Joc și realitate [Opere 6] 9738291194, 9737070801, 9789737070807 [PDF]

Zitiervorschau

D.W. Winnicott

Joc și realitate Traducere din engleză de

Ioana Lazăr

TRei

Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Coperta colecției: DINU DUMBRĂVICIAN Redactor: DANIELA ȘTEFĂNESCU Tehnoredactarea computerizată: CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României WINNICOTT, DONALD W. Opere / D. W. Winnicott. - București : Editura Trei, 2003vol. ISBN (10) 973-8291-19-4 Vol. 6 : Joc și realitate. - 2006 - (Biblioteca de psihanaliză ; 81). Bibliogr. - ISBN (10) 973-707-080-1 ; ISBN (13) 978-973-707-080-7 I. Alecu, Claudia (trad.) II. Lazăr, Ioana (trad.) III. Popescu, Cătălin (pref. ; trad.) IV. Borș, Alexandra(trad-) V. Khan, Masud (ed. ; pref.)

159.964.2(081)

Playing

Această carte a fost tradusă după: Reality, de D.W. Winnicott, Routledge, Londra și New York, 1996

and

copyright © by The Winnicott Trust Published by arrangement with Paterson Marsh Ltd

Ediția în limba română © Editura Trei, 2006 C.P. 27-0490, București Tel./Fax.: +4 021 300 6Ô 90 e-mail: office@Cdituratrei. ro www.edituratrei.ro ISBN 973-707-080-1 ISBN 978-973-707-080-7

Cuprins

Mulțumiri............................................................................................ 9 Introducere......................................................................................... 11 1. Obiecte tranziționale și fenomene tranziționale............. 15 2. Visare, fantasmare și trăire. Un studiu de caz prezentând o disociere primară......... 48 3. Joaca. O descriere teoretică.... .............................................. 63 4. Joaca. Activitatea creativă și căutarea Sinelui................. 83 5. Creativitatea și originile ei............................... 99 6. Folosirea unui obiect și relaționarea prin intermediul identificărilor............. 126 7. Localizarea experienței culturale...................................... 138 8. Locul în care trăim................................................................ 150 9. Rolul de oglindă al mamei și familiei în dezvoltarea copilului................................................................................. 159 10. Interrelaționarea în afara pulsiunilor și în termenii identificărilor încrucișate.................................................... 169 11. Concepte contemporane în dezvoltarea adolescen­ tului și implicațiile lor în educația superioară........195 Final................................................................................................. 213 B ibliografie.................. 215

Pacienților mei, care au plătit ca să mă învețe

Mulțumiri 5

Doresc să-i mulțumesc doamnei Joyce Coles pentru ajuto­ rul pe care mi l-a acordat în pregătirea acestui manuscris. De asemenea, îi sunt profund îndatorat lui Masud Khan pentru critica lui constructivă a lucrărilor mele și pentru con­ stanta lui disponibilitate (după cum am perceput eu), oricând era nevoie de o sugestie practică. Mi-am exprimat gratitudinea pentru pacienții mei în dedi­ cație.

Pentru permisiunea de a reproduce un material deja tipă­ rit, se cuvine să adresez mulțumiri: editorului cărții Child Psy­ chology and Psychiatry; editorului revistei Forum; editorului re­ vistei International Journal of Psychoanalysis; editorului revistei Pediatrics; editorului de la Intenational Library of Psycho-Analy­ sis; dr. Peter Lomas și editurii Hogarth Press Ltd., Londra.

Introducere

Această carte reprezintă o dezvoltare a lucrării mele inti­ tulate Transitional Objects and Transitional Phenomena (1951). In primul rând, doresc să reformulez ipoteza fundamentală, chiar dacă acest lucru presupune o repetiție. Apoi doresc să prezint dezvoltările ulterioare în gândirea mea și în modul meu de evaluare a materialului clinic. Privind înapoi la ultimul dece­ niu, sunt din ce în ce mai impresionat de felul în care această arie de conceptualizare a fost neglijată în conversațiile psih­ analitice care se desfășoară tot timpul între analiști și în lite­ ratură. Această arie a dezvoltării și experienței individuale pare să fi fost neglijată, în timp ce atenția a fost îndreptată asu­ pra realității psihice, care este personală și internă, și asupra relației ei cu realitatea externă sau împărtășită. Experiența cul­ turală nu și-a găsit un loc propriu-zis în teoria folosită de ana­ liști în munca și gândirea lor. Putem vedea, bineînțeles, cum această arie, care poate fi descrisă ca intermediară, a fost recunoscută în lucrările filoso­ filor. în teologie ia o formă specială în eterna controversă asu­ pra transsubstanțierii. Apare în toată splendoarea în lucrările caracteristice așa-zișilor poeți metafizici (Donne ș.a.). Aborda­ rea mea derivă din studiul asupra bebelușilor și copiilor, iar în descrierea locului acestor fenomene în viața unui copil, po­ ziția centrală deținută de Winnie Ursulețul * trebuie recunosWinnie the Pooh. (N. t.)

12

D.W. Winnicott

cută; și cu bucurie adaug și referirea la benzile desenate * „Peanuts" de Schulz. Un fenomen universal, ca acela pe care îl descriu în această carte, nu se poate situa de fapt în afara atenției celor al căror interes este reprezentat de magia vieții imaginative și creative. ~ - ;J A fost destinul meu să fiu un psihanalist care, probabil da­ torită faptului că a început prin a fi un pediatru, a înțeles im­ portanța acestei constante universale în viețile bebelușilor și copiilor și a dorit să integreze observațiile sale cu teoria care se află tot timpul în proces de dezvoltare. In general se știe, cred, că lucrul la care mă refer în aceas­ tă parte a lucrării mele nu este cârpa sau ursulețul folosite de copil —- nu atât obiectul folosit, cât folosirea obiectului. Vreau să atrag atenția asupra paradoxului implicat în folosirea de că­ tre copil a ceea ce am numit obiect tranzițional. Contribuția mea este să cer ca acest paradox să fie acceptat și tolerat și res­ pectat, și să nu fie rezolvat. Acest paradox se poate rezolva prin retragerea într-o funcționare intelectuală clivată, dar pre­ țul plătit este pierderea valorii paradoxului în sine. Acest paradox, odată acceptat și tolerat, este valoros pen­ tru fiecare individ uman care nu numai că este viu și trăiește în această lume, ci este și capabil de a fi infinit îmbogățit în urma exploatării legăturii culturale cu trecutul și viitorul. Această extensie a temei fundamentale este cea care mă inte­ resează în cartea de față.

Pe parcursul scrierii acestei cărți pe tema fenomenelor tranziționale, am descoperit că mă opuneam în continuare oferi­ rii de exemple. Reticența mea se datorează motivului pe care l-am explicat în lucrarea originală: exemplele pot duce la sta­ bilirea unor modele și astfel poate debuta un proces de clasi­ ficare nefiresc și arbitrar, în vreme ce lucrul la care mă refer este universal și posedă o infinită diversitate. Este ca și cum în încercarea de a descrie chipul uman s-ar folosi descrierea unei forme, sau unor ochi, sau nas, sau gură, sau urechi, dar Alunele. (N. L)

Opere 6. Joc și realitate

13

adevărul este că nu există două chipuri exact la fel și există foarte puține oarecum similare. Două fețe pot fi similare când sunt destinse, dar imediat ce se animă, devin diferite. Cu toa­ te acestea, în pofida opoziției mele, nu vreau să neglijez com­ plet acest tip de contribuție. Deoarece aceste chestiuni țin de stadiile timpurii ale dez­ voltării fiecărei ființe umane, există un vast domeniu clinic care așteaptă să fie explorat. Un exemplu ar fi studiul lui Oli­ ve Stevenson (1954), efectuat când domnișoara Stevenson se instruia în domeniul îngrijirii copilului la Școala Londoneză de Economie. Am fost informat de către dr. Bastiaans că în Olanda se întâmplă în mod curent ca, în cadrul anamnezei pe­ diatrice, studenții la medicină să se intereseze și de obiecte sau fenomene tranziționale. Faptele ne pot învăța multe. Firește, faptele care pot fi obținute trebuie să fie interpre­ tate, iar pentru ca informațiile primite sau observațiile direc­ te ale comportamentului bebelușilor să fie folosite complet, ele trebuie plasate în contextul unei teorii. Astfel, aceleași fapte pot părea că au un înțeles pentru un observator și altul pen­ tru alt observator. Totuși acesta este un domeniu promițător pentru observația directă și pentru interesul indirect, iar din când în când, plecând de la rezultatele interesului său în acest domeniu restrâns, (câte) un student va putea recunoaște com­ plexitatea și semnificația stadiilor timpurii ale relației de obiect și formării de simboluri. Cunosc o singură investigare oficială a acestor chestiuni și aș vrea să invit cititorii să fie atenți la publicațiile din acest do­ meniu. Prof. Renata Gaddini din Roma efectuează un studiu amănunțit al fenomenelor tranziționale folosind trei grupuri sociale diferite, și deja a început să formuleze idei bazate pe observațiile ei. Cred că modul în care prof. Gaddini a folosit ideea precursorilor este valoros, astfel încât a putut să inclu­ dă în subiectul general exemplele foarte timpurii de sugere a pumnului sau degetelor sau limbii și toate complicațiile care înconjoară folosirea unei păpuși (de pluș) sau a unei suzete. De asemenea, aduce în scenă și chestiunea legănării, atât miș­ carea corporală ritmică a copilului, cât și legănarea specifică

14

D.W. Winnicott

pătucurilor și îmbrățișării1 umane. Tragerea de păr este un fe­ nomen care aparține aceleiași clase. Altă încercare de a dezvolta tema obiectelor tranziționale îi aparține lui Joseph C. Solomon din San Francisco, a cărui lu­ crare Fixed Idea as an Internalized Transitional Object (1962) in­ troduce un nou concept. Nu sunt sigur cât sunt de acord cu dr. Solomon, dar cel mai important lucru este că, având la în­ demână o teorie a fenomenelor tranziționale, multe probleme vechi pot fi privite dintr-un unghi nou. Propria mea contribuție aici trebuie să fie înțeleasă în lu­ mina faptului că acum nu mai mă aflu într-o poziție care să-mi permită observarea clinică directă a bebelușilor, observare care a reprezentat cu adevărat baza a tot ce am construit într-o te­ orie. Sunt la curent totuși cu descrierile pe care părinții pot să le facă experiențelor cu copiii lor dacă știm cum să le oferim posibilitatea și timpul să-și amintească în felul lor. Sunt la cu­ rent și cu referirile copiilor la propriile obiecte și tehnici sem­ nificative.

1 în original holding. Ca și în traducerile precedente, în această carte hold (holding) se va traduce, în funcție de context, cu „ținere" (sau „îmbrățișare") când este vorba doar de aspectul fizic al gestului, sau cu „(con)ținere", când este implicată și componenta psihică. (N. t.)

Capitolul 1

Obiecte tranzitionale și fenomene tranzitionale 9

"W n acest capitol voi descrie ipoteza originală, așa cum a p fost ea formulată în 1951, iar apoi voi oferi două exemjLple clinice.

I.

IPOTEZA ORIGINARĂ1

Este bine cunoscut că bebelușii, imediat ce se nasc, tind să folosească pumnii sau degetele pentru stimularea zonei orale erotogenice, pentru satisfacerea pulsiunilor în acea zonă și, de asemenea, pentru o unificare liniștită. Este binecunoscut și că, după câteva luni, bebelușilor începe să le placă, indiferent de sex, să se joace cu păpușile și că cele mai multe mame le per­ mit să aibă un obiect special și se așteaptă ca ei să devină, ca să spunem așa, dependenți de un astfel de obiect. Există o legătură între aceste două tipuri de fenomene ce sunt separate de un anumit interval de timp, iar studiul tre­ cerii de la primul tip la al doilea se poate dovedi profitabil și putem folosi în acest sens un material clinic important care a fost oarecum neglijat.i i Publicată în International Journal of Psycho-Analysis, vol. 34, Partea 2 (1953); și în D.W. Winnicott, Collected Papers: Through Paediatrics to Psycho-Ana­ lysis (1958a), Tavistock Publications, Londra. [Apărută în limba română sub titlul De la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003 — N. t.J

16

D.W. Winnicott

Prima posesiune

Cei care se întâmplă să fie bine familiarizați cu probleme­ le și interesele mamelor, vor cunoaște deja modelele foarte complexe manifestate de bebeluși la folosirea primei posesiuni „ne-mine". Aceste modele, fiind manifeste, pot constitui su­ biectul observării ditecte/ w ** Secvența evenimentelor care debutează cu activitățile de sugere a pumnișorului și conduce în cele din urmă la atașarea de un ursuleț, o păpușă sau o jucărie de pluș, sau o jucărie ri­ gidă prezintă variații foarte mari de la caz la caz. Este evident că ceea ce este important aici nu este excitația și satisfacerea orală, deși aceasta poate sta la baza tuturor ce­ lorlalte lucruri. Multe alte lucruri importante pot fi studiate, iar printre acestea se numără:

1. Natura obiectului. 2. Capacitatea bebelușului de a recunoaște obiectul ca „ne-mine". 3. Localizarea obiectului — în afară, înăuntru, la graniță. 4. Capacitatea bebelușului de a crea, gândi, inventa, ini­ ția, produce un obiect. 5. Inițierea unui tip afectuos de relație de obiect. Am introdus termenii „obiecte tranziționale" și „fenome­ ne tranziționale" pentru desemnarea unei arii intermediare de experiență, între degetul mare și ursulețul de pluș, între ero­ tismul oral și adevărata relație de obiect, între activitatea crea­ tivă primară și proiecția a ceèâ ce a fost deja introiectat, între rierecunoașterea primară a stării de îndatorare și recunoaște­ rea aceasteia (de exemplu, „me'si"). Prin această definiție, gâhgureăla unui bebeluș și modul în care un copil mai mare trece printr-un repertoriu de cântece și melodii în timp ce se pregătește de culcare aparțin acestei arii intermediare ca fenomene tranziționale, împreună cu fo­ losirea obiectelor care nu fac parte din corpul copilului, dar nu sunt încă recunoscute compleTca aparținând realității exteme.

Opere 6. Joc și realitate

17

Insuficiența descrierii obișnuite a naturii umane Este în general bine cunoscut că o descriere a naturii uma­ ne în termenii relațiilor interpersonale nu este îndeajuns de bună, nici chiar atunci când sunt incluse și elaborarea imagi­ nară a funcțiilor și toate fantasmele, atât conștiente, cât și in­ conștiente, inclusiv inconștientul refulat. Există și o altă mo­ dalitate de descriere a persoanelor, care a rezultat din cercetă­ rile efectuate în ultimele două decenii. Despre fiecare individ care a atins stadiul de unitate, cu o membrană limitantă și un înăuntru și un în afară, se poate spune că posedă o realitate interioară, o lume interioară care poate fi bogată sau săracă sau poate fi într-o stare de pace sau de război. Asta ajută, dar este oare de ajuns? Eu susțin că, dacă această dublă descriere este necesară, atunci este necesară și una triplă: a treia parte a vieții unei fi­ ințe umane, o parte pe care nu putem să o ignorăm, este reprezentată de aria intermediară a experimentării, la care contribuie atât realitatea interioară, cât și viața externă. Este o arie a cărei existență nu este pusă la îndoială, deoarece nu se recla­ mă nimic în numele ei, ci doar trebuie să existe ca un loc de odihnă pentru individul angajat în perpetua sarcină umană de ă păstra realitățile interioară și exterioară separate și totuși interrelaționate. In mod obișnuit, vorbim despre „testarea realității" și fa­ cem o deosebire clară între apercepție și percepție. în această lucrare eu susțin existența unei stări intermediare între inca­ pacitatea bebelușului și capacitatea aflată în continuă dezvol­ tare de a recunoaște și accepta realitatea. Prin urmare, voi stu­ dia substanța iluziei, care este permisă bebelușului și care în viața adultă este inerentă în artă și religie, și cu toate acestea devine un semn de nebunie atunci când un adult cere prea mult de la credulitatea celorlalți, forțându-i să recunoască îm­ părtășirea unei iluzii care nu le aparține. Putem să împărtă­ șim respectul pentru experiența iluzorie, iar dacă dorim, ne putem strânge la un loc și forma un grup pe baza similitudinii experiențelor noastre iluzorii. Aceasta reprezintă o rădăcină naturală a înclinației umane de a forma grupuri.

18

D.W. Winnicott

Sper că se va înțelege că nu mă refer exact la ursulețul co­ pilașului sau la prima folosire a pumnișorului (sau a degete­ lor). Nu studiez în mod particular primul obiect al relațiilor de obiect. Preocuparea mea se îndreptă către prima posesiu­ ne și către aria intermediară dintre experiența subiectivă și ceea ce este perceput în mod obiectiv.

