane, cu pregătire culturală şi profesională diferită, bărbaţi, femei, copii, care vor trăi în voie şi vor munci după bunul lor plac, îmbinând în mod armonios munca fizică cu munca intelectuală. Căutând să pună repartiţia şi consumul, în dependenţă de producţie, precum şi pentru a atrage oamenii bogaţi la realizarea ideilor sale, Fourier susţine că repartizarea veniturilor trebuie sâ se facă nu după necesităţi, ci în dependenţă de aportul celor trei factori, care participă la crearea lor: Capitalul, munca şi talentul. Capitalului urma să i se repartizeze 4/12 din venitul total, muncii - 5/12 şi talenului - 3/12. Ideile păreau a fi frumoase, dar ele nu ţineau cont de natura omului, de individualismul şi egoismul lui. Ca rezultat, cele peste 40 de încercări ale discipolilor săi de a-i aplica teoria în viaţă s-au soldat cu un eşec total. Aceeaşi a fost şi soarta unei falange organizate în România, la Scăieni, lângă Ploieşti, de către T.Diamant (1810-1841), discipol al lui Fourier, pe care socialistul român 1-a cunoscut personal în timpul studiilor sale în Franţa. Un adept înflăcărat al ideilor socialismului utopic este şi englezul Robert Owen (1771-1858). El a fost nu numai un teoretician, ci şi un practician al socialismului, înfiinţând în SUA o comunitate cooperativă de circa 800 persoane, care însă a dat faliment în puţin timp după organizare.

3. Romantismul economic: Sismondi şi Proudhon 81

Deşi diferă mult prin felul de a trata realitatea economică, şi Sismondi şi Proudhon au criticat violent capitalismul şi doctrina liberalismului clasic, militând pentru un socialism specific, micburghez, în care rolul hotărâtor urma să aparţină micilor producători. Teoria lor economică poate fi plasată între preocupările liberalismului clasic şi socialismului utopic. Astfel, apărând proprietatea privată, ei critică totodată urmările ei social-economice negative. Acceptând conceptul liberalismului economie ca o garanţie a democraţiei politice, ei resping ideea autoreglării economiei de piaţă, idee ce stă la baza principiului «mâinii invizibile» şi a «legii lui Say». Adepţi ai libertăţilor economice şi politice, ei justificau intervenţia statului în economie şi optau pentru revenirea la mica producţie, ce exista în trecut sub forma gospodăriilor ţărăneşti familiale şi a meşteşugăriilor medievale. Anume prin faptul că apărau nişte forme de organbizare a vieţii economice demult depăşite, ei au fost calificaţi drept economişti-romantici. Jean Charles Leonard Sismond de Sismandi (1773—1842) considerat a fi primul critic al economiei libere şi economistul cu cea mai lungă familie, s-a născut în familia unui pastor din Elveţia şi aparţine economiştilor francezi. Istoric, economist şi om de afaceri, lăsând în urma sa o bogată moştenire literară, cu greu poate fi alliniat la vreun curent oarecare. De obicei este calificat drept precursor a mai multor şcoli economice, inclusiv şi a socialismului utopic, mai cu seamă prin critica făcută capitalismului. Printre lucrările mai importante vom nominaliza aici: «Noi principii de economie politică sau despre bogatie în raport cu populaţia» (1819), «Stadiu de economie politică» (1837-1838). În apărarea micilor producători. Iniţial Sismondi se declară adept înflăcărat al teoriei lui A. Smith, dar, după o călătorie în Anglia, unde este martor al mizeriei provocate de revoluţia industrială, devine un critic înverşunat al liberalismului clasic, al realităţii capitaliste. El va încerca să orienteze economia politicâ în direcţia intereselor omului muncii, în special ale micului producător. Sismondi are idei originale despre obiectul ştiinţei economice, susţinând că ea ar urma să se ocupe în mod special de problema bunăstării populaţiei, deoarece rezolvarea ei nu trebuie 82

lăsată în voia soartei, cum susţin clasicii. Economistul francez neagă existenţa legilor obiective, susţinând că situaţia indivizilor şi a grupurilor sociale depinde nu de anumite legi obiective, ci de forţa şi de influenţa lor economică. Sismondi susţine că nu este nici posibilă, dar nici necesară, o egalizare a veniturilor. De aceea el se ridică numai contra marii proprietăţi private, care dă naştere unor venituri exagerate. Idealul lui este mica proprietate privată. În acest context economistul francez condamnă maşinismul şi introducerea inovaţiilor în producţie. Criticând principiul «laisser-faire, laisser-passer», care se află la temelia divizării societăţii în «mizeri şi bogaţi», el cere amestecul statului în viaţa economică pentru a proteja valorile spirituale şi a preîntâmpina ruinarea micilor producători. Critica liberei concurenţe. Sismondi atacă vehement teza clasicilor cu privire la libera concurenţă. Nu armonie de interese, nu belşug aduce aplicarea acestui principiu, cum afirmă clasicii, ci concentrarea avuţiei în mânile unora şi sărăcirea altora. El respinge teza lui Smith, precum că atunci când omul se îmbogăţeşte personal, acest lucru contribuie la prosperarea întregii societăţi. Da, într-adevăr, libera concurenţă are unele avantaje, spune el, dar tot ea se af-lă la rădăcina «răului absolut» - a îmbogăţirii unora pe socoteala altora. El respinge „legea lui Say” despre imposibilitatea crizelor economice, lansând ideea că crizele sunt iminente capitalismului. Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), de origine francez, vine parcă să susţină părerea că în prima jumătate a secolului al XIX Franţa era ţara socialismului. Teoretician al socialsimului, Proudhon etse un adept al unui socialism de piaţă şi în acelaşi timp - părintele anarhismului. Fiu de ţăran, autodidact, ziarist şi scriitor, e unul din puţinii autori socialişti de provenienţă populară. Personalitate originală, setoasă de libertate şi ade văr, dar şi plină de contradicţii, „Proudhon, susţine economistul francez A.Piettre, împinge libertatea până la anarhie şi justeţea până la egalitarism”. Deşi considerat a fi (împreună cu Saint-Simon) cel mai mare socialist francez, el se deosebeşte de ceilalţi socialişti prin faptul că se pronunţă cu vehemenţă

83

contra statului, care, în opinia lui, este o instituţie ce-i protejează pe proprietari şi suprimă libertatea. Publică mai multe lucrări cu caracter economic, filosofic, politic, sociologic, cele mai cunoscute fiind: „Ce este proprietatea?” (1840) şi „Sistemul contradicţiilor economice sau filosofia mizeriei”, cunoscută de obicei sub titlul de „Filosofia mizeriei” (1846). Proprietatea. La vârsta de 30 de ani Proudhon publică o broşură, intitulată „Ce este proprietatea?”, care îl făcu dintr-o dată celebru. La întrebarea, ce este proprietatea, el răspunse scurt: «Proprietatea este un furt». Nimeni până la el n-a criticat atât de violent şi argumentat proprietatea privată, pe care o consideră cauza tuturor nedreptăţilor, cauza exploatării omului de către om. Anume proprietatea permite să se lăfăiască în bine proprietarii de pământ, bancherii şi industriaşii. „Munca, însă, - scria el cu revoltă - aflându-se la temelia oricărei avuţii nu aduce nici un fel de venit”. Paradoxal, dar cu timpul, căutând o temelie sigură şi permanentă pentru libertăţile personale, Proudhon ajunge la concluzia că mijlocul cel mai efectiv de a apăra individul de abuzurile din partea statului este totuşi proprietatea. Astfel, dintrun adversar al proprietăţii private, el devine avocatul ei cel mai înfocat. «Proprietatea - înseamnă libertate», - va spune el, deosebindu-se şi în această privinţă de ceilalţi autori socialişti. Rămânând în continuare între „Scylla şi Charybda”, Proudhon susţine că proprietatea privată devine un factor al dezvoltării societăţii doar atunci când proprietarul foloseştepersonal mijloacele ce-i aparţin. În cazul însă când aplică munca salariată, el se transformă în exploatator. Deci, asemeni lui Sismondi, Proudhon este un apărător al micii proprietăţi private. El cerea desfiinţarea marii proprietăţi, fărâmiţarea ei. Proudhon se pronunţă împotriva proprietăţii sociale, considerată de majoritatea teoreticienilor socialismului drept temelia comunismului. «Colectivismul, - subliniază autorul francez, este tot o inegalitate, dar într-un sens invers proprietăţii. Proprietatea privată este exploatarea celui slab de către cel puternic, colectivismul este exploatarea celui puter-nic de cel slab». Era şi firesc ca Proudhon să rămână mereu obiectul unei 84

critici violente din partea marxiştilor. K. Marx se pregătea chiar să scrie o lucrare capitală «Antiproudhon», dar n-a mai reuşit. Credit gratuit. Încercând să aplice în viaţă una din ideile centrale ale socialismului utopic, adică să convingă prin exemplul personal, Proudhon creează o «bancă populară», numită oficial „Banca de Schimb” care urma să acorde credit fără dobândă. Prin crearea acestei bănci, socialistul francez urmărea mai multe scopuri: mai întâi, făcând creditul accesibil muncitorilor, el intenţiona să-i prefacă pe micii producători în proprietari. Totodată creditul gratuit urma să ducă la scăderea preţurilor şi deci la creşterea nivelului de trai al maselor largi populare, obiectiv scump tuturor socialiştilor. În fine, prin asemenea acţiune, el intenţiona să lichideze temelia unor venituri neprovenite din muncă. Cum şi era de aşteptat banca lui n-a funcţionat nici o singură zi. Nimeni nu s-a găsit predispus să împrumute cuiva bani pe degeaba. Dar ideea unui credit ieftin, sau gratuit, ca instrument de influenţare a dezvoltării economice, a rămas, fiind apoi preluată de către marele economist englez J.Keynes. Reformismul lui Proudhon. Spre deosebire de autorii marxişti, care considerau că transformarea societăţii capitaliste urmează să se înfăptuiască în rezultatul luptei politice, adică prin greve, răscoale şi revoluţii, Proudhon era un partizan al reformelor. Era convins că schimbările sociale trebuie să se realizeze pe cale paşnică, revoluţiile fiind acţiuni nelegitime. În locul capitalismului şi comunismului, el propune o formă de organizare politică şi economică decentralizată, întemeiată pe o solidaritate reciprocă, pe o asistenţă mutuală a producătorilor. Pentru a crea o societate nouă, spune Proudhon, este necesară o schimbare generală a moravurilor, precum şi o bază legislativâ corespunzătoare. Marile întreprinderi urmează a fi date în proprietatea colectivelor respective, menţinându-se totodată mica proprietate privată.

4. Dedublarea lui Marx: om de ştiinţă şi promotor al ideologiei comuniste «Doi Marx», contemporaneitatea şi problema. Basarabiei. Mai face oare astăzi să vorbim despre Marx? Parcă intuind această întrebare, în ultima ediţie a cărţii 85

sale «Teoria economică în retrospectivă» cunoscutul teoretician al doctrinei economice engleze Mark Blaug scrie: «Marx este economistul care trăieşte şi este relevant şi astăzi, aşa cum nici un scriitor nu a fost considerat vreodată. Marx a fost restabilit, revizuit, renegat şi înmormântat de mii de ori, dar el refuză de a se lăsa exilat din istoria gândirii economice. Mai bune sau mai rele, ideile sale fac parte din climatul de opinii la care ne gândim cu toţii. Astăzi nimeni nu se mai exaltează în faţa ideilor lui Adam Smith sau Ricardo, dar când vine vorba de Marx este cu totul altceva». Şi totuşi, deşi rămâne actual, trebuie să delimităm din capul locului marxismul şi economia marxistă. lar atunci când vorbim de viaţa şi opera fondatorului doctrinei socialismului «ştiinţific», trebuie să ţinem cont de faptul că există, cel puţin, «doi Marx». Primul este revoluţionarul Marx, astăzi condamnat de toţi acei care, aplicându-i într-un. mod sau altul doctrina, au eşuat. Cel de al doilea este omul de ştiinţă Marx care a lansat o nouă paradigmă în istoria gândiri economice, care a fost unul din cei trei mari economişti ai tuturor timpurilor, care sunt: Smith, Marx, Keynes. Unul din cei mai mari economişti contemporani, americanul John Galbraith, şi el de părerea că există o dedublare a părintelui învăţăturii ce-i poartă numele, subliniază că: „Marx e slăvit ca revoluţionar şi în cursul unui secol toate revoluţiile au invocat numele său. El a fost de asemenea un savant în ştiinţe sociale şi cel mai original şi imaginativ economist, unul dintre cei mai erudiţi filosofi politici. Nimeni nu poate spune că lumea ar fi fost aceeaşi dacă n ar fi fost Marx». Frumoasă caracteristică, însă (şi aceasta este important) Galbraith subliniază că lumea va fi totdeauna influenţată de ideile socialismului, dar, dacă vrem să-i vedem rezultatul, nu avem decât să plecăm în U.R.S.S. (care între timp a dispărut cu totul de pe harta lumii). Şi încă o împrejurare de care trebuie să ţinem cont atunci când vorbim despre Karl Marx. Deşi a comis o sumedenie de erori în opera sa teoretică şi practică, el a fost un mare umanist. A analizat obiectiv, imparţial fenomenele care nimereau în atenţia lui. Într-o mare măsură, anume datorită operei părintelui socialismului 86

ştiinţific, mulţi în Europa au cunoscut problema Basarabiei, precum şi soarta întregului popor român. Cu mai multe ocazii a luat apărarea Basarabiei şi a românilor, nevoiţi secole în şir să potolească poftele nesăţioase ale ţarismului şi şovenismului rus. Astfel, în una din operele sale Marx scria: «Chiar oamenii cei mai entuziaşti nu vor fi atât de naivi încât să creadă că Rusia are dorinţa de a consolida poporul român, a cărui distrugere a constituit încă de pe vremea lui Petru cel Mare obiectul permanent al intrigilor şi războaielor ei». Anume aşa, prin prisma existenţei în acelaşi om a unui savant şi a unui revoluţionar trebuie să ne apropiem de viaţa şi opera lui Marx. Dar mai întâi, câteva cuvinte despre factorii ce-au condiţionat apariţia marxismului. Condiţiile apariţiei şi izvoarele gândirii economice marxiste. În perioada anilor 1840-1870 în Europa s-a creat o situaţie social-politică foarte tensionată. Anume în acest interval de timp s-au manifestat din plin toate aspectele negative ale liberalismului economic - societatea s-a pomenit divizată în două clase cu interese diametral opuse, divizare condiţionată de o nemaipomenită diferenţiere a producătorilor. În viaţa economică domina cea mai sălbatică concurenţă, anarhia şi crizele de tot felul. Ca rezultat, Europa intră într-o perioadă de conflicte violente între proletariat şi burghezie, când proletariatul, susţinut de păturile cele mai sărace, încearcă prin forţă să răstoarne regimul social politic ce izvorâse din ideile liberalismului. A doua circumstanţă de care trebuie să ţinem cont este faptul că învăţătura marxistă s-a alimentat din trei izvoare principale, şi anume: filosofia clasică germană cu G.W.F.Hegel şi L.Feuerbach; economia politică clasică engleză (W.Petty, A.Smith şi D.Ricardo), în fine, socialismul utopic francez (Saint-Simon şi Fourier). Astfel putem afirma că gândirea economică a lui Marx s-a format la confluenţa a două doctrine economice - a liberalismului clasic englez şi a socialismului utopic francez. De la liberalii englezi Marx a luat în primul rând teoria valoare-muncă, (fără de care este imposibil să ne imaginăm marxismul) cât şi instrumentele de analiză a fenomenelor economice (de exemplu, analiza efectuată în termeni de clasă), iar de la

87

utopiştii francezi - mesajul lor social, democratic şi umanist, accentul pus pe căutarea echităţii sociale şi a dreptăţii. K.Marx. Omul şi opera. Născut în anul 1818 în Germania, la Trier, regiunea Rin, aflată la frontiera cu Franţa, Marx a fost al doilea din cei opt copii ai unui avocat de origine evreiască, convertit la creştinism pentru a rezista valului de antisemitism ce se ridicase în Germania după căderea lui Napoleon. Iniţial porni pe calea tatălui său şi absolvi facultatea de drept a Universităţii din Berlin. Teza de doctor însă o susţinu în filosofie. După care, pentru o perioadă de timp, se manifestă mai mult ca revoluţionar. Astfel deja în anul 1842 lansează ideea lichidării proprietăţii private şi trece pe poziţiile comunismului. Fire avidă de dreptate şi adevăr, desfăşoară o furtunoasă activitate subversivă, în urma căreia se pomeni expulzat din Germania. E nevoit să emigreze în Franţa, unde face cunoştinţă cu Proudhon, Bakunin şi alţi revoluţionari de seamă, care trăiau pe atunci la Paris. Viaţa şi opera lui Marx nu pot fi separate de cel ce avea să-i devină un «alter ego» - Friedrich Engels (1820-1895). Neamţ de naţionalitate, fiu de industriaşi şi revoluţionar prin vocaţie, Engels a desfăşurat şi o activitate practică, în calitate de capitalist, fără ajutorul material al căruia Marx n-ar fi reuşit niciodată să-şi scrie lucrările. Deşi nu atât de profund ca amicul său, dar mai explicit, Engels avea să dezvolte multe aspecte ale doctrinei socialismului ştiinţific, pe care o elaborase împreună cu Marx. În anul 1848 Marx şi Engels au publicat «Manifestul Partidului Comumst», una din principalele opere ale socialismului ştiinţific, în care se prorocea apropierea pieirii capitalismului. (Paradoxal, dar marea majoritate a reformelor preconizate de autori în această carte, demult au fost realizate în ţările care îşi zic şi astăzi «capitaliste», realizate pe calea reformelor şi nu a revoluţiilor socialiste). După eşecul revoluţiilor de la 1848, Marx se stabileşte cu traiul la Londra. Aici avea să se consacre aproape în întregime activităţii teoretice, fiind susţinut financiar de către amicul său F.Engels. Opera economică fundamentală a lui K. Marx este «Capitalul», compus din patru volume. În anul 1867 apare I volum al «Capitalului» (întitulat „Procesul de producţie al 88

capitalului”), în care este expusă esenţa doctrinei marxiste, «lovitura de graţie» dată cândva liberalismului clasic. Volumele II „Procesul de circulaţie a capitalului” şi III „Procesul de ansamblu al producţiei capitaliste” au fost redactate şi scoase de sub tipar de Engels în 1885 şi 1894. Cel de al IV-lea volum, întitulat „Teorii asupra plusvalorii”, avea să apară sub îngrijirea lui K.Kautschy abia în anii 1905-1910. «Capitalul» are un subtitlu - «Critica economiei politice». Şi nu întâmplător. Marx avea să-şi expună propria doctrină în procesul criticii teoriilor autorilor clasici. Pe lângă lucrările ce le-a scris împreună cu prietenul său, F.Engels este autor a încă două cărţi binecunoscute, şi anume: „Originea familiei, a proproetăţii private şi a statului” şi „Anti-Diiring”. În anul 1864 Karl Marx şi Fridrih Engels, autorii socialismului ştiinţific, participă la fondarea 1 Internaţionale muncitoreşti. Marx se stinge din viaţă în anul 1883.

