Infractiunea Unica [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT CATEDRA DREPT PENAL ȘI CRIMINOLOGIE DISCIPLINA CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR

TEMA:

Modalitățile infracțiunii unice

Evaluat : Hadîrcă Igor doctor în drept, conferențiar universitar Realizat:

CHIŞINĂU 2015

Cuprins: Introducere................................................................................................................................................ 3 1. Generalită ți privind unitatea de infracțiuni............................................................................4 2. Modalită țile infracțiunii unice....................................................................................................... 4 2.1. Unitatea naturală de infracțiune........................................................................................... 5 2.1.1. Infracțiunea simplă ............................................................................................................. 5 2.1.2. Infracțiunea unică continuă ............................................................................................ 6 2.2 Unitatea legală de infracțiune................................................................................................. 8 2.2.1. Infracțiunea prelungită (continuată )..........................................................................9 2.2.2. Infracțiunea unică cu acțiuni repetate.....................................................................10 2.2.3.Infracțiunea complexă ..................................................................................................... 11 2.2.4.Infracțiunea cu semne alternative..............................................................................13 2.2.5.Infracțiunea cu urmă ri prejudiciabile suplimentare...........................................13 2.2.6.Infracțiunea de obicei (de îndeletnicire).................................................................14 Concluzie.................................................................................................................................................. 15 Bibliografie.............................................................................................................................................. 16

2

Introducere Studiul unită ții infracționale, a modalită ților și tipurilor sub care aceasta se prezintă este foarte important în vedere elaborarii unor criterii științifice care delimitează infracțiunea unică de pluralitatea de infracțiuni. Această distincție este relevantă fiindcă de numă rul faptelor penale existente într-o activitate complexă depinde numă rul raporturilor conflictuale care urmează a fi examinate și soluționate. Astfel, înțelegerea unită ții de infracțiune este necesară pentru că chiar dacă baza de evaluare a fenomenului ceercetat o constituie conținutul infracțiunii, totuși realitatea poate prezenta situații în care un complex de fapte care corespunde conținutului unei singure infracțiuni, să conțină elemente ale unei pluralită ți, în așa fel fă ră cunoașterea particularită ților unor tipuri de unitate infracțională , nu s-ar putea stabili eact dacă există o unitate sau o pluralitate de infracțiuni. La fel, sunt cazuri în care legiuitorul a reunit în conținutul aceleaiași infracțiuni elemente care formează conținutul altei sau altor infracțiuni, ceea ce ar conduce spre o calificare greșită fă ră cunoașterea anumitor tipuri de infracțiune unică cu caracter complex. Astfel, unitatea infracțională este determinată de unicitatea conținutului infracțiunii, iar unicitatea acetuia este determinată de unitatea faptei incriminate. Ca entitate juridică , unitatea de infracțiune este reprezentată de unitatea actului de conduită care sa petrecut în realitate, și respectiv cea mai mare parte a conținuturilor de infracțiuni se referă la un comportament ilegal singular, chiar și atunci cînd se prevă d în norma incriminatoare diferite moduri în care acesta poate fi realizat. Cu toate acestea, totuși există cazuri în care legiuitorul, din motive de politică penală ori tehnică legislativă , construiește conținutul de infracțiuni prin absorbirea într-un conținut unic a elementelor constitutive caracteristice conținuturilor a două sau chiar a mai multor infracțiuni, în așa cazuri unitatea infracțională deerminată de conținutul infracțiunii nu corespunde unei unită ți a actului de conduită , ci unei pluralită ți dde acte sau activită ți. Anume situația descrisă anterior face ca cunoașterea modalită ților infracțiunii unice să fie cunoscută , întrucît încadrarea unei fapte într-o componență de infracțiune potrivită constituie pilonul formativ al procesului de aplicare a legislației penale.

3

1. Generalități privind unitatea de infracțiuni Termenul de ”unitate” în limbajul comun semnifică o însușire a tot ce constituie un întreg indivizibil, adică o coeziune, omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil, același sens avîndu-l și în domeniul dreptului penal. Astfel, există o unitate de infracțiune atunci cînd un obiect, un fenomen sau în general orice realitate care este cercetată sau evaluată formează , în raport cu o anumită bază de evaluare, un tot unitar, un întreg sau o entitate unică . Dacă ne referim la diferite categorii juridico-penale, putem vorbi despre unitate sau pluralitate de infractori, despre unitate sau pluralitate de sancțiuni penale, despre unitate sau pluralitate de infracțiune, ceea ce vom aborda în continuare. Literatura de specialitate susține că problema unită ții sau pluralită ții de infracțiuni se pune atunci cind există un complex de acte sau activită ți să vîrșite de aceeași persoană și trebuie să se stabilească dacă acest complex formează o singură infracțiune sau, dimpotrivă , două sau mai multe infracțiuni. Reeșind din cele expuse, putem spune că unitatea infracțională este acea instituție a dreptului penal ce reprezintă o activitate infracțională format dintr-o singură acțiune sau inacțiune ori mai multe acțiuni sau inacțiuni, care, datorită naturii faptei sau voinței legiuitorului, formează o singură componență de infracțiune și poate fi încadrată potrivit unei singure norme de incriminare. În acest sens art.28 CP RM, definește noțiunea de infracțiune unică ca acțiune, inacțiune sau un sistem de acțiuni, inacțiuni care se califică conform dispoziției unei singure norme a legii penale. Din norma enunțată sunt pot fi deduse urmă toarele tră să turi ale infracțiunii unice: - prezența unei acțiuni/inacțiuni sau a unui sistem de acțiuni/inacțiuni; - calificarea acțiunii/inacțiunii sau a sistemului de acțiuni/inacțiuni potrivit unei singure norme a legii penale.

