Instabilitatea Macroeconomică Și Fluctuațiile Ciclice [PDF]

Zitiervorschau

Capitolul 3 INSTABILITATEA MACROECONOMICĂ ŞI FLUCTUAŢIILE CICLICE Două fenomene caracterizează evoluţia economiilor de piaţă moderne: existenţa unui trend de creştere economică în ritm susţinut şi prezenţa unor fluctuaţii importante ale activităţii în jurul acestui trend. În aceste condiţii, evidenţierea posibilităţilor şi a rezervelor, ce ar asigura creşterea economică a unei ţări, presupune înţelegerea caracterului fluctuant al economiei contemporane. Conştientizarea caracterului ciclic al economiei de piaţă, permite înţelegerea tendinţelor ascendente şi descendente caracteristice economiilor naţionale pe parcursul sec. XX cât şi a celor caracteristice începutului sec. XXI. În analiza fluctuaţiilor ciclice contemporane un interes deosebit este acordat mecanismului de transmisie a fenomenelor recesioniste la nivel mondial cât şi caracterului colectiv al politicilor economice anticiclice. În acest capitol vom analiza fluctuaţiile economice, cu referire specială la fluctuaţiile ciclice, evidenţiind tipurile, structura şi cauzele generatoare a diferitor tipuri de cicluri economice. Pe parcursul capitolului vor fi abordate următoarele subiecte: 

fluctuaţiile - caracteristică a evoluţiei economiei de piaţă;



ciclul economic: caracteristici şi elemente structurale;



tipurile şi particularităţile ciclurilor economice;



crizele economice;



politici anticiclice.

În capitolul dat vor fi evidenţiate diferite abordări teoretice, ce explică natura şi semnificaţia atât a fluctuaţiilor economice cât şi a măsurilor de politică economică, menite să atenueze efectele negative ale acestora. 3.1. Fluctuaţiile - caracteristică a evoluţiei economiei de piaţă Evidenţa şi analiza în dinamică a indicatorilor economici, ce vizează activitatea unei întreprinderi, ramuri sau a economiei naţionale în ansamblu (venitul naţional, producţia, desfacerile, investiţiile, consumul, ocuparea forţei de muncă etc.) permit constatarea că acestea au o evoluţie nelineară: în unele perioade sunt înregistrate creşteri, în altele, stagnări sau chiar reduceri. Periodic, economia naţională, în ansamblul ei, sau domenii importante ale acesteia, cunosc dezechilibre semnificative ce pun în evidenţă stări de criză sau recesiune. Prin urmare, în timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este fluctuantă.

Tipuri de fluctuaţii ale activităţii economice

În funcţie de frecvenţa şi natura cauzelor ce le generează, pot fi delimitate fluctuaţii: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice.

Fluctuaţiile sezoniere reprezintă variaţiile activităţilor economice pe parcursul unui an. În agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei, sub influenţa unor factori naturali-climaterici, volumul de producţie şi gradul de ocupare a factorilor de producţie, fluctuează pe parcursul unui an. Obiceiurile, tradiţiile, sărbătorile religioase sau laice vor influenţa şi ele intensitatea activităţii economice pe parcursul anului: datele empirice indică asupra creşterii vânzărilor, a gradului de ocupare a factorilor de producţie în perioadele ce precedă importante sărbători religioase sau laice şi reducerea acestor indicatori după aceste evenimente. Astfel, fluctuaţiile sezoniere se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici şi prin preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducânduse cu o anumită regularitate de la un an la altul. Fluctuaţiile întâmplătoare (accidentale) sunt variaţii ale nivelului şi structurii producţiei, determinate de evenimente neaşteptate, neobişnuite, cum ar fi: 

evenimente sociale şi politice care afectează activitatea economică;



fenomene naturale neprevăzute (cutremure, inundaţii etc.);



acţiuni şi preferinţe neaşteptate ale unor agenţi economici;



anumite stări de spirit ale populaţiei etc.

Fluctuaţiile întâmplătoare pot afecta în mod direct o ţară sau alta, iar prin efectul de interdependenţă pot genera fluctuaţii ale activităţii economice într-un grup de ţări, într-o zonă geografică sau chiar în întreaga lume. Analiza în dinamică a datelor statistice, pentru o durată mai mare de timp, a demonstrat că evoluţia principalilor indicatori economici este ondulatorie, respectiv are un caracter ciclic. Fluctuaţiile ciclice constau din variaţii ale activităţii economice, care se caracterizează, succesiv, prin creşterea cumulativă a producţiei, a veniturilor şi a gradului de ocupare a forţei de muncă, şi prin stagnările sau descreşterile cumulative ale acestora. Fluctuaţiile ciclice se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte. Ciclicitatea reprezintă acea formă de mişcare a activităţii economice în care fazele de creştere (expansiune) sunt urmate de cele de descreştere şi stagnare (recesiune).

Comportamentul variabilelor macroeconomice de-a lungul ciclului economic

Măsurarea fluctuaţiilor ciclice presupune analiza dinamicii unui sistem de indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt: PIB-ul nominal şi real, volumul vânzărilor cu amănuntul şi cu ridicata, nivelul dobânzilor bancare, indicele volumului

fizic al producţiei industriale, nivelul şomajului, numărul locurilor de muncă în ramurile neagricole, venitul personal, preţurile etc. Multitudinea variabilelor de cuantificare a fluctuaţiilor ciclice a determinat gruparea acestora după mai multe criterii, cel mai important criteriu de grupare fiind felul în care acestea evoluează pe parcursul ciclului economic. Conform acestui criteriu, aceste variabile pot fi grupate în: Variabile prociclice – înglobează variabilele, care au tendinţa de a creşte în condiţiile expansiunii afacerilor şi de micşorare, în fazele de contracţie economică: -

output-ul de ramură; PIB-ul; profiturile firmelor; agregatele monetare; viteza de rotaţie a banilor; rata dobânzii; nivelul preţurilor etc. Variabile contraciclice – au tendinţa de a creşte în fazele de contracţie economică şi de

micşorare în fazele de expansiune economica: -

stocurile de bunuri finale; rata şomajului; numărul falimentelor etc. Variabile aciclice – evoluţia acestora nu este corelată cu fazele ciclului economic, cum ar

fi: -

cererea la produsele de primă necesitate; exporturile; migraţia forţei de muncă etc.

3.2. Ciclul economic: caracteristici şi elemente structurale În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii economice, se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei, numite faze ale ciclului. În fiecare fază, a ciclului economic starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole, gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica nivelului de trai, etc.) au caracteristici ce diferă de la o fază la alta. Fazele evoluţiei ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele ce asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres. Unitatea de măsură a

fluctuaţiilor ciclice este ciclul economic, care cuprinde succesiunea în timp şi schimbarea periodică a condiţiilor şi rezultatelor reproducţiei, la nivel de ţară sau chiar la nivelul economiei mondiale. Ciclul economic – durată de timp determinată, în cadrul căreia activitatea economică parcurge, în evoluţia sa, anumite faze ce au caracter repetabil şi într-o anumită succesiune.

Principiile de bază în analiza ciclului economic

În analiza fluctuaţiilor ciclice, teoria economică aplică următoarele principii: 1. Ciclul economic este un proces integru, fiind constituit din faze

de creştere şi descreştere, care se succedă în timp. Începând cu anii 60 ai secolului XIX obiect al cercetărilor teoretice devine ciclul economic, criza economică fiind abordată doar ca fază a ciclului. 2. Ciclul economic este un proces complex, în economie observându-se sincronizarea diferitor tipuri de oscilaţii ciclice: de tip Kondratieff, Kuznetz, Juglar, Kitchin etc. 3. Evoluţiile fluctuante se desfăşoară pe fundalul tendinţei generale a creşterii economice, cunoscută sub denumirea de trend. Trend-ul creşterii economice reprezintă direcţia principală de mişcare a economiei naţionale într-o perioadă îndelungată de timp (30 – 50 de ani). Trendul este reprezentat printr-o dreaptă care măsoară schimbarea medie a activităţii economice în perioada de analiză, pe când în cadrul unor perioade mai scurte de timp evoluţia reală a rezultatelor macroeconomice poate fi superioară sau inferioară trendului, general crescător (figura 3.1). Evoluția PIB-lui efectiv

Figura 3.1. Fluctuaţiile ciclice pe fundalul trend-ului economic

4. Ciclicitatea nu este un defect, ci un mecanism de autoreglare a economiei de piaţă. Însă dacă guvernul nu va întreprinde măsuri de reglementare anticiclică, dezechilibrele economice ar putea să se amplifice, distrugând în final sistemul economic.

Elementele de structură ale ciclului economic

Ciclu economic este constituit din două faze care se deosebesc una de cealaltă şi se intercondiţionează reciproc: a) faza de expansiune (de relansare economică); b) faza de recesiune (de contracţie economică).

Faza de expansiune este faza de creştere a variabilelor economice prin care se cuantifică rezultatele activităţii macroeconomice. Ea reprezintă un proces de avânt cumulativ, de autoalimentare, de autoîntreţinere şi autoaccelerare a activităţilor economice. Plafonul maxim al expansiunii – cel care precede faza de recesiune – este determinat de multiple cauze (epuizarea resurselor economice, creşterea costurilor unitare, fenomene social-politice şi militare etc.), însă cauza determinantă a fenomenului este evoluţia specifică a randamentului factorilor de producţie, respectiv, legea randamentelor descrescânde a factorilor de producţie, la nivelul economiei naţionale. Faza de recesiune este faza de scădere a variabilelor economice prin care se cuantifică rezultatele activităţii macroeconomice. Ea reprezintă un proces de declin cumulativ al activităţilor economice, de epuizare a factorilor ce asigurau în precedent creşterea economice. De la expansiune la recesiune se trece printr-un punct de contracţie, iar de la recesiune la expansiune se trece prin punctul de relansare. Punctul de contracţie este punctul în care factorii ce generează frânarea sau scăderea variabilelor economice încep să domine factorii care determină creşterea economică. Din acest punct, economia intră într-o perioadă de recesiune. Punctul de relansare este punctul în care factorii ce asigură creşterea economică devin mai puternici decât obstacolele în calea creşterii economice. Acest punct marchează sfârşitul fazei de recesiune şi începutul unei noi faze de expansiune economică.

Figura 3.2. Structura ciclului economic

Indicatorii de măsurare a ciclului economic

În măsurarea ciclului economic pot fi utilizaţi indicatorii: 1.