5. Trăsăturile definitorii ale doctrinei economice marxiste Marxismul şi liberalismul: aceleaşi puncte comune de pornire. Andre Piettre susţine că în ceea ce are mai esenţial gândirea economică marxistă poate fi rezumată la o dublă formulă: capitalismul este un regim de exploatare umană, - (în termeni actuali, aceasta-i «statica» lui) - dar, din fericire, el este condamnat, sortit pieirii prin însăşi esenţa sa ca regim cu contradicţii interne, - (aceasta-i «dinamica» lui). În sensul strict al cuvântului, Marx este un continuator al economiei politice clasice, mai cu seamă a lui Ricardo. El este un clasic, dar care nu apără capitalismul, ci-1 atacă, convins de apropiata lui pieire. Ce este comun între Marx şi autorii liberalismului clasic? În această ordine de idei economistul francez G.Abraham-Frois scrie: «Există, într-adevăr, puncte comune între analiza lui Marx şi cea a clasicilor: o viziune a societăţii în termeni de clase sociale, conceptul de valoare-muncă, accentul pus pe repartizarea produsului social între clasele ce participă la formarea lui...» Deşi paradoxal la prima vedere, dar aceste „puncte comune” se află la temelia a două doctrine economice diametral opuse, doctrine care diferă prin problematică, concepţie, obiect de studiu, metodă şi funcţii. 89

Obiectul de studiu. Potrivit clasicilor, obiectul de studiu al economiei politice este cercetarea căilor şi metodelor de sporire şi repartizare a avuţiei naţiunii. Spre deosebire de ei, Marx nu se mai limitează la o analiză „pur economică”. El susţine că studierea fenomenelor economice trebuie să se înfăptuiască într-un context mai larg, procedându-se la o analiză globală a societăţii, a evoluţiei ei. Introducând noţiunea de «mod de producţie, el încearcă să cerceteze caracterul interdependenţei între structurile economice şi cele sociale şi politice. În viziunea autorului «Capitalului», economia politică este o ştiinţă care studiază nu numai fenomenele economice ca atare, nu numai mecanismul funcţionării economiei capitaliste, ci şi evoluţia şi perspectivele acestei economii. Din acest punct de vedere teoria marxistă este mai mult o filosofie a istoriei, iar analiza economiei capitaliste constituie aspectul economic al unei teorii revoluţionare despre evoluţia omenirii. Concepţia de bază a clasicilor era cea a ordinii naturale. Adică, cu toată aparenţa anarhică a lucrurilor şi fenomenelor, în economie, ca şi în natură, există o ordine, ce se stabileşte de la sine, în mod spontan, de către o „mână invizibilă”. Odată însă ce economia capitalistă este reglementată de nişte legi ale naturii, acest mod de organizare a vieţii economice este veşnic şi universal. Concepţia marxistă însă nu este cea a ordinii naturale, ci a ordinii sociale. Economia se face prin oameni, prin voinţa şi dorinţa lor, de aceea legile ce-o dirijează nu pot fi veşnice, ele se modifică mereu în decursul istoriei. La temelia concepţiei marxiste se află o nouă interpretare a istoriei, potrivit căreia condiţiile vieţii materiale determină caracterul moralei, al ideilor, conştiinţei, cât şi al instituţiilor politice şi ideologice. În această ordine de idei, încă în anul 1859 Marx scria: «În procesul de producţie socială, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independente de voinţa lor, relaţii de producţie care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor materiale de producţie. Totalitatea acestor relaţii de producţie formează structura economică a societăţii, baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund formele determinate ale conştiinţei sociale. Modul de producţie al vieţii materiale condiţionează, în genere, procesul vieţii sociale, politice

90

şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa». Metodologia şi metoda. În investigaţiile sale ştiinţifice Marx foloseşte o nouă metodologie şi o nouă metodă. Astfel el efectuează o analiză de ansamblu, atât a societăţii, cât şi a economiei. El acordă prioritate structurilor, dar nu indivizilor, întregului, dar nu părţilor componente ale acestui întreg. Totodată Marx analizează fenomenele economice în dinamica lor, în mişcare, în evoluţie. Cât priveşte metoda, aportul lui este mai mic. Cum se ştie, metoda clasicilor era cea deductivă, a abstracţiilor ştiinţifice, ceea ce le-a permis să descopere un şir de legităţi generale ale dezvoltării economice. Această metodă a fost preluată şi de Marx, care a modificat-o puţin şi i-a dat denumirea de dialectica materialistă. E o metodă mai cuprinzătoare, deoarece, pe lângă abstracţiile ştiinţifice, ea admite descrierile şi datele statistice. Marx face distincţie între metoda de cercetare a realităţii economice şi metoda de expunere a rezultatelor investigaţiilor ştiinţifice. În cazul cercetării, Marx porneşte de la compus spre simplu, de la o realitate, în care toate fenomenele se află într-o interdependenţă complicată. Atunci însă, când expune rezultatul cercetărilor ştiinţifice, el porneşte de la simplu spre com-pus, ceea ce corespunde şi cu mersul istoriei omenirii. Funcţiile cunoştinţelor despre dezvoltarea economică apar şi ele într-o nouă viziune. Economia politică, spune Marx, nu se poate limita la descrierea şi explicarea fenomenelor sociale. Ea are funcţia de a contribui în mod nemijlocit la transformarea ei. Anume această idee a şi adus la forţarea proceselor economice şi a revoluţiilor. Clasificarea curentelor economiei politice. Convins că toate fenomenele economice trebuie analizate de pe poziţii de clasă, Marx împarte economia politică în trei mari curente: burgheză, mic-burgheză (cu Sismondi şi Proudhon) şi proletară. La rândul ei, economia politică burgheză este divizată în a) clasică şi b) vulgară. Economia politică clasică începe cu W.Petty şi se termină cu D.Ricardo. De aici încolo începe perioada vulgarizării. În viziunea lui Marx economiştii vulgari sunt: T.Malthus, J.B.Say, J.S.Mill, nemaivorbind de alţi autori mai puţin talentaţi. De ce vulgari? Fiindcă, spune părintele socialismului ştiinţific, ceasul economiei politice 91

clasice a sunat de îndată ce burghezia a cucerit puterea politică (pentru Anglia şi Franţa primul sfert al secolului XIX). «De acum înainte, scrie Marx în Prefaţă la «Capitalul», nu mai era vorba dacă cutare sau cutare principiu teoretic este corect sau greşit, ci dacă el este folositor sau dăunător capitalului, dacă îi este comod sau incomod, dacă corespunde considerentelor politice sau nu corespunde. ...Cercetările ştiinţifice obiective sunt înlocuite de apologetica de rea-credinţă şi slugarnică». Parţial, dar numai parţial, referindu-se la unii autori mai mărunţi şi la unele concluzii ale marilor economişti, Marx are dreptate. Şi de-acum nu mai este vina lui, dacă «ortodocşii» sovietici, dorind să fie mai catolici decât Papa de la Roma, au calificat până mai ieri întreaga ştiinţă economică burgheză occidentală, cu excepţia lucrărilor lui Smith şi Ricardo, ca fiind vulgară. Valoarea. La temelia doctrinei economice marxiste se află trei concepte fundamentale: valoarea, plusvaloarea, acumularea capitalului. În linii mari Marx a preluat teoria valorii de la clasici, stematizând-o şi îmbogăţind-o cu elemente noi. El acceptă descoperirile făcute de Smith şi Ricardo precum că la temelia valorii mărfii şi a schimbului între mărfuri se află munca materializată în ele, că marfa are două proprietăţi - valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb. Clasicii însă n-au reuşit să explice din ce cauză valoarea (marfa) are un dublu caracter. Marx consideră că dublul caracter al mărfii este condiţionat de dublul caracter al muncii întruchipate în ea, descoperire cu care se mândrea în mod special: «Acest dublu caracter al muncii pe care o conţine o marfă a fost pus pentru prima dată în evidenţă în mod critic de către mine». Marx analizează particularitaţile acţiunii legii valorii la diferite etape ale dezvoltării istorice, introducând totodată în ştiinţa economică aşa noţiune ca munca vie şi munca trecută, preţ de producţie şi timpul socialmente necesar. Autorii clasici considerau deja că mărimea valorii se măsoară prin timpul de muncă. Spre deosebire de ei, Marx susţine că mărimea valorii unei mărfi este determinată de timpul de muncă, dar nu de timpul de muncă individual, ci de cel socialmente necesar, prin care înţelegea «timpul de muncă, necesar pentru producerea unei oarecare valori de întrebuinţare în condiţiile de producţie existente, normale din punct de vedere social, 92

cu un nivel mediu, în societatea respectivă, de îndemânare şi intensitate a muncii». De obicei acesta este timpul cheltuit pentru producerea celei mai mari cantităţi de marfă respectivă. Teoria plusvalorii. Cu mult timp până la Marx o seamă de economişti au argumentat ideea că la temelia veniturilor capitaliştilor se află munca neplătită a muncitorilor salariaţi; chiar şi termenul de «plusvaloare», care ocupă un loc central în doctrina lui Marx, a fost utilizat cu mult înainte. Originalitatea lui Marx în această problemă constă în faptul că el a aşezat plusvaloarea la temelia sistemului său economic, ea devenind, după o expresie binecunoscută a lui V.I.Lenin, „piatra unghiulară a învăţăturii economice marxist”». Considerând, asemeni lui Aristotel şi fiziocraţilor, că schimburile de mărfuri sunt sterile, precum şi că în procesul circulaţiei lor valoarea nu poate creşte, Marx se întreabă ce se află atunci la originea veniturilor capitaliştilor, fie că acestea se cheamă rentă, dobândă sau profit? Pornit în căutarea unui răspuns ştiinţific, Marx ajunge la concluzia că forţa de muncă devine în capitalism o marfă ca şi toate celelalte mărfuri. Transformarea forţei de muncă în marfă a fost condiţionată, potrivit autorului «Capitalului», de faptul că o dată cu trecerea la capitalism muncitorul devine liber nu numai juridic, ci şi privat de orice mijloace de producere, acaparate prin jaf şi violenţă de către burghezie. În cazul dat, pentru a nu muri de foame, muncitorul este nevoit să accepte condiţiile capitalistului, care îl stoarce cum îi este placul. Fiind marfă, forţa de muncă are şi valoare de schimb şi valoare de întrebuinţare. Făcând o distincţie netă între muncă (activitatea creatoare prestată de muncitori) şi forţa de muncă (capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta munca), Marx ajunge la concluzia că sub formă de salariu muncitorul primeşte numai o parte a valorii create prin munca sa, echivalentă cu valoarea mijloacelor de existenţă, care sunt necesare pentru reproducerea normală a muncitorului şi întreţinerea membrilor familiei sale. Cealaltă parte a valorii, creată de muncitorul salariat, este însuşită de către proprietarul mijloacelor de producţie. Această parte a valorii, rezultat al muncii neplătite a muncitorului, este numită de Marx plusvaloare. Cu alte cuvinte, exploatarea capitalistă constă în faptul că proprietarul mijloacelor de producţie 93

însuşeşte diferenţa dintre valoarea muncii şi valoarea forţei de muncă, iar salariul nu constituie decât preţul forţei de muncă, şi nu echivalentul valorii muncii prestate de muncitor. Dacă, de exemplu, durata zilei de muncă este de 10 ore, iar timpul în care muncitorul creează o valoare echivalentă cu mărimea salariului său este de 4 ore (timpul de muncă necesar), restul 6 ore (timpul de supramuncă) muncitorul lucrează pentru capitalist, creându-i plusvaloarea. Marx afirmă că prin raportul dintre mârimea plusvalorii şi valoarea forţei de muncă, numit rata plusvalorii (m1) (m'=m/v l00%), se poate determina gradul de exploatare a muncitorului de către capitalist. Astfel, menţionează părintele Marxismului, capitalul, «mânjit cu sânge şi murdărie pe tot trupul, din cap până în picioare», este «un vampir», care stoarce seva clasei muncitoare. Fără exploatarea muncitorilor de către burghezie, capitalismul nu poate exista. Teoria profitului. Plusvaloarea este o categorie ştiinţifică, neîntâlnită în vocabularul bancherilor, industriaşilor, altor categorii de întreprinzători. Aceştia vorbesc în schimb la tot pasul de profit, rentă, dobândă. Există oare vre-o legătură între toate aceste categorii? Da, răspunde Marx, şi profitul, şi dobânda, şi renta nu sunt altceva decât nişte forme concrete ale plusvalorii, adică au la temelia lor muncă neplătită a muncitorilor. Profitul, de exemplu, este o formă transformată a plusvalorii, întrucât fiind creat prin muncă, adică de capitalul variabil, el apare în ochii societăţii ca un rod al întregului capital avansat. În viziunea lui Proudhon profitul este un furt. Marx consideră această teză totalmente greşită, afirmând că profitul nu este un fenomen întâmplător, accidental, ci constituie însăşi esenţa modului capitalist de producţie, fără de care acest mod în genere nu poate exista. Profitul este forţa motrică a producţiei capitaliste, scopul ei final. Se produce ceea ce aduce profit, prioritatea fiind dată acelor mărfuri, care asigură un profit mai mare. În această privinţă Marx consideră justă observaţia unui ziarist englez care consemna până la dânsul: «Capitalul se teme de lipsă de profit sau de un profit prea mic, după cum natura se teme de vid. Dar o dată ce există un profit suficient, capitalul prinde curaj. Dacă are 10 la sută asigurate, capitalul e de acord cu 94

orice plasament, la 20% el se înviorează, la 50% e gata să-şi pună capul la bătaie, la 100% el calcă în picioare toate legile umane, la 300% nu există crimă pe care să nu o rişte, chiar dacă 1-ar ameninţa spânzurătoarea». Teoria lui Marx despre capital. Clasicii au analizat capitalul în temei sub aspectul său tehnic, ca o sumă de bani, sau o cantitate de bunuri, necesare procesului de producţie (instrumente, materie primă, maşini etc.), deci ca o categorie veşnică. În viziunea lui Marx capitalul este o categorie istorică, de natură socială, un raport social între muncitori şi burghezie cu privire la apartenenţa mijloacelor de producţie. Capitalul este o valoare creată prin munca neplătită a muncitorilor însuşită de capitalist, adică o valoare acumulată. Marx face distincţie între «acumularea primitivă» şi acumularea ca atare a capitalului. «Acumularea primitivă», care a avut loc la începuturile erei capitaliste, constituie «...procesul de separare a muncitorilor de proprietatea asupra condiţiilor muncii lor - proces care transformă, pe de o parte, mijloacele sociale de producţie şi mijloacele de viaţă în capital, pe de altă parte, pe producătorii nemijlociţi în muncitori salariaţi». Potrivit opiniei fondatorului «socialismului ştiinţific», «acumularea primitivă a capitalului (proces, care mai continuă şi în prezent în ţările postsocialiste) s-a înfăptuit prin metode cu totul „necivilizate”, prin jaf, violenţă, excrocherii, subjugare, corupţie, speculă, prin impunerea unei legislaţii care-1 favoriza pe cel bogat, hrăpăreţ, lacom, dur, perfid, sângeros». „Exproprierea producătorilor nemijlociţi, - scrie în continuare K.Marx, - se face cu vandalismul cel mai necruţător şi sub presiunea celor mai josnice, celor mai murdare, celor mai meschine şi celor mai turbate porniri...» În asemenea condiţii, oamenii smulşi brusc din făgaşul obişnuit al vieţii, nefiind în stare să se acomodeze la noile împrejurări, adică la modul capitalist de viaţă, «se transformă pe un cap în cerşetori, tâlhari, vagabonzi, în parte din predispoziţie, în majoritatea cazurilor, însă, siliţi de împrejurări». Cât priveşte acumularea capitalului apoi ea porneşte de la dorinţa capitalistului de a obţine un profit cât mai mare, precum şi de la lupta de concurenţă, care-1 împinge să împartă plusvaloarea în două - o parte o consumă, alta o acumulează. 95

Transformarea plusvalorli în capital este numită acumularea capitalului. Prin analiza acestui proces Marx arată cum capitalul ia naştere din plusvaloare, ajungând în mod firesc la concluzia că tot capltalul, toată bogăţia societăţii capitaliste, concentrată în mâinile proprietarilor mijloacelor de producţie au fost create prin munca muncitorilor salariaţi. Aşadar, atunci când muncitorii vor proceda la naţionalizarea fabricilor şi uzinelor, a căilor ferate şi băncilor, ei îşi vor întoarce ceea ce le aparţine în mod legitim. Anume această concluzie şi constituie baza teoretică a exproprierii, a luptei proletariatului pentru trecerea bogăţiei în mâinile sale. Consecinţele sociale ale acumulării capitalului sunt foarte multiple. În primul rând acumularea capitalului duce la polarizarea societăţii, la creşterea inegalităţii de avere, la adâncirea prăpastiei între muncitori şi capitalişti. Ca şi alte teorii ale lui Marx ce s-au dovedit a fi până la urmă greşite, aşa s-a întâmplat şi cu teoria polarizării societăţii – lucrurile s-au petrecut exact invers – în ţările dezvoltate cea mai numeroasă a devenit clasa de mijloc. Cât priveşte şomajul, Marx îl considera ca pe un fenomen specific numai pentru societatea capitalistă, fenomen cauzat de modul capitalist de aplicare a progresului tehnic şi de ruinarea micilor producători. Şomajul, sau «armata industrială de rezervă», spune Marx, este un element necesar dezvoltării producţiei capitaliste, care are menirea de a asigura întreprinderile cu rezerve de forţă de muncă, atunci când acestea intenţionează să-şi lărgească producţia. Totodată, şomajul este un factor de presiune asupra muncitorilor care lucrează, mai cu seamă în cazul revendicărilor de sporire a salariului. K.Marx despre perspectivele dezvoltării economiei capitaliste. În virtutea contradicţiilor sale interne, spune Marx, modul de producţie capitalist este sortit pieirii, urmând ca într-un viitor apropiat masele largi populare să exproprieze un număr mic de uzurpatori. Moartea capitalismului este condiţionată şi de acţiunea aşanumitei «tendinţe de scădere a ratei medii a profitului», ca urmare a scăderii relative a ponderii capitalului variabil (a muncii vii), adică a capitalului care şi se află la originea plusvalorii. Deşi viaţa a infirmat justeţea acestei teorii, ea dovedindu-se a fi cu totul greşită, argumentele lui Marx par a fi logice - întrucât profitul, ca mobil

96

fundamental al capitalismului, tinde, precum considera dânsul, să se micşoreze, şi chiar să dispară, evident, pieirea capitalismului este inevitabilă. Dar mai departe, după capitalism, ce va urma? Straniu, dar Marx n-a vorbit despre viitoarea societate decât în linii mari şi foarte puţin. În această privinţă el a reuşit să facă mai puţin decât socialiştii utopici, care au descris viitoarea socioetate uneori cu lux de amănunte. Principalul teoretician al comunismului subliniază doar că se va ajunge la această societate - comunismul - întemeiată pe proprietatea colectivă şi lipsa oricărei exploatări, prin intermediul unei faze inferioare - socialismul, în care repartiţia bunurilor materiale se va face după muncă şi va exista statul, la început sub forma dictaturii proletariatului. Abia în comunism se va trece la repartiţia bunurilor materiale după necesităţi. Noua societate trubuie să fie mai umană, mai democrată şi să creeze condiţiile necesare pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă a majorităţii populaţiei. Faptul că Marx opta pentru o societate ideală lipsită de orice contradicţii şi inegalităţi, de orice nedreptate, de orice exploatare, i-a făcut pe unii specialişti să susţină că marxismul are un caracter religios. Economistul american de origine austriacă Josef Schumpeter, de exemplu, scria că «socialismul marxist aparţine grupului de religii care promit paradisul pe pământ». 6. Evoluţia învăţăturii economice marxiste. leninismul Previziunile doctrinei marxiste se adevereau tot mai puţin şi mai puţin. Opera autorului «Capitalului» a generat o mulţime de reacţii dintre cele mai diferite. Chiar în rândurile celor mai fideli succesori ai lui Marx au apărut teorii şi comentarii contradictorii, dezvoltarea marxismului fiind însoţită şi de revizuirea lui. Această evoluţie a fost condiţionată de adânci schimbări ce s-au petrecut în viaţa socială şi economică a ţărilor capitaliste. Contrar prezicerilor lui Marx, la hotarul celor două secole, situaţia materială a muncitorilor a început să se îmbunătăţească. S-a ameliorat legislaţia muncii, prăpastia între cei bogaţi şi cei săraci părea să fie mai puţin însemnată, a crescut salariul, a scăzut durata zilei de muncă. Sub presiunea revendicărilor muncitoreşti, începând cu 97

deceniul şase al secolului al XIX, salariul real a crescut în toate ţările care au pornit primele pe calea dezvoltării capitaliste. În Franţa, de exemplu, în 1910 el s-a dublat faţă de 1810. În perioada interbelică situaţia avea să se amelioreze şi mai mult. Timpul trecea, dar nu se adeverea nici teza lui Marx despre polarizarea societăţii, despre tendinţa istorică a acumulării capitaliste. Din contra, devenea mai influentă şi mai numeroasă clasa mijlocie. Era deci şi firesc ca aceste fenomene, oarecum neaşteptate şi incompatibile cu cele propăvăduite de «profetul paradisului pământesc», să fie analizate şi interpretate şi de pe poziţiile doctrinei socialiste. Prefaceri nu mai puţin importante au loc şi pe plan mondial. Spre sfârşitul secolului, Anglia mai întâi, urmată apoi de Franţa şi celelalte ţări, încep a promova tot mai activ o politică colonială, de cucerire. Între principalele ţări capitaliste se înăspresc contradicţiile pentru sferele de influenţă, pentru teritoriile rămase libere. Conflictele între naţiuni, războaiele coloniale împing oarecum pe planul al doilea problemele sociale interne. În noile condiţii pieirea capitalismului nu mai părea atât de inevitabilă. Ei, şi dacă ea se va produce totuşi? Va fi rodul luptei de clasă, între muncitori şi capitalişti, sau rezultatul conflictelor tot mai ascuţite între imperiile coloniale, între colonii şi metropole? În asemenea împrejurări, după moartea lui Marx principalele curente teoretice în cadrul doctrinei socialiste au devenit cel al ortodocşilor şi cel al revizioniştilor. Curentul ortodocs. În fruntea acestui curent socialistul german Karl Kautsky (1854-1938), devenit după moartea lui Engels principalul teoretician al Internaţionalei II şi lider al social-democraţilor germani. El şi-a expus ideile sale economice într-un şir de cărţi, cele mai cunoscute din ele fiind «Doctrina economică a lui Karl Marx» (1886) şi «Problema agrară» (1899). Ortodocşii susţineau că doctrina marxistă este pe deplin justă, atât doar că ea trebuie adaptată la condiţiile concrete ale fiecărei ţări. Kautsky afirmă că din învăţătura lui Marx nu s-au adeverit doar unele teze neînsemnate, care urmează a fi abandonate. El spune, de exemplu, că spre sfârşitul secolului, nu se mai putea vorbi despre o înrăutăţire absolută a situaţiei materiale a proletariatului, cum credea autorul 98

