II 4 Drept Financiar A Babalau [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea din Craiova Facultatea de Drept

Anul II

Cuprins

Conf.univ.dr. Anișoara Băbălău Drept financiar ......……….…………………………………………………………………..2

Craiova 2015 2

I. Informaţii generale Date de contact ale titularului de curs

Date de identificare curs şi contact tutori

Nume: Anişoara Băbălău Birou: Calea Bucuresti nr 107 D,C 4, Craiova, Dolj, Facultatea de Drept Universitatea din Craiova Telefon: 0351-177.100 Fax: 0351-177.100 E-mail: [email protected] Consultaţii: Luni 10-12

Numele cursului: Drept financiar Codul cursului: D16DRFRL327 An, semestru: An II, Sem. I Tipul cursului: Obligatoriu Pagina web a cursului: http://drept.ucv.ro/licenta/cursuri-online.html Tutore: Anişoara Băbălău E-mail tutore: [email protected] Consultaţii: Luni 10-12

Introducere Cursul de „Drept financiar” se predă în semestrul I, anul II, la Specializarea Drept, și are ca scop studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor specifice unei ramuri de drept devenită una dintre cele mai importante şi care cunoaşste o extindere din ce mai largă, Dreptul financiar Obiective Disciplina analizează comparativ modul de constituire, repartizare şi utilizare a mijloacelor băneşti publice şi influenţa acestor operaţiuni aspura traiului bun sau mai puţin bun al vieţii TI omului contemporan Uurmăreşte familiarizarea studenților cu instituţiile, mecanismele şi regulile sistemului financiar al Uniunii Europene. Cursul este structurat pe 7 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor specifice dreptului financiar. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii au libertatea de a-şi gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.

3

II. Suport curs Modulul I. DREPTUL FINANCIAR, RAMURĂ A SISTEMULUI DREPTULUI Unitatea de învăţare: 1. Noţiune 2. Izvoarele dreptului financiar 3. Norma de drept financiar 4. Raportul juridic de drept financiar Timp alocat: 2 h Bibliografie: 1.Anişoara Băbălău, Drept Financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2007. 2.Emil Bălan, Drept Financiar, Editura All Beck, Buc., 2008. 3 Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice, Editura Lumina Lex, 2005. A.Noţiune Dreptul, în general, cuprinde ansamblul regulilor de conduită, într-o societate mai mult sau mai puţin organizată, care reglementează relaţiile sociale şi al căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrângere publică. Dreptul financiar este o ramură de drept public, întrucât relaţiile sociale pe care le reglementează vizează satisfacerea nevoilor generale ale societăţii. Putem defini, astfel, dreptul financiar ca fiind un ansamblu unitar de norme juridice care reglementează relaţiile sociale, cu caracter economic, ce se manifestă în procesul de constituire, repartizare şi întrebuinţare a fondurilor publice ale statului, colectivităţilor locale şi instituţiilor publice, de administrare a impozitelor şi taxelor, precum şi de control financiar, în vederea îndeplinirii sarcinilor generale ale societăţii. Din analiza definiţiei, se poate observa că obiectul dreptului financiar este circumscris de componentele structurale ale finanţelor publice, respectând delimitarea acestora faţă de finanţele private B.. Izvoarele dreptului financiar În sens etimologic, prin termenul izvor înţelegem sursele, originea, factorii de determinare şi creare ai dreptului. În ştiinţa juridică, pentru a se evita confuzia între cele două abordări, s-a făcut distincţia între izvoarele materiale sau în sens material şi izvoarele formale sau în sens formal. Prin izvor de drept în sens material înţelegem totalitatea condiţiilor materiale de existenţă ce determină reglementările juridice. Regulile de conduită capătă forţă juridică datorită organelor competente ale statului, fie printro activitate directă de elaborare a actelor normative (legi, ordonanţe etc.) fie prin investirea cu forţă juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt obiectul sau practica judiciară, care prin această investire sau recunoaştere, devin izvoare de drept. Izvorul de drept în sens formal este actul juridic care fixează şi consfiinţeşte ca drept pozitiv efectiv o normă cristalizată printr-un izvor material.Astfel, izvorul formal reprezintă forma specifică de exprimare a normei juridice; este haina juridică pe care o îmbracă condiţiile materiale de existenţă. Analiza definiţiei generale a izvorului de drept, în sens formal, ne determină să afirmăm că izvoarele dreptului financiar reprezintă forma de exprimare a normelor de drept financiar sau actele juridice normative prin care sunt instituite aceste norme, având forţă juridică definitivă, în funcţie de tipul actului şi autoritatea emitentă. a. Constituţia reprezintă legea fundamentală în toate sistemele de drept. Prin conţinutul lor, Constituţia şi legile de revizuire a acesteia au ca obiect reglementarea principiilor generale ale organizării sociale şi de stat, structura statului, forma de guvernământ, sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. 4

Constituţia României ca lege fundamentală a statului cuprinde şi reglementări privind domeniul dreptului financiar. La rândul său, Titlul IV intitulat "Economia şi finanţele publice" cuprinde mai multe articole referitoare la: - economie. Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. - sistemul financiar - bugetul public naţional structurat, la rândul său, în buget de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor. - impozite, taxe şi alte contribuţii; - Curtea de Conturi, exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. b. Legea este unul dintre principalele izvoare formale ale dreptului financiar, deoarece stabileşte întinderea obligaţiilor bugetare ale contribuabililor şi autorizează efectuarea cheltuielilor. Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului public se stabilesc numai prin lege. În momentul actual, cele mai importante legi în domeniul financiar şi fiscal sunt: - Legea 500/2002 privind finanţele publice reprezintă legea-cadru în materie financiară şi stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. - Codul fiscal stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele "care se constituie venituri la bugetul de stat" şi bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora. - Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale. Codul de procedură fiscală se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat. Acestor categorii de legi li se adaugă şi cele care în cuprinsul lor conţin pe lângă norme de drept financiar, şi alte norme (cum ar fi, spre exemplu, cele de drept administrativ. c) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului - primele se emit în vederea executării legilor, iar cele din urmă în baza unor legi speciale de abilitare. Sunt considerate izvor de drept financiar dacă în conţinutul lor se regăsesc dispoziţii de natură financiară şi fiscală. d) Instrucţiunile, ordinele şi celelalte acte cu caracter normativ ale Ministerului Finanţelor Publice, emise pe baza şi pentru aplicarea legilor şi hotărârilor Guvernului, C.Norma de drept financiar a. Noţiune stabilesc măsuri pentru aplicarea unitară şi uniformă a acestora. Dreptul, în general, este alcătuit dintr-un ansamblu de norme constituite într-un sistem unitar, într-o societate dată. Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa de constrângere a statului. Cu ajutorul normei juridice se ordonează şi reglementează în forme specifice dreptului relaţiile dintre oameni, în conformitate cu valorile ce guvernează societatea respectivă. Pornind de la definiţia normei de drept, putem spune că norma de drept financiar este o regulă de conduită generală şi impersonală, stabilită sau recunoscută de stat, care are ca scop satisfacerea cerinţelor generale ale societăţii şi a cărei respectare poate fi asigurată prin forţa de constrângere a statului. Altfel spus, normele de drept financiar cuprind ansamblul de relaţii sociale, cu caracter economic, care se manifestă în procesul de formare, repartizare, administrare, întrebuinţare şi control al resurselor financiare publice ale statului, ale colectivităţilor locale, şi ale instituţiilor publice. b. Structura logico-juridică a normei de drept financiar Norma juridică de drept financiar are aceeaşi structură ca şi oricare altă normă a dreptului, cuprinzând cele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

5

Ipoteza normei de drept financiar stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită subiecţilor raporturilor juridice de drept financiar. . Dispoziţia normei de drept financiar stabileşte conduita pe care trebuie să o urmeze subiecţii, în condiţiile sau împrejurările prevăzute de ipoteză. Sancţiunea stabileşte consecinţele care decurg din nerespectarea dispoziţiilor normelor de drept financiar. D.Raportul juridic de drept financiar Vrând-nevrând, oamenii stabilesc între ei infinite şi variate relaţii sociale. Acestea devin juridice sub acţiunea normelor juridice, care, la rândul lor, sunt conectate la realitatea socială prin intermediul raporturilor juridice. Astfel, putem defini raportul juridic ca fiind o relaţie socială reglementată de o normă de drept. Aşadar, premisele apariţiei unui raport juridic sunt: existenţa normei de drept, subiecţii de drept şi faptele juridice. În cadrul raporturilor juridice, cele de drept financiar ocupă un loc deosebit, cunoscută fiind importanţa pentru societate a relaţiilor financiare şi fiscale. Parte componentă a raporturilor juridice, în general, raporturile juridice de drept financiar sunt relaţiile sociale care se nasc în procesul de constituire, repartizare, administrare şi utilizare a resurselor financiare ale statului şi sectorului public, reglementată de normele juridice financiare. Premisele raportului juridic financiar sunt: normele juridice de drept, subiecţii de drept financiar şi faptele juridice financiare. Faptul juridic financiar, ca izvor al raportului juridic de drept financiar, se referă la acele împrejurări care, duc la apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, provocând, prin aceasta, anumite consecinţe juridice. Faptele juridice pot îmbrăca forma evenimentelor sau acţiunilor umane. În cadrul raporturilor juridice, cele de drept financiar se disting printr-o serie de particularităţi, cum ar fi: - specificul relaţiilor sociale pe care le reglementează, cu ajutorul normelor juridice financiare; - relaţia de subordonare dintre subiecţii participanţi; - obiectul de reglementare al raporturilor juridice financiare. Relaţiile sociale specifice pe care le reglementează raporturile juridice de drept financiar (cu ajutorul normelor juridice financiare) sunt mobilizarea, repartizarea, administrarea şi utilizarea resurselor financiare ale statului. În cadrul raporturilor juridice de drept financiar, unul dintre subiecţi este întotdeauna statul, reprezentat de un organ de specialitate (purtător al autorităţii de stat). Această particularitate creează poziţii de subordonare a tuturor celorlalţi subiecţi participanţi faţă de subiectul purtător al autorităţii de stat. Manifestarea unilaterală de voinţă a statului determină, aşadar, naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de drept financiar. Această particularitate oferă posibilitatea executării directe a creanţelor fiscale de către organele de stat, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească, în acest sens. TEST DE AUTOEVALUARE a. Identificaţi relaţiile sociale specifice dreptului financiar. b. Dezvoltaţi conţinutul articolelor din Titlul 4 al Constiuţiei, intitulat Economia şi finanţele publice. c. Enumeraţi izvoarele specifice dreptului financiar. d. Precizaţi caracterul normelor juridice de drept financiar. e. Arătaţi premisele raportului de drept financiar. f. Care sunt sancţiunile specifice dreptului financiar? GRILE A.Dreptul financiar este ramură de: a.de drept public; b.de drept privat; c. nu aparţine nici unei ramuri de drept. 6

Răspuns:a. B.Componentele structurale ale relațiilor financiare sunt: a.bugetul general consolidat; b.împrumutul de stat; c.controlul financiar. Răspuns:a,b,c. C.Izvoare specifice dreptului financiar: a.Codul fiscal; b.Codul de procedură fiscală; c.Legea 500/2002 privind finanțele publice. Răspuns:a,b,c D.Norma juridică de drept financiar reglementează raporturile între oameni,cu privire la: a)constituirea,repartizarea și utilizarea mijloacelor bănești publice; b)căsătorie sau rudenie; c)împărțirea moștenirii. Răspuns:a. E.Subiecții raportului juridic de drept financiar se află pe poziții de: a)egalitate; b)subordonare; c)niciuna. Răspuns:b. EXERCIŢII APLICATIVE A.ANALIZAŢI STRUCTURA LOGICO-JURIDICĂ A NORMEI DE DREPT FINANCIAR Norma juridică de drept financiar are aceeaşi structură ca şi oricare altă normă a dreptului, cuprinzând cele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza normei de drept financiar stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită subiecţilor raporturilor juridice de drept financiar. Dispoziţia normei de drept financiar stabileşte conduita pe care trebuie să o urmeze subiecţii, în condiţiile sau împrejurările prevăzute de ipoteză.În funcţie de conduita pe care trebuie s-o urmeze, normele de drept financiar pot fi onerative, permisive sau prohibitive.Majoritatea normelor de drept financiar sunt onerative, deoarece sunt instituite în vederea îndeplinirii cerinţelor generale ale societăţii.Normele onerative şi prohibitive poartă denumirea şi de norme imperative, deoarece nu admit nici o derogare @n realizarea lor, iar normele permisive mai sunt numite şi norme dispozitive. Sancţiunea stabileşte consecinţele care decurg din nerespectarea dispoziţiilor normelor de drept financiar. B. ANALIZAŢI FAPTUL JURIDIC FINANCIAR,CA IZVOR AL RAPORTULUI JURIDIC DE DREP FINANCIAR.

