Infractiuni Contra Patrimoniului Prin Nesocotirea Increderii [PDF]

Zitiervorschau

Infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea increderii. Identificarea si analiza unui studiu de caz din materia acestei categorii de infractiuni.

Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna unobiectiv prioritar al oricarui sistem de drept, patrimoniul reprezentand o componentaimportanta a vietii de zi cu zi a oricarei persoane fizice sau juridice, de care depinde atatsatisfacerea cerintelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, precum si microsau macro social.Legislatia penala romana, in contextul legislatiilor penale moderne ale Europei, a plasat, indecursul timpului, printre cele mai de seama reglementari juridico penale infractiunile contra proprietatii sau contra patrimoniului. In Codul penal roman, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969 si cu publicarile ulterioare pana la nivelul Legii nr. 140/1996, aceste infractiuni au fost comasate intr un titlu unic: „Infractiunicontra patrimoniului”, dupa ce anterior subzistasera doua titluri distincte (infractiuni contra avutului personal sau particular si infractiuni contra avutului obstesc). In Noul Cod Penal sunt incriminate faptele contra patrimoniului care se savarsesc prinnesocotirea increderii, categorie in care au fost incluse, in primul rand, faptele incriminate in Codul penal in vigoare cum sunt: abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa, insusirea bunului gasit si inselaciunea. Înșelăciunea Este inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Studiu de caz Inducerea în eroare a cumpărătorului, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, prin prezentarea unui certificat de moştenitor, obţinut pe baza unei declaraţii false pe care a făcut-o în faţa notarului public, în care era trecut ca unic moştenitor, contrar adevărului, constituie infracţiune de înşelăciune prev. de art. 215 din Noul Cod de Procedura Penala. Pe baza probelor

administrate în cauză, instanţa a reţinut că: B.Gh., împreună cu fraţii săi B.C. şi V.F., avea vocaţie succesorală legală după părinţii acestora, B.I.– decedat la 01.02.1989 şi B.G. – decedată la 14.11.1999. În masa succesorală se regăseau un imobil, constând în casă de locuit compusă din 3 camere, dependinţe şi 200 m.p teren, situate în municipiul Constanţa, str.D.

De la decesul autorilor comuni şi până în luna septembrie 2000, inculpatul şi cei doi fraţi ai săi nu au efectuat cerere de dezbatere a succesiunii, stăpânind în indiviziune bunurile din masa succesorală. În această perioadă ei au purtat discuţii privind înstrăinarea imobilului şi împărţirea de comun acord a preţului, discuţii care însă nu s-au concretizat în realizarea unui acord de voinţă comun. În luna septembrie 2000, B.Gh., identificând prin intermediul unei agenţii imobiliare un cumpărător pentru imobil, în persoana numitului C.V., a solicitat verbal la serviciul specializat din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa, emiterea, în raport de fiecare defunct, a înscrisurilor oficiale intitulate „Sesizare pentru deschiderea procedurii succesorale” – anexa 1. Înscrisurile care i-au fost eliberate, conform „precizărilor făcute de acesta”, aveau un conţinut nereal, respectiv prin omisiunea de înscriere la rubrica moştenitori legali şi a numiţilor B.C. şi V.F. Cu intenţie directă, inculpatul a folosit aceste înscrisuri false, la dezbaterea succesiunilor legale, în faţa notarului public V.P., urmărind şi obţinând eliberarea certificatului de moştenitor nr.143 din 22.09.2000. Actul oficial a fost eliberat în baza unei cauze ilicite, constând în dovedirea, în condiţiile legii, a calităţii de unic moştenitor al inculpatului B.Gh. în raport de succesiunile defuncţilor B.I. şi B. G.