«Capitalului». (De notat câ în pofida acestei preziceri, cât şi a unei realită--ţi evidente, «dogmaticii sovietici» până mai ieri atât în documentele de partid, cât şi în manualele universitare insistau mereu asupra unei «pauperizări relative şi absolute a proletariatului»). Începând cu perioada primului război mondial, Kautsky, potrivit opiniei lui V.I.Lenin, „o rupe cu marxismul, trece pe poziţii centriste, prefăcându-se într-un revizionist ascuns, camuflat”. Acest calificativ, dat de pe poziţiile leninismului, socialistul german le datorează în primul rând teoriei ultraimperialismului. Potrivit acestei teorii, pe la începutul secolului XX, ar fi devenit posibilă unirea imperialiştilor din toată lumea într-un monopol internaţional, fapt care până la urmă va pune capăt războaielor, anarhiei în producţie, luptei de concurenţă între ţările capltaliste şi va atenua conflictele interne. Lenin, care afirmă că lupta de clasă, dimpotrivă, se înăspreşte, că situaţia materială a clasei muncitoare se înrăutăţeşte, se năpusti cu furie neîntemeiată asupra concluziilor socialistului german, declarând în stilul ce-i era propriu că «înşelarea maselor - nimic altceva nu oferă teoria lui Kautsky». Curentul revizionist. Numit uneori şi oportunism de drepta, revizionismul spre deosebire de «ortodoxie», se pronunţă împotriva unor teze din învăţătura lui Marx, considerându-le fie depăşite, fie greşite din capul locului. Totodatâ adepţii acestui curent pun accentul nu pe dezvoltarea teoriei, ci pe găsirea modalităţilor adecvate de realizare a obiectivelor fixate de părintele lor spiritual. Exponentul principal al revizionismului a fost unul din conducătorii socialdemocraţilor germani Eduard Bernstein (1850-1932). Acest autor afirmă câ metoda dialectică a lui Marx este greşită, înlocuind-o cu metoda evoluţiei, potrivit căreia societatea se dezvoltă nu prin salturi, nu prin revoluţii, ci treptat, lent, evolutiv. Fiind şi el marxist în sensul condamnării capitalismului şi a convihgerii că acest mod de producţie trebuie înlocuit prin societatea comunistă, Bernstein se pronunţă pentru calea paşnică de trecere la socialism, cale, în opinia lui, mai eficientă decât cea revoluţionară.

99

Încercând să pună învăţătura marxistă pe o nouă temelie teoretică, socialdemocratul german declară că teoria valoare-muncă trebuie completată cu teoria utilităţii marginale, lansată de marginalişti. Bernstein revede totodată teza despre concentrarea producţiei, afirmând că acest proces s-a încetinit, iar în unele cazuri are loc chiar un recul, constatare recunoscută astăzi de ştiinţa economică ca fiind justă. Socialistul german este şi unul din autorii teoriei trăiniciei micilor gospodării ţărăneşti, în conformitâte cu care în agricultură procesul concentrării producţiei este mult mai lent şi contradictoriu, decât în industrie. Spre deosebire de Marx şi marxiştii ortodocşi, revizioniştii susţineau de asemenea că o îmbunătăţire a situaţiei materiale a muncitorilor este posibilă şi fără de revoluţie, fără instaurarea dictaturii proletariatului. Acest scop poate fi realizat pe cale parlamentară, prin înfăptuirea reformelor. De remarcat că anume pe această cale, adică revizionistă, au evoluat ideile socialiste în ţările Ociidentale spre deosebire de Rusia, unde ideile marxiste şi-au găsit cei mai mulţi adepţi şi unde ele au fost aplicate timp de peste jumătate de secol. V.I.Lenin. Omul şi opera. La răscrucea celor două secole cel mai fidel apărător, dar şi cel mai talentat teoretician al marxismului a fost Vladimir Ilici Lenin (18701924). El a concretizat unele teze ale părintelui său spiritual, le-a dezvoltat, pornind de la noile condiţii istorice, şi le-a adaptat la o realitate concretă. În «adaptare» a reuşit cel mai mult, exegetul francez A.Piettre afirmând chiar că «Lenin a «rusificat şi a orientalizat marxismul». Ca şi în cazul lui Marx, viaţa lui Lenin trebuie privită într-o dublă ipostază: cea de rovoluţionar şi cea de savant economist, în primul rând. Revoluţionar de profesie, duşman de moarte al ţarismului şi al regimului capitalist, Lenin a subordonat chiar cele mai teoretice lucrări ale sale atingerii anumitor scopuri politice şi ideologice. Principalele opere economice ale lui Lenin sunt: «Dezvoltarea capitalismului în Rusia» (1899), „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului” (1917), „Statul şi revoluţia” (1917). Nevoit să emigreze în străinătate din cauza activităţii sale revoluţionare, în anul 1902 Lenin fondează în Elveţia ziarul «Iscra», prin care a impus clasei muncitoare 100

din Imperiul rus viziunea bolşevică asupra luptei revoluţionare. Întors în Rusia în anul 1917, se situează în fruntea revoluţiei socialiste, apoi şi a statului proletar. Iniţial, prin politica comunismului de război, reuşeşte să înfrângă contrarevoluţia, apoi în 1921 instituie o nouă politică economică - în procesul căreia trasează în linii generale bazale teoretice ale socialismului. În ultimii ani de viaţă luptă cu disperare contra noii birocraţii, apărute în urma revoluţiei socialiste şi a naţionalizării proprietăţii private. Printre discipolii săi cei mai de vază în domeniul ştiinţei despre economie se numără Buharin, Roza Luxemburg, Karl Liebknecht, I.V.Stalin. V.I.Lenin se stinge din viaţă în anul 1924 în chinuri groaznice, după unele versiuni fiind otrăvit de foştii săi discipoli. Materialist şi duşman al religiei, în ultimele zile ale vieţii, după ce avuse timp îndeajuns să mediteze asupra faptelor sale, el îşi cerea iertare până şi de la masă şi de la scaune pentru păcatele săvârşite. Teoria imperialismului. V.I.Lenin a fost primul teoretician care a argumentat necesitatea aplicării învăţăturii economice marxiste la realitatea ţărilor necapitaliste şi a ţărilor slab dezvoltate. Cercetând schimbările survenite în dezvolarea capitalismului în legătură cu trecerea lui la imperialism, Lenin plasează locul principalelor contradicţii economice şi politice de pe plan intern pe plan extern, afirmând că soarta prăbuşirii capitalismului va fi hotărâtă în procesul războaielor imperialiste şi a luptei coloniilor pentru eliberarea naţională. V. I. Lenin elaborează o proprie teorie a imperialismului, potrivit căreia acesta este ultimul stadiu în dezvoltarea capitalismului, după care azi-mâine, va învinge revoluţia socialistă. Potrivit acestei teorii, la răscrucea secolelor XIX şi XX ţările capitaliste avansate intră într-o nouă fază de dezvoltare - în imperialism, - esenţa căruia constă în dominanţa pe toate planurile a monopolurilor. Dacă Marx şi Engels susţineau că revoluţia va triumfa în ţările dezvoltate, în care s-au copt premisele necesare, şi că schimbările de regim se vor săvârşi de la sme, oarecum automat, Lenin lansează teza posibilităţii biruinţei revoluţiei într-o singură ţară, nu neapărat în cea mai dezvoltată. Şi nu de la sine, cum susţineau marxiştii ortodocşi, ci ca rezultat al unei pregătiri minuţioase. în aşa fel, în viziunea lui Lenin 101

revoluţia socialistă devine un fenomen mai mult provocat, organizat, decât spontan, mai mult politic, decât economic. Economia socialistă. Revizuind unele din cele mai importante aspecte ale teoriei lui Marx, Lenin concretizează totodată un şir de teze despre proprietate, despre stat, despre principiile de funcţionare a economiei socialiste. Iniţial, ca şi majoritatea celorlalţi socialişti, Lenin preluă ideea lui Marx şi Engels, potrivit căreia o dată cu trecerea la socialism, producţia de mărfuri va dispărea. Convingându-se, în anii comunismului de război, că acest lucru este irealizibil, Lenin, cu riscul de a fi acuzat de revizuirea marxismului, lanseazâ ideea reîntoarcerii la producţia de mărfuri, ca la un rău inevitabil şi temporar. Un loc important în teoria leninistă este acordat statului, care trebuie să dirijeze nu numai procesele popolitice, ci şi cele economice. La prima fază a societăţii comuniste statul organizează producţia după un plan directiv obligatoriu pentru toate întreprinderile, care sunt dirijate prin reprezentanţii statului. Salariul, preţurile, dobânda, cât şi alte mărimi economice, sunt fixate de stat. Abia în comunism, pe care nu a reuşit să-1 plaseze în timp, se presupunea dispariţia statului. Până atunci rolul acestuia urma să crească mereu. După moartea lui Lenin doctrina marxistă a continuat să fie dezvoltată de pe poziţiile a mai multor şcoli socialiste, dar în temei în direcţia trasată de conducătorul «primului stat proletar din lume». Concluzii Merite. 1. Economia politică clasică s-a afirmat ca o ştiinţă care în mod obiectiv apără interesele capitalului. Era indispensabilă apariţia unui curent teoretic care ar fi analizat fenomenele economice de pe poziţiile celor care muncesc, şi care alcătuiau marea majoritate a populaţiei. Aşa a apărut doctrina socialistă care, cu toată diversitatea de şcoli şi teorii contradictorii, adeseori greşite, a lăsat urme adânci în istoria gândirii economice, îmbogăţind-o cu idei noi şi dând un impuls deosebit dezvoltării de mai departe a ştiinţei economice.

102

2. Socialismul premarxist, reprezentat în primul rând de socialismul utopic şi micburghez a pus în centrul societăţii propuse de ei ideea înfăptuirii echităţii şi dreptăţii sociale. Totul bine şi frumos, dar deoarece propunerile practice elaborate de ei, erau lipsite de realism, acestea nu au influenţat substanţial nici dezvoltarea gândirii economice, şi nici activitatea practică. 3. Evaluând rolul lui Marx în dezvoltarea economiei politice, M.Blaug scrie: «în prezent nu trebuie să existe nici o îndoială privitor la faptul că Marx a fost un mare economist clasic. În privinţa capacităţii sale de a conduce un raţionament până la concluzia lui logică, Marx rămâne inegalat în secolul al XIX-lea». La rândul său, austriacul J.Schumpeter în lucrarea sa «Istoria analizei economice» face o paralelă între «Capitalul» lui Marx şi „Teoria generală” a lui Keynes, susţinând că Marx a oferit ştiinţei economice o mare paradigmă «care a servit drept sursă de inspiraţie pentru apariţia unor noi teorii economice», opera lui avand un caracter „în exclusivitate ştiinţific”. Şi încă o apreciere, mai recentă (anul 1989), care aparţine la doi din cei mai remarcabili economişti americani contemporani, P.A.Samuelson şi W.D.Nordhaus: „La fel cum Newton, Einstein şi Planck au revoluţionat cunoştinţele în fizică, tot astfel au procedat şi giganţii din ştiinţa economică de felul lui Smith, Marx şi Keynes... care au transformat cunoaşterea economică, convertindu-i pe cei tineri şi cu orizont intelectual larg”. 4. Deşi multe din previziunile lui Marx nu pot fi verificate nici până în prezent, meritul său de cugetător, de inovator este incontestabil. El primul a acordat o importanţă majoră analizei sociale, dovedind influenţa efectelor schimbărilor sociale şi tehnologice asupra economiei. 5. Marx a demonstrat că legile economice poartă un caracter istoric, întrucât societăţile se schimbă, condiţionând astfel şi o transformare a modului lor de funcţionare. 6. Marx are meritul de a fi analizat la cel mai înalt nivel teoretic posibil problema celor care reprezin-tă majoritatea populaţiei oricărei ţări (a sărăcimii). După el nimeni din economiştii serioşi n-a mai putut ocoli această problemă. Un alt merit al lui constă în faptul că a introdus în circuitul ştiinţific fenomenul exploatării 103

economice, atât în cadrul ţării, cât şi între ţări, fenomen care, oricum rămâne a fi o realitate certă. Rătăciri. 1. Dar, oricât de mari ar fi meritele lui Marx ca om de ştiinţă, el interpretează adeseori greşit faptele şi trage unele concluzii pripite. Ca urmare, un şir de previziuni, principiale pentru doctrina marxistă, nu s-au adeverit. 2. Făcând exces de materialism şi obiectivism, el a subapreciat rolul factorului subiectiv în evoluţia fenomenelor economice, n-a ţinut cont de caracterul limitat al resurselor economice, el a subapreciat totodată capacitatea proprietăţii private de a se adapta la noile condiţii. 3. În nici una din ţările dezvoltate n-a biruit revoluţia socialistă şi proletariatul n-a venit la putere. Iar acolo unde avuseră loc asemenea revoluţii (Rusia, Mongolia), clasa muncitoare nu constituia mai mult de 2-3% din numărul populaţiei. 4. Contrar afirmaţiilor lui Marx, în agricultură nu s-a manifestat legea concentrării producţiei, micile gospodării ţărăneşti dovedindu-şi până azi viabilitatea. Nu s-a produs nici o polarizare a societăţii, păturile de mijloc fiind pretutindeni mai numeroase deeât «clasele» de capitalişti şi muncitori. 5. Nu s-a adeverit nici aşa-numita lege generală a acumulării capitaliste, în conformitate cu care o dată cu dezvoltarea capitalismului situaţia clasei muncitoare se înrăutăţeşte atât relativ, cât şi absolut. Din contra, începând cu a doua jumătate a secolului XIX situaţia materială a proletariatului s-a îmbunătăţit continuu în toate ţările dezvoltate. 6. S-a dovedit a fi inconsistentă şi afirmaţia cu privire la dispariţia producţiei şi circulaţiei de mărfuri o dată cu trecerea la socialism. 7. În ultimii 150 de ani rata profitului, cu excepţia unor perioade scurte, n-a scăzut, ceea ce a infirmat una din tezele principale ale sistemului teoretic marxist, şi anume: aşa-numita «tendinţă de scădere a ratei generale a profitului», considerată a fi un argument «puternic» al „pieirii inevitabile a capitalismului”. 8. Marxism-leninismul n-a constituit niciodată o doctrină omogenă. În ultimele decenii în cadrul ei s-au conturat trei micro-curente diferite: revoluţionar, oportunist şi centrist. Paradoxal, dar în centrul controverselor dintre aceste curente s-a pomenit 104

însăşi problema legitimităţii doctrinei marxiste. «Revoluţionarii» afirmă că marxismul a trebuit să existe, că numai datorită lui au fost luate în seamă interesele muncii, fapt care a şi contribuit la îmbunătăţirea situaţiei materiale şi sociale a clasei muncitoare. Şi de aceea e cu totul altă poveste şi nu e de vină doctrina ca atare, dacă în unele foste «ţări socialiste» ea n-a fost aplicată just. «0portuniştii», la rândul lor, declară că marxismul, chiar din capul locului, a fost o doctrină greşită, artificială, care n-a ţinut cont nici de natura adevărată a omului, nici de procesele reale din economie. Iar aplicarea acestei utopii periculoase, deşi bine puse la punct, n-a făcut decât să reţină dezvoltarea unor întregi popoare, cauzându-le suferinţe şi victime enorme. După prăbuşirea sistemului socialist în fosta U.R.S.S. şi într-un şir de ţări europene, în prezent pretutindeni predo-mină cea de a doua opinie. Ce va fi mai departe ne va arăta viitorul.

CapitolulVII DOCTRINA LIBERALISMULUI NEOCLASIC SAU A MARGINALISMULUI Astăzi, la începutul secolului al XXI-lea doctrina neoclasică rămâne a fi principala doctrină economică în ţările dezvoltate. Această doctrină s-a impus prin îngustarea obiectului de studiu al ştiinţei economice, prin încercarea dezideologizării acesteia, prin folosirea metodelor matermatice la analiza fenomenelor economice, prin utilizarea psihologiei pentru explicarea activităţii economice, prin teoria valoareutilitate, prin instrumentele de analiză economică. Nu întâmplător această doctrină se impune în mai multe ţări odată, masiv, oarecum peneaşteptate, şi în rezultatul unei revoluţii fără precedent în teoria economică.