Dezvoltarea unui model personal Există multe referiri în literatura psihanalitică la trecerea de la „mână la gură" la „mână la organele genitale", dar poa­ te mai puține la accederea ulterioară la manipularea obiecte­ lor „ne-mine" propriu-zise. Mai devreme sau mai târziu în dezvoltarea unui bebeluș apare o tendință din partea acestu­ ia de a întrețese obiecte altele-decât-mine în modelul perso­ nal. Intr-o anumită măsură aceste obiecte reprezintă sânul, dar nu acest subiect în particular se află în discuție. în cazul anumitor bebeluși, degetulmare este plasat în gură, în timp ce restul degetelor simt făcute să mângâie fața prin mișcări de pronație și supinație ale mușchilor antebrațu­ lui. Astfel, gura este activă în relație cu degetul mare, dar nu în relație cu restul degetelor. Degetele care mângâie buza su­ perioară sau orice altă parte a feței pot fi sau pot deveni mai importante degât degetul mare aflat în gură. Mai mult decât atât, această activitate de mângâiere poate apărea singură, fără legătura mai directă deget mare-gură. în experiența uzuală, unul dintre următoarele lucruri apa­ re, complicând o experiență autoerotică, cum ar fi suptul de­ getului mare: (i) cu cealaltă mână bebelușul duce un obiect extern, de exemplu, marginea cearșafului sau a păturicii, la gură împreună cu degetele; sau (ii) într-un fel sau altul, bucata de țesătură este ținută și suptă; obiectele folosite în mod obișnuit includ șervete și (mai târziu) batiste, iar acest lucru depinde de ceea ce este pregătit și la îndemână; sau (iii) bebelușul începe din primele luni de viață să adune sca­ mele și să le strângă și să le folosească la partea dedica­

Opere 6. Joc și realitate

19

tă mângâierii a activității; mai puțin frecvent, scamele sunt înghițite, putând duce la complicații; sau (iv) apare plescăiala, acompaniată de sunete de „mmm — mmm", gângureală, zgomote anale, primele note mu­ zicale etc. Se poate presupune că gândirea sau fantasmarea devine legată de aceste experiențe funcționale. Eu numesc toate aceste lucruri fenomene tranziționale. De asemenea, din toate acestea (dacă studiem orice bebeluș) poate emerge un lucru sau un fenomen — eventual un ghemotoc de scame, sau colțul unei păturici, sau al unei pemuțe umplute cu puf de gâscă, sau un cuvânt, sau o melodie, sau un obicei — care capătă o importanță vitală pentru be­ beluș în folosirea lui în momentul adormirii și care repre- « zintă o apărare împotriva anxietății, mai ales împotriva an­ xietății de tip depresiv. Poate bebelușul a găsit și a folosit un anumit obiect moale sau un alt tip de obiect, iar atunci aces­ ta va deveni ceea ce numesc obiect tranzițional. Acest obiect va continua să fie important. Părinții îi învață valoarea și îl iau cu ei atunci când pleacă într-o călătorie. Mama îl lasă murdar și chiar urât mirositor, știind că dacă l-ar spăla ar în­ trerupe continuitatea experienței bebelușului, întrerupere care ar putea distruge înțelesul și valoarea obiectului pen­ tru bebeluș. Sunt de părere că modelul fenomenelor tranziționale începe să se manifeste la aproximativ patru-șase luni până la opt-doisprezece luni. Las loc pentru variații mari în mod in­ tenționat. Modelele stabilite în pruncie pot persista de-a lungul copi­ lăriei, astfel încât obiectul moale originar continuă să fie abso­ lut necesar în momentul culcării, sau în momentele de singu­ rătate, sau când există amenințarea unei stări depresive. In ca­ zul unei dezvoltări sănătoase totuși, se petrece o extindere gradată a_gamei interesului și în cele din urmă această gamă ex­ tinsă este menținută chiar și atunci când anxietatea depresivă este aproape. Nevoia de un obiect în particular sau de un mo­ del comportamental început foarte timpuriu poate reapărea la

20

D.W. Winnicott

o vârstă mai târzie, când se iscă amenințarea unei privări de afecțiune. Prima posesiune este folosită în combinație cu tehnici spe­ ciale derivate din copilăria foarte, timpurie, care pot include sau exista separat de activitățile autoerotice mai directe. Trep­ tat în viața unui bebeluș apar ursuleți și păpuși și jucării rigi­ de. într-o anumită măsură, băiețeii tind să treacă la folosirea obiectelor rigide, în timp ce fetițele tind să treacă direct la do­ bândirea unei familii. Este important de observat totuși că nu există nici o diferență notabilă între băieței și fetițe în ceea ce priveș­ te modul de folosire a posesiunii originare „ne-mine", pe care eu o numesc obiect țranzițional. Pe măsură ce bebelușul începe să folosească sunete orga­ nizate („ma", „ta", „pa"), poate apărea un anumit „cuvânt" pentru obiectul țranzițional. Numele dat de către bebeluș aces­ tor obiecte timpurii este adesea semnificativ, și de obicei are încorporat în el parțial un cuvânt folosit de adulți. De exem­ plu, numele poate fi „bu", iar „b" poate proveni din cuvântul „bebeluș" folosit de adulți. * Ar trebui menționat că uneori nu există alt obiect tranzițional în afara mamei înseși. Sau că un bebeluș poate fi atât de tulburat în dezvoltarea emoțională, încât nu se poate bucura de starea tranzițională, sau că continuitatea obiectelor folosi­ te este întreruptă. Cu toate acestea, continuitatea poate fi men­ ținută într-un mod tainic.

Rezumatul calităților speciale ale relației 1. bebelușul reclamă drepturi asupra obiectului, iar noi sun­ tem de acord cu această pretenție. Cu toate acestea, o anu­ mită abrogare a omnipotenței reprezintă o trăsătură încă de la început. 2. Obiectul este atât alintat cu afecțiune, cât și iubit în mod excitat și mutilat. * în Ib.engl. în original este folosit cuvântul „baa" cu care de obicei este desemnat ursulețul de pluș, iar autorul se referă atât la cuvântul „bebeluș" (baby) folosit de adulți, cât și la cuvântul „ursuleț" (bear). (N. t.)

Opere 6. Joc și realitate

21

3. Nu trebuie să fie modificat, decât daca este modificat de către bebeluș. 4. Trebuie să supraviețuiască iubirii instinctuale, de aseme­ nea și urii și, dacă se întâmplă să fie cazul, purei agresiuni. 5. Și totuși, trebuie să-i lase bebelușului senzația că oferă căl­ dură sau că se mișcă, sau că are o anumită textură, sau că face ceva care să pară a demonstra că are vitalitate sau re­ alitate în sine. 6. Din punctul nostru de vedere, provine din afară, dar din punctul de vedere al bebelușului, nu. Dar nu provine nici dinăuntru; nu este o halucinație. 7. Soarta lui este să permită să fie dezinvestit treptat, astfel încât de-a lungul timpului să devină nu atât uitat, cât re­ partizat în purgatoriu. Prin asta înțeleg că, în cazul unei dezvoltări sănătoase, obiectul țranzițional nu „merge înăuntru" și nici sentimentele legate de el nu sunt în mod necesar refulate. Nu este nici uitat, nici plâns. își pierde înțelesul, iar asta se întâmplă deoarece fenomenele tran­ ziționale devin difuze, devin dispersate asupra întregu­ lui teritoriu intermediar dintre „realitatea psihică interioa­ ră" și „lumea externă așa cum este ea percepută în comun de două persoane", adică asupra întregului domeniu cul­ tural. în acest punct, subiectul meu se lărgește incluzându-le și pe cel al jocului, al creativității și aprecierii artistice, al senti­ mentului religios, al visului, și de asemenea, al fetișismului, al minciunii și furtului, al originii și pierderii sentimentelor afectuoase, al dependenței de droguri, al talismanelor ritua­ lurilor obsesionale etc.

Relația obiectului țranzițional cu simbolizarea Este adevărat că bucățica de păturică (sau orice ar fi) sim­ bolizează un anumit obiect parțial, cum ar fi sânul. Cu toate acestea, trăsătura ei esențială nu constă atât în valoarea ei sim­ bolică, ci mai curând în realitatea ei. Faptul că nu este sânul (sau mama), chiar dacă este reală, este la fel de important ca faptul că reprezintă sânul (sau mama).

22

D.W. Winnicott

Atunci când bebelușul folosește simbolizarea, este evident că el distinge între fantasmă și realitate, jntre obiectele inte­ rioare și obiectele externe, între creativitate primară și percep­ ție. Dar termenul „obiect tranzițional", conform sugestiei mele, lasă loc pentru procesul de deprindere a capacității de a ac­ cepta diferența și similitudinea. Cred că ar fi folositor un ter­ men pentru originea simbolizării în timp, un termen care să descrié parcursul bebelușului de la pură subiectivitate la obiec­ tivitate; și consider că obiectul tranzițional (bucățica de pătu­ rică etc.) este ceea ce putem noi observa din acest parcurs al evoluției către experimentare. Este posibil să înțelegem obiectul tranzițional fără să înțe­ legem complet natura simbolizării. Se pare că simbolizarea poate fi studiată corect doar în cadrul procesului de creștere al unui individ și că posedă, în cel mai bun caz, un înțeles va­ riabil. De exemplu, dacă ne gândim la anafura Sfintei împăr­ tășanii, care simbolizează trupul lui Cristos, cred că am drep­ tate dacă afirm că pentru comunitatea romano-catolică chiar este corpul, iar pentru comunitatea protestantă este un substi­ tui, un lucru evocator, și în mod esențial nu este, de fapt, chiar corpul însuși. Cu toate acestea, în ambele cazuri este un sim­ bol.

Descrierea

clinică a unui obiect tranzițional

Pentru oricine aflat în contact direct cu părinți și copii, exis­ tă o cantitate și o diversitate infinită de material clinic ilustra­ tiv. Următoarele ilustrații simt oferite doar pentru a le reaminti cititorilor de materialul similar din propria lor experiență.

Doi frați: contrast în folosirea timpurie a posesiunii Deformație în folosirea obiectului tranzițional. X, acum un bărbat sănătos, a trebuit să se lupte pentru a accede la ma­ turitate. Mama lui „a învățat cum să fie o mamă" în cadrul relației ei cu X când el era bebeluș și a putut evita anumi­ te greșeli în gestionarea celorlalți copii datorită celor învă­ țate din relația cu el. De asemenea, existau și motive exter-

Opere 6. Joc și realitate

23

ne pentru care ea era anxioasă în momentul gestionării des­ tul de solitare a lui X, când s-a născut el. Și-a luat sarcina de a fi mamă foarte în serios și l-a alăptat pe X timp de șap­ te luni. Are sentimentul că, în cazul lui, a fost prea mult și el a fost dificil de înțărcat. Nu și-a supt niciodată degetele, iar când l-a înțărcat „nu a avut nici un substitut la care să recurgă". Nu avusese niciodată un biberon, sau o suzetă, sau orice alt mijloc de hrănire. Avusese un atașament foar­ te puternic și timpuriu de ea însăși, ca persoană, și lucrul de care avea el nevoie era chiar persoana ei. De la un an, el a adoptat un iepuraș pe care îl putea strânge în brațe, și interesul lui afectuos pentru iepuri s-a transferat în cele din urmă asupra iepurilor adevărați. Acest iepuraș anume a ținut până la cinci sau șase ani. Poa­ te fi descris ca un consolator, dar nu a posedat niciodată ca­ litatea de obiect țranzițional propriu-zis. Nu a fost nicioda­ tă, după cum ar fi fost un obiect țranzițional propriu-zis, mai important decât mama, o parte aproape inseparabilă a bebelușului. In particular, în cazul acestui băiețel, tipuri­ le de anxietate care s-au agravat o dată cu înțărcarea la șap­ te luni mai târziu au produs astm, și doar treptat X a reu­ șit să depășească asta. A fost important pentru el că a gă­ sit de lucru departe de orașul său natal. Atașamentul său de mama lui este încă foarte puternic, deși el se încadrea­ ză între limitele largi ale termenului „normal" sau „sănă­ tos". Acest bărbat nu s-a căsătorit. Folosirea tipică a obiectului țranzițional. Dezvoltarea fra­ telui mai mic al lui X, Y, a fost destul de directă. Acum are el însuși trei copii sănătoși. A fost alăptat la sân timp de pa­ tru luni, iar apoi înțărcat fără dificultăți. Y și-a supt dege­ tul mare în primele săptămâni, iar lucrul acesta „a făcut în­ țărcarea mai ușoară pentru el decât pentru fratele lui mai mare". Curând după înțărcare, între cinci și șase luni, a adoptat capătul unei păturici, unde cusătura se sfârșea. Era mulțumit dacă la colț ieșea puțină lână, și își gâdila nasul cu ea. Foarte curând, asta a devenit „Baa"-ul lui; a inven-

24

D.W. Winnicott tat chiar el acest cuvânt pentru ea, imediat ce a putut folo­ si sunete organizate. De când avea cam un an, a putut să substituie capătul păturicii cu un puloveraș verde moale cu un șnur roșu. Acesta nu era un „consolator", ca în cazul fratelui mai mare depresiv, ci un „relaxant". Era un sedativ care funcționa întotdeauna. Acesta este un exemplu ti­ pic pentrti ceea ce eu numesc obiect tranzițional. Atunci când Y era mic, era întotdeauna o certitudine că, dacă ci­ neva îi dădea „Baa"-ul lui, începea imediat să-1 sugă și an­ xietatea i se diminua, și chiar adormea în câteva minute dacă vremea de culcare era aproape. In același timp, sup­ tul degetului mare a continuat, durând până când a împli­ nit trei sau patru ani, și el își aduce aminte că își sugea de­ getul și că are o bătătură pe imul dintre degete care a re­ zultat astfel. Acum este interesat (ca tată) de suptul degetelor la copiii lui și de modul în care folosesc ei „Baa "-urile.

Povestea a șapte copii obișnuiți în această familie eviden­ țiază următoarele puncte, aranjate pentru comparație în tabe­ lul de mai jos: Degetul mare

X

Băiat

0

Y

Băiat

+

Fată

0

./ Băiat

0

Fată

0

Fată

+

Gemend

Copiii lui Y

Băiat

4-

Obiect tranzițional

Tipul de copil

Iepuraș (consolator)

Fixat la mamă

„Baa"

Pulover (relaxant)

Liber

Păpușă

Măgăruș (prieten)

Maturitate târzie

„Ee"

Ee (protector)

Latent psihopatie

„Baa" Degetul mare „Mimiuri"

Păturică (reasigurare) Dezvoltare bună Degetul mare Dezvoltare bună (satisfacție) Dezvoltare bună Obiecte (sortare)2

Mamă

2 Notă adăugată: aici nu a fost clar, dar am lăsat-o așa cum era. D.W.W., 1971.

Opere 6. Joc și realitate

Valoarea anamnezei

25

f

In discuția cu părinții, este adesea important să cerem in­ formații despre tehnicile și posesiunile timpurii ale tuturor co­ piilor familiei. Acest lucru o face pe mamă să încerce o com­ parație între copiii ei și îi permite să-și reamintească și să com­ pare particularitățile fiecăruia la o vârstă timpurie.

Contribuția copilului Adesea se pot obține și de la copil informații cu privire la obiectele tranziționale. De exemplu:

Angus (unsprezece ani și nouă luni) mi-a spus că frate­ le lui are „milioane de ursuleți și chestii" și că „înainte de asta a avut urși mici" și a continuat cu o discuție despre propria lui istorie. A spus că el nu a avut niciodată ursu­ leți. Exista un cordon care atârna, cu un capăt descusut în care el tot lovea și astfel adormea. Probabil că acest capăt a căzut într-un final și așa s-a încheiat povestea. Totuși, mai era ceva. Ceva despre care se rușina să vorbească. Era un iepuraș purpuriu cu ochii roșii. „Nu îmi era drag. Obișnuiam să-1 arunc de colo-colo. Acum este al lui Jeremy, i l-am dat lui. I l-am dat lui Jeremy pentru că iepurașul era obraz­ nic. Obișnuia să cadă de pe scrin. încă mă mai vizitează. îmi place să mă viziteze." S-a surprins pe sine când a desenat ie­ purașul purpuriu. Se va observa că acest băiat de unsprezece ani, cu un bun-simț al realități obișnuit pentru vârsta lui, a vorbit ca și cum acest simț al realități i-ar fi lipsit când descria calitățile și activitățile obiectului tranzițional. Când am stat de vorbă cu mama după aceea, și-a exprimat surprinderea că Angus și-a reamintit iepurașul purpuriu. L-a recunoscut cu ușurință din desenul colorat.

Imediata disponibilitate a exemplelor Mă abțin dinadins de la a oferi mai mult material cazuistic aici, mai ales că nu vreau să las impresia că ceea ce relatez este

26

D.W. Winnicott

rar. Practic în fiecare anamneză se poate găsi ceva interesant în fenomenele tranziționale sau în absența lor. Studiu teoretic

Există câteva comentarii care pot fi făcute pe baza teoriei psihanalitice acceptate: 1. Obiectul țranzițional reprezintă sânul sau obiectul primei relații. 2. Obiectul țranzițional precedă stabilirea testării realității. 3. In relație cu obiectul țranzițional, bebelușul trece de la con­ trolul omnipotent (magic) la controlul prin manipulare (im­ plicând erotismul muscular și plăcerea coordonării). 4. Obiectul țranzițional se poate transforma în cele din urmă într-un obiect fetiș și astfel poate persista ca o particulari­ tate a vieții sexuale adulte. (Vezi dezvoltarea efectuată de Wulff (1946) asupra acestei teme.) 5. Obiectul țranzițional poate, datorită organizării erotice ana­ le, să reprezinte fecalele (dar nu din acest motiv poate în­ cepe să miroasă și rămâne nespălat).

Relația cu obiectul intern (Klein) Este interesant de comparat conceptul de obiect tranzițional cu conceptul lui Melanie Klein (1934) de obiect intern. Obiectul țranzițional nu este un obiect intern (care este un con­ cept mintal) — este o posesiune. Cu toate acestea, nu este (pentru bebeluș) nici un obiect extern. Trebuie să facem următoarea descriere complexă. Bebelu­ șul poate folosi un obiect țranzițional atunci când obiectul intern este viu și real și îndeajuns de bun/nu prea persecu­ tor). Dar calitățile acestui obiect intern depind de existența și de vivacitatea și de comportamentul obiectului extern. Eșecurcelui din urmă într-o anumită funcție esențială conduce indirect la moartea sau la o calitate persecutorie a obiectului intern.3 în urma~persistenței inadecvării obiectului extern, 3 Text modificat aici, deși bazat pe descrierea originală.

Opere 6. Joc și realitate

27

obiectul intern eșuează în a căpăta înțeles pentru bebeluș, iar atunci, și numai atunci, obiectul tranzițional devine și el lip­ sit de sens. Obiectul tranzițional poate deci reprezenta sânul „extern", dar indirect, prin faptul de a reprezenta un sân „in­ tern". Obiectul tranzițional nu este niciodată sub un control ma­ gic, ca obiectul intern, și nici în afara oricărui control, așa cum este mama propriu-zisă.

Iluzie-deziluzionare Ca să pregătesc terenul pentru propria-mi contribuție po­ zitivă la acest subiect, trebuie să pun în cuvinte unele lucruri care cred că se consideră cu prea mare ușurință ca fiind de la sine înțelese în multe lucrări psihanalitice asupra dezvoltării emoționale infantile, deși în practică ele pot fi înțelese. Nu există nici o posibilitate pentru un bebeluș de a trece de la principiul plăcerii la principiul realității sau înspre și dincolo de identificarea primară (vezi Freud, 1923), dacă nu există o mamă îndeajuns de bună. „Mama" îndeajuns de bună (nu neapărat propria mamă a copilului) este o mamă care se adaptează activ la nevoile bebelușului, o adaptare activă care diminuează treptat, în funcție de capacitatea în creștere a bebelușului de a compensa un eșec al adaptării și de a tolera rezultatele frustrării. Natural, propria mamă a bebelușului este mai probabil să fie îndeajuns de bună de­ cât o altă persoană, de vreme ce această adaptare activă ne­ cesită o preocupare facilă și lipsită de resentimente față de acel bebeluș; de fapt, succesul în îngrijirea bebelușilor de­ pinde de realitatea dezvoltării, nu de deșteptăciune sau ilu­ minare intelectuală. Mama îndeajuns de bună, după cum am spus, începe cu o adaptare aproape completă la nevoile bebelușului ei și, pe mă­ sură ce trece timpul, se adaptează treptat din ce în ce mai com­ plet, în funcție de capacitatea în creștere a bebelușului de a face față eșecului ei. Mijloacele bebelușului de a face față acestui eșec matern includ:

28

D.W. Winnicott

1. Experiența bebelușului, repetată frecvent, că există o limi­ tă în timp a frustrării. La început, natural, această limită în timp trebuie să fie scurtă. 2. O intuiție crescândă a procesualității. 3. începuturile activității mintale. 4. Folosirea satisfacțiilor autoerotice. 5. Reamintire, retrăire, fantasmare, yisare; integrarea trecutu­ lui, prezentului și viitorului. Dacă toate lucrurile merg bine, bebelușul poate chiar ajun­ ge să câștige din experiența frustrării, de vreme ce adapta­ rea incompletă la necesități face reale obiectele, adică atât iubite, cât și urâte. Consecința acestui fapt este că, dacă toa­ te lucrurile merg bine, bebelușul poate fi deranjat de o adap­ tare strânsă la necesități care continuă prea mult, nefiindu-i permisă diminuarea naturală, de vreme ce adaptarea exac­ tă este asemănătoare magiei, iar obiectul care se comportă perfect devine cu nimic mai bun decât o halucinație. Cu toa­ te acestea, la început adaptarea trebuie să fie aproape exac­ tă, iar bebelușul nu poate începe să dezvolte capacitatea de a experimenta o relație cu realitatea externă sau măcar să-și formeze o concepție despre realitatea externă, dacă acest lu­ cru nu se întâmplă.

