Lucrare Disertatie [PDF]

Zitiervorschau

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI FACULTATEA DE ECONOMIE AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Coordonator ştiinţific: Prof.univ.dr STOIAN MIRELA

ABSOLVENT GĂLETEANU SILVIA

BUCUREŞTI 2010

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI FACULTATEA DE ECONOMIE AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI

PERSPECTIVELE PIEŢEI PRODUSELOR AGROALIMENTARE ECOLOGICE ÎN ROMÂNIA

„Alimentele să-ţi fie medicamente, iar medicamentele să-ţi fie alimente”. (Hipocrate)

CUPRINS

INTRODUCERE 2

CAP1. CARACTERISTICILE GENERALE ALE PRODUSELOR ECOLOGICE 1.1 Definirea şi identificarea produselor ecologice............................................................pag.3 1.2 Cerinţe impuse de legislaţia comunitară pentru accesul produselor agroalimentare ecologice româneşti pe piaţa unică......................................................................................pag.6 1.3 Agricultura ecologică-obiectiv strategic calitativ al politicii agricole........................ pag.8 1.4 Principiile de funcţionare în agricultura ecologică..................................................... pag.9 CAP2. ANALIZA PIEŢEI PRODUSELOR AGROALIMENTARE ECOLOGICE 2.1 Oferta internă de produse agroalimentare ecologice...................................................pag.12 2.2 Cererea internă şi importanţa consumului de produse ecologice...............................pag.16 2.3 Preţurile....................................................................................................................... pag.20 2.4 Distribuţia.................................................................................................................... pag.22 2.5 Promovarea................................................................................................................. pag.23 CAP3. PERSPECTIVELE PIEŢEI PRODUSELOR AGROALIMENTARE ECOLOGICE 3.1 Privire de ansamblu asupra pieţei produselor ecologice la nivel mondial...................pag.24 3.2 Produsele ecologice-oportunităţi şi avantaje pentru sectorul agricol românesc.........pag.34 3.3 Evoluţia viitoare a pieţei produselor ecologice............................................................pag.36

CONCLUZII BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE Într-o lucrare apărută recent pe piaţa românească 1, autorul subliniază faptul că în prezent în lume, pe de o parte nouă sute de milioane persoane sunt subnutrite şi alt milliard suferă din cauza unor deficienţe foarte grave, iar pe de altă parte traversăm o perioadă a istoriei omenirii caracterizată şi prin aceea că hrana este mai ieftină şi mai uşor de procurat, decât în orice altă perioadă istorică. Se pare că în realitate, industria alimentară a eşuat în numeroase domenii chiar dacă eforturile actorilor care îşi desfăşoară activitatea sunt îndreptate constant în direcţia îmbunătăţirii producţiei agricole. 1

Roberts,P Sfârşitul hranei.Pericolul înfometării în era hipermarketurilor, Ed Litera Internaţional, Bucureşti,2009

3

Am asistat cu toţii, în ultimii ani la semnalarea a numeroase cazuri în care sănătatea unui număr însemnat de consumatori a fost periclitată, prin lansarea pe piaţă a unor produse improprii consumului uman. Evident una din problemele importante cu care se confruntă sectorul agroalimentar este aceea a reducerii costurilor şi implicit a preţurilor produselor oferite pe piaţă, pentru a răspunde criteriilor de competitivitate din ce în ce mai “înalte”. Din păcate, se pare că nu de puţine ori anumiţi producători se gândesc mai mult la profitul pe care urmează să-l obţină şi mai puţin la sănătatea consumatorilor. Un alt aspect care nu poate fi omis se referă la evoluţia agriculturii: agricultura de azi este o agricultură industrializată, care se îndepărtează foarte mult de procesele naturale, iar agricultorii sunt dependenţi în adevăratul sens al cuvântului de input-urile de natură industrială şi acţionează sub presiunea marilor reţele de distribuţie. Cei care achiziţionează produse alimentare cu indicaţii referitoare la modul de producere ecologic îşi doresc un produs corespunzător calitativ din punct de vedere al caracterului său ”natural”. Se ridică astfel problema descoperirii unui punct de echilibru între aşteptările consumatorilor care îşi doresc produse sănătoase, pe de o parte şi pe de altă parte restricţiile tehnologice referitoare la producerea şi aducerea pe piaţă a unei game suficiente de produse alimentare “ecologice”. O viaţă sănătoasă şi decentă într-un mediu curat este dorinţa oricărui locuitor al planetei. Realizarea unui asemenea deziderat implică însă eforturi, acţiuni coordonate şi susţinute, pe un orizont de timp îndelungat ale tuturor actorilor politici, sociali, economici şi administrativi. Aceasta este raţiunea pentru care conceptul de dezvoltare durabilă a devenit astăzi un”fir roşu” al politicilor de dezvoltare pe plan mondial respectiv European. Dacă acceptăm definiţia dezvoltării durabile ca fiind “satisfacerea necesităţii prezente fără a compromite generaţiile viitoare de a-şi satisface nevoile proprii”, atunci realizarea sa depinde şi este influenţată de orice decizie politică, socială, economică şi/sau administrativă adoptată în prezent. Într-un asemenea context aderarea României la Uniunea Europeană a impus armonizarea politicilor sale cu cele europene în toate domeniile inclusiv în direcţia dezvoltării durabile2. Creşterea permanentă a preocupărilor legate de problemele mediului a determinat între anii ”60 şi ”70 ai secolului trecut o abordare mai “elaborată” a sectorului alimentelor ecologice. În anii ”90 certificarea ecologică a început să fie legiferată în diferite ţări, acest proces continuând şi în prezent. De asemenea, pe plan mondial, piaţa produselor ecologice a înregistrat pe parcursul ultimilor ani o creştere continuă, în medie cu până la 20% pe an, un ritm care îl depăşeşte de cel puţin zece ori pe cel înregistrat în sectorul alimentar convenţional. Produsele agroalimentare ecologice generează avantaje şi beneficii specifice pentru consumatori, urmărind menţinerea unui stil de viaţă sănătos, devenind în acest context o premisă pentru protejarea generaţiilor viitoare, prin protecţia mediului înconjurător, a calităţii apelor şi prevenirea eroziunii solurilor, prin economisirea energiei şi prin îndepărtarea substanţelor poluante. La scară globală, s-a observat în ultimele decenii o tendinţă de creştere a cererii de produse agroalimentare ecologice, cerere acoperită de o ofertă generoasă. Italia, Spania, Anglia şi Germania, produc apoximativ un sfert din alimentele ecologice din lume, iar în SUA vânzările au crescut substanţial. România se află încă într-un stadiu incipient în ceea ce priveşte dezvoltarea sectorului agroalimentar ecologic, agricultura ecologică din ţara noastră fiind la mare distanţă de agricultura practicată în ţările dezvoltate. 2

Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a României.Orizonturi 2013-2020-2030 Menţine sănătos ceea te menţine sănătos.Document aprobat prin HG României nr 1460 din 12 noiembrie 2008 publicată în Monitorul Oficial nr 824 din 8 decembrie 2008,Bucureşti

4

Potenţialul imens al României în acest domeniu constă în solul său bogat, apele şi aerul curate din zona de munte, precum şi tradiţiile nepoluante ale locuitorilor săi. Strategia Naţională de Export a României, în care agricultura ecologică este luată în considerare ca unul din sectoarele prioritare, recunoaşte importanţa produselor ecologice în mod explicit. Consider că agricultura ecologică ar trebui poziţionată ca element central al agriculturii româneşti. Având în vedere pe de o parte tendinţele manifestate pe plan mondial, iar pe de altă parte condiţiile favorizante pe care România le are, dar şi cererea relativ mare de produse agroalimentare ecologice, nepoluate, cu un grad redus de nocivitate asupra sănătăţii omului – pe pieţele externe, dar şi pe piaţa internă, în ultimii ani preocuparea pentru managementul şi marketingul produselor agricole obţinute în condiţii ecologice devine o necesitate dictată de raţiuni economice şi sociale. Această dublă perspectivă, a beneficiului pe termen lung, profilează agricultura ecologică ca un vector al dezvoltării durabile îmbinând potenţialul de creştere specific unei nişe de piaţă cu avantajele incontestabile pentru consumatorul final. Agricultura ecologică3 (organică sau biologică) este capabilă să furnizeze o producţie agricolă şi alimentară fără utilizarea produselor chimice de sinteză, ea reprezentând o sumă a tehnicilor agricole fondate pe interacţiunea naturală dintre organismele vii, condiţiile specifice de mediu şi acţiunea omului. În condiţiile actuale, în care lumea economică străbate o perioadă de profunde transformări, problematica dezvoltării şi creşterii economice, în strânsă legatură cu mediul natural, impune o nouă viziune asupra echilibrului economic şi o nouă coordonată, cea a echilibrului ecologic. Având un caracter complex şi multidimensional (tehnologic, economic, politic, ecologic) – prin natura, caracterul şi implicaţiile ei, problema mediu-economie se dovedeşte a fi o problemă globală. Apariţia unor riscuri ecologice majore care ameninţă ansamblul planetei – despădurire masivă, grindină, îngheţ, inundaţii, secete, furtuni, “efectul de seră “, alterarea stratului de ozon, pericolul accidentelor nucleare – ne obligă să ne gândim că modelul nostru de creştere nu ar fi prea “durabil“ şi s-ar impune urgent adoptarea unuia diferit de acesta. Analiza comportamentului de cumpărare şi de consum faţă de produsele agroalimentare indispensabile traiului, în special faţă de cele ecologice, este o problemă importantă abordată în cadrul acestei teze, a fost şi va rămâne probabil o mare provocare. Ecologia înseamnă o locuire înţeleaptă, convieţuire armonioasă cu natura, parteneriat între societatea umană şi mediul natural, creştere economică în condiţii de corectă gestionare ecologică, gestiune care trebuie să devină prioritate şi responsabilitate. Provocările ecologice ale noului mileniu, în special în ceea ce priveşte principiile de funcţionare ale sistemului economic, conturează dimensiunea eforturilor pe care le solicită această nouă cale. CAP 1. CARACTERISTICILE GENERALE ALE PRODUSELOR ECOLOGICE 1.1. Definirea şi identificarea produselor ecologice Mediul înconjurător şi sănătatea se numără printre cele mai afectate, ca urmare a emisiilor de carbon din combustibilul fosil şi din arderea pădurilor, iar accelerarea încălzirii globale ar putea pune în pericol echilibrul natural şi crea ameninţări foarte mari, pentru colectivităţi tot mai numeroase. Consumatorul, prin comportamentul său, acţionează în sensul deteriorării mediului, printr-un consum tot mai mare şi printr-o producţie de deşeuri din ce în ce mai însemnată. Spre deosebire de marketingul convenţional, ecomarketingul are ca obiectiv dezvoltarea produselor care să asigure în mod echilibrat nevoile şi exigenţele consumatorilor pentru calitate, performanţe, preţ convenabil, comoditatea achiziţionării concomitent cu asigurarea compatibilităţii 3

Definiţia stabilită în “Codex Alimentarius”, pe baza contribuţiilor experţilor reunite la nivel mondial, susţine că agricultura ecologică este un sistem global de producţie agricolă (vegetală şi animală) care privilegiază metodele de gestiune internă a factorilor de producţie minimalizând input-urile de origine externă.

5

ambientale, altfel spus să aibă un impact minim asupra mediului înconjurător. Încă din 1972, odată cu Raportul Clubului de la Roma, în ”Limitele dezvoltării”, începe să fie promovată ideea ”ecodezvoltării”, a unei dezvoltări economice combinată cu protecţia mediului (Conferinţa ONU de la Stockholm privind mediul,1972). Marketingul ecologic este o componentă sau o ramură a marketingului social, având “un caracter deosebit de complex, generând o serie de implicaţii cu adânci ramificaţii în întreaga activitate economico-socială care caracterizează evoluţia unei societăţi”. El poate fi definit, în acest context, drept marketingul ”antrenat în efortul general de creare a unor produse mai sigure, a unor ambalaje reciclabile şi biodegradabile, de oprire a degradării mediului înconjurător”. Deşi problematica marketingului ecologic a luat amploare atât în teorie, cât şi în practică, spre sfârşitul anilor ”80 şi începutul anilor ”90, ea a fost discutată pentru prima dată de către AMA în cadrul primului seminar pe această temă, în 1975, rezultatele fiind concretizate în prima carte, intitulată “Marketingul ecologic”, avându-i ca autori pe Henion şi Kinnear şi care a apărut un an mai târziu, în 1976. Marketingul ecologic a fost definit ca “studiul aspectelor pozitive şi negative ale activităţilor de marketing legate de poluare, criza energetică şi epuizarea resurselor”. Ecomarketingul trebuie să ţină seama de clasificarea produselor şi serviciilor în funcţie de satisfacţia imediată pe care acestea o oferă consumatorilor şi de principiul apărării sănătăţii consumatorilor şi a mediului pe termen lung. Indiferent de grupul ţintă vizat, ecomarketingul promovează ideea că mediul este un bun public, bun ce trebuie protejat şi respectat, indiferent de interesele predominante la un moment dat. Agricultura ecologică constituie una din căile pentru dezvoltarea unei agriculturi durabile. Se manifestă astăzi un interes crescând – din partea consumatorilor – în ceea ce priveşte calitatea produselor şi serviciilor oferite pe diverse pieţe. Pentru a putea aborda problematica produselor ecologice, în special a produselor agroalimentare ecologice, este necesară a fi făcută o distincţie clară între produsele ecologice, care fac obiectul lucrării de faţă şi produsele naturale, convenţionale. Produsul ecologic alimentar este, în primul rând, obţinut din ingrediente provenite din agricultura ecologică. Producţia agroalimentară ecologică are drept scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate, echilibrate, asigurând protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor, impactul procesului de producţie ecologică asupra mediului fiind minim. La prepararea alimentelor ecologice se renunţă la aditivi şi la orice alte substanţe încorporate. Desfacerea acestor produse se face de regulă în magazine speciale şi chiar din "ograda" producătorului. Produsele ecologice certificate sunt marcate şi etichetate conform reglementărilor din domeniu. Dacă produsul este doar unul care nu conţine nici un fel de aditivi alimentari de sinteză, materiile prime provenind din agricultura convenţională, el se va numi produs natural. Deci, deosebirea faţă de produsele convenţionale o face provenienţa produsului şi a materiilor prime, prezenţa sau absenţa substanţelor de sinteză, a aditivilor artificiali. În Europa există un cadru legislativ şi instituţional strict prin care se verifică în principal modul de producţie si producătorii. Pentru eliminarea oricărei îndoieli sau posibile neînţelegeri din partea consumatorilor, reglementarea 2092/1991 a CEE a făcut distincţie între diferite categorii de produse, ţinând seama de conţinutul lor în ingrediente de origine ecologică:  produse agricole ecologice netransformate şi produse transformate, conţinând mai mult de 95% din ingrediente produse conform principiilor de producţie ecologice. Doar în cazul acestor produse, la vânzare se poate utiliza noţiunea "ecologic";  produse transformate, conţinând între 50 şi 95% ingrediente de origine agricolă ce răspund principiilor agriculturii ecologice. Pentru etichetarea acestor produse denumirea "ecologic" va fi utilizată doar pentru anumite ingrediente, nu pentru produs în ansamblul său;  produse transformate, conţinând mai puţin de 50% produse de origine ecologică. Eticheta nu va conţine menţiunea "ecologic";  produse provenind din exploataţii agricole care s-au angajat într-un proces de reconversie a agriculturii convenţionale într-una ecologică.

6

În ceea ce priveşte eticheta produselor ecologice, trebuie să indice în mod obligatoriu următoarele:  numele şi adresa producătorului sau prelucrătorului;  denumirea produsului, inclusiv metoda de producţie ecologică utilizată;  numele şi marca organismului de inspecţie şi certificare;  condiţiile de păstrare;  termenul minim de valabilitate;  interzicerea depozitării în acelaşi spaţiu a produselor ecologice alături de alte produse. Încep să se pună sub semnul întrebării performanţele ecologice ale produselor, deci ce anume se foloseşte la obţinerea bunurilor, care este impactul proceselor de producţie asupra mediului, care sunt consecinţele fundamentale ale generării şi eliminării deşeurilor. Consumatorii ecologişti evită să cumpere produse care prin folosire îşi pun în pericol sănătatea şi cauzează deşeuri. Consumatorii “verzi” sunt greu de definit din punct de vedere socio-demografic, au nevoie de informare, ei vor citi etichetele, au nevoie să controleze, pentru a lua măsuri preventive, au nevoie de diferenţe, pentru a schimba mărcile obişnuite cu cele ecologice, au nevoie să-şi menţină nivelul de trai, să aibă alternative pentru aceasta. Organismele modificate genetic şi derivatele lor sunt cu desăvârşire interzise. "Agricultura biologică respectă reguli stricte, stabilite prin normele legislative, ea trebuie controlată şi certificată”. Deci, din punctul de vedere al impactului benefic asupra sănătăţii organismului uman, ordinea este următoarea de la pozitiv la negativ: produse ecologice→produse naturiste→produse convenţionale. Gama de produse alimentare ecologice are un spectru foarte larg atât prin produsele ecologice propiu-zise, cât şi prin procesarea produselor ecologice necesare satisfacerii ecologice nevoilor şi gusturilor consumatorilor moderni. Folosirea obligatorie a logo-ului european alături de mărcile de certificare naţionale ajută consumatorii să recunoască mai uşor produsele. Obiectivele Ministerului Agriculturii, în ceea ce priveşte agricultura ecologică sunt:  creşterea gradului de conştientizare şi a nivelului de informare a producătorilor, procesatorilor, distribuitorilor şi consumatorilor privind oportunităţile de piaţă şi beneficiile economice şi calitative ale producerii, comercializării şi achiziţionării produselor ecologice autohtone, precum şi impactul lor pozitiv asupra sănătăţii umane;  constituirea “Asociaţiei naţionale de marketing a produselor ecologice” şi configurarea “logo-ului” naţional pentru produse „eco”.  crearea unui mega-site web naţional de profil şi configurarea unui logo naţional “eco” agricultura ecologică, care va fi depus autorităţilor naţionale pentru aprobare şi înregistrare;  analiza opţiunilor şi tendinţelor actuale ale consumatorilor români privind produsele ecologice;  studii de piaţă privind percepţia consumatorilor faţă de produsele ecologice;  instruirea producătorilor, procesatorilor, distribuitorilor şi reprezentanţilor organizaţiilor de protecţie a consumatorilor privind regulile de comercializare a produselor ecologice;  diseminarea informaţiilor privind modalităţile de producere, certificare, identificare şi comercializare a produselor ecologice. Ecoprodusul poate fi considerat acel produs care răspunde cererii consumatorilor şi în acelaşi timp, armonizează interesele acestora pe termen scurt, mediu şi lung sau acel produs sau serviciu ale cărui performanţe de mediu şi societale 4, în general, sunt în mod semnificativ mai bune decât în cazul unui produs convenţional. Crearea produsului este punctul de plecare în “generarea” problemelor ecologice. Un produs ecologic “posedă atribute ecologice, ce nu sunt altceva decât factori ce vor conduce la îmbunătăţirea managementului deşeurilor create în mod deliberat prin deciziile referitoare la cum sunt fabricate produsele, din ce sunt făcute, cum funcţionează, cât timp pot fi utilizate, cum sunt distribuite, cum sunt folosite şi cum sunt eliminate când se încheie procesul de consum sau de utilizare. Aceste decizii operaţionalizează strategiile de prevenire a poluării şi recuperării resurselor şi, în acest mod conduc la reducerea costurilor ecologice”. 4

Peattie K,Green Marketing, Longman Group UK Ltd,1992 Baker M, Op.cit.