7

Modulul II. PROCEDURA BUGETARĂ Unitatea de învăţare: 1. Noţiune 2. Elaborarea, aprobarea, execuţia şi încheierea execuţiei bugetelor centrale 3. Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale Timp alocat: 2 h Bibliografie: 1.Anişoara Băbălău, Drept Financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2007. 2.Emil Bălan, Drept Financiar, Editura All Beck, Buc., 2008. 3 Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice, Editura Lumina Lex, 2005 A.Noţiune Procedura bugetară cuprinde ansamblul de acte şi operaţiuni referitoare la elaborarea şi aprobarea bugetului public naţional (de stat, al asigurărilor sociale de stat, local, ş.a.), executarea acestuia, încheierea execuţiei bugetare, precum şi controlul bugetar. În timp, procedura bugetară se întinde pe aproape trei ani calendaristici, deoarece elaborarea proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea în cursul anului respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a execuţiei bugetare în anul următor. B.Elaborarea, aprobarea, execuţia şi încheierea execuţiei bugetelor centrale Fiind o activitate complexă şi pentru a se putea realiza şi prezenta Parlamentului în timp util, Legea 500/2002 privind finanţele publice stabileşte un calendar al datelor până la care trebuie să se efectueze lucrările ce revin organelor implicate în procesul de elaborare a proiectului bugetului de stat. Astfel: - până la data de 1 mai a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatori principali de credite, urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii finanţelor publice. - până la data de 1 iunie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice va transmite ordonatorilor principali de credite o scrisoare-cadru în care se specifică contextul macro- economic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern. - până la data de 15 iulie, ordonatorii principali de credite vor depune la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii 3 ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate. Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat. - Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de neînţelegeri hotărăşte Guvernul. - după definitivare, prin rezolvarea eventualelor divergenţe, proiectele de buget şi anexele la acestea se depun la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an. - până la data de 30 septembrie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului proiectele bugetelor şi proiectele legilor bugetare, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu. - până la data de 15 octombrie a fiecărui an, Guvernul, după ce-şi însuşeşte proiectele legilor bugetare şi de buget, îl va înainta Parlamentului, pentru aprobare. În bugetul de stat se includ fondul de rezervă bugetară şi fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului. Potrivit Constituţiei României proiectul bugetului de sat se aprobă de către Camera Deputaţilor şi Senat reunite în sedinţă comună. 8

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde relaţiile financiare referitoare la constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului necesare acoperirii pensiilor de asigurare socială de stat, pensiilor pentru agricultori, a indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă, pentru plata biletelor de odihnă şi tratament etc. Bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează distinct de bugetul de stat, dar după o procedură asemănătoare cu a acestuia din urmă. Execuţia bugetului general începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie al fiecărui an calendaristic. Execuţia bugetară, la rândul ei, cuprinde mai multe faze: repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;execuţia de casă execuţia părţii de venituri;execuţia părţii de cheltuieli.Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.Execuţia de casă constă în primirea, păstrarea şi eliberarea mijloacelor băneşti bugetare.Procesul de execuţie de casă se caracterizează, în principal, prin separarea activităţilor de realizare a veniturilor de cele de efectuare a cheltuielilor, fiecare folosind instrumente şi proceduri diferite. Execuţia părţii de venituri a bugetului general al statului constă în mobilizarea integrală şi la termenele prevăzute a veniturilor bugetare.Întrunirea cumulativă a celor două condiţii în procesul de încasare a veniturilor bugetare este hotărâtoare pentru finanţarea obiectivelor şi acţiunilor prevăzute în partea de cheltuieli. Deschiderea creditelor bugetare este prima operaţiune în cadrul procedurii de execuţie a părţii de cheltuieli.Astfel, în baza prevederilor legii bugetare anuale, ordonatorii principali de credite depun cereri la Ministerul Finanţelor Publice, însoţite de o listă nominală a instituţiilor din subordine cărora urmează să li se repartizeze creditele aprobate.După aprobarea cererilor, urmează alimentarea cu fonduri de către Ministerul Finanţelor Publice a conturilor bancare ale ordonatorilor principali de credite deschise la trezoreriile publice. După operaţiunea de deschidere de creditele bugetare, ordonatorii principali repartizează creditele bugetare atât pentru cheltuielile proprii cât şi pentru instituţiile din subordine (ordonatori secundari şi terţiari). Repartizarea creditelor bugetare către ordonatorii secundari şi terţiari poartă denumirea şi de mandatare bugetară.După deschiderea şi repartizarea creditelor bugetare, ordonatorii pot efectua cheltuielile pentru care au solicitat aceste credite bugetare.Utilizarea creditelor bugetare este supusă principiului afectaţiunii speciale, în sensul că un credit aprobat printr-o lege bugetară anuală pentru efectuarea cheltuielilor unui exerciţiu bugetar nu poate fi utilizat pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu. Potrivit Legii finanţelor publice, execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, dar neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor. În urma analizării şi verificării acestora şi pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetelor ordonatorilor principali de credite, pe care le prezintă Guvernului.Apoi,îl înaintează spre aprobare Parlamentului .După verificarea de către Curtea de Conturi, contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celorlalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege de Parlament. Acestora li se adaugă ca anexă a contului general anual de execuţie a bugetului de stat şi contul general al datoriei publice. C Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale Prin bugete locale înţelegem bugetele de venituri şi cheltuieli ale unităţilor administrativ-teritoriale. Fiecare comună, oraş, municipiu, sector al municipiului Bucureşti, judeţ, respectiv municipiul Bucureşti, întocmeşte propriul buget local, în condiţii de autonomie, fără să existe între acestea un raport de subordonare, ci mai degrabă de colaborare şi cooperare.

9

Procedura de elaborare şi aprobare a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se desfăşoară după un calendar bugetar, astfel: până la data de 1 iunie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice o scrisoare-cadru în care se specifică contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, limitele sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi ale transferurilor consolidate; până la data de 1 iulie, ordonatorii principali de credite elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor publice proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani; până la data de 15 iulie, direcţiile generale ale finanţelor publice locale vor transmite proiectele bugetelor locale la Ministerul Finanţelor Publice; în termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a legii bugetului de stat, Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidate, aprobate prin legea bugetului de stat. în termen de 5 zile de la comunicare, Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi transferurile consolidate, în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către ordonatorii principali de credite. în termen de 15 zile de la publicarea legii bugetului de stat, ordonatorii principali de credite, pe baza veniturilor proprii şi a celor repartizate de la bugetele centrale, vor definitiva proiectul bugetului local, care se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţilor administrativteritoriale. Locuitorii pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data publicării sau afişării acestuia. în termen de 5 zile de la expirarea termenului de contestaţii, proiectul bugetului local, însoţit de raportul primarului, al preşedintelui consiliului judeţean sau al primarului general al Municipiului Bucureşti şi de contestaţiile depuse de locuitori este supus aprobării Consiliului local, judeţean sau al Municipiului Bucureşti, după caz, de către ordonatorii principali de credite; în maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare, Consiliul local, judeţean sau al Municipiului Bucureşti se pronunţă asupra contestaţiilor şi aprobă bugetul local, după ce acesta a fost votat pe capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz, şi pe anexe. Proiectele de buget se aprobă, astfel, în termen de maximum 45 de zile de ladata publicării legii bugetului de stat. În caz contrar, direcţiile generale ale finanţelor publice dispun sistarea alimentării cu cote şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi cu transferuri consolidate.În această situaţie, din bugetele locale se pot efectua plăţi numai în limita celorlalte venituri încasate.După aprobare, veniturile şi cheltuielile cuprinse în bugetele locale se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.Repartizarea pe trimestre a transferurilor consolidate se comunică autorităţilor locale în termen de 10 zile de la aprobar de către Ministerul Finanţelor Publice a repartizării pe trimestre a creditelor bugetare alocate acestor bugete.Creditele bugetare aprobate prin bugetele locale pot fi folosite prin deschideri de credite, efectuate de ordonatorii principali de credite, în limita sumelor aprobate şi potrivit destinaţiei stabilite de lege. Pentru transferurile de la bugetul de stat, deschiderile de credite se efectuează de Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice, la cererea ordonatorilor principali de credite.Creditele bugetare aferente fondurilor externe nerambursabile au caracter previzional şi se derulează conform acordurilor încheiate cu partenerii externi.Fondurile externe nerambursabile vor fi încasate într-un cont distinct în afara bugetului local şi vor fi cheltuite numai în limita disponibilităţilor existente în acest cont şi în scopul în care au fost acordate.În procesul execuţiei bugetare, cheltuielile bugetare cuprind următoarele faze: angajare, lichidare ordonanţare,plată.Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiilor publice.Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil în limita fondurilor disponibile.Efectuarea plăţilor se face numai pe bază de acte justificative, întocmite potrivit legii şi numai după ce acestea au fost angajate, lichidate şi ordonanţate. Pentru anumite categorii de cheltuieli se pot efectua plăţi în avans de până la 30% . 10

Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului. În încheierea execuţiei bugetare, ordonatorii principali de credite întocmesc şi prezintă spre aprobare Consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, până la data de 31 mai a anului următor, conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, în structura următoare: la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi bugetare definitive, încasări realizate; la cheltuieli: credite bugetare iniţiale, credite bugetare definitive, plăţi efectuate. De asemenea, ordonatorii principali întocmesc situaţii financiare asupra execuţiei bugetare la care anexează rapoarte anuale de performanţă. TEST DE AUTOEVALUARE a.Identificaţi etapele procedurii bugetare. b.Ce fonduri sunt incluse în bugetul de stat? c.Cine elaborează proiectul bugetului local? d.Precizaţi organele cu atribuţii în domeniul execuţiei bugetare. e.Dezvoltaţi operaţiunile specifice utilizării creditelor bugetare. f.Clasificaţi ordonatorii de credite. g.Analizaţi atribuţiile ordonatorilor de credite. h.Cine aprobă contul anual de execuţie al bugetului local ? GRILE A.Bugetul este un act de prevedere: a)anuală; b)bianuală; c)cincinală. Răspuns:a. B.Proiectul bugetului de stat se elaborează de: a)Guvern; b)Parlament; c)Președinte. Răspuns:a. C.Legea bugetului de stat se aprobă de: a)Guvern; b)Parlament; c)Președintele României. Răspuns:b. D.Legea bugetului de stat se promulgă de: a)Ministerul Finanțelor Publice; b)Preşedintele României; c)Președintele Curții Constituționle. Răspuns:b. E.Legea bugetară locală se aprobă de: a)Ministerul Finanțelor publice; b)Primar; c)Consiliul Local. Răspuns:c. EXERCIŢII APLICATIVE ANALIZAŢI PROCESUL DE ELABORARE AL BUGETULUI LOCAL. 11

Procedura de elaborare a bugetului local se desfăşoară după un calendar bugetar, astfel: până la data de 1 iunie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice o scrisoare-cadru în care se specifică contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, limitele sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi ale transferurilor consolidate; până la data de 1 iulie, ordonatorii principali de credite elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor publice proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani; până la data de 15 iulie, direcţiile generale ale finanţelor publice locale vor transmite proiectele bugetelor locale la Ministerul Finanţelor Publice; în termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a legii bugetului de stat, Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidate, aprobate prin legea bugetului de stat. în termen de 5 zile de la comunicare, Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi transferurile consolidate, în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către ordonatorii principali de credite. în termen de 15 zile de la publicarea legii bugetului de stat, ordonatorii principali de credite, pe baza veniturilor proprii şi a celor repartizate de la bugetele centrale, vor definitiva proiectul bugetului local, care se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţilor administrativteritoriale. Locuitorii pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data publicării sau afişării acestuia. în termen de 5 zile de la expirarea termenului de contestaţii, proiectul bugetului local, însoţit de raportul primarului, al preşedintelui consiliului judeţean sau al primarului general al Municipiului Bucureşti şi de contestaţiile depuse de locuitori este supus aprobării Consiliului local, judeţean sau al Municipiului Bucureşti, după caz, de către ordonatorii principali de credite; B.ANALIZAŢI STRUCTURA BUGETULUI GENERAL CONSOLIDAT,POTRIVIT LEGII NR.5OO/2002 PRIVIND FINANŢELE PUBLICE.