Iluzie și valoarea iluziei Mama, la început, printr-o adaptare de aproape 100%, îi permite bebelușului posibilitatea iluziei că sânul ei face par­ te din el. Este ca și cum ar fi sub controlul magic al bebelu­ șului. Același lucru poate fi exprimat și în termenii îngriji­ rii copilului în general, în perioadele liniștite dintre excitări. Omnipotența aproape că este o realitate a experienței. Sar­ cina fundamentală a mamei este să deziluzioneze treptat be­ belușul, dar nu există nici o speranță de succes decât dacă la început a fost capabilă să îi ofere suficiente posibilități pentru iluzie. Cu alte cuvinte, sânul este încontinuu creat și recreat de be­ beluș din capacitatea lui de a iubi sau (se poate spune) din ne­ cesitate. în bebeluș se dezvoltă un fenomen subiectiv, pe care

Opere 6. Joc și realitate

29

noi îl numim sânul mamei.4 Mama plasează sânul propriu-zis exact acolo unde bebelușul este gata să creeze, și exact la mo­ mentul potrivit. ; : începând de la naștere deci, ființa umană este preocupată de problema relației dintre ceea ce este perceput în mod obiec­ tiv și ce este conceput în mod subiectiv, iar în soluționarea aces­ tei probleme nu există sănătate pentru o ființă umană care nu a beneficiat de un început îndeajuns de bun din partea mamei. Aria intermediară despre care vorbesc este aria care îi este permisă bebelușului între creativitatea primară și percepția obiectivă bazată pe testarea realității. Fenomenele tranziționale reprezintă stadi­ ile timpurii ale folosirii iluziei, fără de care pentru ființa umană ideea unei relații cu un obiect care este perceput de către ceilalți ca extern acelei ființe nu ar avea nici un înțeles.

4 Includ aici întreaga tehnică a îngrijirii materne. Atunci când se spune că primul obiect este sânul, se folosește cuvântul „sân", cred, ca reprezentând atât tehnica îngrijirii materne, cât și carnea propriii-zisă. Nu este imposibil pentru o mamă să fie o mamă îndeajuns de bună (în sensul pe care îl dau eu acestei expresii) folosind un biberon pentru hrănirea propriu-zisă.

30

D.W. Winnicott

Ideea ilustrată în Figura 1 este următoarea: că la un anumit moment teoretic timpuriu în dezvoltarea fiecărui individ uman, un bebeluș aflat într-un anumit cadru furnizat de către mamă este capabil să conceapă ideea unui ceva care să satis­ facă nevoia crescândă ce ia naștere din tensiunea instinctuală. Despre bebeluș nu se poate spune că la început cunoaște ceea ce va fi creat. La acest moment îh timp mama se prezintă. Intr-un mod obișnuit, își oferă sânul și impulsul ei potențial de hrănire. Adaptarea mamei la nevoile bebelușulu i, atunci când este îndeajuns de bună, îi oferă bebelușului iluzia că există o realitate externă ce corespunde propriei sale capacități de a crea. Cu alte cuvinte, există o suprapunere între ceea ce furnizează mama și ceea ce poate concepe bebelușul. Pentru obser­ vator, copilul percepe ceea ce mama prezintă în realitate, dar acesta nu este întregul adevăr. Bebelușul percepe sânul doar îh măsură în care un sân a putut fi creat exact acolo și atunci. Nu există nici un interschimb între mamă și bebelug. Din punct de vedere psihologic, bebelușul se hrănește de la un sân care face parte din el, iar mama dă lapte unui bebeluș care face parte din ea însăși. In psihologie, ideea unui interschimb se bazează pe o iluzie a psihologului. In Figura 2 s-a dat formă ariei iluziei, pentru a ilustra ceea ce consider a fi funcția principală a obiectului țranzițional și a fenomenelor tranziționale. Obiectul țranzițional și fenomene­ le tranziționale reprezintă începutul a ceea ce va fi întotdeauna important pentru ființele umane, adică o arie neutră de ex­ periență care nu va fi pusă la îndoială. Se poate spune despre obiectul țranzițional că este o chestiune de înțelegere între noi și be­ beluș ca noi să nu punem niciodată întrebarea: „Tu ai conceput acest lucru sau ți-a fost prezentat din afară?" Ceea ce este important este că în acest punct nu se așteaptă nici o decizie. întrebarea nu trebuie formulată. Această problemă, care fără îndoială la început privește bebelușul uman într-un mod camuflat, devine treptat o pro­ blemă evidentă datorită faptului că principala sarcină a ma. mei (pe lângă furnizarea posibilității iluziei) este deziluzio­ narea. Această sarcină o precedă pe cea a înțărcatului și, de

Opere 6. Joc și realitate

31

asemenea, continuă ca una dintre sarcinile părinților și edu­ catorilor. Cu alte cuvinte, această problemă a iluziei este o pro­ blemă care ține în mod inerent de ființa umană și pe care nici un individ nu și-o rezolvă până la urmă, cu toate că o înțele­ gere teoretică a ei poate furniza o soluție teoretică. Dacă lucru­ rile merg bine, în ceea ce privește acest proces treptat de dez­ iluzionare, este amenajată scena pentru frustrările adunate sub denumirea de „înțărcat"; dar trebuie reamintit că, atunci când vorbim despre fenomenele grupate în jurul înțărcatului (exact cele pe care Klein [1940] le-a clarificat prin conceptul ei de po­ ziție depresivă), luăm ca fiind de la sine înțeles procesul care stă la baza lor, procesul prin care este furnizată posibilitatea iluziei și a deziluzionării treptate. Dacă iluzia—deziluzionarea a dat greș, bebelușul nu poate avea acces la un lucru atât de normal ca înțărcatul și nici la vreo reacție la înțărcat, iar atunci este absurd să ne referim la înțărcat. încetarea pur și simplu a hrănirii la sân nu este înțărcare. Putem observa enorma importanță a înțărcatului în cazul unui copil normal. Atunci când suntem martorii reacției com­ plexe care este pusă în mișcare într-un anumit copil datorită procesului înțărcării, știm că aceasta poate avea loc în acel co­ pil pentru că procesul iluzie-deziluzionare se desfășoară atât de bine încât îl putem ignora atunci când vorbim despre în­ țărcatul propriu-zis.

Dezvoltarea teoriei iluziei-deziluzionării Se presupune aici că sarcina acceptării realității nu este nici­ odată dusă până la capăt, că nici o ființă umană nu este elibe­ rată de tensiunea relaționării realităților interioară și exterioa­ ră și că ușurarea acestei tensiuni se obține printr-o arie intermediară de experiență (cf. Riviere, 1936) care nu este pusă la îndoială (arte, religie etc,). Această arie intermediară se află în continuitate directă cu aria rezervată jocului a copilului mic, care se „pierde" în joc. în pruncie, această arie intermediară este necesară pentru inițierea unei relații între copil și lume și este făcută posibilă printr-o îngrijire maternă îndeajuns de bună în faza critică tim­

32

D.W. Winnicott

purie. Pentru toate acestea, este esențială continuitatea (în timp) a mediului emoțional extern și a anumitor elemente din mediul fizic, ca de exemplu, obiectul sau obiectele tranzițio­ nale. Fenomenele tranziționale îi simt permise bebelușului da­ torită recunoașterii intuitive din partea părinților a tensiunii inerente percepției obiective, iar noi nu chestionăm bebelușul cu privire la subiectivitate sau obiectivitate exact în punctul în care se află obiectul tranzițional. Dacă un adult ar pretinde acceptul nostru asupra obiectivității fenomenelor lui subiective, am discerne sau diagnosti­ ca nebunia. Totuși dacă adultul poate reuși să se bucure de aria intermediară personală fără să pretindă nimic, atunci pu­ tem recunoaște ariile noastre intermediare corespunzătoare și suntem mulțumiți să descoperim un grad de suprapunere, adică o experiență împărtășită între membrii unui grup în artă, sau religie sau filosofie.

Rezumat

Se atrage atenția asupra bogatului câmp de observație fur­ nizat de cele mai timpurii experiențe ale bebelușului sănătos așa cum sunt ele exprimate în principal în relația cu prima po­ sesiune. Prima posesiune este pusă în legătură cu fenomenele an­ terioare autoerotice și de sugere a degetelor sau a pumnișorului și, de asemenea, ulterior cu primul animal de pluș sau pri­ ma păpușă și cu jucăriile din materiale tari. Se află în legătu­ ră atât cu obiectul extern (sânul mamei), cât și cu obiectele in­ terne (sânul introiectat în mod magic), dar este diferit de am­ bele. Obiectele tranziționale și fenomenele tranziționale aparțin tărâmului iluziei care se află la baza inițierii experienței. Acest stadiu timpuriu al dezvoltării este posibil datorită capacității speciale a mamei de a se adapta la nevoile bebelușului ei, ast­ fel permițându-i acestuia iluzia că ceea ce creează el există cu adevărat.

Opere 6. Joc și realitate

33

Această arie intermediară a experienței, a cărei apartenen­ ță la realitatea interioară sau externă (împărtășită) nu este chestionată, constituie cea mai mare parte a experienței bebe­ lușului și de-a lungul întregii vieți persistă în trăirea intensă ce aparține artelor și religiei și vieții imaginare și muncii ști­ ințifice creative. ; . In mod obișnuit, un obiect țranzițional al unui bebeluș de­ vine treptat dezinvestit, mai ales pe măsură ce se dezvoltă in­ terese culturale. j Ceea ce rezultă din aceste considerații este ideea că accep­ tarea unui paradox poate avea o valoare pozitivă. Rezolvarea paradoxului duce la o organizare defensivă care se poate în­ tâlni la adulți sub forma organizării unui Sine adevărat și a unuia fals (Winnicott, 1960a).

II. O APLICARE A TEORIEI Ceea ce este țranzițional nu este obiectul, bineînțeles. Obiectul reprezintă tranziția bebelușului de la o stare de a fi contopit cu mama la o stare de a fi în relație cu mamș ca ceva în afara ei și separat. Acest lucru este adesea repre­ zentat ca momentul în care copilul evoluează trecând la alt tip de relație de obiect decât cel narcisic, dar m-am abținut să folosesc acest fel de limbaj, deoarece nu sunt sigur ce în­ seamnă; de asemenea, omite ideea de dependență, care este esențială în stadiile timpurii dinainte ca bebelușul să fi de­ venit sigur că poate exista ceva care să nu facă parte din el.

Psihopatologia

manifestată ÎN ARIA FENOMENELOR TRANZIȚIONALE

Am accentuat normalitatea fenomenelor tranziționale. Cu toate aceștea, se poate discerne și o psihopatologie în decur­ sul examinării clinice a cazurilor. Ca un exemplu al gestionă­ rii separării și pierderii de către copil, voi atrage atenția asu­

34

D.W. Winnicott

pra modului în care separarea poate afecta fenomenele tranziționale. După cum este bine cunoscut, atunci când mama sau o altă persoană de care depinde bebelușul este absentă, nu există nici o schimbare imediată datorită faptului că bebe­ lușul are o amintire sau imagine mintală a mamei, sau ceea ce putem numi o reprezentare internă a ei, care rămâne ac­ tivă un anumit interval. Dacă mama este plecată pentru o perioadă de timp care depășește o anumită limită măsura­ tă în minute, ore sau zile, atunci amintirea sau reprezenta­ rea internă pălește. Pe măsură ce acest lucru se întâmplă, fenomenele tranziționale își pierd treptat sensul, iar bebe­ lușul devine incapabil să le experimenteze. Putem observa cum obiectul devine dezinvestit. Chiar înainte de pierdere, putem uneori observa exagerarea folosirii obiectului tranzițional ca parte a negării existenței amenințării ca acesta să-și piardă sensul. Pentru a ilustra acest aspect al negării, voi oferi un scurt exemplu clinic al modului în care un bă­ iețel a folosit o sfoară.

Sfoara5 Un băiat în vârstă de șapte ani a fost adus la secția de Psihologie a Spitalului de copii Paddington Green de către mama și tatăl lui în martie 1955. Au venit și ceilalți doi membri ai familiei: o fată de zece ani, care era elevă la o școală ESN, și o fetiță de patru ani, relativ normală. Cazul a fost trimis la mine de către medicul de familie din cauza unei serii de simptome care indicau o tulburare de perso­ nalitate la băiat. Un test de inteligență a atribuit băiatului un IQ de 108. (Pentru scopul acestei prezentări, toate deta­ liile care nu au o importanță particulară pentru tema prin­ cipală a acestui capitol sunt omise.) 5 Publicat în Child Psychology and Psychiatry (Psihologia și psihiatria copilu­ lui), vol. 1 (1960); și în Winnicott, The Maturational Processes and the Facilitating Environment (Procesele de maturizare) (1965). Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analysis, Londra [tradusă în limba română sub acest titlu la Edi­ tura Trei, București, 2005 — N. t.J.

Opere 6. Joc și realitate

35

Prima dată m-am întâlnit cu părinții în cadrul unei lungi consultații în care ei mi-au descris pe larg dezvolta­ rea băiatului și tulburările dezvoltării lui. Totuși au omis un detaliu important, care a ieșit la iveală într-o consulta­ ție cu băiatul. Nu a fost dificil de observat că mama era o persoană de­ presivă; și ea a povestit că a fost internată din cauza depre­ siei. Din povestirea părinților, am putut reține că mama a îngrijit băiatul până când s-a născut sora lui, atunci când el avea trei ani și trei luni. Aceasta a fost prima separare im­ portantă, următoarea fiind la trei ani și unsprezece luni, când mama a suferit o operație. Când băiatul avea patru ani și nouă luni, mama s-a internat într-un spital de psihiatrie pentru două luni, iar de-a lungul acestei perioade el a fost bine îngrijit de sora mamei. în acest moment, deja toată lu­ mea care avea grijă de el era de acord că acest băiat era di­ ficil, deși avea și calități. Era susceptibil să se schimbe brusc și să terifieze oamenii spunând, de exemplu, că o s-o taie pe sora mamei lui în bucățele. A dezvoltat multe simptome curioase ca, de exemplu, compulsia de a linge lucrurile și oamenii; scotea sunete compulsive din gât; adesea refuza să facă orice mișcare, după care întorcea casa cu susul în jos. Era în mod evident anxios cu privire la deficitul mintal al surorii lui mai mari, dar tulburările dezvoltării lui par să fi debutat înainte ca acest factor să devină semnificativ. După această discuție cu părinții, am văzut băiatul în cadrul unei consultații personale. Erau prezenți doi asis­ tenți sociali care lucrau în domeniul psihiatriei și doi din afara acestui domeniu. Băiatul nu a produs imediat o im­ presie anormală și a intrat rapid într-un joc squiggle * cu mine. (în acest joc squiggle eu desenez din impuls un fel de linie și îl invit pe copilul pe care îl consult să o transforme în ceva, iar apoi face el o măzgălitură pentru mine, pentru ca eu s-o transform în ceva.) * Deoarece acest termen deja este cunoscut ca atare în cercurile de specia­ litate, am preferat folosirea lui în această formă; (squiggle = măzgălitură). (N. t.)

36

D.W. Winnicott

în acest caz particular, jocul squiggle a condus la un re­ zultat curios. Lenea băiatului a devenit evidentă imediat, și aproape tot ce desenam era transformat de el în ceva asoiciat cu o sfoară. Printre cele zece desene ale lui s-au numă­ rat următoarele: Lasou Bici■' ’ > •••••

"'P’' n acest capitol voi alătura două descrieri opuse, fiecap re dintre ele ilustrând în felul ei comunicarea. Există . A, multe tipuri de intercomunicare, iar o clasificare a lor nu (prea) pare necesară, de vreme ce clasificarea implică tra­ sarea unor granițe artificiale. Prima ilustrare pe care doresc s-o ofer este sub forma unei consultații terapeutice a unei fete într-un stadiu timpuriu al adolescenței. Această consultație a dus la un rezultat în sen­ sul că a bătătorit calea pentru o analiză foarte profundă care în trei ani a putut fi considerată un succes. Totuși motivul pen­ tru care vreau să descriu acest caz nu are de-a face atât cu re­ zultatul lui, cât cu faptul că orice prezentare.de caz de acest fel ilustrează modul în care psihoterapeutul acționează ca oglindă. Doresc să continuu după această prezentare de caz cu o de­ scriere teoretică ilustrând importanța comunicării prin identi­ ficări încrucișate. Comentariu general asupra terapiei Pacienții care au o capacitate redusă de identificare proiec­ tivă sau introiectivă prezintă dificultăți serioase pentru psihoterapeut, care trebuie să se supună la ceea ce se numește tra­

170

D.W. Winnicott

ducere în act și fenomene transferențiale cu fundament pulsional. In asemenea cazuriz principala speranță a terapeutului este să mărească gama de identificări încrucișate a pacientu­ lui, iar asta se întâmplă nu atât prin travaliul interpretativ, câț mai ales prin anumite experiențe specifice din cadrul ședinței analitice. Pentru a ajunge la aceste experiențe, terapeutul tre­ buie să ia în considerare factorul temporal, fără să se poată aș­ tepta la rezultate terapeutice de tip instantaneu. Interpretări­ le, oricât de precise și de bine sincronizate, nu pot reprezenta întregul răspuns. In aceast domeniu particular al travaliului analistului, in­ terpretările simt mai mult de natura verbalizării experiențe­ lor din prezentul imediat al experienței consultației, iar con­ ceptul interpretării ca verbalizare a conștientizării născânde nu prea se aplică aici. Recunosc că nu există nici un motiv clar pentru care acest material ar trebui inclus exact în această carte, care se ocupă cu fenomenele tranziționale. Totuși, există o gamă largă de în­ trebări care țin de funcționarea timpurie, înainte de stabilirea mecanismelor din individ care dau sens teoriei psihanalitice clasice. Termenul de fenomene tranziționale poate fi folosit pentru a acoperi toate grupările de astfel de tipuri de funcțio­ nare timpurie, și probabil se poate atrage cu folos atenția asu­ pra faptului că există multe și variate grupări de funcționare mintală care sunt de o mare importanță în cercetarea psihopa­ tologiei stărilor schizoide. Mai mult decât atât, aceleași gru­ pări de tipuri de funcționare mintală trebuie studiate dacă e să facem o descriere satisfăcătoare a începuturilor personali­ tății umane individuale, și este fără îndoială adevărat că as­ pectul cultural al vieții umane, incluzând arta, filosofia și re­ ligia, are o mare legătură cu aceleași fenomene.