7

Totuşi, pentru majoritatea produselor ecologice aceste interese pe termen scurt nu se văd, nu există sau nu pot fi sesizate. În cele mai multe cazuri atributele ecologice sunt intangibile, invizibile şi prezintă o importanţă secundară pentru consumatori. Ele nu reflectă principalul beneficiu, cel imediat, care constituie de fapt principalul motiv pentru care produsul este cumpărat. Mai degrabă, aceste caracteristici reflectă nevoile ecosistemelor pe termen lung şi, în cele din urmă, generează creşterea calităţii vieţii pentru consumatori. Pur şi simplu, consumatorii nu cunosc sau chiar nu sunt interesaţi de aceste atribute ecologice, întrucât ele nu sunt prezente în forma produsului şi nici nu le influenţează funcţionarea. Putem spune că de aici este generată una dintre cele mai importante probleme de rezolvat în marketingul ecologic, şi anume, nevoia de a educa pieţele, orientarea consumatorilor spre obţinerea beneficiilor pe termen scurt, imediate, în legătură cu beneficiile pe termen lung ce sunt aduse de atributele ecologice ale produselor. Ecoprodusul este acel produs care răspunde cererii consumatorilor şi, în acelaşi timp, armonizează interesele acestora pe termen scurt, mediu şi lung. Produsele ecologice sunt atât cele care contribuie la îmbunătăţirea calităţii mediului care pot fi considerate ”produse absolut verzi”, cât şi produse care contribuie la reducerea daunelor actuale sau viitoare asupra mediului, care pot fi numite ”produse relativ verzi”. Ecoprodusele sunt:  produse care sunt obţinute prin intermediul unei utilizări eficiente a resurselor implicate în producerea şi realizarea lor;  produse care permit într-o proporţie mai mare sau mai mică, reciclarea lor;  produse care utilizează resurse sau materii prime disponibile în locul celor rare sau deficitare;  produse care datorită caracteristicilor lor conduc la reducerea cantităţii de deşeuri rezultate în urma fie a producerii, fie a consumului5. Produsele agroalimentare ecologice sunt considerate noi, din următoarele perspective: nu au mai existat anterior, pentru pieţe sunt considerate noutăţi, la fel şi pentru firme, care trebuie să schimbe toate tehnologiile, procesele pentru producţia acestora (au alte caracteristici de calitate, alte termene de valabilitate). Pentru determinarea calităţii produselor agroalimentare ecologice se testează proprietăţile senzoriale, chimice, fizice, microbiologice, termenele de valabilitate şi valoarea nutritivă a acestora. În producţia ecologică sunt permise a fi utilizate microorganisme în lupta biologică împotriva paraziţilor, cu condiţia să nu fie modificate genetic. Un produs alimentar biologic, este considerat acel produs încadrat în grupa produselor ecologice care a fost obţinut în urma unor practici agricole nepoluante prin care se respectă condiţiile referitoare la:  interzicerea utilizării de produse chimice de sinteză ( în acest fel ecomarketingul promovează şi oferta de produse alternative nepoluante în combaterea bolilor şi dăunătorilor în agricultură);  prin utilizarea de tehnologii pentru obţinerea produsului se protejează mediul şi animalele;  acceptarea formelor de control pentru condiţiile de producţie nepoluante;  respectarea regulilor impuse de regulamente şi standarde în producerea şi distribuţia acestor produse. De aici reiese că în acest concept de aliment ecologic, este implicat atât producătorul, cât şi distribuitorul şi consumatorul, întrucât aceste produse au influenţe asupra strategiei agentului economic şi a echilibrului din cadrul filierei agroalimentare. La data de 1 ianuarie 2009 au intrat în vigoare noile regulamente ale UE privind producţia, controlul şi etichetarea produselor ecologice. Cu toate acestea, unele dintre noile prevederi privind etichetarea vor intra în vigoare abia de la 1 iulie 2010. Pe lângă lipsa unor programe viabile de susţinere a acestui tip de producţie, o altă piedică în calea dezvoltării comerţului cu produse ecologice este lipsa laboratoarelor de certificare. Elveţia a sprijinit România pentru obţinerea de produse ecologice de calitate. 5

Stoian,M – “Ecomarketing”, Ed ASE Bucureşti, 2003

8

Produsele ecologice din România au putut pătrunde mai uşor pe pieţele europene, datorită unei recertificări oferite de Bioinspecta AG, din Elveţia. Acest lucru a fost posibil datorită acordului încheiat între guvernul României, prin Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, şi cel al Confederaţiei Elveţiene, reprezentat de Institutul pentru Agricultura Ecologică, privind certificarea ecologică în România, pentru perioada 2004-2008. Acest proiect contribuie la realizarea de produse ecologice de calitate în România, capabile să pătrundă pe pieţele externe, deoarece obiectivul principal al acestui proiect este transferul de experienţă de la Institutul pentru Agricultură Ecologică din Elveţia către Ecoinspect, conform normelor europene. Această colaborare va avea ca efect pentru România crearea unui organism de certificare credibil si eficient, cu recunoaştere internaţională. România dispune de condiţii favorabile pentru promovarea agriculturii biologice, iar programele legislative din ultimul timp au facut posibilă realizarea unei baze solide a colaborării în domeniu între Elveţia şi România. 1.2. Cerinţe impuse de legislaţia comunitară pentru accesul produselor agroalimentare ecologice româneşti pe piaţa unică În ultimii ani se pune din ce în ce mai mult problema producerii şi comercializării unor produse agricole cultivate după tehnologii ecologice şi biologice. Această cerinţă este legată de faptul că în unele ţări, consumatorii solicită produse agroalimentare cât mai eficiente din punct de vedere biochimic şi fiziologic, cât mai “curate”, cu o mai mare încărcătură de substanţe nutritive şi bioactive. Promovarea acestor produse vizează satisfacerea exigenţelor unor grupe largi de consumatori, diferiţi ca profesie, vârstă, sex, grad de cultură, venituri şi tradiţie, atât din punct de vedere biologic, cât şi socio-cultural. Tendinţa de a obţine produse vegetale ecologice, diversificate, curate, sănătoase, nemodificate genetic, libere de boli şi dăunători, lipsite de reziduuri nocive, cu un conţinut ridicat în substanţe nutritive şi bioactive, nepoluate apare ca fiind motivată puternic de imperativul asigurării echilibrului nutriţional şi a inocuităţii, de necesitatea de a transforma alimentele în factori care generează şi întreţin sănătatea organismului. În unele ţări, pentru a putea comercializa un produs biologic, toţi operatorii cultivatori şi transformatori trebuie să respecte un caiet de sarcini specifice, fiind în mod periodic controlaţi asupra respectării metodelor de cultivare şi transformare. Produsele biologice sunt în acest mod identificate prin referinţa la sistemul de control şi la menţiunea de “agricultură biologică”. Produsele rezultate din agricultura ecologică sunt obţinute conform criteriilor ecologice, după anumite metode de cultivare, fără utilizarea substanţelor chimice de sinteză, fiind reglementate şi controlate periodic. Produsele pot purta denumirea de ecologice (“eco”) sau biologice (“bio”), cu condiţia să obţină certificarea de la un organism guvernamental abilitat în acest scop. În multe ţări industrializate există practica certificării ecologice a unei activităţi sau a unui produs, care obligatoriu trebuie înregistrat la oficiul mediului după ce a trecut prin mai multe faze de verificare şi control din punct de vedere al posibilităţilor de poluare. Astfel, produsele ecologice se etichetează distinct, pentru a le deosebi de produsele curente, tradiţionale şi a pune în evidenţă calitatea nepoluantă. O atenţie deosebită se acordă denumirii de origine controlată pentru produsele vegetale “bio” şi “eco” care are o importanţă deosebită, deoarece este legată de mediul geografic, de factorii pedoclimatici delimitaţi pe un anumit areal. La comercializarea bioproduselor se impune cunoaşterea exactă a originii lor, aria geografică a terenului unde s-au cultivat şi componenţa chimică a acestuia. Produsele trebuie să provină dintr-o producţie ce se limitează la o tehnologie strict ecologică, ce posedă notorietate locală sau naţională şi care fac obiectul unei proceduri de recunoaştere de către factorii guvernamentali abilitaţi în acest scop. Pe durata întregului lanţ de obţinere a unui produs ecologic, operatorii trebuie să respecte permanent regulile stabilite de Regulamentul (CEE) nr. 834/2007 al Consiliului.

9

Ei trebuie să-şi supună activitatea din exploataţie unor vizite, realizate de organisme de inspecţie şi certificare în scopul controlului conformităţii cu prevederile legislaţiei în vigoare privind producţia ecologică. Conversia agriculturii clasice, convenţionale trebuie să se facă în mod treptat, la început în agricultura ecologică pe suprafeţe mari, care să cuprindă şi zone şi microzone compacte, libere de boli şi dăunători, şi numai după aceea în agricultura biologică, dacă aceasta cade de acord cu cerinţele, consumurile de produse ale societăţii şi cu exigenţele economice. În România, controlul şi certificarea produselor ecologice este asigurată în prezent de organisme de inspecţie şi certificare private. Acestea sunt aprobate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, pe baza criteriilor de independenţă, imparţialitate şi competenţă stabilite în Ordinul nr. 688/ 2007 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare, de supraveghere a activităţii organismelor de control. Aprobarea de către M.A.P.D.R a organismelor de control este precedată, în mod obligatoriu, de acreditarea acestora, în conformitate cu norma europeană EN ISO 45011:1998, emisă de un organism abilitat în acest scop. Înregistrarea producătorilor în agricultura ecologică, este obligatorie în fiecare an şi se face prin completarea Fişelor de înregistrare în agricultura ecologică, disponibile la Direcţiile de Agricultură şi Dezvoltare Rurală judeţene, în perimetrul căreia producătorul îşi desfăşoară activitatea, la responsabilii judeţeni pentru agricultura ecologică. Ca urmare a procesului de înregistrare, M.A.P.D.R elaborează în fiecare an lista operatorilor din agricultura ecologică care este pusă la dispoziţia celor interesaţi. Un alt aspect esenţial al politicii de securitate alimentară îl constituie controlul eficient al produselor obţinute agro-industrial, deoarece în circuitul economic se pot introduce produse de slabă calitate, murdare, nesortate şi chiar poluate, care atentează la sănatatea şi viaţa consumatorului. Cercetarea şi supravegherea unor asemenea produse este esenţială din punct de vedere igienic şi medical, pentru a reduce sau elimina eventualele maladii rezultate din consumul lor. În societăţile industriale, preluarea de către industria alimentară a aprovizionării cu alimente a populaţiei presupune o specializare care prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Controlul produselor de natură vegetală şi animală este efectuat diferit în statele lumii, dar se bazează pe principii comune: existenţa unei legislaţii bine pusă la punct, obligatorie pentru toţi producătorii şi comercianţii; efectuarea controlului de către organele de stat abilitate (mai ales cele din domeniul sănătăţii şi agriculturii); autorizarea Poliţiei de a efectua controlul produselor fabricate şi comercializate; colaborarea instanţelor de control cu consumatorii, institutele de cercetare şi laboratoarele de analize fizice şi chimice; protejarea consumatorului de eventualele daune provocate sănătăţii de substanţele nocive existente în alimente, de înşelare sau derută; autorizarea exclusiv pentru importul de produse agroalimentare ce corespunde exigenţelor igienice în vigoare. Şi în ţara noastră, în vederea practicării unei industrii alimentare ecologice, s-a impus introducerea licenţelor de fabricaţie la carne, lapte, conserve de peşte, legume, fructe, băuturi răcoritoare şi vin, care obligă alinierea producătorilor la standardele internaţionale. Pe această cale, agenţii economici sunt obligaţi să practice tehnologii moderne, nepoluante, cu garantarea calităţii şi originalităţii produselor fabricate, evitându-se astfel produsele falsificate, degradate şi alterate, contrare cerinţelor pieţei şi normelor sanitare. Licenţele de fabricaţie a produselor alimentare se acordă agenţilor economici de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor prin Direcţia de Politici Agroalimentare, care are drept obiectiv, printre altele, supravegherea şi controlul activităţii producătorilor în domeniul respectării normelor ecologice. Controlul produselor se face prin Poliţia sanitară şi de medicină preventivă din Ministerul Sănătăţii şi Poliţia sanitar-veterinară din cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor. O verigă importantă o reprezintă Asociaţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi Oficiile pentru Protecţia Consumatorilor, care prin intermediul laboratoarelor LAREX, efectuează analizele necesare asupra produselor puse în vânzare, din import sau autohtone. Calitatea produselor ecologice trebuie fie conformă cu cele mai exigente norme de calitate aprobate de U.E. conform sistemelor “Hazard Analysis and Critical Control Points”(H.A.C.C.P.) şi “Standard Sanitation Organition Procedures” (S.S.O.P.). Conform acestui act normativ, producţia ecologică, definită ca fiind “obţinerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor chimice de sinteză” are ca scop 10

realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor (exclude organismele modificate genetic şi derivatele lor). 1.3. Agricultura ecologică-obiectiv strategic calitativ al politicii agricole Noţiunea de alimentaţie ecologică, introdusă relativ recent în circuitul internaţional, posedă profunde semnificaţii sanogenetice, trofice şi social-economice. În linii generale, alimentaţia ecologică se referă la consumarea unor produse diversificate, curate, sănătoase, lipsite de reziduuri, cu un conţinut echilibrat în substanţe bioactive şi minerale si de calitate superioară, care contribuie la nutriţia raţională fiziologică a organismului uman. Grija pentru o alimentaţie sănătoasă a dus la creşterea producţiei locale de alimente ecologice, până la afaceri de milioane de euro, reprezentând investiţii semnificative în ferme, supermarket-uri, restaurante speciale şi fabrici din România. În mod strategic obiectivul calitativ al sectorului este poziţionarea agriculturii ecologice în centrul agriculturii naţionale, ca un pivot pentru dezvoltarea de durată în mediul rural. Agricultura ecologică are o mare contribuţie la o dezvoltare economică de durată şi joacă un rol important în îmbunătăţirea condiţiei mediului, calităţii apelor, prezervarea solului, biodiversificare şi protejarea naturii. Agricultura ecologică poate să meargă înainte în economia rurală şi să o facă viabilă prin extinderea activităţilor economice cu valoare adăugată mare şi prin generarea de locuri de muncă în zone rurale. Obiectivul cantitativ este de a extinde zona cultivată prin metode ecologice şi de a crea o piaţă internă cu produse ecologice. Principalul obiectiv al politicii agricole a UE referitor la dezvoltarea rurală este promovarea şi dezvoltarea unei relaţii compatibile între agricultură şi mediu. Pe măsură ce globalizarea caştigă teren, presiunea exercitată de produsele originare din ţările emergente, care beneficiază de costuri de producţie scăzute, asupra fermierilor din UE devine tot mai mare. Atât produsele agricole de bază, cât şi cele cu valoare adăugată se confruntă cu o concurenţă din ce în ce mai mare. În faţa acestor noi provocări comerciale, principalul avantaj al fermierului european este calitatea. UE are avantajul calităţii, care se datorează unui nivel foarte ridicat de siguranţă asigurat de legislaţia UE de-a lungul întregului lanţ alimentar, la care au contribuit fermierii şi în general, producătorii. Există totuşi mai multe aspecte care pot spori calitatea în sensul cel mai larg al termenului. Aspectele de calitate reprezintă caracteristicile produsului, precum metodele şi locul de producţie, pe care un fermier doreşte să le promoveze, iar consumatorul doreşte să beneficieze de ele. În calitate de prim utilizator al pământului, sectorul agricol este factorul-cheie în dezvoltarea teritorială a regiunilor, conservarea peisajului şi a zonelor de interes ecologic. Politica agricolă a UE trebuie să sprijine eforturile fermierilor de a fi primii în cursa pentru calitate. Prin sistemele şi reglementările comunitare, se fac deja eforturi în acest sens, în principal în două moduri: standarde de bază şi măsuri de promovare a calităţii. Reglementările comunitare prevăd standarde de bază în materie de producţie dintre cele mai exigente în lume, standarde care vizează siguranţa şi igiena, identitatea produsului şi compoziţia acestuia, protecţia mediului, sănătatea plantelor şi animalelor. Numeroşi fermieri din UE sunt permanent în căutarea unor modalităţi noi şi unice de a crea noi debuşeuri şi de a-şi spori veniturile. Printre acestea se numără:  să producă produse „de calitate superioară” care oferă consumatorilor ceva în plus faţă de standardele de bază, fie în termeni de caracteristici speciale, precum gustul, originea, fie în termeni de metodă de producţie;  să câştige încrederea consumatorilor în sistemele UE de promovare a calităţii şi în afirmaţiile pe care le fac producătorii despre „produsele lor de calitate superioară”; 11

  

să ajute consumatorii să aleagă şi /sau să decidă dacă merită să plătească mai mult pentru un anumit produs; să reglementeze sectorul agriculturii ecologice prin stabilirea unor cerinţe stricte, întrucât din ce în ce mai mulţi consumatori sunt atraşi de metodele de producţie utilizate în acest sector şi caută în mod special produse alimentare cu etichetă ecologică; să încurajeze sistemele de certificare iniţiate de organisme publice şi private pentru o mai bună informare a consumatorilor din întreaga Europă privind metodele de producţie şi caracteristicile produselor.

1.4. Principiile de funcţionare în agricultura ecologică Produsele ecologice sunt cele care provin din agricultura ecologică şi care respectă regulile şi principiile agriculturii ecologice, fiind însoţite de certificatul de produs ecologic, eliberat de un organism de inspecţie şi certificare. Un produs ecologic se identifică într-un magazin după eticheta care trebuie să conţină, în mod obligatoriu, referirea la modul de producţie ecologic, precum şi numele şi codul organismului de inspecţie şi certificare. Agricultura ecologică a cunoscut o expansiune rapidă în UE în ultimul deceniu, dar rămâne deocamdată cu o pondere redusă în totalul suprafeţelor cultivate din UE: aproximativ 3%. Agricultura ecologică înseamnă o reîntoarcere la valorile agriculturii tradiţionale, dar nu şi la metodele acesteia. UE a stabilit standarde de producţie pentru agricultura organică; ţările care nu au inclus în legislaţia lor astfel de standarde compatibile cu cele din UE, nu pot exporta în UE produse ale agriculturii organice decât pe baza unor autorizaţii de import, care se acordă pe baza unei analize caz cu caz. Printre practicile specifice agriculturii ecologice amintim:  rotaţia culturilor ca premisă a folosirii eficiente a resurselor fermei;  limite foarte stricte privind folosirea pesticidelor sintetice chimice şi a îngrăşămintelor chimice, a antibioticelor pentru animale, a aditivilor alimentari şi a altor substanţe complementare folosite pentru prelucrarea produselor agricole;  interzicerea folosirii organismelor modificate genetic;  valorificarea resurselor existente la faţa locului, ca de pildă folosirea ca fertilizator a gunoiului provenit de la animale şi a furajelor produse la fermă;  alegerea unor specii de plante şi animale rezistente la boli şi dăunători, adaptate condiţiilor locale. Principiile de producţie ecologică în exploataţiile agricole sunt definite prin Reglementarea 2092 / 1991 astfel: 1. Fertilitatea şi activitatea biologică a solului trebuie să fie asigurate prin culturi de leguminoase, prin îngrăşăminte verzi sau plante cu înrădăcinare profundă, în cadrul rotaţiei anuale, precum şi prin încorporarea de materii organice obţinute în exploataţii agricole care respectă modul de producţie ecologic. 2. Protecţia plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor este asigurată printr-un ansamblu de tehnici care să evite utilizarea pesticidelor; alegerea unor specii rezistente natural; programe adecvate de rotaţie a culturilor etc. 3. Recoltarea anumitor specii vegetale spontane este asimilată metodelor de agricultură ecologică. 4. Trecerea de la o agricultură convenţională către o agricultură ecologică se face prin parcurgerea unei perioade minime de reconversie: doi ani pentru culturile anuale şi trei ani pentru culturile perene. 12

