Gestiune-Bancară - Vasile Dedu [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS CAPITOLUL I GESTIUNEA BANCARĂ 1.1. Diversificarea serviciilor bancare 1.2. Tipuri de activităţi bancare 1.2.1. Operaţiuni curente cu clienţii (Retail Banking) 1.2.2. Operaţiuni cu mari clienţi (Wholesale Baking) 1.2.3. Operaţiuni combinate (Retail/Wholesale baking) 1.2.4. Dezvoltarea unui nou tip de activitate: asigurarea bancară 1.3 Obiectivele managementului bancar 1.4 Profitul bancar 1.5. Costurile bancare 1.6 Strategia riscurilor bancare. Relaţia risc - profit 1.6.1 Riscul de insolvabilitate 1.6.2 Riscul lipsei de lichiditate 1.6.3 Riscul ratei dobânzii 1.6.4 Riscul valutar (riscul ratei de schimb) CAPITOLUL II GESTIUNEA OPERAŢIILOR DE CREDITARE BANCARĂ 2.1. Principii şi reguli generale privind operaţiile de creditare 2.1.1. Prudenţa bancară 2.1.2. Avantajul părţilor în raporturile de creditare 2.1.3 Subiecţii raportului de credite 2.1.4. Angajamentul de restituire a creditului 2.1.5. Termenul de rambursare 2.1.6 Dobânda 2.1.7. Tranzacţia 2.1.8. Consemnarea şi transferabilitatea 2.2. Gestiunea resurselor de creditare 2.2.1. Fondurile proprii 2.2.2. Resursele monetare atrase 2.3. Proceduri privind fundamentarea deciziei de creditare 2.3.1. Analiza economico-financiară a activităţii clienţilor 2.3.2. Evaluarea aspectelor nefinanciare privind clienţii băncii 2.4. Decizia de creditare 2.4.1. Aplicarea în practică a deciziei de creditare 2.4.2. Administrarea creditului CAPITOLUL III MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR BANCARE 3.1 Managementul operaţiunilor pasive 3.1.1 Capitalul propriu şi fondurile de rezervă

1

5 5 5 6 6 7 7 7

11 11 13 14 15 16 17 17

18 18 18 18 19 19 19 28 28 29 29

29 29 31

34 35 58

60 60 60

67 67 67 67

3.1.2 Depozitele bancare 71 3.1.3 Reescontul 81 3.2 Managementul operaţiunilor active 82 3.2.2 Operaţiunile de creditare 84 3.2.3 Operaţiuni de achiziţii de valori mobiliare (titluri financiare) 103 3.2.4 Categorii de titluri pe piaţa financiară 105 3.2.5 Operaţiuni cu titluri pe piaţa financiară 106 CAPITOLUL IV 109 MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE 109 4.1 Conceptul de risc bancar. Evoluţie 109 4.2 Managementul riscului bancar 112 4.2.1 Implementarea unui management al riscului eficient 112 4.2.2 Funcţia managementului riscului 113 4.2.3 Managementul riscului pe piaţa bancară din România după anii ’90 115 4.2.4. Clasificarea riscurilor bancare 116 4.3. Riscul de lichiditate 118 4.3.3. Raportul de lichiditate 123 4.3.4. Aplicaţii practice 124 4.4. Riscul de creditare sau riscul de insolvabilitate (de capital) 132 4.4.1. Gestionarea riscului de creditare 132 4.4.2 Aplicaţii practice 134 4.4.3. Metode de identificare a riscului de faliment pentru debitorii băncii 136 4.4.4. Insolvabilitatea 143 4.4.5. Principalele căi de reducere a influenţei factorilor de risc 144 4.4.6 Adecvarea capitalului 144 4.5. Riscul Valutar 158 4.5.1. Componente. Indicatori ai riscului valutar şi gestionarea acestuia 158 4.5.2. Principalele instrumente de acoperire a riscului de schimb valutar 160 4.6. Riscul de rată a dobânzii 172 4.6.1. Definirea riscului de rată a dobânzii 172 4.6.2. Gestiunea riscului ratei dobânzii 173 4.6.3. Calcularea şi analiza indicatorilor riscului de rată a dobânzii 174 4.6.4. Gestionarea poziţiei băncii 175 4.6.5. Modele de analiză a riscului ratelor dobânzilor 175 4.6.6. Ratele fixe şi variabile ale dobânzii 179 4.6.7 Swaps ale ratei dobânzii (Interest rate swaps) 179 4.6.8 Rata dobânzii FORWARD (Forward Rate Agrement) 181 4.6.9 Aplicaţii practice 182 4.7. Riscul operaţional 191 4.7.2. Riscul de fraudă 192 4.7.3. Riscul strategic 193 4.7.4. Riscul legislativ 193

2

4.7.5 Întrebări de autoevaluare 4.8 Riscul de bancă 4.8.1 Indicatorii şi factorii care se iau în calculul riscului de bancă. 4.8.2 Structura tranzacţiilor. 4.8.3 Criterii de evaluare a riscului de bancă: 4.8.4 Metode de evaluare a BRI 4.9. Riscul de ţară 4.9.1 Definiţie. Organisme de evaluare. Utilizarea analizei. 4.9.2 Componentele riscului de ţară 4.9.3 Evaluarea riscului de ţară de agenţiile de evaluare (rating) 4.9.4. Tipuri de evaluare a riscului de ţară 4.10. Apetitul faţă de risc 4.10.1. Curbele indiferenţei faţă de risc 4.10.2. Măsurarea riscului 4.10.3. Cotaţii de piaţă ale riscului 4.10.4. Cotaţii internaţionale ale creditului 4.10.5. Costurile gestionării riscurilor 4.10.6. Întrebări de autoevaluare CAPITOLUL V PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE 5.1. Retail banking 5.1.1. Alte produse şi servicii bancare 5.1.2. Dezvoltarea tehnologiei pentru serviciile de Retail Banking 5.2. Corporate banking 5.2.1. Emiterea scrisorilor de garanţie 5.2.2 Carduri pentru afaceri 5.2.3. Transferul fondurilor 5.2.4. Încasarea creanţelor 5.2.5 Conturi pentru plata salariilor 5.2.6 Tranzacţii valutare 5.2.7 Managementul trezoreriei 5.2.8 Vânzarea diferitelor valori 5.2.9. “Banca la birou” (Office banking) 5.3. Private Banking (activitatea bancară privată) 5.3.1. Caracteristicile activităţii bancare private 5.3.2. Administrarea clienţilor 5.3.3. Managementul investiţiilor 5.3.4 Administrarea numerarului 5.4 Universal Banking (Banca Universală) 5.4.1 Tipuri de servicii oferite de Băncile Universale 5.4.2 Scurt istoric al serviciilor de Universal Banking 5.5 Investment Banking (activitate bancară de investiţii) 5.5.1 Caracteristicile serviciilor oferite de Investment Banking 5.5.2 Funcţiile unei bănci de investiţii 5.5.3 Tipuri de servicii oferite de băncile de investiţii

3

194 195 196 196 197 197

198 198 199 199 200

204 205 207 209 210 211 214

216 216 216 216 220

220 220 222 222 223 223 223 223 223 224

224 224 225 226 227

228 228 228

229 229 230 231

CAPITOLUL VI 232 COSTURILE BANCARE 232 6.1. Conţinutul costurilor bancare 232 6.2. Indicatori ai costurilor bancare 233 6.3 Costul marginal 234 6.4 Punctul critic al activităţii băncii (punctul mort) 235 6.5 Aplicaţii practice 236 CAPITOLUL VII 242 PERFORMANŢELE BANCARE. STRATEGII 242 7.1 Rentabilitatea, solvabilitatea şi lichiditatea unei bănci 242 7.1.1 Profit şi risc 242 7.3 Aplicaţii practice 249 7.4. Performanţele bancare şi implicaţiile acestora asupra costurilor marginale 252 7.4.1 Aplicaţii practice 254 PROBLEME DE REZOLVAT 255 BIBLIOGRAFIE 256