Opere 6. Joc și realitate

171

ÎNTREVEDERE CU O ADOLESCENTĂ

O

CONSULTAȚIE TERAPEUTICĂ1

In momentul consultației, Sarah avea șaisprezece ani. Avea un frate de paisprezece ani și o soră de nouă ani, iar familia era întreagă. Cei doi părinți au adus-o pe Sarah de la țară, de unde lo­ cuiau, și i-am văzut pe toți trei împreună pentru trei minute, timp în care am restabilit contactul. Nu m-am referit la scopul vizitei. Apoi părinții au trecut în camera de așteptare. I-am dat tatălui cheia mea de la ușa de la intrare și i-am spus că nu știu cât de mult va dura consultația cu Sarah. Omit intenționat o cantitate considerabilă de detalii acu­ mulate de la prima vizită când am văzut-o pe Sarah, la vârsta de doi ani. Sarah, la cei șaisprezece ani ai ei, avea un păr șaten până la umeri și părea să fie sănătoasă fizic și bine făcută pentru vârsta ei. Purta o haină neagră sintetică și arăta a adolescentă într-un mod nesofisticat și rural. Este inteligentă, are simțul umorului, dar în general este foarte serioasă și a fost foarte în­ cântată să înceapă contactul nostru cu un joc. „Ce fel de joc?" I-am povestit despre squiggle**, jocul fără reguli.2

(1) încercarea mea nereușită de squiggle. i O ilustrare clinică trebuie neapărat să acopere mult teren care nu este direct relevant, în afara cazului în care este un raport sever prescurtat și care, din cauza prescurtării, și-ar pierde autenticitatea. * Este vorba despre o tehnică folosită de Winnicott în cadrul consultații­ lor terapeutice, în care el și pacientul schițează pe rând linii întâmplătoare (squiggle — mâzgălitură), pe care celălalt le transformă într-un desen cu sens. (N. t.) z Nu este nevoie să expun desenele propriu-zise aici; ele sunt reprezen­ tate în text printr-un număr ((1), (2) etc.). Pentru exemple similare ale acestei tehnici de comunicare, vezi Therapeutic Consultations in Child Psychiatry (Win­ nicott, 1971).

172

D.W. Winnicott

(2) A doua încercare a mea. Sarah spune că îi place școala. Mama și tata și-au dorit ca ea să vină să mă vadă și cei de la școală la fel. Spune: „Cred că am mai venit să vă văd când aveam doi ani, pentru că nu mi-a plăcut că s-a născut fratele meu; dar nu-mi pot aminti. Cred că-mi pot aminti doar o parte." Privește la (2) și spune: „Poate să fie cu orice parte în sus?" Spun: „Nu există reguli". Așa încât mi-a transformat squiggle-u\ într-o frunză pe dos. Am spus că mi-a plăcut asta, și am remarcat curbele grațioase ale desenului. (3) Al ei. Spune: „îl voi face cât mai dificil". Este un squiggle cu o linie adăugată dinadins. Am folosit această linie pe post de băț, și am transformat restul într-o învățătoare cu metode stricte de predare. Spune: „Nu, nu este profesoara mea; ea nu e deloc așa. Poate fi o profesoară care nu mi-a plăcut deloc de la prima școală." (4) Al meu, pe care l-a transformat într-o persoană. Părul lung trebuia să aparțină unui băiat, dar fața putea fi de orice sex, a spus. (5) Al ei, pe care am încercat să-l transform într-un dansator. Sz/wzggle-ul original era mai frumos decât rezultatul pe care l-am obținut după ce am desenat.

(6) Al meu, pe care îl transformă repede într-un bărbat cu na­ sul lipit de o rachetă de tenis. întreb: „Te deranjează să joci jocul acesta?", iar ea răspunde „Nu, bineînțeles că nu." (7) Al ei, un desen conștient sau deliberat, după cum a accen­ tuat chiar ea. L-am transformat într-un fel de pasăre. Apoi mi-a arătat ce ar fi făcut ea (văzându-1 invers); un fel de bărbat cu un joben și un fular mare și greu. (8) Al meu, pe care l-a transformat într-un stand muzical vechi și șubred. îi place muzica și chiar cântă, dar nu poate cân­ ta orice.

Opere 6. Joc și realitate

173

(9) Aici a démonstrat mari dificultăți cu privire la tehnica squiggle. A făcut un desen, apoi a spus: „Este înghesuit tot, nu se desfășoară liber."

Aceasta urma să fie comunicarea principală. Evident, ceea ce era necesar era ca eu să înțeleg asta drept cpmunicare și să fiu pregătit să-i permit să elaboreze ideea pe care o tran­ smitea. (Nu este necesar ca cititorul să treacă prin toate detali­ ile ulterioare ale consultației; dar-o descriu în întregime deoarece materialul este disponibil, și a omite restul ar fi o șansă ratată de a prezenta descoperirea de sine a unui ado­ lescent în contextul contactului profesional.) Spun: „Ești tu, nu-i așa?" Răspunde: „Da. Observați că sunt un pic timidă." Spun: „Evident, nu mă cunoști și nu știi de ce ai veriit sau ce urmează să facem și..." A continuat ideea, din proprie inițiativă, și a spus: „Puteți merge mai departe cu asta — squiggle-ui nu este spontan. Eu încerc tot timpul să fac impresie bună deoarece nu sunt des-, tul de sigură de mine. Am fost așa dintotdeauna. Nu-mi pot aminti de o altfel de stare." Spun: „Este trist, nu-i așa?" — ca un mod de a arăta că au­ zisem ce a spus și că simțisem ceva datorită impHcațiilor a ceea ce îmi spunea.

Sarah se afla acum în comunicare cu mine și era nerăb­ dătoare să se desfășoare, descoperindu-se în fața ochilor ei și ai mei.

Continuă: „Este o prostie, o porcărie. încerc tot timpul să-i fac pe. ceilalți să mă placă, să mă respecte, să nu mă ia în râs. Este egoist din partea mea. Ar putea fi altfel, dacă aș încerca. Bineînțeles că este în regulă dacă încerc să amuz oamenii, iar ei râd. Dar eu stau tot timpul și mă gândesc ce impresie fac. încă fac asta, încercând să am un succes răsunător."

174

D.W. Winnicott

Spun: „Dar aici, acum, nu ești așa." Răspunde: „Nu, fiindcă nu contează. Probabil dumnea­ voastră vă aflați aici pentru a descoperi care-i problema, așa încât faceți ca eu să pot să nu fiu obligată să fac toate astea. Doriți să descoperiți dacă există vreo problemă. Cred că este doar o fază; face parte din a crește mare. Nu pot să nu fac asta, și nu știu de ce." întreb: „Cum te visezi?" „O, îmi imaginez că sunt calmă, stăpână pe mine, relaxa­ tă, că am un mare succes, că sunt foarte atrăgătoare, subțire, cu brațe și picioare lungi și păr lung. Nu reușesc să desenez bine asta [încercarea (10)], dar merg înainte, cu o poșetă în mână. Nu am complexe și nu simt timidă." „în visele tale ești băiat sau fată?" „In mod obișnuit sunt fată. Nu mă visez ca băiat. Nu vreau să fiu băiat. M-am gândit cum ar fi să fiu băiat, dar nu mi-am dorit asta. Bineînțeles că bărbații au încredere în ei înșiși, și in­ fluență, și ajung mai departe." Privim bărbatul din (6) și spune: „Arată înfierbântat și este o zi însorită; este obosit și se relaxează, turtindu-și nasul de corzi. Sau este deprimat." O întreb despre tatăl ei. „Lui tati nu-i pasă de el însuși; îi pasă doar de munca lui. Da, îl iubesc și îl admir foarte mult. Fratele meu are un ecran (protector) între el și ceilalți oameni. Este drăguț, amabil și dul­ ce. Ascunde ce gândește și tot timpul e vesel când vorbește. Este încântător și foarte amuzant și inteligent; dacă are pro­ bleme, nu o arată. Eu sunt opusul lui. Dau buzna în camerele oamenilor, plângându-mă «O, sunt atât de nefericită!» și tot _ _ _ /Z așa. „Poți să faci asta și cu mama ta?" „O, da, dar la școală mă pot folosi de prietenii mei. De bă­ ieți mai mult decât de fete. Prietena cea mai bună este o fată care este la fel ca mine, dar mai mare. Pare să poată spune în­ totdeauna: «M-am simțit și eu așa, dar în urmă cu un an.» Bă­ ieții nu spun prea multe, nu-mi spun că sunt proastă. Sunt prietenoși și înțeleg mai multe. înțelegeți, ei nu trebuie să de­

Opere 6. Joc și realitate

17 5

monstreze că sunt curajoși.3 Prietenul meu cel mai bun este Da­ vid. Este destul de deprimat. Este mai mic decât mine. Am foarte mulți prieteni, dar doar câțiva prieteni adevărați, pe care se poate conta că vor fi loiali." Aici o întreb despre visele propriu-zise, din timpul somnu­ lui. „Sunt cu precădere înspăimântătoare. Pe imul l-am visat de mai multe ori." Am rugat-o să-1 ilustreze. (11) Visul care revenea. „Cadrul este în întregime foarte real și parcă ar fi acasă. Un gard viu înalt, o grădină de tran­ dafiri în spatele lui, o potecă îngustă; sunt urmărită de un bărbat; alerg. Totul este înspăimântător de real. Este noroios. Când dau colțul, parcă alerg prin melasă. Nu sunt prea strălucitoare în visul acesta." Mai târziu adaugă: „Este mare și negru (nu e un negru). Este ca o presimțire rea. Sunt panicată. Nu, nu este un vis se­ xual. Nu știu ce este."

(12) „Alt vis care este de când eram mai mică, în jur de șase ani. Este casa noastră. O desenez din lateral, dar nu este cum apare în vis.4 Există un gard viu la stânga, aici, care se transformă într-o casă. în spatele lui există un copac. Alerg înăuntru și urc pe scări și în dulap este o vrăjitoare. Este ca o poveste pentru copii. Vrăjitoarea are o mătură cu coada lungă și o gâscă. Trece pe lângă mine și privește îna­ poi. Este ceva intens în vis. Totul zumzăie. Este tăcerea. Te aștepți să fie gălăgie, dar nu este deloc gălăgie. Există o gâscă mare și albă în dulap, dar este prea mare pentru du­ lapul acesta micuț, nu ar putea încăpea cu adevărat în el. Drumul către gardul viu (care s-a transformat într-o casă) era la vale, o vale de-a lungul căreia îmi plăcea să alerg, pen­ 3 Joc de cuvinte intraductibil: manly, care înseamnă și bărbătesc, și cura­ jos, brav, viteaz. (N. t.) 4 „Din lateral" se poate referi la poziția cea mai bună pentru o detectare cât mai timpurie a noii sarcini a mamei.-

176

D.W. Winnicott

tru că este atât de abruptă, încât înspre poalele ei pierdeai con­ trolul; Cu fiecare pas pe care îl făcea vrăjitoarea, ultima treap­ tă dispărea, astfel încât nu puteam să mă îndepărtez de ea." M-am referit la asta ca făcând parte din relația ei imagina­ ră cu mama ei. Spune: „Ar putea fi vorba despre asta. Dar poate că este explicabil. La vârsta aceea o mințeam pe mama tot timpul, (încă mint, dar mă străduiesc din răsputeri să mă opresc la timp.)"

Aici se referă la uri sentiment de disociere. De aseme­ nea, aici ar putea fi exprimat și sentimentul că a fost înșe­ lată. Am întrebat-o dacă și fura lucruri și a răspuns: „Nu, asta nu a reprezentat o problemă." A continuat să dea exemple de minciuni pe care le spunea atunci și toate aveau legătură cu sarcinile pe care trebuia să le facă în casă: „Ai făcut ordine în camera ta? Ai spălat pe jos?" etc. „Mințeam tot timpul, oricât de mult ar fi încercat mama să-mi ofere posibilitatea să recunosc că mințeam. Am mințit mult și la școală, despre teme. Nu muncesc cât trebuie. Vedeți, trimestrul trecut eram fericită. Dar trimestrul acesta sunt nefe­ ricită. Cred că cresc prea repede; bine, poate nu prea repede, doar cresc și atât. Vedeți, rațional și logic cresc mult mai repe­ de decât cresc emoțional. Emoțional încă nu am recuperat." Am întrebat-o despre menstruație și a răspuns: „Ah, da, de mult." Aici Sarah a spus ceva care a părut important după cum a spus-o. Poate în acest moment s-a apropiat cel mai inult de o descriere a situației ei. A spus: „Nu-mi pot explica: mă simt de parcă aș sta, jos sau în picioare, pe acoperișul turlei unei biserici. Nu există nimic, nicăieri în jur, care să mă împiedice să cad și sunt neputincioasă. Pare că tot ce pot să fac e să-mi păstrez echilibrul." în acest punct i-am reamintit, deși știam că nu-și aduce aminte, că se schimbase când mama ei, care o ținuse (în bra­

Opere 6. Joc și realitate

177

țe) bine și natural, brusc devenise incapabilă să o mai țină când avea un aii și nouă luni pentru că era gravidă în trei luni. (Mai exista și sarcina de când Sarah avea șase sau .șap­ te ani.) Sarah a părut să înțeleagă toate aceste lucruri, dar a continuat: „E mai mult decât atât. Cu privire la orice ar fi ceea ce mă urmărește, nu este un bărbat care urmărește o fată, este ceva care mă urmărește pe mine. E ca și cum ar fi oameni în spatele meu."

în acest moment caracterul consultației s-a schimbat, iar Sarah a devenit o persoană bolnavă în mod evident, mani­ festând o tulburare psihiatrică de tip paranoid. Făcând acest lucru, Sarah a devenit dependentă de anumite Cali­ tăți pe care le găsise în situația profesională și, de aseme­ nea, a manifestat o încredere de cel mai înalt grad în mine. Putea avea încredere că eu o să tratez starea ei ca boală sau ca un semnal de primejdie și că nu o să mă port într-un fel care să indice că mi-e frică de boala ei.

Acum era entuziasmată de ceea ce avea de spus și a conti­ nuat: „Oamenii pot râde, și dacă nu mă surprind la timp și nu tratez situația în mod logic, faptul că se râde de mine pe la spate ește dureros." Am invitat-o să încerce să îmi spună cel mai rău lucru. „Când aveam, să zicem, unsprezece ani, începutul ultimei mele școli, mi-a plăcut școala primară [și a descris tufele de flori de la școală și alte lucruri care îi plăceau acolo, și pe di­ rectoare], dar gimnaziul era snob, răutăcios și ipocrit." Adau­ gă cu mult intensitate: „M-am simțit lipsită de valoare și, de ase­ menea, eram speriată din punct de vedere fizic. Mă așteptam să fiu înjunghiată, împușcată sau strangulată. Mai ales înjun­ ghiată. Ca atunci când ai ceva prins cu acul la spate și nu știi." Aici, pe un ton diferit, spune: „Facem progrese?" Părea să necesite oarecare încurajări pentru a continua. Eu, bineînțeles, nu aveam nici o idee despre ce urma să apară sau nu.

178

D.W. Winnicott

„Cel mai rău a fost (bine, acum nu mai e așa de rău) când am încredințat cuiva un secret foarte intim, și am avut încre­ dere absolută în persoana respectivă, și m-am bazat pe ea să nu se întoarcă împotriva mea sau să devină lipsită de simpatie sau înțelegere. Dar vedeți, s-a schimbat, nu mai e lângă mine." A adăugat comentariul: „Cel mai răii este când plâng și nu este nimeni lângă mine." Iar apoi s-a retras din poziția de vul­ nerabilitate și a spus: „Ei bine, e în regulă, pot face față aces­ tui lucru. Dar cel mai rău este când sunt deprimată; asta mă face neinteresantă. Simt tristă și introspectivă și toată lumea, cu excepția prietenei mele și a lui David, se îndepărtează de mine."

In acest punct era necesar ajutorul meu.

Am spus: „Depresia înseamnă ceva, ceva inconștient. [Pu­ team folosi acest termen cu ea.] Urăști persoana de încredere care s-a schimbat și care a încetat să mai fie înțelegătoare și de încredere, și care probabil a devenit răzbunătoare. Ai devenit deprimată în loc să simți ura contra persoanei care era de în­ credere, dar care s-a schimbat." Asta a părut să fie de ajutor.

A continuat: „Nu-mi plac oamenii care mă rănesc" — iar apoi a trecut direct la blamarea unei femei de la școală, permițându-și să lase logica la o parte și să-și exprime sentimen­ tele, chiar dacă se bazau pe un delir. Se poate spune că descria retrăind sau repunând în sce­ nă un atac maniacal pe care îl avusese la școală și despre care eu nu știam. Puteam înțelege acum de ce fusese trimi­ să acasă și i se recomandase să mă vadă. Lucrurile s-au pe­ trecut cam așa:

„Pe această femeie de la școală pur și simplu nu o pot su­ feri, n-am cuvinte pentru cât de tare îmi displace. Are toate Iu-

Opere 6. Joc și realitate

179

crurile astea îngrozitoare pe care le simt cu atât mai ușor, cu cât le am și eu înăuntrul meu. Se gândește doar la ea. Este ego­ centrică și încrezută, iarăși la fel ca mine. Și este rece, dură și ticăloasă. Este casnică, și are grijă de lenjeria murdară și de biscuiți și cafea, și tot așa. Nu-și face treaba. Stă și se distrea­ ză cu toți membrii tineri din personal, care beau vișinată (al­ coolul nu este permis în cadrul școlii) și fumează țigări negre, țigări rusești. Și face toate astea cu ostentație în ceea ce de fapt este camera noastră de zi. Așa că am luat un cuțit. Și l-am aruncat de mai multe ori în ușă. Dacă m-aș fi gândit, mi-aș fi dat seama ce zgomot făcea. Și bineînțeles că pe ușă intră femeia asta. «Ce faci? lî-ai pier­ dut mințile?» Am încercat să fiu politicoasă, dar m-a târât de acolo, spunând că sigur nu sunt întreagă la minte. Așa că am inventat o minciună, bineînțeles, și absolut nimeni nu știe că este o minciună, cu excepția prietenului meu David, iar acum dumneavoastră. Și deși a spus «Nu te cred», am convins-o." (Mințise spunând ceva cum că încerca să repare mânerul ușii și mă îndoiesc că vreo persoană a crezut-o într-adevăr.) Nu terminase încă și era în continuare foarte surescitată: „Și iată-mă, purtând o șapcă de un anumit fel [descrisă], iar ea a venit și a zis «Scoate-ți pălăria aia ridicolă!» I-am răspuns «Nu, de ce?» Mi-a zis: «Pentru că așa spun eu. Scoate-o imediat!» Așa că atunci am început să țip, și am țipat, și am tot țipat!"

în acest moment mi-am reamintit că atunci când înce­ puse să fie bolnavă, la un an și nouă luni, după ce până atunci fusese un copil relativ normal — când mama ei era însărcinată în trei luni, iar ea era în mod destul de evident tulburată de acest lucru — țipase, și țipase și tot țipase. Atunci păstram contactul cu acest caz, iar notițele mele lua­ te în urmă cu paisprezece ani acopereau istoricul care îmi fusese relatat atunci, așa că eram sigur de asta. Sarah a continuat despre femeie: „Vedeți dumneavoastră, pe dinăuntru ea este la fel de nesigură ca toată lumea. A stri­ gat la mine: «De ce nu țipi mai tare?», ca un fel de provocare.

