Glossa - de M. Eminescu - Comentariu Literar [PDF]

Zitiervorschau

Glossa de Mihai Eminescu - comentariu literar Poezia “Glossa” a aparut in volumul de “Poesii” editia I de Titu Maiorescu in decembrie 1883. Potrivit precizarilor lui Perpessicius,poezia “Glossa” dateaza din timpul studiilor berlineze (1873-1874). Glosa este alcatuita dintr-un numar egal de strofe cu numarul versurilor din prima strofa.Incepand cu a doua strofa se comenteaza fiecare vers al strofei-tema,ultima strofa reluand,ca o concluzie,prima strofa,in ordinea inversa a versurilor. Tema poemului se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care, datorita autocunoasterii si experientei filosofice, trebuie sa se izoleze (filosofia shopenhaueriana) departe de tumultul efemer al vietii oamenilor de rand. Discursul liric este dispus sub forma unui monolog liric al poetului destinat omului de geniu, drept instanta referentiala, pronumele „tu” . Continutul monologului realizeaza o initiere a omului de geniu, eul liric fiind pus in ipostaza de mistagog. Scopul initierii este pentru neimplicarea omului de geniu in viata sterila a societatii, traind astfel starea de antaraxie. Poezia numara 9 strofe in loc de 10 strofe,ale textului definitiv,aceasta cunoaste 11 versiuni,care se situeaza intre Iasi(1876) si Bucuresti(1882).Ultimele doua versiuni se plaseaza in urma “Luceafarului” si capata influentele poemului. Poemul contine 10 strofe, fiind o glosa de tip german. In prima strofa, se regasesc cugetari si aforisme, poetul prezinta spectacolul lumii din care insa omul de geniu trebuie sa retina doar pe cele mai importante; primele versuri "Vreme trece, vreme vine,/Ce e rau si ce e bine"sunt o meditatie pe tema timpului,opunand timpul universal celui omenesc. De la onologie se trece la morala, omul de geniu trebuind sa deosebeasca "binele" de "rau". Strofa a doua prin "vreme trece, vreme vine" figureaza astfel pericolul disolutiei timpului sacru in cel profan: punctul de maxima repetabilitate, din cercul eternitatii, devine linie, cu toate limitele impuse de o evolutie liniara, monotona, care nu mai rezolva problemele existentiale si indreapta omul catre preocupari marunte si pasiuni inutile, nedemne de originea sa arhetipala, insusi cuvantul "vreme" dobandeste un semantism greoi, sugerand o roata a timpului miscata incet, dar implacabil, spre apocalipsa unei omeniri ce nu mai poate sa aduca noul, condamnandu-se la moarte prin inexistenta.eternitatii-umane.