Decalajul PIB: exprimă abaterea PIB-ul real de la cel

potenţial. Se calculează prin formula: GapY =

Y −Y * . Y*

(3.1)

unde: GapY – abaterea relativă a PIB-lui efectiv de la PIB-ul potenţial (abaterea de la trend); Y – PIB-ul efectiv; Y‫ ٭‬- PIB-ul potenţial (ce corespunde trend-ului).

2. Amplitudinea ciclului economic: exprimă diferenţa dintre dimensiunile PIB-lui între cele două puncte ale ciclului economic – în punctul de relansare, comparativ cu punctul de contracţie. Se calculează prin formula:

Ai = Yi c − Yi r , unde:

(3.2)

Ai – amplitudinea ciclului economic i; Yi c – mărimea PIB efectiv în ciclul economic i, în punctul de contracţie; Yi r – mărimea PIB efectiv în ciclul economic i, în punctul de relansare.

3. Abaterea de trend a ciclului economic: exprimă diferenţa, măsurată la nivelul PIB, dintre două puncte succesive de contracţie (sau două puncte succesive de relansare). Abaterea de trend indică tendinţa pe termen lung a ciclului economic. Între abaterea de trend, calculată între punctele de contracţie, şi cea calculată între punctele de relansare pot exista diferenţe importante; din acest motiv se calculează ambele abateri. Astfel, abaterea calculată pe baza

punctelor de contracţie se numeşte abaterea de trend a recesiunii, iar abaterea calculată pe baza punctelor de relansare se numeşte abaterea de trend a expansiunii. Modul de calcul este următorul:

∆recj / i = Y jr − Yi r

(3.3)

∆rec j / i – abaterea de trend a recesiunii între ciclurile economice j şi i; c c ∆exp j / i = Y j − Yi

(3.4)

∆exp j / i – abaterea de trend a expansiunii între ciclurile economice j şi i. 4. Perioada ciclului economic reprezintă intervalul de timp pe care se întinde ciclul economic analizat. El se măsoară, fie între două puncte de contracţie, fie între două puncte de relansare.

3.3. Tipurile şi particularităţile ciclurilor economice Un număr mare de economişti au dedicat considerabile eforturi studiului ciclurilor economice. Economistul J. A. Schumpeter (1883-1950) a sistematizat toate studiile predecesorilor săi şi a clasificat ciclurile după durata lor în trei tipuri: lungi, medii şi scurte, iar după numele economiştilor care s-au distins cel mai mult în studiul acestor tipuri de fluctuaţii ciclice au fost divizate în ciclurile: Kondratieff – ciclurile de 40-60 de ani, Juglar – ciclurile de 8 – 11 ani şi Kitchin – cele de durată mai scurtă.

Caseta 3.1. Unele incursiuni istorice în analiza ciclurilor economice Încă din 1860, C. Juglar identifică în activitatea economică cicluri cu durată între nouă şi zece ani şi le asociază unor fenomene monetare şi financiare. În 1923 J. Kitchin, în lucrarea ”Cycles and trends in economic factors”, în Review of Economics and Statistics, propune un studiu al ciclurilor americane şi britanice pentru perioada 1890-1922. El identifică cicluri minore de patruzeci de luni, cicluri majore de la şapte până la unsprezece ani, precum şi tendinţe seculare, legate de oferta mondială de monedă. Ciclurile minore sunt astăzi numite ”cicluri ale lui Kitchin”. În 1922, N. Kondratieff îţi publică prima analiză a ciclurilor lungi, studiind doar serii de preţuri. În 1925, el îşi extinde analiza la producţie şi studiază datele statistice pentru Germania, Franţa, Marea Britanie şi SUA pe perioada 1780-1920. El identifică astfel, cicluri de o lungime cuprinsă între cincizeci şi şaizeci de ani. Începând cu anii 1920, Naţional Bureau of Economic Research (NBER) din SUA studiază sistematic fluctuaţiile conjuncturale sau ciclul de afaceri. Aceste analize sunt redate în lucrarea lui A. Burns şi W. C. Mitchell, în 1946, iar NBER propune chiar şi în zilele noastre o cronologie a ciclurilor economiei Statelor Unite ale Americii. În sfârşit, S. Kuznets pune în evidenţă în 1930 şi în 1958 prezenţa ciclurilor mai lungi decât ciclurile de afaceri, dar mai scurte decât ciclurile lui Kontratieff, de o lungime medie de douăzeci şi doi de ani. Aceste cicluri sânt identificate prin analiza seriilor de preţuri, a profitabilităţi şi a variaţiilor producţiei.

Ciclurile economice lungi (seculare)

Ciclurile economice lungi (seculare), cunoscute şi sub denumirea de cicluri Kondratieff, se referă la evoluţia economiei în ansamblul

pe durata de 40-60 de ani. Ciclul lung cuprinde două faze: faza ascendentă şi faza descendentă, fiecare dintre ele având o durată de 20 – 30 de ani. Faza ascendentă a ciclului economic secular se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică, ritmuri relativ înalte ale creşterii economice, datorită sporirii continue a venitului naţional, a producţiei şi desfacerii, a investiţiilor şi consumului. Pe parcursul acestei faze se înregistrează tendinţa de ridicare a nivelului de trai al populaţiei. În această fază se manifestă şi perioade de criză economică, dar care au o mică amploare, faza ascendentă a ciclului lung fiind dominată de perioadele de expansiune economică. În faza descendentă a ciclului secular, are loc încetinirea ritmului de creştere economică, a investiţiilor şi veniturilor, iar gradul de ocupare a factorilor de producţie se înrăutăţeşte. Pe parcursul acestei faze anii de recesiune sunt mai numeroşi, crizele economice sunt mai profunde, de amploare, accentuându-se persistenţa în economie a unor stări de inflaţie şi şomaj. Analizând datele statistice caracteristice evoluţiei economiei ţărilor europene, în perioada de la sfârşitul secolului XVIII şi până în anii 1914-1920, Kondratieff distinge două unde lungi caracteristice perioadei date (figura 3.3).

Figura 3.3. Undele lungi studiate de către Kondratieff În conceptul lui Kondratieff fiecare fază ascendentă a ciclului lung începe după ce economia va trece printr-un punct critic, care modifică direcţia de dezvoltare a economiei. Punctele critice, capabile de a modifica direcţia dezvoltării economiei, corespund perioadelor de derulare a modificărilor structurale majore din economie şi societate. Astfel, la sfârşitul secolului XVIII are loc prima revoluţie industrială, ce s-a marcat prin trecerea de la producţia manuală la cea maşinizată, în anii 50 – 60 ai secolului XIX, apar societăţile pe acţiuni care au permis consolidarea capitalurilor mici în scopul finanţării proiectelor investiţionale mari, iar la sfârşitul secolului XIX apar corporaţiile mari care datorită efectului de scară şi a potenţialului inovaţional sunt capabile să obţină profit economic pentru o perioadă îndelungată de timp. Folosind modelul propus de către Kondratieff, economiştii au realizat în continuare periodizarea activităţii economice în unde lungi (figura 3.4).

Figura 3.4. Undele lungi de pe parcursul secolului XX Modificarea structurală majoră, ce a declanşat fază ascendentă a ciclului lung de la începutul anilor 50, corespunde ordinei economice noi din perioada postbelică, fundamentele căreia au fost puse de Sistemul Bretton Woods. Sistemul Bretton Woods a asigurat stabilitate şi creştere economică durabilă ţărilor dezvoltate până la începutul anilor 70, după care economia ţărilor dezvoltate trece prin punctul de ruptură ce a schimbat direcţia de dezvoltare economică, tendinţa ascendentă fiind substituită de cea descendentă. Punctul de ruptură de la începutul anilor 70 a fost marcat de criza energetică şi ruinarea Sistemul Bretton Woods. Până în prezent, economiştii au identificat patru cicluri Kondratieff, însă există unele divergenţe în raport cu aprecierea ciclului cinci, în raport cu care pot fi distinse două opinii: 1) al patrulea ciclu Kondratieff, început în anii 1940-1946 s-a încheiat la mijlocul anilor ’90, odată cu introducerea inovaţiilor tehnologice care au condus la apariţia economiei bazate pe cunoaştere (caracterizată de factori care asigură o creştere economică endogenă, precum tehnologiile informaţiei şi comunicării, educaţia, inovarea), astfel, începând cu a doua jumătate a anilor 90, economia mondială a intrat în faza ascendentă a unui nou ciclu de tip Kondratieff; 2) intrarea economiei globale al cincilea ciclu Kondratieff, are loc în anii 2010-2012, până atunci aflându-se încă în faza de recesiune transformaţională. Cele două abordări tratează la fel începutul crizei celui de-al patrulea ciclu global Kondratieff, apreciind însă diferit sfârşitul acesteia (figura 3.5):

Figura 3.5. Al patrulea ciclu global Kondratieff Sursa: Dinu, M., Marinaş, M. „Transformarea economică a Uniunii Europene în contextul ciclurilor Kondratieff”. Rev. Economie teoretică şi aplicată, nr. 8/2006, pag. 30.