12

Modulul III. VENITURI PUBLICE Unitatea de învăţare: 1. Noţiune, rol şi importanţă 2. Impozitul pe profit 3. Impozitul pe venit 4. Accizele 5. Taxa pe valoarea adăugată 6. Venituri datorate bugetelor locale Timp alocat: 2 h Bibliografie: 1.Anişoara Băbălău, Drept Financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2007. 2.Emil Bălan, Drept Financiar, Editura All Beck, Buc., 2008. 3 Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice, Editura Lumina Lex, 2005. A. Noţiune, rol şi importanţă Alături de alte categorii de resurse (resurse umane, resurse materiale, resurse valutare), resursele financiare au un rol important în buna organizare şi funcţionare a unei societăţi. Acestea cuprind totalitatea mijloacelor băneşti existente în societate, la un moment dat, în vederea îndeplinirii unor sarcini economice şi sociale. Existenţa şi dezvoltarea societăţii omeneşti, presupune ca majoritatea oamenilor apţi de muncă să participe la procesul de producere a bunurilor materiale sau la realizarea unor activităţi social culturale, educative, administrative ,necesare progresului social. Veniturile publice reprezintă obligaţii băneşti, stabilite în mod unilateral prin legislaţia financiar-fiscală, în sarcina persoanelor fizice şi juridice care realizează venituri sau deţin bunuri supuse impozitării. Instrumentele financiar-fiscale, prin care statul procedează la repartizarea sarcinilor publice între membrii societăţii (persoane fizice şi juridice), se constituie sub forma impozitelor, taxelor şi altor sarcini fiscale specifice fiecărei ţări şi fiecărei etape istorice în parte. Putem constata, astfel, că impozitele şi taxele pot fi abordate din mai multe ipostaze: principala sursă de venit la bugetul statului;modalitate principală de alocare optima a resurselor între sectorul public şi privat; instrument de înfăptuire a echităţii fiscale;instrument de influenţare a inflaţiei, prin orientarea comportamentelor agenţilor economici şi a tuturor contribuabililor privind consumurile de resurse, bunuri, servicii; instrument de orientare a economiei, prin obiectivele stabilite de către puterea publică. Din analiza acestor ipostaze rezultă şi rolul important al impozitelor şi taxelor pe plan economic, social şi financiar. În concluzie, prin impozit înţelegem o plată bănească, obligatorie şi generală, cu titlul nerambursabil, efectuată de contribuabili (persoane fizice sau juridice) în favoarea bugetului public naţional, în cuantumul şi la termenele stabilite de lege, fără a se obţine o contraprestaţie directă şi imediată din partea statului. La rândul lui, statul este obligat, în schimbul impozitelor încasate, să asigure un cadru general favorabil desfăşurarii activităţilor economice, sociale şi politice în societate. B.Impozitul pe profit Impozitul pe profit face parte din categoria impozitelor directe datorate bugetului de stat. Impozitarea profitului realizat de persoanele juridice este determinat, în general, de forma de organizare a acestora, ca societăţi de persoane sau societăţi de capital. În cazul societăţilor de persoane, impunerea veniturilor realizate de acestea se efectuează la fel cu impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice. La societăţile de capital putem vorbi de un profit realizat de acestea, din care o parte se poate repartiza acţionarilor sub formă de dividende, iar alta să rămână la dispoziţia societăţii. Profitul impozabil se stabileşte ca diferenţă între veniturile brute şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, şi anume, cheltuieli cu materii prime şi alte materiale, pierderi înregistrate 13

în ultimul an şi, eventual, şi în anii precedenţi, dobânzi şi alte cheltuieli, ale căror condiţii şi limite în care se pot efectua diferă de la o ţară la alta. Cotele de impunere, la rândul lor, sunt şi ele diferite de la o ţară la alta. Astfel, există ţări în care cotele de impunere se stabilesc diferenţiat în funcţie de proprietarul capitalului social sau de natura activităţilor din care se obţine profitul. În funcţie de forma de organizare şi forma de proprietate, de sursa de venit sau de rezidenţă, Codul fiscal a grupat subiecţii impunerii în cinci categorii, după cum urmează: persoane juridice române;persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi prin intermediul unui sediu permanent în România;persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică;persoanele juridice străine care realizează venituri din sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea ori cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română;persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate în România şi străinătate, din asocieri fără personalitate juridică.In aceste situaţii, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se virează de persoanele juridice române. În cazul impozitului pe profit, baza impozabilă o constituie profitul impozabil ca suma asupra căreia se aplică o cotă de impunere în vederea determinării impozitului datorat de subiectul impozabil. Profitul impozabil, de care am amintit mereu până acum, se determină ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. Plata impozitului se face trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul, cu anumite excepţii reglementate prin lege. C. Impozitul pe venit În practica fiscală, se cunosc două modalităţi de impunere a veniturilor: impunerea separată a veniturilor, pe fiecare sursă de provenienţă, şi impunerea globală a acestora. Sistemul impunerii separate se poate administra fie prin instituirea unui impozit unic pe venit, în cadrul căruia este prevăzută o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în funcţie de natura acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-o anumită sursă. În România, în urma modificărilor aduse Codului fiscal, se prevede o cotă de 16% aplicată asupra veniturilor realizate din activităţi independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole, premii, venituri din investiţii, jocuri de noroc. La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice rezidente şi nerezidente care desfăşoară în România fie o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în România, fie activităţi dependente pe teritoriul ţării noastre. Potrivit Codului fiscal, sunt supuse impozitului următoarele categorii de venituri: venituri din activităţile independente;venituri din salarii;venituri din cedarea folosinţei bunurilor;venituri din investiţii;venituri din pensii;venituri din activităţi agricole;venituri din premii şi din jocuri de noroc;venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;venituri din alte surse. De la plata acestui impozit, sunt scutite, din motive de ordin social, unele persoane, care realizează venituri din ajutoare, indemnizaţii, pensii, la care se adaugă diplomaţii străini acreditaţi în ţara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), instituţiile publice, uneori militarii şi chiar familiile regale. Pentru o parte din contribuabilii care realizează venituri din anumite surse este prevăzută obligaţia de a depune o declaraţie de venit realizat. Astfel, cei care realizează venituri din cedarea folosinţei unui bun, activităţi independente, din activităţi agricole determinate în sistem real, trebuie să depună o declaraţie privind venitul realizat până la data de 15 mai a anului următor celui de realizare a venitului. Declaraţia de venit se depune de contribuabilii care au realizat venituri pe o perioadă mai mică de un an sau au înregistrat pierderi în anii anteriori ori estimează că, din motive obiective, veniturile pe anul fiscal în curs se vor modifica cu cel puţin 20% faţă de anul fiscal anterior. Această declaraţie se depune în acelaşi timp cu declaraţia estimativă de venit. În cursul anului fiscal, contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente, din cedarea folosinţei bunurilor, cu excepţia celor din arendare, precum şi venituri din desfăşurarea de activităţi agricole au obligaţia să facă plăţi anticipate cu titlu de impozit.

14

Plăţile anticipate se stabilesc de organul fiscal competent, pe baza venitului net realizat în anul precedent , prin emiterea unei decizii care se comunică contribuabililor. Pentru majoritatea veniturilor, plăţile anticipate se fac în 4 rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru. Impozitul este calculat de organul fiscal competent, pe baza declaraţiei de venit realizat şi se determină prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net impozabil din anul fiscal precedent, care emite o decizie, în acest sens şi o comunică contribuabililui. Dacă în decizie sunt prevăzute diferenţe de achitate, acestea se plătesc în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. Din cuantumul total al impozitului, contribuabilii pot dispune ca o cotă de 2% să fie dirijată către societăţile nonprofit, care funcţionează potrivit legii, unităţile de cult, precum şi pentru burse private. Calculul, reţinerea şi virarea acestei cote de 2% din impozit cade în sarcina organului fiscal competent. D.Accizele Accizele armonizate sunt taxe speciale de consumaţie, datorate bugetului de stat pentru următoarele categorii de produse provenite din producţia internă sau din import:bere;vinuri;băuturi fermentate, altele decât berea şi vinurile;produse intermediare;alcool etilic;tutun prelucrat;produse energetice;energie electrică. Accizele fac parte din categoria impozitelor pe consumaţie. Acestea, la rândul lor, se împart în impozite generale şi impozite speciale de consumaţie. Accizele se înscriu în categoria formelor moderne de aşezare a impozitelor speciale pe consumaţie. Ele au fost reglementate înaintea impozitelor generale pe consumaţie (cum ar fi TVA, de exemplu). Astfel, impozitele speciale de consumaţie au fost reglementate prin H.G. nr. 779/1991, pe când impozitele generale de consum, reprezentate de TVA, s-au aplicat începând cu iulie 1993. Accizele preced tax ape valoarea adăugată, fiind incluse, astfel, în baza de impozitare a TVA. Produsele supuse accizării sunt:berea, cu o concentraţie alcoolică mai mare de 0,5% în volum,vinurile,băuturile fermentate, altele decât berea şi vinurile,produsele intermediare, alcoolul etilic, tutun prelucrat,produsele energetice, energia electrică . Nivelul accizelor, prevăzute de Codul fiscal, diferă de la un produs la altul. Pentru contribuabilii obligaţi la plata accizelor, aceasta se face până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza a devenit exigibilă, cu anumite excepţii: -în cazul furnizorilor autorizaţi de energie electrică sau de gaz natural, data de 25 a lunii următoare celei în care a avut loc facturarea către consumatorul final; - în cazul operatorilor înregistraţi, a doua zi lucrătoare, după ce au fost recepţionate produsele accizabile. În cazul importului de bunuri accizabile care nu sunt plasate în regim suspensiv, plata accizelor intervine în momentul înregistrării declaraţiei vamale de import. E.Taxa pe valoarea adăugată Taxa pe valoarea adăugată este un procedeu modern de impunere, care a înlocuit, în România, impozitul pe circulaţia mărfurilor şi a înlăturat impunerea în cascadă a mărfurilor şi produselor, care presupunea o impunere multiplă (adică impozit la impozit) a aceluiaşi produs în raport de modul de producţie sau de destinaţia acestuia. Taxa pe valoarea adăugată se calculează, în general, prin aplicarea cotei de impozit fie asupra valorii adăugate a fiecărui stadiu al circuitului economic (ca diferenţă dintre vânzările şi cumpărările ale aceluiaşi stadiu economic), fie asupra preţului de vânzare din stadiul actual, obţinându-se astfel taxa asupra preţului de vânzare, din care se deduce taxa aferentă preţului de vânzare din stadiul anterior. Diferenţa reprezintă valoarea adăugată aferentă stadiului economic. Sunt subiecţi ai impunerii persoanele care desfăşoară, în mod independent şi indiferent de loc, activităţi economice de producţie, comerţ sau prestări de servicii, activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Astfel de persoane menţionate mai sus sunt persoanele fizice, în mod individual sau constituite în asociaţii şi persoanele juridice, cu activitate economică, cum ar fi societăţile comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, regii autonome etc.

15

Obiectul impunerii îl constituie operaţiunile cu plată sau assimilate acestora, de pe teritoriul României, în legătură cu:livrarea de bunuri;prestarea de servicii;shimbul de bunuri sau servicii;achiziţiile intracomunitare de bunuri;importul de bunuri. În momentul actual, în România, prin reglementările Codului fiscal, se aplică principiul destinaţiei mărfurilor, atât în cazul livrărilor de bunuri, cât şi al prestărilor de servicii. Baza de impozitare este determinată de tot ceea ce constituie contravaloare obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor sau prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, subvenţiile legate direct de preţul acestor operaţiuni La aceasta se adaugă: cheltuielile accesorii (comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare), precum şi impozitele şi taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, inclusive TVA ( adică se evidenţiaeză separat). În reglementările Codului fiscal, sunt prevăzute două cote de impozitare:cota standard de 19%;cota redusă de 9%. Prin aceste prevederi s-au respectat măsurile cerute de Comisia Europeană în vederea continuării efortului de armonizare a cotelor în sistemul de impunere a TVA. F.Venituri datorate bugetelor locale Impozitele şi taxele pot fi abordate din mai multe ipostaze, dar, în principal, se constituie ca surse de venit la bugetul general al statului. Impozitul pe clădiri este un impozit anual, datorat de persoanele fizice şi juridice care au în proprietate o clădire. Acest impozit „ajunge” la bugetul local al unităţilor administrativ – teritoriale în care este amplasată clădirea. Impozitul şi tax ape teren face parte din categoria impozitelor datorate unităţilor administrativ-teritoriale în raza căreia este amplasat terenul. Taxa asupra mijloacelor de transport se plăteşte de persoanele care au în proprietate un mijloc de transport şi trebuie înmatriculat în România, cu excepţia celor care fac obiectul unui contract de leasing financiar. În acest caz, impozitul se datorează de locatar. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor se datorează de persoanele fizice şi juridice care solicită eliberarea unor certificate, avize sau autorizaţii. Taxa se achită anticipat eliberării acestora. Impozitul pe spectacole este un impozit datorat bugetului local de persoanele care organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau o altă activitate distractivă în România.Se cuvine unităţilor administrative-teritoriale în al căror teritoriu au loc spectacolele. TEST DE AUTOEVALUARE A.Identificaţi surse de venit datorate bugetului de stat. B.Precizaţi reguli de impozitare a profitului societăţilor comerciale. C.Urmăriţi evoluţia istorică a impozitului pe profit. D.Care sunt categoriile de venit supuse impuzitului pe venit? E.În ce situaţii se depun declaraţii de venit anual estimat? F.Clasificaţi accizele,potrivit Codului fiscal. G.Ce produse intră în categoria accizelor armonizate? H.Care sunt clădirile exceptate de la plata impozitului pe clădiri? GRILE A.Elemente determinante ale veniturilor publice sunt: a)obiectul impunerii; b)subiectul impunerii; c)grupurile de presiune. Răspuns:a,b. B.Impozite directe datorate bugetului de stat sunt: a)impozitul pe profit; b)impozitul pe venit; c)impozitul pe clădiri. 16