1. Geneza neoclasicismului (marginalismului) O revoluţie fără baricade. Împrumutat din alte domenii, cuvântul «revoluţie» se întâlneşte rar de tot în istoria doctrinelor economice. În cazul neoclasicismului, însă, el este acceptat unanim de toţi specialiştii. Mai mult, unii exegeţi afirmă că 105

odată cu marginaliştii începe o nouă perioadă în dezvoltarea gândirii economice. «Revoluţia marginalistă», cum i se spune de obicei, constituie o schimbare radicală atât în raport cu liberalismul clasic, cât şi cu toate doctrinele antiliberale. Deşi, la drept cuvânt, nu-i vorba de o ruptură categorică cu ideile lui Smith şi Ricardo, căci şi neoclasicismul şi liberalismul clasic fac parte din acelaşi curent de gândire şi anume liberalismul economic. Paradoxurile în cazul acestei revoluţii începe de la faptul că ea este înfăptuită în jurul anului 1870 de către trei savanţi, care trăind la sute de kilometri unul de altul, în ţări diferite, au descoperit, independent unul de altul, fenomenul utilităţii marginale, denumit încă şi „principiul diminuării utilităţii marginale”. Aceştia au fost englezul Stanley Jevons (1835-1882), francezul Leon Walras (1834-1910) şi austriacul Karl Menger (1840-1921). Anume revoluţia marginalistă, asociată de obicei cu aceste trei nume a şi declanşat dezvoltarea microeconomiei. Cât priveşte instrumentarul său analitic, marginalismul avea să devină cea mai răspândită doctrină economică din secolul al XX-lea. Precursorii analizei neoclasice. Printre precursorii abordării subiective a categoriilor şi legilor economice, care au explicat preţurile prin utilitatea şi raritatea mărfurilor, îi vom nominaliza în primul rând pe economistul german H.H.Gossen (1811-1858) şi pe filosoful şi matematicianul francez Antoine Auguste Cournot (1801-1877). Gossen a formulat două legi, numite prima şi a doua lege a lui Gossen. Potrivit primei legi, elaborate în anul 1854, «când cantitatea consumată dintr-un produs creşte, utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea suplimentară adăugată de ultima unitate) tinde să se diminueze». Altfel spus, necesităţile scad în intensitate pe măsura satisfacerii lor. Cea de a doua lege spune că, în scopul de a obţine maximum de satisfacţii, individul, având un venit limitat, trebuie să-1 repartizeze în aşa fet, încât ultima unitate din fiecare bun să-i procure aceeaşi satisfacţie. Auguste Cournot scoate în evidenţă interdependenţa dintre fenomenele economice, fiind şi primul, care a aplicat metodele matematice la analiza preţurilor şi a altor categorii economice concrete. 106

Oricum, la temelia neoclasicismului se află câteva direcţii noi de investigare ştiinţifică, şi anume: a) cea a utilităţii marginale (de unde şi denumirea doctrinei); b) a echilibrului economic, general şi parţial; c) comportamentul subiectiv al agenţilor economici. Factorii ce-au condiţionat apariţia şi dezvoltarea marginalismului. Revoluţia marginalistă este condiţionată de schimbări importante survenite în modul de funcţionare a economiei capitaliste în ultima treime a secoului al XIX-lea în legătură cu trecerea de la libera concurenţă la o economie dominată de monopoluri şi oligopoluri. În această perioadă, în urma creşterii volumului producţiei şi a diversificării ei, oferta de bunuri materiale începe a depăşi cererea, vinderea mărfurilor devenind o chestiune mai acută decât producerea lor. Astfel, în centrul activităţii practice nu se mai află problema acumulării capitalului, ci problema desfacerii mărfurilor. Întrucât dezvoltarea economiei depinde tot mai mult de procesul de vânzare-cumpărare, are loc şi o deplasare a preocupărilor teoreticienilor din domeniul producţiei în cel al circulaţiei, al comportamentului agenţilor economici, în special al consumatorilor. Un alt factor, care a impulsionat apariţia marginalismului este faptul că spre sfârşitul secolului XIX s-a accentuat lupta de concurenţă între agenţii economici, întâi de toate privind aprovizionarea cu aşa factori de producţie cum ar fi materia primă şi energia. Această împrejurare a împins în prim plan problema rarităţii, ca trăsătură distinctivă a tuturor bunurilor economice. În fine, dacă pe timpurile lui Smith şi Ricardo conflictul principal era cel dintre proprietarii funciari şi industriaşi, spre sfârşitul secolului al XIX acest conflict trecuseră într-o albie mai periculoasă: muncitori — capitalişti, fapt care ameninţa însăşi existenţa societăţii burgheze. În asemenea condiţii la ordinea zilei se impunea problema găsirii unei teorii capabile nu numai să asigure o expansiune economică, ci şi o pace socială, o teorie obiectivă, neutră, care n-ar fi ţinut parte nici capitalului (liberalismul clasic), nici muncii (doctrina socialistă). Astfel, neoclasicismului îi revine sarcina de a apăra virtuţile liberalismului economic, într-o epocă, când acesta era atacat din toate părţile, de a argumenta mai temeinic aşa principii-cheie, cum ar fi individualismul, libera concurenţă, 107

hedonismul, şi de-a revizui unele teze teoretice depăşite la acea oră. Neoclasicii au orientat gândirea economică spre domenii noi de investigare, cum ar fi psihologia agenţilor economici, rarietatea, echilibrul eco-nomic.

2. Conţinutul revoluţiei marginaliste Trăsături comune şi deosebiri între clasici şi neoclasici. Incontestabil, denumirea de «neoclasici» are o dublă semnificaţie: pe de o parte ea presupune anumite elemente de consecutivitate, de „trăsături comune”, pe de alta - deosebiri principiale, care ar justifica utilizarea termenului de «revoluţie marginalistă». Mai întâi de toate doctrina neoclasică are la temelia sa un şir de principii, care sunt proprii şi liberalismului economic clasic. Acestea sunt: a) recunoaşterea existenţei unei «ordini naturale», căreia îi este supusă şi activitatea economică; b) recunoaşterea economiei de piaţă, întemeiată pe proprietatea privată, drept forma cea mai reuşită de organizare a vieţii economice; c) recunoaşterea principiului «mâinii invizibile», adică a principiului autoreglării, a automatismului funcţionării economiei de piaţă; d) respingerea ideii amestecului statului în economie; e) considerarea profitului ca forţă motrice a dezvoltării economice şi a concurenţei ca factor esenţial al progresului economic. Cât priveşte deosebirile între doctrinele clasică şi neoclasică, apoi acestea sunt multiple şi poartă un caracter principial. Economistul francez Alain Samuelson susţine chiar că «folosirea prefixului «neo», adăugat la «clasici» este una din erorile cele mai mari, dacă prin aceasta se subînţelege o reînnoire a teoriei pe aceeaşi temelie. S.Jevons, vorbind despre deosebirile între aceste două doctrine, este şi mai categoric, afirmând că teoria clasică, începând cu Ricardo, este nu doar diferită de cea marginalistă, ci pur şi simplu greşită: «Când un adevărat sistem economic va fi stabilit, se va constata că acest om capabil, dar cu idei false, care a fost David Ricardo, a condus ştiinţa economică pe un drum greşit, ceea ce nu 1-a împiedicat pe prietenul său, tot atât de capabil, dar cu tot atâtea idei false, John Stuart Mill, să o ducă mai departe pe acest drum catastrofal».

108

Să vedem deci care sunt „ideile false”, şi „ideile juste” la care se referă S.Jevons. Să le luăm pe rând, de la început. Obiectul de studiu. Autorii clasici afirmau că activitatea economică este reglementată de oarecare legi veşnice, obiective şi universale, aşa încât anume analiza lor şi trebuie să fie grija de toate zilele a ştiinţei economice. Spre deosebire de ei, marginaliştii au mutat centrul de greutate al preocupărilor teoretice din domeniul obiectiv în cel subiectiv. Ei s-au aplecat asupra studierii înclinaţiilor şi gusturilor oamenilor, a preferinţelor şi dorinţelor, judecându-le a fi adevăratele motivaţii ale activităţii lor economice. Neoclasicii schimbă unghiul de examinare a problemelor economice. Astfel, în timp ce clasicii pornesc de la producţie, punând accentul pe analiza unor probleme cum ar fi: crearea şi repartizarea avuţiei, acumularea capitalului, viitorul sistemului economic capitalist, neoclasicii merg de la consum spre celelalte sfere ale activităţii economice, studiind în primul rând procesele de circulaţie a mărfurilor, chestiunile repartizării şi utilizării cât mai raţionale a resurselor naturale şi umane, care (oarecum pe neaşteptate) s-au dovevedit a fi limitate. Cu alte cuvinte, neoclasicii au schimbat direcţia principală a investigaţiilor de la obiecte (lucruri) spre subiecte (oameni), spre psihologia agenţilor economici. Anume în analiza fenomenelor economice prin prisma psihologiei individului şi constă schimbarea principală în teoria economică legată de marginalişti. Învinuindu-i pe Smith şi Ricardo de «păcatul» de-a fi ideologizat peste măsură ştiinţa despre economie, marginaliştii şi-au pus scopul de a crea o ştiinţă «adevărată», „pură”, separată de «economia socială». Ei îngustează cu mult obiectul de studiu al ştiinţei economice, renunţă la analiza aspectelor sociale ale dezvoltării economice, renunţă până şi la termenul de «economie politică» în favoarea unui termen mai neutru – „economics”. Potrivit convigerilor lor, teoria economică urmează a fi independentă de orice circumstanţe morale şi politice, ea nu trebuie să apere careva interese ale claselor şi grupurilor sociale. «Absolut obiectivă» şi „pură”, ea trebuie să facă abstracţie de loc, de timp şi de tot felul de «factori efemeri». Individul ca bază a raţionamentului neoclasic. Şi Smith, şi Ricardo au analizat procesele economice în termeni de clasă. Ei spuneau că situaţia individului în 109

societate, mărimea venitului ce-1 poate obţine sunt determinate în ultimă instanţă de apartenenţa lui la o clasă sau alta. Salariul, de exemplu, oricât s-ar fi străduit muncitorul, nu putea depăşi nivelul valorii mijloacelor de existenţă. Astfel, fiind personal liber, individul era limitat în activitatea sa de cadrul clasei din care făcea parte. Marginaliştii, în căutarea unei «ştiinţe pure», neideologizate, au înlocuit analiza în termeni de clasă socială prin studierea activităţii celor mai elementari agenţi economici - a individului şi a întreprinderii. Ei considerau că societatea este compusă nu din clase diferite, ci doar din indivizi, care pot fi fie producători, fie consumatori. Teoria valoare-utilitate. Deşi deosebirile de mai sus sunt principiale, cele mai mari divergenţe, între clasici şi neoclasici sunt legate de felul de explicare a substanţei şi mărimii preţurilor. Autorii clasici aşezaseră la temelia sistemului lor economic teoria valoare-muncă. Marginaliştii, trăind într-o altă epocă, când în prim plan se impusese nu producerea, ci desfacerea mărfurilor, au respins categoric această teorie, considerând-o primitivă şi greşită, înlocuind-o cu teoria subiectivă a utilităţii marginale. Potrivit acestei teorii, numite de obicei teoria valoare-utilitate, valoarea nu are o substanţă obiectivă - munca, ci se află în dependenţă de aprecierile subiective ale individului, în primul rând ale consumatorului. Stanley Jevons ilustrează această teorie prin exemplul unui pescuitor de perle. Dacă el s-a scufundat şi scoate de la fundul mării doar nişte pietre simple, atunci efortul lui nu creează nici o valoare. Dar chiar şi în cazul când pescuitorul ridică la suprafaţă o perlă, el prin modestul sâu efort nu-i conferă perlei nici o valoare. Şi totuşi valoarea perlei este foarte mare. Numai câ, conchide Jevons, valoarea ei provine nu din muncă, ci din utilitate. Instrumentele de analiză economică. Marginaliştii au introdus în circuitul ştiinţific un şir întreg de termeni noi, respingând, sau doar împingând pe planul al doilea multe din categoriile folosite de autorii clasici şi marxişti. Astfel, în locul noţiunii de marfă, ei scot în prim-plan termenul de «bunuri», valabil nu numai pentru economia de piaţă ci şi pentru economia naturală. Marginaliştii împart bunurile în două categorii: a) în «bunuri economice» (care au drept caracteristică definitorie, 110

raritatea, adică sunt limitate şi pot fi obţinute numai în schimbul altui bun economic) şi b) «bunuri libere» (care sunt abundente şi pot fi însuşite în mod gratuit, de oricine, de exemplu aerul şi apa). Clasicii porneau, îii explicarea preţurilor, de la munca încorporată în marfa respectivă, susţinând că fiecare unitate dintr-o mulţime de mărfuri (bunuri) omogene, identice din punct de vedere calitativ, are aceeaşi valoare (aceeaşi utilitate economică). Figura 1

Uj U1 U2

Ui

0

x1

x2

U3

U4

U5

x3

x4

x5

x

Fig.1. Utilitatea economică individuală în gândirea clasică – fiecare unitate de bun x1, x2, x3, x4, x5 are aceeaşi utilitate (Ui)

În viziunea neoclasicilor, însă, utilitatea bunurilor economice scade pe măsură satisfacerii nevoilor. Ca urmare, ei fac deosebire între aşa noţiuni, cum ar fi: utilitatea individuală, diferită a fiecărei unităţi de produs (figura 2), utilitatea finală, sau marginală a bunului respectiv, în fine, utilitatea totală a cantităţii disponibile din acest bun. Figura 2 Uj U1 U2 U3 U4 U5 U6 0

x1

x2

x3

x4

x5

x6

x 111

Fig.2 Utilitatea individuală în gândirea neoclasică – utilitatea unei unităţi de bun e diversă

Cum se vede din figura 2, utilitatea ultimei subdiviziuni consumate (X6) este mult mai mică (U6) decât utilitatea primei subdiviziuni din bunul respectiv (Ui). Întrucât, spun marginaliştii, utilitatea fiecărei unităţi de bun este diferită, mărimea preţuliui unui bun este determinată de utilitatea finală, sau marginală a bunului respectiv. Trecând prin această prismă toate fenomenele economice, ei introduc în circuitul ştiinţific şi asemenea noţiuni, cum ar fi costul marginal, salariul marginal, productivitatea marginală etc.

3. Şcoala austriaică. Teoria utilităţii marginale. K.Menger şi E.Bohm-Bawerk Neoclasicii, renovând temelia metodologică a clasicilor, introduc în circuitul ştiinţific economic un şir de elemente de analiză preluate din psihologie şi din matematică. În aşa mod, principalele şcoli de gândire neoclasică au fost şcoala psihologică, reprezentată în primul rând de şcoala de la Viena, sau austriacă. Unii economişti pot fi încadraţi în egală măsură atât în şcoala psihologică, cât şi în cea matematică, cum este cazul lui S.Jevons şi A.Marshall, fondatorii şcolii neoclasice engleze, numite şi şcoala de la Cambridge. Pe lângă cele trei şcoli enumerate mai sus, doctrina economică neoclasică mai include şcoala americană, cu J.B.Clark (1847-1938) şi şcoala suedeză, cu K.Wicksell (1851-1926). Karl Menger (1840-1921). E.Bohm-Bawerk (1851-1914). Întemeitorul şcolii austriece este Karl Menger, profesor la Universitatea din Viena. Anume lucrarea sa intitulată «Fundamentele economiei politice» (1871) a şi declanşat în Austria revoluţia marginalistă. Prin elaborarea teoriei valorii întemeiate pe utilitate, Menger impune o nouă viziune asupra economiei. K.Menger a fost fondatorul şcolii austriece, dar figura centrală, cel mai cunoscut economist al acestei şcoli este Eugen Bohm-Bawerk, profesor la aceeaşi Universitate, ministru de finanţe şi Preşedinte al Academiei de ştiinţe austriece. 112

Ostil oricăror idei socialiste, Bohm-Bawerk afirma că deşi teoria lui Marx constituie un edificiu somptuos, clădit cu o logică de fier, el poate fi uşor dărâmat, fiind de ajuns pentru aceasta de a demonstra că temelia lui este putredă, cu alte cuvinte ca teoria valoare-muncă este inconsistentă. O atenţie deosebită în cercetările sale ştiinţifice profesorul austriac acordă capitalului şi dobânzii. Lucrările cu care Bohm-Bawerk s-a impus în istoria gândirii economice sunt: „Capitalul şi dobânda” (1884-1889) şi „Sfârşitul sistemului marxist” (1896). Utilitatea - temelia valorii. Să analizăm mai pe larg această teorie, care constituie aportul principal al şcolii austriece la dezvoltarea ştiinţei economice. Potrivit opiniei marginaliştilor de la Viena valoarea unui bun oarecare nu este nici cantitate, dar nici substanţă; ea-i o apreciere subiectivă dată de pe poziţiile nevoilor individului. Căci dacă o marfă la confecţionarea căreia s-a cheltuit o cantitate oarecare de muncă nu este solicitată de nimeni, valoarea ei este nulă. De aceea izvorul valorii trebuie căutat nu în muncă, ci în gusturile, necesităţile, dorinţele, adică în aprecierile subiective ale consumatorului. «Valoarea, - sublinia Karl Menger, - nu este inerentă lucrurilor, ea nu este o proprietate; ea nu este un lucru independent, care există în sine. Aceasta-i o judecată (un raţionament) pe care subiecţii econoimci o aplică asupra bunurilor de care ei pot dispune pentru a-şi menţine viaţa şi bunăstarea. De aici rezultă că valoarea nu există în afara conştiinţei oamenilor». Mărimea valorii. De ce depinde ea? Răspunsul şcolii austriece pare a fi simplu: de importanţa necesităţilor ce urmează a fi satisfăcute, de proprietăţile concrete ale bunului dat, cât şi de cantitatea lui. Cu mult până la marginalişti, unii economişti au observat că intensitatea dorinţei de a poseda un lucru oarecare (într-un fel, utilitatea lui) descreşte pe măsura satisfacerii necesităţilor corespun-zătoare. În asemenea caz, cum poate fi determinată valoarea diferitor porţiuni din acelaşi bun, dar care au o utilitate diferită. E o întrebare ce se află mereu în centrul preocupărilor marginaliştilor, întrebare la care BohnBawerk răspunde cu un exemplu plămădit în stilul robinsonadelor. Să presupunem, zice profesorul austriac, că undeva, izolat, la o margine de pădure, trăieşte un gospodar care dispune de 5 saci de grâu. Ce va face el cu acest 113

produs? Primul sac de grâu are pentru pustnic o importanţă capitală, fără el ar muri de foame; al doilea - îi permite să se fortifice şi să-şi întărească sănătatea; cu cel de-al treilea sac de grâu el îşi hrăneşte păsările, ca să aibă carne şi ouă; cel de-al patrulea sac este folosit pentru a produce rachiu. În fine, grâul din cel de al cincilea sac îl dă papagalului, care-i amuză auzul şi-i alungă tristeţea. Cum reiese din exemplul de mai sus, fiecare din cei cinci saci de grâu au pentru proprietarul lor o utilitate diferită. În aşa caz care este valoarea unui sac de grâu, cum poate fi ea măsurată? Aici Bohm-Bawerk, asemeni lui K.Menger, introduce noţiunea de utilitate marginală, potrivit căreia valoarea unui bun este determinată de utilitatea lui marginală, adică cea mai puţin importantă, în exemplul nostruţă a ultimului sac de grâu, pe care-1 va păpa papagalul. De ce? Fiindcă anume pe acest sac gospodarul de la marginea pădurii va fi predispus să-1 schimbe pe altceva, ca având cea mai mică utilitate pentru dânsul. Iar de s-ar întâmpla să piardă primul sac el îl va înlocui cu cel de al cincilea, şi nicidecum cu cel de al doilea sau al treilea. Teoria psihologică a dobânzii, mai numită şi «teoria deprecierii viitorului», îl are ca autor pe Bohm-Bawerk. Reducând profitul la un fel de dobândă, el împarte bunurile în: «bunuri prezente» (salariul) şi «bunuri viitoare» (capitalul). Un ”bun prezent” valorează mai mult ca acelaşi bun în viitor. Pe măsură ce se îndepărtează de noi, valoarea bunului scade întruna. Întrucât valoarea aceluiaşi bun în viitor va fi mai mică, diferenţa dintre valoarea lui prezenţă şi cea viitoare trebuie compensată într-un fel. Aceasta şi este misiunea dobânzii. Astfel, în viziunea lui Bohm-Bawerk, dobânda este diferenţa dintre valoarea mai mare pe care indivizii o acordă bunurilor actuale şi valoarea mai mică acordată bunurilor viitoare, deci ea este plata „aşteptării” capitalistului, şi nicidecum un rezultat al muncii neplătite, cum susţinea Karl Marx. Cine are dreptate, K.Marx sau B.Bawerk ?