180

D.W. Winnicott

Așa că am făcut asta, iar ea a spus: «De ce nu urli?» Așa că am urlat și mai tare. Ăsta a fost sfârșitul. Este bătrână, vedeți dum­ neavoastră." Am spus: „Patruzeci de ani?" A răspuns: „Da." Și a continuat: „M-am plâns de toate lu­ crurile pe care le face în camera noastră, despre cum trebuie să bătemîri ușa ei (a noastră), și despre cum se plânge: «Nicio­ dată nu veniți să mă vedeți pe mine, ci doar ca să luați cafea și bi'scuiți» (ceea ce e adevărat)." Acest material dezvăluie ambivalență cu privire la al­ ternativele mecanismelor regresive și mecanismelor pro­ gresive care duc la independență. • O parte semnificativă din ceea ce s-a întâmplat nu va fi reprodus, deoarece nu am putut lua notițe. Am discutat foarte serios despre tot ce se întâmplase. Am precizat că a fost o ușurare pentru ea (Sarah) că a putut duce până la capăt exprimarea urii ei, dar că nu doar asta era pro­ blema. Problema este că o urăște nu numai pe femeia care o provoacă, ci și pe cea care este înțelegătoare și demnă de în­ credere. Reacția femeii în fața provocării este ceea ce determi­ nă tira. Aici este vorba despre mama care este extraordina r dé bună, și care trece la a nu mai fi bună, o deziluzionare bruscă, iar asta aparține în mod specific momentului când mama era însărcinată în șase luni, când Sarah s-a schimbat pentru că mama s-a schimbat. Sarah îmi tot spunea că mama ei reală era tot ce-ți puteai dori de la o mamă. Am răspuns că știu asta, dar că deziluzionarea originară bruscă determinase în ea convingerea că, dacă apare o persoa­ nă foarte bună, atunci aceeași persoană se va schimba, și ast­ fel va deveni urâtă; doar că (am spus) știam că Sarah nu poa­ te ajunge la această ură și la distrugerea persoanei bune. Am extins asta și asupra mea, și am spus: „lată-mă aici, și tu m-ai folosit în acest mod special; dar modelul tău implică aștepta­ rea ca eu să mă schimb și poate să te trădez."

Opere 6. Joc și realitate

181

La început am crezut că Sarah nu a înțeles ce am spus eu déspre modelul de așteptare, dar apoi a demonstrat că înțe­ lesese povestindu-mi experiența ei cu un băiat. Acest băiat era minunat. Sarah putea depinde de el oricât de mult. Nu o dezamăgea niciodată și o iubea și încă o iubește. Dar Șine­ le ei disperat a încercat să strice această relație. A încercat să nu îl mai placă, dar el a contiriuat s-o placă. După două ast­ fel de luni, el i-a spus: „Nu o să ne mai vedem, cel puțin pentru o perioadă. Este prea îngrozitor." Sarah a fost șoca­ tă și surprinsă. Astfel el a plecat și relația s-a rupt. îi era foar­ te clar că ea o determinase să se rupă, din pricina ideii ei de­ lirante că o să se rupă de la celălalt capăt, printr-o schimba­ re în el. Am precizat că asta ar fi repetarea de care îi e groază, dar la care se așteaptă, deoarece a devenit ceva intrinsec, și că se bazează pe faptul că mama și tata s-au iubit, iar mama a ră­ mas gravidă când ea avea doar un an și jumătate, iar la un an și nouă luni nu a putut face față schimbării mamei decât dez­ voltând în ea însăși convingerea că ceea ce este foarte bun se va schimba întotdeauna și astfel o va face să urască și să vrea să distrugă lucrul respectiv. Sarah a părut să înțeleagă toate astea, iar acum începuse să se calmeze. A povestit apoi despre cum mama îi spusese că asta era doar o fază și că trebuie să depășești traiul de pe o zi pe alta și să dezvolți o filosofie. A trecut în continuare la David cel inteligent, care este un cinic. „Totuși pe mine cinismul nu mă prinde", a spus. „Nu îl pot înțelege. Eu am încredere în oameni în mod natural. Doar că devin așa deprimată. David îmi povestea despre existenția­ lism, iar asta m-a deranjat mai mult decât pot spune. Mama mi-a explicat cum cred oamenii că au găsit filosofia perfectă, iar apoi o părăsesc și o iau de la capăt. Vreau să încep și eu. Nu vreau să pară că sunt o legumă. Vreau să fiu mai puțin egoistă, să fiu mai generoasă și intuitivă." Idealul ei de sine era foarte diferit de ceea ce descope­ rise când se examinase.

182

D.W. Winnicott

Am spus: „OK, dar vreau să știi că eu pot înțelege un lu­ cru pe care tu nu îl poți înțelege, iar acesta este că ești furioa­ să pe o femeie bună, și nu pe una rea. Femeia bună se trans­ formă în femeie rea." A spus: „ Asta-i mama, nu-i așa? Dar mama este absolut în regulă acum." Am spus: „Da, asta este ceea ce se află în visul pe care nu ți-1 poți reaminti, în care tu distrugi mama bună în care poți avea încredere. Sarcina ta va fi să supraviețuiești unor relații care în­ cep să se clatine puțin, când devii puțin furioasă și puțin deza­ măgită. într-un fel sau altul, toată lumea supraviețuiește." Se părea că am terminat, dar Sarah a mai zăbovit, iar apoi a spus: „Dar cum pot face să nu mai izbucnesc în lacrimi?" Mi-a spus că de fapt plânsese mare parte din conversația noastră, dar își reținuse lacrimile propriu-zise: „Altfel nu aș fi putut vorbi." Sarah trecuse printr-o experiență pe care o împărtăși­ sem și eu. Părea ușurată, deși eram amândoi obosiți. La sfârșit a întrebat: „Ei bine, și eu ce fac? Mă întorc la școa­ lă cu trenul în seara asta, iar mai departe? Dacă nu lucrez, voi fi exmatriculată, și nu simt ceva bun pentru David și prietenii mei. Dar..." Așa că am spus: „Ei bine, să rezolvi toate astea este mai im­ portant decât să înveți istorie și alte materii, așa că ce spui de­ spre o învoire până la sfârșitul trimestrului? Te-ar lăsa mama?" A spus că asta ar fi o idee foarte bună și bineînțeles că deja se gândise la asta. Profesorii i-ar trimite teme de făcut, iar în liniștea căminului ar putea să se gândească la toate lucrurile despre care am vorbit. Așa că am vorbit despre asta cu mama ei, de față cu Sarah, în cele din urmă, Sarah mi-a spus: „Cred că v-am epuizat."

Am simțit că Sarah a atins câteva sentimente foarte im­ portante și că va fi capabilă să folosească următoarele două luni acasă, cu perspectiva unei noi vizite la mine în vacanță.

Opere 6. Joc și realitate

183

Rezultat Această consultație terapeutică a avut ca rezultat faptul că Sarah a devenit nerăbdătoare să urmeze un tratament psih­ analitic. In loc de a se întoarce la școală, a început o analiză și a cooperat deplin pe parcursul celor trei sau patru ani de tra­ tament. Pot să declar că această cură s-a terminat în mod na­ tural și poate fi considerată un succes. La vârsta de douăzeci și unu de ani, Sarah era bine, la fa­ cultate și își gestiona viața într-o manieră care demonstra că se eliberase de intruziile paranoide care o siliseră să strice re­ lații bune.

Adaggio Aș putea face un comentariu cu privire la propriul meu comportament din cadrul acestei ședințe. Mare parte din ver­ balizare, după cum a reieșit ulterior, a fost inutilă, dar trebuie păstrat în minte că în acel moment nu știam dacă asta se va do­ vedi sau nu a fi singura ocazie pentru a o ajuta pe Sarah. Dacă aș fi știut că ea ar fi continuat cu o cură psihanalitică, aș fi spus mult mai puțin, și doar în măsura în care era nevoie să îi trans­ mit că auzisem ce transmitea și observasem cum se simțea și să-i arăt prin comportamentul meu că îi pot restrânge anxietățile. Aș fi fost mai mult ca o oglindă umană.

INTERRELATIONAREA ÎN TERMENII IDENTIFICĂRILOR ÎNCRUCIȘATE5 Voi discuta acum intercomunicarea în termenii capacității sau absenței capacității de a folosi mecanismele mintale pro­ iective și introiective. Dezvoltarea treptată a relației de obiect este o realizare în termenii dezvoltării emoționale a individului. La o extre­ 5 Publicat sub titlul „La interrelàciôn en terminos de identificaciones cruzadas" în Revista de psicoanalisis, tomo 25, no. 3/4 (1968), Buenos Aires.

184

D.W. Winnicott

mă, relația de obiect se sprijină pe un fundament pulsional, iar aici conceptul de relație de obiect cuprinde toată gama extinsă datorată folosirii deplasării și simbolizării. La cea­ laltă extremă se află starea care se poate presupune că exis­ tă la începutul vieții individuale, în care obiectul nu este încă separat de subiect. Acestei stări i se aplică cuvântul „fuziu­ ne" dacă se revine la ea dintr-o stare de separare, dar putem presupune că la început există un stadiu cel puțin teoretic înaintea separării ne-minelui de mine (cf. Milner, 1969). în această arie a fost adus în scenă cuvântul „simbioză" (Ma­ hler, 1969), dar pentru mine acesta este prea adânc înrădă­ cinat în biologic pentru a fi acceptabil- Din punctul de ve­ dere al observatorului poate părea că există relație de obiect în starea fuzionată primară, dar trebuie păstrat în minte că la început obiectul este un „obiect subiectiv". Am folosit acest termen, „obiect subiectiv", pentru a ține seama de dis­ crepanța dintre ceea ce este observat și ceea ce este trăit de bebeluș (Winnicott, 1962). în cursul dezvoltării emoționale a individului se ajunge la un stadiu în care se poate spune că individul a devenit o unitate. în limbajul pe care l-am folosit, acesta este stadiul „eu sunt" (Winnicott, 1958b) și (oricum l-am numi) este sem­ nificativ din perspectiva nevoii individului de a fi (being) înainte de a face (doing). „Sunt" trebuie să precede „fac", alt­ fel „fac" nu are nici un înțeles pentru individ. Se ipresupu­ ne că aceste stadii ale dezvoltării intervin în formă schițată încă din stadiile foarte timpurii, dar sunt consolidate de că­ tre Eul matern, și deci în stadiile timpurii puterea lor se da­ torează adaptării mamei la nevoile bebelușului ei. Am în­ cercat să arăt în altă parte că această adaptare la nevoi nu pulsională, ci trebuie —este mti- doar o chestiune de■ i « i satisfacere i—i.i ■■■■i i ■' concepută în primul rând în termeni de susținere (holding) șijnânuire (handling). Treptat, în cazul unei dezvoltări sănătoase, copilul în creș­ tere devine autonom și devine capabil să își asume responsa­ bilitatea pentru sine însuși independent de un suport cu func­ ție adaptativă din partea Eului. încă există, bineînțeles, o vul­ r2-

ii——•»J

i

u»

«.nr

_

-nnni

i Îimw uurtirtrr

'Știi i . !

*

Opere 6. Joc și realitate

185

nerabilitate, în sensul că factori de mediu flagranți pot duce la pierderea noii capacități a individului de a-și menține inte­ grarea în independență. Acest stadiu la care mă refer în termeni de „eu sunt" este foarte apropiat de conceptul lui Melanie Klein (19,34) de „poziție depresivă". Jn acest stadiu, copilul poate spune:. „Iată-mă. Ceea ce se află înăuntrul meu este mine, iar ceeș ce se află în afara mea nu este mine7" Ăici cuvintele „înăun­ tru" și „în afară" se referă simultan atât la psihic, cât și laț corp, deoarece presupun existența unui parteneriat psiho­ somatic satisfăcător care este, bineînțeles, tot o chestiune de dezvoltare sănătoasă. Există și chestiunea minții, care tre­ buie concepută separat, mai ales în măsura în care devine un fenomen clivât de continuumul -pșyche-soma (Winnicott, 1949). în măsura în care fiecare copil atinge acum o organizare personală a realității psihice interioare, această realitate inte­ rioară este în permanență comparată cu mostre din realitatea externă sau împărtășită. Se dezvoltă astfel o nouă capacitate de relație de obiect, și anume una bazată pe un interschimb între realitatea externă și mostre din realitatea psihică perso­ nală. Această capacitate se reflectă în folosirea simbolurilor de către copil, în jocul creativ și, după cum am încercat să arăt, în capacitatea treptată a copilului de a folosi potențialul cul­ tural în măsura în care este disponibil în mediul social ime­ diat (vezi capitolul 7). Acum să examinăm foarte importanta nouă dezvoltare care aparține acestui stadiu, și anume stabilirea in ter relații lor ba­ zate pe mecanismele de introiecție și proiecție. Aceasta este mai strâns asociată cu afecțiunea decât cu pulsiunea. Deși idei­ le la care mă refer decurg: din opera lui Freud, cu toate aces­ tea atenția ne-a fost atrasă asupra lor de către Melanie Klein care a stabilit o distincție folositoare între identificarea proiec­ tivă și introiectivă și a accentuat importanța acestor mecanis­ me (Klein, 1932, 1957).

186

D.W. Winnicott

Caz: o femeie ÎN VÂRSTĂ DE PATRUZECI DE ANI, NECĂSĂTORITĂ

Doresc să prezint un detaliu dintr-o analiză pentru a ilus­ tra într-un mod practic importanța acestor mecanisme. Nu este necesar să spun mai multe despre această pacientă, în afară de greutățile din viața ei datorate incapacității ei de „a se pune în pielea celuilalt". Era fie izolată, fie făcea eforturi ezitante de relații de obiect cu fundament pulsional. Dificultatea particu­ lară a acestei paciente avea motive foarte complexe, dar se poate spune că ea trăia într-o lume care pentru ea era în per­ manență distorsionată de propria-i incapacitate de a se simți preocupată de ceea ce simțea cealaltă persoană. Alături de asta, exista și incapacitatea ei de a simți că ceilalți știau cum era ea sau cum se simțea. Se va înțelege că, în cazul unei astfel de paciente, care pu­ tea lucra și doar ocazional era atât de deprimată încât deve­ nea suicidară, această stare era o apărare organizată, și nu în întregime o incapacitate originară, persistând din pruncie. După cum adesea se întâmplă în psihanaliză, mecanismele tre­ buie studiate în termenii folosirii lor în cadrul unei organizări defensive foarte sofisticate, pentru a obține o idee despre sta­ rea primară. în pacienta mea existau arii în care ea avea o sim­ patie și empatie foarte acute, ca de exemplu pentru toate per­ soanele asuprite din lume. Asta includea bineînțeles toate gru­ purile care sunt tratate de alte grupuri într-un mod degradant, și de asemenea femei. Credea din străfundurile naturii ei că femeile erau degradate și de ultimă speță. (Alături de asta, bărbații reprezentau elementul ei masculin clivât, astfel încât nu putea permite să existe bărbați în viața ei în mod practic. Această temă a elementelor de celălalt sex clivate este impor­ tantă, dar de vreme ce nu reprezintă tema principală a aces­ tui capitol, va fi lăsată deoparte aici; este dezvoltată în altă par­ te, vezi capitolul 5.)

Existaseră câteva semne în săptămânile dinaintea ședin­ ței pe care o voi relata că pacienta începea să-și recunoas­

Opere 6. Joc și realitate

187

că propria incapacitate de identificare proiectivă. A decla­ rat în mai multe ocazii, și într-o manieră destul de agresi­ vă, ca și cum s-ar fi așteptat să fie contrazisă, că nu avea nici un rost să-ți pară rău pentru cineva care era mort. „Poate să-ți pară rău pentru cei rămași în viață, dacă țineau Ia persoana moartă, dar persoana moartă este moartă, și cu asta basta." Era logic, iar pentru pacienta mea dincolo de logică nu mai exista nimic. Efectul cumulativ al acestui tip de atitudine i-a făcut pe prietenii pacientei mele să simtă că ceva lipsea, chiar dacă era ceva intangibil, din persona­ litatea ei, astfel încât gama prieteniilor pacientei mele era limitată. în decursul ședinței pe care o descriu, pacienta a rela­ tat moartea unui bărbat pe care îl respecta foarte mult. A înțeles că se referea la moartea potențială a analistului, eu însumi, și la pierderea de către ea a părții speciale din mine de care încă avea nevoie. Aproape că se putea simți că știa că nevoia ei ca analistul să trăiască doar datorită restului de nevoie pe care îl mai avea ea față de el dovedea o anu­ mită duritate (cf. Blake, 1968). Aici a existat un moment în care pacienta mea a spus că ar vrea să plângă la nesfârșit fără vreun motiv anume, și i-am precizat că, spunând asta, spunea de asemenea că pentru ea nu era posibil să plângă. A răspuns cu următoa­ rele cuvinte: „Nu pot să plâng aici, pentru că asta-i tot ce primesc și nu pot să pierd timpul" — iar apoi s-a prăbușit spunând: „Nimic nu are sens!" și a suspinat. Acesta a fost sfârșitul unei faze, iar apoi pacienta a în­ ceput să îmi relateze vise pe care le notase. Era posibil ca un elev de la școala unde preda să se de­ cidă să părăsească școala și să-și ia o slujbă. A precizat că și aceasta era o cauză de durere; era ca și cum ai pierde un copil. Iată o arie în care identificarea proiectivă ajunsese să fie un mecanism foarte important în timpul ultimilor doi ani de analiză. Copiii cărora le preda, mai ales dacă erau talentați, o reprezentau pe ea, astfel încât realizările lor erau ale ei, iar dacă părăseau școala, era un dezastru. Dacă acești

188

D.W. Winnicott

elevi care o reprezentau, mai ales băieții, erau tratați cu ră­ ceală, se simțea insultată personal.

Aceasta era deci o altă arie recent dezvoltată în care iden­ tificarea proiectivă devenise posibilă, și deși se putea observa clinic că era compulsivă în mod patologic, asta nu o împiedi­ ca să fie un lucru valoros în termenii a ceea ce au nevoie co­ piii de la un profesor. Lucrul important era că pentru ea acești elevi nu erau indivizi de ulțimă speță, deși păreau să aibă acest statut în termenii imaginii ei despre școală în care mulți membri ai personalului păreau să se poarte ca și cum ar fi dis­ prețuit Copiii. ' . . , In decursul unei analize lungi, aceasta era prima dată când puteam folosi materialul.pentru a arăta realitatea identificării proiective. Bineînțeles, nu am folosit termenul tehnic. Acest băiat care apăruse în vis și care ar putea să plece de la școală și începe să lucreze în loc să caute succesul academic a putut fi acceptat de către pacienta mea (profesoara lui) ca reprezen­ tând un loc în care ea descoperea ceva al ei înseși. Ce desco­ perea acolo era de fapt un element masculin clivât (dar, după cum am menționat deja, acest detaliu important aparține unei prezentări diferite a materialului de caz). Pacienta era acum capabilă să discute despre identifi­ cări încrucișate și să își revizuiască anumite experiențe din trecutul recent în care acționase într-un mod incredibil de nemilos, dacă incapacitatea ei de identificare introiectivă sau proiectivă nu ar fi fost cunoscută. De fapt, se plasase într-o poziție de persoană bolnavă față de o persoană bol­ navă, și pretinsese atenție totală „fără să ia în seamă deloc" (după cum a spus, văzându-se pe sine într-o nouă lumină) situația reală a celeilalte persoane.6 în acest moment a in­ trodus în mod folositor cuvântul alienare în descrierea sen­ timentului pe care îl avusese întotdeauna deoarece nu exis­ 6 Intr-un alt limbaj, care aparține analizei psihonevrozei, aceasta era o ac­ țiune sadică inconștientă, dar acest limbaj nu este folositor aici.