Răspuns:a,b. C.Cota de impunere la impozitul pe profit este de: a)16%; b)19%; c)25%. Răspuns:a. D. T.V.A. este un impozit: a)indirect,datorat bugetului de stat; b)indirect,datorat bugetului local; c)direct,datorat bugetului de stat. Răspuns:a. E.Accizele preced: a)impozitul pe profit; b)impozitul pe teren; c)T.V.A. Răspuns:c EXERCIŢII APLICATIVE A.ANALIZAŢI SUBIECŢII IMPOZITULUI PE PROFIT. În funcţie de forma de organizare şi forma de proprietate, de sursa de venit sau de rezidenţă, Codul fiscal a grupat subiecţii impunerii în cinci categorii, după cum urmează: -persoane juridice române; Din această categorie de contribuabili fac parte companiile naţionale, societăţile naţionale, regiile autonome, indiferent de subordonare, societăţile comerciale, indiferent de forma juridică de organizare şi de forma de proprietate, inclusiv cele cu participare cu capital străin, societăţile agricole şi alte forme de asociere agricolă cu personalitate juridică, organizaţiile cooperatiste, instituţiile financiare şi instituţiile de credit, fundaţiile, asociaţiile, organizaţiile, precum şi orice altă entitate care are statutul legal de persoană juridică constituită potrivit legislaţiei române. -persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi prin intermediul unui sediu permanent în România. Persoanele juridice străine sunt acele persoane constituite ca atare, potrivit legislaţiei altui stat şi care pot să desfăşoare activităţi aducătoare de profit pe teritoriul ţării noastre, după recunoaşterea lor ca persoane juridice străine, în condiţiile stabilite de dreptul român. O dată recunoscute, persoanele juridice străine (companiile, fundaţiile, asociaţiile, organizaţiile şi orice entităţi similare) pot deveni subiect al impunerii pe profit, atunci când îşi desfăşoară activitatea integral sau parţial prin intermediul unui sediu permanent în România. Potrivit Codului fiscal, prin sediul permanent se înţelege un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent. Acesta include un loc de conducere, o sucursală, birou, fabrică, magazin, atelier, precum şi o mină, un puţ de ţiţei sau gaze, o carieră sau alte locuri de extracţie a resurselor naturale. De asemenea, un sediu permanent presupune şi un şantier în construcţie, un proiect de construcţie, ansamblu sau montaj ori activităţi de supraveghere legate de acestea, numai dacă toate acestea funcţionează mai mult de 6 luni. -persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică. Astfel de asocieri fără personalitate juridică pot fi, spre exemplu, asociaţia în participaţiune, reglementată de Codul comercial, sau societatea de drept civil, reglementată de Codul civil. -persoanele juridice străine care realizează venituri din sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea ori cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română. 17

-persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate în România şi străinătate, din asocieri fără personalitate juridică.In aceste situaţii, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se virează de persoanele juridice române. B. ANALIZAŢI COMPARATIV BAZA DE IMPOZITARE ÎN CAZUL IMPOZITULUI PE CLĂDIRI ŞI PE TEREN.

Modulul IV. CHELTUIELI PUBLICE Unitatea de învăţare: 1. Noţiuni generale 2. Clasificarea cheltuielilor publice după natura şi destinaţia lor specifică Timp alocat: 2 h Bibliografie: 1.Anişoara Băbălău, Drept Financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2007. 2.Emil Bălan, Drept Financiar, Editura All Beck, Buc., 2008. 3 Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice, Editura Lumina Lex, 2005. A.Noţiuni generale Cheltuielile publice cuprind relaţiile financiare de repartizare şi utilizare a resurselor băneşti ale statului în vederea îndeplinirii unor nevoi sociale, considerate de strictă necesitate şi prioritare la momentul respectiv. Analiza elementelor care stau la baza cheltuielilor publice ne ajută să stabilim, cu uşurinţă, natura juridică a acestora, care se distinge de natura cheltuielilor bugetare. Astfel că între cheltuielile publice şi cele bugetare există un raport ca de la întreg (cheltuieli publice) la parte (cheltuieli bugetare). Cheltuielile publice reprezintă mijloacele prin care statul intervine în viaţa social-economică a întregii societăţi pentru a susţine finanţarea obiectivelor şi acţiunilor de interes general, considerate prin programele bugetare anuale de strictă necesitate şi prioritare într-o anumită perioadă de timp. Volumul cheltuielilor publice diferă de la un stat la altul şi de la o perioadă la alta, în funcţie de politica economico-financiară adoptată, de puterea economică de care dispun statele, de gradul lor de dezvoltare, precum şi de alte priorităţi şi opţiuni pe care le au în vedere. În literatura juridică de specialitate, cheltuielile publice sunt identificate prin actele şi operaţiunile de întrebuinţare a fondurilor băneşti necesare statului şi altor colectivităţi publice, în scopul întreţinerii materiale a organelor de stat şi serviciilor publice, satisfacerii trebuinţelor socialculturale şi celorlalte necesităţi colective. Astfel spus, cheltuielile publice sunt considerate modalităţi de repartizare şi utilizare a fondului bănesc bugetar în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societăţii. În fapt, cheltuielile publice sunt plăţi efectuate din fondul de resurse financiar-publice ale statului pentru realizarea unor nevoi sociale, susţinerea învăţământului, culturii, ştiinţei şi artei, întreţinerea armatei, întreţinerea organelor puterii politice, executive şi judecătoreşti etc., la care se adaugă cheltuielile efectuate de alte colectivităţi (asociaţii sportive, culturale, profesionale). 18

Toate aceste cheltuieli se acoperă din următoarele surse: cheltuieli bugetare, cheltuieli extrabugetare (formate din resursele financiare constituite în afara bugetului de stat), cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specială. În efectuarea cheltuielilor publice, statul şi colectivităţile locale au în vedere nu numai realizarea unor obiective de interes general, ci şi susţinerea unor acţiuni care vizează condiţii optime de viaţă pentru toţi membrii societăţii. Volumul cheltuielilor publice, împreună cu alţi indicatori macroeconomici (mărimea deficitului bugetar şi a veniturilor bugetare) constituie dovada gradului de intervenţie a statului în economie. B.Clasificarea cheltuielilor publice după natura şi destinaţia lor specifică După acest criteriu, sunt stabilite următoarele categorii de cheltuieli:cheltuieli pentru finanţarea unor acţiuni şi obiective economice; cheltuieli pentru finanţarea acţiunilor socialculturale;cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat;cheltuieli pentru apărarea ţării, siguranţa naţională şi ordinea publică. B.1.Cheltuieli pentru finanţarea unor acţiuni şi obiective economice reflectă intervenţia statului în domeniul economic. La rândul lor, aceste cheltuieli se grupează astfel:cheltuieli publice pentru industrie, transporturi, construcţii de locuinţe;cheltuieli publice pentru agricultură;cheltuieli publice pentru protecţia mediului;cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare. În general, aceste cheltuieli publice sunt dirijate către sectorul public şi, mai puţin, către sectorul privat. Sectorul public cuprinde unităţile economice strategice cu capital majoritar de stat, din domeniul producţiei de bunuri sau prestărilor de servicii, în care statul are putere de decizie. Astfel de întreprinderi îşi desfăşoară activitatea pe bază de autofinanţare, împrumuturi, credite bancare sau din ajutorul statului. B.2.Cheltuieli pentru finanţarea acţiunilor social –culturale prezintă un rol important în societate, deoarece se îndeplinesc unele nevoi sociale, referitoare la educaţia copiilor şi tinerilor, asistenţa medicală a membrilor societăţii, ridicarea nivelului de cultură, asigurarea şi securitatea socială a indivizilor etc. Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale cuprind:cheltuieli publice pentru învăţământ;cheltuieli publice pentru sănătate;cheltuieli publice pentru cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret;cheltuieli privind asigurările şi securitatea socială;alte cheltuieli social-culturale. B3.Cheltuieli publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitate sportivă şi de tineret Resursele financiare publice destinate culturii, religiei, acţiunilor cu activitatea sportivă şi de tineret intră în componenţa investiţiilor în capital uman. Aceste resurse sunt îndreptate spre instituţiile culturale (edituri, biblioteci, muzee, case de cultură), instituţii artistice (de teatru, case de film, filarmonică), instituţii religioase (bisericii, case parohiale etc.), acţiuni sportive şi de tineret. B.4.Cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat Structurile aparatului de stat, prin activităţile specifice pe care le desfăşoară, contribuie la dezvoltarea economică-socială a societăţii şi la desfăşurarea activităţilor în toate domeniile. Principala sursă de finanţare pentru aparatul de stat rămâne bugetul general al statului, în funcţie de subordonarea instituţiilor publice. La aceasta se adaugă venituri proprii realizate din anumite activităţi speciale, donaţii, sponsorizări, credite externe sau ajutor financiar nerambursabil. B.5Cheltuieli publice pentru apărarea ţării, siguranţă naţională şi ordine publică Cheltuieli publice pentru apărarea ţării sunt cheltuieli neproductive, care consumă o parte din produsul intern brut. Din aceste motive, în multe state ale lumii au existat tendinţe de reducere a resurselor destinate scopurilor militare. .Cheltuieli publice pentru siguranţă naţională şi ordine publică se referă la cheltuielile pentru întreţinerea poliţiei, jandarmeriei, organelor de securitate naţională, serviciile de informaţii, serviciile speciale de pază şi protecţie. B.6.Cheltuieli publice pentru asigurările şi securitatea socială Asigurările sociale reprezintă un sistem de protecţie şi ajutorare a persoanelor active, a pensionarilor şi a membrilor lor de familie prin acordarea de pensii, indemnizaţii, trimiteri la odihnă şi tratament, în perioada în care se găsesc în incapacitate temporară sau totală de muncă, ori când au ajuns la o anumită limită de vârstă, precum şi în alte situaţii care necesită ajutor din partea statului sau altor organizaţii. 19

Securitatea socială cuprinde un ansamblu de prestaţii menite să asigure persoanei şi membrilor familiei acestuia un venit minim şi să-l protejeze de anumite riscuri sociale, urmate de o scădere evidentă a nivelului de trai. Sursele de finanţare a acestor cheltuieli sunt diferite şi au la bază contribuţiile salariaţilor, patronilor, liber-profesioniştilor, subvenţii de la buget, resurse provenite din fondurile speciale, donaţii de la organizaţii neguvernamentale, resurse externe, etc. Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de susţinere a persoanelor lipsite temporar de un loc de muncă. Se acordă dintr-un fond financiar constituit din contribuţiile obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor şi din resurse venite de la bugetul statului. Asistenţa socială cuprinde acţiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea persoanelor în vârstă şi fără venituri, a persoanelor handicapate, a familiilor cu mulţi copii, etc. În România regăsim mai multe forme de acordare de ajutoare pentru copii, bătrâni, persoane defavorizate;alocaţia de stat pentru copii la care se adaugă alocaţia suplimentară, de care beneficiază cei care au în întreţinere doi sau mai mulţi copii minori;alocaţiile lunare de întreţinere pentru copii minori daţi în plasament familial;venitul minim garantat instituit pentru ajutorarea persoanelor afectate de sărăcie;măsurile de protecţie speciale acordate persoanelor cu handicap;înfiinţarea de cămine pentru bătrâni, cămine spitale, cantine de ajutor social, etc. În acest sens a fost creat şi Fondul Român de Dezvoltare Socială care finanţează proiecte în comunităţile din mediul rural. În concluzie, aceste cheltuieli trebuie să fie utilizate într-o astfel de măsură încât să nu încurajeze lipsa de preocupare pentru asigurarea personală a unui nivel de trai, la care s-ar adăuga măsurile de sprijin material şi uman a persoanelor care vor să iasă într-o situaţie mai grea a vieţii lor, pentru a se recalifica sau pentru a-şi găsi un nou loc de muncă.