4. Şcoala de la Lausanne şi teoria echilibrului general. L.Walras

114

Fondatorul aceastei şcoli este francezul Leon Walras (1834-1910), profesor de economie politică la Universitatea din Lausanne. Ideile şcolii au fost dezvoltate de succesorul şi discipolul lui Walras, italianul Wilfredo Pareto. Temele centrale, dezvoltate de şcoală, mai cu seamă de fondatorul ei în lucrarea «Elemente de economie politică pură» (1874) sunt: teoria valoare-utilitate; modelul concurenţei pure şi perfecte; utilizarea matematicii în economie; teoria echilibrului general; logica economiei pure. Economia matematică (sau pură). Într-o scurtă schită biografică Walras scria că «ideea creării unei economii matematice... n-a încetat niciodată să mă preocupe după 1860». Considerând economia politică drept o parte componentă a ştiinţei sociale, Walras o împarte în trei discipline, şi anume, în economia politică pură, economia politică aplicată şi economia politică socială. «Economia pură», în sensul unui model economic ideal, elaborat prin metodele matematice, este o noţiune inventată de profesorul francez şi definită ca o „teorie a determinării preţurilor, într-un regim ipotetic de li-beră concurenţă absolută”. Walras făcea deosebire între «economia pură» şi «economia politică socială», prin ultima înţelegând «acea parte a ştiinţei despre avuţia socială care tratează repartiţia acestei avuţii între indivizi şi stat şi care recurge la principiul dreptăţii...»; deci «economia socială» studiază modalităţile unei repartiţii cât mai echitabile a bogăţiilor. Cât priveşte cea de a treia parte a economiei politice, adică economia aplicată, apoi ea are ca obiect de studiu problemele monedei şi ale producţiei. Cu Walras principiul unificator al ştiinţei despre economie devine interdependenţa generală între pieţe şi factorii de producţie, între toate procesele şi fenomenele economice. În locul noţiunii de cauză şi efect, profesorul francez introduce conceptul de „funcţie”, ca expresie a interdependenţei generale a faptelor economice. Modelul concurenţei pure şi perfecte. Făcând abstracţie de unele elemente ale realităţii, Walras elaborează modelul unui tip de concurenţă, numite „pure şi perfecte”, care nu există în realitate, dar care permite de a analiza în mod ideal mecanismul formării preţurilor. El este convins că în condiţiile unei asemenea 115

concurenţe economia se autoreglează, respectând proporţiile necesare între factorii de producţie şi pieţe, asigurând, în ultimă instanţă belşug şi bunăstare pentru întreaga societate. Concurenţa pură şi perfectă poate exista doar atunci, când sunt prezente simultan cinci premise, şi anume: - atomicitatea pieţei. Această condiţie presupune existenţa unui număr mare de vânzător şi cumpărători pe piaţă, astfel încât nici unul din ei în mod individual să nu dispună de puterea ce i-ar permite să exercite o oarecare influenţă asupra preţului; - omogenitatea produselor, ceea ce însemană că întreprinderile livrează produse pe care cumpărătorii le consoderă identice, perfect standardizate şi substituibile. În cazul dat cumpărătorul nu este motivat să prefere acelaşi produs de la alt vânzător; - libera intrare pe piaţă, care presupune că piaţa este fluidă şi oricine poate să intre şi să iasă de pe ea fără nici un fel de restricţii; - mobilitatea factorilor de producţie prin care se înţelege posibilitatea acestora de a se deplasa liber şi în orice moment de pe piaţa unui produs pe piaţa altuia, iar atât producătorii, cât şi consumatorii pot găsi liber şi nelimitat capital şi forţă de muncă de care au nevoie la momentul dat; - transparenţa pieţelor, care presupune că atât producătorii, cât şi consumatorii dispun de toată informaţia cu privire la cerere, ofertă şi preţuri, deoarece numai în asemenea caz cumpărătorul poate obţine cel mai bun produs la cel mai bun preţ. Evident, respectarea acestor cinci condiţii devine posibilă doar prin concursul statului. În aşa fel, Walras anticipează intervenţiastatului în economie, subliniind că acest amestec trebuie să fie strict limitat. Teoria echilibrului general. Originalitatea şi aportul principal al şcolii de la Lausanne, al lui Walras în special, constă în elaborarea teoriei echilibrului general. Fireşte, problemele realizării unei concordanţe între resursele disponibile şi necesităţile societăţii s-au aflat mereu în raza preocupării marilor economişti, diferite aspecte ale echilibrului general fiind studiate de mercantilişti, fiziocraţi, Smith, Ricardo, Marx etc. Walras însă a oferit prima idee de echilibru general al economiei,

116

echilibru plasat într-un cadru ipotetic de liberă concurenţă pură şi perfectă, în care preţurile conţin toată informaţia necesară activităţii economice. Echilibrul general vizează proporţionalitatea între produse, servicii, capitaluri şi venituri în cadrul întregii economii. El se stabileşte pe principale trei pieţe, şi anume: a produselor, a serviciilor şi a capitalului. Echilibrul dintre aceste pieţe, precum şi în cadrul fiecăreia din ele este asigurat prin activitatea întreprinzătorului, considerat a fi cel de al patrulea factor de producţie. Anume în măsura în care el creează dezechilibre cu efecte pozitive (starea de echilibru se obţine printr-o tendinţă permanentă de schimbare a dezechilibrelor în noi echilibre), îşi merită veniturile. (De notat că nu toate dezechilibrele sunt cu efecte pozitive, în unele cazuri ele pot provoca crize, etc.).

5. Şcoala de la Cambridge. A.Marshall Considerată a fi ultima strălucire a liberalismului în secolul al XIX-lea, această şcoală s-a impus prin apropierea de problemele reale ale funcţionării economiei, în special ale întreprinderii. Această se face vestită şi prin trasarea unei punţi între teoria neoclasică şi cea clasică. Alfred Marshall (1842-1924). Viaţa şi opera. Fondatorul şi reprezentantul cel mai de seamă al şcolii de la Cambridge, pe care J.M.Keynes avea să-1 numească „cel mai mare economist al secolului XIX” s-a născut la Londra, în familia unui funcţionar mărunt de la Banca engleză. Era de mic pasionat de matematică deşi părintele îi impunea să înveţe literatura clasică şi teologia. Până la urmă tânărul Marshall fuge. Unde credeţi? La Cambridge, unde poate studia în voie matematica, filosofia şi darwinismul. Ca până la urmă să se specializeze economia politică. Keynes, care i-a fost elev pe când Marshall lucra în calitate de profesor la aceeaşi Universitate, i-a scris biografia, subliniind aportul deosebit al profesorului său la dezvoltarea teoriei economice. În ce constă acesta? Mai întâi de toate Marshall face o sinteză a teoriilor lansate de marginalişti şi le aşează într-un sistem bine pus la punct. Apoi încearcă să îmbine (şi reuşeşte) unele teze ale lui Ricardo, Malthus, Say, cu cele ale lui Menger, Jevons, Walras, - cu alte 117

cuvinte, efectuează o sinteză a principalelor teorii ale clasicilor cu cele ale marginaliştilor. În anul 1890 marele sintetizator publică lucrarea sa fundamentală, intitulatâ «Principiile economiei politice», carte, care, potrivit opiniei lui J.Keynes, avea «să pună începutul erei moderne a ştiinţei economice britanice». Economistul american G.Soule, la rândul său susţine că «Marshall dă dovadă, în domeniul economiei politice, de acel geniu al compromisului, propriu britanicilor, care ştiu să împace

părţile opuse, să facă loc noului, fără a abandona vechiul, şi care

contează, la rezolvarea unei probleme oarecare,

mai mult pe evoluţia creatoare,

decât pe conflictele violente». Studierea vieţii reale. Marshall respinge conceptul clasicilor cu privire la «Homo economicus» ca fiind prea general, afirmând că în viaţa de toate zilele avem de a face nu cu simboluri, ci cu oameni concreţi. În acelaşi timp, savantul englez căută să cureţe doctrina neoclasică de excesele ei de abstracţionism, canalizând cercetările teoretice în direcţia studierii fenomenelor reale. Astfel, dacă Walras elaborase modelul unei concurenţe pure şi perfecte, inexistente în viaţa de toate zilele, Marshall studiază comportarea preţurilor în condiţiile concurenţei imperfecte, situaţie ce anume corespunde realităţii. Convins că sarcina principală a ştiinţei economice este de a aduna fapte concrete şi a le analiza, el propune ca termenul de «economie politică» să fie înlocuit prin noţiunea de «economics», tinzând astfel, asemeni lui Walras, să transforme ştiinţa despre economie într-o ştiinţă exactă. În această privinţă a reuşit cel mai mult, deoarece deja mai bine de un secol în ţările anglofone disciplina teoretică principală este desenată cu termenul de „economics”. În ţările de provenenţă latină, continua să fie folosit termenul de economie politică. Economia ca parte a biologiei. Bun cunoscător al darvinismului, Marshall a încercat să explice unele fenomene economice prin acţiunea legilor formulate de Darwin, considerând că viaţa economică este un compartiment al biologiei. Astfel, profesorul de la Cambridge afirmă că între întreprinzători are loc în permanenţă aceeaşi luptă pentru existenţă, pentru supravieţuire ca în lumea animalelor. În această luptă, ca şi în junglă, învinge cel mai puternic, cel care reuşeşte să se adapteze mai 118

bine la condiţiile concrete. Deşi distrugătoare, această luptă este benefică pentru societate. Fiindcă în rezultatul ei dispar elementele slabe, neputincioase, neefective, economia scăpând astfel de balastul care o reţine şi-i încetineşte dezvoltarea. Sinteza teoriilor valoare-muncă şi valoare-utilitate. Asemeni lui J. S. Mill, «ultimul clasic», care a înfăptuit o dublă sinteză - între liberalii pesimişti şi liberalii optimişti, precum şi între doctrina clasică şi aspiraţiile sociale ale muncitorilor, A.Marshall - «ultimul neoclasic», încearcă să reconcelieze teoria obiectivă a valorii cu teoria valoare-utilitate. Mai mult. Savantul englez îşi pune scopul de a crea o teorie sintetică a valorii, întemeiată pe o armonizare a celor două teorii celebre, căutând astfel să-i împace pe marginalişti cu clasicii. În opinia dondatorului şcolii de la Cambridge, a încerca să precizezi dacă valoarea este determinată de costul de producţie (cheltuielile de muncă vie şi materializată) sau de utilitate e ca şi cum ai dori să determini care anume, lama superioară, sau cea inferioară a unui foarfece taie hârtia. Dar să-1 ascultăm mai bine pe Marshall, care în celebra sa operă „Principiile economiei politice” scrie următoarele: «Valoarea este fundamentată pe utilitatea finală şi pe cheltuielile de producţie. Ea se menţine în echilibru între aceste două forţe opuse ca cheia de boltă a unui turn. Nesfârşite au fost controversele asupra problemei de a se şti dacă utilitatea sau costul de producţie guvernează valoarea. Discuţia se duce tot cam în felul în care s-a dus pentru a se afla care din lamele unui foarfece - cea de jos sau cea de sus - taie coala de hârtie. Totuşi, dacă una din aceste lame este fixă, atunci cea mobilă «taie». Ori, tocmai jocul cererii consumatorului îndeplineşte rolul de lamă mobilă». De notat că teoria lui Marshall despre valoare mai rămâne actuală şi astăzi. Astfel, în ediţia a IX a «Economics»-ului Paul Samuelson scrie: «Nici în socialismul planificat, nici în capitalismul de piaţă, nu putem avea succes în derivarea preţurilor mărfurilor doar din necesităţile de muncă, neluând în consideraţie modelul gusturilor şi cererii, şi efectele lui asupra rarităţii factorilor non-muncă». Teoria preţurilor. Locul central în opera lui A. Marshall aparţine problemei preţurilor, domeniu în care aportul lui este recunoscut ca fiind cel mai important. El este autorul «teoriei preţurilor fără valoare», potrivit căreia preţul se stabileşte prin 119

concursul a trei factori: a) cheltuielile de producţie; b) utilitatea marginală; c) cererea şi oferta. Marshall susţine că preţul pe care cumpărătorul este predispus să-1 plătească pentru un bun oarecare este determinat de utilitatea marginală a acestuia. Vânzătorul, la rândul său, are ca punct de reper la fixarea preţurilor mărimea cheltuielilor de producţie. În fine, preţul de piaţă, ţinând cont de aceşti doi factori, se stabileşte în dependenţă de cerere şi ofertă. În aşa fel, dinamica cererii este explicată prin utilitatea marginală a mărfii, pe când dinamica ofertei - prin mărimea cheltuielilor de producţie. În cazul dat preţul se stabileşte în punctul în care cererea se întâlneşte cu oferta, mărimea lui depinzând atât de aprecierile subiective ale consumatorilor, cât şi de costurile de producţie. Unul din meritele ştiinţifice ale lui Alfred Marshall este descoperirea fenomenului de elasticitate a cererii şi a ofertei. Cum se ştie, dacă creşte cererea la un produs, creşte şi preţul acestuia. Dar întrucât preţul şi cererea se află în relaţii de interdependenţă, cererea la rândul ei, depăinde de preţ. Astfel, la un preţ de 50 pence pentru un pfund, spune Marshall, se vor cumpăra 5 pfunzi de ceai. Dacă preţul va scădea până la 40, cererea se va ridica la 7 pfunzi, la un preţ de 33 p. - 8 pf; 28 p. 9pf; 24 p.-10 pf; 21 p.- llpf; 19 p.- 12pf; 17 p.- 13pf. Întrucât această dependenţă nu este totdeauna proporţională, Marshall introduce noţiunea de „elasticitate a cererii”. O „cerere elastică” va exista în cazul când cererea se va schimba într-o măsură mai mare decât preţul mărfii date. Cererea neelastică are loc atunci când dependenţa dintre cerere şi preţ va fi mai mică, când cererea se va schimba într-o măsură mai mică decât schimbarea preţului. Cea mai neelastică cerere se observă la obiectele de primă necesitate, cum ar fi pâinea, sarea, cartofii, zahărul. În cazul acestor produse schimbarea preţurilor într-o direcţie sau alta nu va influenţa prea mult mărimea cererii. Teoria salariului. La începutul sec. XIX, când salariile erau joase iar condiţiile de viaţă ale muncitorilor - mizerabile, atunci autorii clasici au formulat teoria potrivit căreia mărimea salariului se fixează la nivelul minimului mijloacelor de existenţă. În decursul unui secol situaţia în acest domeniu a suferit schimbări însemnate. În 120

Franţa, de exemplu, între anii 1810 şi 1910 salariul real a crescut de circa două ori. Această schimbare a şi servit drept temelie pentru ca Marshall să lanseze o nouă teorie a salariului. În conformitate cu această teorie salariul depăşeşte nivelul minimului mijloacelor de existenţă, ridicându-se la înălţimea unui anumit confort, «înălţime» determinată de dezvoltarea producţiei materiale. În acest context, savantul englez descoperă legătura direct proporţională ce există între productivitatea muncil şi mărimea salariului. Concluzii Merite. 1. Marginaliştii au săvârşit o revoluţie, o schimbare radicală în ştiinţa economică, atât în raport cu liberalismul clasic, cât şi cu toate doctrinele antiliberale. Ei au îmbogăţit ştiinţa despre economie cu un şir de teorii noi, cum ar fi: teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului general şi al echilibrului parţial, elasticitatea cererii şi ofertei, etc. 2. Marginaliştii au modificat obiectul de studiu al ştiinţei economice, punând accentul în investigaţiile lor pe procesele de circulaţie şi de consum, pe analiza vieţii economice de pe poziţiile consumatorului, pe studierea gusturilor şi preferinţelor acestora, - cu alte cuvinte, pe analiza pieţei. 3. Făcând abstracţie de un şir de fenomene reale, marginaliştii au studiat mecanismul funcţionării pieţii «în stare pură», fapt ce le-a permis să descopere un şir de legităţi şi tendinţe de primă importanţă, valabile pentru orice economie de piaţă. 4. Neoclasicii au pus accentul în cercetările lor pe studierea cererii şi ofertei, fenomene, care rămân şi astăzi în centrul preocupărilor economiştilor. Ei au subliniat importanţa studierii rarităţii bunurilor economice. 5. În fine, prin folosirea pe scară largă a matematicii (ecuaţii, modele, funcţii, grafice) în studierea pieţei, ei au îmbogăţit considerabil instrumentarul analitic al ştiinţei economice şi au pus bazele calculului economic raţional, fapt care avea să se soldeze până la urmă cu apariţia unor noi discipline ştiinţifice, numite: econometria, precum şi macroeconomiei.

121

Rătăciri şi limite. 1. Deşi nu atât de importante, marginaliştii au comis şi ei un şir de erori. Astfel, ei au acordat o atenţie exagerată microeconomiei şi staticii în detrimentul analizei macroeconomice şi a dinamicii economice. 2. Încercând să creeze o ştiinţă economică «pură», «exactă» şi «obiectivă», marginaliştii au îngustat până la limită obiectul de studiu al economiei politice, aruncând din câmpul ei de preocupări problemele sociale şi politice. Ei au ignorat, de asemenea, influenţa tradiţiilor, obiceiurilor şi a statului asupra dezvoltării economice. Totodată ei n-au ţinut cont nici de specificul naţional, nici de nivelul concret de dezvoltare al ţării respective. 3. Ignorând aşa fenomene reale, cum ar fi inegalitatea de avere şi conflictele sociale, precum şi influenţa monopolurilor şi a divizării societăţii în clase, neoclasicii, sub înveliş matematic, au promovat de fapt o ideologie conservatoare, favorabilă capitalului. În acelaşi timp ei au neglijat un şir de probleme de mare importanţă cum ar fi cea a crizelor economice periodice, a instabilităţii economice, problema luptei pentru pieţe. 4. Absolutizând importanţa consumului şi al cererii, marginaliştii au subapreciat în acest fel rolul producţiei şi al ofertei atât în explicarea izvorului şi evoluţiei preţurilor, cât şi a funcţionării economiei de piaţâ în ansamblul ei. 5. Din cauza acestor limite şi lacune, unii economişti au ajuns până acolo că au negat orice importanţă a doctrinei marginaliste. Economistul suedez G.Myrdal (18981987), de exemplu, susţine că teoria subiectivă a valorii este foarte departe de problemele reale cu care este confruntată societatea, apreciere care evident este niţel exagerată. 6. Şi încă un moment – doctrina marginalistă, mai cu seamă teoria valoare-utilitate, poate fi aplicată doar la dimensionarea proceselor economice interne. Ea nu poate dezvălui în mod obiectiv caracterul raporturilor între economiile dominate şi dominante. Altfel, ajungem la concluzia că la crearea valorii participă nu numai producătorul (colonia), ci şi consumatorul (metropola). Şi atunci jaful colonial pare a fi nu numai o acţiune de sporire a valorii, ci şi o mare binefacere.

122

Capitolul VIII INSTITUŢIONALISMUL

1. Ortodoxie şi eterodoxie în ştiinţa economică Cine sunt eterodocşii ? Cuvântul «ortodox» se foloseşte nu numai atunci când este vorba despre biserică, ci şi în sensul de gândire economică, de doctrină, considerată a fi singura justă, „standardă”. Cu timpul aveau să devină «ortodoxe» doctrina liberalismului clasic, doctrina neoclasicismului, doctrina marxistă. Dar, cum se ştie, orice ortodoxie presupune şi o eterodoxie, adică o anumită abatere de la doctrina oficială. Economiştii consideraţi a fi «eterodocşi», destul de numeroşi şi influenţi, de altfel, investighează spaţii şi probleme mai puţin cercetate de 123

«ortodocşi», au o viziune proprie asupra multor procese economice, folosesc metode de cercetare deosebite. Deşi îşi au şcolile lor, care diferă principial între ele, deşi activează în spaţii geografice diferite şi în perioade diferite, toţi eterodocşii au o trăsătură, comună, şi anume: refuzul de a adera la una din doctrinele dominante. Dintre cei mai cunoscuţi autori-eterodocşi vom nominaliza aici pe Friderih List, pe reprezentanţii şcolii istorice germane, precum şi pe toţi instituţionaliştii nordamericani, începând cu T.Veblen şi terminând cu J.Galbraith. Acelaşi calificativ se întrebuinţează şi atunci când este vorba de un şir de economişti cunoscuţi din prima jumătate a secolului al XX-lea, cum ar fi suedezul Knut Wicksell (1851-1936) (considerat de unii specialişti neoclasic, iar de alţii chiar prekeynesist), austriacul Joseph Schumpeter (1883-1950), precum şi spaniolul Germaii Bercacer (1883-1965). Oricum, cea mai renumită doctrină eterodoxă este cea a instituţionaliştilor nordamericani. Cât priveşte şcoala istorică germană, ea este considerată drept un precursor al instituţionalismului. În linii mari, eterodoxia constituie o reacţie parţialâ din partea intelectualităţii şi a micii burghezii faţă de ideile clasicilor şi neoclasicilor cu apologetica făcută de ei liberii concurenţe şi diferenţierii de avere, întreprinzătorului şi proprietăţii private. Susţinând economia de piaţă, eterodocşii scot în relief un şir de lacune şi limite ale acesteia şi încearcă, cu ajutorul statului, să le aplaneze. Precursorii instituţionalismului. Primul precursor al instituţionalismului este considerat a fi francezul S.de Sismondi, care respingeteza lui A.Smith precum că năzuinţa individului de a-şi spori câştigul personal este profitabilă pentru toată lumea şi fundamentează necesitatea studierii rolului instituţiilor politice, îndeosebi al statului în viaţa economică. Un alt precursor al instituţionalismului este părintele doctrinei naţionalismului economic Friderih List cu viziunea sa naţională şi istorică asupra realităţii economice. Şi totuşi, cel mai de seamă precursor al instituţionalismului rămâne a fi şcoala istorică germană.