4

CAPITOLUL I GESTIUNEA BANCARĂ 1.1. Diversificarea serviciilor bancare Băncile, prin ampla lor implicare în viaţa economică şi socială, constituie un element structural deosebit în viaţa societăţii, a cărei bună organizare şi permanentă şi eficientă funcţionare, condiţionează întreaga viaţă economică. Buna organizare şi funcţionare a băncilor, nu poate fi lăsată liber ci trebuie gestionată în condiţii de înaltă eficienţă şi ordine, deci reglementat. În acest sens, pentru protejarea intereselor deponenţilor şi asigurării funcţionării nestânjenite a comerţului de bancă, s-au stabilit, treptat, în întreaga lume, norme legale sau reglementări, consimţite de bănci, în ansamblul lor, care supun activitatea bancară unor îngrădiri ferme. Utilitatea acestor reglementări în gestiunea eficientă a unei bănci, îi acordă acesteia un caracter de protecţie profesională şi reflectă că buna funcţionare a băncilor, stabilitatea şi siguranţa acestora este primordial, un deziderat comun al băncilor înseşi, o premiză a îndeplinirii rolului lor social, implicit a realizării de profituri înalte. Dezvoltarea serviciilor şi activităţilor bancare a fost un proces continuu, o preocupare majoră a managementului bancar. În a doua jumătate a secolului XX, serviciile bancare s-au diversificat, pe de o parte, prin angajarea în unele operaţiuni, altă dată aflate în sarcina unor instituţii financiare şi, pe de altă parte, prin prestarea unor noi servicii aflate în zone de graniţă cu alţi operatori financiari. Diversificarea foarte mare a serviciilor bancare a avut drept scop, în primul rând, creşterea profitului bancar, iar în al doilea rând, sprijinirea clienţilor bancari pentru uşurarea accesului la servicii utile, rapide şi dorite. În anii ’70, băncile au dezvoltat programe de dezvoltare a afacerilor, au perfecţionat managementul bancar şi au promovat pe scară largă marketingul bancar, angajându-se pe toate laturile sale componente: (1) evaluarea necesităţilor prezente şi viitoare ale clienţilor; (2) stabilirea şi organizarea oferirii produselor (serviciilor bancare, care să satisfacă aceste necesităţi); (3) promovarea şi orientarea produselor (serviciilor) pentru a răspunde cerinţelor considerate ale afacerilor. Aceste orientări au prefigurat ridicarea nivelului managementului bancar şi desfăşurarea eforturilor de dezvoltare a reţelei de servicii. Ca urmare, managementul (gestiunea) bancar(ă) poate fi definit ca fiind ansamblul de operaţii, activităţi, servicii efectuate de bancă pentru realizarea funcţiilor sale, îndeosebi de atragere de active monetare, temporar disponibile de la entităţi juridice şi fizice în conturi cu numerar sau titluri negociabile plătibile la vedere sau la termen, în vederea păstrării lor, precum şi de plasamente a acestor fonduri în credite, depozite sau titluri. Managementul unei bănci constă în coordonarea şi concilierea funcţiilor sau activităţilor diferite desfăşurate, respectând anumite echilibre menite să asigure perenitatea instituţiei 1).

1)

Vasile Dedu, “Managementul bancar”, Ed. Sildan,1994

5

Managementul bancar este esenţial în administrarea şi conducerea unei bănci, în asigurarea solidităţii şi reducerea riscului, a încrederii clienţilor în banca respectivă. 1.2. Tipuri de activităţi bancare Dintre tipurile de activităţi bancare ale unei instituţii care acceptă depozite, asupra cărora proprietarul îşi menţine dreptul legal de a le retrage la cerere şi care este implicată în acordarea creditelor, sunt operaţiuni curente cu clienţii (Retail banking), operaţiuni cu mari clienţi (Wholesale banking) operaţiuni combinate (Retail/Wholesale banking). 1.2.1. Operaţiuni curente cu clienţii (Retail Banking) Retail Banking se referă la serviciile oferite persoanelor fizice şi micilor firme, proces în care instituţiile financiare lucrează cu un număr mare de tranzacţii de volum redus. Acest tip de activitate este caracterizat printr-o reţea largă de filiale de bănci şi o interacţiune strânsă cu clienţii. Retail banking este adesea combinată cu Wholesale şi corporate banking (servicii financiare către bănci, mari firme şi stat). Pasivele băncilor retail sunt caracterizate prin:  multe depozite mici;  multe tipuri de depozite (cont curent, la 60 zile etc.);  câteva depozite mari ale firmelor şi ale altor bănci;  grad mare de îndatorare;  capital propriu redus, debit mare;  pasive, în principal, pentru finanţarea activelor financiare. Activele acestor bănci sunt caracterizate prin:  multe credite mici;  credite care diferă mult prin rata dobânzii şi scadenţă;  credite cu scadenţe mai mari decât acele ale depozitelor şi de valoare mai mare;  numerar în plus faţă de necesar şi titluri de valoare ca lichiditate;  active reale (corporale) mari, dar mai puţine decât cele financiare. În ce priveşte profitul şi cheltuielile, o bancă retail se caracterizează prin:  comisioane şi taxe mici în raport cu veniturile din dobânzi;  comisioane şi taxe care nu acoperă cheltuielile nelegate de dobândă;  cost mare al forţei de muncă;  marja dobânzii mai mare decât Wholesale;  serviciile de plată reprezintă o cheltuială majoră. 1.2.2. Operaţiuni cu mari clienţi (Wholesale Baking) Wholesale baking priveşte oferta serviciilor financiare către bănci, mari firme, şi stat – de către centre financiare şi oficii centrale pentru societăţi comerciale – iar instituţiile lucrează cu tranzacţii de valoare mare, de regulă, în volume reduse. Activitatea de finanţare este concentrată pe piaţa interbancară din centrele financiare. Mai mult, există relaţii străine cu băncile de acelaşi nivel pe pieţe de depozit. Principalele aspecte ale Wholesale baking sunt:

6



pieţe interbancare pentru depozite care implică tranzacţii multi –

monedă;  depozitele pot fi certificate de depozit (CD) sau depuneri la termen convenţionale;  creditarea se realizează prin intermediul creditelor la termen la diferite rate ale dobânzii, revizuite adesea;  creditarea se bazează pe ideea finanţării prin rularea depozitelor. 1.2.3. Operaţiuni combinate (Retail/Wholesale baking) Dezvoltarea operaţiunilor bancare şi a sistemului bancar în ansamblu, face să nu mai existe un sistem bancar Wholesale complet separat şi nici un sistem bancar retail separat. Cele mai multe bănci mari, cel puţin legat de operaţiunile globale, au un bilanţ ce combină un sistem retail indigen cu unul Wholesale internaţional. Băncile mai mici adaugă, în general, o activitate Wholesale la activităţile retail sau invers. Există beneficii din combinarea riscurilor de creditare de diferite tipuri, din compensarea riscurilor de retragere a depozitelor Wholesale, prin depozite retail şi din ghidarea intermedierilor între pieţele retail şi Wholesale în vederea exploatării oricărei diferenţe de beneficiu care ar putea să apară. 1.2.4. Dezvoltarea unui nou tip de activitate: asigurarea bancară Acest tip de activitate, face parte din verificarea serviciilor bancare din a doua jumătate a secolului al XX lea. Asigurarea bancară este un serviciu aflat în zona de graniţă cu alţi operatori financiari. 1.2.4.1. Evoluţia asigurărilor bancare La început, asigurarea bancară a reprezentat o idee relativ simplă şi ea avea drept scop strângerea de resurse pentru acoperirea necesităţilor de creditare. Această idee a îmbrăcat forma produselor de asigurare pe viaţă, continuând un element puternic de economisire. Produsele de asigurare erau vândute clienţilor unei bănci la ghişeu. În mai multe ţări, asigurarea bancară este încă în acest stadiu. Astăzi, tendinţa este de a avea o diferenţiere de la o ţară la alta şi chiar în interiorul aceleiaşi ţări, în ceea ce priveşte organizarea şi modul de realizare a asigurărilor bancare. Cazul cel mai întâlnit este ca banca să fie proprietara serviciului de asigurare. Există de asemenea un număr mare de societăţi de asigurare care funcţionează mixt cu o bancă. În Norvegia, există grupuri care integrează serviciile financiare care oferă produse bancare şi servicii de asigurare. În Germania se întâlneşte proprietatea comună asupra acţiunilor între bănci şi societăţile de asigurare bancară. În Franţa şi Grecia, toate băncile importante au propriile lor sucursale de asigurare pe viaţă. 1.2.4.2. Produse de asigurări bancare şi concurenţa După ce o bancă îşi evaluează clientela şi se decide asupra unui segment de piaţă, distribuţia rezultată poate fi de diferite tipuri, cum ar fi: a) “la ghişeu”, b) prin