Opere 6. Joc și realitate

189

taseră niciodată identificări încrucișate, și a putut merge mai departe și afirma că mare parte din gelozia ei față de prietenul (care reprezenta un frate) față de care se pretinsese bolnavă se datora capacității pozitive a acestui prie­ ten de a trăi și a comunica în termeni de identificări încru­ cișate. Apoi pacienta mea a trecut la descrierea unei experien­ țe de supraveghere la un, examen, când unul dintre elevii ei era examinat la artă. Pictase un tablou minunat, iar apoi începuse să-1 acopere cu vopsea. A considerat asta ceva te­ ribil de privit, și știe că unii dintre colegii ei intervin în acest punct, ceea ce bineînțeles nu este corect în termenii eticii examinării. Să vadă acea pictură bună fiind retrasă și să nu o poată salva a reprezentat o lovitură, severă pentru narcisismul ei. Atât de intensă era folosirea de către ea a băiatului ca expresie a propriilor experiențe de viață, încât a reușit doar cu mare dificultate să înțeleagă că în terme­ nii acestui băiat, retragerea tabloului bun putea fi valoroa­ să deoarece, probabil, nu-și putea aduna curajul de a fi atât de bun și a fi lăudat, sau deoarece a decis că pentru a tre­ ce examenul trebuie să satisfacă așteptările examinatorilor, iar asta ar fi presupus o trădare a propriului Sine. Probabil trebuia să eșueze. Putem observa aici un mecanism care ar fi putut duce la transformarea ei într-un examinator drastic, dar asta se reflec­ ta în faptul că descoperea conflictele din copii care reprezen­ tau parte din ea, mai ales elementul executiv sau masculin. Cu această ocazie particulară pe care o relatez, pacienta mea a pu­ tut înțelege, cu un ajutor minim din partea analistului, că acești copii nu trăiau pentru folosul ei, deși ea simțise că exact asta făceau. I-a venit ideea că uneori se putea spune că se sim­ țea vie doar în termenii copiilor în care își proiectase părți din ea însăși. Putem înțelege, din modul în care acest mecanism funcțio­ na în cazul acestei paciente, de ce în anumite expuneri kleiniene pe acest subiect limbajul folosit sugerează că pacientul

190

D.W. Winnicott

de fapt impune materialul unei alte persoane, sau unui animal, sau analistului. Asta se potrivește mai ales când pacientul este într-o dispoziție depresivă, dar nu o trăiește deoarece ca ata­ re a împins materialul fantasmei depresive în analist. Următorul vis a fost despre un copil mic care era otră­ vit încetul cu încetul de către un chimist. Era în legătură cu faptul că pacienta încă se baza pe terapia medicamentoa­ să, deși dependența de medicamente nu este trăsătura principală a cazului ei. Chiar are nevoie de ajutor pentru a adormi și, după cum spune, deși urăște medicamentele, și face tot ce poate pentru a le evita, este mai rău dacă nu doarme și trebuie să reușească să funcționeze ziua într-o stare de privare de somn. Materialul care a urmat a continuat această temă care apăruse într-o manieră nouă în această ședință particulară din lunga ei analiză. Printre asociațiile ulterioare, pacienta a citat dintr-un poem de Gerard Manley Hopkins: I am soft sift In an hourglass — at the wall Fast, but mined with a motion, a drift, And it crowds and it combs to the fall; I steady as a water in a well, to a poise, to pane, But roped with, always, all the way down from the tall Fells or flanks of the voel, a vein...7 Ideea sugerată era că ea se afla complet în voia unei pu­ teri precum gravitația, dusă de curent, fără să controleze ni­ mic. Adesea simte asta cu privire la analiză și la deciziile analistului în privința orelor și duratelor ședințelor. Putem observa aici ideea unei vieți lipsite de identificări încrucișa­ 7

Sunt cernut ușor într-o clepsidră — la perete Repede, dar străpuns de o mișcare, un curent, Și se înghesuie și se sparge până la cădere; Eu liniștit ca apa dint r-o fântână, într-o suspensie, o fațetă, Dar legat, întotdeauna, până la capătul drumului, din înaltele Stepe sau flancuri ale potecii, o venă...

Opere 6. Joc și realitate

191

te, iar asta înseamnă că analistul (sau Dumnezeu, sau des­ tinul) nu poate furniza nimic prin identificare proiectivă, adică demonstrând înțelegere față de nevoile pacientei. De aici pacienta mea a trecut la alte chestiuni de impor­ tanță vitală care nu au legătură cu acest subiect particular al identificărilor încrucișate, ci cu natura implacabilă a lup­ tei dintre Șinele ei de femeie și elementul ei masculin clivât. S-a descris ca fiind într-o temniță, închisă, fără nici un control asupra lucrurilor, identificată cu nisipul din clepsi­ dră. A devenit evident că dezvoltase o tehnică pentru iden­ tificările proiective ale elementului masculin clivât, care îi oferea o experiență prin procură în termenii elevilor și al­ tor oameni în care putea proiecta această parte din ea în­ săși; totuși, în comparație cu asta, exista o absență izbitoa­ re a capacității de identificare proiectivă în privința Sine­ lui ei de femeie. Această pacientă nu avea nici o dificulta­ te în a se gândi mereu la sine ca la o femeie, dar știe și a știut dintotdeauna că o femeie este „un cetățean de ultimă speță" și a știut dintotdeauna, de asemenea, că nu se poa­ te face nimic cu privire la acest lucru. Era acum capabilă să își perceapă dilema în termenii di­ vorțului sau separării dintre Șinele ei de femeie și elemen­ tul masculin clivât, iar de aici s-a născut o nouă viziune a ta­ tălui și mamei ei, una care le-a conferit o interrelație caldă și devotată ca persoane căsătorite și ca părinți. într-un moment extrem de recuperare a amintirilor bune, pacienta și-a sim­ țit din nou fața atingând eșarfa mamei ei, asta purtând cu ea ideea unei unei stări de fuziune cu mama și având legă­ tură, cel puțin teoretic, cu starea primară înaintea separării obiectului de subiect sau înaintea stabilirii obiectului ca per­ ceput obiectiv și într-adevăr separat și extern. Acum existau mai multe amintiri care sprijineau ceea ce se dezvoltase în timpul ședinței, amintiri ale unui me­ diu bun în care ea, pacienta, era o persoană bolnavă. Aceas­ tă pacientă a exploatat și a avut nevoie să exploateze întot­ deauna factorii de mediu mai puțin favorabili care avuse­ seră semnificație etiologică. Pacienta a relatat adesea ușu­

19 2

D.W. Winnicott

rarea pe care o dobândea în anumite ocazii când își vedea părinții sărutându-se când era mică. Acum a perceput în­ țelesul acestui lucru într-un mod nou și mai profund și a fost convinsă de autenticitatea sentimentelor care stăteau la baza acestui act. în această ședință a putut fi observat procesul dezvoltării unei capacități de identificare proiectivă, această nouă capaci­ tate aducând cu ea un nou fel de relație de un tip pe care pa­ cienta nu fusese capabilă să îl obțină în viața ei. împreună cu asta a apărut o nouă înțelegere a ceea ce relativa absență a acestui lucru însemnase în termenii îngreunării'relației ei cu lumea și a lumii cu ea, mai ales în privința intercomunicării. Ar trebui adăugat că împreună cu această nouă capacitate de empatie apăruseră în transfer o nouă cruzime și o capacitate de a cere mult de la analist, presupunerea fiind că analistul, acum un fenomen extern sau separat, o să aibă grijă de sine. A simțit că analistul ar fi bucuros că pacienta a devenit capabilă să ajungă la lăcomie, care într-un sens important este echivalen­ tă cu iubirea. Funcția analistului este supraviețuirea. S-a petrecut o schimbare în această pacientă. în decursul a două săptămâni a ajuns chiar să spună că îi părea rău pentru mama ei (care era moartă) pentru că nu putea continua să poarte bijuteriile pe care i le dăduse pacientei mele, dar pe care pacienta mea nu putea să le poarte. Pacienta mea abia dacă realiza că, de curând, susținuse că nu îi poate părea rău pen­ tru cineva care era mort, ceea ce era adevărat într-o logică rece. Acum trăia în mod imaginar, sau dorea să trăiască prin purta­ rea bijuteriilor, pentru a-i da viață mamei ei moarte, chiar dacă puțină, și chiar dacă prin procură.

Relația

dintre schimbări și procesul terapeutic

Se naște întrebarea: cum iau loc aceste schimbări în capa­ citatea pacientului? Cu siguranță răspunsul nu este că ele apar prin intermediul interpretării care afectează direct funcționa­ rea mecanismelor mintafeTSpun asta în pofidaTaptuEiTcă în

Opere 6. Joc și realitate

193

materialul clinic pe care l-am oferit chiar am avut o referire verbală de tip direct; după părerea mea, travaliul deja se efec­ tuase când mi-am permis acest lux. în acest caz a existat o lungă istorie de psihanaliză, mai mulți ani făcuți cu un coleg și trei ani făcuți cu mine, . • Ce ar fi corect să sugerez este că această capacitate a ana­ listului de a folosi mecanismele proiective, poate cel mai im­ portant pașaport către travaliul psihanalitic, devine treptat inJxoiectată.. Dar asta nu este totul, si nici nu este partea fundai mentală, în acest caz, și în cazuri similare, am descoperit că pacien­ tul a necesitat faze de regresie la dependență în transfer, aces­ tea furnizând experiența întregului efect al adaptării la nevoi, care se bazează de fapt pe abilitatea analistului (mamei) de a sFidentifică~cu~păcientul (copilul ei). în decursul acestui tip de experiență există o cantitate suficientă de fuziune cu analis­ tul (mama) pentru a-i permite pacientului să trăiască și să se relaționeze fără să necesite mecanisme identificatorii introiective sau proiective. Apoi vine durerosul proces prin care obiec­ tul este separat de subiect, și analistul devine separat și este plasat în afara controluluiomnipotent al pacientului? Supra­ viețuirea analistului în fața distructivității care aparține și urmează acestei schimbări permite să se întâmple un lucru nou, adică folosirea analistului de_către pacient și inițierea, unei noi relații bazate pe identificări încrucișate (vezi capitolul 6). Pa­ cientul poate acum începe să se pună în mod imaginar în pie­ lea analistului și (în același timp) este posibil și bine ca analis­ tul să se pună în pielea pacientului, păstrându-și în același jjrnp capul pelimeri. Rezultatul favorabil deci este de natura unei evoluții în transfer, având loc datorită continuității procesului analitic. Psihanaliza a atras întotdeauna atenția asupra funcționării pulsionale și asupra sublimării pulsionale. Este important de avut în vedere că există mecanisme semnificative pentru rela­ ția de obiect care nu sunt determinate pulsional. Am accen­ tuat elementele din joc care nu sunt determinate pulsional. Am oferit exemple pentru a ilustra interrelaționarea care reiese din

194

D.W. Winnicott

exploatarea dependenței și din fenomenele de adaptare care ocupă un loc natural în copilărie și maternitate respectiv pa­ ternitate. Am precizat, de asemenea, că mare parte din viața noastră este petrecută interrelaționând în termenii identifică­ rilor încrucișate. Acum doresc să mă refer la relațiile care aparțin în parti­ cular ariei gestionării părintești a revoltei adolescentine.

Capitol 11

Concepte contemporane în dezvoltarea adolescentului și implicațiile lor în educația superioară^

OBSERVAȚII PRELIMINARE Abordarea acestui vast subiect trebuie să derive din aria experienței mele speciale. Remarcele pe care le pot face tre­ buie puse pe seama atitudinii psihoterapeutice. Ca psihoterapeut, mă descopăr în mod natural gândind în termeni de dezvoltarea emoțională a individului; rolul mamei și al părinților; familia ca dezvoltare naturală în termenii nevoilor copilă­ riei; rolul școlilor și altor grupuri văzute ca extensii ale ideii de familie și ca eliberare din modelele familiale stabilite; rolul special al familiei în relația ei cu nevoile adolescenți­ lor; imaturitatea adolescentului; atingerea treptată a maturității în viața adolescentului; i Parte a unui simpozion ținut cu ocazia celei de 21-a întâlniri anuale a British Student Health Association la Newcastle upon Tyne, 18 iulie 1968.

196

D.W. Winnicott

atingerea de către individ a unei identificări cu grupurile ; io * sociale și cu societatea, fără o pierdere prea mare a spontaneității personale; structura societății, cuvântul fiind folosit ca substantiv co­ lectiv, societatea fiind compusă din unități individuale, fie ele mature sau imature; conceptele abstracte ale politicii și economiei și filosofiei și culturii văzute ca o çulrhe a proceselor naturale de creș­ tere; lumea ca o suprapunere de mii de milioane de modele in­ dividuale, unul asupra altuia.

Factorul dinamic este procesul de creștere, acesta fiind moștenit de către fiecare individ. Ceea ce este luat ca fiind de la sine înțeles este, aici, mediul îndeajuns de bun, facilitant, care la începutul creșterii și dezvoltării fiecărui individ repre­ zintă un sine qua non. Există gene care determină modele și o tendință moștenită de creștere și atingere a maturității, și cu toate acestea în creșterea emoțională nu se petrece nimic decât în relație cu asigurarea mediului, care trebuie să ne înde­ ajuns de bună. Se va observa că adjectivul „perfect" nu face parte din această descriere — perfecțiunea aparține mașinilor, iar imperfecțiunile caracteristice adaptării umane la nevoi re­ prezintă o calitate esențiaTFă~înedîului care facilitează. Fundamentală pentru toate acestea este ideea de dependen­ ță individuală, dependența fiind la început aproape-absolută și modificându-se treptat și în mod ordonat în dependență rela­ tivă și până la independență. Independența nu devine abso­ lută, iar individul văzut ca unitate autonomă nu este de fapt niciodată independent de mediu, deși există moduri prin care, la maturitate, individul se poate simți liber și independent, atât cât este necesar pentru fericire și pentru un sentiment de po­ sesie a unei identități personale. Prin intermediul identificări­ lor încrucișate, linia fină de demarcație dintre mine și ne-mine este estompată. Până acum nu am făcut decât să enumăr diverse secțiuni dintr-o enciclopedie a societății umane în termenii unei fier­

Opere 6. Joc și realitate

197

beri perpetue la suprafața unui ceaun al creșterii individuale văzută în mod colectiv și recunoscută ca dinamică. Bucățica de care mă pot ocupa aici este în mod inevitabil limitată ca di­ mensiune, și deci este important ca eu să plasez ceéa ce voi spune în contextul vastului fundal al umanității, umanitate care poate fi privită în multe moduri diferite și care poate fi cercetată fie printr-unul, fie prin celălalt capăt al telescopului. Boală sau sănătate?

Imediat ce părăsesc generalitățile și încep să devin speci­ fic, trebuie să aleg ce să includ și ce să exclud. De exemplu, există o chestiune de boală psihiatrică personală. Societatea include toți membrii ei individuali. Structura societății este construită și menținută de către membrii care sunt sănătoși din punct de vedere psihiatric. Cu toate acestea trebuie să îi conțină și pe cei care sunt bolnavi — de exemplu, societatea conține: persoanele imature (imature ca vârstă); persoanele cu tulburări de personalitate (produsul final al deprivării -—persoane care, atunci când mai au speranță, trebuie să determine societatea să recunoască realitatea deprivării lor, fie de un obiect bun sau iubit, fie de o structură satisfăcătoare pe care să se poată baza sau care să reziste tensiunilor care se nasc din mișcarea sponta­ nă); ' • .S-C'.. persoanele nevrotice (pradă motivațiilor inconștiente și am­ bivalenței); - ! persoanele cu dispoziție fluctuantă (pendulând între sinu­ cidere și o altă alternativă, care poate include cele mai înalte performanțe în termenii contribuției [la societa­ te]; persoanele schizoide (care au deja trasat în fața lor un tra­ valiu pentru o viață de om, și anume stabilirea lor înse­ le, fiecare ca un individ cu un sentiment de identitate și care se simte real);

198

D.W. Winnicott

persoanele schizofrenice (care nu pot, cel puțin în fazele bolnave, să se simtă real, care pot (în cel mai bun caz) dobândi ceva prin intermediul trăirii prin procură); Acestora trebuie să le adăugărn cea mai ciudată catego­ rie — una care include multe persoane care ajung într-o pozi­ ție de autoritate sau responsabilitate — adică persoanele paranoide, acelea care sunt dominate de un sistem de gândire. Trebuie constant demonstrat că acest sistem explică totul, al­ ternativa (pentru individul bolnav în acest mod) fiind o con­ fuzie acută de idei, un sentiment de haos și o pierdere a ori­ cărei predictibilități. In orice descriere de patologie psihiatrică vor exista supra­ puneri. Oamenii nu se grupează cuminte în clase patologice. Aceasta este trăsătura care face ca psihiatria să fie atât de di­ ficil de înțeles pentru medicii generaliști și chirurgi. Aceștia spun: „Aveți această boală, iar noi avem (sau vom avea într-un an sau doi) tratamentul". Nici o etichetă psihiatrică nu se su­ prapune complet unui caz, iar dintre toate cel mai puțin eti­ cheta de „normal" sau „sănătos". Putem privi societatea în termenii patologiei, și cum mem­ brii ei bolnavi într-un fel sau altul pretind atenție, și cum so­ cietatea devine colorată de grupurile patologice care își au punctul de pornire în indivizi; sau am putea examina modul în care familiile și unitățile sociale pot produce indivizi care sunt sănătoși din punct de vedere psihiatric, dar pe care uni­ tatea socială care se întâmplă să le aparțină într-un anumit mo­ ment îi deformează or îi incapacitează. Nu am ales să privesc în acest fel societatea. Am ales să o privesc în termenii sănătății ei, adică în procesul ei de creștere sau reîntinerire perpetuă în mod natural pe baza sănătății membrilor ei sănătoși din punct de vedere psihiatric. Spun asta chiar dacă știu că uneori proporția de membri bolnavi din punct de vedere psihiatric într-un grup poate fi prea mare, ast­ fel încât elementele sănătoase nu îi pot susține nici măcar cu structurile lor sănătoase. Atunci unitatea socială devine ea în­ săși o problemă psihiatrică.