2. Un precursor al instituţionalismului – şcoala istorica germană

124

Subliniem din capul locului că pe plan metodologic şcoala istorică germană a săvârşit o revoluţie în ştiinţa economică, respingând metoda deductivă a economiştilor clasici şi înlocuind-o cu metoda istorică a comparaţiei. În evoluţia sa şcoala istorică a trecut prin două etape. Undeva, pe la mijlocul secolului al XIX-lea apare aşa-numita «vechea şcoală istorică», în frunte cu Wilhelm Roscher (1817-1894), Bruno Hildebrand (1812-1877) şi Karl Knies (1821-1898). Dar apogeul său această şcoală îl atinge după anul 1870, sub denumirea de «noua (sau «tânăra») şcoală istorică», reprezentată de Gustav Schmoller (1838-1917), Werner Sombart (1863-1941) şi Karl Bucher (1847-1930). Deşi a intrat în istorie ca şcoală «germană», ea a avut adepţi şi în alte ţări, în primul rând în Anglia şi Franţa. De notat că şcoala istorică (mai cu seamă cea veche) n-a introdus nici un concept teoretic nou, specificul ei constând în folosirea unor noi principii metodologice la analiza fenomenelor economice. Obiectul de studiu. «Istoricii» susţineau că economia politică trebuie să fie o ştiinţă despre economia naţională, despre trăsăturile ei concrete, specifice, iar economiştii-savanţi au misiunea s-o studieze şi s-o descrie în modul cel mai minuţios. «Ştiinţa economiei politice, - afirmă G. Schmoller, - are ca scop descrierea completă a economiei unui popor, privirea de ansamblu a fenomenelor economice în spaţiu şi în timp». Reprezentanţii şcolii istorice îi criticau pe «clasici», şi mai cu seamă pe neoclasici şi pentru faptul de a se fi limitat în cercetările lor numai la domeniul pur economic, ignorând un şir de fenomene ce influenţează activitatea omului, cum ar fi politica, morala, obiceiurile, legislaţia, psihologia populară etc. În activitatea sa omul este îndemnat nu numai de necesitatea satisfacerii intereselor economice, de egoismul său, de dorinţa de-a se îmbogăţi cu orice preţ, ci şi de un şir de imbolduri interne cu caracter altruist. Mai mult, adepţii şcolii istorice susţin că aceste circumstanţe „altruiste” ar juca chiar un rol decisiv în determinarea motivaţiei economice a omului. Astfel, dacă clasicii afirmau că forţa motrice a activităţii economice este interesul personal, setea de îmbogăţire, istoricii insistă asupra pluralismului motivelor 125

ce stau la temelia acţiunilor oamenilor. Anume aceste motive şi împrejurări trebuie studiate în mod special de economia politică. Legile economice. Obiectul principal al criticii autorilor şcolii istorice 1-a constituit conceptul şcolii clasice despre legile economice. După cum se ştie, clasicii, adepţi ai «ordinii naturale», susţineau că viaţa economică este supusă acţiunii unor legi obiective, universale şi eterne. Respingând ca fiind absolut greşită ideea universalităţii proceselor economice, «istoricii» îi învinuiau pe «clasici» de antiistorism, de intenţia neîntemeiată de a formula o teorie valabilă pentru toate timpurile şi popoarele, făcând astfel abstracţie şi de particularităţile naţionale, şi de etapa concretă în dezvoltarea economiei. Deoarece condiţiile economice şi sociale diferă de la ţară la ţară, de la epocă la epocă, reprezentanţii şcolii istorice neagă existenţa unor legi economice obiective, eterne şi universale. În această ordine de idei, W.Roscher, fondatorul şcolii, scria că «nu poate exista un singur ideal economic pentru toate popoarele, tot aşa cum hainele nu se cos toate după aceeaşi măsură». Aici vom remarca în treacăt că această idee nu este întru totul corectă, deoarece ignorând existenţa unor legi obiective şi generale şi absolutizând particularităţile naţionale, şcoala istorică neagă însăşi existenţa unei teorii economice ştiinţifice. Metoda. «Clasicii» au folosit metoda deductivă, a abstracţiilor ştiinţifice, fapt ce le-a permis să formuleze un anumit număr de teorii cu privire la preţuri, salarii, profit, rentă, schimburile internaţionale. „Istoricii” elaborează o nouă metodă de cercetare economică, în centrul căreia ei plasează detaliul, faptul concret, specificul. Ei fug de teorie şi îmbrăţişează istoria, declarând că fenomenele economice trebuie observate şi descrise aşa cum se prezintă ele la prima vedere, fără a face multă filosofie în jurul lor şi a trage din ele anumite concluzii cu caracter general. Nu există şi nu pot exista soluţii generale pentru problemele economice din toate timpurile şi la toate popoarele, spun ei, susţinând că în soluţionarea lor trebuie să predomine principiul relativităţii. Dorind să dea un exemplu şi celorlalţi economişti, G.Schmoller adună, cu discipolii săi, o cantitate enormă de materiale concrete despre activitatea trecută, prezentă şi viitoare a statului, despre tradiţiile populare etc., muncă soldată cu 126

publicarea unui număr impunător de monografii descriptive. Aceste materiale, nefiind axate în jurul unei idei oarecare, nu puteau nicidecum constitui temelia unei doctrine. De aceea şcoala istorică se prezintă mai mult ca o mişcare de gândire decât ca o doctrină economică ca atare. Ea a acordat o importanţă exagerată descriptivismului şi empirismului în defavoarea rolului teoriei, care are misiunea de a indica direcţiile mersului economiei şi societăţii. Critica socialismului. Şcoala istorică respinge nu numai doctrina clasică şi neoclasică, ci şi pe cea marxistă mai cu seamă ideea transformării revoluţionare a lumii. Problemele economice, sociale şi politice, consideră «istoricii», trebuie soluţionate pe calea reformelor, iar revoluţiile nu sunt nici necesare, şi nici inevitabile. «Fiecare revoluţie, - afirmă G.Schmoller, - ar putea fi evitată printr-o reformă oportună». W.Roscher, la rândul său scria încă pe la mijlocul secolului trecut că «Fiecare revoluţie, oricât de mare ar fi necesitatea transformărilor înfăptuite de ea, va rămâne totuşi totdeauna o mare nenorocire, o suferinţă grea, nu arareori de moarte, pentru viaţa populară».

3. Caracteristici ale gândirii economice instituţionaliste Generalităţi. Cei mai de seamă reprezentanţi ai instituţionalismului, toţi americani de origine, sunt: T.Veblen (1857-1929), J.R.Commons (1862-1945), W.S.Mitchell (1874-1948), J.M.Clark (1884-1963), A.A.Berle (1895-1971), J.K.Galbraith (1908). Apărut pe la sfârşitul secolului al XIX-lea în SUA, deja în perioada interbelică instituţionalismul devine un curent mondial, căpătând o largă răspândire în Franţa, Suedia, Germania, Anglia. Una din variantele instituţionalismului este şi şcoala sociologică franceză, cu liderul ei Fr Perroux (1903-1987). În decurs de peste un secol, în cadrul instituţionalismului au apărut o mulţime de microcurente care diferă între ele chiar şi în chestiuni principiale. Cu toate acestea, 127

există câteva trăsături esenţiale, proprii pentru toţi instituţionaliştii. Care anume? Parcă încercând să răspundă la această întrebare, cunoscutul teoretician al istoriei gândirii economice engleze Marc Blaug scrie: „Dacă încercăm să identificăm esenţa „instituţionalismului, vom întâlni trei trăsături metodologice principale: 1) insatisfacţia faţă de nivelul ridicat de abstractizare al ştiinţei economice neoclasice şi în special faţă de tendinţa statică a teoriei tradiţionale a preţului; 2) solicitarea integrării ştiinţei economice cu alte şttinţe sociale care se poate califica ca «încrederea în avantajele abordării interdisciplinare»; şi 3) dezaprobarea empirismului cauzal al economiei clasice şi neoclasice exprimată prin propunerea de a efectua investigaţii cantitative detaliate. În plus, s-a pledat pentru ...o atitudine favorabilă intervenţiei statului». Instituţionalismul ca doctrină economică, are următoarele trăsături definitorii: a) o atitudine critică faţă de un şir de aspecte negative ale capitalismului, precum şi faţă de unele concepte teoretice clasice şi neoclasice; b) calificarea instituţiilor drept forţă motrică a dezvoltării social-economice; c) justificarea amestecului statului în economie în scopul evitării crizelor, şomajului cât şi a obţinerii veniturilor nelegitime; d) înfăptuirea unei analize preponderent macroeconomice; e) promovarea ideii primatului socialului în raport cu economicul. Instituţiile - forţa motrică a dezvoltării social-economice. Ce sunt «instituţiile»? Până în prezent nu există o definiţie unanim acceptată. Oricum, majoritatea specialiştilor susţin că instituţiile economice sunt nişte fenomene cu caracter stabil, care impun oamenilor un oarecare comportament obligatoriu, stabilesc o anumită ordine în activitatea lor. Constituind pentru societate un fel de reguli de joc, instituţiile pot fi formale, adică oficiale, şi neformale, adică neoficializate de către stat. Care sunt principalele instituţii ? Acestea-s: statul, biserica, monopolurile, familia, sindicatele, partidele politice, tradiţiile, obiceiurile, actele legislative etc., adică nişte fenomene cu caracter stabil, în opinia adepţilor doctrinei instituţionaliste, care exercită o influenţă decisivă asupra vieţii economice. Anume ele şi constituie, potrivit teoreticienilor doctrinei respective, forţa motrice a dezvoltării societăţii, 128

determinând totodată direcţiile şi caracterul progresului. Cât priveşte piaţa, considerată de neoclasici drept elementul fundamental al vieţii economice, nu este decât una din instituţiile principale. Care-i totuşi instituţia cea mai însemnată? La această întrebare se răspunde în mod diferit. Veblen, de exemplu, consideră că psihologia socială şi instinctele sunt instituţiile-cheie, care şi determină direcţiile şi caracterul dezvoltării proceselor economice. Galbraith, însă, este de părerea că procesele economice evoluţionează în dependenţă de dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei, iar in-stituţiile determinante sunt statul şi tehnostructura. Justificarea amestecului statului în economie. Instituţionaliştii au fost primii critici ai monopolurllor. Pornind de la teza că epoca liberei concurenţe a trecut, ei afirmă că doctrina liberalismului economic, cu ideile ei nonintervenţioniste, ce se potrivea acelei epoci, nu mai corespunde noilor realităţi. Astfel, cu mult timp înainte de Keynes, pe la sfârşitul secolului al XIX instituţionaliştii au cerut un amestec masiv al statului în domeniul economic. Statul trebuie să intervină în viaţa economică pentru a lichida anarhia din producţie, a lupta cu jaful, coţcăriile, cu veniturile provenite din speculă, dar şi pentru a limita dominaţia societăţii de către o mână de monopoluri. Primatul socialului. Instituţionaliştii promovează ideea priorităţii socialului asupra economicului, J.Commons afirmând chiar că ştiinţa economică nu este decât una din părţile componente ale sociologiei. Ca urmare, ei înlocuiesc conceptul de „homo economicus” cu cel de „omul sociologic”, subliniind astfel faptul că activitatea agenţilor economici urmează a fi studiată în strânsă legătură cu mediul în care aceştia activează. Dezvoltarea economică nu trebuie considerată drept un scop în sine, ci un mijloc de rezolvare a problemelor sociale. Afirmaţia clasicilor, precum că motorul activităţii economice este goana după profit, instituţionaliştii o califică drept primitivă, deoarece comportamentul omului este determinat nu numai de factorii economici, ci şi de cei sociali, psihologici, politici. Mai mult, anume factorii sociali şi psihologici sunt determinanţi.

129

4. Evoluţia instituţionalismului american. Th.Veblen În evoluţia sa, instituţionalismul a trecut prin trei etape. Primelor patru decenii ale secolului al XX-lea îi corespunde aşanumitul instituţionalism negativist, sau protestatar. Cei mai de seamă reprezentanţi ai primei etape, care au pus accentul pe critica capitalismului şi a liberalismului economic, au fost americanii Th.Veblen, J.Commons şi W.Mitchell. Imediat după război, prin operele lui J.M.Clark şi A.A.Berle, începe cea de a doua etapă în evoluţia instituţionalismului. Ea se caracterizează prin schimbarea accentului de la critica capitalismului la înaintarea diferitelor propuneri cu privire la perfecţionarea lui. Etapa a treia începe pe la mijlocul anilor 60-70, şi se distinge prin lărgirea ariei geografice, cât şi a caracterului investigaţiilor. Teoreticianul principal al acestei perioade este americanul J.Galbraith. Thorstien Veblen (1857-1929) a fost al şaselea din cei doisprezece copii ai unei familii de norvegieni, emigraţi în SUA. A cunoscut de mic sărăcia şi mizeria şi chiar de la bun început s-a simţit un străin în mediul american, necunoscând cum se cade nici măcar limba engleză, motiv pentru care colegii de liceu şi de Universitate îl cam luau peste picior. Dar mândru, independent, cu voinţă de fier şi foarte capabil (deşi cu un comportament imprevizibil şi uşor la mânie), Veblen găseşte o modalitate originală de a se răzbuna pe ofensatorii săi - curând avea să vorbească în 22 de limbi. Un răzvrătit avea să rămână şi în originala sa operă economică, calificată de francezi ca «o erezie Made în USA». A fost profesor de economie la Universitatea din Chicago. Într-o epocă când pasiunea dominantă a americanilor era câştigarea banilor, el a avut curajul, nefiind nici revoluţionar, nici socialist, să condamne cu violenţă această pasiune atotcuprinzătoare, să-i atace pe cei bogaţi, în special pe rentieri, învinuindu-i de parazitism, escrocherii şi jaf. Astfel îşi câştigă şi faima de „copil teribil al ştiinţei economice americane”.

130

Opera principală a lui Veblen este intitulată: «Teoria clasei inactive» (sau tradusă uneori «Teoria clasei fără ocupaţii») (1899), lucrare care a şi aprins făclia instituţionalismului în general şi a aripii sale protestare în mod special. Motivaţia activităţii economice. Şi clasicii şi neoclasicii, punând în centrul doctrinei lor conceptul de «homo economicus», susţineau că în activitatea lui economică individul este ghidat de dorinţa obţinerii unui profit cât mai mare. Veblen critică mai întâi conceptul ca atare deoarece spune el, în viaţa reală n-a existat niciodată un asemenea om. Apoi argumentează teza potrivit căreia întreprinzătorul are ca motivaţie a activităţii sale nu atât dorinţa înmulţirii profitului la maximum, cât mai ales un şir de instincte, cum ar fi instinctul paternităţii, ce se manifestă prin necesitatea asigurării unei bunăstări materiale pentru familia sa şi pentru urmaşi, instinctul curiozităţii şi chiar necesitatea îndeplinirii unei munci utile societăţii. „Stimulenţi” însemnaţi ai activităţii întreprinzătorului sunt de asemenea tradiţiile, obiceiurile, cât şi alte instituţii, care, împreună cu instinctele, constituie elementele de bază ale oricărei evoluţii economice. Veblen respinge noţiunea de «legi economice eterne», lansată de clasici. Aplicând, asemeni lui A.Marshall, darwinismul la activitatea economică, el afirmă că viaţa nu-i altceva decât o luptă incontinuă pentru existenţâ, iar evoluţia structurilor sociale nu-i altceva decât «un proces al selecţiei naturale a instituţiilor». „Teoria clasei fără ocupaţii”. Acesta este nu numai titlul principalei cărţi a lui Veblen, cu care şi demarează instituţionalismul, dar şi denumirea unei originale teorii. În viziunea autorului clasa fără ocupaţii este una din principalele instituţii dăunătoare ale societăţii capitaliste, deoarece ea duce un mod de viaţă parazitar, reducând astfel randamentul industrializării societăţii. Veblen critică în cei mai categorici termeni această clasă care, fără a produce ceva, obţine pe căi necinstite câştiguri enorme, cheltuindu-le apoi pentru satisfacerea unor necesităţi anormale. Făcând o excursie în istoria omenirii, profesorul american ajunge la concluzia că în esenţa sa, comportamentul individului modern nu se deosebeşte prin nimic de cel al omului din societatea primitivă. Atâta doar că, individul modern este mai camuflat, mai viclean, mai ascuns. Şi în comuna primitivă, şi în societatea capitalistă, clasa care 131

domina nu îndeplineşte nici un fel de munci fizice şi nu produce nimic. Totodată în ambele tipuri de civilizaţie, pentru a ajunge în vârful piramidei sociale trebuie să fii perfid, să jefuieşti, să minţi, să-ţi materializezi egoismul, cruzimea, setea de pricopsire. Din acest punct de vedere, nu există nici o deosebire între şefii de trib şi sacerdoţii antici, pe de o parte, şi miniştrii, bancherii, businesmanii şi afaceriştii contemporani - pe de alta. Şi în cazul «paraziţilor» din comuna primitivă, şi în cel al «clasei fără ocupaţii» ca-pitaliste, criteriul rangului social al individului sunt cheltuielile neproductive care au la temelia lor nu anumite necesităţi raţionale, ci dorinţa nenormală, aiurită chiar, de a-şi demonstra superioritatea, de a se evidenţia, de a-şi satisface orgoliul. S-ar părea că de la asemenea afirmaţii până la marxism nu există decât un singur pas. Dar Vablen nici nu se gândeşte să-1 facă. În opinia lui contradicţia principală a societăţii în care trăieşte nu-i cea dintre muncitori şi capitalişti, cum afirmă Marx, ci dintre «industriaşi», în care sunt incluşi proprietarii întreprinderilor, muncitorii şi inginerii, pe de o parte, şi „businesmani” - pe de alta. «Businesmanii» — iată paraziţii societăţii. Ei nu produc nimic, ci numai consumă, adunând câştiguri uriaşe prin speculă, amăgeală, afaceri dubioase, furt. Incredibil, remarcă Vablen, dar într-o societate ce se consideră a fi civilizată «a face bani» şi a produce bunuri materiale sunt ocupaţii foarte diferite. Mai mult. Adeseori banii pot fi obţinuţi chiar în detrimentul producţiei, prin monopolizarea pieţii. Teoria «suveranităţii» consumatorului. Veblen respinge, ca fiind greşită, teza lansată de autorii neoclasici, potrivit căreia consumatorul ar fi într-un anumit sens «un rege», deoarece ar fi avut privilegiul de a beneficia de cele mai bune mărfuri şi servicii, procurate la cele mai mici preţuri. Aceasta-i o iluzie, o rătăcire, spune autorul american, întrucât consumatorul nu este suveran în alegerea sa, ci-i supus unor puternice presiuni, care îi impun, în cazul alegerii mărfurilor şi serviciilor, un comportament neraţional, «neindependent». Aşa se întâmplă că cei bogaţi consumă adeseori nu pentru a-şi satisface nişte nevoi raţionale, ci fiindcă sunt mânaţi de dorinţa de a-i impresiona pe cei din jur, de a se evidenţia, de ai întrece pe alţii, de a se arăta originali. Acest comportament este mai apoi «imitat» şi de reprezentanţii 132

celorlalte pături sociale. Până la urmă se declanşează o goană generală după originalitate, după modalităţi iraţionale de satisfacere a orgoliului, care şi modifică cererea, supunând-o unor fluctuaţii absolut imprevizibile. În consecinţă se creează o situaţie paradoxală, când la unele mărfuri cererea creşte aproape paralel cu creşterea preţurilor, şi nu invers, cum presupune legea cererii şi ofertei. În asemenea condiţii con-sumatorul îşi pierde orice suveranitate, el devine un sclav al modei, publicităţii, al ambiţiilor. Instituţionalismul pozitivist. Cum s-a spus, instituţionalismul propovăduit de Veblen este numit negativist, sau protestatar, deoarece pune accentul pe critica realităţilor capitaliste şi a doctrinelor clasicilor şi neoclasicilor. În anii ’30 însă apare aşa-numitul instituţionalism pozitivist, avându-i ca teoreticieni principali pe J.M.Clark (1884-1963) (unul din inspiratorii politicii economice dirijiste promovate de preşedintele SUA F.Roosevelt) şi A.A.Berle (1895-1971). Ei mută accentul de la critica capitalismului la formularea diferitelor propuneri referitoare la transformarea „vechiului capitalism” într-un „capitalism popular”. Aceste recomandări au la temelia lor teoriile despre „difuziunea proprietăţii”, „economia mixtă”, „revoluţia în distribuirea veniturilor”, etc. Berle declară că în secolul XX a avut loc o mare revoluţie, o «revoluţie capitalistă», esenţa căreia constă în înlocuirea proprietăţii individuale capitaliste prin proprietatea socială capitalistă. Teoria difuziunii proprietăţii. În capitalismul liberei concurenţe, cu unele neînsemnate excepţii, nu există decât proprietatea individuală, concentrată cu timpul în mâinile unui număr tot mai redus de proprietari. Conflictul principal în societate avea loc atunci între muncitorii salarizaţi şi proprietarii individuali, ultimii urmărind în temei scopul maximizării profitului. Începând cu anii ’50 ai secolului XX, în cele mai dezvoltate ţări capitaliste are loc o schimbare radicală în structura proprietăţii. Pe lângă proprietatea individuală, care cedează treptat poziţiile dominante, devin tot mai răspândite asemenea forme, ca proprietatea acţionară, proprietatea cooperatistă şi proprietatea publică. Mai mult, forma principală a întreprinderii devine societatea pe acţiuni. lar asemenea întreprinderi, afirmă A.Berle, nu mai sunt private, ci colective. 133