Unul dintre susţinătorii celei de a doua abordări este I. Wallerstein care prezintă drept argument tendinţa de reducere a ratei profitului societăţilor non-financiare la nivel global, pe parcursul anilor 2000, ceea ce nu poate fi deloc specific reluării expansiunii economice pe termen lung. Wallerstein a estimat începutul noii faze expansioniste pentru anii 2010-2012. Apreciind natura ciclurilor lungi, majoritatea analiştilor şi cercetătorilor consideră că principala cauză a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte, pe parcursul fazei descendente. Caracteristica fundamentală a crizei structurale este că, pe durata ei, au loc modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, precum şi în locul şi rolul omului în activităţile economice, în special, în producţie. Datele empirice disponibile arată că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. În aceste intervale sunt concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale, care au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi au scos economia din faza de recesiune, pe termen lung. În faza ascendentă a ciclului lung, cercetarea ştiinţifică nu se află în faţa unor nevoi presante ale societăţii, ceea ce determină un recul al marilor descoperiri şi invenţii. Când societatea creează un nou mod tehnic de producţie, acesta are o perioadă de 20-30 de ani, în care funcţionează eficient şi îşi dezvăluie capacităţile sale de progres economic. Treptat, modul tehnic de producţie creat ajunge la un anumit prag, pe care nu-l poate depăşi, intrând în conflict cu posibilităţile oferite de societate şi natură, în baza cărora s-a dezvoltat anterior. Apare tendinţa de reducere a eficienţei economice, în primul rând, a ratei profitului. Începe o etapă de tranziţie spre un nou mod tehnic de producţie. Această perioadă, de 20-30 de ani, scoate în

evidenţă limitele vechiului mod tehnic de producţie, dar el se utilizează în continuare, paralel apare şi se aplică un nou mod tehnic de producţie. Odată cu extinderea noului mod tehnic de producţie, se realizează un salt calitativ în domeniul factorilor de producţie şi apare o nouă "undă lungă" a activităţii economice. J. Schumpeter în analizele sale corelează periodizarea ciclurilor lungi cu perioadele revoluţiilor tehnico-ştiinţifice. Astfel, ciclul din perioada 1787-1814 a fost sincronizat cu prima revoluţie industrială, ciclul din perioada 1842-1897 cu dezvoltarea transportului cu aburi iar cel ce începe în anul 1897 cu dezvoltarea industriei constructoare de maşini, a industriei chimice şi aplicarea pe larg a electricităţii. În tradiţiile abordării date de către Schumpeter economiştii au sincronizat începutul ciclului patru cu producţia automobilelor, motorul cu ardere internă, tehnologii de prelucrare a ţiţeiului, dezvoltarea industriei chimice, organizarea producţiei în masă. Iar susţinătorii ciclului lung cinci, bazat pe economia cunoaşterii, consideră că în prezent economia mondială se află în faza ascendentă a unui nou ciclu secular, care se bazează pe inovaţiile din domeniile: informatică, telecomunicaţii, electronică, tehnică de calcul, robotică, biotehnologie etc.

Ciclurile economice medii

Cercetarea economică privind evoluţiile ciclice ale economiei este concentrată, în special, asupra ciclurilor medii (decenale), denumite şi cicluri Juglar. Ciclul mediu este reprezentat de perioada de la

începutul unei contracţii a activităţii economice de ansamblu, până la începutul următoarei contracţii. Ciclurile economice medii se derulează pe fondul ciclurilor economice lungi. Având în vedere structura fluctuaţiilor ciclice, studiile teoretice şi aplicative au pus în evidenţă patru faze distincte pe durata unui ciclu decenal – prosperitatea, recesiunea, depresiunea şi învoirea – care formează o succesiune, ce poate fi urmărită în figura 3.6.

Figura 2.6. Fazele ciclului decenal

Prosperitatea reprezintă starea economiei, în care toate activităţile operează la nivel înalt, recesiunea se caracterizează printr-un declin notabil al nivelului activităţilor, depresiunea este perioada în care toate activităţile economice au scăzut la nivelul cel mai redus dintr-un ciclu, iar înviorarea se manifestă prin tendinţa de creştere a nivelului activităţii economice, ratele de creştere fiind reduse. Caseta 3.2. Unele abordări vis-a-vis de structura ciclului decenal În teoria economică există o diversitate de păreri cu privire la denumirea şi succesiunea fazelor ciclului decenal. Astfel, în determinarea fazelor din care se compune ciclul economic, în literatura de specialitate, s-au conturat două mari orientări. Prima orientare îl are ca promotor pe economistul francez I. C. Juglar (1819 – 1905), care susţine că ciclul economic decenal cuprinde trei faze: expansiunea, criza şi depresiunea. La rândul său, M. Didier consideră că cele trei faze ale ciclului economic sânt: expansiunea, pauza şi refluxul, asanarea şi reluarea. A doua orientare, susţinută de cei mai mulţi economişti, distinge patru faze ale ciclului economic decenal. După P. A. Samuelson (1915 – 2009), aceste faze constau în: restrângerea (contracţia), înviorarea, expansiunea şi apogeul. Autorul italian Franco Poma consideră că cele patru faze ale ciclului decenal sunt: expansiunea, punctul de cotitură superior (criza), depresiunea şi punctul de cotitură inferior (relansarea). Fernand Baudhin consideră ca faze ale unui ciclu: expansiunea, tensiunea, criza şi depresiunea. În teoria şi practica economică actuală, adesea se au în vedere ca faze tradiţionale ale ciclului economic: expansiunea sau boom-ul economic, ce caracterizează tendinţa generală de creştere a investiţiilor, a producţiei, a gradului de ocupare a forţei de muncă, a salariilor şi profiturilor etc. şi depresiunea ce se caracterizează prin tendinţa generală de încetinire şi scădere a investiţiilor, a ocupării, a producţiei, a profiturilor şi salariilor, a consumului etc. În acest context, faze ale unui ciclu precum criza sau recesiunea se regăsesc în conceptul de depresiune, iar reluarea şi relansarea activităţii, respectiv înviorarea şi avântul, se regăsesc în ceea ce se numeşte expansiune sau boom.

Caracterizarea fiecărei faze a ciclului economic decenal se poate face analizând un spectru larg de indicatori economici (tabelul 3.1), a relaţiilor dintre aceştia şi a dinamicii lor pe parcursul fluctuaţiei ciclice. Astfel, o mare parte dintre elementele care intervin în evoluţia economiei se situează la nivelul cel mai ridicat în faza de prosperitate a ciclului decenal, descresc în faza de recesiune, ajung la cel mai scăzut nivel în faza de depresiune şi cresc în faza de înviorare şi prosperitate. În această categorie de elemente intra: producţia, rata de ocupare, veniturile, cererea de mărfuri, profitul, solicitarea de credite, investiţiile. Comportament diferit au preţurile şi costurile, modificarea stocurilor de bunuri, rata dobânzii, cererea de înlocuire a echipamentelor precum şi comportamentul agenţilor economici. Tabelul 2.1 Comportamentul indicatorilor economici în diferite faze ale ciclului decenal Starea economică în faza de: Depresiune

Înviorare

Prosperitate

Recesiune

Volumul producţiei

Nivel scăzut

Creşte

Nivel ridicat

Descreşte

Ocuparea forţei de muncă

Nivel scăzut

Creşte

Nivel ridicat

Descreşte

Venitul total Cererea de mărfuri

Nivel scăzut Nivel scăzut

Creşte Creşte

Nivel ridicat Nivel ridicat

Descreşte Descreşte

Profiturile

Nivel scăzut

Cresc

Nivel ridicat

Descresc

Cererea pentru credite

Nivel scăzut

Creşte

Nivel ridicat

Descreşte

Investiţiile

Nivel scăzut

Cresc

Nivel ridicat

Descresc

Preţurile Costurile de producţie

Nivel scăzut Nivel scăzut

Cresc lent Cresc cu întârziere

Ridicate Cresc

Modificarea stocurilor de bunuri Rata dobânzii Cererea de înlocuire a echipamentelor Atitudinea agenţilor economici

Scăzută

Creşte

Ridicată

Descresc Descresc cu întârziere Descreşte

Nivel scăzut Nivel scăzut

Nemodificată Creşte

Creşte Nivel înalt

Descreşte Descreşte

Reţinută

Favorabilă

Optimistă

Pesimistă

Fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice pot fi explicate prin existenţa unui spectru larg de forţe interne, care determină o astfel de dinamică a economiei, iar trecerea de la o fază a ciclului economic la alta este determinată de existenţa unui lanţ cauzal între factorii enumeraţi în tabelul de mai sus. Pentru a înţelege esenţa fluctuaţiilor ciclice decenale vom analiza pe scurt modificările ce au loc în cadrul intercondiţionărilor dintre factorii amintiţi, de-a lungul celor patru faze ale ciclului decenal, acestea fiind puse în legătură cu oscilaţiile ce apar în cadrul activităţii economice. Considerăm că moment iniţial al analizei faza de depresiune a ciclului mediu. Fazei de depresiune îi sunt caracteristice următoarele lanţuri cauzale: 1.

Nivelul scăzut al producţiei, caracteristic fazei de depresiune, va determina un nivel scăzut al ocupării forţei de muncă şi în consecinţă al veniturilor. De aici decurge un nivel scăzut al cererii pentru bunuri de consum, care pe fundalul unei oferte superioare în comparaţie cu cererea, va conduce la apariţia de stocuri, la scăderea preţurilor, la scăderea relativă a costurilor, la scăderea profiturilor şi în final a investiţiilor.

2.

Nivelul scăzut al producţiei, va determina agenţii economici să activeze în baza stocurilor de materii prime, materiale sau bunuri acumulate în faza anterioară, reducând comenzile de aprovizionare de la furnizori, ceea ce va determina scăderea interesului pentru împrumuturi. Aceasta va genera un exces de rezerve bancare şi prin urmare o scădere a ratei dobânzii pentru creditele acordate.

3.

În condiţiile unor venituri scăzute se va modifica atitudinea indivizilor în raport cu banii, accentuându-se o tendinţă de creştere a înclinaţiei pentru consum şi respectiv de descreştere a înclinaţiei pentru economii, în special la categoriile de populaţie cu venituri modeste. Un nivel scăzut al producţiei înseamnă capacităţi de producţie nefolosite şi prin urmare efortul de înlocuire a maşinilor şi echipamentelor uzate se reduce la minim.

4.