2.TEST DE AUTOEVALUARE A.Definiţi cheltuielile publice. B.Clasificaţi cheltuielile după natura şi destinaţia lor specifică. C.Identificaţi sursele de finanţare ale cheltuielilor cu învăţământul. D.Ce cuprind cheltuielile pentru finanţarea acţiunilor şi obiectivelor economice? E.Care sunt sursele de finanţare ale cheltuielilor cu ordinea şi securitatea naţională? F.În ce constă sistemul de protecţie şi securitate socială? GRILE A..Cheltuielile cu învățământul sunt: a)cheltuieli social- culturale; b)cheltuieli pentru protecția socială; c)cheltuieli pentru întreținerea aparatului de stat. Răspuns:a. B. Cheltuielile publice vizează procesul: a)de utilizare a banului public; b)de administrare a impozitelor și taxelor; c)de control financiar. Răspuns:a. C.Cheltuielile publice se clasifică: a)după criteriul administrativ; b)după natura și destinația lor specifică; c)după criteriul funcțional. Răspuns:a,b,c. 20

D.Cheltuielile pentru protecția mediului se susțin de la: a)bugetul de stat; b)contribuția agentului economic; c)fonduri externe. Răspuns:a,b,c. E.Cheltuielile publice sunt elemente structurale ale: a)procedurii fiscale; b)controlului financiar; c)bugetului de stat. Răspuns:c. EXERCIŢII APLICATIVE A. ANALIZAŢI ELEMENTELE SPECIFICE ALE CHELTUIELILOR CU ÎNVĂŢĂMÂNUL UNIVERSITAR. În general, pentru învăţământul superior sunt alocate 10-20% din totalul resurselor financiare destinate învăţământului. În ţările dezvoltate, resursele financiare destinate învăţământului superior îmbracă următoarele forme: a.resurse financiare publice, reprezentate de sumele de bani alocate de la buget instituţiilor de învăţământ; b.resurse proprii obţinute din taxe de studiu, venituri din activitatea de cercetare ştiinţifică, donaţii, sponsorizări etc. Taxele de studiu sunt percepute în mod diferit în funcţie de felul facultăţii (publică sau privată) şi de profilul acesteia (umanistă, tehnică etc.); există, însă, şi ţări în care învăţământul superior este gratuit (Finlanda, Suedia etc).Un loc deosebit îl ocupă, însă, activitatea de cercetare ştiinţifică, desfăşurată pe bază de contract.În privinţa atragerii de resurse din domeniul privat prin intermediul donaţiilor şi sponsorizărilor, există "modelul american", iar în unele ţări se păstrează legătura cu foştii studenţi. În ultimii ani au avut loc reforme ale mecanismelor de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ. Astfel, în Anglia se utilizează "formulele de finanţare" bazate pe granturi globale, separate pentru activitatea didactică şi pentru cea de cercetare. Prin toate aceste măsuri se urmăreşte sporirea autonomiei universitare în utilizarea resurselor de care dispun. De asemenea, noile mecanisme urmăresc realizarea unei apropieri de cerinţele pieţii, dezvoltarea unui cadru riguros de responsabilitate, precum şi apariţia chiar a unei concurenţe între instituţiile de învăţământ superior. În România, actele normative adoptateau stabilit un nou sistem de finanţare a unităţilor de învăţământ universitar. Astfel, instituţiile de învăţământ universitar sunt instituţii autofinanţate pe baza fondurilor primite de la bugetul de stat, a veniturilor proprii, a creditelor externe sau finanţărilor externe nerambursabile. Aceste venituri sunt utilizate în condiţii de autonomie universitară, pentru îndeplinirea politicii statului din domeniul învăţământului şi cercetării ştiinţifice universitare. La rândul său, finanţarea de la buget se realizează prin două modalităţi: finanţarea de bază şi finanţarea complementară. Finanţarea de bază se realizează printr-un contract instituţional în care sunt prevăzute sumele băneşti alocate în funcţie de numărul de studenţi şi doctoranzi admişi fără taxă, calitatea serviciilor prestate, la care se adaugă fondul de burse, cheltuielile cu investiţii, alte cheltuieli cu protecţia socială a studenţilor. Finanţarea complementară presupune acordarea de resurse băneşti pentru investiţii şi reparaţii capitale, subvenţii pentru cazarea studenţilor, precum şi fonduri alocate pe baze competiţionale pentru cercetarea ştiinţifică universitară. Instituţiile de învăţământ superior românesc îşi completează resursele financiare cu venituri proprii obţinute din desfăşurarea unor activităţi specifice, cu donaţii, sponsorizări. La acestea s-au 21

adăugat creditele externe acordate de Banca Mondială şi ajutorul financiar nerambursabil venit de la U.E., prin programul PHARE sau pentru diferite programe şi acţiuni TEMPUS, SOCRATES etc. B.ANALIZAŢI COMPARATIV CHELTUIELE PRIVIND SECURITATEA ŞI PROTECŢIA SOCIALĂ.

22

Modulul V. DATORIA PUBLICĂ Unitatea de învăţare: 1. Noţiune 2. Împrumuturile de stat interne, împrumuturile de stat externe şi garanţiile acestora Timp alocat: 2 h Bibliografie: 1.Anişoara Băbălău, Drept Financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2007. 2.Emil Bălan, Drept Financiar, Editura All Beck, Buc., 2008. 3 Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice, Editura Lumina Lex, 2005. A.Noţiune Nevoile generale ale societăţii sunt acoperite în cea mai mare parte din impozite, taxe, contribuţii, alte prelevări pe care statul le percepe de la contribuabili. Uneori, aceste resurse ordinare se dovedesc a fi insuficiente şi, atunci, statul şi colectivităţile locale sunt silite să apeleze la resurse extraordinare, adică la împrumuturi publice. În mod normal, împrumuturile se fac exclusiv pentru lansarea unor noi investiţii de interes general, pentru modernizarea şi dezvoltarea activelor economice existente. De asemenea, la aceste împrumuturi se apelează pentru acoperirea eventualelor goluri de casă care pot să apară din neîncasarea la timp a veniturilor şi din necesitatea efectuării unor cheltuieli ajunse la scadenţă. Totodată, prin aceste împrumuturi se evită fiscalitatea excesivă, care ar deveni o frână în calea dezvoltării economice şi, în timp, ar lipsi statul de importante resurse financiare. În majoritatea lucrărilor de specialitate, din punct de vedere terminologic, noţiunea de împrumut public este sinonimă cu aceea de credit public. În concluzie, datoria publică, întrucât se naşte şi se stinge în urma contractării unor împrumuturi de către stat, în literatura de specialitate şi în practica uzuală, este cunoscută şi sub denumirea de împrumut sau credit public. Instituţia datoriei publice a fost creată în perioada interbelică, ca urmare a creşterii nevoii de noi resurse financiare publice, şi a cunoscut o amplă şi variată dezvoltare, mai ales după înfiinţarea instituţiilor financiare internaţionale. Conţinutul acestei instituţii constă, pe de o parte, în împrumuturile de stat contractate de Guvern şi autorităţile publice locale, la care se adaugă plata dobânzilor şi altor costuri aferente, iar pe de altă parte în garanţiile de stat şi locale asumate pentru susţinerea diverselor împrumuturi interne sau externe, contractate de diverse persoane juridice care realizează proiecte şi investiţii de mare interes pentru societate. Împrumutul public reprezintă acordul de voinţă încheiat între stat şi o persoană fizică sau juridică, prin care cel de-al doilea subiect se obligă să pună la dispoziţia primului o sumă de bani, pe o perioadă determinată, cu obligaţia rambursării la o dată stabilită, la care se adaugă dobânda şi alte costuri suplimentare. Garanţiile de stat sau garanţiile locale reprezintă angajamentele în numele statului asumate de Ministerul Finanţelor Publice sau autorităţile administraţiei publice locale faţă de instituţiile creditoare, de a achita sumele de bani restante în cazul neexecutării obligaţiilor de plată ale debitorului. Precizăm că împrumuturile contractate sau garantate de autorităţile locale fac parte din datoria publică a ţării, dar obligaţia rambursării lor revine numai autorităţiilor care le-au contractat, exclusiv din veniturile care au stat la baza garantării lor. B.Împrumuturile de stat interne, împrumuturile de stat externe şi garanţiile acestora Împrumuturile de stat interne sunt împrumuturile contractate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, direct sau prin agenţi specializaţi, de pe piaţa financiară internă, din disponibilităţile existente în contul general al Trezoreriei statului, de la bănci sau alte instituţii de credit. Contractarea împrumuturilor de stat interne se realizează prin utilizarea mai multor instrumente financiare:-titlurile de stat în monedă naţională;împrumuturile de stat de la

23

B.N.R.;împrumuturile de stat de la băncile comerciale din România;împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului. Garanţiile de stat sunt o obligaţie indirectă a statului român, prin intermediul Ministerului Finanţelor, faţă de o instituţie creditoare de a plăti acesteia o anumită sumă se bani, în cazul neexecutării obligaţiilor de plată ale debitorului. Împrumuturile interne, garantate de stat prin intermediul Ministerului Finanţelor, pot fi contractate pe termen scurt, mediu sau lung şi privesc, în exclusivitate, finanţarea din resurse interne a unor obiective sau programe prioritare pentru ţara noastră. Astfel că pentru împrumuturile interne, contractate de o persoană juridică de la o instituţie creditoare, Ministerul Finanţelor Publice poate să emită garanţii de stat, cu avizul Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior. În acest sens, între Ministerul Finanţelor în calitate de garant şi persoanele juridice ce contractează un împrumut cu garanţia statului, în calitate de garantat, se încheie o convenţie în care sunt stipulate drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de risc. Ministerul Finanţelor emite în favoarea instituţiei creditoare o scrisoare de garanţie, în care se specifică termenii şi condiţiile în care aceasta se acordă. În scopul asigurării fondurilor necesare pentru acoperirea riscurilor financiare ce decurg din garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de persoanele juridice, se constituie un fond de risc din care se vor efectua toate plăţile rezultate din executarea scrisorilor de garanţie. Împrumuturile contractate de stat de pe piaţa externă fac parte din datoria publică externă şi reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a lor, de plată a dobânzilor şi a altor costuri aferente. Astfel de împrumuturi se efectuează cu scopul de a finanţa deficitul bugetar, pentru susţinerea balanţei de plăţi, consolidarea rezervei valutate a statului, finanţarea investiţiilor pentru sectoarele prioritare. Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să contracteze direct împrumuturi de la instituţii financiare internaţionale sau de la alţi creditori, pe care, apoi, să le subîmprumute unor beneficiari finali, în scopul realizării proiectelor sau programelor de importanţă prioritară pentru România. Subîmprumuturile se acordă beneficiarilor finali pe baza unor acorduri de împrumut subsidiar încheiate între aceştia şi Ministerul Finanţelor Publice, sau a unor acorduri de împrumut şi garanţie, încheiate între Ministerul Finanţelor Publice, pe de o parte, autorităţile administraţiei publice locale coordonatoare ale activităţii beneficiarilor finali (după caz, garante ale sumelor subîmprumutate acestora) şi beneficiarii finali ai împrumutului, pe de altă parte. Încheierea acestor acorduri este condiţionată de avizul Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, pentru împrumuturile a căror rambursare se face exclusiv din surse proprii ale agenţilor economici sau de avizul Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale, în cazul în care subîmprumutat este o autoritate a administraţiei publice locale. Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele:titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe;împrumuturile de stat de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare internaţionale sau alte organizaţii internaţionale;împrumuturile de la băncile străine sau de la companii străine, după caz. a. Titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe sunt înscrisuri care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare şi constituie împrumuturile statului în valută, pe termen scurt, mediu şi lung; după caz, pot fi emise sub formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile ori nenegociabile. Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face numai condiţionat de încadrarea lor în plafonul anual de îndatorare publică externă, aprobat de Parlament, iar emisia , regimul, circulaţia şi plata titlurilor în cauză sunt comune titlurilor de stat în monedă naţională. b. Împrumuturi contractate direct de stat de la diverşi terţi străini. Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate contracta împrumuturi externe, în limitele plafonului anual de îndatorare publică, de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare internaţionale, bănci sau companii străine, investitori privaţi străini.

24

Principalele instituţii financiare internaţionale de la care contractăm împrumuturi externe sunt, în plan universal, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, iar în plan regional Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Ministerul Finanţelor, în numele statului român, este autorizat să acorde garanţii de stat pentru împrumuturile externe, contractate pentru finanţarea unor investiţii de importanţă majoră pentru societate, pentru creşterea rezervei valutate a statului etc. Garanţiile de stat pentru împrumuturi externe constau în angajamentele pe care statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi le asumă faţă de creditorii externi, de a plăti acestora sumele împrumutate de anumite persoane juridice autohtone, în cazul neexecutării obligaţiilor de plată . Valoarea totală a garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe care pot fi acordate într-un an trebuie să se încadreze în plafonul de îndatorare publică externă, aprobat anual de Guvern. Legea privind finanţele publice locale defineşte conceptul de datorie publică locală ca totalitate a obligaţiilor de plată, la un moment dat, ale autorităţilor administraţiei publice locale, rezultate din acorduri şi contracte de împrumut interne şi externe, prin care se stipulează termenii şi condiţiile împrumutului dintre beneficiar şi creditor. Deşi statistic datoria publică locală face parte din datoria publică a ţării, totuşi nu reprezintă o datorie sau răspundere a Guvernului, motiv pentru care plata serviciului aferent unor asemenea împrumuturi se va efectua exclusiv din veniturile prin care s-au garantat împrumuturile de către autorităţile administraţiei publice locale. Aprobarea contractării de împrumuturi este de competenţa Consiliului Local sau Judeţean, după caz, care hotărăsc aceasta cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor care le compun. Împrumuturile contractate de colectivităţile locale pot fi garantate prin orice sursă de venituri, cu excepţia transferurilor de la bugetul de stat cu destinaţie specială. Autorităţile colectivităţilor locale pot angaja împrumuturi interne sau externe, numai cu avizul Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor locale. Instrumentele datoriei publice locale sunt: titlurile de valoare, împrumuturile de la băncile comerciale sau de la alte instituţii de credit, creditele furnizor, leasing-ul financiar, garanţia locală. Valoarea totală a datoriei contractată de autorităţile administraţiei publice locale va fi înscrisă în registrul de evidenţă a datoriei publice locale şi se raportează anual prin situaţiile financiare.