5. Perioada de reconversie presupune anumite restricţii şi în ceea ce priveşte comercializarea produselor agricole obţinute în intervalul respectiv. În conformitate cu O.U.G. nr. 34/2000, autoritatea responsabilă pentru sectorul de agricultură ecologică din România este Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei si Pădurilor, respectiv biroul «Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice» (A.N.P.E.). A.N.P.E are următoarele atribuţii principale: ♦ elaborează proiecte de acte normative, reguli şi norme de control, de certificare şi comercializare a produselor ecologice; ♦ notifică operatorii; ♦ acreditează organismele de inspecţie şi certificare; ♦ controlează şi supraveghează activitatea organismelor de inspecţie şi certificare; ♦ asigură monitorizarea şi supravegherea activităţii din întreg sectorul. Agricultura ecologică trebuie să respecte următoarele principii şi reguli:  eliminarea oricărei tehnologii poluante într-o zonă nepoluată;  ameliorarea şi menţinerea fertilităţii naturale a solului;  utilizarea de fertilizatori şi amelioratori ai solului, pesticide, materii prime pentru prepararea furajelor, ingrediente pentru prepararea alimentelor în conformitate cu lista produselor permise în agricultura ecologică;  absenţa organismelor modificate genetic (GMO) şi a iradierii plantelor;  însămânţarea de culturi folosite ca îngrăşăminte verzi care acoperă solul după recoltare pentru prevenirea eroziunii solului şi pierderea de nutrienţi;  utilizarea de fertilizatori şi amelioratori ai solului, pesticide, materii prime pentru prepararea furajelor, ingrediente pentru prepararea alimentelor în conformitate cu lista produselor permise în agricultura ecologică;  absenţa aditivilor chimici de sinteză: conservanţi, coloranţi, arome, emulgatori, acidifianti, întăritori de gust, agenţi de îngroşare, etc.  adoptarea unei rotaţii largi şi variate a culturilor pentru a rupe ciclurile bolilor şi dăunătorilor. Producţia agroalimentară ecologică duce la creşterea numărului de organisme benefice care trăiesc în sol şi are drept scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate, echilibrate şi asigură protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor. Impactul procesului de producţie ecologică asupra mediului este minim. Alimentele ecologice sunt produse diversificate, sănătoase, libere de boli şi dăunători, lipsite de reziduri nocive, cu un conţinut echilibrat în substanţe bioactive şi minerale. Sunt rezultate din tehnologii ecologice, tehnologii care nu utilizează îngrăşăminte chimice şi pesticide. Toate aceste tehnologii bio-ecologice au rolul de a pune la dispoziţia consumatorului şi industriei prelucrătoare produse naturale lipsite de reziduuri chimice şi mai ales tehnologii menite să contribuie la salvgardarea ecosistemului agricol. Produse ecologice sunt numai acelea care au un certificat de calitate şi poartă pe ambalaj sigla organismului de certificare şi nu orice produs care se vinde sub denumirea de "natural", "ţărănesc". Un produs bio nu este un produs dietetic, ci este un aliment ce provine dintr-un mod de cultură specifică, în timp ce un aliment dietetic are o compoziţie diferită şi corespunde unui obiectiv nutriţional indicat pe etichetă. Diferenţa constă în calitatea, gustul şi virtuţile lor naturale, ceea ce face ca oamenii să le consume cu mare plăcere. În ceea ce priveşte contaminarea cu metale grele, aceasta depinde de tipul de sol pe care cresc plantele. Teoretic, produsele obişnuite conţin nitraţi, care în doze mari devin elemente cancerigene sau pot produce probleme sangvine. Una dintre principalele diferenţe între o cultură agricolă clasică şi una ecologică constă în tipul de îngrăşământ utilizat. Astfel, plantele hrănite cu chimicale vor fi mai bogate în proteine, dar acestea sunt de slabă calitate, având carenţe în aminoacizi esenţiali, substanţe vitale pentru organismul oamenilor. Aşadar, este mai bine să consumăm produse ecologice cu proteine mai puţine, dar de o calitate superioară. Gustul este a doua motivaţie de cumpărare, după preocuparea pentru sănătate. În 13

urma inspecţiilor efectuate de organismele de control, operatorii care au respectat regulile de producţie vor primi certificatul de produs ecologic şi îşi vor putea eticheta produsele cu menţiunea ,,ecologic”. Sigla ,,ae” , proprietate a M.A.P.D.R, garantează că produsul, astfel etichetat, provine din agricultura ecologică şi este certificat de un organism de control. Dreptul de utilizare a siglei ,,ae” pe produsele, etichetele şi ambalajele produselor ecologice îl au producătorii, procesatorii şi importatorii înregistraţi la M.A.P.D.R şi care deţin un contract, cu un organism de control aprobat de către M.A.P.D.R. În vederea obţinerii dreptului de utilizare a siglei „ae’’ de certificare şi a siglei „ae” de comunicare, solicitanţii vor completa cererile de solicitare. În prezent, aplicarea siglei comunitare pe eticheta produselor ecologice este facultativă, dar va deveni obligatorie, la data de 1 iulie 2010 în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 967/2008. Înainte ca producătorii să înceapă să-şi desfăşoare activitatea în acest domeniu, sau să obţină produse ecologice, au obligaţia să se înregistreze la M.A.P.D.R.    

Pe eticheta unui produs ecologic sunt obligatorii următoarele menţiuni: sigla "ae" numele şi adresa producătorului sau prelucrătorului; denumirea produsului, inclusiv metoda de producţie ecologică utilizată; numele şi marca organismului de inspecţie şi certificare.

Sigla ,,ae”, sigla naţională specifică produselor ecologice, alături de sigla comunitară pot fi folosite în scopul unei mai bune vizualizări de către consumatori a produselor obţinute din producţia ecologică.

Produsele ecologice trebuie să fie controlate de organismele abilitate tocmai pentru a se evita înşelarea consumatorilor. Pentru reclamaţii sau sugestii în legătură cu produsele naturale consumatorii se pot adresa Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor. În Europa există un cadru legislativ şi instituţional strict prin care se verifică în principal modul de producţie şi producătorii. Produsele sunt garantate prin respectarea unui caiet de sarcini omologat de instituţiile abilitate. Adevărul este că produsele ecologice sunt încă o raritate în meniul românilor. Hrana ecologică este curată şi potrivită metabolismului uman. Multe dintre legumele şi fructele comercializate în supermarketuri au un aspect artificial şi sunt total lipsite de gust. Rolul agriculturii ecologice este tocmai acela de a conferi produselor, prin respectul faţă de natură şi de legile ei, gust, textură şi calităţi autentice. Specialiştii Ministerului Agriculturii spun că este necesară o campanie de informare a populaţiei cu privire la calitatea şi avantajele consumului de produse bio. Producătorii ar prefera să vândă în ţară, dar lipsa unei pieţe autohtone de produse ecologice alimentare, îi determină să exporte toată producţia. Din păcate în România, deşi în ultimii ani s-a dezvoltat foarte mult agricultura ecologică, existând foarte mulţi producători certificaţi ecologic, cu o varietate largă de produse, ei ajung foarte greu cu marfa pe rafturile marilor reţele de retail datorită taxelor mari, precum şi a imposibilităţii producătorilor de a asigura ritmicitatea în livrări, cantitaţile mari cerute, precum şi asigurarea distribuţiei la nivel naţional. Din anul 2000, Comisia Europeană a introdus eticheta Organic Farming, pentru produsele obţinute ecologic, potrivit normelor europene. 14

Eticheta nu e uşor de obţinut, producătorii trebuie să solicite evaluarea specialiştilor, care verifică dacă solul, aerul şi apa din zona cultivată se încadrează în norme. Apoi procesul de producţie trebuie să respecte anumite reguli legate de absenţa pesticidelor şi îngrăşămintelor artificiale, de hrana animalelor din ferme, de prepararea produselor finale fără aditivi sau conservanţi. Fermele respective sunt supravegheate timp de câţiva ani şi apoi controlate la anumite intervaluri de timp. Criteriile pentru producerea şi comercializarea produselor agroalimentare ecologice sunt foarte stricte, ceea ce face ca şi preţul lor să fie cu 50% până la 100% mai mare decât al produselor convenţionale. Totuşi, comparativ cu importurile, produsele româneşti sunt mult mai ieftine. Astfel, peste 95% din legumele şi cerealele ecologice recoltate în România pleacă la export, în principal în Germania, Elveţia, Olanda şi Italia. Vânzările anuale la export ajung la 10 -15 milioane de euro.

CAP 2. ANALIZA PIEŢEI PRODUSELOR AGROALIMENTARE ECOLOGICE Piaţa, în general, reprezintă spaţiul în care, în urma confruntării cererii cu oferta, sunt validate caracteristicile de calitate şi competitivitate ale produselor care fac obiectul schimburilor. Rolul economic şi social al pieţelor agroalimentare rezultă din faptul că ele reprezintă:  locuri special amenajate unde au loc schimburile fizice de mărfuri între vânzatori şi cumpărători, odată cu schimbul, vânzătorii transmit altor operatori de piaţă şi riscul de depreciere a produselor: perisabilitate, depreciere fizică, scăderea preţului şi posibilitatea necomercializării;  un sistem de referinţă cuprinzător al relaţiilor dintre cerere şi ofertă, dintre cumpărători şi vânzători. Pieţele constituie locuri relativ transparente şi centralizate pentru observarea şi înţelegerea schimburilor economice de către agenţii economici: cantităţile de marfă, calitatea şi varietatea produselor oferite, preţurile practicate, aşteptările corespunzătoare şi intenţiile vânzătorilor; 15

 un mijloc de reglare a schimburilor dintre operatorii filierelor şi pe ansamblul sistemului agroalimentar, un semnalizator menit să oprească „derapajul” agenţilor economici care aduc pe piaţă mărfuri necompetitive sau care practică preţuri stabilite în mod birocratic sau monopolist, au menirea de a releva economia reală;  un factor de dezvoltare economică pentru localităţile unde sunt amplasate;  înfiinţarea pieţelor şi amplificarea activităţilor duce la crearea de locuri de muncă direct dar şi indirect, prin dezvoltarea infrastructurii şi a unor întreprinderi de servicii conexe pieţei. Piaţa agroalimentară, care este abordată prin prisma principalelor sale componente - ofertă, cerere, preţuri. Piaţa reglează cererea şi oferta, preţul şi calitatea diferenţiază producătorii, iar resursele sunt un factor de producţie generator de profit. Demn de remarcat este faptul că analiza nu se limitează la cei 4P (produs, preţ, plasare şi promovare), ci sunt formulate o serie de consideraţii referitoare la oportunitatea şi necesitatea marketingului ecologic, respectiv structurile informaţionale specifice pieţelor ecologice. Faptul că produsele ecologice au piaţă de desfacere în România o demonstrează importurile care aşa cum se observă se dublează de la an la an. Marketingul ecologic, verde, ambiental sau ecomarketingul are ca stimul esenţial creşterea conştiinţei ecologice a consumatorilor.Cea mai veche definiţie a marketingului ecologic este cea data de AMA (Asociaţia Americană de Marketing) în anul 1976 ”studierea aspectelor pozitive şi negative ale activităţii de marketing asupra poluării, secătuirii resurselor de energie şi a celor neenergetice”. Avem în vedere realizarea unei ample „radiografii” a pieţei naţionale a produselor agricole şi alimentare ecologice, prin prisma componentelor acesteia: ofertă, consum şi cerere, preţuri. Această „radiografie” a pieţei este întregită de o amplă analiză a comercializării produselor agricole şi alimentare ecologice pe piaţa internă, la care se adaugă analiza SWOT a pieţei, respectiv analiza cadrului legislativ specific. Filiera produselor agroalimentare biologice poate fi delimitată prin anumite caracteristici, ce se pot referi la următoarele:  formarea, informarea şi comunicarea privind existenţa în cadrul pieţei a produselor agroalimentare biologice;  existenţa unor reglementări în producerea şi distribuţia acestor produse;  impactul existenţei acestor produse asupra echilibrului filierei produsului sau grupei de produse;  specificitatea sortimentului produselor agroalimentare biologice şi corelarea acesteia în cadrul filierei. În prezent au apărut schimbări în filiera produselor agroalimentare ecologice deoarece: procesatorii încep să importe direct; marii detailişti încep să cumpere şi chiar să importe direct produsele agroalimentare ecologice, iar noi distribuitori intră pe piaţa produselor organice asigurând opţiuni adiţionale de aprovizionare şi oferă posibilităţi speciale pentru exporturi. În aceste condiţii se impune formularea şi adoptarea practică a unor căi concrete de realizare a unor produse alimentare echilibrate, capabile să răspundă noilor cerinţe ale organismului în funcţie de particularităţile fiecărui individ, fără a conduce însă la extrema reprezentată de exces. 2.1. Oferta internă de produse agroalimentare ecologice Oferta - componentă a pieţei, reprezintă cantitatea dintr-un bun economic pe care vânzătorii sunt dispuşi să o cedeze la piaţă, pe baza unui echivalent, într-o perioadă determinată de timp. Oferta de produse agricole este dată, în principal, de producţia agricolă. Volumul ofertei depinde însă şi de o serie de alţi factori, cum ar fi: factori climatici, tehnici: stadiul de dezvoltare tehnică şi tehnologică a producţiei, capacitatea de producţie, factori ecologici legaţi de preţ: preţul produsului, preţul produselor de substituţie, al input-urilor, factori economici legaţi de cost: costul marginal complet, costul de aprovizionare, de producţie, de desfacere. La modul general, oferta de produse 16

agroalimentare, pe o anumită piaţă, se constituie din: producţia internă, stocuri şi importuri. Oferta de produse agricole prezintă anumite particularităţi: sezonalitate, perisabilitate, condiţii speciale de transport şi depozitare. Un important avantaj al agriculturii româneşti, aproape de neexploatat, este potenţialul de producţie ecologică. Integrarea în structurile europene va obliga producătorii agricoli să se orienteze către domenii noi, una dintre cele mai accesibile nişe de piaţă fiind considerată agricultura ecologică. România reprezintă un potenţial agricol care nu poate fi neglijat, iar marea şansă a ţării noastre este faptul că în ultimii ani nu s-au folosit îngrăşăminte chimice şi pesticide în exces, ceea ce constituie un avantaj evident în conversia spre agricultura ecologică. Oferta în cadrul pieţei produselor alimentare biologice se referă la două categorii de produse: produse alimentare biologico-ecologice rezultate prin respectarea cu stricteţe a unor tehnologii impuse de obţinerea acestor produse şi produsele cu "imagine biolgică" considerate intermediare care se interpun între produsele alimentare ecologice şi produsele alimentare curente. În această situaţie produsul trebuie să întrunească următoarele trei condiţii cumulative: produsul să fie obţinut în cadrul exploataţiei agricole; ingredientele transformării acestui produs trebuie să provină tot din exploataţia agricolă; să fie un mod de fabricaţie artizanal (prin practicarea unei tradiţii specifice în prepararea produsului). Comercializarea pe piaţa internă se face atât prin reţelele de magazinele en-gros-Metro, Selgros cât mai ales prin cele de retail. Principalele magazine care au introdus produse ecologice în sortiment sunt : Carrefour, Cora, Gima, La Fourmi, Mega Image, Nic, Primavara, OK. Cu excepţia procesatorilor care au magazine proprii de prezentare, nici un alt magazin nu respectă regulile de depozitare/manipulare/prezentare pentru produse ecologice. Acestea stau în acelaşi loc cu produsele convenţionale, sunt manipulate şi depozitate împreună cu acestea. Cererea de bunuri şi servicii ecologice este în permanentă creştere în perioada actuală. Produsele ecologice sunt valorificate pe piaţa internă în proporţie de 30%. Consumatorul care cumpără produse alimentare ce poartă indicaţii referitoare la modul de producere ecologic îşi doreste un produs corespunzător calitativ din punctul de vedere al caracterului său "natural". Este vorba, în acest caz, de a descoperi un punct de echilibru între aşteptările consumatorilor care doresc produse naturale şi restricţiile tehnologice legate de producerea şi aducerea pe piaţă a unei game suficiente de mărfuri alimentare prezentate sub titulatura de "ecologice". Chiar dacă în etapa actuală problemele marketingului produselor agricole ecologice nu sunt dintre cele mai presante pentru agricultură, ele pot contribui la sporirea cantitativă şi calitativă a ofertei agroalimentare, la o mai bună utilizare a forţei de muncă disponibilă, la creşterea exportului de astfel de produse. Apropierea legislaţiilor presupune existenţa, în ţările din Europa Centrală şi de Est, a unui organ legislativ naţional asemănător celui din U.E., cât şi existenţa unei instanţe de control operaţionale, eficace, care să lucreze sub controlul autorităţilor competente. Legislaţiile naţionale trebuie să acopere ansamblul regulilor de producţie, în special cele referitoare la perioada de conversie a metodelor tradiţionale de agricultură la metodele specifice agriculturii ecologice, metode de fertilizare, metode de eradicare a paraziţilor şi a bolilor, de protecţie împotriva acestora, metode de prelucrare şi etichetare. Pentru a putea satisface cerinţele acestor segmente de consumatori, statele trebuie să plaseze agricultura biologică în centrul politicilor de dezvoltare pentru stimularea activităţilor de producţie, prelucrare şi comercializare. Cererea crescătoare de produse alimentare şi fibre ecologic pure a creat noi oportunităţi de desfacere pentru fermieri şi întreprinzători în întreaga lume. Produsele cu performanţe ecologice sunt rezultatul unui proces integrat, în sensul că, încă din faza de concepere, se impune a se avea în vedere cerinţele ecologice pe care le va satisface noul produs. Potrivit APC, în România, "în etapa de procesare se utilizează doar aditivi alimentari naturali, de origine animală sau vegetală, minerali sau anorganici. De asemenea, pentru a obţine produse agricole ecologice, lipsite de substanţe chimice de sinteză, înainte de a putea fi folosite ca terenuri ecologice, terenurile agricole trebuie să urmeze un proces de reconversie pe durata a 2-3 ani, în care nu se utilizează substanţele de sinteză". 17

Însă absenţa în totalitate a substanţelor chimice de sinteză şi a poluanţilor este greu de realizat. Alimentaţia modernă, cu toate păcatele ei, adică folosirea îngrăşămintelor chimice, a insecticidelor şi erbicidelor, aditivilor în produsele finite, a organismelor modificate genetic, a zahărului, a alimentelor rafinate, abuzul de carne şi grăsimi, a metodelor de conservare, a dus la modificarea indicatorilor de sănătate. De aceea mulţi dintre români au început să fie mai atenţi la ceea ce mănâncă. Având în vedere faptul că reprezintă una din cele mai profitabile afaceri la nivel internaţional, economia rezultată din comerţul cu produse contrafăcute se ridică la cote îngrijorător de mari la nivel naţional şi internaţional. Din acest motiv, producătorii înregistrează pierderi irecuperabile de cele mai multe ori, deoarece investiţiile realizate nu mai pot fi recuperate datorită nivelului din ce în ce mai scăzut al vânzărilor, iar consumatorii sunt atraşi de preţurile mici ale produselor contrafăcute în defavoarea produselor originale care pierd teren. Deoarece produsele contrafăcute, prezintă o calitate slabă, consumatorii vor reclama neconformitatea acestora şi treptat, bazându-se pe experienţele anterioare vor evita să mai achiziţioneze produsele respective. Consumatorii sunt la fel de afectaţi ca şi producătorii reali, având în vedere că de cele mai multe ori, un produs contrafăcut reprezintă o ameninţare pentru sănătatea şi securitatea acestora. Organismele interesate în studierea fenomenului contrafacerilor au evidenţiat faptul că dezvoltarea deosebită a tehnologiei economice permite din ce în ce mai mult furtul de proprietate intelectuală prin contrafacere şi piraterie. Pe fondul unor astfel de realităţi cotidiene din ce în ce mai multe persoane sunt adepte ale produselor naturale, ecologice, urmând iniţial exemplul consumatorilor din occident, iar în final din dorinţa de a utiliza şi consuma produse care nu implică riscuri, din convingere. Dacă în trecut consumatorii şi magazinele distribuitoare alegeau un produs în funcţie de aspectele care ţineau de calitate, preţ, disponibilitate în egală măsură, în prezent aceştia adoptă sau nu un produs şi în funcţie de aspectele privind protecţia mediului asociate acestuia. Efectele ce vizează mediul reunesc de fapt efectele exercitate de produs asupra mediului pe întreaga durată de viaţă. Consumatorii sunt preocupaţi de actualitatea protecţiei mediului şi au început să caute în magazine dorind să cumpere produse care să poarte menţiuni de genul „natural”, „ecologic”, „biodegradabil” etc. Deoarece pe piaţa din ţara noastră au fost semnalate cazuri de produse improprii consumului uman, populaţia României a început să fie preocupată de calitatea şi securitatea alimentelor, dorindu-se asigurări că alimentele pe care le cumpără din magazine sau le consumă în restaurante şi fast-food-uri sunt corespunzătoare din punct de vedere igienic, calitativ şi nutritiv şi corespund unui anumit standard. După ce oamenii au fost îngroziţi de boala vacii nebune sau de dioxina prezentă în alimente au apărut reale motive de îngrijorare privind siguranţa produselor agroalimentare. Consumatorii au devenit interesaţi şi de aspecte privind calitatea alimentelor consumate solicitând tot mai des informaţii legate de modul de obţinere al acestora. Politica privind calitatea produselor agricole şi alimentare este o componentă a politicii agroalimentare a României, fiind elaborată de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, sub forma unor reglementări - hotărâri şi ordonanţe, norme metodologice şi standarde pe produs. Astfel, un produs ecologic nu poate fi lansat pe piaţă decât după ce a fost controlat şi i-a fost certificată această calitate de către organisme de inspecţie şi certificare din ţările Uniunii Europene. Produsele certificate ecologic se disting prin marca “ae” aplicată vizibil pe etichetele de pe ambalaje, şi această certificare se obţine prin proceduri riguroase, în regim de strictă monitorizare. Din ce în ce mai mari suprafeţe de teren sunt atribuite obţinerii de produse ecologice reprezentând surse de venit importante atât pentru producători cât şi la nivel naţional datorită exporturilor acestui tip de produse. Din acest motiv cererea pentru acest tip de produse înregistrează de la an la an creşteri tot mai mari. Producţia ecologică alimentează o piaţă specifică ce răspunde cererii consumatorilor de produse ecologice şi furnizează bunuri publice, contribuind la protecţia mediului, bunăstarea animalelor, precum şi la dezvoltarea rurală. Acest sistem de agricultură este un procedeu “modern” de a cultiva plante, de a creşte animale şi de a produce alimente, care se deosebeşte fundamental de agricultura convenţională.