2. Modalitățile infracțiunii unice În teoria dreptului penal se face distincție între două categorii de unitate infracțională și anume între unitatea naturală , la care unitatea juridică se întemeiază pe unitatea faptei care constituie element material al infracțiunii și unitatea legală , care este o creație a legiuitorului pe baza unei pluralită ți de fapte. Dacă în cazul unită ții naturale există o concordanță între unitatea juridică și unitatea reală , în cazul unită ții legale nu există o astfel de concordanță . 4

2.1. Unitatea naturală de infracțiune

Unitatea naturală de infracțiune constituie acea formă a unită ții infracționale ce constă dintr-o activitate unică sau un fapt simplu (actiune sau inacțiune), care produce un rezultat periculos, la baza că reia stă una dintre formele de vinovă ție prevă zute de lege si care, datorită stă rii de fapt, poate fi apreciată ca o activitate infracțională ce corespunde unui singur conținut de infracțiune. În cadrul unită ții naturale de infracțiune se face distincție între două tipuri diferite de unitate infracțională , în funcție de natura acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material al infracțiunii și anume: - infracțiunea simplă ; - infracțiunea continuă . 2.1.1. Infracțiunea simplă

Infracțiunea simplă este infracțiunea al că rei element material constă într-o activitate unică , o singură acțiune sau inacțiune, realizată printr-un act unic, fie prin mai multe acte reluate succesiv, dar îm nod imediat și în strînsă legă tură obiectivă , asupra aceluiași obiect ocrotit de legea penală și care nu necesită prin insă și natura sa o prelungire a elementului material în timp. Sub aspect subiectiv, infracțiunea unică simplă implică prezența unei singure forme de vinovă ție, pe cînd sub aspect obiectiv, infracțiunea simplă se aracterizează prin prezența unei singure acțiuni sau inacțiuni, a unui singur obiect de atentare. Tot ca unitate naturală este considerată și infracțiunea simplă , unde acțiunea infracțională se realizează prin mai multe acte comise în același scop și cu aceeași intenție infracțională . Ex: aplicarea multiplelor lovituri în vederea cauză rii victimei unei vă tă mă ri grave integrită ții corporale sau a să nă tă ții. La fel se realizează o unitate naturală de infracțiune în cazul formelor infracțiunii și al formelor de contribuție la să vîrșirea aceleiași infracțiuni, prin absorbția naturală a formelor mai puțin grave în cele mai grave. Astfel, tentativa, precum si actele preparatorii care sunt asimilate cu tentativa, se absorb în infracțiunea fapt consumat, după cum și contribuția de complice se absoarbe în contribuția de autor, în toate cazurile în care sunt să vîrșite de aceleași persoane. Acțiunea sau inacțiunea unică ce caracterizează infracțiunea simplă poate fi uneori segmentată , în fapt, în mai multe acte care se leagă între ele în mod natural, formînd acțiunea sau inacțiunea constitutivă a infracșiunii. Ceea ce integrează aceste acte materiale, care se aseamă nă sau sunt identice cu acțiunea incriminată într-o singură acțiune este, pe lîngă factorul subiectiv consînd în existența unei intenții unice, să vîrșirea lor neîntreruptă sau, altfel spus, continuitatea materială de execuție și subsumarea lor unei încadră ri juridice unice. 5

Ca exemplu poate servi cazul de omor să vîrșit printr-o singură împușcă tură , care este caracteristic pentru infracțiunea simplă , fiindcă s-a efectual un act unic, iar în cazul omorului să vîrșit prin mai multe împușcă turi sau lovituri succesive și imediate, va fi reprezentată o infracțiune simplă cu o singură acțiune alcă tuită din mai multe acte. Chiar dacă infracțiunea este comisă prin mai multe acte, cele comise vor constitui o infracțiune unică simplă , cu condiția ca actele să fi fost să vîrșite imediat sau intr-un interval scurt de timp. În caz contrar, cele comise ar putea constitui o infracțiune unică prelungită sau chiar un cconcurs de infracțiuni. 2.1.2. Infracțiunea unică continuă

