Investigarea Si Cercetarea Infractiunii de Omor [PDF]

Zitiervorschau

Investigarea si cercetarea infractiunii de omor

Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană, sancţionând pe cei care atentau la viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi demnitatea omului. „Declaraţia universală a drepturilor omului”, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. în 1948, stipulează printre alte drepturi fundamentale: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi; orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi securitatea persoanei sale...”1. Investigarea omorului se particularizează, faţă de cercetarea altor categorii de infracţiuni, prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcţii principale – stabilirea cauzei şi naturii morţii, a circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost săvârşită fapta, descoperirea mijloacelor şi instrumentelor folosite la comiterea faptei, identificarea autorului, a participanţilor la omor, precizarea scopului sau a mobilului infracţiunii. Astfel, în cuprinsul acestui material, ne vom opri, cu precădere, asupra cercetării infracţiunii de omor sub toate aspectele sale, investigarea omorului fiind, de altfel, activitatea cea mai complexă, iar pentru celelalte fapte se vor face menţiuni generale. Cercetarea la faţa locului reprezintă actul de debut al investigaţiilor în fapte de periculozitate deosebită, omoruri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei, distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracţiuni din domeniul crimei organizate etc. Investigarea locului faptei reprezintă unul din actele iniţiale de urmărire penală cu o importanţă deosebită în ansamblul activităţilor de soluţionare a unei cauze şi presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului unde s-a comis infracţiunea sau unde au fost descoperite urmele sau consecinţele acesteia. Este un procedeu probator cu o importantă semnificaţie în aflarea adevărului. Locul săvârşirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la actul infracţional şi la autorul acesteia. Astfel, se explică de ce cercetarea la faţa locului este foarte importantă atât pentru descoperirea urmelor, surprinderea acelor împrejurări de natură să conducă la demascarea infractorului, cât şi pentru cunoaşterea nemijlocită de către procuror, 1

Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Valerică Lazăr – Drept Penal – Partea specială, ediţia a IV-a, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 89

instanţa de judecată şi alte părţi implicate, a locului respectiv. De modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca şi fixarea rezultatelor, depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului şi identificarea autorului. În cazul infracţiunilor grave, îndeosebi la omucideri, se apreciază că este partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale. Principalele obiective care se urmăresc cu ocazia cercetării la faţa locului sunt: cunoaşterea şi investigarea directă a scenei infracţiunii, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă şi interpretarea lor imediată, obţinerea de date cu privire la modul de operare al autorului, identificarea unor eventuali martori, elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală. Pregătirea cercetării la faţa locului constituie una din condiţiile de bază ale realizării scopului acestei activităţi. Datorită importanţei şi complexităţii ei, în activitatea de pregătire nu trebuie omis niciun amănunt, oricât de neînsemnat ar părea el la prima vedere. În ordine cronologică, distingem măsuri luate înainte de deplasarea la locul unde sa săvârşit infracţiunea şi măsuri care se iau după ajungerea echipei la locul faptei. Cercetarea la faţa locului în cazul omorului se constituie într-o activitate laborioasă, de durată, care necesită exactitate, calm, perseverenţă, prudenţă, eforturi fizice şi intelectuale şi, uneori, chiar sacrificii, solicitând intens atenţia celor care o efectuează. În cercetarea la faţa locului nu trebuie să se plece de la idei preconcepute şi nu trebuie omis faptul că absolut toate versiunile posibile nu au nicio valoare pentru cauză atât timp cât nu au fost verificate şi confirmate de rezultatul activităţilor întreprinse, inclusiv de cercetarea locului faptei. Teoretic, cercetarea la faţa locului parcurge două faze, respectiv faza statică şi faza dinamică, distincţia între cele două faze este convenţională şi nu apare ca o delimitare rigidă. De multe ori, ca urmare a condiţiilor legate de împrejurările în care s-a săvârşit omorul apar situaţii când activităţi din faza statică sunt executate în faza dinamică şi invers. 1. Faza statică a cercetării la faţa locului

În această fază se realizează o „examinare atentă a locului faptei, atât în ansamblul său, cât şi pe zonele mai importante, fără a se aduce nicio modificare acestuia. Activităţile mai importante care sunt efectuate de către membrii echipei de cercetare la acest moment sunt:

a) Constatarea morţii victimei – această activitate se realizează de către medicul legist, dar în prezenţa procurorului. Aceştia sunt, de altfel, şi singurele persoane care intră în câmpul infracţional la debutul cercetării. Medicul legist va constata decesul prin evidenţierea semnelor morţii şi a modificărilor cadaverice, aspecte ce vor fi detaliate în continuare. b) Examinarea generală a locului faptei – activitatea este absolut necesară pentru a se forma o imagine de ansamblu asupra câmpului infracţional şi a ceea ce trebuie făcut în continuare. Se începe cu observarea locului unde s-a comis omorul, unde a fost descoperit cadavrul sau părţi din acesta, unde a fost descoperit un schelet sau fragmente din el. Dacă locurile menţionate se află în aer liber, observarea acestora se face prin parcurgerea lor. În cazul interioarelor, observarea se face dintr-un singur loc. În felul acesta, procurorul are posibilitatea să verifice în concret dacă locul ce urmează a fi examinat a fost sau nu corect delimitat. În principal, această observare generală trebuie să aibă în vedere: − locul unde se găsesc victimele în câmpul infracţional; − locul unde se găsesc diferite obiecte care puteau fi folosite la comiterea infracţiunii; − starea fizică în care se găsesc victima, martorii sau alte persoane implicate; − starea fizică în care se găsesc obiectele sau urmele. c) Obţinerea unor date despre victimă, despre faptă sau persoanele care ar putea fi martori oculari; d) Stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de probă; e) Determinarea unor eventuale modificări ale câmpului infracţional; f) Efectuarea fotografiilor şi înregistrărilor video – una din activităţile specifice fazei statice este orientarea locului faptei, atât din punct de vedere topografic, cât şi din punct de vedere criminalistic. Fixarea locului ce urmează a fi cercetat se face cu ajutorul fotografiei de orientare şi a fotografiei schiţă. În situaţia în care cercetarea se efectuează pe un loc întins pentru a permite identificarea cu uşurinţă a acestuia, fotografia de orientare trebuie să surprindă obligatoriu anumite puncte de reper fix. Dacă spaţiul de cercetat nu poate fi cuprins într-o singură imagine se