7

intermediul agenţilor bancari care se deplasează pe teren, c) prin consultanţii din sucursale, d) prin corespondenţa directă, e) o combinaţie a celorlalte patru tipuri. Independent de forma de organizare, există două categorii de produse:  cele oferite de forma de o societate de asigurare (în acest caz, banca acţionează ca intermediar în numele societăţii tradiţionale de asigurare);  cele create şi oferite chiar de bancă. Avantajul competitiv al băncilor faţă de societăţile de asigurare în vânzarea produselor de asigurare constă în eficienţa canalelor bancare de distribuţie, adică în faptul că ele deţin o reţea gata de funcţionare. În plus faţă de existenţa sucursalelor, trebuie luat în considerare şi faptul că potenţialii clienţi tind să vină la bancă mult mai frecvent decât la societăţile de asigurare, ceea ce duce la creşterea oportunităţilor de vânzare a asigurărilor. În timp ce pentru bănci a fost destul de uşor şi comod să pătrundă pe piaţa asigurărilor pe viaţă “individuale”, până de curând ele nu s-au putut extinde prea mult pe piaţa asigurărilor pe viaţă “de grup”, deşi au existat în mod clar oportunităţi. Astăzi, în anumite ţări ca: Franţa şi Spania, societăţile de asigurare bancară sunt foarte active şi pe piaţa asigurărilor pe viaţă “de grup”.

1.2.4.3. Conexiuni între sectorul bancar şi industria asigurărilor La cel mai general nivel, instituţiile de asigurare sunt ca şi celelalte instituţii financiare. Societăţile de asigurare preiau fonduri, numite prime, le investesc în titluri de valoare pentru a obţine profit şi plătesc deţinătorilor de poliţe. Totuşi, societăţile de asigurare sunt diferite faţă de celelalte instituţii financiare: elementul de asigurare pe care îl furnizează le face să pară speciale. Pe de altă parte, băncile pot fi privite ca distribuitori de servicii tip asigurare. Multe studii asupra evoluţiei viitoare a sistemului bancar afirmă categoric că vor exista două tipuri principale de concurenţi pentru băncile comerciale în activitatea bancară tip retail, în următoarea decadă: societăţile de asigurare şi fondurile mutuale. Se preconizează ca societăţile de asigurare şi alţi concurenţi vor oferi o gamă largă de produse şi servicii bancare de tip retail. În particular, instituţiile de asigurare prognozau că vor încerca şi vor reuşi să intre în anumite domenii pe care băncile au contat până acum pentru produsele lor de creditare şi depozite – în scopul complementării gamei de produse de investiţie. Această activitate este în desfăşurare în prezent. Concurenţa şi supradimensionarea în pieţele de asigurări forţează principalele instituţii de acest gen să găsească diferite surse de profit. Societăţile de asigurare au reţele de filiale de acest gen în multe ţări europene şi au căpătat deja experienţă în managementul investiţiilor şi în activitatea pieţelor ipotecare. Pe baza resurselor semnificative de capital pe care le deţin, diversificarea activităţii spre sectorul bancar va fi o extindere naturală pentru aceste instituţii de asigurare. În sectorul asigurărilor există şi propuneri ale Comisiei Europene sub forma “Recomandările pentru complementarea pieţei interne”. Sunt de reţinut remarcile făcute referitor la acest sector: 1) Este sectorul în care progresul a fost mai lent. 2) Este tot mai mult în competiţie cu alte tipuri de instituţii financiare. În special în asigurările pe viaţă, produsele oferite sunt tot mai greu de diferenţiat de alte instrumente de economisire sau servicii de investiţie de fonduri oferite de bănci, administratorii de portofoliu şi aşa mai departe. (Un exemplu sunt fondurile pentru pensii).

8

În cadrul Comunităţii Europene, drumul în sectorul asigurărilor a fost deschis în iunie 1988, prin adoptarea unei directive de deschidere a graniţelor pentru concurenţa pe piaţa asigurărilor pentru proprietate şi daune materiale, pentru aşa numitele “riscuri mari”, adică pentru cumpărătorii importanţi de asigurări non- viaţă, comerciali şi industriali. Din 1992, orice firmă industrială mare are posibilitatea să-şi asigure direct clădirile, utilajele şi echipamentele în cadrul comunităţii şi chiar în lumea întreagă prin asiguratorul care-i oferă termenii cei mai avantajoşi. De asemenea, la sfârşitul anilor ’80 a fost propusă liberalizarea pieţelor de asigurare pe viaţă. În SUA, în ceea ce priveşte expansiunea asigurărilor, numai în câteva state se permite unui număr limitat de bănci să încheie asigurări. În 1990, totuşi, legislaţia statului Delaware a început să permită băncilor să încheie şi să vândă asigurări. Această legislaţie deschide uşile băncilor ca centre monetare şi super – regionale pentru încheierea de asigurări în statele în care multe dintre ele aveau sucursale. În particular, permite unei bănci să-şi înfiinţeze un departament de asigurări, numai dacă rezervele băncii sau surplusul de capital nu sunt folosite pentru finanţarea serviciului de asigurare. Deşi capitalul departamentului de asigurări nu poate fi luat în calcul pentru îndeplinirea cerinţelor de capitalizare a băncii, agenţii de asigurare, care au încercat în zadar să-şi protejeze “parcela” prin menţinerea legislaţiei, susţin că ar fi un dezavantaj pentru clienţi să cumpere asigurări de la băncile care operează de asemenea cu credite şi ipoteci. Totuşi, aspectele importante ale întregii probleme sunt creşterea interacţiunii între sectorul bancar şi cel al asigurărilor şi complementaritatea care există între aceste două sectoare. Conexiunea dintre sectorul bancar şi industria asigurărilor acţionează la diferite nivele şi în diferite activităţi. În particular, există cel puţin patru zone în care se pare că se dezvoltă o legătură tot mai strânsă: 1) Vânzarea de către bănci a produselor de asigurare specială pentru deţinătorii de acţiuni bancare şi de depozite şi vânzarea serviciilor cvasibancare de către societăţile de asigurare, poate duce la o nouă competiţie între aceşti doi intermediari financiari. Un domeniu în care este probabilă creşterea concurenţei este acela al administrării fondurilor de pensii. 2) Structura complementară a fluxurilor monetare (cash flow) între băncile implicate în credite directe pe termen lung (de ex. ipotecile) şi societăţile de asigurare, poate duce la un nivel mai înalt de activitate între cele două, cum ar fi operaţiuni swap asupra ratei dobânzii. Creşterea riscului anumitor operaţiuni bancare va duce tot mai mult la creşterea siguranţei operaţiunilor financiare ale băncilor, realizată de societăţile de asigurare. 3) Există o creştere a cererii de servicii de asigurare prin bănci. Această creştere de asigurare este legată în special de creditele în valută. 4) Băncile însele devin tot mai implicate în vânzarea asigurărilor şi garanţiilor către părţi, adică în operaţiuni în care singurul serviciu pe care îl furnizează este o asigurare sau o garanţie în cadrul unei tranzacţii financiare efectuată de alte părţi. Acest fapt devine evident, de exemplu, prin creşterea foarte mare a numărului scrisorilor de credit emise de bănci ca garanţie pentru emisiunile de obligaţiuni ale instituţiilor publice din SUA. În plus, faţă de aceste forme de asigurare în care băncile “concurează” cu industria asigurărilor, sectorul bancar furnizează tot mai mult garanţii pentru plata dobânzilor uneia din cele două părţi ale unei operaţiuni swap, atât în cazul operaţiunilor asupra ratei dobânzii (interest rate swaps), cât şi în cele de valută (currency swap). O altă formă de “asigurare” oferită de bănci este garanţia dată pentru efectele comerciale emise de corporaţii.