18

Rolul sistemului de agricultură ecologică este de a produce hrană mult mai curată, mai potrivită metabolismului organismului uman, dar în deplină corelaţie cu dezvoltarea şi conservarea mediului în respect faţă de natură şi legile ei. Unul dintre principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de alimente cu gust, textură, calităţi autentice şi atractive, iar organizarea comercializării produselor constituie un element important din filiera de agricultură ecologică. Comercializarea produselor ecologice se face numai de comercianţi înregistraţi la M.A.P.D.R, prin diferite canale de piaţă: vânzări de la poarta fermei, vânzări prin magazine en-gros, vânzări prin magazine specializate, vânzări prin bursa on-line pentru produse ecologice, vânzări prin pieţe sezoniere. Una din condiţiile esenţiale pentru dezvoltarea agriculturii ecologice o reprezintă promovarea conceptului de agricultură ecologică în vederea conştientizării consumatorilor de avantajele consumului de produse ecologice, astfel încât aceştia să ofere un preţ mai mare pentru produse curate a căror calitate este garantată de un organism de control. Acţiunile de informare a producătorilor, de instruire şi de promovare a conceptului de agricultură ecologică sunt realizate de către organizaţii de stat şi private. Educaţia în agricultura ecologică, în vederea formării de specialişti pentru acest domeniu constituie o preocupare a instituţiilor de profil din învăţământul superior. Producţia ecologică este un sistem global de gestiune agricolă şi de producţie alimentară care combină cele mai bune practici de mediu, un nivel înalt de biodiversitate, conservarea resurselor naturale, aplicarea unor standarde înalte privind bunăstarea animalelor şi o metodă de producţie care respectă preferinţele anumitor consumatori pentru produse obţinute cu ajutorul unor substanţe şi procese naturale. 2.2. Consumul şi cererea internă pentru produsele agroalimentare ecologice. Importanţa consumului de produse ecologice Cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă pe care cumpărătorul intenţionează şi este dispus să o achiziţioneze, de pe piaţă, într-o anumită perioadă de timp, şi la diferite niveluri de preţuri. Mărimea cererii depinde în principal de nivelul preţului mărfii solicitate şi de dimensiunea veniturilor cumpărătorilor, respectiv de partea din venit ce poate fi orientată spre achiziţionarea mărfii respective. Relevantă în acest sens poate fi considerată legea lui Engel, conform căreia pe măsură ce venitul unei gospodării creşte, partea consacrată cheltuielilor alimentare rămâne relativ stabilă din punct de vedere absolut, dar sub aspect relativ prezintă o tendinţă de reducere(elasticitatea consumului alimentar în raport cu venitul este pozitivă şi subunitară). Cererea de produse ecologice, se manifestă sub două forme: cerinţa de alimente produse local; cererea pentru produse organice certificate. Pentru aceste ecoproduse cererea variază pe diferite pieţe, aceasta fiind de cca. 10% pe piaţa totală din alimentele respective (în Franţa este 6-7% pentru produsele cu "imagine biologică" şi de 2,25% pentru produsele "biologico-ecologice"). Totodată a devenit din ce în ce mai greu de definit profilul consumatorului nou de produse ecologice în special în Europa. Comportamentul consumatorului poate fi influenţat de anumiţi factori de natură endogenă: percepţia, motivaţia, informaţia, învăţarea, personalitatea, atitudinea, precum şi de natură exogenă: familia, grupurile sociale, clasa socială, cultura/subcultura. Cultura, prin tradiţii, obiceiuri de consum, sistem de valori şi norme, influenţează hotărâtor comportamentul de cumpărare şi consum alimentar, are o influenţă mai mare în conturarea comportamentului persoanelor în vârstă, precum şi al celor care trăiesc în mediul rural. Vârsta este un alt factor care influenţează comportamentul de cumpărare şi consum, segmentul reprezentat de persoanele mai în vârstă sunt mai orientate către alimentele tradiţionale, în schimb tinerii sunt mai receptivi la nou. Apartenenţa la o anumită clasă socială influenţează pe termen lung comportamentul indivizilor în calitatea lor de consumatori, clasele sociale fiind de fapt diviziuni dispuse ierarhic, care rezistă mult în timp. Pentru perioada actuală, deşi media consumurilor în grupa ţărilor UE indică date generale de referinţă se poate constata că şi între ţările membre există diferenţe semnificative în consum, determinate de evoluţia veniturilor şi a preţurilor, 19

dar şi de modelul de consum. Specialiştii FAO au stabilit că în lume există 9 zone alimentare, România fiind inclusă în zona B, în care predominante sunt cerealele şi alimentele de origine animală. Produsele ecologice au cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimele decenii. Grija faţă de natură, delicateţea echilibrului natural, multitudinea de boli cu care omul se confruntă din ce în ce mai des, alimentele fără gust, industriale, toate acestea au dus la formarea unui curent din ce în ce mai puternic, curent ce doreşte restabilirea unui respect faţă de natură şi protecţia acesteia. Cererea de bunuri şi servicii ecologice este în permanentă creştere în perioada actuală. Această cerere condiţionează comportamentul consumatorilor şi al industriilor, îşi exercită influenţa şi asupra cadrului legislativ. În ultimii ani se manifestă, în rândurile consumatorilor, un interes din ce în ce mai mare pentru produsele agricole şi alimentare de calitate, în această categorie putând fi incluse şi produsele rezultate în urma practicării unui tip de agricultură denumit “agricultură ecologică”. Utilizarea intensivă în sectorul agricol a unor cantităţi sporite de substanţe chimice, atât pentru fertilizare cât şi pentru tratarea culturilor, a condus la apariţia şi manifestarea pe piaţa a unei cereri pentru produse "curate", din partea unui număr din ce în ce mai mare de consumatori. Acest tip de cerere se înscrie într-o mişcare mai amplă şi mai de durată, în direcţia conservării şi protejării mediului, care se manifestă, evident, şi în agricultură. Agricultura ecologică reprezintă o posibilă soluţie la următoarele două probleme: pe de o parte satisfacerea cererii pentru produse naturale, obţinute prin metode care nu presupun folosirea substanţelor chimice, iar pe de altă parte diversificarea sectorului agricol, în contextul general al protecţiei mediului. Bazată pe sisteme de producţie agricole durabile, agricultura ecologică vizează asigurarea producerii de produse agricole în cadrul exploataţiilor agricole prin reducerea intrărilor, în mod deosebit a pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice. Agricultura ecologică încurajează integrarea unor activităţi complementare în cadrul exploataţiei agricole; favorizează sistemele de policultură - interesante atât din perspectiva protecţiei mediului cât şi a conservării peisajului. Restricţiile în ceea ce priveşte fertilizarea şi utilizarea de substanţe fitosanitare garantează obţinerea unor produse sănătoase şi în acelaşi timp, elimină riscul contaminării mediului, fie la nivelul solului, fie la cel al pânzei freatice. La nivel macroeconomic, efectele benefice ale practicării agriculturii ecologice s-ar putea traduce printr-o mai bună ocupare a forţei de muncă şi, acolo unde există, eliminarea excedentelor. Chiar dacă agricultura ecologică raspunde la numeroasele preocupări ale lumii contemporane, dezvoltarea ei nu este lipsită de obstacole şi dificultăţi, ci dimpotrivă.Transformarea unei exploataţii agricole tradiţionale într-o exploataţie care practică o agricultură de tip ecologic comportă o serie de riscuri, atât din punct de vedere tehnic cât şi economic. În perioada de conversie, agricultorul nu poate compensa pierderea de productivitate pentru că produsele cu adevărat "curate" se obţin într-un interval de timp relativ îndelungat: cu cât intensivitatea practicilor tradiţionale este mai mare, cu atât perioada de conversie este mai îndelungată. De asemenea, se consideră că agricultura ecologică presupune costuri de producţie mai mari decât agricultura convenţională, costuri datorate, în principal, utilizării unei forţe de muncă mai numeroase şi randamentelor scăzute ale culturilor. Nu putem omite faptul că, deşi curentele de opinie în favoarea acestui tip de agricultură sunt extrem de favorabile, totuşi numărul consumatorilor nu este la fel de important, ca urmare, în principal, a faptului că preţurile practicate la produsele ecologice sunt mai ridicate. Nutriţia a reprezentat din totdeauna pentru specia umană un mijloc de influenţare a stării de sănătate şi a evoluţiei sale biologice, problema alimentară fiind una dintre cele mai acute probleme naţionale şi internaţionale, intrând în sfera preocupărilor cu caracter universal ale O.M.S., F.A.O.,U.N.I.C.E.F.. Între alimentaţie şi starea de sănătate se manifestă o interacţiune complexă, manifestată în dublu sens: pe de o parte, alimentele determină starea de sănătate a individului prin calitatea lor igienică şi nutriţională, iar pe de altă parte, situaţia patologică şi fiziologică influenţează regimul alimentar. Dincolo de riscurile pe care le prezintă lipsa valorii igienice a produselor, a inocuităţii

20

acestora, o altă sursă de subminare a sănătăţii indivizilor rezidă în însuşi caracterul hranei consumate, mai mult sau mai puţin echilibrat, corect, raţional. Mulţi dintre români încearcă să se hrănească pe cât se poate mai natural, evitând zahărul, grăsimile, sarea în exces şi aditivii periculoşi. Sătui de aerul poluat, de mâncarea tip fast-food care le-a otrăvit organismul şi de băuturile răcoritoare care le-au "mângâiat" papilele gustative, dar le-au dat peste cap sănătatea, românii încep să descopere produsele alimentare ecologice, care, deşi mai scumpe, au faima de a fi alimente "curate". Producţia ecologică înseamnă obţinerea de produse agroalimentare fără utilizarea substanţelor chimice de sinteză. Producţia agroalimentară ecologică are drept scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor. Apariţia unor efecte metabolice generate de dezechilibre alimentare a dus la conştientizarea importanţei actului de nutriţie şi a determinat segmente semnificative de consumatori să se îndrepte spre alimente cât mai pure din punct de vedere biologic, spre aşa-numitele produse biologice. În prezent a devenit evidentă necesitatea punerii la dispoziţia consumatorilor de bunuri alimentare sigure nu numai din punct de vedere igienic, dar şi biologic şi nutritiv, cu atât mai mult cu cât studiile efectuate pe plan mondial au evidenţiat faptul că alimentaţia omului modern nu corespunde noilor solicitări ale ambientului. Această situaţie se datorează faptului că, prin creşterea ponderii populaţiei urbane, a crescut şi consumul de alimente cu grad ridicat de prelucrare tehnologică, conservate şi păstrate timp îndelungat, ceea ce provoacă pierderi în nutrienţi esenţiali, în primul rând în vitamine. Un factor de risc deosebit îl prezintă creşterea consumului de produse rafinate cu o înaltă densitate calorică (grăsimi, zahăr, făinoase albe, băuturi alcoolice), practic lipsite de vitamine şi alţi compuşi activi din punct de vedere biologic. În acelaşi timp, omul actual este solicitat în mai mare măsură sub aspect intelectual, este supus la o gamă extrem de variată de stress-uri; el trebuie să se adapteze la accentuarea poluării mediului înconjurător, iar toate acestea necesită un aport mai mare de substanţe biologic active pentru a neutraliza efectele negative ale acestor solicitări. În aceste condiţii se impune formularea şi adoptarea practică a unor căi concrete de realizare a unor produse alimentare echilibrate capabile să răspundă noilor cerinţe ale organismului în funcţie de particularităţile fiecărui individ fără a conduce însă la extrema reprezentată de exces. Obiectivul principal al agriculturii ecologice este de a proteja biosfera şi resursele naturale ale planetei, excluzând utilizarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor de sinteză şi a erbicidelor, metodele de prevenire jucând un rol primordial în lupta împotriva dăunătorilor, bolilor şi a buruienilor. Pentru a practica o agricultură în armonie cu natura trebuie să se ţină seama de tehnicile biologice utilizate şi de condiţiile locale, adaptându-se la realităţile socio-economice dar şi la metodele tradiţionale, prin utilizarea optimă a resurselor din agroecosisteme, fiind un factor esenţial pentru obţinerea unor rezultate optime şi de lungă durată. Principiile pe care este fondată agricultura ecologică sunt universale, dar tehnicile utilizate sunt adaptate în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de resurse şi de tradiţiile locale. Agricultura ecologică este o metodă care necesită capacitate de observare şi de reflexie. Foloseşte un potenţial ridicat de mână de lucru, necesitând deci locuri noi de muncă, şi menţine ţăranii la munca câmpului, aspect important într-o perioadă de şomaj, pe de o parte şi exod masiv din zonele rurale către aglomerările urbane, pe de altă parte. Grija pentru o alimentaţie sănătoasă a dus la creşterea producţiei locale de alimente ecologice, până la afaceri de milioane de euro, reprezentând investiţii semnificative în ferme, supermarket-uri, restaurante speciale şi fabrici din România. Deşi cercetările stiinţifice arată că produsele bio sunt benefice sănătaţii umane, doar 1 % din români consumă alimente ecologice. Studiile dovedesc că anual consumăm 20kg de aditivi alimentari de persoană, iar specialiştii recomandă românilor consumul de alimente ecologice, să opteze pentru produsele bio, fiind constienţi de pericolul la care se expun. S-a constatat că pesticidele prezente în alimentele convenţionale cresc de până la opt ori riscul de contractare a cancerului în cazul agricultorilor care lucrează cu pesticide. Mai mult decât atât, în 2003, cercetătorii au recunoscut că maladia Parkinson la agricultori este o boală profesională cauzată de utilizarea pesticidelor. Organizaţia Mondială a 21

sănătăţii a dat chiar un verdict: 3 milioane de oameni sunt anual victime ale intoxicaţiilor acute cu pesticide, dintre care 20.000 chiar îşi pierd viaţa. Astfel, degradarea mediului are adeseori o influenţă directă şi profundă asupra stării de nutriţie a ţărilor în curs de dezvoltare. Produsele ecologice ajută la combaterea bolilor secolului XXI - cancerul, SIDA, afecţiuni ale inimii şi de circulaţie, spun specialiştii. Acest sistem de agricultură este un procedeu “modern” de a cultiva plante, de a creşte animale şi de a produce alimente, care se deosebeşte fundamental de agricultura convenţională. Importanţa alimentaţiei ecologice constă deci în aceea că ea poate asigura nu numai furnizarea bunurilor alimentare suficiente din punct de vedere cantitativ, dar şi o alimentaţie raţională, echilibrată, în scopul menţinerii sănătaţii fizice şi psihice a organismului pentru a favoriza procesul de evoluţie biologică a omului. Datorită faptului că alimentele ecologice nu conţin substanţe chimice, ne pot ajuta să împiedicăm sau să întârziem apariţia multor afecţiuni, dar pentru aceasta trebuie să ne cenzurăm poftele şi să aplecăm urechea la sfaturile pertinente ale nutriţioniştilor. Agricultura românească beneficiază de un potenţial de producţie ecologică demn de toată invidia. Acest lucru se datorează faptului că în ţara noastră, în ultimii ani, nu s-au folosit în exces îngrăşăminte chimice şi pesticide. Cei care cumpără produse alimentare ecologice îşi doresc un produs corespunzător calitativ din punct de vedere al caracterului său "natural". În ultimii ani, în România au fost semnalate numeroase cazuri în care sănătatea unui număr însemnat de consumatori a fost periclitată, prin lansarea pe piaţă a unor produse improprii consumului uman. Una dintre problemele importante cu care se confruntă sectorul alimentar este aceea a reducerii costurilor şi, evident, a preţurilor produselor. Nu de puţine ori, unii producători se gândesc la profit, şi mai puţin la sănătatea consumatorilor. Deşi sănătatea noastră este parţial determinată de factorii ereditari, fiecare dintre noi este responsabil de sănătatea sa. Şi cauza îmbolnăvirilor se datorează în mare parte modului nostru de viaţă. Cu alte cuvinte, sănătatea noastră depinde, în mare parte, de obiceiurile noastre şi de alegerile pe care le facem când vine vorba despre alimentaţie şi mod de viaţă (sport, exerciţiu fizic, somn). Organismul nostru are nevoie de diferite categorii de elemente nutritive în proporţii bine definite. Un stil de viaţă sănătos, echilibrat, care să satisfacă aceste nevoi, necesită consumarea de produse care protejează mediul în care trăim şi calitatea vieţii noastre. Ecologia se referă la modul în care produsele agricole – produsele alimentare şi fibrele – sunt cultivate şi procesate. Este vorba despre un sistem ecologic care se bazează pe un sol sănătos, bogat, pentru a produce plante care rezistă la dăunători şi boli. Spre deosebire de agricultura convenţională, în agricultura ecologică se interzice folosirea chimicalelor toxice şi persistente, în favoarea practicilor inovatoare care lucrează cu natura, şi nu împotriva ei, cum ar fi rotaţia culturilor, acoperirea culturilor prin plantare, eliberarea de insecte benefice pentru grădină şi compost. De asemenea, acestea sunt lipsite de contaminarea prin deşeuri industriale şi sunt prelucrate fără radiaţii ionizate sau aditivi artificiali. În cazul şeptelurilor, nu sunt permise antibioticele sau hormonii sintetici, folosiţi în mod obişnuit în practica convenţională. Când consumatorul alege produse ecologice nu este doar în avantajul lui, ci speră în acelaşi timp că astfel contribuie la protejarea mediului înconjurător. Formele de exploatare agricolă ecologică nu poluează natura, iar oamenii care trăiesc într-un mediu nepoluat sunt mai sănătoşi. În fiecare an în lume sunt deversate mai mult de trei milioane de tone de pesticide, ceea ce nu se întâmplă în cazul agriculturii ecologice. Productivitatea obţinută în culturile ecologice este mai mică, dar studiile arată că randamentul este mai mare, deoarece producerea unei anumite cantităţi de legume sau fructe cere mai puţină energie şi aport nutritiv.Toate aceste caracteristici dezvăluie beneficiile pe care consumatorii acestui tip de produse le resimt: alimentele ecologice au un gust mult mai bun decât cele convenţionale, consumul de produse ecologice reduce riscul de îmbolnăviri, cum ar fi cancer, obezitate, Alzheimer şi chiar ajută la tratarea multor afecţiuni, în timp ce producţia de produse ecologice protejează apa, aerul, solul, animalele, mediul înconjurător. Alimentaţia sănătoasă, echilibrată atât cantitativ, cât şi calitativ şi păstrarea unui mediu general de viaţă nepoluat sunt două căi foarte importante de a ne asigura sănătatea. 22