recurge la metoda fotografiei panoramice, liniare sau circulare, efectuată după regulile cunoscute. Dacă omorul s-a săvârşit într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să fixeze căile de acces spre imobil, precum şi intrările-ieşirile în - şi din locuinţa în cauză. O regulă importantă pentru acest moment ar trebui să fie, pe lângă fixarea prin fotografiere a locului faptei şi înregistrarea video care dă posibilitatea reţinerii complete a imaginii întregului loc al faptei, aşa cum se găseşte el în momentul sosirii echipei de cercetare; în practica de specialitate, se întâlnesc cazuri în care înregistrarea pe bandă magnetică serveşte direct la studierea minuţioasă a locului faptei şi la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul infracţiunii. g) Stabilirea punctului din care va începe cercetarea şi a drumului de acces în câmpul infracţional – marcarea drumului de acces este atributul specialistului criminalist, acest fapt fiind dictat de necesitatea păstrării cât mai fidele a locului faptei şi de limitarea numărului de persoane ce vor pătrunde în acesta. Astfel, responsabilul cu activităţile criminalistice „stabileşte şi marchează traseul de acces în câmpul infracţional, stabileşte punctul de începere a examinărilor sau prioritatea de examinare a probelor (în funcţie de condiţiile de mediu, de pericolul de deteriorare, dispariţie a acestora. După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în locul faptei este procurorul, în calitate de şef al echipei de cercetare, împreună cu specialistul criminalist şi medicul legist. 2. Faza dinamică a cercetării la faţa locului Faza dinamică se desfăşoară după terminarea activităţilor din faza statică şi constă în examinarea minuţioasă a cadavrului, a urmelor şi mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracţiunii. În această fază nu se reia cercetarea locului faptei, ci se continuă aceasta pe un plan superior. De această dată, membrii echipei de cercetare au posibilitatea să mişte obiectele purtătoare de urme şi să le examineze cu aparatura din dotare. Activităţile specifice acestei faze presupun examinarea fiecărui obiect în mod complet, atent şi sistematic pentru descoperirea tuturor urmelor lăsate de făptuitori şi pentru stabilirea legăturilor logice ce există între anumite date sau fapte ce au importanţă pentru cauză. Cercetarea la faţa locului nu este o simplă inventariere a urmelor şi a obiectelor ce se găsesc în locul examinat, echipa având sarcina să stabilească ce, unde şi cum să caute. O altă problemă importantă care trebuie rezolvată cu ocazia cercetării la faţa locului este cea a stabilirii identităţii victimei, care constituie o problemă centrală a echipei de cercetare, activitate care începe din momentul examenului extern şi

continuă cu obiectele de vestimentaţie. Operaţiunile de identificare a cadavrului sunt: toaletarea, restaurarea, amprentarea, recoltarea de probe biologice, recoltarea depozitului subunghial, efectuarea odontogramei, fotografierea semnalmentelor, prezentarea pentru recunoaştere, activităţi care se efectuează, de altfel, într-o fază următoare a cercetărilor. a)Examinarea cadavrului este continuată pentru descoperirea tuturor leziunilor. Se dovedeşte în acest mod că examinarea cadavrului şi a garderobei acestuia se face atât prin observarea victimei, fără a-i schimba poziţia, cât şi prin mişcarea ei pentru descoperirea urmelor existente – dovadă că împărţirea cercetării la faţa locului în cele două faze este pur convenţională b) Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor În această fază trebuie acordată o atenţie deosebită tuturor urmelor de la faţa locului şi ridicarea acestora cu respectarea strictă a regulilor tehnice criminalistice de protejare, conservare, etichetare, sigilare şi, ulterior, de transport. În acest sens, prioritate au urmele şi obiectele care prezintă un pericol iminent de modificare, deteriorare sau contaminare. În ceea ce priveşte urmele de natură biologică, acestea vor fi ridicate cu respectarea strictă a procedurilor criminalistice, sens în care poate fi solicitat ajutorul medicului legist sau al unui specialist biocriminalist. c) Efectuarea fotografiilor şi a înregistrărilor video de detaliu Pentru evidenţierea leziunilor existente pe cadavru, precum şi a urmelor descoperite pe garderoba acestuia se execută fotografii de detaliu. Totodată, se are în vedere întocmirea schiţei locului faptei, aceasta urmând a fi ataşată procesului-verbal de cercetare la faţa locului. d) Clarificarea împrejurărilor negative Pe baza datelor obţinute prin examinarea cadavrului şi, în general, a datelor rezultate din cercetarea locului faptei, pot fi descoperite aşanumitele împrejurări „negative” sau „controversate”.