Oricum, ca rezultat, are loc o difuziune a proprietăţii, o împroprietărire a păturilor de mijloc şi chiar a muncitorilor, o trecere de la economia individuală la economia mixtă (de stat şi privată). Astfel la sfârşitul secolului XX în SUA erau circa 35 milioane de deţinători de acţiuni. O situaţie similară exista şi în alte ţări dezvoltate. Fireşte, aceasta nu înseamnă nicidecum că toţi acţionarii au posibilitatea de a influenţa într-un fel sau altul activitatea economică. Dar nu aceasta importă. Principalul e că în urma difuziei proprietăţii s-a instaurat o linişte socilă, o anumită armonizare a intereselor capitaliştilor şi a salariaţilor, un model de societate care este deja recunoscut şi acceptat de marea majoritate a populaţiei. Anume acest cadru social, căruia instituţionaliştii îi acordă o atenţie deosebită, este favorabil pentru dezvoltarea economică, pentru aplanarea conflictelor de tot felul. Concomitent cu difuzia proprietăţii în perioada postbelică au loc şi alte transformări importante în modul de funcţionare a economiei capitaliste. Statul, „instituţia principală”, potrivit «pozitiviştilor», promovează tot mai activ o politică de justiţie socială, sau, cum îi spun fracezii, de solidaritate socială, înfăptuind prin intermediul bugetului o redistribuire a veniturilor, ceea ce permite o atenuare a enormei diferenţieri de venituri între păturile sociale aflate la cei doi poli opuşi ai societăţii.

5. Şcoala sociologică franceză. F.Perroux şi teoria economiei dominante Caracteristica generală. Una din variantele instituţionalismului este considerată a fi şcoala sociologică franceză, constituită încă în perioada interbelică. Apariţia acestei şcoli este condiţionată de un şir de particularităţi ale gândirii economice franceze, precum şi de istoria Franţei. Astfel, în decurs de circa un secol şi jumătate patria socialismului utopic a cunoscut 5 revoluţii, care au avut un larg răsunet în toată lumea. Fireşte, savanţii-economişti, în cazul dat nu puteau să nu ţină cont de caracterul revoluţionar al poporului francez, de aspiraţiile lui spre echitate socială şi umanism. De aceea în timp ce doctrinarii din alte ţări se avântau în 134

descoperirea a tot felul de teorii şi scheme abstracte, colegii lor francezi au fost nevoiţi să ţină mereu cont de realităţile concrete şi să plaseze cercetările lor într-un cadru special, ce le-ar fi permis să rezolve şi problemele sociale. O altă împrejurare ce se află la originea instituţionalismului francez este şi o tradiţie mai veche de amestec al statului francez în economie încă de pe timpul mercantiliştilor. Atunci, incurajând pe toate căile dezvoltarea manufacturilor, statul a creat un însemnat sector public, de existenţa căruia economiştii trebuiau să ţină mereu seamă. În fine, încă de pe la începutul secolului XX gândirea economică franceză se distinge prin eclectism, fapt remarcat la timpul său şi de J.Keynes. Asemenea trăsătură specifică face imposibilă reataşarea economiştilor francezi la una din doctrinele ortodoxe. De remarcat că această tendinţă de a acorda prioritate problemelor sociale a devenit şi mai reliefată în anii de după cel de-al doilea război mondial. Pentru a ne convinge de această diferenţă e de ajuns să comparăm ultimile manuale universitare de „economie politică”, apărute în Franţa, cu „Economics-urile” americane, sau engleze. Fransois Perroux (1903-1987) este într-un fel simbolul şcolii sociologice franceze şi în acelaşi timp cel mai vestit reprezentant al ei. Născut la Lyon, profesor universitar şi academician, a fost şeful a mai multor instituţii economice ştiinţifice din Franţa. Ca marea majoritate a economiştilor francezi, el nu este nici neoclasic, nici keynesist, nici marxist, nici neoliberal. Acest refuz de a adera la o ortodoxie oarecare i-a permis sa cerceteze arii mai puţin cunoscute, mai puţin studiate, şi să elaboreze un şir de teorii noi şi originale. Autorul unei opere vaste şi variate, el a fost inspiratorul reanimării tradiţiilor economice eterodoxe, precum şi inspiratorul unei noi şcoli economice fraceze. Economistul francez J.J.Boillot scrie că «...întreaga operă a lui F.Perroux respiră un umanism creştin, greu de suportat în lumea economiştilor. Accentul pus de el pe efectele de dominaţie şi inegalitate nu poate decât să-1 îndepărteze de ortodoxia anglo-saxonă...» Potrivit unei opinii răspândite, anume caracterul netradiţional al mesajului operei sale, sublinierea faptului că economiile naţionale se mai împart şi astăzi în 135

dominate şi dominante, nu i-a permis lui Perroux, economist de talie mondială, să devină laureat al premiului Nobel. Aportul principal al economistului şi umanistului francez la dezvoltarea ştiinţei despre economie constă în fundamentarea multilaterală a teoriei inegalităţii raporturilor de forţe între agenţii economici, între sectoare, regiuni şi ţări, numită de obicei teoria «efectului de dominaţie». Lucrarea sa capitală este intitulată „Economia secolului XX” (1961). Teoria economiei dominante. Autorii clasici porneau de la premisa că pe piaţă se întâlnesc agenţi economici egali ca posibilitate de influenţă asupra preţurilor, iar relaţiile între ei poartă un caracter echitabil. Ei considerau că singurele presiuni care pot fi exercitate în viaţa economică sunt preţurile. F.Perroux afirmă că această opinie este învechită deoarece asupra activităţii economice exercită o influen-ţă tot mai importantă factorii de constrângere, de altă natură decât preţurile. Mai mult, fenomenul domipaţiei devine una din principalele trăsături caracteristice ale economiei contemporane. Perroux defineşte dominaţia ca o influenţă disimetrică sau ireversibilă... intenţionată sau nu, pe care un individ, o firmă, o naţiune o exercită asupra altor unităţi mai puţin puternice». Drept dominantă este considerată întreprinderea care, datorită proporţiilor activităţii sale, a priorităţilor obţinerii creditelor în condiţii privilegiate, şi a rezervelor sale financiare, exercită o influenţă decisivă asupra concurenţilor, cât şi asupra clienţilor săi. Rămânând liberă în deciziile sale, firma dominantă impune altor firme voinţa sa, făcându-le să se adapteze la cerinţele ei. Perroux ajunge la concluzia că efectul dominaţiei nu se limitează doar la cadrul economiei naţionale. El poate fi exercitat de o întreprindere, dar şi de o întreagă economie. Astfel, economiile naţionale se împart inevitabil în economii dominante şi dominate (Amintim că o idee asemănătoare a fost formulată încă de Aristotel în Antichitate). Combătând teza autorilor liberali precum că echilibrul economic între ţări se fixează de la sine, în mod automat şi are un caracter echitabil, Perroux afirmă că în realitate aceste relaţii se stabilesc în rezultatul al unei lupte aprigi de concurenţă, în 136

care, de obicei, învinge cel mai puternic. Mai mult, cu timpul, «efectul de dominaţie» se accentuează, adâncindu-se astfel şi decalajul dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, dintre cele bogate şi cele sărace.

6. Neoinstituţionalismul. J.Galbraith Niţel modificate, dezvoltate şi adaptate la realitatea diferitor ţări, câştigându-şi astfel dreptul la prefixul «neo», ideile instituţionaliştilor şi-au menţinut popularitatea până în zilele noastre, îndeosebi în SUA. Cel mai de seamă reprezentant al neoinstituţionalismului este J.Galbraith. John Kennet Galbraith. Omul şi opera. S-a nâscut în anul 1908 în Canada. A terminat universitatea din Toronto unde capătă stiidii preponderent agrare. Susţine doctoratul în economia agriculturii. A fost profesor la universităţile din SUA, Canada şi Paris. Se bucura de o popularitate enormă printre studenţi. Fiind consilierul economic principal al preşedintelui SUA, J.Kennedy, i-a sugerat acestuia ideea de a pune accentul în politica sa economică pe teoria lui J.Keynes. Între 1961-1963 a fost ambasador al Statelor Unite în India. Autor fecund şi teoretician talentat, Galbraith a scris o mulţime de lucrâri, cele mai cunoscute fiind «Noul Stat industrial» (1967) şi «Ştiinţa economică şi interesul public» (1973), ambele traduse şi în română, şi în rusă. În memoriile sale intitulate «Viaţa în timpurile noastre» va scrie că «începând cu toamna anului 1963 şi până în toamna anului 1966 au fost săptămâni şi luni când «Noul Stat industrial» constituia sensul întregii mele vieţi. Mă gândeam la această carte de dimineaţă până noaptea». Ideile principale. Aportul cel mai însemnat al lui Galbraith la dezvoltarea ştiinţei economice constă în respingerea tezei neoclasice cu privire la rolul determinant al pieţii în viaţa economică şi fundamentarea teoriei despre rolul decisiv al marilor întreprinderi (corporaţii) şi al statului în programarea evoluţiei economice. Galbraith consideră că folosirea unor maşini tot mai complicate şi productive generează transformări radicale în însăşi esenţa capitalismului, care devine un «capitalism popular» un «capitalism al belşugului», lipsit de marile contraste sociale de altădată. Capitalismul postbelic devine un capitalism fără capitalişti veritabili. «Cu 137

70 de ani în urmă, - scrie profesorul american, - marea întreprindere era un instrument în mâinile proprietarilor şi o oglindă a personalităţii lor. Numele acestor «suverani» - Carnegie, Rokfeller, Harriman, Mellon, Guggenheim, Ford - erau cunoscute în întreaga ţară. Ei sunt şi astăzi cunoscuţi, dar numai datorită colecţiilor operelor de artă şi a fondurilor filantropice, create de ei, cât şi a urmaşilor lor, care fac politică. Din contra, oamenii care conduc astăzi mari firme sunt nişte necunoscuţi. În decursul unei generaţii, nimeni în afara Detroitului şi a celor din industria automobilelor nu mai cunosc numele directorului de la «General Motors», care este nevoit, asemeni unui simplu muritor, să-şi confirme documentar identitatea, dacă doreşte să plătească prin cec. Acelaşi lucru se întâmplă cu «Ford», «Standard Oil» şi «General Dynamics». Conducătorii actuali a marilor firme nu mai sunt şi mari proprietari, ei fiind aleşi nu de acţionari, ci de către un Consiliu de Administraţie...» Adept înflăcărat al creării unui important sector public în economie, Galbraith susţine că marile întreprinderi nu mai pot conta pe o reglementare spontană a economiei prin intermediul pieţii, de aceea statul trebuie să-şi asume şi funcţia de „planificare” a economiei. Tehnostructura - o nouă instituţie-cheie. Galbraith este un susţinător consecvent al teoriei determinismului tehnologic, potrivit căreia cauza principală a transformărilor din societate sunt schimbările în ştiinţă şi tehnică. În perioada postbelică, ca rezultat al aplicării în viaţă a realizărilor celei de-a treia revoluţii industriale, în economia celor mai dezvoltate ţări îşi fac apariţia nişte întreprinderi gigantice, înalt productive, care confecţionează cea mai mare parte a bunurilor şi a serviciilor, devenind însăşi inima sistemului economic. Aceste întreprinderi, spune Galbraith, contrar presupunerilor neoclasicilor, nu se supun docil legilor pieţei. Ele singure, oarecum independent, fixează preţurile şi foarte des reuşesc să-1 adapteze pe consumator la necesităţile lor. Marile întreprinderi, organizate ca regulă sub forma societăţilor anonime, fiind un rod al combinării celor mai avansate tehnologii şi al unor capitaluri uriaşe, pot fi dirijate doar de oameni cu cunoştinţe vaste, de adevărate talente specializate în domeniile tehnic, economic şi organizatoric. «În industria contemporană, - susţine 138

Galbraith, - o bună parte a deciziilor şi toate deciziile importante sunt luate pe baza informaţiei de care dispune nu un singur om, ci un grup mare de indivizi. De obicei, aceste decizii sunt întemeiate pe cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice speciale, pe informaţie şi experienţă, pe instinctul profesional şi intuiţia mai multor persoane». Anume aceşti specialişti, aceste talente, care posedă cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice speciale, jucând un rol tot mai însemnat atât în viaţa corporaţiei, cât şi a ţării, au dat naştere unei noi instituţii, pe care Galbraith o numeşte „tehnostructură”. Ce este tehnostructura? Acesta-i un grup format din cei mai influenţi manageri, «gulerele albe şi albastre», care, posedând cunoştinţele şi experienţa necesară, conduc în realitate toate afacerile întreprinderii. Nu acţionarii, ci această grupă de persoane (tehnostructura) soluţionează cele mai importante probleme ale funcţionării întreprinderii. Cum scrie Galbraith în celebra sa cate «Noul stat industrial», «şi la întreprindere şi în societate puterea a trecut în prezent de la persoane particulare la organizaţii». Or, continuă savantul american, interesele tehnostructurii nu totdeauna coincid cu interesele proprietarilor. Mai mult, apariţia acestei instituţii a schimbat atât caracterul, cât şi scopul producţiei. Astfel, dacă pentru acţionari (ca şi pentru întreprinzătorul clasic) motivaţia economică esenţială este maximizarea profitului, pentru tehnostructură, importă, în primul rând, stabilitatea dezvoltării întreprinderii, creşterea economică, salariile înalte şi riscul minimal. În viziunea lui Galbraith tehnostructurii îi aparţine acelaşi rol, pe care îl avuseră la timpul respectiv pământul, capitalul, întreprinzătorul. Oricum, cu apariţia tehnostructurii motorul activităţii economice încetează de a mai fi profitul. Totodată dispare şi conflictul dintre muncă (salariaţii) şi capital (acţionarii), deoarece adeseori interesele salariaţilor şi ale tehnostructurii coincid. Concluzii 1. Instituţionalismul este o doctrină eterodoxă care a investigat spaţii mai puţin studiate de doctrinele tradiţionale, fie ele liberaliste, sau dirijiste. El constituie o reacţie parţială a intelectualilor şi a micii burgezii faţă de unele idei ale clasicilor şi

139

neoclasicilor, precum şi (în special în cazul instituţionalismului negativist) faţă de unele neajunsuri ale economiei de piaţă. 2. Respingând concepţia de «homos economicus», instituţionaliştii au demonstrat influenţa mereu crescândă asupra dezvoltării economice a diferitelor instituţii, cum ar fi statul, sindicatele, religia, tradiţiile, tehnostructura, etc. 3. Instituţionaliştii promovează ideea integrării ştiinţei economice cu alte ştiinţe sociale, a priorităţii socialului asupra economicului, optând astfel pentru o economie umanistă, mai echitabilă, cu mai puţine conflicte sociale. 4. Instituţionaliştii (în special şcoala istorică germană) au reorientat ştiinţa economică în direcţia studierii economiei naţionale, a specificului ei, a tradiţiilor, fapt ce are o deosebită însemnătate pentru naţiunile mai tinere şi mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic. Ei folosesc o nouă metodă de cercetare, înlocuind metoda deductivă cu cea istorică a comparaţiei. 5. Cu tot caracterul său original, instituţionalismul nu s-a constituit într-o doctrină deosebită, care ar fi avut nu numai problematica şi metoda sa, ci şi o nouă viziune asupra dezvoltării economice, noi instrumente de analiză economică etc. Ea poartă un caracter „eclectic» căutând un compromis între principalele curente economice liberalismul şi dirijismul. Influenţa instituţionaliştilor asupra politicii economice promovate de diferite guverne este în prezent în creştere.