Caracteristicile depresiunii enumerate mai sus vor determina o atitudine pesimistă, de reţinere de la activitate, a agenţilor economici. Ieşirea din depresiune poate fi realizată sub influenţa unor factori exogeni sau prin aplicarea de

către guverne a politicilor anticriză. Mecanismul economiei de piaţă însă, permite ieşirea economiei din depresiune şi fără implicarea statului, această ieşire va fi asigurată de intercondiţionarea

indicatorii economici prezentaţi în tabel şi de modificările intervenite în evoluţia acestora pe durata depresiunii, care în final va asigura deplasarea economiei către faza de înviorare. Astfel, sistemului economic îi este caracteristică existenţa forţelor interne ce asigură trecerea de la o fază la alta în cadrul ciclului economic. Dintre forţele care pot provoca trecerea economiei prin cele patru faze o importanţă deosebită revine următoarelor modificări esenţiale: 1) relaţia cost-preţ; 2) modificarea patrimoniului; 3) rata dobânzii; 4) cererea de înlocuire a echipamentelor; 5) factorul psihologic. Dinamica preţurilor şi a costurilor, de-a lungul ciclului economic există o relaţie specifică între ele, şi anume preţurile reacţionează mai înainte şi mai repede decât costurile la schimbările din economie (figura 3.7). PROSPERITATE

RECESIUNE

DEPRESIUNE

ÎNVIORARE

PROSPERITATE

Preţ Pierder i

Cost

Profit

Profit

Figura 3.7. Evoluţia costurilor şi a preţului în diferite faze ale ciclului decenal Astfel, în perioada de prosperitate, preţul şi costul se stabilizează la nivele convenabile (aducătoare de profit). În faza de recesiune, preţul începe să scadă, urmat fiind de costuri, dar într-un ritm mai lent, ceea ce face ca profitul sa fie tot mai mic şi să se ajungă la pierderi, care ating nivelul maxim în faza de depresiune. Unele firme dau faliment, iar altele intră în alertă şi iau măsuri de revigorare, care fac posibilă descreşterea costurilor. Costul continuă să scadă şi după stabilizarea preţului la un nivel minim, creându-se, astfel, premise pentru micşorarea treptată a pierderilor şi obţinerea de profituri în creştere. Scăderea costurilor este determinată atât de abundenţa resurselor stocate, cât şi ca rezultat a modificărilor tehnico-manageriale, întreprinse de către firme în scopul diminuării cheltuielilor. Modificarea patrimoniului (a stocurilor de bunuri) reacţionează în felul următor: volumul său ajunge la un nivel minim în faza de depresiune deoarece atunci cererea este satisfăcută într-o măsură tot mai mare din stocurile existente; atunci când patrimoniul ajunge la nivelul minim,

cererea începe să fie satisfăcută tot mai mult prin producţie, care se revigorează, iar stocurile se refac şi se menţin la un nivel rezonabil. Rata dobânzii este, de asemenea, un indicator sensibil la modificările din economie. Astfel, în perioada de recesiune, are loc diminuarea cererii pentru resursele creditare, ceea ce provoacă sporirea rezervelor bancare neutilizate, care la rândul său vor determina scăderea ratei dobânzii. Ulterior, scăderea ratei dobânzii stimulează cererea de împrumuturi, inclusiv în scopuri investiţionale, ceea ce duce la revigorarea economiei. În faza de expansiune cererea de împrumuturi creşte tot mai mult, ceea ce antrenează creşterea ratei dobânzii, respectiv diminuarea investiţiilor, economia fiind orientată către declin. Cererea de înlocuire a echipamentelor (atât a celor din producţie, cât şi a celor de folosinţă îndelungată, în gospodăriile casnice) constituie un semnal şi un stimulent important al revigorării şi dinamizării producţiei, îndeosebi în ramurile care se bazează pe tehnologii avansate, având şi efecte benefice asupra întregii activităţi economice: stimulează activitatea de investiţii, favorizează creşterea nivelului tehnic al produselor şi a competitivităţii mărfurilor, contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Factorul psihologic sau comportamentul agenţilor economici influenţează dinamica economică în mod pozitiv sau negativ. Astfel, variaţiile ciclice sunt influenţate de comportamentul favorabil sau reţinut al cumpărătorilor, ceea ce stimulează sau frânează creşterea producţiei şi, în genere, a afacerilor. Acest comportament este condiţionat de starea psihică dominantă în masa de cumpărători, provocată, la rândul său, de: modificări în statutul social (restructurarea populaţiei pe trepte de venituri şi de ocupaţii); conjuncturi interne şi/sau internaţionale (economice şi politice) favorabile sau nefavorabile; zvonuri şi speculaţii bursiere etc. Toate acestea pot induce variaţii în dinamica economiei cu o implicaţie adesea mai mare decât a tuturor celorlalte variaţii.

Factorii care generează fluctuaţiile ciclice decenale

În analiza fluctuaţiilor ciclice medii, sunt aplicate două abordări: deterministă şi stocastică, care explică diferit geneza ciclurilor economice. Conform abordării deterministe cauze a fluctuaţiilor

ciclice sunt factorii predictibili, deoarece fluctuaţiile ciclice devin o legitate a evoluţiei macroeconomice. Economiştii Arthur Burns şi Wesley Mitchell în lucrarea „Measuring Business Cycles” (1946), în baza unor investigaţii de durată ajung la concluzia că ciclurile de afaceri, constau din fluctuaţiile temporare ce se realizează pe fundalul trendului economic crescător. În opinia acestor autori trendul pozitiv este un rezultat al acţiunii factorilor ce asigură creşterea economică pe termen lung (volumul şi calitatea factorului munca, volumul economiilor, progresul tehnologic etc.). Factorii generatori de fluctuaţii ciclice nu vor influenţa trendul

economic, fluctuaţiile economice fiind doar nişte abateri temporare de la trend. Sursă principală a fluctuaţiilor sunt lag-urile sau decalajele, care devin sistematice în cadrul mecanismelor economice, deoarece subiecţii economici reacţionează cu o anumită întârziere (lag) la modificările ce au intervenit în mecanismul de funcţionare a economiei. În abordarea stocastică fluctuaţiile ciclice sunt un rezultat al mecanismului de tip „cauză – efect”, care, de fapt, este un proces de transformare în timp a şocurilor întâmplătoare. Economiştii Mankiw G., Prescott E. şi Campbell D. consideră că caracterul fluctuant al volumului de producţie este un rezultat al şocurilor permanente şi nu rezultat al abaterilor temporare de la trendul economic pe termenul lung. Şocurile sau imboldurile generează fluctuaţii ciclice, cu durată şi amplitudine diferită. Pot fi diferenţiate următoarele tipuri de şocuri: ∼ şocuri ale ofertei – fluctuaţii ale preţurilor la materiile prime, cataclisme naturale, invenţii şi descoperiri importante; ∼ şocuri ale cererii – modificări ale preferinţelor de consum şi de economisire, modificări în aşteptările agenţilor economici (atitudinea producătorilor şi a consumatorilor); ∼ şocuri politice – aplicarea instrumentelor de politică economică (modificări ale masei monetare, modificări în cadrul politicilor fiscală şi monetară). Caseta 3.3. Abordări teoretice ale fluctuaţiilor ciclice decenale Cauzele evoluţiei ciclice şi ale crizelor economice au format obiectul unor ample dezbateri teoretice. O perioadă îndelungată de timp, în gândirea economică, era respinsă ideea posibilităţii izbucnirii crizelor economice. Astfel, conform „Legii debuşeelor” formulată de J.B. Say (1767–1832) fiecare marfă îşi creează automat propria piaţă, asigurându-se în orice moment echilibrul dintre ofertă şi cerere, respectiv deplina folosire a factorilor de producţie; eventualele disproporţii s-ar corecta în scurt timp prin mecanismele automate ale pieţei. Pe măsură ce s-au manifestat crize economice, pe parcursul secolului XIX economiştii au început să caute cauzele crizelor în afara sistemului economic, dând explicaţii exogene ciclurilor economice; de exemplu, teoria de ordin psihologic elaborată de J.S. Mill (1806–1873) privind alternanţa unor stări de optimism şi de pesimism sau „teoria petelor solare” propusă de către economistul W.S. Jevons (1835–1882) care explică modificările producţiei agricole ca fiind determinate de evoluţia petelor solare. Astfel, conform teoriilor exogene, factorii ce generează fluctuaţiile ciclice sunt de natură extraeconomică, precum: creşterea demografică, invenţiile şi inovaţiile, factori naturali-climatici, conflicte militare, fenomenele social-politice, migraţia factorilor de producţie, descoperiri de resurse naturale noi ş.a. După Marea depresiune din 1929-1933, în explicaţia ciclului economic au apărut ca determinante, cauze de tip endogen. Conform abordărilor endogene, sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizatoare care generează evoluţia ciclică, iar factorii extraeconomici pot frâna sau favoriza mecanismele destabilizatoare. Principalele teorii endogene, cunoscute în literatura de specialitate, sunt: • Teoria ciclului reinvestiţional elaborată de G. Haberler (1900–1995). Potrivit acestei teorii, originea ciclurilor trebuie căutată în capitalul investit, care are o anumită durată de viaţă activă; înlocuirea lui este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele. Alternanţa perioadelor de înlocuire intensivă a capitalului fix cu cele în care volumul reînnoirii lui este redus, ar explica evoluţia ciclică a economiei. • Teoria monetaristă explică factorii cauzali ai crizelor economice prin creşterea excesivă a masei monetare şi a creditului în faza de expansiune, care distruge echilibrul economic determinând faza de recesiune. Conform aceste teorii, ciclul economic este un fenomen monetar, determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară. Teoriile monetariste ale ciclului economic s-au dezvoltat şi diversificat în special prin aportul fondatorului şcolii monetariste de la Chicago, M. Friedman (1912–2006).

•

• •

•

•

Teoria suprainvestiţiei explică evoluţia ciclică prin supraacumularea de capital, într-o perioadă scurtă, care face ca piaţa să fie inundată de produse noi, pe care, cererea devine incapabilă să le mai absoarbă. În astfel de circumstanțe, apare necesitatea reducerii producţiei şi a costurilor, fapt ce va genera o capacitate productivă excedentară, care rămâne subutilizată, şi creşterea şomajului, ceea ce descurajează investiţiile noi şi deprimă activitatea economică. Teoria subconsumului, după care inegalitatea veniturilor (determinată de inechităţi şi injustiţii în repartizarea acestora) blochează expansiunea, adică frânează oferta şi creşterea producţiei, prin excesul de economisire la unii şi insuficienţa consumului la alţii. Teoriei ciclului politic, susţine că în anii electorali situaţia finanţelor publice se deteriorează, iar creşterea economică se accentuează. Teoria alegătorului mediu susţine că un partid va avea şanse cu atât mai mari de a fi reales, cu cât el adoptă politici economice în favoarea „alegătorului mediu”. Dacă viaţa politică este dominată de două partide mari, cu oferte asemănătoare, politicul nu va influenţa ciclicitatea. În schimb, dacă pe scena politică există oferte foarte diferite, alternanţa partidelor la putere va declanşa alternanţa fazelor ciclului economic. Teoria ciclului de afaceri real oferă o explicaţie a ciclicităţii bazată pe şocurile în ofertă generate de modificări neaşteptate, pozitive sau negative, ale productivităţii într-un sector dat de activitate, care se propagă în întreaga economie. Modificările productivităţii pot interveni datorită schimbărilor tehnologice, modificării preţului petrolului sau preferinţelor consumatorilor. Teoria keynesistă explică succesiunea fazelor ciclului economic prin legătura cauzală dintre evoluţia eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii. Când curba eficienţei marginale a capitalului este superioară ratei dobânzii, imboldul spre investiţii al întreprinzătorului este stimulat, şi invers.