2.3. Preţurile Având în vedere rolul preţului ca element al mixului de marketing, de a oferi un indicator al valorii tranzacţiei şi adiţional de a reflecta termenii vânzării prin reduceri cantitative, bonificaţii, putem sesiza importanţa lui în formarea unui comportament ecologic. Prin preţ se realizează o ofertă a vânzătorului către cumpărător, pe care acesta o poate accepta sau respinge. Dacă avem în vedere preţurile produselor ecologice, în majoritatea cazurilor, acestea sunt mai mari decât preţurile produselor obţinute prin metode clasice, industriale. Chiar şi în aceste condiţii, produsele au o piaţă asigurată datorită faptului că există grupe de consumatori dispuşi să plătească aceste preţuri mai mari. Chiar dacă la prima vedere preţul unui produs ecologic este mai mare decât al unui produs similar, obişnuit, cheltuiala respectivă poate fi abordată şi ca o investiţie în sănătatea omului şi a mediului ambiant. Produsele ecologice, de cele mai multe ori, vor atrage costuri suplimentare generate de cheltuieli pentru conservarea şi ameliorarea condiţiilor de mediu. Preţul este unul din factorii determinanţi ai cererii de mărfuri, influenţa acestuia exercitânduse, în deosebi, prin prisma rolului şi importanţei deţinute în cadrul politicii de piaţă. Preţul - exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul o plăteşte în schimbul unei unităţi de bun economic, respectiv expresia bănească a valorii de schimb pe care o încasează vânzătorul pentru bunul tranzacţionat. Formarea preţului este rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei. În sistemul agroalimentar se operează, de regulă cu un sistem complex de preţuri, datorită dezvoltării intensive a agriculturii în ultimele două secole, creşterea dimensiunii comerţului exterior cu produse agricole, integrarea agriculturii în filierele agroalimentare, intervenţia statului pe pieţele agricole. În prezent, piaţa produselor ecologice este ”limitată” datorită unor considerente ce se referă printre altele la numărul de consumatori încă redus, absenţa sau slaba dezvoltare a unor forme adecvate de distribuţie, promovare insuficientă. Motivele comercializării produselor agroalimentare ecologice la preţuri mai mari sunt numeroase:  ingredientele utilizate sunt mai scumpe şi mai greu de procurat;  producţia durează mult timp şi necesită personal specializat;  trebuie respectate standarde prestabilite pentru a primi certificarea;  recolta obţinută este cu 20-50% mai mică decât în cazul agriculturii tradiţionale;  termenul de valabilitate mai mic;  protecţia culturilor se face fără pesticide şi este deci mai costisitoare;  majoritatea produselor ecologice se găsesc doar în magazine ecologice;  costul de producţie mai mare impune şi un preţ mai mare faţă de cel al produselor convenţionale. Produsele ecologice care se găsesc pe piaţa românească au dezavantajul că sunt mai scumpe decât cele obişnuite, fapt pentru care nu s-a ajuns la o cerere foarte mare pe piaţa internă a acestora. În schimb, exportul de astfel de produse înfloreşte. Problema care se ridică în cazul pieţei ecoproduselor este aceea a acceptării de către consumatori a unor niveluri mai mari ale preţurilor (ecopreţuri). Rezolvarea acestei probleme este posibilă numai prin atragerea unor segmente de consumatori dispuşi să plătească acest preţ mai ridicat. Pentru aceste produse consumatorii acceptă o suplimentare a preţului de 25-35%. Criteriile pentru producerea şi comercializarea produselor agroalimentare ecologice sunt foarte stricte, ceea ce face ca şi preţul lor să fie cu 50% până la 100% mai mare decât al produselor convenţionale. Totuşi, comparativ cu importurile, produsele româneşti sunt mult mai ieftine. Cumpărătorii de ecoproduse alimentare sunt diferiţi de cumpărătorii produselor alimentare curente. Dar şi cumpărătorii ecoproduselor alimentare achiziţionează în mod diferenţiat aceste cantităţi de produse şi anume cantităţi foarte mici de produse animale şi cantităţi mai mari de legume şi fructe proaspete, leguminoase etc. Preţul produselor ecologice s-a majorat cu pană la 30%, în 2009, în 23

contexul deprecierii monedei naţionale în raport cu moneda euro şi va creşte cu circa 20-30%, pe fondul deprecierii leului. Calitatea vieţii este de la an la an mai slabă şi nu doar din punct de vedere economic, analizând nivelul de trai, ci datorită calităţii produselor pe care le utilizăm zilnic şi care au atins un grad de periculozitate ridicat. Preţurile produselor ecologice (ron) Produsul Zahăr brut Zahăr brun trestie Grâu Făină grâu Făină secară Făină soia Ulei floarea soarelui Ulei măsline Miere Secară ecologică

UM Kg Kg Kg Kg Kg Kg L L 400g Kg

Ecologic 11.8 15.4 2.1 5.3 5.5 11.1 10.9 34.6 8.7 5.2

Convenţional 6 10.2 0.55 1.8 2.9 4.9 6.5 17.8 7 5

*Sursa: Magazinul K-LIFE Politica de eco-marketing are rolul să ajute la formarea unor comportamente ecologice printro informare adecvată a consumatorilor. Actualele cerinţele pentru produsele ecologice sunt structurate în direcţia unor alimente produse local şi cererea pentru produse certificate. Descrierile generale folosite cum sunt: nivelul ridicat al veniturilor, o educaţie foarte bună şi o conştientizare a importanţei sănătăţii par a fi adevărate numai în parte, depinzând de sursele de informaţii utilizate. Această majorare a preţului este generată de existenţa a o serie de costuri tehnologice şi de îndeplinire a standardelor care nu pot fi compensate prin aplicarea principiilor economiei de scală. Efectiv această situaţie a nivelului ridicat al preţurilor produselor ecologice este justificată prin: nivelul mai scăzut al producţiilor la hectar; preţul ambalajelor speciale, din materiale reciclabile; cheltuieli suplimentare cu certificarea ecologică, obligatorie pentru ca un produs să poată fi vândut sub această marcă pe piaţa europeană, care majorează costurile de producţie cu aproximativ 60%. Producătorul trebuie să achite o taxă (cca 20% din valoarea produsului ), iar concomitent consumatorul trebuie să găsească avantajele ecologice ce decurg din „ecotaxă”. Pentru acest motiv la nivelul UE există o serie de mecanisme financiare prin care se vine în sprijinul producătorilor agricoli care îndeplinesc standardele comunitare de agricultură ecologică. Aceste mecanisme financiare pot reprezenta atât plăţi directe, cât şi sprijinirea procesului investiţional, ajutoare de formare şi pregătire profesională, plăţi compensatorii. La reforma PAC s-a stabilit că se poate acorda un sprijin financiar pentru fermierii care timp de cel puţin 5 ani au practicat metode agroecologice, în limita a 600 Euro/ ha pentru recoltele anuale, 900 Euro/ ha pentru recolte perene, şi 450 Euro/ ha pentru alte recolte. Toate aceste elemente privind preţurile se datorează faptului că, piaţa produselor "bio" se adresează unui segment mic de consumatori, deşi se aşteaptă, ca în Europa şi în SUA procentul produselor ecologice pe piaţă să crească de la 1-3% la 5-10%. Preţurile la consumator variază destul de mult în Uniunea Europeană, în funcţie de ţară şi de tipul de produs, rămânând cu 20-70% mai mari decât preţul produselor convenţionale. Astfel, preţul făinii de grâu a variat în 2003 de la 0,45 euro/kg în Suedia la 0,97 euro/kg în Franţa, în timp ce merele produse ecologic au avut preţuri cuprinse între 2,41 euro/kg în Italia la 3,65% euro/kg în Marea Britanie. Pentru lapte ecologic, consumatorii austrieci au plătit 0,94 euro/l, iar grecii 2,20 euro/l. Preţul alimentelor ecologice a crescut de la începutul anului şi până acum cu aproximativ 20%. Se consideră că principala cauză o reprezintă deprecierea monedei naţionale în raport cu euro. „Deprecierea a contribuit cu circa 15 % la creşterea preţurilor la produsele bio”. De asemenea, producătorii din sector majorează preţurile cu circa 3-5%, în fiecare an, ceea ce a adus o creştere 24

totală a preţurilor de circa 20%”, iar consecinţa directă a acestei situaţii se va resimţi la nivelul vânzărilor. La nivel european, produsele bio reprezintă circa 6-8% din întreaga piaţă de produse alimentare, în timp ce în România ponderea acestora este de sub 1%. „Din păcate, România, alături de Bulgaria, continuă să fie codaşe în Uniunea Europeană”. Printre produsele eligibile se numără fructele şi legumele, uleiul, laptele şi produsele din lapte, carnea, mierea şi vinul. Preţul prea mare al produselor ecologice, dar şi producţia foarte mică la nivelul României face ca bioconsumatorii fie în extrem de puţini. Când cumpărăm un produs biologic la un preţ mai mare, nu se cumpără doar alimentele nutritive, cu gust bun ci şi alimentele libere de rezidurile toxice. 2.4. Distribuţia Ceea ce se urmăreşte în cadrul distribuţiei, dacă se au în vedere considerente ecologice, este în principal reducerea fluxurilor de deşeuri rezultate în această sferă. Deciziile privind canalele de marketing împreună cu cele referitoare la produs au un rol direct în generarea deşeurilor şi de aceea sunt de importanţă majoră. Din punct de vedere al aspectelor legate de mediu, comunicarea şi preţul reflectă deciziile privind celelalte două elemente ale mixului(produsul şi distribuţia). Se poate avansa astfel ideea necesităţii unor canale de distribuţie concepute pentru a fi compatibile cu mediul. Conceptul se bazează pe doi factori:  reducerea fluxurilor de deşeuri provenite din procesele de distribuţie şi a fluxurilor de deşeuri sub forma ambalajelor generate în cadrul canalului de distribuţie obişnuit;  crearea şi dezvoltarea canalelor inverse care, în paralel, realizează preluarea şi eliminarea deşeurilor generate în toate stadiile procesului prin care trece produsul(de la materia primă la consum). Distribuţia inversă “este un proces contemporan de reintroducere printr-un complex de activităţi specifice în circuitul economic a unor materiale refolosibile sau componente utile rezultate din consumul unor bunuri”, existând patru planuri pe care se derulează aceste activităţi: 1. colectarea unor deşeuri utile, care ajungând la producători vor fi reintroduse în fabricaţie; 2. achiziţionarea ambalajelor refolosibile, pentru reutilizarea lor de către producători; 3. reintroducerea în vânzare a unor părţi componente cu grad redus de uzură uşor recuperate ca urmare a aplicării concepţiei modulare în realizarea produselor; 4. reintroducerea în vânzare a unor bunuri de consum, de cele mai multe ori cu o durată mare de folosire, uneori în urma recondiţionării. În general, există reţele de distribuţie separate de cele aferente produselor convenţionale: în UE există norme care precizează faptul că ambalarea, depozitarea, transportul, manipularea produselor ecologice trebuie să se facă într-un circuit care să nu se suprapună cu circuitul produselor de tip industrial. Ambalarea reprezintă un aspect deosebit de important în cadrul distrbuţiei produselor ecologice, trebuie transportate în ambalaje care să împiedice orice posibilă substituire a conţinutului. Loturile importate sunt însoţite de un certificat de control eliberat de organismul de control din ţara de origine, certificat care ca dă garanţia respectării tuturor normelor ecologice. Canalele de distribuţie tipice pentru aceste produse sunt:  pieţele locale specializate pe produsele ecologice;  amplasamente stradale în zonele rurale;  direct de la ferma de unde au fost obţinute respectivele produse;  livrarea pe baza de comenzi pe internet sau poştă ;  magazinele specializate pe produse ecologice din zonele urbane sau metropolitane. Destinaţia produselor ecologice autohtone, se poate observa în tabelul următor : Producţia Producţia animală

Piaţa internă 78% 25

Piaţa externă 22%

Producţia vegetală Producţia de miere

62% 35%

38% 65%

Previziunile făcute pe această piaţă arată că în următorii ani, produsele ecologice vor fi comercializate astfel : 60% în magazine ecologice, 30% în supermarketuri, 10% în alte magazine. Propunerile de programe trebuie să conţină elemente precum o analiză a pieţei, obiective scontate, motivele care fac necesar programul de promovare, eventuale beneficii la nivel comunitar. Finanţarea UE este de 50%, restul costurilor revenind statului membru şi organizaţiilor profesionale şi interprofesionale (organizaţiile trebuie să contribuie cu cel putin 20%). Beneficiarii fondurilor sunt organizaţiile profesionale sau interprofesionale reprezentative pentru sectorul respectiv. Uniunea Europeană finanţează anual programe de promovare a produselor agricole şi alimentare pe piaţa UE şi în state extra-comunitare. Programele sunt depuse mai întâi în statele membre, până la 31 martie (pentru promovarea în state terţe), respectiv 30 noiembrie (pentru promovare pe piaţa comunitară), iar apoi sunt supuse aprobării Comisiei. Facilitatea de finanţare este accesibilă tuturor statelor membre. Deşi a aderat la UE în 2007, România nu a accesat anul trecut fonduri prin acest program, întrucât legislaţia necesară a fost elaborată abia în acest an. România resimte şi ea efectele crizei economice şi alimentare, aşa cum o arată creşterea generalizată a preţurilor produselor alimentare de bază, determinată de devalorizarea monedei naţionale, scumpirea materiei prime şi a creditelor contractate de procesatori. Multe dintre companiile româneşti din domeniul producţiei alimentare, în special micii producători, riscă să fie închise. Fermierii din noile state membre sunt cei mai dezavantajaţi în aceste situaţii, deoarece nivelul subvenţiilor acordate acestora este mai redus decât în celelalte state membre iar procentul din plafoanele naţionale prevăzut ca ajutor specific pentru asigurarea culturilor nu este o compensaţie financiară suficientă. De aceea, prin amendamentele propuse, se solicită Comisiei constituirea unor mecanisme de intervenţie la nivel comunitar, independente de valoarea plafoanelor naţionale, pentru prevenirea şi combaterea efectelor încălzirii globale. “Creşterea producţiei de biocombustibili poate avea un impact pozitiv asupra sectorului agro-alimentar. Luând măsurile necesare, putem realiza acest lucru fără a pune în pericol mediul înconjurător sau rezerva mondială de alimente. Dimpotrivă, culturile energetice constituie un ansamblu sustenabil pentru protecţia mediului, cu atât mai mult dacă avem în vedere obiectivele UE privind energia regenerabilă pentru 2020.”

2.5. Promovarea Dificultăţile comunicării în marketingul ecologic sunt evidenţiate de următoarele două consideraţii: pe de o parte consecinţele negative ale poluării şi existenţei deşeurilor asupra sănătăţii oamenilor, bunăstării şi calităţii vieţii sunt dificil de exprimat cantitativ şi transformat în aspecte tangibile în mintea consumatorilor, avantajele de care pot beneficia nu apar clar şi imediat în mintea consumatorilor, iar pe de altă parte oamenii recunosc că ”mediul nu mai este ceea ce a fost”. "Acţiunile de informare şi promovare au drept obiect produsele agricole şi metodele lor de producţie, precum şi produsele alimentare pe bază de produse agricole, fără să fie orientate în funcţie de anumite mărci comerciale şi fără să încurajeze consumul unui produs datorită originii specifice a acestuia. Originea produsului care face obiectul acţiunilor poate fi indicată atunci când aceasta reprezintă o denumire conferită în temeiul legislaţiei comunitare", conform Ministerului Agriculturii. În prezent, este deja recunoscut faptul că absenţa unui logo naţional şi lipsa unei informări corespunzătoare a consumatorilor şi chiar a reprezentanţilor oficiilor de protecţie a consumatorilor întreţine o confuzie între produsele “naturale” şi cele “ecologice”, cu efecte imediate asupra veniturilor producătorilor certificaţi şi asupra nivelului de calitate a ofertei de produse. 26

Această propunere de proiect este formulată în acord cu cele mai recente iniţiative în domeniu ale UE. Scopul şi obiectivele promovării produselor agroalimentare sunt: sporirea vânzărilor şi convingerea consumatorilor; creşterea poziţiei pe piaţă; crearea unei imagini pozitive a produsului; crearea unui climat favorabil pentru vânzările viitoare, educarea şi informarea pieţei. Campania publicitară este destinată creşterii volumului de vânzări şi de atragere de clienţi prin: mesaj publicitar, broşură, catalog, pliant. O campanie de promovare a produselor ecologice va aduce beneficii atât cumpărătorilor europeni cât şi producătorilor agricoli români", iar " în situaţii de criză economică sectorul agricol rămâne, şi mai mult, unul dintre sectoarele care trebuie să se bucure de o atenţie specială, de programe şi finanţări adecvate. Alte activităţi eligibile la finanţare sunt participarea la evenimente, târguri şi expoziţii de importanţă naţională sau europeană, în special prin standuri care să pună în valoare imaginea produselor comunitare. Ecopromovarea – reprezintă o politică de comunicare orientată spre cerinţele ecologice. Lipsa unei strategii de promovare este principala problemă cu care se confruntă piaţa internă. Afacerile cu produse ecologice se pare că nu au prins deocamdată la nivel local, piaţa autohtonă ridicându-se la doar un milion de euro anual. În schimb, exporturile merg din plin. Vânzările pe pieţele externe se ridică la aproximativ 30-40 de milioane de euro. Cu toate că produsele ecologice nu sunt cunoscute şi căutate de consumatorul român, specialiştii din domeniu apreciază că acest sector poate cunoaşte o dezvoltare accentuată, în următorii ani, cu condiţia realizării unor campanii de promovare adecvate. În România, produsele ecologice acoperă foarte puţin din piaţa alimentară, în timp ce în statele dezvoltate cota de piaţă ajunge la 5-10%. În magazinele româneşti, produsele ecologice sunt de obicei puse pe acelaşi raft cu cele convenţionale. În plus, persistă confuzia între natural şi ecologic, alimentată de marii producători, care au dezvoltat branduri "naturale", pentru aceleaşi produse convenţionale, ceea ce face cu atât mai dificilă promovarea unui produs ecologic în condiţiile diferenţei de preţ Agricultura ecologică este promovată în România prin acţiuni iniţiate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Agenţia Naţionala de Consultanţă Agricolă, în colaborare cu Federaţia Naţională de Agricultură Ecologică, Asociaţiile de agricultură ecologică prin organizarea de seminarii, mese rotunde, loturi demonstrative, cursuri de pregătire formatori şi producători, editarea de ghiduri, îndrumătoare, reviste şi broşuri. În perioada următoare, MAPDR şi-a propus să intensifice acţiunile de promovare a agriculturii ecologice, îndeosebi la nivel de consumator, astfel încât acesta să conştientizeze garanţiile pe care le oferă aceste produse şi să ofere un preţ mai mare pentru aceste produse care garantează sănătatea cumpărătorilor. În vederea dezvoltării sectorului de agricultură ecologică a fost înfiinţat "Centrul Agroecologic de Cercetare, Inovare şi Transfer Tehnologic", în cadrul Institutului de Cercetare Dezvoltare Agricolă Fundulea, conform unui comunicat al Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale. Acest Centru se va ocupa cu activităţile de cercetări interdisciplinare teoretice şi aplicative privind stabilirea particularităţilor şi soluţiilor agro-ecologice, inclusiv agro-forestiere, de cultivare a terenurilor cu cereale, leguminoase pentru boabe, plante tehnice şi furajere, precum şi cu realizarea unor studii în vederea identificării genotipurilor stabilizate genetic pentru utilizarea lor în tehnologiile agro-ecologice. Nu în ultimul rând, centrul nou înfiinţat se va ocupa cu producerea şi comercializarea seminţelor certificate ecologic. Fermele ecologice produc legume bazându-se pe fertilitatea naturală a solului şi nu pe îngrăşămintele chimice. Pentru a menţine fertilitatea se folosesc îngrăşăminte verzi, precum leguminoasele si îngrăşămintele organice, precum gunoiul proaspăt de grajd, din care se pot face pături calde, sau se pot aplica la culturile legumicole sub formă nefermentată, fermentată sau sub forma de compost. Din culturile fertilizate organic se obţin recolte sănătoase şi foarte apreciate de către consumatori. Există şi îngrăşăminte organice care se cumpără şi costă destul de scump precum făina de soia, îngrăşământul Guano.