Opere 6. foc și realitate

199

Deci intenționez să privesc societatea ca și cum ar fi com­ pusă din persoane sănătoase din punct de vedere psihiatric. Chiar și așa, se va descoperi că societatea are destule proble­ me! într-adevăr destule! Se va observa că nu am folosit cuvântul „normal". Acest cuvânt este prea strâns legat de gândirea facilă. Dar cred cu tărie că există ceva ce se poate numi sănătate psihiatrică, iar asta înseamnă că simt că studiul meu asupra societății (după cum au făcut-o și alții) în termenii unei descrieri în limbaj co­ lectiv a creșterii individuale către desăvârșirea personală este justificat. Axioma este că, de vreme ce societatea nu există de­ cât ca structură produsă șimenținuSș^iTecdnstruita constant de indivizi, desăvârșirea personală nu este posibilă~fără societate, iar societatea nu este posibilă în afara proceselor colective de creștere ale indivizilor care o compun. Iar noi trebuie să învățăm să încetăm să căutăm cetățeanul mondial și să fim mulțumiți dacă găsim din când în când persoane a căror uni­ tate socială se extinde dincolo de versiunea locală a societății, sau dincolo de naționalism, sau dincolo de limitele unui cult religios. De fapt trebuie să acceptăm faptul că persoanele sănătoase din punct de vedere psihiatric depind în ceea ce privește sănătatea lor și desăvârșirea personală de loialitatea față de o arie delimitată a societății, poate clubul local de popice. Și de ce nu? Doar dacă îl căutăm pe Gilbert Murray peste tot, ajungem să eșuăm.

Teza

principală

O descriere pozitivă a tezei mele mă conduce imediat la schimbările masive care au avut loc în ultimii cincizeci de ani în privința importanței îngrijirii de tip matern îndeajuns de bune. Acesta îi include și pe tați, dar tații trebuie să îmi permi­ tă să folosesc termenul „matern" pentru a descrie întreaga ati­ tudine față de bebeluși în cadrul îngrijirii lor. Termenul „patern" trebuie în mod necesar să apară un pic mai târziu decât „ma­ tern". Treptat tatăl devine ca bărbat un factor important. Iar apoi urmează familia, al cărei fundament este reprezentat de legătu-

200

D.W. Winnicott

ra dintre tați și mame, de faptul că împărtășesc responsabilita­ tea pentru acest lucru pe care l-au făcut împreună, acest lucru pe care îl numim o nouă ființă umană — un bebeluș. Să mă refer la aportul matern. în prezent știm că are im­ portanță cum este ținut și mânuit un bebeluș, că are impor­ tanță cine este persoana care îngrijește bebelușul, și dacă aceas­ ta este chiar mama, sau altcineva. în cadrul teoriei noastre de­ spre îngrijirea bebelușului, continuitatea îngrijirii a devenit o trăsătură centrală a conceptului de mediu facilitant, și înțele­ gem că prin această continuitate a asigurării mediului, și doar prin intermediul ei, noul bebeluș dependent poate avea o con­ tinuitate în linia vieții lui, și nu un model de reacție la neprevăzut și un etern nou debut (cf. Milner, 1934). ~~™~” Mă pot referi aici la lucrările lui Bowlby (1969): reacția unui copil de doi ani la pierderea persoanei mamei (fie și tempo­ rar), dacă aceasta depășește limita temporală a capacității co­ pilului de a păstra vie imaginea ei, a fost general acceptată, deși nu a fost încă complet exploatată; dar ideea care stă la baza ei cuprinde întregul subiect al continuității îngrijirii și da­ tează de la începutul vieții personale a bebelușului, adică di­ nainte ca bebelușul să perceapă obiectiv mama în întregime drept persoana care este de fapt. O altă trăsătură nouă: ca psihiatri pediatrici, nu ne preocu­ pă doar sănătatea. Aș dori ca acest lucru să fie adevărat de­ spre psihiatrie în general. Ne preocupă bogăția fericirii care se dezvoltă în cazul sănătății și care nu se dezvoltă în sănătatea psihiatrică imperfectă, chiar și atunci când genele ar putea purta copilul către împlinire. Acum privim mahalalele și sărăcia nu numai cu oroare, ci și având în minte posibilitatea că pentru un bebeluș sau un copil mic, o familie de mahala poate fi mai sigură și „bu­ nă" ca mediu facilitant decât o familie într-o casă drăguță, unde lipsesc persecuțiile obișnuite.2 De asemenea, putem 2 Suprapopularea, înfometarea, infestarea, amenințarea constantă din par­ tea bolilor organice și a dezastrelor și a legilor promulgate de o societate bi­ nevoitoare.

Opere 6. Joc și realitate

201

simți că merită să considerăm diferențele care există între grupurile sociale sub aspectul tradițiilor acceptate. Să luăm de exemplu înfășatul strâns, în contrast cu lăsarea bebelu­ șului să exploreze și să dea din mâini și din picioare care predomină aproape complet în societate așa cum o cunoaș­ tem în Marea Britanie. Care este atitudinea locală față de su­ zete, față de suptul degetului mare, față de exercițiile autoerotice în general? Cum reacționează oamenii față de incon­ tinența naturală timpurie și relația ei cu continența? Și așa mai departe. Rușinea fazei „Truby King" * este încă pe cale de a fi spălată de către adulții care încearcă să le ofere copi­ ilor lor dreptul de a descoperi o moralitate personală, și pu­ tem observa asta într-o reacție la îndoctrinare care merge în extrem până la o permisivitate extremă. Poate reieși că dife­ rența dintre cetățenii albi ai Statelor Unite și cetățenii negri ai aceleaiși țări nu este atât o chestiune de culoare a pielii, cât de alăptare la sân. Incalculabilă este invidia populației albe hrănite cu biberonul față de persoanele negre care sunt în principal, cred, alăptate la sân. Se poate observa că mă preocupă motivația inconștientă, care nu este cel mai popular concept. Datele de care am ne­ voie nu pot fi adunate prin intermediul chestionarelor. Un computer nu poate fi programat să furnizeze motivele in­ conștiente ale indivizilor-cobai ai unei investigații. Acesta este domeniul în care cei care și-au dedicat viața psihanali­ zei trebuie să-și facă auzite vocile în favoarea rațiunii și îm­ potriva credinței iraționale în fenomenele superficiale care caracterizează investigațiile computerizate asupra ființelor umane.

Și mai multă confuzie O altă sursă de confuzie este reprezentată de presupune­ rea pripită că dacă mamele și tații își cresc bebelușii și copiii bine, atunci vor fi mai puține probleme. Departe de asta! * Truby King, medic, autor de cărți despre bebeluși, recomanda ca bebe­ lușii să fie „hrăniți la ore fixe". (N. f.)

206

D.W. Winnicott

buie să devină adult în mod prematur și trebuie să piardă spontaneitatea și jocul și impulsul creativ lipsit de griji. Mai des, un adolescent poate fi în această situație, trezindu-se brusc cu dreptul de vot sau cu responsabilitatea de a condu­ ce o facultate. Bineînțeles, dacă circumstanțele se schimbă (dacă, de exemplu, vă îmbolnăviți sau muriți, sau vă aflați la strâmtoare financiară), atunci nu puteți evita să invitați băia­ tul sau fata să devină un agent responsabil înainte de momen­ tul potrivit; probabil frații mai mici au nevoie de îngrijire sau educație, și poate exista o nevoie absolută de bani pentru su­ praviețuire. Totuși, este diferit dacă, drept urmare a unei po­ litici deliberate, adulții cedează (din) responsabilități; într-adevăr, a face asta poate fi un fel de dezamăgire a copiilor dvs într-un moment critic. în termenii jocului sau vieții ca joc, ab­ dicați exact când copiii ajung în punctul uciderii voastre. Cine este fericit? Cu siguranță nu adolescentul, care acum devine o instituție. Toată activitatea imaginară și lupta imaturității este pierdută. Revolta nu mai are sens, iar~adolescentul~câ're" câștigă prea devreme este prins în propria capcană, trebuie să devină dictator și să reziste așteptându-se să fie ucis — să fie ucis nu de o nouă generație, a copiilor lui, ci de propriii lui frați. Evident, va căuta să-i controleze. Acesta este imul dintre multele domenii în care societatea ignoră motivația inconștientă și pericolul ei. Bineînețeles, ma­ terialul de zi cu zi al travaliului psihoterapeutic poate fi folosit puțin de către sociologi și politicieni, ca și de oamenii obișnuiți care sunt adulți — adică adulți în propriile lor sfere limitate de influență, chiar dacă nu întotdeauna în viața lor privată. Ceea ce susțin (dogmatic, pentru a fi scurt) este că adoles­ centul este imatur. Imaturitatea este un element esențial al să­ nătății la adolescență. Există un singur tratament al imaturității, și acesta este trecerea timpului și creșterea spre maturita­ te pe care aceasta o poate aduce. Imaturitatea este o parte prețioasă din tabloul adolescenței. Acesta conține cele mai palpitante trăsături ale gândirii creative, simțirii noi și proaspete, idei pentru un nou trai. So­ cietatea are nevoie să fie zguduită de aspirațiile celor care nu

Opere 6. Joc și realitate

207

sunt responsabili. Dacă adulții abdică, adolescenții devin pre­ matur adulți, și printr-un fals proces. Sfatul pentru societate poate suna astfel: de dragul adolescenților, și al imaturității lorTnu îi lăsați să avanseze și să atingă o falsă maturitate, înmânându-le niște responsabilități care încă nu le aparțin, deși ei poate că se luptă pentru ele. Cu condiția ca adulții să nu abdice, ne putem gândi cu si­ guranță la strădaniile adolescenților de a se regăsi și a-și de­ termina propriul destin ca la cel mai emoționant lucru pe care îl putem întâlni în viața din jurul nostru. Ideea unui adoles­ cent despre societatea ideală este palpitantă și stimulantă, dar caracteristica adolescenței este imaturitatea ei și faptul că nu este responsabilă. Asta, cel mai sacru element al ei, durează doar câțiva ani, și este o trăsătură care trebuie să se piardă pentru fiecare individ, pe măsură ce atinge maturitatea. Eu îmi reamintesc constant că ceea ce poartă societatea în mod perpetuu este starea adolescenței, și nu fata sau băiatul adolescent care, din păcate, în câțiva ani devine adult, și de­ vine mult prea devreme identificat cu un tip de cadru în care noi bebeluși, noi copii și noi adolescenți pot fi liberi să aibă vi­ ziuni și vise și noi planuri pentru lume. Triumful constă în această atingere a maturității printr-un proces de cregtere. Triumful nu constă în falsa maturitate bazată pe imitația facilă a unui adult. Realități teribile sunt în­ chise în această descriere.

Natura

imaturității

Este necesar să cercetăm un moment natura imaturității. Nu trebuie să ne așteptăm ca adolescentul să fie conștient de imaturitatea lui sau să cunoască trăsăturile imaturității. Și nici noi nu avem nevoie deloc să înțelegem. Ceea ce contează este să se vină în întâmpinarea provocărilor adolescentului. Cine să le vină în întâmpinare? Mărturisesc că am senzația că nedreptățesc acest subiect, vorbind despre el. Cu cât verbalizăm mai ușor, cu atât sun­ tem mai puțin eficienți. Imaginați-vă că cineva le vorbește

208

D.W. Winnicott

cu condescendență adolescenților și le spune: „Partea voas­ tră cea mai palpitantă este imaturi ta tea voastră!" Acesta ar fi un exemplu grosier al eșecului în confruntarea cu provo­ carea adolescentină. Poate că această sintagmă „confrunta­ rea cu provocarea" reprezintă o reîntoarcere la sănătate, deoarece înțelegerea a fost înlocuită de confruntarea. înțelesul cuvântului „confruntare" așa çum este el folosit aici este că o persoană adultă rezistă și pretinde dreptul de a avea un punct de vedere person^TunuTcare poate primi și susținerea altor persoane adulte. ~~~ T —

Potențialul la adolescență Să încercăm să vedem ce fel de lucruri nu au obținut ado­ lescenții. Schimbările pubertății au loc la vârste variate, chiar și la copiii sănătoși. Băieții și fetele nu pot face nimic altceva decât să aștepte aceste schimbări. Această așteptare dă naștere unei tensiuni considerabile la toți, dar mai ales în cazul celor care se dezvoltă mai târziu; deci, cei mai târzii pot fi descoperiți imitându-i pe tei care s-au dezvoltat devreme, iar asta condu"ce~Ta m'aȚuntăți false bazate mai degEaE^peldentificări decât pe procesul de creștere înnăscut. In orice caz, schimbările se­ xuale nu sunt singurele. Există schimbări în sensul creșterii fizice și al dobândirii de forță adevărată; în consecință, apare un pericol real care conferă noi înțelesuri violenței. Odată cu forța, vin șiretenia și abilitatea. Doar cu trecerea timpului și cu experiențele vieții poate un băiat sau o fată să accepte treptat responsabilitatea pentru tot ce se petrece în lumea fantasmelor personale. Intre timp există o puternică susceptibilitate ca agresiunea să se manifeste în for­ mă suicidară; alternativ, agresiunea se manifestă sub forma unei căutări a persecuției, ceea ce reprezintă o încercare de a evada din nebunia unui sistem persecutor delirant. în cazul în care ci­ neva se așteaptă în mod delirant la persecuție, este susceptibil de a o provoca, încercând să se depărteze de nebunie și delir. Un băiat bolnav din punct de vedere psihiatric (sau o fată) cu un sistem delirant bine format poate declanșa un sistem comun

Opere 6. Joc și realitate

209

de gândire și conduce la situații bazate pe persecuție provocată. Logica nu mai are nici un cuvânt de spus odată ce a fost dobân­ dită delicioasa simplificare a unei poziții persecutorii. Dar cel mai dificil lucru este tensiunea resimțită în individ care aparține fantasmelor inconștiente despre sex și rivalitatea asociată cu alegerea sexuală de obiect. Adolescentul, sau băiatul sau fata care se află încă în creș­ tere, încă nu poate să-și asume responsabilitatea pentru cru­ zime și suferință, pentru a ucide și a fi ucis, pentru cele pe care scena lumii le oferă. Asta salvează individul în acest stadiu de reacția extremă împotriva agresiunii latente personale, și anu­ me sinuciderea (o asumare patologică a responsabilității pen­ tru tot răul care există sau care poate fi conceput). Se pare că sentimentul latent de vinovăție al adolescentului este terifiant, și este nevoie de ani de zile pentru ca înlndîvid'să^'dezvoF" te capacitatea de a descoperi m sme echilibrul dintre bine și rău, dintre ura si distrugerea care însoțesc iubirea/înauntrul Sinelui. In acest sens, maturitatea aparține vieții de mai târ­ ziu, și nu putem aștepta din partea adolescenților să poată ve­ dea dincolo de următorul stadiu, aparținând vârstei de două­ zeci și ceva de ani. Se presupune a fi uneori de la sine înțeles că acei băieți sau acele fete care „sar în pat imediat", după cum se spune, și care înfăptuiesc actul sexual (și poate chiar o sarcină sau două), au atins maturitatea sexuală. Dar chiar ei înșiși știu că asta nu este adevărat, și încep să disprețuiască sexul ca atare. Este prea ușor. Maturitatea sexuală trebuie să includă toate fantasmele inconștiente despre sex, iar individul trebuie în cele din urmă să fie capabil să atingă acceptarea a tot ce apare în minte îm­ preună cu alegerea de obiect, constanța obiectului, satisfaccerea sexuală și întrețeserea sexuală. De asemenea, există și sen­ timentul de vinovăție care este potrivit în termenii fantasmei inconștiente totale.

Construcție, reparație, restituție Adolescentul nu are cum să cunoască încă satisfacția care poate fi atinsă prin participarea -la un proiect care trebuie să

210

D.W. Winnicott

includă în sine atributul dependabilității. Este imposibil ca adolescentul să știe cât poate serviciul, datorită contribuției lui sociale, să micșoreze sentimentul personal de vinovăție (care aparține tendințelor agresive inconștiente, strâns asocia­ te relației de obiect și iubirii) și astfel să ajute la micșorarea fri­ cii interioare și a gradului impulsurilor suicidale sau predis­ poziției la accidente.

Idealismul Se poate spune că unul dintre cele mai incitante lucruri cu privire la adolescenți este idealismul lor. încă nu au ajuns la deziluzieTîar corolarul acestui lucru este că sunt liberi să for­ muleze planuri ideale. Studenții din domeniul artei, de exem­ plu, pot înțelege că arta poate fi predată bine, așa că pretind ca arta să fie predată bine. De ce nu? Ceea ce nu iau ei în con­ siderație este faptul că există doar puțini oameni care pot pre­ da arta bine. Sau studenții văd că condițiile de locuit sunt proaste și pot fi îmbunătățite, așa că țipă. Alții trebuie să gă­ sească banii. „Ei bine, spun ei, puteți să abandonați fondurile pentru apărare și să cheltuiți banii pe clădiri noi pentru facul­ tate!" Nu adolescentul trebuie să privească lucrurile în per­ spectivă, asta venindu-le mai natural celor care au trăit mul­ te decenii și care încep să îmbătrânească. Toate aceste lucruri sunt condensate aproape până la ab­ surd. Este omisă importanta semnificație a prieteniei. Este omisă descrierea poziției celor care aleg o viață fără căsăto­ rie sau amânarea căsătoriei. Și este lăsată la o parte proble­ ma vitală a bisexualității, care este rezolvată, dar niciodată rezolvată în întregime în termenii alegerii de obiect și con­ stanței de obiect heterosexuale. De asemenea, au fost luate ca fiind de la sine înțelese o mulțime de lucruri care țin de teoria jocului creativ. în plus, există și moștenirea culturală; nu ne putem aștepta ca, la vârsta adolescenței, un băiat sau o fată obișnuiți să aibă mai mult decât o idee vagă cu privi­ re la moștenirea culturală a omenirii, deoarece este necesar o muncă îndelungată chiar și doar pentru a căpăta o idee despre existența ei. La șaizeci de ani, băieții și fetele de azi

Opere 6. Joc și realitate

211

vor lucra cu sufletul la gură, încercând să recupereze tim­ pul pierdut, în căutarea bogățiilor care aparțin civilizației și rezultatelor ei acumulate. Chestiunea principală este că adolescența este mai mult de­ cât pubertatea fizică, deși se bazează pe aceasta în mare parte. Adolescența implică creștere, iar această creștere necesită timp. Și, în timp ce are loc creșterea, responsabilitatea trebuie asu­ mată de figurile parentale- Dacă figurile parentale abdică, atunci adolescenții trebuie să sară la o falsă maturitate și să-și piar­ dă cea mai mare avere: libertatea de a avea idei și de a acțio­ na impulsiv.