Infracțiunea unică continuă este prevă zută de CP al RM în norma art.29 alin.(1), care definește această noțiune ca ”faptă care se caracterizează prin să vîrșirea neîntreruptă , timp nedeterminat, a activită ții infracționale”. Din textul de lege prevă zut de art. 29 CP al Republicii Moldova, rezultă că infracţiunea continuă prezintă cumulativ două caracteristici: 1. Este susceptibilă de a fi să vîrşită pe o perioadă de timp nedeterminată . În concepţia legiuitorului nostru, pentru infracţiunea continuă nu este caracteristică o simplă prelungire a activită ţii infracţionale, pe care o întîlnim şi în alte forme de unitate infracţională . Orice acţiune sau inacţiune constitutivă a unei infracţiuni poate avea o durată de desfă şurare oricît de mică , spre exemplu, să vîrşirea unui omor prin aplicarea de lovituri succesive sau prin neală ptarea copilului nou-nă scut pe o perioadă relativ îndelungată de timp, care i-ar provoca decesul. În aceste cazuri este vorba despre prelungirea ocazională a infracţiunii, determinată de modul concret în care fă ptuitorul a conceput să vîrşirea acesteia. Pe cînd la infracţiunea continuă prelungirea activită ţii infracţionale este determinată de însă şi natura faptei, continuitatea fiind un atribut inerent al acesteia. Spre exemplu, acţiunile de purtare sau pă strare a armei de foc, ce formează modalită ţi normative de să vîrşire a infracţiunii prevă zute de art. 290 CP al Republicii Moldova, prin însă şi natura lor au un caracter continuu. 2. Activitatea infracţională este realizată în mod neîntrerupt. Această caracteristică , de rînd cu prima, determină caracterul unitar al infracţiunii continue, deoarece sub aspect obiectiv aceasta este realizată printr-o acţiune sau inacţiune neîntreruptă , continuă , formînd în ansamblu conţinutul unei singure infracţiuni. În sensul art. 29 CP al Republici Moldova, activitatea infracţională este realizată neîntrerupt, atunci cînd, odată începută , aceasta se prelungește fă ră să prezinte discontinuită ţi stră ine naturii sale, nefiind necesară intervenţia fă ptuitorului prin să vîrşirea repetată a actului infracţional pentru prelungirea acestuia. De pildă , neexecutarea obligaţiei de plată a pensiei alimentare, ce constituie o modalitate normativă de să vîrşire a infracţiunii prevă zute în art. 202 CP se prelungeşte în timp în mod continuu, pe toată perioada neonoră rii obligaţiei imputate, fă ră ca fă ptuitorul să preia activitatea infracţională . În acest caz, 6

activitatea infracţională va fi întreruptă în eventualitatea survenirii unei situaţii improprii naturii sale, cum ar fi împlinirea vîrstei majoratului de că tre copil sau decesul acestuia. La infracțiunea continuă distingem, pe de o parte, momentul consumă rii, care se înfă ptuiește odată cu realizarea conținutului infracțiunii, iar pe de alță parte, momentul epuiză rii, care coincide cu încetarea activită ții infracționale. În acest sens, observă m că apare o problemă controversată în doctrina penală , și anume cea cu privire la conținutul elementului material al laturii obiective a infracţiunii continue. În acest sens, autorul V. Dongoroz a expus opinia că sub aspect obiectiv infracţiunea continuă se realizează printr-o dublă atitudine a fă ptuitorului, şi anume: una comisivă , prin care se creează starea infracţională , şi alta omisivă , prin care se lasă ca starea infracţională să dureze. Deopotrivă , V. Kudreavţev susţine că toate infracţiunile continue încep cu o activitate infracţională activă (pă ră sirea samavolnică a unită ţii, evadarea din locurile de detenţie etc.) sau cu una pasivă (neprezentarea militarului la timp din concediu), însă continuitatea este determinată de neexecutarea ulterioară îndelungată a obligaţiei vinovatului. Opiniile în cauză au generat în doctrina penală două obiecţii: -prima obiecţie se referă la faptul că nici o normă de drept penal, în mă sura în care prevede un singur conţinut de infracţiune, nu pretinde persoanelor că rora li se adresează două conduite, una derivînd din nerespectarea celeilalte, ci o singură conduită , care rezultă din descrierea acţiunii sau inacţiunii incriminate sub ameninţarea unei pedepse; -altă obiecţie vizează faptul că existenţa unei inacţiuni subsecvente acţiunii iniţiale nu este confirmată de realitate, în sensul că acţiunii iniţiale, de principiu, nu-i urmează un comportament omisiv, ci tot unul comisiv. În funcție de modul în care se realizează activitatea infracțională , adică după cum se realizează elementul material în timp, reeșind din faptul că pot apă rea și moment de întrerupere, pauză , dictate de specificul activită ților desfă șurate, știința dreptului penal face distincție între infracțiunile continue permanente si infracțiuni continue successive. Infracţiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate continuă , care nu cunoaşte momente de discontinuitate, de întrerupere. Infracţiunile continue succesive au ca particularitate faptul că în desfă şurarea activită ţii infracţionale intervin unele întreruperi determinate de natura acesteia. Existenţa infracţiunilor continue permanente nu trezeşte îndoieli, deoarece caracterul continuu al acestora nu se află în dezacord cu cel descris de art. 29 alin. (1) CP. După cum rezultă din dispoziţia art. 29 CP al RM, „neîntreruperea” activită ţii infracţionale ține de esenţa infracţiunii continue. Astfel, eventualele întreruperi ale acesteia pun sub semnul întrebă rii existenţa infracţiunii continue, aceasta putâ nd fi calificată ca infracţiune prelungită (continuată ) sau, după caz, ca infracţiune repetată , însă , la unele infracţiuni continue pot apă rea unele întreruperi ale 7