9

În toate aceste cazuri, banca este cea care oferă asigurarea, fiind cea care garantează desfăşurarea activităţilor în cazul unor evenimente exogene (ratele dobânzii, ratele de schimb valutar, etc.). În alte cazuri, de exemplu în Franţa şi Germania, băncile au devenit direct implicate în operaţiunile tradiţionale de asigurare prin vânzarea unor tipuri de asigurări pe viaţă, fie direct acţionarilor lor, fie prin anumite fonduri de investiţii. Datorită reţelei comerciale superioare a băncilor, acesta este domeniul cel mai relevant pentru concurenţa dintre societăţile de asigurare şi bănci. Întorcându-ne la cererea de servicii de asigurare în bancă, există o creştere rapidă a cererii de asigurare a creditelor în valută, atât pentru creditele acordate populaţiei, cât şi pentru cele acordate firmelor, şi a creditelor legate direct de guvernele străine. În ultima forma de asigurare care a trezit un mare interes este asigurarea financiară, în particular asigurarea fondurilor mutuale. Toate cazurile enumerate – bănci care asigură societăţi comerciale, societăţi de asigurare care oferă asigurări băncilor, etc. – sunt caracterizate prin două trăsături comune: i) Acoperirea riscului este oferită de obicei de către o instituţie (asiguratorul) care diferă total de partea asigurată, atât din punctul de vedere al statutului, cât şi din punct de vedere financiar. Asiguratul şi asiguratorul, chiar dacă acţiunile lor sunt comercializate şi cotate pe aceeaşi piaţă, iau decizii proprii asupra portofoliului lor pentru diferite tipuri de investiţii. ii) Investiţia iniţial neasigurată împotriva riscurilor şi versiunea sa protejată contra riscurilor prin asigurare sunt comercializate simultan pe aceeaşi piaţă. Venitul prognozat al primei, ajustat după risc, este comparat cu venitul celei de-a doua, astfel încât atât societatea de asigurare, cât şi investitorul interesat în asigurarea activului să poată decide asupra emiterii, asupra cumpărării asigurării şi asupra preţului. Numai prezenţa pe piaţă a agenţilor specializaţi, fiecare îndeplinind foarte bine o anumită sarcină, poate explica asigurarea financiară. În particular, din punctul de vedere al ofertei, societăţile de asigurare trebuie să aibă posibilitatea să vândă varianta asigurată a activului la un preţ care să nu fie mai mare decât cel al activului fără risc, dacă acesta există. Din punctul de vedere al cererii, am putea avea anumiţi investitori care adaugă o valoare mai mare unei anumite investiţii decât ceilalţi participanţi de pe piaţă. În anii care vor urma, va exista o concurenţă tot mai mare şi o legătură tot mai strânsă între cele două tipuri de intermediari financiari: băncile şi societăţile de asigurare. Acest scenariu a început să ducă la apariţia unei varietăţi de activităţi principale: a) Creşterea cererii de cumpărare a contractelor de asigurare de către bănci, în scopul acoperirii riscului legat de unele active (în particular, creditele) şi de unele pasive (depozitele). b) Cererea din partea populaţiei pentru anumite instrumente financiare care au atât aspect financiar cât şi de asigurare. Acesta variază de la asigurarea depozitelor sau a acţiunilor vândute de bănci, la forme mai interesante de instrumente financiare de debit pe termen scurt tip revolving cu garanţii asupra nivelului viitor al ratei dobânzii, cum este cazul unei noi emisiuni. c) Concurenţa între bănci şi societăţile de asigurare în domeniul administrării fondurilor de investiţii şi al fondurilor de pensii, în care se poate face de asemenea uz de utilizarea extensivă a instrumentelor de asigurare financiară şi de portofoliu.

10

În sfârşit, o analiză comparativă a modelului de administrare a unui activ de către o bancă şi de către o societate de asigurare arată un mare grad de complementaritate. Aceasta sugerează creşterea independenţei şi a schimburilor financiare între sectorul bancar şi industria asigurărilor. De aceea, societăţile de asigurare sunt deseori înfiinţate de către bănci. Diversificarea în sectorul asigurărilor, bazată pe reţeaua superioară de sucursale a băncilor, este o extindere foarte profitabilă a activităţii acestora. 1.2.4.4 Perspectiva asigurărilor bancare Pornind de la realizările înregistrate pe piaţa bancară a asigurărilor, se poate afirma că băncile au obţinut un succes prin intrarea lor pe piaţa asigurărilor. În special emiterea de către bănci, distribuirea şi activitatea de marketing a asigurărilor se experimentează cu mare succes. Legat de viitorul asigurărilor bancare va trebui să se dea răspuns în perioada următoare la unele probleme şi anume: vor urma băncile aceeaşi strategie ca şi concurenţii lor din industria asigurărilor pe viaţă şi din cea a fondurilor de pensii, sau vor încerca alte căi? În ce măsură sunt interesate băncile să-şi creeze produse proprii de asigurare non - viaţă? 1.3 Obiectivele managementului bancar Administrarea băncilor se face în toate cazurile în funcţie de obiectivele de maximizare a profiturilor şi de minimizare a riscurilor, bineînţeles cu respectarea strictă a restricţiilor în parte, face ca managementul bancar să ia forme diferite, în cadrul propriilor funcţionalităţi. În ansamblul acesta se desfăşoară în cadrul funcţiilor ce le îndeplinesc băncile. 1.4 Profitul bancar Fiecare bancă prin serviciile şi activităţile ce le desfăşoară pentru clienţii săi, urmăreşte ca toate cheltuielile efectuate pentru dobânzile plătite la resursele financiare atrase să fie mai mici decât produsele bancare, constituite din dobânzile, taxele, tarifele şi comisioanele percepute pentru plasamentele făcute în deosebi, în credite. Diferenţa dintre aceste (produsul bancar net) trebuie să fie mai mare decât cheltuielile cu personalul şi asimilate acestora, impozite, chirii, amortismente, pentru ca astfel să rezulte un profit. Deci: Produsul bancar (PB) – cheltuielile bancare (CB) = Produsul bancar net (PBN) iar Produsul bancar net (PBN) – cheltuielile de exploatare (CE) = Profit (P) Rezultă că, profitul reprezintă scopul esenţial al unei bănci pe care aceasta îl urmăreşte de-a lungul întregii sale activităţi de management, acţionând prudenţial pe linia procurării fondurilor financiare şi a utilizării acestora prin acordarea de credite sau alte plasamente, cu luarea în considerare a tuturor riscurilor posibile. În final, profitul reprezentat de o sumă în expresie absolută (brut sau net, determinat după impozitare), trebuie să fie raportat la principalele lui determinante care să permită evidenţierea interdependenţelor în evoluţia performanţelor bancare şi pârghiile de acţionare pentru îmbunătăţirea acestora.