27

În general noi nu plătim costuri suplimentare dacă mâncăm produse alimentare tratate cu chimicale. De asemenea nu sunt incluse în preţ cheltuieli medicale datorită dezechilibrelor nutritive. Acest lucru implică obligatoriu campanii promoţionale şi de educaţie adecvată la scară naţională, prin toate mijloacele posibile. Direcţia Generală de Învăţământ Superior din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării prin liceele de specialitate, dar mai ales prin universităţi pot asigura pregătirea şi instruirea necesară derulării agriculturii ecologice prin: organizarea de cursuri de pregătire şi formare profesională pentru agricultori, fermieri care practică sau doresc să practice agricultura ecologică; educarea colectivităţii privind AE în diverse zone inclusiv în zonele montane; cunoaşterea şi însuşirea legislaţiei privind produsele ecologice; investigaţii privind piaţa produselor ecologice; studiu privind AE în Romania şi în lume; biodiversitatea, productivitatea şi calitatea produselor ecologice şi avantajele consumului de produse ecologice. Concomitent se pot realiza proiecte pilot privind AE în vederea amenajării de gospodării şi ferme ecologice; organizarea de ferme pilot multifuncţionale (vegetal, animal, prelucrare, desfacere); acordarea de indemnizaţii compensatorii pentru obţinerea de produse ecologice, sprijinirea familiilor tinere implicate în agricultura ecologică, în vederea înfiinţării de ferme ecologice, prin finanţare din fonduri comunitare; acordarea de facilităţi, stimulente, credite avantajoase, asistenţă tehnică şi de formare în vederea constituirii şi modernizării fermelor ecologice, sprijinirea proprietarilor şi/sau deţinătorilor de terenuri pretabile pentru AE în vederea gestionării durabile a acestora prin conservarea florei, faunei, a biodiversităţii şi înfiinţarea de asociaţii.

CAP 3. PERSPECTIVELE PIEŢEI PRODUSELOR AGROALIMENTARE ECOLOGICE 3.1. Privire de ansamblu asupra pieţei produselor agroalimentare ecologice la nivel mondial În raportul “Lumea agriculturii organice, statistici şi trenduri”, ediţia 2007, realizat de IFOAM şi FIBL, Australia ocupă locul I în topul celor mai “eco” continente, cu o suprafaţă de 11,8 mil ha, urmată de Europa pe locul II cu 6,9 mil ha şi America Latină cu 5,8 mil ha, Asia cu 2,9 mil ha, America de Nord cu 2,2 mil ha şi Africa cu 900.000 ha cultivate ecologic. Topul ţărilor cu cele mai mari suprafeţe cultivate cu produse ecologice clasează Australia pe primul loc (12,1 mil ha), China (4 mil ha), Argentina (3 mil ha), Italia, SUA, Brazilia, Germania, Uruguay, Spania, Marea Britanie. La nivel de continent, Australia/Oceania deţine 39 % din suprafaţa cultivată cu produse ecologice la nivel mondial, urmată de Europa cu 21 %, America Latină cu 20 %, Asia cu 13%, America de Nord 4% şi Africa cu 3%. Grafic nr.1

28

*Sursa: Institutul de Cercetare pentru Agricultura Ecologică, 2006 Până în anii ’80, piaţa pentru produsele ecologice era doar o „nişă”. Numai mici magazine specializate pe produse naturiste vindeau produse unei clientele speciale. După scandalurile ecologice precum Cernobâl sau catastrofele petroliere, occidentalii s-au orientat spre hrana sănătoasă. Ca urmare, Europa este astăzi o piaţă de desfacere cu un potenţial foarte mare. Curentul agriculturii bio a devenit popular la începutul anilor '90. În Grecia, suprafaţa cultivată ecologic s-a triplat în ultimii ani, iar în Portugalia a crescut cu 50%. În Italia, de la un număr de 4.000 de ferme ecologice, s-a ajuns la 50.000 în doar 15 ani. În Italia sunt cele mai întinse suprafeţe cultivate ecologic din întreaga Europă, peste 1 milion de hectare. La nivel european, media este de aproape 4% din totalul agricol. Producţia şi consumul agroalimentar la începutul mileniului III, susţine, între altele, necesitatea modificării actualelor obiceiuri de consum alimentar cu unele mai sănătoase şi mai durabile, care să genereze beneficii nu doar pentru consumatori, ci şi pentru mediu. Noile modele de consum alimentar „pledează” pentru introducerea pe scară largă în alimentaţia curentă a populaţiei a produselor ecologice. Produsele biologice se comercializează în numeroase ţări, dar mai ales în Franţa, Olanda, Italia, S.U.A., Cehia. În Franţa funcţionează peste 1800 magazine “bio” şi peste 80 de pieţe en gros cu o cifră de afaceri de 3 miliarde de franci, ceea ce reprezintă 0,4% din piaţa produselor alimentare. În ultimii ani se manifestă tendinţa de dezvoltare a comerţului cu legume şi fructe “bio”. România se află încă la început în ceea ce priveşte agricultura „tratată genetic“ şi, în plus, prăbuşirea industriei îngrăşămintelor ne poate da şansa de a deveni mari producători de alimente ecologice. Piaţa pentru produsele ecologice este în continuă creştere nu numai în ţările din Europa şi America de Nord (principalele pieţe pentru produsele ecologice), ci şi în multe alte ţări, incluzând după cum se observă din datele de mai sus ţările în curs de dezvoltare. În Franţa 1% din suprafaţa agricolă utilă este consacrată agriculturii ecologice, Germania şi Italia înregistrează fiecare 2% suprafaţa agricolă cultivată ecologic, Finlanda – 4 %, iar Suedia şi Austria – 9 % fiecare. Nivelul maxim este în Austria (10%), dar există state membre ale UE care şiau fixat obiective îndrăzneţe până în 2010 (Germania - 20%). Polonia şi Ungaria acordă şi ele o atenţie doesebită agriculturii ecologice, majoritatea produselor lor fiind exportate. Prin comparaţie, în România, la nivelul anului 2002, doar 0,2% din suprafeţele agricole erau cultivate prin metode ale agriculturii organice (din 43.000 ha cultivate prin agricultura organică, 20.000 ha erau păşuni, 12.000 ha erau culturi de grâu, 10.000 ha culturi de oleaginoase, 800 ha legume, 200 ha fructe). 29

În cadrul Uniunii Europene, mai mult de 5,8 milioane hectare sunt cultivate cu produse ecologice, existând înregistrate un număr de 140.000 ferme ecologice, ceea ce reprezintă un procent de 3,4 % din totalul suprafeţei agricole. În majoritatea ţărilor europene, fermele ecologice îşi desfăşoară activitatea în baza unui sistem de inspecţie şi certificare bine definit. Relativ nou în România, sectorul de agricultură ecologică începe să se dezvolte peste aşteptări. România se află printre primii 20 de exportatori de produse ecologice, la nivel mondial. Cerealele, ciupercile, fructele de pădure şi nucile sunt exportate din România în proporţie de 50%. Cantitatea de produse ecologice obţinută în România în 2008 s-a situat la aproximativ 260.000 de tone. Circa jumătate din această cantitate a mers la export. Peste 80% din produsele exportate au reprezentat materie primă, valoarea exportului fiind de 100 de milioane de euro, după Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR). Exportul masiv de produse alimentare ecologice, se datorează faptului că producătorii de alimente ecologice se confruntă cu lipsa spaţiilor de desfacere dar şi cu false alimente ecologice puse în vânzare în pieţe şi în supermarketuri. România are mai multă materie primă decât multe ţări din Occident, dar nu are procesatori. În aceste condiţii, materia primă este trimisă în Vest, unde se prelucrează, pentru ca mai apoi produsele finite să ajungă pe rafturile magazinelor noastre, uneori la un preţ de 3-4 ori mai mare comparativ cu cele autohtone. Pe de altă parte, România a importat în 2008 produse ecologice în valoare de 8-10 milioane euro, mai mult cu 3-4 milioane euro decât în 2007. Consumul de produse ecologice pe piaţa internă se situează în momentul de faţă sub 1 %, iar ţinta pe care reprezentanţii MAPDR şi-au propus-o pentru 2013 este de 5%, România înregistrând în prezent tendinţe mai mari de dezvoltare în acest sector decât restul ţărilor europene. Nu sunt însă extrem de optimişti nici în ceea ce priveşte creşterea consumului, dar nici a suprafeţei cultivate în sistem ecologic, care se situează în momentul de faţă, potrivit estimărilor, la 220.000 de hectare. Ţinta pentru 2013 este de 750.000 de hectare. Lipsa unei strategii de promovare este principala problemă cu care se confruntă piaţa internă. Afacerile cu produse ecologice se pare că nu au prins deocamdată la nivel local, piaţa autohtonă ridicându-se la doar un milion de euro anual. În schimb, exporturile merg din plin.Vânzările pe pieţele externe se ridică la aproximativ 30-40 de milioane de euro.

Grafic nr.2

30

*Sursa: Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale Cu toate acestea, specialiştii din domeniu apreciază că acest sector poate cunoaşte o dezvoltare accentuată, în următorii ani, cu condiţia realizării unor campanii de promovare adecvate. În România, produsele ecologice acoperă 0,1% din piaţa alimentară, în timp ce în statele dezvoltate cota de piaţa ajunge la 5%. În magazinele româneşti, produsele ecologice sunt de obicei puse pe acelaşi raft cu cele convenţionale. În plus, persistă confuzia între natural şi ecologic, alimentată de marii producători, care au dezvoltat branduri "naturale", pentru aceleaşi produse convenţionale. În cadrul acordului de integrare a ţării noastre în UE, una dintre măsurile impuse, printre altele, a fost implementarea sistemului de agricultură ecologică. Aparent ceva nou şi uşor de pus în practică, cunoscându-se faptul că nu se admit input-uri de ordin chimic, sintetic, lucru pe care noi l-am şi respectat şi îl respectăm în continuare pe multe din suprafeţele agricole. Îngrijorător, însă, este lipsa cererii pe piaţa a produselor certificate ecologic, precum şi puterea redusă de cumpărare a consumatorului, cunoscut fiind faptul că preţul de vânzare a unui produs ecologic va fi mai ridicat decât omologul său obţinut în sistem convenţional. Deci, cel puţin pentru început, întreaga cantitate de produse agricole ecologice trebuie exportată. Costurile necesare pentru ca o fermă să devină ecologică diferă de la caz la caz. Suma variază în funcţie de dimensiunile fermei, de produsele cultivate, dar şi de societatea de certificare aleasă. Agricultorii ecologici au parteneriate cu companii de profil din statele europene, astfel încât tot ceea ce produc merge peste graniţe ca şi cum ar lucra pentru acestea. Deşi la nivel mondial se constată că aproape o treime dintre consumatori au încercat cel puţin un produs ecologic, piaţa este neuniformă şi în continuă mişcare. "România are foarte multe produse agro-alimentare pe care din păcate nu le regăsim pe pieţele europene, multe dintre acestea fiind ecologice”. Deşi în ultimii ani în România populaţia a devenit din ce în ce mai conştientă de importanţa hranei de calitate pentru dezvoltarea armonioasă a organismului uman cât şi a gândirii noastre în acest sens în ţara noastră se poate deja percepe influenţa occidentală a unei alimentaţii mai sănătoase. Această tendinţă de ‘healthy nutrition’ este la noi, deci, în plină dezvoltare şi va lua o amploare şi mai mare în viitor. Potenţialul României de a produce alimente organice se ridică la nivelul Germaniei. Cu toate acestea, el rămâne neexploatat, datorită cererii mult prea reduse din partea populaţiei. Aşadar producătorii se simt nevoiţi să exporte materia primă ţărilor din Vest, pentru prelucrare, iar pe rafturile magazinelor din România, produsele ajung la preţuri supradimensionate. Deşi producţia totală de produse ecologice este în creştere, comercianţii de acest tip de produse sunt încă nemulţumiţi de producţia României. 31

Ei se văd nevoiţi să importe aceste produse, deşi acest lucru implică costuri mai ridicate, în special din cauza taxelor vamale. Rezultatele diverselor studii de piaţă întreprinse coincid, consumatorii europeni sunt interesaţi de consumul produselor alimentare ecologice pentru că sunt convinşi de calitatea lor superioară, comparativ cu produsele convenţionale. Chiar dacă sectorul produselor ecologice deţine încă o cotă de piaţă scăzută în totalul produselor agroalimentare comercializate, toate studiile şi previziunile sunt de acord cu o creştere importantă a sectorului pe termen mediu şi lung. De asemenea, sunt analizate o serie de estimări ale Organizaţiei Mondiale pentru Agricultură şi Alimentaţie, FAO, referitoare la impactul creşterii populaţiei asupra evoluţiei consumului alimentar, în următoarea perioadă. În 2007, România a exportat produse agroalimentare ecologice în valoare de 80 milioane de euro, faţă de 50 de milioane în 2006, creşterea înregistrată fiind de aproximativ 60%, au fost cultivate ecologic 180.000 de hectare, iar cantitatea de produse prognozată pentru 2008 este de peste 200.000 de hectare cultivate. În anul 1961, un european consuma pe zi 2300 de kilocalorii, în anul 1998 s-a ajuns la 2800 de kilocalorii pe zi, specialiştii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii reuniţi la Istanbul au estimat că în anul 2015 numărul caloriilor consumate de o persoană în ţările europene va ajunge la 3000. Din acest motiv nutriţioniştii se află mereu în alertă, dar „rezistenţa” consumatorilor pofticioşi le discreditează recomandările şi semnalele de alarmă. Având în vedere trendul alimentelor ecologice, este de dorit ca şi Guvernul României să adopte politici speciale pentru fermierii care doresc să abordeze acest domeniu, care pentru moment produc alimente ecologice mai mult pentru propriul consum având în vedere că trecerea de la agricultura convenţională la cea ecologică se face prin respectarea perioadei de conversie. Analizând simplu cele prezentate, atât din punctul de vedere al consumatorilor şi producătorilor dar şi din punct de vedere naţional este limpede că prin fructificarea avantajelor antropice şi economice, produsele ecologice pot constitui un atuu puternic pentru anii care vin, pentru a reuşi încadrarea economică în mediul hiperconcurenţial pe care îl parcurgem în prezent. Orice abordare de cercetare a viitorului trebuie să plece de la presupoziţia că indiferent de rigoarea ştiinţifică şi metoda utilizată, imprevizibilul nu este o opţiune ci există în afara realităţii pe care noi ne-o dorim. Nu există adevăr absolut şi nu putem măsura exact nici măcar adevărul relativ. În toate cercetările despre viitor, când a primat certitudinea, verdictul timpului a “confirmat” imprevizibilul. Perspectivele dezvoltării producţiei şi pieţei agricole şi alimentare ecologice în România au în vedere surprinderea caracteristicilor şi specificităţilor consumului, respectiv comportamentului consumatorului de produse agricole şi alimentare ecologice, posibilităţile de creştere a pieţei, respectiv politicile de dezvoltare a pieţei produselor agricole şi alimentare ecologice. Trendul către consumul ecologic se conturează la categoriile bine educate cu acces la informaţie, cu un nivel de viaţă mai ridicat. Se optează pentru astfel de produse deoarece sunt mai gustoase şi pentru că ajută la îmbunătăţirea calităţii vieţii. Din păcate, multe dintre acestea sunt exportate în Uniunea Europeană. Cauzele ar fi lipsa unei pieţe autohtone specifice de desfacere, preţul mai ridicat al produselor ecologice şi nu în ultimul rând, lipsa informaţiilor despre avantajele acestor produse pentru sănătate. Cifra exporturilor de produse ecologice ajunge la 10 - 15 milioane de euro, anual. Românii încă fac confuzii între noţiunea de produs naturist şi produs ecologic. Pentru a încuraja dezvoltarea pieţei autohtone de hrană curată 100%, trebuie formate reţele coerente de comunicare între autorităţi, producători, comercianţi, retaileri şi distribuitori. În 1972, în “The limits of growth”: “populaţia mondială creşte prea repede, poluarea face ravagii şi hrana devine insuficientă şi materiile prime sunt în curs de epuizare”. Riscul apariţiei unor boli noi este favorizat de factorii de comportament, stil de viaţă, alimentaţie. Imprevizibilitatea viitorului este farmecul şi şansa umanităţii. Viitorul este rezultatul tendinţelor, dar şi al opţiunilor prezentului. Astăzi, principalii ucigaşi din ţările prospere nu mai sunt maladiile transmisibile precum pneumonia, tuberculoza sau gripa, ci bolile de inimă, diabet, cancer la plămâni şi obezitate, influenţate clar de comportamentul individual în ceea ce priveşte regimul alimentar, practicarea exerciţiilor fizice, consumul de alcool, tutun, droguri, stres. Din cele prezentate rezultă necesitatea unui consum alimentar sănătos. Potrivit Fondului Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie, numărul 32

persoanelor care suferă de foame a fost estimat la 862 mil, dintre care 830 mil în ţările în curs de dezvoltare. Existenţa foametei este favorizată de următorii factori:  creşterea demografică. Populaţia mondială a crescut foarte mult în secolul XX şi ca atare şi nevoia de hrană s-a multiplicat. Problema foametei va deveni din ce în ce mai gravă până în 2050, când se preconizează o creştere a populaţiei cu o treime.  degradările climatice (inundaţii, secete);  scumpirea petrolului;  excedentul de consum faţă de producţie. Conform ONU, de peste cinci ani, oamenii consumă mai multă mâncare decât produc. Până acum, penuria alimentară a fost rezolvată prin consumarea stocurilor acumulate în anii mai prolifici, dar problema devine tot mai gravă, având în vedere că din 1999, la nivel global, stocurile de cereale s-au redus la jumătate. Dacă în 1999 stocurile puteau asigura hrana pentru întreaga lume pentru 116 zile, acum abia o mai pot face pentru 57 zile, perioadă care este cu mult sub nivelul securităţii alimentare. În prezent media este invadată cu ştiri despre o iminentă criză alimentară. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au atenţionat liderii statelor lumii că trebuie depuse eforturi imediate în privinţa crizei alimentare pentru asigurarea furnizării de alimente. Preţurile la alimentele de bază au crescut cu 46% în ultimii 2 ani. OECD prognozează că preţul alimentelor va continua să crească pentru cel puţin următorii 10 ani. Interesul pentru fructe şi legume cultivate ecologic de pe pieţele europene şi americane determină transportul de marfă cu avionul, din ţările africane şi asiatice, unde agricultura intensivă şi mai putin chimizată oferă produse nepoluate. În atenţia ecologiştilor a ajuns faptul că, paradoxal interesul consumatorilor din ţările bogate pentru o alimentaţie ecologică nepoluată, face ca importul de alimente să producă o poluare a atmosferei terestre mult mai gravă decât beneficiile pe care le oferă publicului alimentaţia curată. Cercetătorii din peste 50 de state ale lumii consideră ca lipsa apei potabile va fi una din cele mai stringente probleme cu care se va confrunta omenirea. Triplarea populaţiei la nivel mondial a determinat o creştere de peste 6 ori a consumului resurselor de apă. Peste 88% dintre maladiile întâlnite în prezent sunt provocate de lipsa igienei şi a consumului de apă poluată. Ecologiştii condamnă cu fermitate organismele modificate genetic, mai ales că o dată ce aceste organisme create de om sunt eliberate în mediu şi în lanţul alimentar se reproduc şi contaminează culturile convenţionale şi organice. “Agricultura ecologică”, termen protejat şi atribuit de U.E României pentru definirea acestui sistem de agricultură este similar cu termenii ,, agricultură organică” sau ,,agricultură biologică” utilizaţi în alte state membre. Piaţa mondială a produselor agricole şi alimentare ecologice, reliefează creşterea deosebită pe care a înregistrat-o această piaţă, în ultimii ani. Astfel, specialiştii apreciază că piaţa mondială a produselor agricole şi alimentare ecologice a crescut, aproximativ, de la 1 la 24 de miliarde de dolari, în perioada 1990-2008. „Inventarierea suprafeţelor certificate pe plan naţional indică o creştere susţinută a acestora în ultimii ani, producţia fiind destinată exportului aproape integral. Suprafeţele certificate vor creşte în continuare mai ales în condiţiile în care, în cadrul Planului Naţional de Agricultură şi Dezvoltare Rurală propus de Guvernul României, aprobat de Parlament şi acceptat şi de către Comisia Europeană ca eligibil fondurilor SAPARD, măsura 3.3. conţine referinţe clare şi obligatorii pentru activarea într-o măsură semnificativă a agriculturii ecologice certificate în România. Măsura respectivă urmăreşte calitatea indicatorilor de mediu şi nu are în vedere valorificarea producţiei ecologice. Din acest motiv, este de aşteptat o creştere a volumului de produse ecologice în următorii cinci ani, fără o absorbţie fluentă a acestor produse pe piaţa internă, întrucât dinamica exportului se va situa sub cea a creşterii suprafeţelor cultivate ecologic. Prin cele prezentate mai sus se doreşte şi sunt propuse acţiuni menite să limiteze acest efect. De asemenea, aceste propuneri sunt fundamentate pe concluzii formulate în proiecte deja implementate şi se constituie ca o continuare logică a acestora. Principalele probleme legate de desfacerea produselor ecologice sunt: publicitatea insuficientă, lipsa subvenţiilor acordate de stat pentru producătorii ecologici, inexistenţa unei pieţe de desfacere organizată. Agricultura ecologică 33