Strofa a treia prin metafora balantei, inedita si deosebit de sugestiva, poetul indeamna omul de geniu la o viata rationala in detrimentul fericirii, care este efemera iar in cercetarea ei nesigura, geniul trebuie sa se izoleze si astfel sa tinda spre autocunoastere "Tu aseazate deoparte,/ Regasindu-te pe tine, ". Strofa a patra - Ideea lumii ca teatru „Privitor ca la teatru Tu in lume sa tenchipui: Joace unul si pe patru Totusi tu ghici-vei chipu-i". Recunoastem aici ideea indiana a reincarnarii sufletului, preluata de Eminescu din filozofia lui Schopenhauer. Acesta din urma compara lumea cu o „scena" pe care apar „actorii" (oamenii) care isi ,Joaca rolul" (traiesc viata) si apoi dispar in culise; dupa o vreme, aceeasi „actori" apar in alte „roluri" (sufletul migrand, dupa moarte, intr-o alta incarnare si traind o noua viata). Toti sunt miscati in scena de Regizorul universal (despre care Schopenhauer scria ca este Vointa de a trai). Rezulta ca, fiecare om este doar reprezentarea vremelnica si neinsemnata a vointei universale. Versurile urmatoare : „Cu un cantec de sirena, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca sa schimbe-actorii-n scena Te momeste in varteje." Geniul este sfatuit sa ramana surd la amagitoarea chemare a lumii comune, intrucat numai astfel isi va realiza menirea de a-si pastra esenta eterna : „ Tu pe-alaturi te strecoara, Nu baga nici chiar de seama, Din cararea ta afara De tendeamna, de te cheama." Lumea este o structura statica, intepenita, in care nimic nu se schimba („Toate-s vechi si noua toate") si putine lucruri merita sa fie bagate in seama: „Multe trec pe dinainte, in auz ne suna multe, Cine tine toate minte Si ar sta sa le asculte? De acest spectacol al zadarniciei (metafora „zgomote desarte") geniul trebuie sa se detaseze; solutia o constituie regasirea sinelui propriu, prin autocunoastere: „ Tu aseaza-te deoparte, Regasindu-te pe tine, Cand cu zgomote desarte Vreme trece, vreme vine.".Intalnim aici vechiul dicton grecesc „Cunoaste-te pe tine insuti", atat de apreciat in lumea antica. Ataraxia stoica, renuntarea la tumultul unei lumi care nu este decat un joc al mastilor, i-ar aduce geniului linistea contemplativa atat de ravnita: „De te-ndeamna, de te cheama, Tu ramai la toate rece." Situat deasupra lumii si ignorandu-i framantarile vane, geniul o poate privi cu o rece seninatate (asa cum o face Luceafarul, in finalul poemului cu acelasi titlu). Ideea prezentului etern in care traim este preluata tot din filozofia lui Schopenhauer; in „Glossa", aceasta apare in strofele a IlI-a si a V-a, la realizarea ei contribuind doua imagini: cumpana gandirii (care-si inclina axul spre clipa suspendata intre trecut si viitor) si foaia de hartie (ale carei fete sunt doua timpuri iluzorii identice). Clipele fiind „vechi" si „noua" nu alcatuiesc decat niste secvente, o durata divizata; clipa efemera se poate transforma in fericire, dar aceasta nu este decat o masca, nefericirea fiind trama neschimbata a vietii. Nefericit este si geniul (care nu confunda mastile), intrucat mintea lui luminata ii permite sa vada raul din lume.

Sarcasmul eminescian se intrevede, dupa cum observa Calinescu, in strofele a VII- IX-a; satira este insa mascata, integrata mecanicii lumii, in care cantecul „de sirena" reprezinta principiul universal al mortii. Ultima strofa „e socoteala totala a lumii, linia trasa dedesubt pentru aceasta suma" (Calinescu).Versul „ Vreme trece, vreme vine" ocupa o pozitie aparte, incadrand poezia si incheind strofa I: asemenea codrului din elegia filozofica „Revedere", geniul priveste nepasator la curgerea vremii, conditia sa fiind aceea de flinta eterna. Prin motivele de inspiratie, George Calinescu semnaleaza motivele antice si cele romantice.Tudor Vianu,referindu-se la tema vietii ca spectacol,precizeaza ca aceasta este una dintre cele mai vechi teme care apare in toata filosofia greaca. “Glossa” lui Eminescu se incadreaza intre marile creatii universale si ale literaturii romane,avand ca tema fundamentala timpul,iar ca motive:fugit irreparabile tempus(timpul fuge fara sa se mai intoarca); fortuna labilis(soarta schimbatoare) si vanitos vanitatum (desertaciunea desartaciunilor). “Glossa” este poezia care graviteaza in jurul conditiei geniului care datorita conceptiilor sale superioare este nevoit sa se sustraga lumii inguste in care traieste omul comun. Desi Eminescu se autodefineste ca fiind poet romantic,maiestria artistica a acestei creatii poetice consta in tocmai in clasicitatea ei ce reiese in primul rand din respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu forma fixa cum este „Glossa”,precum si lapidaritatea convingatoare a versurilor.

Bibliografie : • • • •

Ion Negoitescu : Poezia lui Eminescu Edgar Papu : Glosse eminesciene "National si universal" Titu Maiorescu : Eminescu si poeziile lui www.referate.ro /Mihai_Eminescu

ELEV : Mindrescu Bogdan