Cu ocazia îndeplinirii procedurii dezbaterii succesorale, notarul public, pentru stabilirea calităţii de moştenitor, a masei succesorale şi a cotei succesorale, a audiat în calitate de martor, după depunerea jurământului în cond.art.77 din Legea nr.36/1995, pe inculpatul C.N. şi pe numita V.E. Cu ocazia acestei audieri, C.N., cu intenţie, a făcut afirmaţia mincinoasă potrivit cu care inculpatul B.Gh a fost unicul copil al autorilor a căror succesiune era dezbătută. În luna octombrie 2000, B.Gh. a vândut imobilul moştenit lui C.V. prin actul de succesiune nr.143/2000, cu preţul de 180.000.000 lei, dar în actul de vânzare-cumpărare nr.2422/2000 autentificat de notar public M.M. a fost consemnat preţul de 100.000.000 lei. Din preţul încasat efectiv de la C.V., inculpatul nu a dat vreo sumă de bani fraţilor săi, succesori legali B.C. şi V.F. Fapta inculpatului B.Gh. de a folosi, cu intenţie, cele două înscrisuri emise de serviciul specializat din cadrul Primăriei Constanţa, având conţinut nereal, prin depunerea lor la notarul public P.V., în cadrul dezbaterii succesiunilor părinţilor săi, întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni de uz de fals, prev.şi ped.de art.291 cod penal, urmând a atrage răspunderea penală a acestuia. Întrucât fapta inculpatului B.Gh. de a înstrăina un bun din masa succesorală, fără acordul fraţilor săi, constituie o faptă ilicită de natură civilă, în concret, un act juridic civil afectat de condiţia rezolutorie ca,în urma partajului succesoral, bunul să cadă în lotul atribuit inculpatului, instanţa, în baza art.11 pct.2 lit.”a” cod proc.penală, art.10 lit.”b” cod proc.penală, a pronunţat achitarea inculpatului B.Gh. pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.215 al.1,3 cod penal.

Întrucât, în actul de sesizare a instanţei fapta lui B.Gh. dedusă judecăţii, a constat în inducerea în eroare a fraţilor săi, B.C. şi V.F., prin înstrăinarea unui bun din masa succesorală

fără ca aceştia să fie de acord, instanţa a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a acestei fapte. Întrucât, în conf. cu Legea nr.36/1995, simpla declaraţie a unei persoane cu vocaţie la succesiune, cu privire la faptul că este unica persoană având această vocaţie, nu serveşte la producerea unei consecinţe juridice, respectiv la emiterea certificatului de moştenitor, potrivit art.77 din Legea nr.36/1995, calitatea de moştenitor şi numărul acestora stabilindu-se de către notarul public prin acte de stare civilă şi cu martori, instanţa, în baza art.11 pct.2, lit.”a” cod proc.penală, rap.la art.10 lit.”d” cod proc.penală a achitat pe B.Gh. privind săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prev.şi ped.de art.292 cod penal, întrucât fapta acestuia nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind cerinţa esenţială din latura obiectivă, potrivit căreia declaraţia făcută serveşte legii sau obiceiului, la producerea unei consecinţe juridice. Hotărârea primei instanţe a fost apelată de către procuror, inculpatul C.N. şi partea civilă C.V, iar Tribunalul Constanţa prin decizia penală nr.230 din 8 aprilie 2004 (dosar nr.1976/2003) le-a admis pe toate şi a dispus: În baza art.81 cod penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului B.Gh. Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că, în raport de întreg materialul probator administrat, situaţia de fapt stabilită este în deplină concordanţă cu acesta, încadrarea juridică dată faptelor este legală, iar vinovăţia inculpaţilor pentru infracţiunile reţinute cu privire la care s-a dispus condamnarea acestora, rezultă în mod neîndoielnic din actele dosarului. Judicioasa apreciere a probelor a condus instanţa fondului la concluzia corectă că inculpatul B.Gh. s-a folosit de cele două înscrisuri oficiale emise de Primăria Municipiului Constanţa – Serviciul de Stare Civilă – intitulate „Sesizare pentru deschiderea procedurii succesorale” (anexa nr.1) cu conţinut nereal, prin omisiunea înscrierii în rubrica moşteniri legale a numiţilor B.C. şi V.F., depunându-le la Biroul notarului public P.V., în contul dezbaterii succesiunii părinţilor săi şi că fapta astfel săvârşită întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uz de fals prev.de art.291 cod penal. În mod corect prima instanţă a dispus achitarea aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea de fals în declaraţii, prev.de art.292 cod penal, fundamentându-şi soluţia de apreciere că nu sunt îndeplinite elementele constitutive sub aspectul laturii obiective, deoarece simpla declaraţie făcută în faţa notarului public, precum că este unicul moştenitor al defuncţilor săi părinţi, cu consecinţa eliberării certificatului de moştenitor nr.143/22.09.2000, deşi mai are doi fraţi numiţii B.C. şi V.F., nu este de natură să servească la producerea consecinţei juridice, în lipsa mijloacelor de probă (acte de stare civilă, martori), în baza cărora notarul public stabileşte calitatea de moştenitor. Nu s-a putut reţine comiterea infracţiunii de înşelăciune prev.de art.215 al.3 cod penal, în sarcina aceluiaşi inculpat, constând în aceea că după ce a obţinut certificatul de moştenitor, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2422/octombrie 2000, a înstrăinat imobilul situat