are o contribuţie majoră la dezvoltarea durabilă, la creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare adăugată şi la sporirea interesului pentru spaţiul rural. Obiectivele, principiile şi normele aplicabile producţiei ecologice sunt cuprinse în legislaţia comunitară şi naţională din domeniul agriculturii ecologice. În cadrul Legislaţiei comunitare aceasta cuprinde reglementări ce priveşte producţia produselor ecologice, etichetarea acestora şi controlul, de asemenea acţiuni de promovare şi informare pentru produsele agricole de pe piaţa agricola internă şi externă. În prezent, în lume, agricultura ecologică este practicată în peste 120 de ţări, pe o suprafaţă ce depăşeşte 31 milioane hectare, într-un număr de peste 600.000 ferme ecologice. Ţările cu cele mai mari suprafeţe cultivate cu produse ecologice sunt: Australia (peste 12 milioane ha); China (aproximativ 4 milioane ha); Argentina (aproximativ 3 milioane ha); Italia; Statele Unite ale Americii; Brazilia; Germania; Uruguay; Spania; Marea Britanie. Au fost identificate următoarele acţiuni necesare pentru dezvoltarea pieţei produselor ecologice în România:  crearea unei sigle specifice produselor ecologice, în vederea identificării rapide a acestora, de către consumatori;  crearea unui site unde să se întalnească cererea cu oferta, prin accesare direct mailing;  o informare constantă a consumatorilor privind avantajele consumului de produse ecologice, prin transmiterea de noutăţi din 2 în 2 săptămâni;  o linie telefonică on-line unde cei interesaţi să poată primi informaţii imediate;  acţiuni de promovare a agriculturii ecologice şi de sensibilizare a consumatorilor,(radio,TV). În cadrul practicării unei agriculturi ecologice, impactul procesului de producţie ecologică asupra mediului este minim! În toate ţările Uniunii Europene şi nu numai se manifestă o reală voinţă de dezvoltare a agriculturii ecologice, şi tot mai mulţi agricultori îşi îndreaptă atenţia spre acest tip de agricultură. Totuşi în România la începutul anului 2000 când au apărut astfel de ferme pe teritoriul nostru, dar şi acum într-o măsură mai mică ne confruntăm cu problema lipsei cererii faţă de astfel de produse. Se cunoaşte că produsele eco necesită condiţii speciale de producere şi transport şi au şi un preţ mai mare decât restul alimentelor convenţionale şi de aceea până în 2004 întreaga cantitate de produse ecologice era exportată. În anul 2004 s-a atins o cotă de 10% din cantitatea produsă folosită pentru consumul intern. Această problemă a împiedicat mulţi agricultori să se implice în producţia de produse ecologice având în vedere că obiectivul principal ar fi obţinerea unui profit cât mai mare, iar atâta timp cât cererea este prea mică în ţara noastră iar pentru a exporta implică costuri suplimentare pe care nu toţi fermierii şi le permit. În ultimii ani, inclusiv în ţara noastră tot mai mulţi consumatori îşi îndreaptă atenţia către astfel de produse, mai ales că gustul produselor fie din import sau export care conţin tot mai multe produse chimice lasă de dorit. Alimentele ecologice sau organice sunt produsele de origine animală sau vegetală care au fost obţinute fără utilizarea substanţelor chimice sintetice sau a componentelor modificate genetic, nu au fost expuse iradierii iar în urma producerii lor, mediul înconjurător nu a avut de suferit. Pentru a se considera organică, producţia agricolă sau zootehnică trebuie să se desfăşoare conform principiilor ecologice, timp de minim 3 ani. Din păcate, în România încă nu există o definiţie şi mai ales o certificare clară a produselor alimentare ecologice sau organice. De asemenea, nu există încă magazine în care să se vândă aceste produse. Deocamdată, cel putin din inerţie, speranţa noastră de a ne apropia de natură, rămâne tot în piaţă, la ţărani, însă nu ştim nici cât de "curat" sunt cultivate şi crescute aceste produse. Aşadar, trebuie să încercăm să mâncăm cât mai natural şi mai echilibrat şi să evităm cât mai mult produsele semipreparate, sarea, zahărul, grăsimile, aditivii alimentari, măcar atât cât ne stă în putinţă. Cei care cumpără produse alimentare ecologice îşi doresc un produs corespunzător calitativ din punct de vedere al caracterului său "natural". În ultimii ani, în România au fost semnalate numeroase cazuri în care sănătatea unui număr însemnat de consumatori a fost periclitată, prin lansarea pe piaţă a unor produse improprii 34

consumului uman. Una dintre problemele importante cu care se confruntă sectorul alimentar este aceea a reducerii costurilor şi evident, a preţurilor produselor. Nu de puţine ori, unii producători se gândesc la profit, şi mai puţin la sănătatea consumatorilor. Produsele cu performanţe ecologice sunt rezultatul unui proces integrat, în sensul că, încă din faza de concepere, se impune a se avea în vedere cerinţele ecologice pe care le va satisface noul produs. Includerea anumitor restricţii încă din punctul de concepere a unui nou produs presupune efectuarea unor cheltuieli suplimentare. Dacă însă această cheltuială nu este efectuată, consecinţele vor fi cu mult mai costisitoare, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Toate stadiile procesului de producţie, inclusiv depozitarea, procesarea, ambalarea şi etichetarea produselor sunt controlate de un organism de inspecţie şi certificare, înfiinţat în acest scop. Există o serie de mecanisme financiare prin care UE vine în sprijinul producătorilor agricoli care îndeplinesc standardele comunitare de agricultură ecologică. Aceste mecanisme financiare pot reprezenta atât plăţi directe, cât şi sprijinirea procesului investiţional, ajutoare pentru formare şi pregatire profesională, plăţi compensatorii. Acest complex agroalimentar este caracterizat prin: creşterea responsabilitaţii celor care practică acest tip de activitate, creşterea nivelului de informare şi prin acestea oferă posibilitatea de a ajunge lider pe piaţă. Comisia Codex Alimentarius defineşte agricultura organică ca "o abordare holistă a sistemului de management al producţiei, care promovează şi întreţine dezvoltarea sănătoasă a agro-ecosistemelor, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului. Accentul este orientat către utilizarea practicilor manageriale în acord cu utilizarea input-urilor exterioare fermei, luând în considerare condiţiile regionale la care sistemele trebuie să se adapteze. Aceasta se realizează prin utilizarea, acolo unde condiţiile permit, de metode agricole, biologice şi mecanice, în opoziţie cu utilizarea substanţelor de sinteză”.6 Sunt semnale importante, de încurajare a practicilor agricole ecologice, din partea UE. La ei foarte multe lucruri au scăpat de sub control, iar solul este destul de îmbibat cu substanţe chimice în urma agriculturii intensive. Am avea beneficii nelimitate pe termen lung dacă s-ar încuraja prin politici guvernamentale coerente şi prin subvenţii, agricultura ecologică. Fermierii români care vor promova agricultura ecologică vor fi sustinuţi prin finanţări nerambursabile de la bugetul UE, care au ca scop acoperirea pierderilor de productivitate generate de lipsa îngrăşămintelor chimice. Chiar dacă exporturile de produse ecologice pot fi considerate nesemnificative, România are suficiente argumente pentru a se constitui într-o poveste de succes pe piaţa europeană de resort. Până în prezent, produsele ecologice româneşti beneficiau doar de o subvenţie din partea statului. Revirimentul agriculturii ecologice ar putea fi marcat de ajutoarele acordate de UE prin programul SAPARD. În mod simplu, agricultura biologică este un sistem agricol menit să furnizeze consumatorului alimente proaspete, gustoase şi autentice, care în acelaşi timp respectă ciclul natural de viaţă al sistemelor. Solul este probabil una din cele mai importante - şi totuşi neglijate - resurse naturale. Este esenţial pentru viaţa pe pământ pentru că hrăneşte plantele, care în schimb furnizează alimente şi oxigen oamenilor şi animalelor. Fermierii din sistemul biologic respectă valoarea solului prin faptul că monitorizează atent ceea ce adaugă şi ce obţin din el, precum şi felul în care activităţile lor afectează fertilitatea şi compoziţia acestuia. Pentru a obţine acest lucru, agricultura biologică se bazează pe un număr de obiective şi principii, la fel ca şi pe bunele practici create să minimizeze impactul omului asupra mediului înconjurător, asigurându-se în acelaşi timp că sistemul agricol operează pe cât de natural posibil. Fermierii care practică agricultura biologică nu încearcă doar să menţină solul într-o stare bună, fertilă şi naturală - ei încearcă totodată să-l facă mai bun prin folosirea de elemente nutritive adecvate, îmbunătăţirea structurii sale şi prin gospodărirea eficientă a apelor. Noţiunea de alimentaţie ecologică, introdusă relativ recent în circuitul internaţional, posedă profunde semnificaţii sanogenetice, trofice şi social economice. În linii generale alimentaţia 6

Codex Alimentarius Commission - Guidelines for the production, processing, labeling and marketing of organically produced foods, CAC/GL 32-1999.)

35

ecologică se referă la consumarea unor produse deversificate, curate, sănătoase, lipsite de reziduri, cu un conţinut ridicat în substanţe bioactive şi minerale şi de calitate superioară, care contribuie la nutriţia raţională fiziologică a organismului uman. În prezent agricultura biologică se constituie într-o alternativă faţă de practica obişnuită a agriculturii moderne, de tip intensiv, o agricultură care caută să respecte legile naturii şi ale vieţii, pornind de la următoarele concepte:  solul este un organism viu;  există încă multe procese biologice pe care nu le cunoaştem, iar o serie de observaţii practice, socotite empirice, pot fi folosite cu rezultate bune;  unele intervenţii ale omului în procesele biologice din sol, au efecte uneori pe o perioadă lungă de timp;  introducerea în ciclul biologic a unor substanţe chimice de sinteză, pot avea efecte periculoase asupra ecosistemului, întrucât în natură nu există sisteme enzimatice specifice, pentru degradarea acestora;  unele tehnici agricole tradiţionale, cu caracter empiric nu sunt dăunatoare pentru mediul înconjurător;  tehnicile agricole moderne, precum chimizarea, mecanizarea şi irigarea intensă, se constituie în intervenţii agresive. Scopul principal al agriculturii biologice este de a realiza produse cu un conţinut ridicat în substanţe cu rol biologic activ, care să nu afecteze sănătatea omului şi a mediului înconjurător. Obţinerea de produse agroalimentare superioare calitativ, se realizează prin stimulare naturală, prin stabilirea unei armonii între natură şi plantele de cultură, lucru realizabil cu intervenţii cât mai puţine din partea omului şi mai ales a nefolosirii produselor chimice realizate industrial. În condiţiile internaţionalizării pieţei, consumatorii îşi orientează atenţia spre acele produse care se diferenţiază de celelalte prin calitate. Produsele ecologice sunt cele mai sănătoase pentru organism, urmate de cele naturale, apoi de cele convenţionale. Pentru creşterea legumelor şi fructelor convenţionale se folosesc tot felul de îngrăşăminte chimice, în timp ce pentru acelea ecologice trebuie creat un mediu cât mai puţin poluat în care să crească. Organismele modificate genetic şi derivatele lor sunt cu desăvârşire interzise. Piaţa acestor produse, deşi în România acest lucru este greu sesizabil, în lume este într-o continuă creştere şi necesită o verificare atentă, precum şi o serie de garanţii. În ultimii ani se manifestă, în rândurile consumatorilor, un interes din ce în ce mai mare pentru produsele agricole şi alimentare de calitate. În categoria produselor “de calitate” pot fi incluse şi produsele rezultate în urma practicării unui tip de agricultură denumit “agricultură ecologică”. Piaţa europeană a produselor ecologice este în plină expansiune, iar integrarea României în UE este o şansă ce nu trebuie ratată de către producătorii autohtoni. Pe piaţa externă ajunge 90-95% din întreaga cantitate de produse ecologice. La nivel internaţional principalii furnizori ai produselor biologice provin în proporţie de 60% din ţările UE ( Italia, Germania, Spania ), iar 40% din Africa şi America de Sud. Întrucât omul modern se confruntă cu dezechilibre alimentare care influenţează în mod dramatic mortalitatea, se impune acordarea unei atenţii deosebite acelor bunuri alimentare care nu afectează starea de sănătate a unei populaţii, indiferent de zona ecologică unde aceasta se găseşte. În zilele noastre, stabilirea unei nutriţii corespunzătoare nu se poate realiza decât după criterii ecologice, întrucât mediul ambiant natural, dar şi cel artificial, industrial, condiţionează puternic alimentaţia, alături de condiţiile geografice, climatice şi etnice. Din acest punct de vedere, diferenţierile privind alimentaţia sunt foarte ample, atât pe zone ecologice globale, cât şi în interiorul unui teritoriu naţional. În acest context, sensul ecologic al alimentaţiei este privit prin prisma intervenţiei în economia naturii, prin cultivarea plantelor şi creşterea animalelor într-un mediu înconjurător special, ceea ce conduce la un anumit specific al nutriţiei umane. Rezolvarea problemei echilibrului nutriţional nu presupune numai acordul trebuinţe-aport, ci impune în acelaşi timp îndeplinirea cerinţei ecologice a alimentaţiei şi convergenţa acesteia cu 36

factorii biotici toxici ai mediului ambiant. Astfel, degradarea mediului are adeseori o influenţă directă, profundă asupra stării de nutriţie în ţările în curs de dezvoltare. De aceea, politicile alimentare şi nutriţionale se îmbină cu politicile ecologice, care trebuie îndreptate cu precădere spre cauzele care afectează sănătatea şi nutriţia populaţiei. Din punct de vedere ecologic, industria alimentară trebuie să se adapteze la nevoile fiziologice de hrană a populaţiei, fabricând alimente echilibrate cantitativ şi calitativ. Substanţele folosite în gastronomia industrială trebuie alese cu deosebită atenţie în funcţie de cerinţele omului modern, dar opinia generală este aceea că, pentru ca alimentul să prezinte rezonanţe sanogenetice, în compoziţia sa nu trebuie să intervină substanţe sintetice, aditivi chimici, lucru posibil prin utilizarea biotehnologiior alimentare. Asigurarea unui mediu sănătos depinde de stilul de viaţă, în cadrul căruia trebuie promovat un mod raţional de consum din punct de vedere ecologic. De aceea, ţările dezvoltate îşi reorientează continuu modul producţie şi consum, în vederea realizării obiectivelor economice şi nutriţionale fără a dăuna ecologic altor naţiuni. Promovarea bioproduselor alimentare este strâns legată de dezvoltarea alternativă a agriculturii, de alegere între două opţiuni: agricultura biologică, de artizanat, aplicată pe suprafeţe reduse în mici ferme familiale, bazată numai pe îngrăşăminte organice, rotaţia culturilor şi soiurilor rezistente genetic la boli, dar fără pesticide, respectiv agriculturii ecologice, cu folosirea îngrăşămintelor organo-minerale, a pesticidelor chimice şi biochimice şi a altor tehnici specifice aplicate în ferme industriale, cu o mare eficienţă economică. 3.2. Produsele ecologice - oportunităţi şi avantaje pentru sectorul agricol românesc Având în vedere toate cerinţele şi aspectele practicării acestei alternative, se consideră că România dispune de condiţii excelente şi unice pentru producţia biologică. Aceste condiţii favorabile motivează a considera agricultura ţărănească, o alternativă “bio” un ferment al agriculturii durabile în ţara noastră. O asociem cu practicile agriculturii ţărăneşti sub denumirea de “agricultură ţărănească eco-biologica”. Agricultura ecologică este un sector pentru care România are mari oportunităţi de dezvoltare şi reprezintă o alternativă viabilă pentru viitor. Importanţa pieţei interne de produse ecologice în cadrul dezvoltării durabile a agriculturii, a făcut ca sprijinul pe care Guvernul îl acordă, în acest an, producătorilor din acest sector să fie considerabil mai mare. Avantajele agriculturii ecologice:          

aer, apă şi produse agroalimentare mai puţin contaminate; condiţii sigure de muncă pentru agricultori; biodiversitate, sol fertil şi sănătos; reducerea eroziunii solului, pierderilor de elemente nutritive prin levigare; utilizarea eficientă a apei; calitatea nutritivă a produselor ecologice; protecţia mediului înconjurător; utilizarea mai redusă a resurselor neregenerabile; reducerea riscurilor agricultorilor; protejarea generaţiilor viitoare (dezvoltare durabilă).

Dezavantajele agriculturii ecologice:  nivel scăzut al randamentelor;  preţul de valorificare al produselor agricole ecologice este mai ridicat decât cel al produselor convenţionale;  necesitatea susţinerii agriculturii ecologice;  produsele ecologice sunt adeseori susceptibile a fi toxice; 37

   

caracteristici organo-leptice (aspect, gust) uneori deficitare la unele produse agricole; prezenţa produselor ecologice contrafăcute pe piaţă; controlul şi procesul de certificare trebuie să fie ameliorat; lipsa sistemelor de cercetare şi extensie pentru agricultura ecologică.