Ciclurile economice scurte

Ciclurile economice scurte, denumite şi cicluri Kitchin, reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 de luni, care afectează ansamblul ramurilor unei economii. Ciclul economic scurt se

încadrează în interiorul ciclului decenal şi contribuie la modificarea amplitudinii depresiunii sau expansiunii caracteristice ciclului mediu. Acest tip de ciclu constă din fluctuaţii (oscilaţii) ale afacerilor pe termen scurt, determinate de diferiţi factori, în funcţie de specificul activităţii economice (construcţii, agricultură etc.). El a fost adesea observat în S.U.A., fiind cauzat, în special, de anumite practici de gestionare a stocurilor de bunuri. Ciclurile scurte au două faze: expansiunea şi încetinirea (reducerea) creşterii economice. Trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice. În faza de expansiune, optimismul agenţilor economici, creşterea producţiei, neînsoţită de creşterea corespunzătoare a cererii efective, generează acumularea stocurilor (uneori în scopuri speculative). Când stocurile la producători, la comercianţi şi consumatori ating un nivel considerat periculos, îngreunând desfăşurarea normală a activităţii economice, începe operaţiunea de destocare, în care vânzările şi consumul se efectuează într-o mare măsură pe seama stocurilor existente, ceea ce reduce producţia curentă încetinindu-i ritmul (figura 3.8).

Figura 3.8. Fazele ciclului scurt (Kitchin)

Procesul de interferare a ciclurilor economice

Existenţa simultană a ciclurilor economice, cu durate diferite, creează posibilitatea interferării acestora. Din acest motiv, ciclurile economice reale suferă o serie de deformări ale

fazelor (în raport cu durata sau amplitudinea), în funcţie de locul unde este amplasat în cadrul unui ciclu înfăşurător (ciclu ce cuprinde altele cu o durată mai scurtă). În mod evident,ciclurile Kitchin vor fi încadrate de ciclurile Juglar, care, la rândul lor, vor fi încadrate de ciclurile Kondratieff (figura 3.9):

Figura 3.9. Procesul interferării ciclurilor economice Conform figurii 3.9, ciclurile economice decenale se derulează pe fundalul unui ciclu lung (secular). Evoluţia economiei statelor dezvoltate dovedeşte că la o fază a ciclului lung corespund cel puţin 2-3 cicluri decenale, fiecare având configuraţii şi intensităţi diferite. În faza ascendentă a ciclului secular predomină, ca durată şi intensitate, fazele de expansiune economică ale ciclurilor decenale iar în faza descendentă, fazele de criză şi recesiune economică sunt mai persistente ca timp şi amplitudine. Ca şi în cazul ciclurilor decenale şi seculare, ciclurile scurte manifestate în faza de expansiune a unui ciclu mediu se caracterizează prin dominarea fazelor de expansiune, ca intensitate, iar în faza de depresiune sau recesiune a unui ciclu mediu, prin dominarea fazelor de încetinire sau reducere a creşterii economice.

3.4. Crizele economice Un subiect aparte în analiza fluctuaţiilor economice revine crizelor. Tradiţional crizele economice sunt studiate în contextul fluctuaţiilor ciclice, criza fiind abordată drept fază de schimbare a tendinţelor proceselor economice, pe parcursul căreia are loc substituirea fazei ascendente a ciclului economic prin faza descendentă. Filosoful şi sociologul american Immanuel Wallerstein susţine însă, că termenul „criză” nu trebuie transformat într-un simplu sinonim al perioadei de schimbare în evoluţia ciclică, crizele fiind perioadele de tensiune dramatică, ce reprezintă mult mai mult decât o conjunctură care indică momentul de cotitură în cadrul unui ciclu economic. O economie ce trece printr-o criză economică va înregistra o scădere a PIB-ului, o dispariţie a lichidităţilor şi o creştere (scădere) a preturilor. Crizele economice pot lua forma unei stagflaţii, unei recesiuni sau unei depresiuni economice iar uneori pot duce chiar la colaps economic. Criza este o tulburare bruscă a echilibrului economic, o manifestare a unor perturbări şi dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi inversarea tendinţelor ascendente prin tendinţe descendente în activitatea economică, fiind exprimată prin creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor, prin şomaj şi scăderea cursurilor bursiere.

Convenţional, s-a stabilit că economia se află în criză dacă două trimestre succesive înregistrează o scădere a PIB-ului (la nivel de ţară sau regiuni ale economiei mondiale). Naţional Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza ca fiind o scădere semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului. Pe durata constituirii şi dezvoltării societăţii industriale, economiile ţărilor dezvoltate au trecut prin crize caracterizate de diminuări importante ale venitului naţional, formarea de stocuri, diminuarea nivelului preţurilor, ruinarea sistemului de decontări reciproce, ruinarea sistemului bancar, falimentarea întreprinderilor industriale şi comerciale, creşterea rapidă a ratei dobânzii. Pe parcursul secolului XX crizele au devenit o caracteristică indispensabilă a economiei. Astfel, între 1907 şi 2009, omenirea s-a confruntat cu un număr de cel puţin 11 crize majore, dintre care două – Marea Depresiune (1929 – 1933) şi Criză Economică Mondială (2007 – 2009) – se caracterizează printr-un impact violent, general şi de durată asupra economiei lumii, acestea

aducând o stare de paralizie şi recesiune la nivel global. Ambele crize economice au început din SUA şi s-au propagat ulterior, în valuri treptate, în toată lumea.

Caseta 34. Top 10 crize ale sec. XX Publicistul american Ross Bonander a studiat crizele economice din veacul al XX-lea, oprindu-se asupra unui număr de zece, şi a alcătuit un top al acestora, în următoarea formulare şi succesiune: Locul 10. Criza sistemului bancar al SUA sau panica din 1907 (SUA) După o perioadă de confruntare cu recesiunea economică în creştere, cu falimente răsunătoare, cu retrageri masive de bani şi cu sporirea neîncrederii populaţiei în sistemul bancar american, acesta a intrat în colaps. Din cauza faptului că populaţia SUA avea din ce în ce mai puţină încredere în sistemul bancar american, această criză este cunoscută şi sub numele „The 1907 Bankers’ Panic”. În acel timp nu exista nici o instituţie care să garanteze depozitele ori să injecteze lichidităţi în economie. Prăbuşirea repetată a indicelui bursier (în martie şi în octombrie 1907) a prilejuit intervenţia fermă a trezoreriei SUA care, împreună cu banca JP Morgan au asigurat lichidităţile necesare sistemului bancar, ceea ce a condus la restabilirea încrederii în sistemul bancar american (începând cu luna februarie a anului 1908) şi, implicit, la încetarea crizei. Locul 9. Criza economiei mexicane (1994) După o perioadă de înflorire, înregistrată înainte de 1994 şi în condiţiile menţinerii unui control strict asupra cursului valutar, economia Mexicului a început să acumuleze numeroase dezechilibre, unele dintre acestea fiind provocate de raţiuni de origine politică. De exemplu, administraţia preşedintelui Mexicului, Carlos Salinas de Gortari, a decis înainte de alegeri să investească foarte mulţi bani în economie, în creşterea salariilor şi a pensiilor, ceea ce a condus la creşterea deficitului bugetar până la un nivel imposibil de susţinut. Fostul preşedinte a pierdut, însă, alegerile, iar noul preşedinte al ţării, Ernesto Zedillo, a renunţat la controlul cursului valutar, lăsând moneda naţională (peso) să fluctueze liber. În decurs de o săptămână, peso s-a devalorizat cu 80% faţă de dolar (de la 4 la 7,2 peso pe dolar), ceea ce a atras intervenţia fermă a autorităţilor americane, care au cumpărat peso direct din piaţă şi au garantat Mexicului un împrumut de 50 de miliarde de dolari. Datorită implicării SUA, situaţia economiei mexicane a revenit la normal după 3 săptămâni, iar moneda naţională s-a stabilizat la un nivel de şase peso pe dolar. Locul 8. Criza economică din Argentina (1999-2002) S-a declanşat la capătul unei perioade în care ţara a fost guvernată de o dictatură militară şi a trecut printr-un război cu Anglia, pentru cucerirea dominaţiei asupra Insulelor Falklands, pe care le-a pierdut. În acelaşi timp, economia a fost serios afectată de o inflaţie galopantă, care ajunsese la un nivel de 200% pe lună. Locul 7. Hiperinflaţia din Germania (1918-1924) Dacă în anul 1914, rata de schimb între marcă şi dolar era de 4 la 1, în mai puţin de un deceniu aceasta a ajuns, în anul 1923, de 1 miliard la 1. Întrucât Germania (şi, odată cu ea, Austro-Ungaria) şi-a recunoscut vina, prin semnarea Tratatului de la Versailles (1919), de a fi declanşat Primului Război Mondial, s-a angajat, totodată, să plătească Aliaţilor despăgubiri de război în valoare de 226 miliarde mărci (ulterior, această sumă a fost redusă la 132 miliarde). O astfel de datorie era deosebit de împovărătoare, ea depăşind totalul aurului sau al devizelor pe care le deţinea această ţară. Locul 6. Criza bursei Souk Al-Manakh din Kuwait (1982) Această bursă funcţiona în paralel cu cea oficială şi a cunoscut o creştere accentuată a indicilor bursieri, după explozia preţului petrolului din 1973. Numeroşi arabi s-au îmbogăţit în urma tranzacţiilor financiare efectuate la această bursă, uneori în condiţii de risc foarte ridicat. În anul 1977, bursa oficială din Kuwait a clacat, obligând Guvernul să adopte reguli de tranzacţionare destul de rigide. Această situaţie i-a împins pe jucători spre bursa neoficială Souk Al-Manakh, care se situa pe locul 3 în lume, în privinţa capitalizării, oferind, deci, suficiente motive de încredere. Crahul acestei burse a avut ca efect, cu excepţia unei singure bănci comerciale, falimentul sau naţionalizarea tuturor celorlalte bănci din Kuwait. Locul 5. Criza bursei americane (1987) Deşi în cursului anului 1986, economia americană dădea semne de stagnare, totuşi indicele Dow Jones a ajuns la un nivel maxim de cotaţie (în august 1987), care era de 2722 de puncte, înregistrând o creştere cu 44% mai mare, faţă de cât avea la sfârşitul anului 1986. Cu toate acestea, în ziua de 19 octombrie 1987 (cunoscută şi sub denumirea de „lunea neagră”), s-a produs cea mai spectaculoasă prăbuşire a burselor din istoria SUA, companiile economice suportând o devalorizare a capitalului propriu estimată la circa 500 miliarde de dolari.