activită ţii infracţionale, determinate de natura şi specificul modalită ţii faptice de executare a acesteia. În acest caz, întreruperea nu se datorează unor cauze stră ine, improprii naturii infracţiunii continue, ci unor cauze proprii sau caracteristice acesteia. De exemplu, la infracţiunea de purtare a armei de foc (art. 290 CP), prelungirea activită ţii actului infracţional nu se realizează automat, ci prin intervenţia fă ptuitorului, care în anumite situaţii trebuie să preia din nou arma purtată ilicit. Deci, spre deosebire de infracţiunile prelungite şi cele repetate, în infracţiunile continue succesive intervenţia fă ptuitorului nu vizează repetarea actului infracţional, ci menţinerea stă rii infracţionale, realizată prin obiectivizarea continuită ţii fizice a elementului material, materializat prin repunerea în rol a acţiunii sau inacţiunii incriminate. 2.2 Unitatea legală de infracțiune

Infracţiunea unică legală este o creaţie a legiuitorului ce cuprinde în conţinutul său o pluralitate de activită ţi infracţionale, formată din două sau mai multe acţiuni ori inacţiuni prejudiciabile, sau din două sau mai multe consecinţe prejudiciabile de sine stătătoare sau prevăzute în mod alternativ, care ar putea constitui, fiecare comisă în parte, latura obiectivă a unei infracţiuni unice simple distincte şi care, fiind reunite, prin voinţa legiuitorului, în componenţa unei singure infracţiuni, îşi pierd autonomia infracţională originară (naturală ). Respectiva formă a unității infracționale este numită legală, deoarece este creată datorită voinței legiuitorului. Prin această trăsătură poate fi delimitată unitatea legală de cea naturală. Dacă în cazul unității naturale există o concordanță între unitatea juridică și unitatea de fapt sau reală, în cazul unității legale nu există o astfel de concordanță. Doctrina evidențiază următoarele trăsături ale unității legale de infracțiune: - constă dintr-o activitate infracțională formată din două sau mai multe acțiuni cce pot forma infracțiuni distincte. Anume forme ale unității de infracțiune apar ca o pluralitate de infracțiuni, în realitate fiind vorba doar despre o pluralitate aparentă. - unitatea legală de infracțiune este constituită prin voința legiuitorului. Unitatea legală este o unitate constituită pe seama reunirii unor infracțiuni ce pot exista în mod natural și independent, dar, datorită legăturilor de ordin obiectiv sau subiectiv existente între ele, legiuitorul le reunește într-o infracțiune distinctă, cu o structură complexă, existența acesteia depinzînd în mod esențial de prezența legăturilor avute în vederea la constituirea unității legale. - acțiunile sau inacțiunile sunt reunite în cadrul unei componențe unice de infracțiune. - acțiunile sau inacțiunile ce formează unitatea legală de infracțiune cad sub incidența unei singure norme de incriminare. Unitatea legală de infracțiune cunoaște mai multe varietă ți: 8

a) b) c) d) e) f)

infracțiune prelungită ; infracțiune unică cu acțiuni repetate; infracțiune complexă ; infracțiunea cu semne alternative; infracțiunea cu urmă ri prejudiciabile suplimentare; infracțiunea de obicei (de îndeletnicire).