în Municipiul Constanţa str.D., părţii civile C.V., inducându-l pe acesta în eroare cu privire la împrejurarea că ar fi unicul moştenitor al defuncţilor săi părinţi şi deci singurul deţinător al bunului ce a format obiectul contractului. Infracţiunea de înşelăciune presupune o acţiune de inducere în eroare, care poate fi săvârşită prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul, un folos material şi dacă s-a pricinuit o pagubă.

În speţă, cerinţele acestor dispoziţii legale nu sunt îndeplinite, deoarece la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părţile vătămate V.F. şi B.C. nu au fost induse în eroare de către inculpatul B.Gh., iar o eventuală înţelegere cu privire la înstrăinarea imobilului nu a fost dovedită. Cum inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de înşelăciune faţă de partea civilă C.V., cererea de schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii formei agravate prev.de art.215 al.2,3 cod penal, ca urmare a folosirii mijlocului fraudulos, constând în certificatul de moştenitor care atestă în fals calitatea de unic moştenitor, aşa cum s-a solicitat în apelul formulat de parchet este nefondată. În speţă, este lipsită de temei solicitarea părţii civile, făcută în calea de atac, în sensul de a fi angajată răspunderea penală a inculpatului B.Gh., pentru infracţiunea de înşelăciune deoarece inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru săvârşirea acestei infracţiuni faţă de partea civilă C.V. Potrivit art.317 cod proc.penală, judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată în actul de sesizare şi prin urmare, instanţa a fost obligată numai cu privire la fapta reţinută în rechizitoriu şi la persoana trimisă în judecată. Ambele hotărâri au fost recurate de către procuror, care le-a criticat pentru greşita achitare a inculpatului B.Gh. pentru infracţiunile de înşelăciune, fals în declaraţii şi evaziune fiscală, iar partea civilă C.V. pentru greşita soluţionare a acţiunii civile (vezi practicaua deciziei).

Curtea, faţă de probele administrate în cauză, constată întemeiate criticile, mai puţin cea referitoare la existenţa infracţiunii de evaziune fiscală, (art.12 din Legea nr.87/1994), la care de altfel procurorul de şedinţă a renunţat şi, în consecinţă va admite ca fondate recursurile. Din certificatul fiscal, certificatul de cadastru şi anexa 1 (filele 32, 43-44 dos.urm.pen.) rezultă că B.Gh. a declarat organelor care au eliberat aceste documente, că este unicul succesor al părinţilor săi B.I. şi B.G., decedaţi la 03.02.1989, respectiv 15.11.1999, deşi mai erau în viaţă doi copii (B.C. şi V. (B.) F.) la data solicitării înscrisurilor menţionate. Cel de mai sus a continuat să facă declaraţii false şi la biroul notarial public V.P., unde a deschis dezbaterea succesiunii ce a format obiectul dosarului 157-158/2000. În faţa notarului, inculpatul a făcut declaraţii necorespunzătoare adevărului, referitor la succesorii soţilor B.I. şi B.G. Pentru a întări aceste declaraţii false, inculpatul a solicitat ajutorul lui C.N. şi V.E., care ascultaţi de notar, în conformitate cu art.77 Legea nr.36/1995, au declarat mincinos în cauza de dezbatere a succesiunii (dos.157-158 ).

Cum pe baza declaraţiilor false şi mincinoase făcute în faţa notarului public de cei nominalizaţi, inculpatul a obţinut certificatul de moştenitor nr.143/2000, fapta acestuia constituie infracţiunea prev.de art.292 Cod pen. Motivarea instanţei de fond însuşită de tribunal că declaraţiile false ale inculpatului constituie doar un ilicit civil şi nu sunt de natura a produce consecinţe juridice, este netemeinică atâta vreme cât aceste declaraţii, coroborate cu afirmaţiile mincinoase ale coinculpatului, au şi codus la obţinerea certificatului de moştenitor nr.143/2000, numai pe numele său, deşi aveau calitatea de succesori legali şi fraţii săi B.C. şi V.F.