Locul 4 – Criza financiara din Rusia -1998 Criza financiara din Rusia a fost declanşată iniţial de criza asiatică ce a generat scăderea preţurilor materiilor prime (petrol, gaz, metale), de al căror export Rusia era dependenţă în proporţie de 80%. Pe fondul scăderii veniturilor, Rusia s-a văzut în situaţia de a nu îşi mai onora datoriile externe, intrând practic în incapacitate de a plăţi. Înainte de 1998, Guvernul a emis bonduri pentru a-şi acoperi deficitele iar in momentul în care aceste bonduri ajungeau la scadenţă, guvernul le plătea prin emiterea unor noi bonduri, datoria fiind astfel amplificată. Dobânda plătita de Guvern pentru aceste bonduri ajunsese la un moment dat la 150% pe an. Toată această schemă piramidală a căzut în 13 august 1998 când bursa şi cursul valutar s-au prăbuşit. Economia a început recuperarea în 1999-2000. Locul 3 – Criza asiatica din 1997-1999 Aceasta s-a declanşat în luna iulie 1997 în Thailanda, ca urmare a unei decizii guvernamentale de liberalizare a cursului de schimb al monedei naţionale (bath-ul, monedă legată până atunci de evoluţia dolarului). În scurt timp s-a produs o devalorizare masivă a bath-ului, iar Thailanda, care avea deja o datorie externă uriaşă, aproape că a intrat în faliment. Criza thailandeză s-a răspândit rapid în celelalte ţări din jur, cuprinzând toată regiunea Asiei de SudEst. Ţările cele mai afectate de criză, în afară de Thailanda, au fost Coreea de Sud şi Indonezia. Acestea au fost sprijinite de Fondul Monetar Internaţional (FMI), care le-a acordat un împrumut de 40 miliarde de dolari (folosit îndeosebi pentru stabilirea cursurilor valutare). Criza asiatică a durat 2 ani, după care economiile naţionale din zonă au început să-şi revină. Locul 2 – Marea Depresiune interbelica – 1929-1933 Această criză economică s-a instalat în august 1929, apărând după un deceniu de optimism în privinţa dezvoltării economiei americane şi de consum nemăsurat al cetăţenilor. SUA au cunoscut o adevărată psihoză a consumului, în sensul că se achiziţiona aproape orice, consumul fiind promovat şi de către stat. Criza a debutat la bursă, care s-a prăbuşit cu 40%, în intervalul 29 octombrie - 13 noiembrie 1929, pierzându-se 30 de miliarde dolari (suma aproape egală cu totalul cheltuielilor statului american în Primul Război Mondial). Indicele Dow Jones a pierdut 89% din valoare şi i-a trebuit 26 de ani pentru a-şi depăşi maximul dinaintea crizei. În anul 1933, circa un sfert dintre americanii apţi de muncă erau şomeri (15 milioane persoane), rata şomajului crescând de la 3% la 25 %, iar nivelul mediu al celor care lucrau a scăzut cu 43%. La fel, producţia industrială s-a redus cu 52%, iar preţurile au scăzut cu 33%. În anii premergători crizei se înfiinţau câte 4-5 bănci pe zi, iar în timpul crizei au falimentat, în medie, câte 2 bănci pe zi. O treime dintre bănci au falimentat sau au fost preluate. În SUA, criza economică a fost o criză de supraproducţie, durând oficial până în martie 1933, şi a avut o mare influenţă asupra celorlalte economii dezvoltate ale lumii. Abia în anul 1940 se putea afirma că economia Americii şi-a revenit complet după criză. Locul 1 – Criza petrolului din 1973 A izbucnit în ziua de 15 octombrie, datorită ţărilor arabe membre ale O.P.E.C. (plus Egipt şi Siria) care au hotărât să nu mai livreze petrol Statelor Unite ale Americii şi altor ţări dezvoltate (în special Olandei), întrucât acestea au sprijinit acţiunile politico-militare ale Israelului. Ţările importatoare au fost puternic afectate de embargo, preţul petrolului crescând spectaculos, cu 300% (de la 3 dolari la 12 dolari pe baril). Pentru prima dată o resursă naturală a fost folosită ca instrument de reglare a raporturilor în politica internaţională, iar, din acest moment, a apărut o nouă perspectivă de gândire asupra consumului de energie, bazată pe reducerea acestuia. La cele zece crize menţionate putem adăuga Criză economică mondială (2007-2009), a cărei poziţie într-o clasificare ierarhică şi istorică este dificil de stabilit acum, însă cu siguranţă va ocupa un loc de frunte, dacă ţinem cont de sumele uriaşe cheltuite de toate guvernele lumii pentru a contracara efectele acesteia. Criză economică mondială (2007-2009) a început în iulie 2007 sub forma unei crize financiare, ca rezultat a pierderii încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată. Criza a dus la o problemă de lichidităţi şi la blocarea instituţiilor financiare în special în Statele Unite şi Europa, ceea ce a accelerat criza de lichidităţi, şi a diminuat schimburile comerciale internaţionale. Criza s-a agravat în 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbuşit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută, un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment iar in perioada septembrie-decembrie 2008 Japonia, Suedia, SUA, Rusia anunţă oficial intrarea în recesiune economică iar Ungaria, Ucraina si Islanda sunt salvate de la blocaj financiar de către UE, FMI si Banca Mondiala. Pierderile de pe pieţele internaţionale de capital, cumulate în primele 8 luni ale crizei (6 luni din 2008 şi 2 luni din 2009) au fost estimate la 34,6 mii de miliarde de dolari sau 44 % din PIB-ul mondial. Principalele ramuri afectate de criza mondială au fost siderurgia, ramura constructoare de maşini, chimică, extractivă. La 8 decembrie 2008 barilul de petrol coboară până la 36,67 dolari. În vederea depăşirii recesiunii economice guvernele lumii intervin cu programe anticriză, axate în special pe salvarea sistemului financiar.

Sub aspect istoric, crizele economice au avut surse şi forme de manifestare diferite. Astfel, în secolul al XVIII-lea ele erau legate de evenimente excepţionale: războaie (în Anglia, criza din 1763; în SUA, criza din 1783); speculaţii financiare; recolte slabe şi foamete (crizele franceze din 1770 şi 1789) etc. Crizele de subproducţie din perioada economiei preindustriale sunt urmate de crizele de supraproducţie din perioada industrialismului. Începând cu deceniul trei al secolului al XIX-lea, fluctuaţiile economice cu caracter de criză revin cu o anumită regularitate, luând forma ciclului economic. Natura diferită a crizelor economice, ce au avut loc pe parcursul istoriei dezvoltării economiei capitaliste, a determinat clasificarea crizelor după diferite criterii. Pornind de la factorii generatori şi formele de manifestare a crizelor unii specialişti le clasifică în crize sociale (sunt caracterizate prin inflaţie în creştere, şomaj, sărăcie), crize financiare (caracterizate prin volatilitate accentuată pe pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor spectaculoasă), crize politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaţionale, crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice generalizate. O altă clasificare presupune divizarea acestora în funcţie de aria sau sfera lor de cuprindere. Astfel, crizele vor fi grupate în parţiale – cuprind o anumită regiune a unei ţări sau o ramură a economiei, naţionale – cuprind întreaga economie naţională, regionale – cuprind economiile unei regiuni în cadrul economiei mondiale şi mondiale (globale) – cuprind întreaga economie mondială. Clasificarea generală a crizelor economice presupune gruparea acestora în funcţie de regularitatea declanşării acestora, în: A. Crize ciclice sunt stări de dereglare ale economiei care se repeta cu o anumita regularitate, fiind una din fazele ciclului economic. Criza ciclică este momentul de cotitura a ciclului economic, când faza de expansiune (ascendenta) cedează locul celei de recesiune (descendenta). Crizele ciclice pot fi de două tipuri: •

crize de subproducţie – s-au întâlnit în economia diferitelor ţări sub formă de deficit sau insuficienţă de producţie sau penurie de bunuri, cauzate de fenomene naturale (secetă, inundaţii) sau războaie, epidemii, migraţii masive ale populaţiei etc. Aceste crize au fost tipice până la începutul secolului al XIX-lea, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, mai ales în ţările subdezvoltate.

•

crize de supraproducţie – se manifestă ca faze ale ciclului decenal, la anumite intervale de timp. De la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent, au avut loc 18 crize ciclice de supraproducţie cu durată şi intensitate diferite. Cele mai cunoscute, prin efectele negative produse, sunt crizele din perioadele: 1929 – 1933, 1973 – 1975, 1980 – 1982, 2007-2009. Crizele ciclice, în condiţiile actuale, nu se rezumă la o ramură sau la un

sector de activitate, ci cuprind mai multe ramuri şi sectoare, economia naţională şi, în anumite condiţii, economia mondială; B. Crize neciclice sunt stări de dereglare care nu se caracterizează printr-o anumită regularitate (periodicitate) în timp. Ele pot fi: •

parţiale, în funcţie de ramura în care se manifestă (siderurgie, agricultură, industria extractivă, construcţii, ecologie);

•

intermediare, precum: criza materiilor prime, criza energetică, criza financiar-valutară etc., care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse în raport cu posibilităţile de acces spre obţinerea lor. În analiza crizelor economice, prezintă interes identificarea esenţei crizelor financiare şi

structurale (sistemice), prin intermediul cărora este explicată starea economiei mondiale de astăzi. În continuare vom prezenta caracteristicile definitorii ale acestor tipuri de crize. Criza financiară este o situaţie în care cererea de bani este mai mare decât oferta, situaţie care va determina evaporarea (volatilitatea) rapidă a banilor disponibili din sistemul bancar ca rezultat al retragerii depozitelor, forţând băncile fie să vândă propriile active şi investiţii, pentru a-şi acoperi necesităţile, fie să falimenteze. Starea sistemului bancar va genera neîncredere în sistemul financiar, înregistrând o scădere semnificativă a volumului tranzacţiilor la bursă şi, în final, o dereglare a mecanismelor de piaţă. Pot fi distinse trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare şi a datoriilor externă. Un fenomen aparte în acest sens îl reprezintă crizele gemene – crizele valutare şi ale sectorului bancar, crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple concludente, în acest sens. Alte forme de crize complexe sunt crizele valutare şi fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare şi a datoriilor externe: Mexic (1994), Argentina (2001). Criza structurală sau sistemică este un rezultat al neconcordanţei dintre structura economiei şi exigenţele tehnologiilor noi, ceea ce va determina diminuarea PIB-lui, deteriorarea mecanismelor de piaţă, a sistemului financiar, creşterea şomajul etc. Crizele sistemice sunt încadrate în ciclurile lungi iar depăşirea lor are loc prin restructurarea economiei care presupune apariţia de noi ramuri, a formelor noi de organizare a vieţii economice sau de reglementare a economiei. Conform conceptului „Undelor lungi în economie”, economia capitalistă a cunoscut câteva crize structurale, fiecare din care a determinat modificarea radicală a structurii economiei mondiale. În analizele economice este pe larg abordată problema identificării cauzelor ce generează crizele sistemice. Astfel, pot fi identificate următoarele explicaţii date declanşării crizelor structurale:



apariţia noilor ramuri, fundamentate pe utilizarea tehnologiilor avansate, care asigură performanţe superioare ramurilor noi în comparaţie cu cele tradiţionale, respectiv resursele economice primare vor fi reorientate către aceste ramuri;



creşterea bruscă a preţurilor la resursele strategice, ca exemplu la petrol, fapt ce va determina redistribuirea factorilor de producţie între ramurile economiei;



teoria consumului non-proporţional abordează crizele structurale drept consecinţă a creşterii înclinaţiei spre economisire, creşterea economiilor ne fiind însoţită de creşterea proporţională a investiţiilor.