11

Nivelul profitului bancar este diferit de la o bancă la alta în funcţie de tipurile de servicii şi activităţi desfăşurate, atractivitatea acestor servicii pentru clientelă, transparenţa asigurată de bancă şi alte caracteristici depinzând de managementul bancar, de mărimea fiecărei bănci (segmentul de piaţă în distribuirea creditelor), precum şi de strategia riscurilor. Aceste caracteristici determină volumul afacerilor unei bănci şi implicit a nivelului profitului, funcţie de rata beneficiului. Rata beneficiului este dată de diferenţa dintre dobânzile medii la creditele acordate de bancă pe o perioadă dată şi cele ale depunerilor de fonduri colectate. Varietatea ratelor de beneficii este determinată şi de tipul de activitate desfăşurat de fiecare bancă (bănci de economii, bănci de credit, bănci de afaceri, etc.). Aşa de exemplu, băncile de economii au o rată a beneficiului mai mare, care se obţine în deosebi pe seama depunerilor de economii slab remunerate, cu mult sub nivelul pieţei monetare sau chiar neremunerate. În timp ce băncile de credit îşi atrag resursele financiare, în special de pe piaţa monetară, la costul (dobânzile) acesteia, în schimb au cheltuieli de exploatare mai mici faţă de băncile de economii, datorită unei logistici (reţeaua de agenţii, filiale, sucursale) din teritoriu mai restrâns. Ca urmare, rata beneficiului depinde de nivelul general al dobânzilor practicate pe piaţa monetară, faţă de dobânda de bază stabilită de fiecare bancă. Spre deosebire de alte domenii de activitate în care veniturile agentului economic înglobează valoarea elementului care face obiectul prelucrării sau comercializării (înregistrată implicit drept costuri ale agentului, care prin venituri se recuperează), la bănci structura este alta. În concepţia bancară resursele ce constituie obiect al intermedierii bancare, cât şi creanţele, reprezentând creditele acordate, sunt identificate cu precizie. În tot timpul activităţii se manifestă o grijă deosebită pentru păstrarea identităţii surselor de provenienţă a fondurilor (respectiv a creditelor) şi bineînţeles a deţinătorilor şi utilizatorilor acestora (respectiv a debitelor). Ca urmare, resursele care fac obiectul intermedierii bancare, şi veniturile (produsul bancar) ce reprezintă efectele utilizării lor, sunt considerate la bănci, inclusiv în contabilitate, ca fluxuri distincte. De aici şi faptul că, dimensiunile veniturilor sunt mult mai mici decât în alte ramuri de activitate. Veniturile brute (produsul bancar) realizate ca urmare a modului de utilizare a activelor diminuate cu sumele plătite pentru resursele angajate (cheltuieli bancare), au un circuit propriu şi reprezintă în final, ca venituri nete (produsul bancar net), o expresie a eficienţei activelor bancare. Venitul net stă astfel, în ultimă instanţă, la baza calculului de determinare şi exprimare a profitului. Să urmărim un exemplu pentru determinarea profitului brut şi net al Băncii ”x” (vezi tabelul 1.1 şi 1.2)

Date din bilanţul Băncii “x” Tabel 1.1 Active Casa Bonuri de tezaur (t. scurt) Obligaţii de stat (t. lung) Credite acordate (t. scurt)

21.000 34.000 50.000 110.000

12

Pasive Depozite la vedere Depozite pe termen scurt Depozite pe termen

110.000 195.000

Credite acordate (t. mediu) Credite acordate (t. lung) Clădiri şi alte active

120.000 130.000 35.000

TOTAL

500.000

lung Împrumuturi de pe piaţa monetară Capital propriu TOTAL

125.000 60.000 10.000 500.000

Pentru exprimarea rezultatelor activităţii băncii, se apelează la datele analitice din contabilitate pentru elaborarea situaţiei veniturilor (tabel 1.2) Situaţia veniturilor Băncii “x”

Tabelul 1.2

Venituri (dobânzi, taxe tarife, comisioane sau produsul bancar) Cheltuieli pentru dobânzi (cheltuieli bancare) Venituri nete (Produsul bancar net) Alte cheltuieli (cheltuieli de exploatare) Profit brut Impozite Profit net

50.750 27.340 23.410 12.320 11.090 4.214 6.876

La stabilirea veniturilor din dobânzi, taxe, tarife şi comisioane reprezentând veniturile (50.750) şi a cheltuielilor pe dobânzi (27.340), s-au avut în vedere soldurile bilanţiere, luate ca solduri medii anuale, la care s-a aplicat fiecăruia nivelul procentual de dobândă uzual. Impozitele au fost stabilite prin aplicarea unei cote de 38%. 1.5. Costurile bancare Sursă efectivă a creşterii profitului bancar o constituie optimizarea raportului între venituri şi costuri. Acest aspect este o componentă importantă a activităţii umane, o expresie a evoluţiei economiei în ansamblul ei şi nu numai o problemă strict bancară. Activitatea bancară ocupă un loc în continua creştere în produsul intern brut al fiecărei ţări, prin volumul de activitate de intermediere a circulaţiei capitalurilor şi a serviciilor legate de circulaţia activelor monetare. În condiţiile în care sistemul bancar din ţările dezvoltate, de exemplu, are o funcţionalitate dată, se poate considera că, cu cât cheltuielile privind activitatea bancară vor fi mai mici, cu atât sistemul bancar va fi mai eficient, mai performant. De aceea, va fi pozitivă o evoluţie minimă a costurilor bancare. În acelaşi timp, creşterea ponderii serviciilor bancare în produsul intern brut a fost determinată şi de creşterea sferei serviciilor bancare şi a gradului de satisfacere a lor; sporirea aportului entităţilor economice implicate în activitatea bancară; creşterea rolului băncilor în economie şi în relaţiile internaţionale. Structura costurilor bancare, este, în principal, următoarea:

a)

Costurile resurselor financiare atrase, care rezultă din evoluţia dobânzii determinată în condiţiile de piaţă. Dobânda de piaţă, ca o dobândă medie, are niveluri distincte, pornind de la taxa scontului sau dobânda de valorificare a diferitelor disponibilităţi. Nivelul general al dobânzii depinde de evoluţia puterii de cumpărare din fiecare ţară, de gradul de eroziune a capitalului. Modificările în

13

structura resurselor atrase, reflectate în reducerea volumului depozitelor la vedere, conduce la creşterea costurilor pentru băncile mici sau băncile specializate. Ele trebuie să apeleze la piaţa monetară pentru procurarea resurselor financiare sau la investitorii instituţionali, unde dobânzile sunt mult mai mari.

b)

Costurile de funcţionare, care sunt formate din:  Cheltuieli cu personalul, incluzând salarizarea personalului şi sarcinile sociale aferente, reprezintă cea mai importantă componentă a costurilor de funcţionare. Personalul băncilor din ţările dezvoltate, reprezintă în totalul populaţiei active, între 2 - 3 %. Desigur că, numărul personalului bancar este determinat de o serie de factori, cum ar fi: calităţile personale ale unui specialist bancar, care trebuie să aibă calităţi deosebite de consultant, de colaborare, sfătuitor al clienţilor cu care se află într-un dialog permanent; gradul de implementare a sistemelor informatice şi a tehnicii moderne de calcul.  Cheltuielile generale şi amortismentul, cresc pe măsura creşterii reţelei de unităţi, a tipurilor de servicii bancare implementate, a cheltuielilor cu întărirea securităţii casieriilor. Cheltuieli importante sunt legate şi de realizarea de investiţii şi amortizare pentru extinderea şi perfecţionarea reţelei informatice de prelucrare a datelor de gestiune, plus pentru automate bancare, terminale de plăţi şi reţele aferente.

c)