Potrivit art.34 din Legea nr.36/1995, notarul public „este investit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar actul îndeplinit de acesta este de autoritate publică”, ceea ce corespunde cerinţelor textului incriminator amintit. Cât priveşte infracţiunea de înşelăciune în dauna lui C.V., Curtea constată că în cursul urmăririi penale şi al judecării faptelor, au fost administrate probe cu privire la inducerea în eroare a părţii civile cu ocazia cumpărării de către aceasta a imobilului situat în str.Democraţiei nr.80 Constanţa. Este fără nici un dubiu faptul că B.Gh. s-a prezentat lui C.V. ca unic moştenitor al imobilului în cauză, calitate susţinută cu certificatul nr.143 din 22.09.2000 eliberat de notarul public V.P. (file 64-65 dos urm.pen.), prin fals în declaraţii aşa cum arătam anterior. În contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notar public M.M. prin încheierea nr.2422/2000 dintre cei doi, a fost menţionat faptul că vânzătorul a dobândit imobilul în baza certificatului de moştenitor nr.143/2000 eliberat de notar public V.P. (fila 69 dos.urm.pen.). Susţinerea instanţei de fond şi a celei de apel, că inculpatul n-a fost trimis în judecată pentru înşelarea lui C.V. nu este fondată, deoarece în actul de sesizare a judecătoriei, procurorul a menţionat „La data de 22.09.2000 B.Gh. a obţinut certificatul de moştenitor nr.143, iar luna următoare a înstrăinat imobilul părţilor vătămate C.V. şi M., contra sumei de 180.000.000 lei” (fila 101 dos urm.pen.). În acelaşi act (pag.4) procurorul consemnează „părţile vătămate B.C. şi V.F., precum şi C.V. au învederat că-şi vor cuantifica pretenţiile în faţa instanţei de judecată”. În raport de sublinierile făcute în rechizitoriu, în care procurorul a expus (descris) şi modul cum inculpatul a vândut imobilul în litigiu, B.Gh. a fost trimis în judecată şi pentru înşelarea lui C.V., iar judecătoria şi tribunalul trebuiau să-l judece, potrivit art.317 Cod proc.penală şi pentru această faptă, mai ales că a şi administrat probe. Astfel, în cursul cercetării judecătoreşti, martorii T.A., O.N., P.M., O.E., B.C. şi V.F. (file 8487 cod.inst.), respectiv inculpatul (file 113-114) au fost întrebaţi şi au declarat că B.Gh. a vândut singur „casa rămasă după decesul soţilor B.I. şi B.G.”, iar C.V. a fost ascultat ca parte vătămată (fila 151 dos.inst.). De reţinut este că, deşi martorii O.N. şi P.M. l-au atenţionat pe inculpat că nu poate vinde singur imobilul, deoarece mai are doi fraţi, acesta a persistat în activitatea infracţională şi folosinduse de certificatul de moştenitor, în care apare ca unic succesor al părinţilor săi, l-a indus în eroare pe C.V. cu privire la proprietarul bunului ce a făcut obiectul tranzacţiei, pentru a obţine o sumă de bani în interes propriu. Se impunea judecarea lui B.Gh. şi pentru această înşelăciune întrucât a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, având în vedere şi faptul că, la termenul din 10.09.2001 prima instanţă a pus în discuţie calitatea procesuală a lui C.V., termen la care a hotărât că acesta are calitatea de parte civilă pentru suma de 180.000.000 lei, preţul imobilului cumpărat de la B.Gh. În această calitate, C.V. a făcut cereri (filele 76-77 dos.inst.), şi a pus concluzii cu ocazia dezbaterilor în fond şi în apel. O asemenea calitate procesuală nu poate fi dobândită într-un proces penal decât în urma comiterii unei fapte penale cauzatoare de prejudicii, ceea ce a determinat tribunalul să-l oblige pe inculpat la restituirea preţului vânzării către partea civilă. Deci, B.Gh. a săvârşit infracţiunea de înşelăciune în convenţii, în dauna lui C.V., infracţiune prev. şi ped.de art.215 al.1 şi 3 cod penal.

Faţă de expunerea făcută, Curtea va casa în parte hotărârile instanţe de fond şi de apel în ce priveşte soluţionarea acţiunii civile, în sensul că va menţine ca valabil contractul de

vânzare-cumpărare dintre inculpat şi partea civilă C.V., înlăturând din hotărârile amintite menţiunile privind anularea acestui act şi obligarea lui B.Gh. la restituirea sumei de 100.000.000 către partea civilă. Decizia penală nr. 750/08.10.2004