Crizele economice au fost o caracteristică a economiei pe întreaga durată de dezvoltare a capitalismului, însă, în timp, acestea devin mult mai complexe. Complexitatea crizelor economice actuale poate fi evidenţiată prin capacitatea acestora de a se transfera de la nivel local (de ramură) la nivel naţional şi în final la cel mondial. Astfel, criza creditelor ipotecare apărută în anul 2006 în SUA a demarat criza sistemului financiar din SUA, răspândindu-se în ultima instanţă asupra sistemului financiar mondial către anul 2008. Caracterul global al economiei mondiale a determinat, în continuare, localizarea crizei în alte regiuni ale economiei mondiale decât ţara de declanşare a acesteia. Astăzi asistăm la o localizare a crizei în UE (criza datoriilor suverane) punând sub semnul întrebării existenţa din continuare a acesteia. O altă caracteristică ce demonstrează creşterea gradului de complexitate a crizelor economice actuale este capacitatea acestora de a se transforma ca esenţă, astfel criza financiară declanşată în SUA s-a transformat în recesiune economică de proporţii mondiale. Intensitatea şi dimensiunile crizei economice mondiale fiind susţinute, în acelaşi timp, de criza structurală prin care trece astăzi economia mondială, determinată de epuizarea factorilor ce au asigurat până în prezent creşterea economică la nivel mondial. Caracterul complex al crizelor actuale este demonstrat şi de capacitatea acestora de a se autoregenera (multiplica). Astfel, criza financiară din SUA revine în anul 2011 prin riscul unei noi crize financiare determinată de criza datoriei externe a SUA şi respectiv riscul de default al SUA, care ar fi demarat un nou val al crizei financiare mondiale, dar cu dimensiuni mult mai mari în comparaţie cu precedenta (datoria externa a SUA a depăşit plafonul de 100% din PIB-ul în anul 2010, constituind peste 46 mii dolari pe cap de locuitor).

3.5. Politici anticiclice În teoria economică există două abordări diametral opuse referitoare la rolul economic al statul, privit prin prisma fluctuaţilor economice. Reprezentanţii şcolii monetariste apreciază oscilaţiile ciclice, în special crizele economice, drept rezultat al intervenţiei statului. Milton

Friedman consideră că orice intervenţie a statului în economie va genera dereglări în domeniul circulaţiei monetare, crizele economice fiind expresii ale acestor dereglări. În acelaşi timp, adepţii intervenţiei statului în economie explică evoluţiile ciclice şi crizele economice prin insuficienţa intervenţiei statului, în special a ineficienţei pârghiilor, instrumentelor şi politicilor elaborate şi folosite de către stat. Respectiv, perfecţionarea şi mai buna corelare a unor asemenea politici şi instrumente – aplicarea lor consecventă ar fi în măsură să prevină sau măcar să atenueze caracterul ciclic al economiei. Indiferent de abordările teoretice, în practica economică, guvernele întreprind măsuri vizând atenuarea fluctuaţiilor ciclice. În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile, guvernele elaborează şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora, scopul acestor reglementări fiind asigurarea unei stabilităţi a proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice. Astfel, în teoria şi practica economică apare categoria de „politică anticiclică” sau „politică anticriză”. Politica anticiclică (anticriză) reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea. Politica anticiclică se aplică diferenţiat în cadrul unui ciclu economic. Astfel, în condiţii de expansiune economică, se aplică politica de stabilizare (de frânare a activităţii economice), iar în faza de recesiune, se aplică politica de relansare (de stimulare a activităţii economice). Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente de politică economică. Totalitatea politicilor anticiclice adoptate de către guverne pot fi grupate în două mari categorii: politici de influenţare a cererii agregate şi politici de influenţare a ofertei agregate. Politicile de influenţare a ofertei agregate se bazează pe aplicarea a două grupe de măsuri: a) realizarea de reforme structurale, care să permită afirmarea concurenţei şi a preţurilor libere, prin eliminarea centrelor de putere economică (oligopoluri, sindicate); b) manevrarea unor pârghii economice, care să ofere perspective bune de profit pentru producători, stimulându-i astfel să menţină sau să sporească oferta de bunuri. În perioada de depresiune are loc stimularea economiei prin aplicarea mijloacelor menite de a stimula creşterea profiturilor şi a cotei profitului ce rămâne la dispoziţia agenţilor economici. Asemenea măsuri vizează: reducerea obligaţiilor fiscale impuse firmelor, scăderea ratei dobânzii şi a restricţiilor în acordarea creditelor pentru ameliorarea randamentului investiţiilor, fiscalitate avantajoasă pentru plasarea economiilor pe piaţa monetară şi financiară.

Politicile anticiclice de influenţare a cererii agregate, pornesc de la teoria lui Keynes, după care cauza principală a fluctuaţiilor economiei rezultă din modificările nedorite ale cererii agregate în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a ofertei agregate. Pentru influenţarea cererii agregate este necesară intervenţia statului în economie prin următoarele acţiuni: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi de credit şi politica fiscală. În perioada de depresiune are loc stimularea economiei prin aplicarea: politicii cheltuielilor publice care presupune majorarea cheltuielile bugetului public chiar cu preţul unui deficit bugetar – astfel menţinând sau impulsionând cererea agregată. Aplicarea politicii monetare şi de credit în această perioadă presupune reducerea ratei dobânzii, pentru a crea facilităţi în scopul sporirii volumului creditului şi a masei monetare, se reduce nivelul rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, se achiziţionează titluri de stat de către autorităţile monetare, se prelungeşte scadenţa unor credite etc. Prin aceste măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor, având drept consecinţă creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă iar în cadrul politicii fiscale se reduce fiscalitatea, lăsându-se o cotă procentuală mai mare de venit asupra agenţilor economici, ceea ce încurajează cererea pentru bunuri de consum şi de investiţii. Politicile anticriză bazate pe influenţarea cererii agregate au fost aplicate pentru prima dată în SUA, prin programul New Deal al Administraţiei Roosevelt, pentru a depăşi Marea Depresiune din anii’30, iar după al doilea război mondial, asemenea măsuri au fost aplicate în toate ţările din Europa occidentală, Canada şi Japonia. Caseta 3.5. Unele exemple de intervenție a statului prin politici anticiclice (anticriză) A. Măsuri anticriză perioada 1929 – 1933. Criza economică din perioada 1929 - 1933 a fost una de supraproducţie, fiind agravată de scăderea puternică a puterii de cumpărare a populaţiei. La nivel mondial, a explodat la jumătatea anului 1929, afectând producţia de fontă, cupru, oţel, sare, cantităţi uriaşe de produse rămânând nevândute, în depozite. In general, guvernele au luptat contra crizei pe trei direcţii: a) reintroducerea protecţionismului; b) distrugerea stocurilor; c) reducerea deficientelor bugetare și a importurilor, însoţită de o permanentă politică de devalorizare monetară. În SUA începând cu anul 1933, din iniţiativa Preşedintelui F.D.Roosevelt, s-a pus în aplicare un program de reforme care a primit numele de „Programul Economic New Deal” care avea drept scop să înlăture consecinţele crizei economice. Programul New Deal folosea elemente de planificare, echilibrare şi coordonare a economiei capitaliste. Printre măsurile pe care administraţia Rooswelt le-a luat în cadrul „The New Deal”, au fost:  Înfiinţarea „Reconstruction Finance Corporation” o entitate prin intermediul căreia s-au injectat bani în sistemul financiar.  Adoptarea „Security Exchange Act”. Prin aceasta s-au reglementat tranzacţiile bursiere şi s-a reglementat cadrul legal în ceea ce priveşte împrumuturile pe care băncile le puteau acorda pentru tranzacţiile bursiere.  Pentru combaterea şomajului, noul guvern a înfiinţat „Civilian Conservation Corps”, o organizaţie care angaja tineri între 18 şi 25 de ani pentru a munci în folosul comunităţii, plătiţi cu 30 de dolari pe lună.

În raport cu agricultura, Congresul a aprobat legea numită „Agricultural Adjustment Act” prin care se acordau fermierilor sume compensatorii pentru ca aceştia să renunţe la cultivarea unei părţi a pământului pe care îl deţineau, încercând astfel ca preţul produselor, a alimentelor în general, să crească prin reducerea producţiei.  În raport cu industria în 1933 a fost adoptat „The Naţional Industry Recovery Act” prin care guvernul a stabilit noi reguli şi a încurajat apariţia de noi locuri de muncă. Obiectivul prioritar al programului New Deal a fost creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă. Diminuarea şomajului a avut loc în baza construirii unei vaste şi puternice infrastructuri economice şi sociale: cai ferate, drumuri şi poduri, baraje şi hidrocentrale gigantice, mari clădiri publice, etc. Ideea centrală a acestui plan era de a fi angajaţi milioanele de muncitori rămaşi fără locuri de muncă. Astfel, programul aplicat a permis angajarea a 4 milioane persoane la lucrările publice. 