2.2.1. Infracțiunea prelungită (continuată)

Infracțiunea prelungită (continuată ) se consideră infracțiunea prelungită fapta să vîrșită cu intenție unică , caracterizată prin două sau mai multe acțiuni infracționale identice, comise cu un singur scop, alcă tuind în ansamnblu o infracțiune, din această definiție cuprinsă în art. 30 CP al RM, desprindem ideea că infracțiunea prelungită ca formă a unită ții legale de infracțiune este expresia legală a unei realită ți obiective, ce constă dintr-o singură activitate infracțională ddesfă șurată în timp, formată din două sau mai multe aacțiuni/incațiuni identice, să vă rșite în baza unei singure rezoluții infracționale. Ceea ce de fapt caracterizează infracțiunea prelungită este existența unei pluralită ți de fapte care, prezentînd fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni, ar putea constitui tot atîtea infracțiuni de-sine-stă tă toare, deci o pluralitate de infracțiuni. Din această pluralitate însă legiuitorul a construit o infracțiune unică , prevă zînd că în cazul infracțiunii prelungite nu există pluralitate de infracțiuni. Existența infracțiunii continuate, trebuie să fie condiționată de întrunirea anumitor tră să turi specifice infracțiunii unice prelungită , și anume: prezența a cel puțin două acțiuni sau inacțiuni infracționale, ceea ce presupune faptul că fiecare din aceste actiuni sau inacțiuni trebuie să constituie elementul material al aceleiași infracțiuni. Este deasemenea, necesar ca acțiunile sau inacțiunile să fie să vîrșite la un anumit inteval ded timp unele de altele, condiție care e necesară pentru a deosebi infracțiunea continuată de infracțiunea simplă în al că rei element material sunt absorbite în mod natural două sau mai multe acte sau acțiuni, care sunt să vîrșite în aceeași împrejurare sau cu aceeași ocazie (uciderea prin mai multe lovituri sau furtul a mai multor obiecte din locuința unei persoane). Ceea ce este specific fiind faptul că pentru această infracțiune nu interesează dacă unele dintre acțiuni au forma faptului consumat, iar altele au ră mas în faza tentativei. acțiunile sau inacțiunile infracționale trebuie să fie identice, adică fiecare dintre acestea luate în parte trebuie să îndeplinească condițiile cerute pentru existența aceleiași infracțiuni. acțiunile sau inacțiunile infracționale comise în ansamblu alcă tuiesc o infracțiune. unitatea intenției, ceea ce presupune că fă ptuitorul realizează acțiunile sau inacțiunile în mod repetat cu o singură intenție. 9

scopul unic reprezință hotă rîrea fă ptuitorului de a repeta activitatea infracțională pînă la realizarea proiectului să u. acțiunile sau inacțiunile infracționale să fie comise de aceeași persoană , această tră să tură presupune că în pofida faptului că diferitele fapte trebuie să fie să vîrșite de că tre autor, în cazul infracțiunii prelungite, infracțiunea poate fi să vîrșită și în participație, caz în care această din urmă persoană poate participa la să vîrșirea unora dintre acțiuni sau inacțiuni în calitate de autor, la altele în calitate de complice. Cele menționate susțin faptul că pentru a fi în prezența unei infracțiuni prelungite, este necesar ca toate condițiile indicate mai sus să fie întrunite cumulativ. În caz contrar, cele comise nu vor că dea sub incidența conceptului de infracțiune prelungită , ci vor fi calificate ca potrivit regulilor concursului real de infracțiuni, ca exemplu fiind lipsa unită ții intenției infracționale identice. Astfel, în prezența unei intenții unice față de acțiunile sau inacțiunile infracționale să vîrșite, indiferent de numă rul acestora, cele comise trebuie calificate potrivit regulilor infracțiunii unice prelungite, în timp ce în prezența concursului de intenții față de respective acțiuni/inacțiuni infracționale cele comise trebuie calificate potrivit regulilor concursului de infracțiuni. 2.2.2. Infracțiunea unică cu acțiuni repetate

Infracțiunea unică cu acțiuni repetate, prin prisma art. 31 CP al RM este săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni identice sau omogene, prevăzute de aceeaşi normă penală , cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreo una dintre ele şi nu a expirat termenul de prescripţie pentru tragere la răspunde penală. Însă nu în toate cazurile săvîrșirea unor infracțiuni identie sau omogene vom fi în prezența infracțiunii unice cu acțiuni repetate, ci doar în cazurile în care norma incriminatoare prevede în calitate de semn circumstanțial agravant săvîrșirea infracțiunii de către o persoană care anterior a mai săvîrșit o astfel de infracțiune. Putem constata și faptul că săvîrșirea reinterativă a unei infracțiuni identice intră în sfera de aplicare a infracțiunii unice, dacă infracțiunea este descrisă printr-un semn calificativ prin care este dozată răspunderea penală pentru săvîrșirea reinterativă a aceleiașii fapte infracționale. (viol neagravat urmat de un alt viol neagravat). Potrivit legislației penale a RM, deosebil următoarele două tipuri de infracțiuni unice cu acțiuni repetate: 1. infracțiuni unice cu acțiuni repetate între infracțiuni identice, adică între infracțiunile prevă zute de același alineat al aceluiași articol sau de aceeași literă a aceluiași alineat; 2. infracțiuni unice cu acțiuni repetate între infracțiuni omogene, adică între infrațiunile prevă zute la alineate diferite ale aceluiași articol. Cu referinţă la corelaţia dintre infracţiunea continuată (prelungită ) şi infracţiunea repetată , este de menţionat că pentru ambele este caracteristic „elementul 10