Rezervele şi provizioanele, elemente importante ale costurilor bancare, care constau în resursele financiare pentru acoperirea riscului decurgând din operaţiuni de credit, a creanţelor irecuperabile. Rezervele şi provizioanele se constituie pe seama profitului brut sau prin includerea lor direct pe cheltuieli şi sunt determinate de nivelul plasamentelor neperformante ale fiecărei bănci. 1.6 Strategia riscurilor bancare. Relaţia risc - profit Nivelul profitului obţinut de o bancă este şi o consecinţă directă a tipului de strategie proprie adoptată în managementul fiecărei bănci, în sensul de a accepta sau nu riscurile bancare în activitatea ce o desfăşoară. Deoarece orice încercare a unei bănci de a obţine profit presupune riscuri, obiectivul unei bănci devine inevitabil acela de a-şi maximiza profitul, menţinându-şi concomitent riscul la un nivel acceptabil. Întrucât analiştii băncii, depunătorii şi investitorii acordă o mare importanţă venitului curent, bancherii au o reală preferinţă pentru acele modele de obţinere a profitului care arată o creştere stabilă în timp. Sub forma sintetică riscul, dat de variaţia rentabilităţii capitalului (ROE), este redat în schema de mai jos (figura 1.1.):

Risc (variaţia rentabilităţii capitalului ROE)

1) Bilanţ sau risc de portofoliu 2) Risc de reglementare 3) Risc tehnologic 4) Risc de eficienţa operării 5) Risc strategic 6) Risc de afiliere

Riscul de creditare Riscul ratei dobânzii Risc de lichiditate Riscul valutar

Riscul evaziunii capitalului prin inflaţie

14

Figura 1.1. Schema riscului dat de variaţia rentabilităţii capitalului (ROE)

Reţinem că tipurile de risc ce le înfruntă o bancă sunt în număr de şase: 1) riscul de bilanţ sau de portofoliu; 2) riscul de reglementare; 3) riscul legat de tehnologie; 4) riscul eficienţei apărării; 5) riscuri stabilite în procesul de elaborare a unor strategii pentru corporaţii şi controlul acestora; 6) riscul de subordonare (cu evenimente ca, apariţia de societăţi mixte şi expansiuni geografice; acest risc s-a amplificat). Din punct de vedere practic, riscul de portofoliu şi cel de operare, au cel mai direct efect asupra variaţiei câştigurilor unei bănci. Riscurile de bază pentru portofoliu în bancă sunt: riscul de insolvabilitate, riscul lipsei de lichiditate, riscul ratei dobânzii, riscul valutar, riscul eroziunii capitalului prin inflaţie.2) 1.6.1 Riscul de insolvabilitate Riscul insolvabilităţii apare în momentul în care clientul nu-şi îndeplineşte prevederile contractului de credite prin neplata ratelor de rambursare a creditului dar şi a dobânzilor, taxelor şi comisioanelor aferente. Insolvabilitatea prejudiciază interesele băncii fie prin pierderea de capital definitivă, fie printr-o recuperare parţială şi târzie prin acţiuni în instanţele juridice. Odată cu creşterea volumului creditului, cresc şi cazurile de insolvabilitate, ceea ce face riscul global al insolvabilităţii să fie o funcţie a masei creditelor acordate. Şi invers, reducerea masei creditului, prilej cu care sunt excluşi clienţii cu solvabilitate redusă, scade şi numărul cazurilor de insolvabilitate. În schimb creşterea ratei dobânzii determină creşterea cazurilor de insolvabilitate a debitorilor băncii, datorită majorării obligaţiilor financiare ale debitorilor faţă de bancă. Un risc al insolvabilităţii majorat pentru o bancă o determină implicit la o ofertă de credit mică, indiferent de condiţiile de dobândă favorabile. Asemenea fenomene au fost sesizate în studiile elaborate de Jaffe şi Modigliani, Hester, Hodgman şi Coutière. Estimarea probabilităţii de insolvabilitate a unei bănci se realizează, potrivit practicii bancare, cu ajutorul unui indicator de risc “g”. Acest indicator presupune că veniturile sunt distribuite normal şi este descris prin următoarea relaţie:

2)

C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, “Moneda, Credit, Bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995

15

“g” =

E(ROA) 

1 EM

, unde:

S - E (ROA) = venitul prognozat din active;

1 = inversul lui EM (structura capitalului sau grad de îndatorare) sau EM

-

indicatorul capital raportat la active - S = abaterea standard a ROA Această relaţie poate fi evaluată deoarece include trei metode standard de măsurare a venitului băncii: rentabilitatea activelor (ROA); siguranţa (1/EM); riscul (S). Valorile mari ale indicatorului de risc indică o mică probabilitate de insolvabilitate şi invers. Cu cât profiturile sunt mai mari cu atât este mai redus gradul de îndatorare (EM) şi ci cât este mai redusă variaţia rentabilităţii activelor (ROA), cu atât este mai mică probabilitatea de insolvabilitate, obţinând un indicator “g” de valoare mare. Invers, băncile în pericol de insolvabilitate vor avea profituri negative, valori mai mari ale gradului de îndatorare (EM) şi variaţii mai mari ale venitului general, obţinând un indicator “g” scăzut. Pentru prevenirea şi evitarea insolvabilităţii sunt luate o serie de măsuri şi anume: A) 1) 2) 3)

Măsuri reglementate: Obligaţia unui capital minim al băncilor; Stabilirea unor rate de acoperire a riscurilor, exprimate ca un raport între fondurile proprii nete ale băncii şi creditele acordate, ponderate după gradul lor de risc (8% conform normei Cooke); Limitarea nivelului creditelor acordate unui client sau afinii lor sub forma unei rate de diviziune a riscurilor (maxim 20 % din capital şi rezerve);

B)

Politici monetare Băncile adoptă: 1) 2)

politici de creditare restricţioniste, de la client la client, în funcţie de bonitatea, lichiditatea şi rentabilitatea acestora; politici de dobânzi diferenţiate în funcţie de tipul de credite şi de client.

1.6.2 Riscul lipsei de lichiditate Pentru bănci acest risc reprezintă tot o problemă de costuri, determinată de costurile bancare făcute pentru atragerea resurselor financiare şi veniturile din dobânzi, taxe, tarife şi comisioane din plasamentele acestor resurse. Lichiditatea pentru o bancă este posibilitatea de a onora în orice moment plăţile solicitate de creditorii săi (deponenţi sau împrumutători de pe piaţa monetară). Lipsa de lichiditate obligă banca respectivă să apeleze la recreditarea din partea băncii de emisiune sau la credite de pe piaţa interbancară. Aceste credite vor

16

angrena pentru bancă, costuri ridicate, care vor trebui să fie acoperite de aceasta cu afectarea corespunzătoare a nivelului profitului. Problema centrală ce se ridică este ca băncile să-şi analizeze permanent gradul lor de lichiditate pentru a evita creşterile nejustificate de costuri. Lipsa de lichiditate decurge deci din o serie de corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor băncii.

1.6.3 Riscul ratei dobânzii Acest risc apare în momentul în care rata beneficiului devine negativă ca urmare a faptului că banca acordă un credit, în general, pe termen mediu sau lung, cu un anumit nivel al dobânzii, care ulterior creşte, fapt ce obligă banca din lipsa de lichiditate, să se refinanţeze pe piaţa monetară cu o dobândă mai ridicată. Deci costurile cu dobânzile pentru atragerea resurselor sunt mai mari decât dobânzile ce le încasează pentru creditele acordate pe seama resurselor respective. Pentru a evita asemenea riscuri, băncile caută să coreleze, pe cât posibil resursele pe termen lung cu utilizarea pe termen lung. 1.6.4 Riscul valutar (riscul ratei de schimb) Fluctuaţia cursurilor de schimb poate să conducă la prevederi sau profituri importante pentru o bancă, atunci când ele sunt puternic angajate în operaţiuni cu devize. De aceea, băncile luptă pentru a se asigura împotriva acestui risc, evitând să ia “poziţia de schimb”. Aceasta înseamnă că, pentru fiecare valută şi pentru condiţii identice, băncile trebuie să aibă tot atâtea creanţe câte datorii au. În acest caz variaţia cursului de schimb al valutelor nu afectează rezultatul.