TEST DE AUTOEVALUARE A.CARE ESTE SINONIMUL TERMENULUI DE CREDIT PUBLIC? B.CE ÎNŢELEGEM PRIN DATORIE PUBLICĂ? C.CE SURSĂ DE VENIT LA BUGETUL STATULUI REPREZINTĂ? D.CLASIFICAŢI ÎMPRUMUTURILE DE STAT. E.CE ESTE SCRISOAREA DE GARANŢIE? F.CE ATRIBUŢII ARE F.M.I.? G.LA CE SE REFERĂ FONDUL DE RISC? H.CE ATRIBUŢII ARE BANCA MONDIALĂ? 3.GRILE A.Conceptul de datorie publică este sinonim cu: a)împrumutul public; b)controlul financiar c)credit public. Răspuns:a,c. B..F.M.I. este organism de vocație: a)internațională; b)națională; c)regională. 25

Răspuns:a. C..România este membră a F .M.I. din: a)1970. b)1971 c)1972. Răspuns:c. D.Datoria locală face parte din: a)datoria publică a României; b)datoria publică a U.E. c)datoria publică a Ungariei. Răspuns:a. E..În cazul împrumuturilor interne se utilizează următoarele instrumente financiare: a)împrumutul la B.N.R. b)împrumuturi la bănci comerciale private; c)emiterea de titluri de valoare. Răspuns:a,b,c. 4.EXERCIŢII APLICATIVE A.ANALIZAŢI INSTRUMENTELE DATORIEI PUBLICE EXTERNE. Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele:titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe;împrumuturile de stat de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare internaţionale sau alte organizaţii internaţionale;împrumuturile de la băncile străine sau de la companii străine, după caz. Titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe sunt înscrisuri care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare şi constituie împrumuturile statului în valută, pe termen scurt, mediu şi lung; după caz, pot fi emise sub formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile ori nenegociabile. Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face numai condiţionat de încadrarea lor în plafonul anual de îndatorare publică externă, aprobat de Parlament, iar emisia , regimul, circulaţia şi plata titlurilor în cauză sunt comune titlurilor de stat în monedă naţională. b. Împrumuturi contractate direct de stat de la diverşi terţi străini. Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate contracta împrumuturi externe, în limitele plafonului anual de îndatorare publică, de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare internaţionale, bănci sau companii străine, investitori privaţi străini. Principalele instituţii financiare internaţionale de la care contractăm împrumuturi externe sunt, în plan universal, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, iar în plan regional Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. B.ANALIZAŢI STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A F.M.I. 1

26

Modulul VI. PROCEDURA FISCALĂ Unitatea de învăţare: 1. Noţiune 2. ACTE ŞI OPERAŢIUNI DE STABILIRE A CREANŢELOR FISCALE 3. MODIFICAREA OBLIGAŢIILOR FISCALE 4. Stingerea creanţelor fiscale Timp alocat: 2 h Bibliografie: 1.Anişoara Băbălău, Drept Financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2007. 2.Emil Bălan, Drept Financiar, Editura All Beck, Buc., 2008. 3 Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice, Editura Lumina Lex, 2005. 1.Noţiune

27

Procedura fiscală cuprinde ansamblul de acte şi operaţiuni prealabile de stabilire şi realizare a creanţelor fiscale şi cele privind declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor şi taxelor, precum şi măsurile întreprinse pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.Actele şi operaţiunile specifice procedurii fiscale sunt reglementate de Codul de procedură fiscală. Astfel, dispoziţiile acestuia constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, bugetelor locale, contribuţiilor, amenzilor şi altor sume datorate bugetului general al statului, precum şi pentru administrarea drepturilor vamale. Unde acesta nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură fiscală. În cazul creanţelor administrate de Agenţia Naţională a Administraţiei Fiscale, prin domiciliul fiscal, potrivit Codului de procedură, înţelegem:adresa de domiciliu, potrivit legii sau adresa unde locuieşte efectiv (dacă este diferită de cea de domiciliu) , în cazul persoanelor fizice;sediul social, locul unde se exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a afacerilor sau locul în care se află majoritatea activelor, în cazul persoanelor juridice.;adresa persoanei care reprezintă entitatea sau asocierea, iar în lipsa unei asemenea persoane, adresa de domiciliu al oricăruia dintre asociaţi, în cazul asocierilor şi altor entităţi fără personalitate juridică.În cazul celorlalte creanţe fiscale, domiciliul fiscal este acelaşi cu domiciliul stabilit potrivit regulilor de drept comun sau sediul social înregistrat potrivit legii.Organele fiscale sunt autorităţi publice, cărora li s-a stabilit, prin lege, anumite competenţe în rezolvarea unor probleme procesuale fiscale.Astfel, Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Administraţiei Fiscale şi unităţile sale teritoriale au o competenţă generală privind administrarea creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi emiterea normelor de aplicare a procedurilor legale în materie fiscală. Acesta este primul pas în stabilirea competenţei unei autorităţi, completată de o competenţă teritorială. 2.ACTE ŞI OPERAŢIUNI DE STABILIRE A CREANŢELOR FISCALE. Din această categorie de acte şi operaţiuni fac parte:înregistrarea fiscală;obligaţia de a conduce evidenţa contabilă şi fiscală;obligaţia contribuabililor de a depune declaraţii fiscale;obligaţia organelor fiscale de a emite decizii de impunere. 3.. MODIFICAREA OBLIGAŢIILOR FISCALE În perioada scursă între momentul stabilirii creanţelor fiscale si cel al ajungerii la scadenţă pot să intervină situaţii care determină modificarea obligaţiei fiscale iniţiale cum ar fi: modificarea elementelor care au stat la stabilirea obligaţiilor fiscale cuprinse in declaraţia fiscală sau constatae direct de organele fiscale . În această situatie poate fi adusă la cunoştiinţa organelor fiscale de contribuabil sau poate fi constatator de organele fiscale în urma unor acţiuni de control; modificarea actelor normative prin care se instituie venituri bugetare. Adoptarea unor noi reglenentări juridice financiar-fiscal referitoare la aceleaşi relaţii sociale determină implicitit, modificarea obligaţiilor fiscale ;acordare de înlesniri la plata obligaţiilor fiscale. Înlesnirile la plată se acordă organelor fiscale competente la cererea temeinica justificată a contribuabililor, atât înaintea începerii executării silite cât şi in timpul efectuării acesteia. Procedural, condiţiile în care se acordă aceste înlesniri se stabilesc printr-o convenţie încheiată între creditorul bugetar şi debitor. După comunicarea la plată , executarea silită nu se porneşte sau nu se continuă, după caz. 4..Stingerea creanţelor fiscale. Creanţele fiscale nu se nasc pentru a se stinge după o anumită perioadăde timp. Scopul pentru care au fost instituite îl reprezintă colectarea de impozite şi taxe la bugetul general al statului, în vederea îndeplinirii numeroaselor nevoi sociale, de care am mai amintit pănă acum.Aşadar, colectarea presupune utilizarea acţiunilor şi mijloacelor legale prin care este diminuat cu fonduri băneşti bugetul statului. Colectarea este urmată firesc de stingerea creanţelor fiscale, prin realizarea lor totală sau parţială, (de bună – voie sau de nevoie, după cum vom vedea mai jos).În Codul de procedură fiscală, sunt reglementate mai multe situaţii de stingere a creanţelor fiscale:stingerea voluntară a creanţelor ficale ;stingerea silită a creanţelor ficale;stingerea creanţelor fiscale, prin nerealizarea lor 4.1. Stingerea voluntară a creanţelor fiscale A.Stingerea prin plată a creanţelor ficale. Plata este cel mai important şi cel mai uzutat mijloc de stingere a obligaţiilor fiscale. La rândul ei, plata se poate efectua fie voluntar prin încasarea sumei datorate, fie prin executarea silită .În limbajul obişnuit ,plata se referă la remiterea unei sume de bani, iar în limbajul juridic înseamnă executarea unei obligaţii. 28

B.Compensarea reprezintă o modalitate de strângere a creanţelor fiscale pe cale amiabilă, urmată de realizarea acestora.Această modalitate presupune existenţa unor creanţe reciproce între autorităţile statului care administrează impozite, taxe, contribuţi şi debitorii fiscali.Aceste creanţe se compensează până la valoarea cea mai mică. C. Restituiri de sume Uneori, e posibil efectuarea de contribuabil către bugetul statului a unor plăţi nedatorate. În aceasta situatie, există posibilitatea restituirii, la cere, a următoarelor sume:cele achitate fără existenţa uni titlu de creanţă,cele plătite în plus, faţă de creanţele fiscale,cele achitate în plus din eroare de calcul sau din aplicarea eronată a procedurilor legii,cele de rambursat de la bugetul de stat,sumele de restituit stabilite prin hotărâre judecătorească sau ale altui organ competent,sumele rămase din distribuirea în urma executării silite a bunurilor,sumele rezultate în urma valorificării bunurilor sechestrate , în baza unei hotărârii judecătoreşti prin care se dispune desechestrarea executării silite. În situaţia în care debitorul datorează obligaţii fiscale restante, restituirea operează numai după operaţiunea de compensare, până la concurenţa sumei de rambursat sau de restituit. D. Darea în plată. Reprezintă o modalitate de stingere a creanţelor fiscale, la cererea debitorului şi cu acordul creditorului fiscal. Astfel, creanţele administrate de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională a Administrării Fiscale şi cele ale bugetelor locale pot fi stinse prin crerea debitorului de a trece bunurile sale imobile în proprietatea publica a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. 4.2.Stingerea silită a creanţelor fiscale A.Condiţii generale privind executare silită. Procedura de executare silită se declanşează dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege:să existe un titlu executoriu emis de organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are debitorul domiciliul fiscal, creanţa sa fie certă şi să fi ajuns la scadenţă(creanţa este certă atunci când nu există nici o îndoială asupra existenţei ei şi nu este generată de nici un litigiu; de asemenea, creanţa este scadentă la data expirării termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent,să fi împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege (împlinirea anulează dreptul organului fiscal de a mai cere executarea siltă). Agenţia Naţională de Administrare Fiscală funcţionează la nivel central în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi are structuri în teritoriu, aflate evident în subordinea sa. Măsurile asigurătorii sunt acte premergătoare executării silite şi se instituie asupra bunurilor mobile şi imobile din proprietatea debitorului precum şi veniturile acestuia când seaflă în pericol de a fi sustrase, ascunse sau distruse cu consecinţa impunerii colective. În cazul neachitării creanţelor fiscale de către debitor, organele competente transmit acesteia, după expirarea termenului de plată, o înştiinţare prin care i se modifică suma de bani datorată bugetului.Înştiinţarea de plată ajunge la debitor cu ajutorul poştei prin scrisoare recomandată, prin agenţii fiscale sau prin afişare.Neachitarea creanţelor fiscale în termen de 15 zile de la înţtiinţare poate declanşa procedura de executare silită. Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. În consecinţă somaţia este primul act de executare silită şi se comunică debitorului indiferent de modalitatea de executare aplicată. Aceasta va fi însoţită întotdenuna de un exemplar al titlului executoriu Debitorului prin somaţie i se îngăduie încă 15 zile pentru achitarea obligaţiei bugetare.După expitrarea acestui termen şi continuarea neachitării sumei datorate, se continuă modalităţile de executare silită prevăzută de lege. B. Modalităţi de realizare a executării silite În codul de procedură fiscală sunt reglementate următoarele modalităţi de realizare a executării silite:executarea silită prin poprire ,executarea silită a bunurilor mobile, executarea silită a bunurilor imobile ,executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini, executarea silită a unui ansamblu de bunuri. Organele de executare silită pot folosi succesiv sau concomitent oricare din modalităţile de executare enumerate mai sus în vederea colectării de resurse băneşti legale la bugetul statului. După cum vom vedea în continuare , fiecare modalitate are reglementată o procedură proprie care se desfăşoară după regulile specifice la care se adaugă cele generale , pe care le-am analizat deja. Executarea silită prin poprire