Capitolul IX KEYNESISMUL - DOCTRINĂ A ECONOMIE1 DE PIAŢĂ DIRIJATE

1. Geneza dirijismului economic. J.Keynes şi opera sa „Teoria generală” Necesitatea unei noi paradigme. Doctrina keynesiană îşi trage rădăcinile din acea realitate economică concretă, care a existat în perioada interbelică, în special în Anglia, dar şi în alte ţări industrial dezvoltate. Deja primul război mondial demonstrase cu prisosinţă că principiul «laisser-faire» se epuizase, că economia capitalistă, nu mai putea funcţiona normal fără o intervenţie masivă a statului. Bine, 140

bine, răspundeau adepţii vechilor ortodoxii, îndeosebi neoclasicii, războiul a fost un factor străin economiei, o întâmplare excepţională. Un pic de răbdare, ziceau ei, şi pe timp de pace totul va reveni la normal. Dar, spre mare lor dezamăgire, situaţia economică continua să se înrăutăţească, crizele adânci şi pustiitoare, şomajul, inflaţia şi ascuţitele conflicte sociale punând sub semnul întrebării însăşi viabilitatea economiei de piaţă, a capitalismului. Practica infirma la tot pasul unul din conceptele principale ale liberalismului economic, precum că economia de piaţă este capabilă să se autoregleze prin jocul liber al cererii şi ofertei. Sub povara numeroaselor conflicte şi probleme, civilizaţia capitalistă va supravieţui, sau va dispărea? - se întrebau specialiştii. „Nu-i vorba numai de dezordine, ori de mişcări muncitoreşti, - scria Keynes în anul 1920, - ci de viaţă ori moarte, de foamete ori existenţă, de zvârcolirile înfricoşătoare ale unei civilizaţii muribunde». Într-un cuvânt, o dată cu complicarea mecanismului de funcţionare a economiei, cu creşterea instabilităţii ei, însăşi regimul capitalist păreâ să dea faliment, să se prăbuşească sub povara neputinţei de a face faţă problemelor de primă importanţă. Epoca dominaţiei capitalurilor individuale, preţurilor libere, stabilităţii monetare - realităţi de la care au pornit clasicii elaborându-şi doctrina, demult dispăruse. În noile condiţii rolul hotărâtor în economie îl jucau grupurile de întreprinzători, puţin numeroase, preţurile de monopol, concurenţa imperfectă, precum şi o mare diferenţiere de venituri. Dar problema principală, ce-i frământa atât pe teoreticieni, cât şi pe oamenii de stat, era şomajul. În Anglia, de exemplu, începând cu anul 1923 el devenise cronic, numărul celor fără de lucru menţinându-se mereu la peste un milion şi jumătate. Paradoxal, dar doctrina neoclasică considerată a fi perfectă, devenea dăunătoare. Afirmaţiile ei categorice precum că problemele economice se rezolvă de la sine, în mod automat, că inflaţia, crizele şi şomajul sunt nişte fenomene trecătoare şi neînsemnate, nu mai corespundeau realităţii şi îi derutau pe practicieni. Cu toate acestea începea să se contureze tot mai pronunţat o ruptură între teoria şi practica economică. Căci în timp ce în teorie dominau conceptele liberalismului economic, pretutindeni în lume, pentru a face faţă situaţiei, statul recurgea tot mai mult la 141

amestecul său în viaţa economică. Şi nu numai în Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă, ci şi în ţările, ce se considerau tradiţional liberale: SUA, Anglia, Franţa. În aşa mod, nefiind în stare să rezolve problemele practice, gândirea economică intrase în impas. Era nevoie de a înnoi atât metodologia, cât şi teoria economică, lucru pe care începuse să-1 facă deja unii economişti, cum ar fi britanicul A.C.Pigou (1877-1959), polonezul M.Kalecki (1899-1970), dar mai cu seamă suedezul Wicksell (1851-1926). Şi totuşi, misiunea de a elabora o nouă doctrină şi de a propune reţete concrete şi efi-ciente pentru a ieşi din criză avea să-i revină lui Keynes. John Maynrad Keynes. Viaţa şi opera. S-a născut în anul 1883 la Cambridge, în familia unui economist vestit, profesor universitar. Iniţial este pasionat de matematică şi teoria probabilităţii, dar până la urmă porneşte pe calea părintelui său. La celebra Universitate din oraşul natal îi avuse ca profesori pe A.Marshall şi A.Pigou. Anume la intervenţia lui Marshall, considerat pe atunci patriarh al ştiinţei economice britanice şi mondiale, şi care avea o simpatie deosebită faţă de ucenicul său, John este numit profesor de economie politică la aceeaşi Universitate. Dar, fire activă şi multilateral dezvoltată, se simţi strâmtorat în cadrul unei cariere universitare şi se avântă în activitatea practică. În urma unor speculaţii reuşite la bursă, adună o avere destul de frumoasă. Pasionat nu numai de ştiinţă, ci şi de artă, literatură, ziaristică, devine totodată şi un înalt funcţionar al guvernului englez. La începutul carierei sale ştiinţifice tânărul savant era atras în mod special de studierea monedei, publicând chiar, în anul 1930, un «Tratat asupra banilor». Apoi, preocupat tot mai mult de soarta capitalismului şi a teoriei economice, efectuează o analiză de ansamblu a economiei de piaţă, efort ce va fi încununat de apariţia în anul 1936 a operei sale principale, intitulate «Teoria generală a folosirii braţelor de muncă, a dobânzii şi a banilor», lucrare despre care avea să-i mărturisească amicului său, celebrului dramaturg britanic Bernard Show: «Eu cred că scriu o carte ce va revoluţiona în mare măsură, dacă nu imediat, în decursul următorilor 10 ani, modul în care gândeşte lumea asupra problemelor economice». A avut dreptate. Prin acest «Magnum opus» Keynes a pus temelia doctrinei capitalismului organizat, săvârşind, precum şi presupunea, una din cele mai 142

importante revoluţii din gândirea economică. După apariţia «Avuţiei naţiunilor» de A.Smith şi a «Capitalului» lui K.Marx, nici o altă carte nu a exercitat o influenţă mai mare asupra dezvoltării teoriei şi practicii economice, ca «Teoria generală» a lui Keynes. Cândva, ţinându-se cont de importanţa operei sale teoretice, un călugăr italian, Toma d'Aquino, avea să fie declarat sfânt. Mult mai târziu, un profesor şi funcţionar de stat britanic, John Keynes, pentru enorma sa contribuţie la dezvoltarea ştiinţei despre economie, deveni lord al Marii Britanii. La puţin timp de la acest eveniment, în anul 1946, lordul britanic, considerat a fi cel mai mare economist al secolului XX, avea să se stingă din viaţă.

2. Trasăturile principale ale sistemului teoretic keynesist Metodologia lui Keynes. Principalele izvoare teoretice, din care s-a inspirat Keynes în procesul elaborării operei sale economice au fost lucrările mercantiliştilor, precum şi celebrul «Eseu asupra principiului populaţiei» al lui T.R.Malthus. Deşi opera lui Keynes a avut o enormă influenţă asupra practicii, ea a fost destinată în primul rând economiştilor teoreticieni. Pornind de la un adevăr evident, precum că „gândirea econoniică ortodoxă este în impas” viitorul lord al Marii Britanii scrie în prefaţa la «Teoria generală», fără echivoc, că urmăreşte scopul să-i convingă pe economişti să-şi reexamineze critic anumite ipoteze fundamentale. Îşi cere scuze pentru faptul că «modul meu de a purta discuţia este prea ascuţit», dar se justifică imediat afirmând că este nu numai critic, ci şi autocritic: «eu însumi am susţinut cu convigere, timp de mulţi ani, teoriile pe care acum la atac...». Mai întîi de toate Keynes respinge concepţia unei ordini naturale, precum şi a unor legi obiective, de natură fizicomecanică, ce-ar asigura funcţionarea spontană a economiei şi stabilirea echilibrului economic. El plasează la temelia motivaţiei activităţii economice înclinaţiile psihologice ale oamenilor, înclinaţii, fiind constante şi decisive pentru comportamentul întreprinzătorului, care sunt ridicate la rangul de legi economice. Printre aceste legi economice de natură psihologică, potrivit opiniei lui Keynes, cele mai importante sunt: „legea psihologică fundamentală” (care are 143

două faţete - înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre economii), „legea imboldului spre investiţii” şi „legea preferinţei pentru lichidităţi”. Savantul englez susţine că aceste înclinaţii se manifestă nu numai la nivelul individului, ci şi a grupurilor sociale şi chiar a naţiunii întregi. Anume aceste înclinaţii, fiind stihiinice şi incontrolabile, se află la temelia dezechilibrelor economice, în mod special a crizelor şi a şomajului. Deoarece ţin de însăşi natura omului, aceste înclinaţii psihologice, veşnice şi universale, influenţează dezvoltarea economică a societăţii în toate timpurile. Era şi firesc ca, pornind de la concepţia sa subiectivist-psihologică, Keynes să acorde o atenţie primordială consumului şi nu producţiei şi repartiţiei, cum o făceau autorii clasici, sau schimbului, ca marginaliştii. O altă abordare metodologică pe care o foloseşte lordul britanic în cercetările sale este considerarea ideilor ca forţă motrice a dezvoltării societăţii. Această convingere o formulează în următorii termeni: „...ideile economiştilor şi ale teoreticienilor politici, şi atunci când au dreptate şi atunci când greşesc, exercită o influenţă mai puternică decât se crede îndeobşte. Într-adevăr, puţine alte lucruri guvernează lumea. Oamenii de acţiune, care se cred liberi de orice influenţe intelectuale, sunt de obicei robii vreunui economist defunct. Maniacii aflaţi la putere, pe care îi inspiră glasuri ce numai ei le aud, îşi extrag declaraţiile delirante din operele vreunui scrib savant, apărute cu câţiva ani mai devreme... Este adevărat, acestea nu acţionează imediat, ci după un timp oarecare”. Asemeni neoclasicilor, Keynes divizează socistatea în producători şi consumatori, şi nu în clase sociale, cum procedaseră clasicii şi marxiştii. Neoclasicii, cum se ştie, au efectuat o analiză prin excelenţă microeconomică, acordând atenţia lor principală studierii interdependenţei proceselor economice la nivelul firmei, a producătorului şi consumatorului. O atare abordare venea de la convingerea că economia de piaţă la nivel macroeconomic se reglează de la sine, că echilibrul între cerere şi ofertă se stabileşte automat. Keynes, respinge însă „legea Say”. El susţine că deşi economia de piaţă este mult mai bună decât alte forme de organizare a vieţii economice, ea are un şir întreg de neajunsuri, cum ar fi 144

dezechilibrele, şomajul, enorma inegalitatea de avere şi venituri etc. Toate aceste deficienţe pot fi explicate şi chiar depăşite, dar numai printr-o abordare macroeconomică. Pornind de la această convingere, cât şi de la dorinţa de a propune autorităţilor statale remedii concrete şi eficiente de ieşire din impas, de depăşire a neajunsurilor, care sunt proprii economiei de piaţă, Keynes schimbă unghiul de abordare a fenomenelor economice, punând accentul pe analiza unor asemenea mărimi globale, ca: Venitul Naţional, Consumul, Investiţiile, Economiile etc., categorii pe care aşa şi le scrie, cu litere mari. Savantul britanic este convins că printro analiză microeconomică nicidecum nu poate fi explicat, de exemplu, şomajul concept de natură macroeconomică. Apoi, întregul, spune el, nu totdeauna se reduce la suma părţilor lui componente, cum credeau neoclasicii. El (întregul) are în multe privinţe un comportament independent, specific. Efectuarea unei analize macroeconomice i-a permis lui Keynes să scoată în evidenţă un şir de greşeli ale clasicilor şi neoclasicilor, cum ar fi: ipoteza transformării automate şi integrale, în orice moment, a economiilor în investiţii; părerea că rata dobânzii este reglată numai de oferta şi cererea de capital, că mărimea salariului depinde de ofertă şi cererea forţei de muncă, că ocuparea forţei de muncă se află în dependenţă doar de nivelul salariilor etc. Neoclasicii au plasat în centrul preocupărilor lor ştiinţifice piaţa cu categoriile ei de bază - preţurile, cererea şi oferta, concurenţa, banii etc. Spre deosebire de ei, Keynes pune accentul pe studierea fluxurilor, adică a circuitului mărimilor globale. Pentru el piaţa nu este decât unul din momentele acestui circuit. Schimbarea ordinii priorităţilor. Înfăptuind o revoluţie în teoria economică, Keynes schimbă ordinea priorităţilor atât în domeniul cercetărilor ştiinţifice, cât şi al politicii social-economice. Această schimbare s-a produs în felul următor. Autorii clasici (categorie în care Keynes îi include de obicei şi pe neoclasici) plasează în centrul preocupărilor lor problema banilor şi finanţelor, deoarece, considerau ei, stabilitatea monetară şi echilibrul bugetar sunt condiţiile-cheie ale prosperităţii economice. Venea apoi economia ca atare, ghidată de jocul spontan al preţurilor. În

145

această schemă socialul se pomeni pe locul al treilea, întrucât clasicii porneau de la postulatul - pentru a repartiza mai mult, trebuie mai întâi să se producă mai mult. Keynes şi discipolii săi revizuiesc treptat această ordine. În capul priorităţilor ei plasează socialul. Mai întâi de toate, spun ei, trebuie asigurată utilizarea completă a braţelor de muncă, de aceasta depinzând atât securitatea socialâ, cât şi stabilitatea politică. Pe planul al doilea este plasată economia, deoarece asigurându-se utilizarea completă a braţelor de muncă, prosperitatea şi belşugul vor veni de la sine, alimentate de creşterea inevitabilă a veniturilor. În fine, pe locul al treilea sunt plasate moneda şi finanţele. Ce să-i faci, pentru a asigura realizarea obiectivelor de mai sus trebuie să sacrifici ceva. De ce nu chiar stabilitatea monetară şi echilibrul bugetar? Problema echilibrului economic. Clasicii considerau că în condiţiile economiei de piaţă producţia oscilează în jurul unui punct de echilibru între cerere şi ofertă, atât în cazul fiecărui produs sau grup de produse (echilibrul parţial), cât şi la scara întregii economii (echilibrul general). Potrivit «legii lui Say» oferta îşi creează cererea sa, echilibrul între cerere şi ofertă se stabileşte în mod automat, iar crizele şi şomajul sunt imposibile. In cazul dat, circuitul economic, care asigură echilibrul necesar, se înfăptuieşte în felul următor:

Veniturile

Menajele

Întreprinderile Cheltuielile de consum Cheltuielile de investiţii

146

Simplu de tot: întreprinderile produc şi distribuie veniturile (salariul, profitul, dobânda) menajelor, aces-tea, la rândul lor, procură cu întreaga sumă obţinută, bunuri de consum, restul veniturilor investindu-le în producţie. Keynes respinge ca fiind greşită, legea Say, susţinând că echilibrul economic nu se stabileşte în mod automat. Sistemul economic capitalist, scrie el, «pare a fi capabil să se menţină de-a lungul unei perioade considerabile într-o stare cronică de activitate subnormală, fără să manifeste vreo tendinţă nici spre redresare, nici spre prăbuşire totală». Cât priveşte circuitul economic, apoi în cazul dat urmează să se ţină cont de faptul că între actul economisirii şi cel al investirii există deosebiri de spaţiu şi timp. Conform opiniei savantului englez, sche-ma circuitului economic se prezintă altfel: Veniturile

Menajele

Întreprinderile Cheltuielile de consum

Investiţiile

Economiile

Deosebirea între cele două scheme de mai sus e mică, dar principială: în cel de al doilea exemplu circuitul economic nu se mai înfăptuieşte de la sine, în. mod automat, deoarece între economii şi decizia de a investi există o ruptură, în sensul că nu tot ce se economiseşte se şi investeşte. Pornind de la această constatare Keynes ajunge la concluzia - economia capitalistă nu poate asigura echilibrul economic general fără o intervenţie permanentă şi însemnată din partea statului. În centrul doctrinei - problema şomajului. Mercantiliştii fuseseră preocupaţi în mod special de chestiunile comerţului exterior, fiziocraţii - ale agriculturii şi produsului net, clasicii - ale creării şi repartiţiei bogăţiei, neoclasicii - ale pieţei şi echilibrului economic. Fără a renunţa la aceste preocupări, Keynes plasează în centrul doctrinei sale problema folosirii mâinii de lucru. 147

Potrivit postulatelor teoriilor clasice şi neoclasice, şomajul poate fi numai voluntar. Orice muncitor, care merită şi doreşte să obţină un loc de lucru, va fi angajat, deoarece economia de piaţă poate asigura utilizarea deplină atât a capacităţilor de producţie, cât şi a braţelor de muncă. Cauza şomajului, spuneau neoclasicii, sunt salariile prea ridicate revendicate de muncitori, fapt care-i înclină pe întreprinzători să cumprere maşini şi utilaje, în loc să angajeze noi braţe de muncă. Ei afirmau că nivelul folosirii forţei de muncă este invers proporţional cu nivelul salariilor. Teoria părea a fi logică, dar ea nu corespundea realităţii, întrucât şomajul devenise un fenomen permanent, iar în timpul crizelor şi depresiilor muncitorii nu puteau găsi un loc de lucru nici chiar cu cel mai mic salariu. Spre deosebire de alţi economişti din trecut, Keynes studiază problema şomajului în mod special, revenind la ea pe parcursul întregii sale vieţi (în opera sa capitală avea să menţioneze că principala sa preocupare ştiinţifică a fost «de a descoperi ce anume determină volumul utilizării mâinii de lucru»). Ca orice fenomen economic, şomajul nu constituie un rău absolut, până la un anumit punct fiind chiar un factor pozitiv, stimulându-i pe oameni să lucreze mai bine. In acelaşi timp, afirmă Keynes, în capitalism nu există nici un fel de mecanisme, care ar garanta ocuparea completă a braţelor de muncă. El pune sub semnul întrebării capacitatea ratei dobânzii de a armoniza economiile şi investiţiile. Cât priveşte echilibrul general, apoi acesta, subliniază savantul englez, se poate stabili şi în cazul când nivelul şomajului este destul de ridicat. Lipsa şomajului este un caz particular, şi nu o legitate, iar capitalismul nu este un sistem care se autoreglează. Keynes afirmă că la originea şomajului se află nu salariile prea ridicate, cum ziceau neoclasicii, ci necoincidenţa dintre economii şi investiţii, iar în ultimă instanţă, salariile prea mici. Nu cei săraci sunt vinovaţi de existenţa şomajului, ci cei bogaţi, care, supuşi acţiunii unei legi psihologice, cheltuiesc tot mai puţin din veniturile obţinute, economisind o parte tot mai mare, în loc s-o investească. În cazul dat şomajul poate fi lichidat prin intervenţia statului, pe calea încurajării investiţiilor. 148

3. Modelul teoretic keynesist Cererea efectivă. De ce depinde nivelul ocupării braţelor de muncă, rata şomajului? La această întrebare Keynes vine cu un răspuns scurt şi explicit: «de cererea efectivă de mărfuri». Pentru a facilita înţelegerea, el recurge la expunerea teoriei sale sub forma unui model economico-matematic descriptiv, operând în temei cu şase mărimi globale: 1) Volumul braţelor de muncă, folosite în cadrul întregii economii şi notat cu litera E; 2) Venitul naţional, sau global - Y; 3) Consumul final global - C; 4) Investiţiile - I; 5) Economiile - S; 6) Cererea efectivă de mărfuri - D. Aici se impun două precizări principale: a) distincţia dintre cheltuielile pentru consum şi cele pentru investiţii reprezintă o revoluţie săvârşită de Keynes în gândirea economică; b) în modelul keynesist mărimea (sau conceptul) principală este cererea efectivă de mărfuri, căci de nivelul ei depinde modificarea celorlalte variabile. Cum se ştie, clasicii porneau de la ipoteza că echilibrul între cerere şi ofertă se stabileşte în mod automat. Respingând această idee, Keynes afirmă că cererea tinde să rămână mereu în urma ofertei, fapt care şi provoacă crize şi şomaj. Acest lucru se întâmplă din cauza că întreprinderile îşi fixează nivelul de activitate nu în dependenţă de factorii de producţie disponibili, ci în funcţie de previziunile lor referitoare la «cererea efectivă» (în realitate cererea solvabilă). Mărimea acestei cereri este determinată de cheltuielile pentru consum (C) şi cheltuielile pentru investiţii (I). «Cererea efectivă» sau globală constituie factorul principal de care depinde atât nivelul producţiei, cât şi cel al utilizării braţelor de muncă. Deoarece, afirmă Keynes, creşterea ei incită întreprinderile să producă mai multe mărfuri, să-şi lărgească producţia şi să atragă în câmpul muncii un număr tot mai însemnat de muncitori. Ca rezultat, nivelul şomajului se reduce. Schematic, această interdependenţă poate fi reprezentată în felul următor: Nivelul cererii de consum Nivelul cererii de investiţii

Nivelul cererii globale

Nivelul producţiei

Nivelul folosirii braţelor de 149

Componentele cererii globale, cum reiese şi din schema de mai sus, sunt nivelul consumului şi al investiţiilor, ceea ce echivalează cu venitul naţional consumat. Dacă Y=C+I, adică dacă tot venitul naţional obţinut se cheltuie sub formă de consum şi investiţii, atunci se realizează o ocupare integrală a braţelor de muncă. Întrebarea care se impune este: dacă-i posibilă o asemenea egalitate, adică o situaţie când toate veniturile obţinute se cheltuie sub formă de investiţii şi consum, când există o echivalenţă între volumul economiilor şi volumul investiţiilor? Keynes demonstrează că în viaţa reală (contrar logicii formale), C+I