17

CAPITOLUL II GESTIUNEA OPERAŢIILOR DE CREDITARE BANCARĂ Raporturile de creditare cu entităţile economice şi persoanele fizice se desfăşoară, în deosebi, de către băncile comerciale, ca verigă importantă a sistemului bancar dintr-o ţară. Ca instituţii financiare specializate, băncile comerciale desfăşoară activităţi atât de atragerea de resurse monetare temporar disponibile, şi plasarea lor, îndeosebi sub forma de credite agenţilor economici şi persoanelor fizice, cât şi de efectuare de transferuri monetare (monedă scripturală sau monedă primară) între titularii de cont. Băncile comerciale şi-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor firmelor şi pentru a face faţă cerinţelor dezvoltării acestora, funcţie de profilul lor şi posibilităţilor de creditare. În evoluţie, s-a produs o apropiere, respectiv o diminuare a deosebirilor între produsele şi serviciile băncilor comerciale şi ale băncilor de economii şi băncilor de afaceri. 2.1. Principii şi reguli generale privind operaţiile de creditare

Creditul, în general, reprezintă schimbul unei valori monetare viitoare. Cu alte cuvinte, primirea unor resurse imediate, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, însoţită de plata unei dobânzi. În întreaga activitate de creditare, băncile respectă întocmai prevederile legale cu privire la activitatea bancară şi reglementările emise de banca centrală, care are atribuţii de reglementare şi supraveghere în domeniile monetar, de credit, valutar şi de plăţi. La baza acestor reglementări stau o seamă de principii şi reguli generale privind operaţiile de creditare. 2.1.1. Prudenţa bancară Operaţiunile de creditare au la bază prudenţa bancară, ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate bancară. Aceasta presupune, ca întreaga activitate de creditare trebuie să se bazeze, în primul rând, pe analiza viabilităţii şi realismului afacerilor în vederea identificării şi evaluării capacităţii de plată a clienţilor, respectiv de a genera venituri şi lichidităţi ca principală sursă de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor şi comisioanelor. Determinarea capacităţii de plată a clienţilor se face prin analiza aspectelor financiare şi nefinanciare ale afacerilor, atât cele din perioadele expirate cât şi din cele prognozate. În acelaşi timp, analiza şi acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere, în mod obligatoriu, şi influenţa factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienţi, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra desfăşurării afacerilor şi rambursării creditelor.

18

2.1.2. Avantajul părţilor în raporturile de creditare Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, deoarece prin extinderea şi diversificarea portofoliului de credite, poate obţine profit suplimentar, cât şi pentru clienţi, care, pe seama creditelor pot să-şi dezvolte afacerile, să obţină profit şi, pe această bază, să ramburseze împrumuturile şi să-şi achite dobânzile. 2.1.3 Subiecţii raportului de credite Subiecţii raportului de credite, sunt părţile care intervin în raport de credit, respectiv creditorul care acordă împrumutul, şi debitorul, cel care primeşte sau altfel spus, se îndatorează. Din analiza naturii participanţilor la procesul de creditare, reţinem trei categorii principale: firmele sau agenţii economici; statul; persoanele fizice. Preponderente în calitate de debitori se afirmă firmele sau agenţii economici, care angajează cea mai mare parte a creditelor de la bănci. Pentru angajarea de credite acestea trebuie să îndeplinească cumulativ, în principal, următoarele condiţii: a) sunt constituite potrivit legii; b) posedă capital social vărsat potrivit statutului propriu; c) desfăşoară activităţi legale şi eficiente potrivit actului de înfiinţare şi statutului de funcţionare; d) îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate; e) din analiza fluxurilor de lichiditate rezultă că există posibilităţi reale de rambursare la scadenţă a ratelor din credit şi plata dobânzilor aferente; f) să prezinte garanţii materiale şi morale pentru utilizarea cu eficienţă şi potrivit destinaţiei, rambursarea integrală la scadenţă a creditului şi achitarea dobânzilor aferente; g) prezintă situaţia angajamentelor din conturile deschise la alte societăţi bancare şi a garanţiilor aferente; h) acceptă clauzele din înscrisurile de credit (acorduri, contracte, etc.) În ce priveşte persoanele fizice, condiţiile ce trebuie să le îndeplinească pentru a putea beneficia de credite, sunt: a) realizează venituri certe şi cu caracter permanent, pe perioada de obţinere a creditului; b) constituie şi utilizează surse proprii de finanţare; c) garantează rambursarea creditelor solicitate cu veniturile pe care le realizează, precum şi cu garanţii reale; d) nu înregistrează debite sau alte obligaţii neachitate la scadenţă către bancă şi terţi la data solicitării împrumutului. În ţările dezvoltate se afirmă ca debitori şi statul, care, se împrumută îndeosebi pentru acoperirea deficitului bugetar. Este de reţinut că, subiectele creditului pot apare în dubla postură în cadrul raporturilor de credit, ca debitori, dar şi creditori. În postura de creditori apar îndeosebi firmele sau agenţii economici, care, manevrează importante disponibilităţi monetare ce pot temporar să fie nefolosite şi plasate în depozite la bănci sau alte instituţii financiare şi de credite ce constituie resurse de creditare. 2.1.4. Angajamentul de restituire a creditului

19

Angajamentul de restituire (promisiunea de rambursare) a sumelor angajate sub formă de împrumut, ca element esenţial al raportului de credite, implică riscuri şi ca urmare necesită garanţii din partea debitorului. După aprobarea unui credit, banca declanşează un sistem de proceduri şi tehnici de supraveghere în utilizarea, dar mai ales în respectarea angajamentului de restituire a creditului. Banca poate întrerupe imediat, fără preaviz utilizarea de către client a creditului aprobat, în cazul în care acesta a încălcat condiţiile contractului (acordului) de credit privind destinaţia, utilizarea, garanţiile, termenele, furnizarea de date nereale etc., sau în cazul în care situaţia economică şi financiară a acestuia nu mai asigură condiţii de garanţie şi rambursare. 2.1.4.1. Gestiunea riscului Cele mai importante din riscurile ce pot apare în raporturile de credit sunt: riscul de credit şi riscul de lichidităţi. Mai sunt de menţionat: riscul contribuţiei la portofoliu; riscul operaţiunilor; riscul de fraudă; riscul de sindicalizare. Riscul de credit (rambursare) este o consecinţă a apariţiei unor întârzieri sau neplăţi integrale a ratelor la împrumutul angajat, ca urmare a dificultăţilor ce le întâmpină debitorul, precum şi a unor conjuncturi sau dificultăţilor sectoriale. Evitarea acestui tip de risc obligă băncile la analize temeinice şi multilaterale asupra debitorului (bonitate, lichiditate, rentabilitate, competenţa umană, conjuncturi economice şi financiare interne şi externe, etc.), dar şi la asigurarea unor garanţii adecvate. Băncile acţionează în cazul unor credite de volume mai mari sau clienţi mai puţin cunoscuţi, prin împărţirea riscului cu alte bănci sau instituţii financiare şi de credit. Riscul de lichiditate (imobilizare), este o rezultantă, în principal, a nesincronizării de către bancă a sumelor şi termenelor privind disponibilităţile monetare atrase şi plasamentele în credite. 2.1.4.2. Semnificaţia structurii capitalului în evaluarea riscului În analiza structurii capitalului banca are în vedere valoarea netă a activelor unei afaceri, pe care o stabileşte ca diferenţa dintre valoarea de piaţă a activelor sale şi valoarea de piaţă a pasivelor. În continuare banca ia în considerare valoarea relativă a capitalului social real pe care un împrumutat îl expune riscului şi care poate reprezenta un semnal pentru împrumutator. Pe măsură ce acestea cresc, ca procent din datoria totală sau din activele totale, probabilitatea de nerambursare scade, deoarece împrumutatorul are mai mult de pierdut dacă nu-şi îndeplineşte obligaţia faţă de bancă. Mai mult, pe măsură ce poziţia capitalului social al împrumutatorului creşte, împrumutatorii pot accepta o calitate mai scăzută în legătură cu celelalte elemente ale profitului împrumutatului (de ex. împrumutatul bazat pe active depinde mai mult de capacitatea împrumutaţilor de a vinde active, decât de considerente bazate numai pe cash flow). Pe de altă parte, împrumutaţii cu poziţii de capital social mai puternice, respectiv cu valori ale activelor relative nete mai ridicate, sunt consideraţi mai credibili. În mod similar cu împrumutul bazat pe active, care se concentrează pe active, cum sunt creanţele, stocuri şi / sau active fixe, determinarea valorii economice nete reale depinde, în principal, de valoarea de piaţă a colateralului. Totuşi, valoarea netă a activelor ia în considerare efectele activelor neînregistrate contabil, cum ar fi relaţiile cu clienţii. Pe o asemenea bază mai largă, valoarea netă a activelor se concentrează pe afacerea în evoluţie, spre deosebire de valoarea ei de lichidare.