29

Poprirea este o modalitate de executare silită care constă în îndestularea creanţei unui creditor ( stat, colectivităţi locale) prin urmărirea veniturilor debitorului pe care le datorează o terţă persoană.Astfel, prin înfiinţarea popririi se nasc categorii de raporturi juridice:între creditor (stat, colectivităţi locale) şi debitorul obligaţiei bugetare;între debitor în calitate de creditor şi terţul poprit ;între creditor şi terţul poprit.Poprirea nu este supusă validării. Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de înfiinţare decătre terţul poprit. Astfel , terţul poprit este obligat să înregistreze ziua şi ora primirii adresei de înfinţare a popririi. Poprirea înfiinţată anterior ca măsură asiguratorie, devine executorie după comunicarea terţului poprit a copiei certificate de pe titlu executoriu, urmată de înştiinţarea debitorului.Aceleaşi reguli de înfiinţare a popririi se aplică şi în cazul în care debitorul este titular de conturi bancare. Astfel o dată cu comunicarea somaţiei şi a titlului executoriu debitorului se trimite şi băncii o copie certificată de pe acelaşi titlu executoriu. Executarea silită a bunurilor mobile După cum ne arată şi denumirea sa, această procedură de executare silită vizează bunurile mobile ale debitorului, persoană fizică sau juridică. Procedură de executare silită mobiliară începe prin comunicarea somaţiei către debitor, persoană fizică sau juridică .La fel ca şi la cealaltă modalitate de executare silită, dacă debitorul nu-şi achită sumele restante în termenul prevăzut în somaţie se continuă procedura de executare silită mobiliară. În legislaţia actuală şi în literatura de specialitate regăsim reglementate şi analizate următoarele etape ale acestei proceduri; identificarea bunurilor mobile urmăribile ,sechestarea bunurilor mobile ce vor fi supuse executării silite , valorificarea bunurilor sechestrate în vederea stingerii creanţei fiscale. Executarea silită imobiliară Reprezintă acea modalitate de executare silită, reglementată de lege, care se referă la bunurile imobile aparţinând debitorilor, persoane fizice sau juridice. Executarea silită imobiliară se întinde şi asupra bunurilor accesorii imobilului.Pecizăm că bunurile accesorii nu pot fi urmăribile decât odată cu imobilul. Procedura executării silite imobiliare se aseamănă cu cea a executării bunurilor mobile, cu anumite elemente specifice determinate de regimul juridic al imobilelor.Ea parcurge toate cele trei etape deja cunoscute. Potrivit legii,pentru debitori persoane fizice, nu poate fi executat silit şi un spaţiu minim locuit de aceasta şi familia lui.Prevederea legii mai sus-menţionată nu se aplică şi în cazul stingerii unei creanţe fiscale rezultate în urma săvârşirii unor infracţiuni. Executarea silită a ansamblului de bunuri Până acum am analizat executarea silită a bunurilor, mobile s-au imobile privite în individualitatea lor , bine determinată (din regulile de executare silită făcea parte şi acţiunea de identificare a acestora). Bunurile mobile şi imobile din patrimoniul debitorului persoană fizică sau juridică pot fi însă, valorificate şi în ansamblul lor dacă organul de executare consideră că acestea pot fi vândute în condiţii mai avantajoase. Bunurile mobile privite în ansamblul lor sunt supuse la aceleaşi reguli specifice procedurii de executare silită imobiliară ( adică sechestrul şi valorificarea, mai puţin acţiunea de identificare ). La fel, bunurile imobile privite în ansamblul lor sunt supuse procedurii de executare silită imobiliară ( sechestrul şi valorificarea, vânzarea cu plata în rate). Atunci când se execută în ansamblul lor şi bunurile mobile şi bunurile imobile se aplică corespunzător procedurile de executare silită atât mobiliară cât şi imobiliară . Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini este o modalitate de executare silită, care se desfăşoară după regulile procedurii de executare silită imobiliară. Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executarea silită În cadrul procedurii silite, evaluarea şi distribuirea sumelor realizate se înscriu printre ultimele reguli de desfăşurare a acesteia.Sumele realizate prin executarea silită reprezintă totalitatea sumelor băneşti obţinute după comunicarea somaţiei pentru orice modalitate reglementată de lege în contul bugetar al organelor de executare silită.Datoria scadentă din titlul executoriu se stinge cu sumele obţinute din executarea silită, în ordinea vechimii, mai întâi creanţe principale şi apoi accesoriile acesteia. 30

C.Alte modalităţi de stingere a creanţelor fiscale Stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie. Reprezintă acea modalitate de stingere prin care statul prin organele de executare competente nu mai pot cere executarea silită a creanţei fiscale după împlinirea termenului de prescripţie.Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este de 5 ani şi începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. Acelaşi termen se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale. Stingerea creanţelor fiscale prin anulare Creanţele fiscale pot fi stinse prin anulare în următoarele situaţii, prevăzute de Codul de procedură fiscală:când cheltuielile de executare exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite. În această situaţie conducătorul organului de executare poate aproba anularea sumelor restante;creanţele fiscale restante mai mici de 10 lei (Ron) aflate în sold la data de 31 decembrie a anului .Plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulare se stabileşte anual prin hotărârea de guvern. Stingerea creanţelor fiscale prin declararea stării de insolvabilitate a debitorului Prin stare de insolvabilitate a debitorului înţelegem acea stare în care debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile precum şi atunci când valoarea bunurilor sau veniturilor urmăribile nu acoperă creanţele fiscale . Stingerea creanţelor fiscale prin deschiderea procedurii insolvenţei. Pentru recuperarea creanţelor fiscale de la debitorii aflaţi în stare de insolvenţă inclusiv cei aflaţi în stare de lichidare intervine Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale subordonate, respectiv compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale. Astfel cererea privind începerea procedurii insolvenţei se formulează de organele fiscale şi se înaintează instanţelor judecătoreşti, fiind scutită de consemnarea vreunei cauţiuni. Apoi, Agenţia Naţională de Administrare fiscală şi unităţile sale subordonate vor comunica lichidatorilor creanţele existente în evidenţa fiscală pe plătitor la data declarării stării de insolvenţă a debitorului. Această modalitate de stingere a creanţelor fiscale poate fi urmată de realizarea creanţei , totală sau parţială sau nerealizarea ei. D.Contestaţia la executarea silită. Potrivit Codului de procedură fiscală, contestaţia la executarea silită reprezintă o cale de atac pusă la dispoziţia persoanelor interesate împotriva oricărui act de executare încheiat cu încălcarea prevederilor legii. De asemenea persoanele interesate pot să conteste refuzul organelor fiscale de a îndeplini un act de executare cerut de lege. Titlul executoriu poate fi şi el contestat dacă nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau un alt organ jurisdicţional. TEST DE AUTOEVALUARE 1.IDENTIFICAŢI DOMICILIUL FISCAL AL CONTRIBUABILULUI. 2.ARĂTAŢI ETAPELE PROCEDURII FISCALE. 3.CE ÎNŢELEGEŢI PRIN POPRIRE? 4.ARĂTAŢI MODALITĂŢILE DE STINGERE SILITĂ A CREAŢELOR FISCALE. 5.ÎN CE CONSTĂ PLATA? 6.LA CE SE REFERĂ CONTESTAŢIA LA EXECUTARE SILITĂ? 7.CUM SE DISTRIBUIE SUMELE REZULTATE DIN EXECUTAREA SILITĂ? GRILE 1.Potrivit Codului de procedură fiscală sunt considerate mijloace de probă următoarele: a)înscrisurile; b)cercetarea la fața locului; c)expertiza. Răspuns:a,b,c.

31

2.Executarea voluntară a creanței fiscale cunoaște următoarele forme: a)declarația contribuabilului; b)darea în plată; c)plata. Răspuns:b,c. 3.Termenul de prescripție în domeniul financiar-fiscal este de : a)5 ani; b)10,dacă creanța fiscală izvorărește se naște dintr-o faptă penală; c)3 ani. Răspuns:b,c. 4.Executarea silită a creanțelor fiscale se manifestă prin: a)executarea silită a creanțelor prin poprire; b)executarea silită a bunurilor mobile; c)executarea silită a bunurilor imobile. Răspuns:a,b,c. 5.Anularea este o modalitate: a)de stingere voluntară a creanțelor fiscale; b)de stingere silită a creanțelor,urmate de realizarea lor; c)de stingere silită a creanțelor,urmate de nerealizarea lor. Răspuns:c. EXERCIŢII APLICATIVE 1.ANALIZAŢI CAZURILE DE ÎNCETARE,SUSPENDARE SAU ÎNCETARE A PROCEDURII DE EXECUTARE SILITĂ. Pe parcursul desfăşurării procedurii de executare silită pot să apară situaţii care duc la întreruperea, suspendarea sau încetarea acesteia, reglementată de Codul de procedură fiscală. Astfel , executarea silită se suspendă în următoarele cazuri:când debitorului i-a fost aprobată înlesnirea la plată iar ulterior i-a fost comunicată acestuia;instanţa judecătorească sau creditorul fiscal au dispus suspendarea executării silite ; suspendarea se poate decide în cazuri excepţionale şi prin hotărîre de guvern pe o perioadă de cel mult 6 luni şi doar o singură dată pentru acelaşi debitor; debitorul a solicitat prin cerere, şi i s-a aprobat ca plata integrală a creanţelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din ale venituri ale sale, pe timp de cel mult 6 luni; suspendarea se poate decide, în cazuri excepţionale, şi prin hotărâre de Guvern, pe o perioadă de cel mult 6 luni şi doar o singură dată pentru acelaşi debitor. În situaţia în care creanţele de executare silită prin poprire duc la imposibilitatea debitorului de a-şi continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, creditorul fiscal, la cererea debitorului poate dispune suspendarea temporară fie totală, fie parţială a popririi . Termenul de suspendare este de cel mult 6 luni de la data comunicării de organul fiscal către bancă sau alt terţ poprit a suspendării popririi. În reglementările iniţiale ale Codului de procedură fiscală, executarea silită se întrerupea în cazul declarării stării de insolvabilitate a debitorului şi în alte cazuri prevăzute de lege. Prin modificările aduse Codului de procedură fiscală executarea silită nu se mai întrerupe pe perioada în care contribuabilul este declarat insolvabil. Executarea silită încetează în următoarele cazuri: titlul executoriu a fost desfiinţat ; s-au achitat toate sumele restante cuprinse în titlu executoriu inclusiv majorările de întârziere şi cheltuielile de executare; alte cazuri prevăzute de lege. 2.ANALIZAŢI MODALITĂŢILE DE STINGERE A CREAŢELOR FISCALE, CARE NU DUC LA REALIZAREA LOR. 32

Modulul VII. CONTROLUL FINANCIAR Unitatea de învăţare: 1. Noţiune 2. Actele controlului financiar 3. Organizarea controlului financiar Timp alocat: 2 h Bibliografie: 1.Anişoara Băbălău, Drept Financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2007. 2.Emil Bălan, Drept Financiar, Editura All Beck, Buc., 2008. 3 Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice, Editura Lumina Lex, 2005. 1.Noţiune Controlul financiar determină aplicarea practică a funcţiei de control a finanţelor publice, exercitându-se doar acolo unde întâlnim relaţii, procese şi fenomene financiare caracteristice constituirii şi repartizării fondurilor băneşti la nivelul diferitelor structuri organizatorice, cât şi asupra altor procese ale reproducţiei sociale din care rezultă, se mobilizează şi sunt dirijate spre utilizare resursele financiare. În acest context, controlul ne apare, la nivel macroeconomic, ca fiind o activitate eficientă şi necesară desfăşurată de organele competente ale statului, prin care se asigură cunoaşterea şi perfecţionarea modului de gestionare a patrimoniului public şi fondurilor publice. În concluzie, controlul financiar reprezintă o formă complexă de control, care constă în acţiunea de verificare, atât din exterior, cât şi intern, a activităţilor desfăşurate de instituţiile publice şi alţi participanţi la viaţa economico-financiară cu privire la formarea, repartizarea, administrarea şi utilizarea resurselor financiare publice şi în îndrumarea şi corectarea acţiunilor diverselor structuri, în vederea asigurării legalităţii acestora.Activitatea de control financiar este realizată de organe competente ale statului, cu atribuţii conferite de lege în acest sens. 2.Actele controlului financiar Rezultatele acţiunilor de control se consemnează în raportul de control, actul de constatare a contravenţiilor, nota de prezentare a raportului de control şi nota de expunere a concluziilor controlului. Raportul de control reprezintă documentul principal al acţiunilor de control în care se consemnează neregulile şi abaterile constatate, precum şi măsurile care se impun pentru buna gospodărire a unităţii controlate. Notele explicative se întocmesc în cazul în care se constată abateri sau fraude care atrag răspunderea juridică, sub formă de răspuns la întrebările adresate de organele de control persoanelor considerate vinovate de săvârşirea unor abateri. Ca urmare a acestor acte se definitivează constatările controlului. Notele de constatare se încheie pentru situaţiile în care reconstituirea ulterioară nu este întotdeauna posibilă. Procesul-verbal de contravenţie se încheie de organele de control atunci când se constată nerespectarea disciplinei financiar-fiscale de personalul din unitatea controlată. 3.Organizarea controlului financiar Structural, controlul financiar este organizat sub următoarele forme:controlul intern şi controlul financiar preventiv;auditul public intern;controlul financiar de stat; controlul fiscal (inspecţia fiscală);controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi. 3.1. Controlul intern şi controlul financiar preventiv