repetă rii”, însă „obiectul repetă rii – considerat în raport cu semnificaţia sa juridică – este diferit”. Astfel, putem conchide că infracţiunea continuată (prelungită ) urmează a fi delimitată de infracţiunea repetată . Din punct de vedere obiectiv, în cazul infracţiunii repetate pluralitatea acţiunilor de acelaşi fel este o împrejurare calificativă de agravare a ră spunderii penale pentru perseverenţa autorului de a comite infracţiuni de acelaşi fel, pe cînd în cazul infracţiunii continuate pluralitatea acţiunilor/inacţiunilor este o modalitate de să vîrşire cu caracter accidental, infracţiunea tip respectivă constituindu-se prin comiterea unei singure acţiuni sau inacţiuni. Această teză reiese din înseşi prevederile legislative în vigoare din în legislaţia penală a Republicii Moldova, potrivit că rora pentru infracţiunea repetată instanţa de judecată de fiecare dată va aplica o pedeapsă mai aspră decît cea stabilită pentru varianta-tip a infracţiunii, pe cînd infracţiunea prelungită nu constituie de fiecare dată o cauză de agravare a ră spunderii penale. Majoritatea doctrinarilor moldoveni, la delimitarea infracţiunii prelungite de infracţiunea repetată , se ghidează de aspectul subiectiv al acestor două entită ţi juridice. Într-o opinie se consideră : ,,(...) calificarea infracţiunilor care alcă tuiesc repetare este unitară , ca şi cum „în devă lmă şie”, cînd infracţiunile repetate îşi pierd individualitatea (care presupune, înainte de toate, intenţia infracţională unică ) şi se dispersează în contextul califică rii conform unei singure norme (şi nu în conformitate cu două sau mai multe norme, după numă rul infrac- ţiunilor care au fost să vîrşite)”. Potrivit unui alt punct de vedere, se crede că : „Spre deosebire de repetarea infracţiunii, infracţiunea prelungită se caracterizează printr-o legă tură intrinsecă adîncă între actele criminale, care sînt unite printr-o rezoluţie, un scop unic şi un termen relativ scurt între episoade”. Astfel, eu ader pă rerii conform că reia tră să tura distinctivă şi, în acelaşi timp, determinantă , prin intermediul că reia poate fi diferenţiată infracţiunea continuată (prelungită ) de cea repetată , este de factură subiectivă şi constă în unitatea de intenţie sau de rezoluţie. Această tră să tură este proprie infracţiunii continuate, iar constatarea în fapt a unei rezoluţii criminale unice exclude posibilitatea identifică rii infracţiunii repetate. Așadar, putem conchide că atunci cînd fă ptuitorul realizează două sau mai multe acţiuni/inacţiuni identice sub dominaţia unei singure intenţii criminale, va exista infracţiune prelungită , şi invers: atunci cînd intenţiile sînt diferite, va exista infracţiune repetată . 2.2.3.Infracțiunea complexă

Infracțiunea complexă este un tip de unitate infracțională creată de legiuitor prin absorbirea în conținutul să u a uneia sau a unor fapte diferite care reprezintă , fiecare în parte, conținutul unuei anumite infracțiuni, dar care prin voința legiuitorului, fiind inclusă în conținutul infracțiunii complexe, își pierd autonomia infracțională , devenind după caz, fie un element constitutiv în conținutul de bază al infracțiunii complexe, fie un element circumstanțial agravant. 11