Rezumat Pe scurt, este incitant că adolescența a devenit vocală și ac­ tivă, dar strădaniile adolescentine care se fac simțite în întrea­ ga lume azi trebuie să fie întâmpinate, trebuie să li se confere realitate prin actul confruntării. Confruntarea trebuie să fie personală. Pentru ca adolescenții să aibă viață și energie, este nevoie de adulți. Confruntarea ține de o conținere care nu este răzbunătoare, nu este vindicativă, ci își are propria putere. Este benefic să ne reamintim că neliniștea actuală a studenților și expresia ei manifestă pot fi în parte produsul unei atitudini față de îngrijirea bebelușului și a copilului pe care ne mândrim a o fi dobândit. Să-i lăsăm pe cei tineri să modifice societatea și să-i învețe pe adulți cum să vadă lumea cu alți ochi; dar, acolo unde există provocare din partea unui adolescent în creș­ tere, acolo să existe un adult care să întâmpine provocarea. Și lucrurile nu vor fi neapărat roz. în fantasma inconștientă acestea simt probleme de viață și de moarte.

Final

Propun existența unui stadiu în dezvoltarea ființelor uma­ ne care intervine înaintea obiectivității și perceptibilității. La începutul teoretic, se poate spune că un bebeluș trăiește într-o lume subiectivă sau conceptuală. Trecerea de la starea prima­ ră la una în care percepția obiectivă să fie posibilă nu este nu­ mai o chestiune de proces de maturizare inerent sau ereditar; în plus, necesită și un minimum din partea mediului. Aparți­ ne întregii teme vaste a călătoriei individuale de la dependen­ ță către independență. Această lacună concepție-percepție furnizează un bogat material pentru studiu. Postulez existența unui paradox esen­ țial, unul pe care trebuie să-1 acceptăm, și nu să-1 rezolvăm. Acest paradox, care este central conceptului, trebuie să fie per­ mis și tolerat pentru o perioadă de timp în îngrijirea fiecărui bebeluș.

Bibliografie

ALLEY, RONALD (1964). Francis Bacon: Catalogue Raisonné and Documentation. Londra: Thames & Hudson. AXLINE, VIRGINIA MAE (1947). Play Therapy: The Inner Dyna­ mics of Childhood. Boston, Mass.: Houghton Mifflin. BALINT, MICHAEL (1968). The Basic Fault: Therapeutic Aspects of Regression. Londra: Tavistock Publications. BETTELHEIM, BRUNO (1960). The Informed Heart: Autonomy in a Mass Age. New York: Free Press; Londra: Thames & Hud­ son, 1961. BLAKE, YVONNE (1968). „Psychotherapy with the more Distur­ bed Patient". Brit. J. Med. Psychol., 41. BOWLBY, JOHN (1969). Attachment and Loss. Vol. 1, Attachment. Londra: Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analy­ sis; New York, Basic Books. DONNE, JOHN (1962). Complete Poetry and Selected Prose. Ed. de J. Hayward. Londra: Nonesuch Press. ERIKSON, ERIK (1956). „The Problem of Ego Identity". J. Amer. Psychoanal. Assn., 4. FAIRBAIRN, W.R.D. (1941). „A Revised Psychopathology of the Psychoses and Psychoneuroses". Int. J. Psycho-Anal., 22. „FIELD, JOANNA" (M. MILNER) (1934). A Life of One's Own. Londra: Chatto & Windus. Harmondsworth: Penguin Bo­ oks, 1952.

216

D.W. Winnicott

FOUCAULT, MICHEL (1966). Les Mots et les Choses. Paris: Edi­ tions Gallimard. Publ. în engl. sub titlul The Order of Things. Londra: Tavistock Publications; New York: Pantheon, 1970. FREUD, ANNA (1965). Normality and Pathology in Childhood. Lon­ dra: Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analysis. FREUD, SIGMUND (1900). The Interpretation of Dreams. Standard Edition, Vol. 4 și 5. — (1923). The Ego and the Id. Standard Edition, Vol. 19. — (1939). Moses and Monotheism. Standard Edition, Vol. 23. GILLESPIE, W.H. (1960). The Edge of Objectivity: an Essay in the History of Scientific Ideas. Princeton, N.J.: Princeton Univer­ sity Press. GOUGH, D. (1962). „The Behavior of Infants in the First Year of Life". Proc. Roy. Soc. Med., 55. GREENACRE, PHYLLIS (1960). „Considerations regarding the Parent-Infant Relationship". Int. J. Psycho-Anal.,41. HARTMANN, HEINZ (1939). Ego Psychology and the Problem of Adaptation. New York: International Universities Press; Londra: Imago, 1958. HOFFER, WILLI (1949). „Mouth, Hand and Ego-Integration". Psychoanal. Study Child, 3—4. — (1950). „Development of the Body Ego". Psychoanal. Study Child, 5. KHAN, M. MASUD R. (1964). „The Function of Intimacy and Ac­ ting Out in Perversions". în R. Slovenko (ed.), Sexual Be­ havior and the Law. Springfield, Ill.: Thomas. — (1969). „On the Clinical Provision of Frustrations, Recognitions and Failures in the Analytic Situations". Int. J. Psycho-Anal., 50. KLEIN, MELANIE (1932). The Psycho-Analysis of Children. Ed. rev. Londra: Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analy­ sis, 1949. — (1934). „A Contribution to the Psychogenesis of Manic-Depres­ sive States". în Contributions to Psycho-Analysis 1921-1945. Londra: Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analy­ sis, 1948.

Opere 6. Joc și realitate

217

— (1940). „Mourning and its Relation to Manic-Depressive Sta­ tes". în Contributions to Psycho-Analysis 1921-1945. — (1957). Envy and Gratitude. Londra: Tavistock Publications. KNIGHTS, L.C. (1946). Explorations. Londra: Chatto & Windus. Harmondsworth: Penguin Books (Peregrine series), 1964. KRIS, ERNST (1951). „Some Comments and Observations on Ear­ ly Autoerotic Activities". Psychoanal. Study Child, 6. LACAN, JACQUES (1949). „Le Stade du Miroir comme formate­ ur de la function du Je, telle qu'elle nous est révélée dans l'expérience psychanalityque". în Écrits. Paris: Éditions du Seuil, 1966. LOMAS, P. (ed.) (1967). The Predicament of the Family. Londra: Ho­ garth Press and the Institute of Psycho-Analysis. LOWENFELD, MARGARET (1935). Play in Childhood. Bath: Ce­ dric Chivers, 1969. MAHLER, MARGARET S. (1969). On Human Symbiosis and the Vicisitudes of Individuation. Vol. 1, Infantile Psychosis. Londra: Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analysis. MIDDLEMORE, MERRELL P. (1941). The Nursing Couple. Londra: Hamish Hamilton Medical Books. MILLER, ARTHUR (1963). Jane's Blanket. New York și Londra: Collier / Macmillan. MILNE, A.A. (1926). Winnie the Pooh. Londra: Methuen. MILNER, M. (1934). A Life of One's Own. Vezi la „Field, Joanna". — (1952). „Aspects of Symbolism in Compréhension of the Not-Self". Int. J. Psycho-Anal., 33. — (1957). On Not Being Able to Paint. Ed. rev. Londra: Heinemann. — (1969). The Hands of the Living God. Londra: Hogarth'Press and the Institute of Psycho-Analysis. OPIE, IONA și PETER (ed.) (1951). The Oxford Dictionary of Nur­ sery Rhymes. Oxford: Clarendon Press. PLAUT, FRED (1966). „Reflections about Not Being Able to Ima­ gine". J. Anal. Psychol., 17. RIVIERE, JOAN (1936). On the Genesis of Psychical Conflict in Earlièst Infancy. Int. J. Psycho-Anal., 17. SCHULZ, CHARLES M. (1959). Peanuts Revisited — Favorites, Old and New. New York: Holt, Rinehart & Winston.

218

D.W. Winnicott

SHAKESPEARE, WILLIAM. Hamlet, Prince of Denmark. SOLOMON, JOSEPH C. (1962). „Fixed Idea as an Internalized Transitional Object". Amer. J. Psychotherapy, 16. SPITZ, RENÉ (1962). „Autoerotism Re-examined: the Role of Ear­ ly Sexual Behavior Patterns in Personality Formation". Psy­ choanal. Study Child, 17. STEVENSON, O. (1954). „The First Treasured Possession: A Stu­ dy of the Part Played by Specially Loved Objects and Toys in the Lives of Certain Children". Psychoanal. Study Child, 9. TRILLING, LIONEL (1955). „Freud: within and beyond Culture", în Beyond Culture. Harmondsworth: Penguin Books (Pere­ grine series), 1967. WINNICOTT, D.W. (1931). Clinical Notes on Disorders of Childho­ od. Londra: Heinemann. — (1935). „The Manic Defence. în Collected Papers: through Paedia­ trics to Psycho-Analysis. Londra: Tavistock Publications, 1958". [Apărută în limba română sub titlul „Apărarea ma­ niacală", în volumul De la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003.] — (1941). „The Observation of Infants in a Set Situation". Ibid. [Apărută în limba română sub titlul „Observarea bebelu­ șilor într-o situație prestabilită", în volumul De la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003.] — (1945). „Primitive Emotional Development". Ibid. [Apărută în limba română sub titlul „Dezvoltarea emoțională primiti­ vă", în volumul De la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003.] — (1948). „Paediatrics and Psychiatry". Ibid. [Apărută în limba română sub titlul „Pediatrie și psihiatrie", în volumul De la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003.] — (1949). „Mind and its Relation to the Psyche-Soma". Ibid. [Apă­ rută în limba română sub titlul ,>Mintea și relația sa cu psiho-soma“, în volumul De la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003.] — (1951). „Transitional Objects and Transitional Phenomena". Ibid. [Apărută în limba română sub titlul „Obiecte tranzi-

Opere 6. Joc și realitate

219

ționale și fenomene tranziționale", în volumul De la pedia­ trie la psihanaliză, Editura Trei, 2003.] — (1952). „Psychoses and Child Care". Ibid. [Apărută în limba ro­ mână sub titlul „Psihoză și îngrijirea copilului", în volu­ mul De la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003.] — (1954). „Metapsychological and Clinical Aspects of Regression within the Psycho-Analytical Set-up". Ibid. [Apărută în lim­ ba română sub titlul „Aspecte clinice și metapsihologice ale regresiei în cadrul psihanalitic", în volumul De la pedia­ trie la psihanaliză, Editura Trei, 2003.] — (1956). „Primary Maternal Preoccupation". Ibid. [Apărută în limba română sub titlul „Preocuparea maternă primitivă", în volumul De la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003.] — (1958a). Collected Papers: through Paediatrics to Psycho-Analysis. Londra: Tavistock Publications. [Apărută în limba română sub titlul De la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003.] — (1958b). „The Capacity to Be Alone". în The Maturational Pro­ cesses and the Facilitating Environment. Londra: Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analysis, 1965. [Apărut în limba română sub titlul „Capacitatea de a fi singur", în volumul Procesele de maturizare, Editura Trei, 2004J — (1959-64). „Classification: Is There a Psychoanalytic Contribu­ tion to Psychiatric Classification?" Ibid. [Apărut în limba română sub titlul „Clasificare: există o contribuție psihana­ litică la clasificarea psihiatrică?", în volumul Procesele de maturizare — ed. cit.] — (1960a). „Ego Distortion in Terms of True and False Self". Ibid. [Apărut în limba română sub titlul „Perturbarea Eului în termeni de Sine adevărat și fals", în volumul Procesele de maturizare — ed. cit.] — (1960b). „The Theory of the Parent-Infant Relationship". Ibid. [Apărut în limh? română sub titlul „Teoria relației părinte-beleluș", în voiumul Procesele de maturizare — ed. cit.] — (1962). „Ego Integration in Child Development". Ibid. [Apărut în limba română sub titlul „Integrarea Eului în dezvolta­ rea copilului", în volumul Procesele de maturizare — ed. cit.]

220

D.W. Winnicott

—- (1963a). „Communicating and Not Communicating leading to a Study of Certain Opposites". Ibid. [Apărut în limba ro­ mână sub titlul „A comunica și a nu comunica conducând la studiul anumitor contrarii", în volumul Procesele de ma­ turizare — ed. cit.] ț — (1963b). „Morals and Education". Ibid. [Apărut în limba româ­ nă sub titlul „Morala și educația", în volumul Procesele de maturizare — ed. cit.] — (1965). The Maturational Processes and the Facilitating Environ­ ment. Londra: Hogarth Press and the Institute of Psychoa­ nalysis. [Apărută în limba română sub titlul Procesele de maturizare — ed. cit.] — (1966). „Comment on Obssesional Neurosis and „Frankie"". Int. J. Psycho-Anal., 47. — (1967a). „The Location of Cultural Experience". Int. J. Psycho-Anal., 48. — (1967b). „Mirror-role of Mother and Family in Child Develop­ ment". în P. Lomas (ed.), The Predicament of the Family: A Psycho-Analytical Symposium. Londra: Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analysis. — (1968a). „Playing: Its Theoretical Status in the Clinical Situa­ tion". Int. J. Psycho-Anal., 49. — (1968b). La Schizophrénie infantile en termes d'échec d'adap­ tation. în Recherches („Enfance aliénée"', II), decembrie. Pa­ ris. — (1971). Therapeutic Consultations in Child Psychiatry. Londra: Ho­ garth Press and the Institute of Psycho-Analysis. WULFF, M. (1946). Fetishism and Object Choice in Early Childho­ od. Psychoanal. Quart., 15.

Din Operele lui Winnicott au mai apărut și Opere, vol. 1 DE LA PEDIATRIE LA PSIHANALIZĂ Autor: D.W. Winnicott ISBN: 973-8291-19-4 Titlul original: Collected Pa­

pers: Through. Paediatrics to Psychoanalysis Publicată de: Karnàc Books Ltd, London ,“* ** ; < Limba originală: engleză Traducere: Claudia Alecu, Ioana Lazăr. Verificarea tra- . ducerii: Cătălin Popescu Anul apariției: 2003 s ? Nr. de pagini: 432 Preț: 32.90 Dotat cu un excepțional geniu clinic, acest mare pediatru, considerat de colegi un copil teribil și deseori comparat în Franța cu Françoise Dolto, a fost înainte de ve­ nirea lui Melanie Klein la Londra părintele fondator al psihanalizei copilului în Ma­ rea Britanie. Winnicott avea o adevărată pasiune pentru copilărie, după cum o arată relatarea tratamentului „micuței Piggle" publicată după moartea sa. Aceasta avea doi ani când Winnicott s-a ocupat de ea. A văzut-o timp de trei ani, la cerere, și a făcut șaispreze­ ce ședințe memorabile. îi plăcea să se joace cu copiii, cu cuvintele lor, cu jucăriile lor de pluș. Totuși, nu făcea dovada nici unei îngăduințe față de copilărie. Compara su­ garul cu o „povară purtată de părinți" și când a găzduit un băiat fugar de 9 ani, a scris aceste cuvinte: „Trei luni de iad [...] Ceea ce contează, după părerea mea, este modul în care evoluția personalității băiatului mi-a provocat ura și ceea ce am făcut cu ea.“ Prin importanța pe care o atribuie mamei și relației cu mama, Winnicott se în­ scrie în logica freudismului dintre cele două războaie mondiale în care interesul pur­ tat tatălui, patriarhatului și Oedip-ului clasic fuseseră abandonate în favoarea redefinirii maternului și femininului. în această perspectivă, good-enough mother este o mamă ideală: atentă la toate formele de dialog și de joc creativ, ea trebuie să se arate capabilă să inspire copilului o frustrare necesară ca să-i dezvolte dorința și capacita­ tea de individuate. Această relație, care reduce locul tatălui la un minimum, apare ca exclusivă și non-erotizată. Élisabeth Roudinesco, Dicționar de psihanaliză

Opere, vol. 2 Convorbiri psihanalitice cu părinții ISBN: 973-8291-64-X Titlul original: Talkfng

to parents Publicată de: Addison-Wesley Publishing Company by arrangement with Mark Pa­ terson, 1993 Limba originală: engleză Traducere: Ioana Lazăr Anul apariției: 2003 Nr. de pagini: 160 Preț: 14.90 După cum afirmă în mod clar Winnicott, scopul acestor conferințe nu a fost acela de a le spune părinților ce să facă, ci (1) de a detoxifica știința creșterii copilului, (2) de a le da încredere pă­ rinților în ceea ce fac și (3) de a-i face să fie liberi să caute ajutor individualizat atunci când se lovesc de vreun obstacol neașteptat în creșterea copiilor lor. El accentuează încontinuu instinctul părinților de a face ceea ce trebuie, îmbinat cu ambivalența și vinovăția inevitabile care îi fac să fie părinții sensibili care sunt.

Acesta este un volumaș încântător. Winnicott distilează natura esențială a sarci­ nii de a fi părinte. De exemplu, capitolul 8 se încheie cu ideea provocatoare conform: căreia, în lipsa vinovăției și ambivalenței, nici o mamă nu ar fi sensibilă la nevoile co­ pilului ei. într-adevăr, îi imprimă cititorului o înțelegere a provocărilor parentalității, dar, în același timp, își face audiența să simtă că a fi „o mamă îndeajuns de bună“ este unul dintre cele mai gratifiante roluri pe care le-am putea găsi. Ce geniu! Dr Berry Brazelton D.W. Winnicott (1896-1971), marele pediatru și psihanalist britanic, a fost autorul mai multor cărți utile părinților, care s-au vândut în sute de mii de exemplare.

Opere, vol. 3 Natura umană ISBN: 973-707-003-8 Titlul original:

Human Nature Publicată de: Free Associa­ tion Books, Londra, 1988 Limba originală: engleză Prefață de Clare Winnicott; traducere de Cătălin Popes­ cu; postfață de Ioana Lazăr Anul apariției: 2004 Nr. de pagini: 208 Preț: 13.90 Ideile lui Donald Winnicott sunt presărate în numeroase articole clini­ ce și prezentări scurte, populare. El a făcut o singură încercare de a așterne pe hârtie o privire de ansamblu asu­ pra ideilor sale, pe care cititorul o găsește în acest volum. A rămas neterminată, între­ ruptă fiind de moartea lui survenită în anul 1971. Este o muncă ambițioasă. Așa cum spune el însuși în introducere, „Sarcina acestei cărți este studiul naturii umane. în momentul începerii ei, sunt poate prea conștient de vastitatea unui asemenea proiect. Natura umană este aproape tot ce avem. în pofida faptului că știu acest lucru, intenționez să respect titlul și intenționez să fac o descriere a naturii umane care să înglobeze diversele tipuri de experiențe ce mi-au aparținut: lucrurile pe care le-am învățat de la profesorii mei și din experiența mea clinică. în acest fel poate o să obțin o descriere personală, și deci bineînțeles li­ mitată, a unei teme care nu are limite." Capitolele oferă perspectiva lui Winnicott asupra problemelor majore ale teoriei psihanalitice, ca de exemplu: complexul lui Oedip, sexualitatea infantilă, inconștien­ tul, poziția depresivă, apărarea maniacală, obiectele tranziționale, agresiunea, psiho­ somatica. Winnicott a făcut aici un efort sintetic de excepție, un efort considerat drept cel mai bun din cadrul operei sale postume. D.W. Winnicott este privit ca analistul britanic cel mai influent. Scierile sale se numără printre cele mai impresionante și concludente din întreaga literatură psih­ analitică. Peter Lomas îl numește în suplimentul literar al lui Times „cel mai influent psih­ analist din perioada după Freud și Jung".