Pentru a încuraja agricultorii, există propunerea ca sumele datorate pentru certificarea unui produs ecologic să fie suportate din fonduri europene deoarece agricultorii români nu dispun de fonduri de dezvoltare şi aproape 65% practică o agricultură de subzistenţă. Agricultura ecologică (organică sau biologică) este un procedeu modern de a cultiva plante, de a îngrăşa animale şi de a produce alimente prin utilizarea acelor procedee şi tehnologii care se apropie foarte mult de legile naturii – nu utilizează fertilizanţi şi pesticide de sinteză, stimulatori şi regulatori de creştere, hormoni, antibiotice şi sisteme intensive de creştere a animalelor. Bazându-se pe legile naturale, folositoare vieţii plantelor pe care ochiul nu le vede, acţionează cu metode microbiologice ca să dirijeze principalii agenţi de producţie şi să obţină recolte agricole de la plante cultivate fără utilizarea de chimicale. Agricultura biologică interzice în general tehnicile de cultivare care nu fac apel la sol. La amenajarea unei gospodării care practică asemenea alternative se pleacă de la condiţiile locale şi se ia în considerare cerinţele economice, ecologice şi sociale. Scopul este conservarea şi ameliorarea fertilităţii economice şi relative a solului, paralel cu păstrarea sănătăţii, producerea hranei de calitate superioară precum şi asigurarea protecţiei mediului înconjurător prin forţe proprii. Alegerea terenurilor pentru amplasarea culturilor se recomandă a se face în lipsa unor analize pedologice, pe seama identificării şi recunoaşterii vegetaţiei care creşte de la sine în zonă. Rolul acestui sistem de agricultură este de a produce hrană mult mai curată, mai potrivită metabolismului organismului uman, dar în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului. Organismele modificate genetic şi derivatele lor sunt interzise în agricultura ecologică. Respectarea regulilor şi a principiilor agriculturii ecologice, reglementate prin legislaţia naţională, respectiv controlul întregului lanţ de obţinere a unui produs ecologic de la pământ şi până la produsul final, se face de către organisme de inspecţie şi certificare, înfiinţate în acest scop, care eliberează certificatul de produs ecologic. Agricultura ecologică reprezintă o nouă sursă de venituri pentru producătorii români, aceste produse fiind deosebit de căutate pe pieţele externe. Datorită câştigurilor frumoase rezultate din comercializarea produselor ecologice, tot mai mulţi producători se orientează către această formă de exploataţie agicolă. Astfel, alături de societăţile care obţin produse animaliere ecologice, şi producătorii autohtoni de legume şi fructe de seră au început să practice acest tip de agricultură profitabilă. Deoarece nu sunt tratate cu substanţe chimice şi nici nu prezintă modificări genetice, legumele si fructele ecologice româneşti au câştigat deja consumatorii din Olanda, Germania şi Italia. Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a întreprins acţiuni de încurajare a înfiinţării asociaţiilor de comercializare a produselor ecologice şi a altor forme, precum şi organizarea de pieţe sezoniere specializate pentru produsele ecologice în marile oraşe ale ţării. Agricultura ecologică se deosebeşte astfel, fundamental de agricultura convenţională. Procesul şi procedurile de obţinere a produselor ecologice sunt reglementate de reguli şi principii de producţie stricte, care pleacă de la calitatea pe care trebuie să o aibă pământul şi până la obţinerea efectivă a produsului final. În zilele noastre, stabilirea unei nutriţii corespunzătoare nu se poate realiza decât după criterii ecologice, întrucât mediul ambiant natural, dar şi cel artificial, industrial, condiţionează puternic alimentaţia, alături de condiţiile geografice, climatice şi etnice. Din acest punct de vedere diferenţierile privind alimentaţia sunt foarte ample, atât pe zone ecologice globale cât şi în interiorul unui teritoriu naţional. În acest context, sensul ecologic al alimentaţiei este privit prin prisma intervenţiei în economia naturii, prin cultivarea plantelor şi creşterea animalelor într-un mediu înconjurător special, ceea ce conduce la un anumit specific al nutriţiei umane. Românii au o experienţă dobândită din practicarea mijloacelor şi tehnicilor specifice agriculturii ţărăneşti în ţara noastră ce arată că în condiţii climatice normale se pot realiza produse 38

“bio” cantitativ aproape de cele obţinute prin culturi convenţionale. Menţionăm faptul că dispunem de o bogată tradiţie în practicarea agriculturii ţărăneşti şi că trecerea la cultivarea biologică a plantelor agricole se bazează pe ajustarea tehnologiilor tradiţionale în funcţie de condiţiile pedologice şi agricole specifice fiecărei localităţi. Aşadar avem posibilitatea să adoptăm din practica altor ţări tehnici modernizate privind practicarea agriculturii ţărăneşti eco-biologice şi să valorificăm din agricultura noastră tradiţională experienţa obţinerii de produse agricole nepoluate. 3.3. Evoluţia viitoare a pieţei produselor ecologice Mediul şi resursele naturale trebuie să fie recunoscute ca fundament al tuturor activităţilor umane, iar protejarea lor trebuie să reprezinte o condiţie obligatorie pentru dezvoltare. Indiferent de grupul ţintă vizat, ecomarketingul promovează ideea că mediul este un bun public, bun ce trebuie protejat şi respectat, indiferent de interesele predominante la un moment dat. România este al doilea mare producător agricol din Europa Centrala şi de Est, dar rămânem un net importator de produse agricole cu o factură anuală de peste 2 miliarde de euro. “Avem şansa să devenim exportatori de produse agroalimentare şi să relansăm astfel economia românească”. Cota de piaţă a produselor ecologice pe piaţa românească va ajunge la circa 5%, în următorii cinci ani, România înregistrând în prezent tendinţe mai mari de dezvoltare în acest sector decât restul ţărilor europene. Piaţa acestor produse este într-o continuă creştere şi necesită o verificare atentă, precum şi o serie de garanţii, iar în România acest lucru este greu sesizabil. Europenii sunt foarte sensibili la produsele alimentare ecologice, sătui de chimicalele pe care le găsesc în toate mâncărurile, legumele şi fructele-gigant, sunt dispuşi să plătească mai mult pentru a se hrăni sănătos. Deşi producţia totală de produse ecologice este în creştere, comercianţii de acest tip de produse sunt încă nemulţumiţi de producţia României. Ei se văd nevoiţi să importe aceste produse, deşi acest lucru implică costuri mai ridicate, în special din cauza taxelor vamale. Deşi, momentan, nu se poate lăuda cu cifre importante în balanţa de exporturi, sectorul produselor ecologice poate cunoaşte o înviorare importantă, cu atât mai mult cu cât Comisia Europeană a cerut României să dezvolte agricultura ecologică, oferind chiar şi fonduri în acest scop. În cazul mierii ecologice şi a fructelor ecologice, 90% din producţie/recoltă merge la export. România va beneficia de acţiuni pentru promovarea propriilor produse, finanţate de Uniunea Europeană. Pentru perioada 2007-2013, suma prevăzută în Programul Naţional de Dezvoltare Rurală pentru sprijinul agriculturii ecologice se ridică la aproximativ 225mil €. Numărul unităţilor/fermelor care aplică metode de producţie ecologice este în creştere. În Strategia Naţională de Export 2005-2009 se preciza: "Fermele ecologice reprezintă un nou sector”. Studii recente ale Academiei Române, citate de BBW, estimează vânzări de produse agroalimentare ecologice de aproape 2 milioane de euro anual în România, ceea ce înseamnă aproape 1% din piaţa agroalimentară totală. Obiectivul fundamental al agriculturii, ca ramură importantă a economiei naţionale în noile condiţii determinate de integrarea în structurile europene, îl constituie stoparea declinului, redresarea treptată şi asigurarea condiţiilor pentru relansarea producătorilor agricoli, în concordanţă cu potenţialul natural, economic şi uman de care dispune România, pentru asigurarea securităţii alimentaţiei populaţiei şi crearea de disponibilităţi pentru export. Agricultura ecologică este un sector dinamic în România care a cunoscut în ultimii ani o evoluţie ascendentă, atât în sectorul vegetal cât şi în sectorul animalier. Creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole vegetale şi animale este posibilă doar prin valorificarea potenţialului productiv naţional şi promovarea unor sisteme de agricultură ecologică, stimulându-se creşterea performanţelor producătorilor agricoli şi a competitivităţii produselor agroalimentare româneşti pe piaţa internă şi internaţională. Prin actualizarea şi modernizarea metodelor tradiţionale ale agriculturii ţărăneşti se practică sisteme mai puţin intensive dar care asigură ecologizarea mediului înconjurător. Este subliniată necesitatea dezvoltării ecomarketingului la nivelul societăţii, cu particularizare pe diverse sectoare de activitate: industrie, agricultură, transport şi turism. 39

Adaptată la cerinţele locale de climă, sol şi tradiţie, agricultura ecologică duce la o specializare şi la asigurarea unor locuri de muncă, la asocieri şi cooperări în plan orizontal, mai ales pentru domeniile de pregătire, procesare, depozitare a alimentelor şi produselor. Agricultura ecologică certificată este un sector nou în România. În ultimii ani, agricultura ecologică s-a dezvoltat extrem de rapid la nivel global, în prezent fiind practicată în aproximativ 120 de ţări, numărul terenurilor cultivate cu produse ecologice şi cel al fermelor ecologice fiind în continuă creştere. Agricultura românească beneficiază de un potenţial de producţie ecologică demn de toată invidia, potenţial agricol care nu poate fi neglijat, iar marele avantaj al ţării noastre este faptul că în ultimii ani nu s-au folosit îngrăşăminte chimice şi pesticide în exces, ceea ce constituie un avantaj evident în momentul conversiei spre agricultura ecologică. Piaţa europeană a produselor ecologice este în plină expansiune. Până în anii ’80, piaţa pentru produse ecologice era doar o „nişă”. România se află încă la început în ceea ce priveşte agricultura„tratată genetic“şi în plus, prăbuşirea industriei îngrăşămintelor ne poate da şansa de a deveni mari producători de alimente ecologice. Faptul că a crescut numărul producătorilor şi au început să se manifeste o serie de preocupări în domeniile procesării şi comercializării, este răspunsul la o cerere din ce în ce mai mare exprimată de consumatori. Agricultura ecologică are o creştere anuală de 20-30% şi o valoare de peste 6 miliarde de dolari. În Danemarca, agricultura ecologică cunoaşte o mare dezvoltare, începând din 1995. Suprafaţa cultivată în anul 2002 a fost de circa 300.000 hectare, reprezentând 10% din totalul suprafeţei cultivate. Cererea pentru produse ecologice este în creştere şi în Germania, preţurile acestor produse fiind mai mari cu 30-100% faţă de cele ale produselor obişnuite. În Franţa, producţia ecologică reprezintă doar 1% din producţia agricolă totală. Piaţa produselor ecologice este în creştere şi în această ţară, astfel ca în anul 2002 a ajuns la 2,5 miliarde dolari. Producătorii francezi de produse ecologice nu pot face faţă unei cereri crescânde. De asemenea, Franţa importă produse ecologice de tipul cerealelor, laptelui, cărnii şi legumelor. Guvernul francez a adoptat un Program plurianual de dezvoltare a agriculturii, în care se prevede ca Franţa va deveni principalul furnizor european de alimente ecologice. În Marea Britanie se constată o creştere a vânzărilor, în ultimii ani, cu peste 40%, în timp ce suprafeţele destinate agriculturii ecologice reprezintă doar 3% din totalul suprafeţei cultivate. Conform Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale piaţa internă de produse agroalimentare ecologice a valorat, în 2008, circa 20 de milioane de euro, în timp ce exporturile s-au cifrat, în aceeaşi perioadă, la 100 milioane euro, dublul valorii din 2006. Conform datelor MAPDR, România deţine, la ora actuală, o suprafaţă cultivabilă de 14,8 milioane ha. Cele mai solicitate produse de către acesta sunt: brânzeturile, produsele lactate, mierea sau produsele de panificaţie. România beneficiază de condiţii corespunzătoare pentru a promova agricultura ecologică, cum ar fi:  sol fertil şi productiv;  folosirea intensivă a substanţelor chimice şi a tehnologiilor aferente nu creează un impact negativ ca cel din ţările dezvoltate;  agricultura tradiţională românească se bazează pe abordări care nu dăunează mediului şi există posibilităţi de a identifica zone ecologice nepoluate unde agricultura ecologică ar putea fi dezvoltată. Se estimează că în anul 2010, tehnologiile ecologice se vor aplica pe 20% din suprafaţa cultivată în cadrul UE. În prezent, experţii apreciază că ritmul anual de creştere al pieţei europene a produselor agroalimentare ecologice este de 20-40%. Această creştere este consecinţa firească a preocupării crescânde a consumatorilor pentru sănătatea şi securitatea lor. “Vânzările de produse ecologice s-ar putea menţine la un nivel constant sau pot creşte cu circa 10%, cu condiţia ca acţiunile de sensibilizare a consumatorilor privind importanţa pentru sănătate a consumului de produse ecologice certificate să fie intensificate". 40

Dacă în România, consumul de alimente ecologice este extrem de redus, sub 1% din total, în Europa Occidentală procentul ajunge la peste 5%. Explicaţia este simplă: preţurile alimentelor ecologice sunt mult mai mari decât ale produselor obişnuite, uneori aproape duble. La nivel european, piaţa eco creşte cu cel puţin 10% anual, deoarece oamenii sunt mai conştienţi de influenţa alimentaţiei asupra sănătăţii. În general, nu există statistici precise referitoare la volumul cererii de produse agroalimentare ecologice. Cifrele care se vehiculează se referă la ansamblul acestor produse, fără a face diferenţieri pe categorii sau tipuri. Pentru 2013, reprezentanţii Ministerului au stabilit o ţintă de 5%, dar sunt pesimişti în ceea ce priveşte atingerea ei. Conform Federaţiei Naţionale pentru Agricultură Ecologică pe piaţa românească cantitatea produselor ecologice importate este mai mare decât cea a alimentelor din producţia internă. Importurile de produse ecologice în România cresc de la an la an, în 2009 ţara noastră a importat produse bio în valoare de aproximativ 10 milioane de euro, cu circa 4 milioane de euro mai mult decât în anul precedent. Tendinţele şi perspectivele pieţei produselor agroalimentare ecologice în România pot fi prezentate având în vedere cei 4 factori de succes care au contribuit la dezvoltarea pieţei produselor ecologice în ţările din U.E :  influenţa puternică a consumatorilor;  adaosuri de preţ pentru consumatori mai mici de 50%;  o etichetare uniformă;  promovare activă făcută de comercianţii mari. În realitate, cererea totală este cu mult mai mare decât cererea efectivă pentru produsele agroalimentare ecologice, numărul consumatorilor potenţiali fiind mult mai mare decât al consumatorilor efectivi, aşa cum rezultă din numeroasele studii de piaţă pe această temă. Agricultura secolului XXI va fi ecologică sau nu va fi deloc.

CONCLUZII Agricultura ecologică are o contribuţie majoră la dezvoltarea durabilă, la creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare adăugată şi la sporirea interesului pentru spaţiul rural. Potenţialul productiv al agriculturii româneşti de a obţine produse ecologice este de 2 mil ha, poate să ajungă să ofere în cadrul pieţei, după estimările specialiştilor, până la 15-20% din suprafaţa agricolă totală a ţării:  agricultura ecologică, ca parte a sistemului de agricultură durabilă şi ca alternativă la agricultura de tip intensiv poate deveni o nouă oportunitate pentru fermierii români, datorită 41

intensivităţii mai scăzute a agriculturii românesti, costurilor reduse cu forţa de muncă, condiţiilor naturale favorabile;  cererea internă de produse ecologice este destul de restrânsă, reprezentând numai 5-10% din producţie, sub constrângerea preţurilor cu cca. 30% mai ridicate ale acestor produse comparativ cu preţurile produselor similare „normale”;  între 90-95% dintre produsele ecologice româneşti sunt exportate cu precădere pe pieţele Uniunii Europene (Olanda, Italia, Franţa, Elveţia). Ele sunt în general produse cu un grad scăzut de prelucrare (cereale, floarea-soarelui, soia, mere, legume). În România există peste 10.000 de producători de produse agroalimentare ecologice, majoritatea ferme şi asociaţii familiale de mici dimensiuni. Deşi producţia totală de produse ecologice este în creştere, comercianţii de acest tip de produse sunt încă nemulţumiţi de producţia României. Ei se văd nevoiţi să importe aceste produse, deşi acest lucru implică costuri mai ridicate, în special din cauza taxelor vamale. Deşi, momentan, nu se poate lăuda cu cifre importante în balanţa de exporturi, sectorul produselor ecologice poate cunoaşte o înviorare importantă, cu atât mai mult cu cât Comisia Europeană a cerut României să dezvolte agricultura ecologică, oferind chiar şi fonduri în acest scop. Date statistice publicate pe site-ul Ministerului Agriculturii indică preturi FOB la export de 200 dolari/tonă pentru floarea-soarelui convenţională şi de peste 300 dolari/tonă pentru floarea-soarelui ecologică. Pentru caşcavalul ecologic exportat din România se plătesc la export 3 dolari/kg dacă acesta este produs convenţional şi 7 dolari/kg dacă este ecologic, în timp ce pentru mierea ecologică 5 dolari/kg, comparativ cu 3 dolari/kg în cazul mierii produse convenţional. O mai bună informare a consumatorilor şi o mai mare prezenţă în magazine pot determina creşteri semnificative ale vânzărilor. Preocuparea crescândă privind starea mediului înconjurător, faptul că numeroase resurse epuizabile continuă să fie exploatate într-un ritm nesustenabil, faptul că este depăşită capacitatea factorilor de mediu de a atenua/limita efectele activităţii umane la care se adaugă nereuşita în atingerea obiectivului de creştere a calităţii vieţii societăţii, în general a condus la dezvoltarea marketingului ecologic în ultimii ani. O atenţie deosebită este acordată problematicii deşeurilor, consumurilor energetice din ce în ce mai mari, utilizării iraţionale a diferitelor categorii de resurse şi implicaţiile acestora asupra ecosistemelor naturale. România este considerată o zonă cu potenţial pentru agricultura ecologică, motiv pentru care nivelul fondurilor acordate ar trebui majorat substanţial. Lipsa unor subvenţii consistente şi a fondurilor pentru investiţii, dezinteresul pieţei pentru „produsele bio” sunt doar câteva dintre cauzele care fac să rămână neexploatat potenţialul românesc. Având în vedere faptul că un produs ecologic nu se obţine atât de simplu, iar fermierii români nu dispun de mijloacele necesare, organismele abilitate au posibilitatea prin acordarea de fonduri să impulsioneze dezvoltarea agriculturii ecologice. Efectele negative ale activităţii poluante se repercutează în mod direct şi în forme dintre cele mai diverse asupra sănătăţii şi securităţii consumatorilor. Apreciez că viitorul produselor ecologice depinde de:  preţ şi calitate;  credibilitatea actorilor de pe piaţă (producători,procesatori, comercianţi);  contextul naţional şi internaţional (politică, evenimente, sănătate). BIBLIOGRAFIE Nr.crt 1 2 3 4

Autor Alexandri,Cecilia,Davidovici I, Gavrilescu,D (coord) Balaure, V. Balaure V. (coord.) Banc Andrei

5

Băileşteanu, Ghe, Burz,R.D.

Titlu Op. Cit. 2003 Op cit, 2003 „Marketing”, Ed. Uranus, Bucureşti, 2003 “Organismele modificate genetic”, Stiintă şi Tehnică,2005 “Viitorul”,Editura Mirton,Timisoara,2008 42

6

Blythe, J.

7

Blythe, J.

8 9

Bruhn, M. Cătoiu I., Teodorescu N.

10

Davidovici,I; Gavrilescu, D

11

Drucker F Peter

12

Dumitriu, Camelia

13

Lefter, C(coord)

14 15

Florescu, C. (coord.) Fuller,D.

16 17

Kotler Ph., Armstrong G., Wong V. Kotler Ph.

18

Manole, V şi colaboratorii

19 20

Olaru M Polonsky, M.

21

Pop, N. Al.

22

Purcărea, Th., Raţiu, Monica

23 24 25

Smedescu, I. Stăncioiu A.F. (coord.), Puiu C., Flităr M. ***

26 27 28 29

*** *** *** ***

„Comportamentul consumatorului”, Editura Teora, Bucureşti, 1998 „Managementul vânzărilor şi al clienţilor cheie”, Editura CODECS, Bucureşti, 2005 “Marketing”, Editura Eocnomică, Bucureşti, 1999 ,,Comportamentul consumatorului. Teorie şi practică’’, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 “Economia creşterii agroalimentare”,Ed Expert,Bucureşti,2002 “Managementul viitorului”,Editura AB,Bucureşti,2004 “Management şi marketing ecologic -o abordare strategica”, Editura Tehnopress, Bucureşti, 2003 “Marketing Vol I”, Editura Universităţii Transilvania, Braşov,2006 “Marketing”, Editura Marketer, Bucureşti, 1992 “Sustainable Marketing.Managerial-Ecological Issues”,Sage Publications, California,1999 „Principiile marketingului”,Ediţia Europeană, Editura Teora, Bucureşti, 2000; ,,Managementul marketingului’’, Ediţia a II-a, Editura Teora,Bucureşti, 2000 “Comertul cu produse agroalimentare”, Editura Tribuna Economica, Bucureşti, 2008 Managementul calităţii, ed. Economică, 1999 “An Introduction to Green Marketing”,Electronic Green Journal,vol 1, 1994 “Marketing”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994 „Comportamentul consumatorului, o abordare de marketing”, Editura Universitară „Carol Davila”, Bucureşti, 2007 “Marketing”, Editura Sylvi, Bucureşti, 2006 „Marketing. Abordare instrumentală”, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2002 Ministerul Agriculturii , Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR) Ministerul Educaţiei şi Cercetării www.business.ro www.agriculturae.ro www.fao.org

43