B. Măsuri anticriză perioada 2008 – 2012. Dat fiind faptul că recesiunea economică mondială a fost declanșată de către criza financiară ce a precedat-o, în programele guvernamentale anticriză prevalează pârghiile de politică economică orientate către evitarea falimentărilor din sectorul financiar. Principalele măsuri anticriză întreprinse de către guvernele țărilor afectate de criza economică sunt: • injectarea de lichidități pe piață de către băncile centrale (ex: 16 septembrie 2008 BCE injectează pe piață 70 de miliarde de euro); • naționalizarea băncilor (ex: 29 septembrie banca Bradford & Bingley este naționalizată, guvernul de la Londra preia controlul asupra creditelor în valoare de 50 mld. lire sterline ale băncii); • garantarea creditelor interbancare și a depozitelor (ex : 8 octombrie 2008 Autoritatea de Supraveghere Financiara din Marea Britanie majorează limita de garantare a depozitelor până la 50.000 lire sterline) ; • diminuarea ratelor de refinanțare (ex : 8 octombrie 2008 FED, BCE, Banca Angliei și băncile centrale din Canada, Elvetia și Suedia reduc dobânda de referință cu 0,5% în cadrul unei acțiuni concertate. FED își reduce dobânda la 1,5%, BCE la 3,75%, iar Banca Angliei la 4,5%) ; • constituirea bugetelor de austeritate, (ex: 2 februarie 2010 Guvernul de la Atena lansează masuri de austeritate și reduceri de cheltuieli pentru a aduce deficitul bugetar la 3% din PIB până în 2012, de la aproape 13% din PIB în 2009.)

CONCLUZII 1. Economia are un caracter fluctuant de dezvoltare, fiindu-i caracteristice fluctuaţiile accidentale, sezoniere, ciclice; 2. Măsurarea fluctuaţiilor ciclice are loc prin aplicarea indicatorilor: PIB efectiv, volumul vânzărilor, nivelul dobânzilor bancare, indicele volumului fizic al producţiei industriale, nivelul şomajului, numărul locurilor de muncă, venitul personal, preţurile etc. 3. Ciclu economic este constituit din două faze care se deosebesc una de cealaltă şi se intercondiţionează reciproc: a) faza de expansiune (de creştere economică); b) faza de depresiune (de scădere economică). 4. J.A. Schumpeter a clasificat ciclurile după durata lor în trei tipuri: lungi, medii şi scurte. După numele economiştilor care s-au distins în studiul acestor tipuri de fluctuaţii ciclice au fost distinse ciclurile: Kondratieff, Juglar şi Kitchin.

5. Ciclurile economice lungi, au o durată de 40 – 60 de ani şi cuprind două faze: faza ascendentă şi faza descendentă, fiecare dintre ele având o durată de 20 – 30 de ani. 6. Ciclul decenal cuprinde 4 faze – recesiunea, depresiunea, învoirea şi prosperitatea. 7. Abordarea deterministă a ciclurilor economice consideră că cauze a fluctuaţiilor ciclice sunt factorii predictibili, fluctuaţiile ciclice devenind o legitate a evoluţiei macroeconomice. 8. Abordarea stocastică a ciclurilor economice consideră fluctuaţiile ciclice rezultat al şocurilor întâmplătoare. 9. Ciclurile economice scurte cuprind două faze: expansiunea şi încetinirea creşterii economice. Trecerea de la expansiune la încetinire în cadrul ciclului scurt nu presupune declanşarea unei crize economice. 10. Criza economică este o tulburare bruscă a echilibrului economic, fiind exprimată prin creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor, prin şomaj şi scăderea cursurilor bursiere. 11. Naţional Bureau of Economic Research defineşte criza ca fiind o scădere semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni, reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului. 12. Reprezentanţii şcolii monetariste apreciază oscilaţiile ciclice, în special crizele economice, drept rezultat al intervenţiei statului în economie. 13. Adepţii intervenţiei statului în economie explică evoluţiile ciclice şi crizele economice prin insuficienţa intervenţiei statului, în special a ineficienţei pârghiilor, instrumentelor şi politicilor elaborate şi folosite de către stat. 14. În vederea depăşirii crizelor economice guvernele aplică măsuri de politică aticiclică care urmăresc corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea. 15. Politicilor anticiclice adoptate de către guverne pot fi orientate către influenţarea cererii agregate sau către de influenţarea ofertei agregate.

NOŢIUNI–CHEIE Fluctuaţii economice (economic fluctuations)

Variabile contraciclice (countercyclical variable)

Ciclul economic (economic cycle)

Variabile aciclice (acyclical variable)

Ciclul scurt (Kitchin) (short business cycle)

Criză economică (economic crisis)

Ciclul de afaceri (mediu) (business cycle)

Criză financiară (financial crisis)

Ciclul lung (long waves)

Recesiune (recession)

Variabile prociclice (procyclical variable)

Expansiune (expansion)

TESTE 1. Ciclurile economice reprezintă: a) trendul ascendent al producţiei; b) fluctuaţiile producţiei în jurul unui trend ascendent; c) un fenomen întâmplător; d) o formă anormală de evoluţie a activităţii economice; e) evoluţia producţiei în ritm constant. 2. În cadrul fazei de expansiune a ciclului economic: a) producţia se reduce; b) creşte gradul de ocupare a forţei de muncă; c) cursul titlurilor de valoare se reduce; d) oportunităţile de afaceri se reduc; e) scad investiţiile. 3. Expansiunea este frânată de: a) creşterea productivităţii; b) creşterea ratei profitului; c) diminuarea dezechilibrelor economice; d) reducerea eficienţei factorilor de producţie; e) reducerea semnificativă a stocurilor din economie. 4. În cadrul fazei de contracţie a ciclului economic: a) producţia creşte; b) rata şomajului se reduce; c) scad investiţiile; d) afacerile devin prospere. 5. Criza economică marchează: a) trecerea de la expansiunea economică la recesiune; b) începutul fazei de expansiune economică; c) procesul ireversibil de declin al producţiei; d) procesul de progres reversibil al producţiei; e) amplificarea potenţialului de eficienţă a factorilor de producţie. 6. În cazul unei expansiuni economice prelungite se recomandă: a) expansiunea monetară; b) creşterea ratelor dobânzii; c) reducerea fiscalităţii; d) creşterea cheltuielilor bugetare; e) mărirea deficitului bugetar. 7. În cazul unei recesiuni severe se recomandă: a) controlul mai riguros al masei monetare; b) reducerea ratelor dobânzii; c) mărirea impozitelor; d) reducerea cheltuielilor bugetare; e) scăderea achiziţiilor de stat. 8. Politica monetară adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în: a) majorarea impozitelor; b) reducerea cheltuielilor bugetare;

c) controlul deficitului bugetar; d) emisiune monetară suplimentară; e) creşterea ratelor dobânzii. 9. Politica fiscală adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în: a) majorarea impozitelor; b) creşterea cheltuielilor bugetare; c) mărirea deficitului bugetar; d) emisiune monetară suplimentară; e) creşterea ratelor dobânzii. 10. În condiţii de expansiune economică, în mod normal, are tendinţă descreştere: a) rata şomajului; b) numărul falimentelor; c) indicele preţurilor; d) datoria publică; e) cursul de schimb. 11. În faza de expansiune a ciclului economic: a) cererea de bani se reduce, iar ratele dobânzii cresc; b) cererea de bani se reduce, iar ratele dobânzii se reduc de asemenea; c) cererea de bani creşte, iar ratele dobânzii cresc de asemenea; d) cererea de bani creşte, iar ratele dobânzii se reduc; e) nici cererea de bani şi nici ratele dobânzii nu se modifică. 12. Fazele ciclului economic sunt: a) faza de expansiune; b) faza de ascensiune; c) faza de stagnare; d) faza de recesiune; e) faza intermediară. Alegeţi răspunsul corect dintre următoarele combinaţii: a) 1,2; b) 2,3; c) 2,5; d) 1,4; e) 3,5. 14. Care din indicatori este prociclic? a) profiturile firmelor; b) mărimea exporturilor c) mărimea şomajului; d) deficitul bugetului de stat. 15. Care din indicatori este contraciclic? a) volumul vânzărilor de bunuri; b) nivelul şomajului; c) utilizarea capacităţilor de producţie; d) mărimea profitului firmelor. 16. Care din indicatori este aciclic? a) mărimea PIB;

b) mărimea investiţiilor; c) cheltuielile pentru bunurile de consum îndelungat; d) volumul exportului. 17. Scopul politicii monetare şi de credit este: a) în perioada de boom, frânarea cererii de consum şi de investiţii; b) în perioada de boom, creşterea fiscalităţii; c) în perioada de recesiune, stimularea cererii; d) în perioada de recesiune, creşterea producţiei şi gradului de ocupare. 18. Care din următoarele măsuri, ţin de politica monetară şi de credit adoptată în faza de expansiune? a) reducerea preţurilor şi a taxelor de consum; b) diminuarea fiscalităţii; c) restricţionarea creditului; d) sporirea masei monetare; e) scăderea ratei dobânzii. 19. Încurajarea cheltuielilor de consum şi investiţionale, în condiţii de recesiune se realizează prin:

a) b) c) d)

creşterea ratei dobânzii; diminuarea cheltuielilor publice; reducerea fiscalităţii; majorarea fiscalităţii.

SARCINI ANALITICE 1. Vizitaţi site-ul National Bureau of Economic Research (http://www.nber.org/cycles.html) şi găsiţi datele de referinţă cu privire la ciclurile de afaceri începând cu 1854. Care a fost durata medie a recesiunilor începând din 1854? Dar începând din 1945? Care a fost durata medie a expansiunilor începând din 1854? Dar după 1945?. 2. Efectuaţi o cercetare comparativă a politicilor anticriză promovate de guvernele lumii în vederea depăşirii crizei 2008 – 2010. 3. Folosind resursele reţelei globale Internet realizaţi o analiză comparativă a politicilor anticriză promovată de către guvernele SUA în vederea depăşirii crizelor din 1929 – 1933; 1973; 2007 – 2009. 4. Identificaţi canalele de transmisie a crizei financiare din SUA către economia Republicii Moldova. 5. Realizaţi o analiză a crizei datoriilor suverane în cadrul UE. Identificaţi riscurile unei eventuale crize a datoriilor suverane pentru R. Moldova.

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE ♦

Criza economică globală şi politica banilor ieftini.

♦

Recesiunea economică din 2008 – începutul unei noi ordini economice.

♦

Cauzele crizei financiare mondiale din 2008 şi transformarea ei în recesiune economică mondială.

♦

Repere principale ale Programului de stabilizare şi regenerare a economiei Republicii Moldova pentru anii 2009-2011.

♦

Impactul recesiunii economice mondiale asupra economiei Republicii Moldova.