33

Controlul intern cuprinde ansamblul de măsuri întreprinse la o instituţie publică cu privire la perfecţionarea structurilor organizatorice, metodele, procedurile şi sistemele de control şi evaluare instituite în vederea asigurării unei activităţi eficiente. Astfel, măsurile luate în aceste împrejurări trebuie privite şi înţelese ca "o activitate internă de autoreglare a acţiunilor proprii". Controlul financiar preventiv, aşa cum rezultă şi din denumirea sa, vizează legalitatea şi regularitatea proiectelor de operaţiuni privitoare la fondurile publice sau patrimoniul public, înainte de aprobarea acestora. De asemenea, prin această formă de control se verifică destinaţia creditelor bugetare, operaţiunile de angajamente legale şi bugetare, precum şi încadrarea de către unităţile publice în cauză în limitele maxime de cheltuieli prevăzute de lege.Controlul financiar preventiv se exercită asupra documentelor care consemnează operaţiuni patrimoniale, înainte de a primi forţa juridică a unui act, prin aprobarea de către persoanele competente în acest sens. Nu formează obiectul controlului financiar preventiv analiza şi certificarea situaţiilor financiare şi patrimoniale, precum şi verificarea operaţiunilor deja efectuate. Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită de autorităţi competente, în mod unitar, în două forme: controlul financiar preventiv propriu; controlul financiar preventiv delegat; Controlul financiar preventiv propriu se organizează, de regulă, în cadrul compartimentelor de specialitate financiar-contabilă ale instituţiilor publice. Se poate decide de către conducătorul unităţii extinderea acestuia şi la alte compartimente de specialitate în care se iniţiază sau se constată obligaţii de plată sau alte obligaţii de natură patrimonială.Controlul financiar preventiv propriu se exercită asupra tuturor operaţiunilor cu impact financiar asupra fondurilor publice şi a patrimoniului public.În vederea exercitării controlului financiar preventiv propriu pot fi numite persoane care, independenţă decizională în condiţiile separării atribuţiilor, obiectivitate, conduită morală, confidenţialitate şi incompatibilitate. Potrivit Legii, controlul financiar preventiv delegat se exercită de controlori delegaţi, numiţi de ministrul finanţelor publice asupra proiectelor de operaţiuni ale ordonatorilor principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetul oricărui fond special. De asemenea, ministrul finanţelor publice poate numi controlori delegaţi pentru operaţiunile privind datoria publică şi alte operaţiuni specifice Ministerului Finanţelor Publice. 3.2.Auditul public intern Sfera de cuprindere a auditului public intern se referă la:activităţile financiare sau cu implicaţii financiare desfăşurate de entitatea publică din momentul constituirii angajamentelor până la utilizarea fondurilor de către beneficiarii finali, inclusiv a fondurilor provenite din asistenţă externă;constituirea veniturilor publice, respectiv autorizarea şi stabilirea titlurilor de creanţă, precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora;administrarea patrimoniului public, precum şi vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;sistemele de management financiar şi control, inclusiv contabilitatea şi sistemele informatice aferente. Auditul public intern se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate într-o entitate publică, inclusiv asupra activităţilor entităţilor subordonate cu privire la formarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi administrarea patrimoniului public. Astfel, se auditează cel puţin o dată la trei ani, fără a se limita la acestea, următoarele:angajamentele legale şi bugetare din care derivă direct sau indirect obligaţii de plată, inclusiv din fondurile comunitare;plăţile asumate prin angajamente bugetare şi legale, inclusiv din fondurile comunitare;vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;alocarea creditelor bugetare;sistemul contabil şi fiabilitatea acestuia;sistemul de luare a deciziilor şi sistemele informatice;sistemele de conducere şi control, precum şi riscurile;constituirea veniturilor publice, respectiv modul de autorizare şi stabilire a titlurilor de creanţă, precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora. Auditul public intern a fost organizat ca activitate funcţional independentă şi obiectivă, cu privire la formarea şi utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public. Auditul public intern este organizat astfel:Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI);Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI);Compartimentele de audit public intern din entităţile publice. 34

3.3. Controlul financiar de stat Controlul financiar de stat este controlul exercitat de stat, prin organele sale specializate cu privire la modul cum sunt administrate şi gestionate mijloacele financiare ale statului, ale colectivităţilor locale, ale instituţiilor publice şi ale agenţilor economici publici subordonaţi acestora şi îndeplinite obligaţiile contribuabililor faţă de bugetul public. Controlul financiar al statului este organizat şi funcţionează în structura Ministerului Finanţelor Publice. În structura acestuia, organele de stat cu atribuţii de control în domeniul financiar sunt Direcţia generală a controlului financiar de stat şi Garda Financiară. Direcţia generală a controlului financiar de stat este organizată ca structură a Ministerului Finanţelor Publice, atât în plan central cât şi în plan teritorial. La nivel central (al Ministerului Finanţelor Publice) întâlnim Direcţia generală a controlului financiar de stat, iar în judeţe şi municipiul Bucureşti funcţionează direcţii ale controlului financiar de stat ca unităţi teritoriale ale acestei forme de control,care: verifică realitatea şi exactitatea înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege şi de actele de constituire a societăţilor comerciale şi a celorlalţi agenţi economici, urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat; controlează modul de folosire a mijloacelor materiale şi a fondurilor băneşti, precum şi respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital de stat. În prezent, Garda Financiară este o instituţie publică de control, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, care exercită un control operativ şi inopinat în legătură cu:respectarea normelor de comerţ, urmărind să împedice activităţile de contrabandă şi orice procedee interzise de lege;respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii oricăror acte şi fapte interzise de lege;modul de producere, depozitare, circulaţie şi valorificare a bunurilor, în toate locurile şi spaţiile în care se desfăşoară activitatea agenţilor economici;participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi instituţii specializate, la acţiuni de depistare şi combatere a acţiunilor ilicite care generează fenomene de evaziune şi fraudă fiscală;îndeplineşte orice alte atribuţii şi activităţi date, în competenţă, potrivit legii.. Garda Financiară este pusă sub comanda unui comisar general, iar în subordinea acestuia se află comisarii şefi ai Comisariatelor regionale, respectiv al municipiului Bucureşti. La rândul lor, aceştia au în subordine comisarii şefi ai secţiilor judeţene arondate. În realizarea atribuţiilor de serviciu, organele Gărzii Financiare îndeplinesc următoarele categorii de activităţi:controlează localurile şi dependinţele în care se produc, depozitează, se comercializează bunuri sau se desfăşoară activităţi care fac obiectul impozitării;verifică existenţa şi autenticitatea documentelor justificative pe timpul transportului;confiscă, în condiţiile legii, obiectele sau produsele a căror fabricaţie, depozitare, transport şi desfacere este interzisă de lege;constată contravenţiile şi aplică sancţiunile corespunzătoare competenţei prevăzută de lege;sesizează organele de urmărire penală în legătură cu infracţiunile constatate cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu;constată acte şi fapte care au avut ca efect evaziunea şi frauda fiscală;solicită, potrivit legii, copii certificate de pe documentele originale, prelevează probe, eşantioane, mostre necesare finalizării actului de control;poate să solicite administratorilor unităţilor controlate şi persoanelor implicate explicaţii, lămuriri, precizări verbale sau în scris, cu privire la faptele controlate;solicită instituţiilor financiar-bancare, de asigurări şi reasigurări, în condiţiile legii, date sau documente în scopul instrumentării şi fundamentării constatărilor făcute cu privire la săvârşirea unor fapte ce contravin legislaţiei în vigoare. 3.4 Controlul fiscal (inspecţia fiscală) Controlul fiscal sau inspecţia fiscală cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate de organele de inspecţie fiscală care au ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente acestora. Inspecţia fiscală se exercită prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau prin compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, potrivit Codului de

35

procedură fiscală, asupra tuturor persoanelor juridice, indiferent de forma lor de organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor şi taxelor. Potrivit Codului de procedură fiscală, organelor de control fiscal le revin următoarele atribuţii:constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi, relevante pentru aplicarea legii fiscale;analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu informaţiile proprii sau din alte surse;sancţionarea, potrivit legii a faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi combaterea abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale. Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau taxă şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepţie de la această regulă, se poate decide reluarea controlului pentru o anumită perioadă dată, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, dacă apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora. Acţiunea de control se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al contribuabilului, cu încercarea de a afecta cât mai puţin activitatea curentă. Inspecţia fiscală se poate desfăşura şi în afara programului de lucru al contribuabilului, cu acordul scris al acestuia şi cu aprobarea conducătorului organului fiscal. 3.5Controlul exercitat de Curtea de Conturi Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile de control financiar asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale. Obiectivele controlului Curţii de Conturi sunt urmărirea respectării legii în gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti, precum şi analizarea calităţii gestiunii financiare din punct de vedere al economicităţii, eficienţei şi eficacităţii. În vederea îndeplinirii atribuţiilor stabilite de lege, Curtea de Conturi controlează:formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste bugete;constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a fondurilor de tezaur;formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe;utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi a transferurilor şi a altor forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;constituirea, administrarea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia mediului, îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de muncă şi viaţă;modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome etc.respectarea prevederilor legale privind finanţarea partidelor politice, precum şi a modului în care acestea au cheltuit fondurile primite;utilizarea fondurilor puse la dispoziţia României de către Uniunea Europeană prin programul SAPARD.utilizarea fondurilor provenite din asistenţă financiară acordate României de Uniunea Europeană şi din alte surse de finanţare internaţională.alte domenii în care prin lege s-a stabilit competenţa Curţii; Sunt supuse controlului Curţii de Conturi următoarele subiecte: statul şi unităţile administrativ-teritoriale, cu serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau neautonome, Banca Naţională a României, regiile autonome, organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, societăţile de investiţii financiare, alte persoane juridice, stabilite prin lege. Curtea de Conturi are atribuţii de control şi asupra execuţiei bugetelor Preşedinţiei, Guvernului, Camerei Deputaţilor şi Senatului, Curţii Constituţionale, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Legislativ şi Avocatului Poporului TEST DE AUTOEVALUARE 36

1. DEFINIŢI CONTROLUL FINANCIAR. 2. IDENTIFICAŢI ACTELE CONTROLULUI FINANCIAR. 3 .PRECIZAŢI PĂRŢILE ACTULUI DE CONTROL. 4. DE CÂTE FELURI ESTE CONTROLUL FINANCIAR PREVENTIV? 5. CE ATRIBUŢII AU CONTROLORII DELEGAŢI? 6. PRECIZAŢI STRUCTURA AUDITULUI PUBLIC INTERN. 7. CE ATRIBUŢII ARE GARDA FINANCIARĂ?

C.GRILE 1.Actele controlului financiar sunt: a)contractul de vânzare-cumpărare; b)procesul-verbal de control; c)nota explicativă. Răspuns:b,c. 2.Garda Financiară exercită un control: a)inopinat; b)tematic; c)ambele forme de control. Răspuns:a. 3.Controlul fiscal este un control: a)inopinat; b)tematic; c)ambele forme de control. Răspuns:b. 4.Controlul financiar de stat cuprinde: a.Garda Financiară; b.Direcţia Generală a Controlului de Stat; c.Curtea de Conturi. Răspuns:a,b. 5.Auditul public intern cuprinde: a.Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI); b.Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI); c.Compartimentele de audit public intern din entităţile publice. Răspuns:a,b,c. 4.EXERCIŢII APLICATIVE A.ANALIZAŢI IMCOMPATIBILITĂŢILE PERSOANELOR CARE EXERCITĂ CONTROL FINANCIAR PREVENTIV PROPRIU. Persoanele care exercită control financiar preventiv propriu sunt altele decât cele care iniţiază, aprobă şi efectuează operaţiunea supusă vizei. Activitatea pe care o desfăşoară persoanele care exercită controlul financiar preventiv propriu are la bază următoarele principii: competenţă profesională, independenţă decizională în condiţiile separării atribuţiilor, obiectivitate, conduită morală, confidenţialitate şi incompatibilitate. Codul de norme profesionale stabileşte şi o serie de incompatibilităţi, după cum urmează: - nu pot fi desemnate pentru exercitarea controlului financiar preventiv propiu persoanele care sunt soţi sau rude de gradul I cu conducătorul entităţii publice pe lângă care urmează să 37

exercite această activitate, precum şi acele persoane care pot să se afle într-o situaţie de conflict de interese în legătură cu operaţiunile care îi sunt supuse spre avizare; - nu pot fi desemnate să exercite activitate de control financiar preventiv propriu persoanele aflate în curs de urmărire penală, de judecată sau care au fost condamnate penal . Dacă a intervenit amnistia pentru orice situaţie arătată mai sus, persoana în cauză nu poate fi desemnată pentru exercitarea activităţii de control financiar preventiv propriu timp de doi ani de la data aplicării amnistiei. De asemenea, persoana căreia i s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei nu poate să fie desemnată să exercite activitate de control financiar preventiv propriu pe parcursul termenului de încercare şi încă doi ani de la expirarea acestui termen. B. ANALIZAŢI ATRIBUŢIILE GĂRZII FINANCIARE.

38