Trebuie de subliniat, totodată , că expresia infracțiunii complexe nu este voința legiuitorului, ci se întemeiază pe existența unor legă turi obiective și subiective între infracțiunile ce intră în cadrul infracțiunii complexe. De regulă , această legă tură are forma legă turii de la mijloc la scop, în sensul că una dintre infracțiuni servește ca mijloc peantru reealizarea celeilalte, care constituie scop în ansamblul activită ții infracționale a fă ptuitorului. În cazul faptei incluse în conținutul agravant al unei infracțiunii complexe, ca element circumstanțial al acesteia, legă tura ei cu infracțiunea tip simplă sau complex este evident, fiindcă acest element circumstanțial reprezintă de regulă , o consecință a infracțiunii în configurația tipică a acesteia. Din cele menționate anterior, putem deduce două forme ale infracțiunii unice complexe, și anume: -infracțiunea complexă simplă (forma tip); -infracțiunea complexă în formă agravată . Infracțiunea complex ca infracțiune tip este creată prin includerea în conținutul să u, ca element constitutiv, a unei acțiuni sau inacțiuni ce constituie prin ea însă și o faptă prevă zută de legea penală . În cazul acestei forme a infracțiunii complexe, lipsa din conținutul ei a infracțiunii absorbite, duce la inexistența infracțiunii complexe ca tip particular de infracțiune. Infracțiunea complex în formă agravantă , constituie acea infracțiune creată de legiuitor prin absorbția în conținutul ei a unei alte infracțiuni, dar ca semn circumstanțial agravant. Fapta absorbită și cea absorbantă își pierd individualitatea, chiar dacă sunt susceptibile de încadră ri juridice distincte, contopindu-se spre a da naștere unei infracțiuni cu tră să turi proprii. Astfel, regula de calificare în cazul infracțiunii unice complexe constă în aplicarea la calificare a unei singure norme, și anume: a normei care conține infracțiunea ce constă din reuniunea a două sau mai multe fapte infracționale sau care absoarbe a altă infracțiune. În nici un caz, la calificare, nu se vor reține regulile concursului de infracțiuni. În ipoteza infracțiunilor complexe, latura obiectivă se realizează numai prin să vîrșirea ambelor acțiuni reunite, tentative fiind posibilă ă nsă prin începerea execută rii uneia din ele, dar în scopul să vîrșirii și a celeilalte. Ca urmare, pentru aplicarea ră spunderii penale pentru o infracțiune complexă , cele două acțiuni care constituie infracțiunea complexă ,trebuie să fie legate prin aceeași intenție uică complex. Dacă însă acele acțiuni sunt disparate, ră spunderea poate fi aplicată pentru fiecare din acțiunile component în parte. 2.2.4.Infracțiunea cu semne alternative

Infracțiunea cu semne alternative constă în aceea că săvârşirea fiecărei acţiuni alternative indicate în lege este suficientă pentru a recunoaşte infracţiunea 12

consumată , deşi fă ptuitorul poate comite simultan două sau mai multe acţiuni, enumerate alternativ, ceea ce nu transformă cele comise într-o pluralitate de infracţiuni. Comiterea simultană a două sau mai multor acţiuni infracţionale alternative reprezintă mai multe episoade ale unei infracţiuni unice. Această formă a unită ții legale de infracțiune, se materializează sub urmă toarele două modalită ți: -infracțiunea cu acțiuni/inacțiiuni alternative; -infracțiuni cu urmă ri prejudiciabile alternative. Infracțiunea cu acțiuni/inacțiuni alternative este forma unită ții legale infracționale care se exprimă prin faptul că latura obiectivă a infracțiunii este format din mai multe acțiuni/inacțiuni cu caracter alternative. Astfel, să vîrșirea a cel puțin uneia din acțiunile/inacțiunile alternative prevă zute în dispoziția normei incriminatoare este suficientă prentu aprecierea faptei drep consumată . În același timp, să vîrșirea mai multor acțiuni/inacțiuni nu modifică încadrarea juridică . La fel vom fi în prezența unei infracțiuni consummate și atunci cînd fă ptuitorul, avînd intenția de a comite mai multe acțiuni/inacțiuni alternative din cele prevă zute în dispoziția normei, reușește să să vîrșească doar una sau unele din ele, iar să vîrșirea cel puțin a uneia din acțiunile alternative exclude calificarea celor comise drept tentativă . Importanța stabilirii numă rului de acțiuni alternative comise este exprimat în faptul că să vîrșirea mai multor acțiuni/inacțiuni alternative nu poate conta la calificare, cid oar la stabilirea pedepsei penale. Infracțiunea cu urmă ri prejudiciabile alternative presupune că, în urma comiterii acţiunilor prejudiciabile, pot surveni una sau mai multe consecinţe prejudiciabile enumerate alternativ de legea penală, deşi pentru recunoaşterea unei infracţiuni consumate este suficientă survenirea unei singure consecinţe. Pentru calificarea infracțiiunii cu urmări prejudiciabile alternative drept faptă consumată, este necesar și suficient cauzarea cel puțin a unei urmări prejudiciabile din totalitatea urmărilor prevăzute de lege. Dacă au fost cauzate mai multe urmări prejudiciabile, atunci acest fapt are relevanță nu la calificarea faptei, ci la individualizarea pedepsei penale. 2.2.5.Infracțiunea cu urmări prejudiciabile suplimentare

Infracțiunea cu urmări prejudiciabile suplimentare constă în aceea că, potrivit indicaţiei exprese a legii, o consecinţă anumită, care în alte cazuri este apreciată drept urmare a unei infracţiuni de sine stă tă toare, constituie un semn calificativ al acestei infracţiuni, adică în rezultatul săvîrșirii unei infracțiuni intenționate, din imprudență survin consecințe suplimentare. De exemplu, provocarea vătămării intenţionate grave a integrită ţii corporale sau a să nă tă ţii, urmată de decesul victimei. În acest caz există tră să turile infracţiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi a lipsirii de viaţă din imprudenţă, ce constituie o infracţiune unică legală cu consecinţe suplimentare, prevăzută de un singur alineat 13

al unui singur articol alin. (4) art. 151 CP. Astfel sunt construite componenţele infracţiunii ale provocării ilegale a avortului, urmate de decesul victimei din imprudenţă lit. c) alin. (2) art. 159 CP, ale acţiunilor violente cu caracter sexual, urmate de decesul victimei din imprudenţă lit. d) alin. (3) art. 172 CP etc. Formulând asemenea norme, legiuitorul a ţinut cont de gradul prejudiciabil sporit al faptelor anume sub forma dată. Consecinţele de bază ale acestor infracţiuni sunt daunele grave pricinuite corespunzător sănătăţii, inviolabilităţii sexuale, iar decesul victimei constituie dauna suplimentară , calificativă . Pentru calificarea infracţiunii este necesară dovedirea survenirii ambelor urmă ri prejudiciabile. 2.2.6.Infracțiunea de obicei (de îndeletnicire)

Infracțiunea de obicei (de îndeletnicire), care nu este definită în legislația penală a Republicii Moldova, însă teoria dreptului penal definște infracțiunea de obicei, ca acea infracțiune care se să vîrșește prin repetarea faptei incriminate de un numă r suficient de ori de mare, pentru ca, din acestă repetare, să rezulte că făptuitorul desfă șoară activitatea infracțională respectivă de obicei, din obișnuință sau ca îndeletnicire. De exemplu, dobâ ndirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală (lit. b) alin. (2) art. 199 CP) cuprinde toate semnele expuse. După cum demonstrează practica judiciară, unele persoane comit infracţiuni sistematice pentru a obţine venituri, activitatea lor infracţională tran-sformându-se în ocupaţie. Aceasta este o trăsătură calitativă după care poate fi delimitată îndeletnicirea infracţională de acţiunile repetate, sistematice. Totodată, ca şi în cazul acţiunilor sistematice, activitatea infracţională, sub formă de îndeletnicire, presupune o legătură internă între infracţiunile să vâ rşite. Dacă activitatea infracţională sub formă de îndeletnicire nu e prevăzută ca semn obligatoriu al componenţei de infracţiune în articolul respectiv din Partea specială , care se ia în consideraţie la calificare, atunci, potrivit lit. a) alin. (1) art. 77 CP, să vâ rşirea infracţiunii ca îndeletnicire constituie o circumstanţă agravantă de care se ţine cont la individualizarea pedepsei penale.

14

Concluzie Studiind tema unitatea de infracțiune si modalită țile unită ții de infracțiune, putem concluziona că tră să turile caracteristice ale acestor forme de infracțiuni, fac mai ușoară delimitarea dintre acestea și concursul de infracțiuni ca formă a pluralită ții infracționale. Astfel, prin intermediul formelor infracțiunii unice, legiuitorul, nu doar stabilește careva circumstanțe care trebuie luate în considerație la aplicarea legii penale ci și ușurează individualizarea pedepsei, fiindcă în conținutul acestor infracțiuni se înglobează în totalitate elementele necesare pentru ca acțiunile sau inacțiunile fă ptuitorului să fie calificate cu exactitate în conformitate cu circumstanțele și situația de fapt care a avut loc, și pentru fiecare act infracțional fiind stabilit un anumit model legal care necesită a fi întrunit, pentru ca fapta să fie încadrată într-o normă legală , iar fă ptuitorului să -i fie aplicată o pedeapsă echitabilă și specifică faptelor care au fost comise de că tre acesta. Consider benefică o astfel de sistematizare a modalită ților infracțiunii unice fiindcă în așa fel pot fi evaluate circumstanțele cauzei, pot fi stabilite actele infracționale care au fost comise și respectiv pot fi formulate concluziile cu privire la aplicarea pedepsei unei persoane, care trebuie să întrunească condițiile unei componențe de infracțiune și să poată fi încadrată într-o formă a unită ții sau pluralită țiide infracțiune.

15

Bibliografie 1. Stanislav Copețchi, Igor Hadîrca ”Calificarea infracțiunilor”, Chișină u 2015 2. Bulai Costica ”Manual de drept penal. Partea Generală ”, București 1997 3. Borodac Alexandru, Gherman Marian ”Calificarea infracțiunilor ” Chișină u 2006 4. Anca-Iulia Stoian, ”Infracțiunea continuată (prelungită ) și infracțiunea continuă succesivă în dreptul penal”, revista ”Legea și viața”, octombrie 2012 pag.45 5. Anca-Iulia Stoian, ”Infracțiunea continuată (prelungită ) și infracțiunea repetată în legislația penală a Republicii Moldova”, revista ”Legea și viața”, 10.12.2012 pag.55 6. Butiuc Constantin ”Infracțiunea complexă ”, București 1999 7. Codul Penal al Republicii Moldova nr.985-XV, Chișină u 2002

16