20

2.1.4.3. Garanţii externe în diminuarea riscului În teorie, rolul unei garanţii externe de 100% înseamnă că împrumutatorul acordă un împrumut fără risc. Întrucât împrumutatorul mandant nu întâmpină nici un risc de nerambursare, cea mai mare parte din beneficiul garanţiei ar trebui să revină împrumutatului, care primeşte garanţia / subvenţia. Generarea unor taxe de iniţiere şi potenţialul de stabilire a unor noi relaţii cu clienţii (cu oportunităţi de vânzări încrucişate de servicii), îi stimulează pe împrumutatori să încheie astfel de contracte. Dacă împrumutatorul nu efectuează analiza de credit (de ex. din motive de abuzuri interne), atunci cel care garantează are o problemă de mandat. Când garanţiile sunt pentru mai puţin de 100%, atunci atât liderul mandant, cât şi cel care garantează împart riscul de neîndeplinire a obligaţiei corespunzător mărimii garanţiei. În acest caz, banca ar urma să adauge o primă de risc de nerambursare proporţional cu expunerea la risc, aşa cum este determinată de variabilele I, C, CF şi VN, (“I”- reprezintă calitatea informaţiei, “C”- caracterul informaţiei, “CF”- este nivelul şi stabilitatea cash flow - ului, “VN”- valoarea netă) şi de mărimea şi forţa garanţiei externe. Pe măsură ce G (garanţia) creşte, celelalte lucruri fiind egale, împrumutatorii pot accepta o calitate mai scăzută a fluxurilor informaţionale şi a puterii financiare a împrumutatului. 2.1.4.4. Condiţii externe adverse şi relaţia cu clienţii Fiecare dintre elementele modelului de risc de neplata împrumutului către bancă este în funcţie de starea economiei. Starea economiei include tehnologia, concurenţa şi alţi factori externi, în plus faţă de variabilele economice standard ca recesiunea, inflaţia, etc. Împrumutatorii ar putea să constate că disponibilitatea împrumutaţilor de a rambursa variază în funcţie de starea economiei. Dimpotrivă, “bunii cetăţeni” sunt gata să-şi plătească datoriile independent de starea economiei. Mai mult, ei vor să-i informeze pe împrumutatori în legătură cu efectele economice adverse asupra capacităţii lor de a plăti. Relaţii ferme cu clienţii sunt construite pe încredere şi pe un flux liber de informaţii între împrumutaţi şi împrumutatori. În astfel de relaţii, când condiţiile economice afectează în mod negativ împrumutaţii, împrumutatorii sunt înclinaţi să treacă într-o stare de expectativă (adică reînnoiri sau soluţii de rezolvare a unor credite neperformante). Dacă împrumutatorii stau prea mult în expectativă, atunci acţionarii băncii au o problemă de mandat, întrucât avuţia lor este transferată către împrumutaţi. În privinţa efectelor economiei asupra cash flow- ului şi valorii nete reale a împrumutatului, ambele variază direct cu starea economiei pentru împrumutaţii prociclici (adică împrumutaţi a căror probabilitate de rambursare evoluează direct proporţional cu ciclul economic, întrucât cash flow- rile lor evoluează direct proporţional cu ciclul economic). În contrast cu această situaţie, împrumutaţii al căror cash flow şi putere financiară variază contraciclic (adică în direcţia opus ciclului economic), oferă împrumutatorilor oportunităţi de diversificare, întrucât majoritatea împrumutaţilor vor fi prociclici. 2.1.4.5. Administrarea riscului În vederea administrării riscului şi acoperirii eventualelor pierderi din credite şi dobânzi, băncile constituie rezerva generală pentru riscul de credite şi dobânzi

21

neplătite la scadenţă. Dacă rezerva generală de risc se constituie pe seama profitului, provizioanele de risc se suportă din cheltuielile bancare. 2.1.4.5.1 Structura profitului de credite Pentru separarea câştigătorilor de perdanţi în industria bancară, principalele două criterii de evaluare sunt capitalul şi profiturile. În afară de capital şi profituri trebuie totuşi văzută “disciplina” în privinţa costurilor, a pierderilor din împrumuturi şi a creşterii împrumuturilor. Într-adevăr, importanţa portofoliului de credite în acest cadru este crucială. Pentru început, capitalul bancar este important. Sursa principală de capital a unei bănci o constituie profiturile sale. Principala sa sursă de câştiguri este reprezentată de veniturile din împrumuturi (dobândă, speze, comisioane etc.). După costul banilor, costul de operare major al unei bănci este acela asociat cu administrarea portofoliului sau de împrumuturi (de ex. salarii şi alte cheltuieli de regie). Băncile ale căror câştiguri şi capital sunt deteriorate, de obicei au pierdut controlul (disciplina) asupra majorării şi calităţii portofoliilor lor de împrumuturi. Când apare o asemenea situaţie, concomitent cu condiţii externe adverse, băncile se confruntă cu probleme financiare dificile. De exemplu, în S.U.A. în anii ’80 domeniile specifice cu dificultăţi erau împrumuturile pentru energie, agricultură şi proprietăţi imobiliare. În plus, unii analişti şi bancheri văd în achiziţia de acţiuni pentru a deveni acţionar majoritar un potenţial nor negru pe orizontul bancar. Problemele de calitate a creditelor în industria bancară pot fi observate în practicile superagresive de creditare şi desconsiderarea principiilor analizei de credit solide şi a diversificării, împreună cu asigurarea greşit evaluată a depozitelor. Reglementările bancare obligă băncile să analizeze periodic portofoliul de credite acordate şi să le încadreze în diverse categorii, după riscul de credit (rambursare) ce-l prezintă fiecare din acestea şi anume: standard, în observaţie, substandard îndoielnic, pierdere. Clasificarea creditelor se face ţinând seama de evaluarea performanţelor financiare ale clientului şi de capacitatea acestuia de a-şi onora datoria scadentă. Criteriile ce sunt avute în vedere în evaluarea performanţelor financiare ale clienţilor sunt stabilite de fiecare societate bancară. În urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor, creditele vor fi incluse în una din următoarele categorii:

a)

Categoria “A”, în cadrul căreia creditele se referă la clienţi ale căror performanţe financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratei de credit. În acelaşi timp, din analizele efectuate de societatea bancară se prefigurează menţinerea şi în perspectivă a performanţelor financiare la un nivel ridicat, a clienţilor respectivi.

b)

Categoria “B”, vor cuprinde creditele clienţilor pentru care societatea bancară a stabilit că performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menţine acest nivel într-o perspectivă mai îndelungată.

c)

Categoria “C”, include creditele clienţilor la care performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire.

d)

Categoria “D”, include creditele aferente clienţilor cu performanţe financiare scăzute şi cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp.

22

e)

Categoria “E”, cuprinde credite ale unor clienţi la care performanţele financiare arată pierderi şi există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele la credite şi nici dobânzile. Fiecare societate bancară în cadrul analizelor ce le efectuează va stabili obligatoriu dacă serviciul datoriei fiecărui client va fi apreciat ca: (a) bun – în situaţia în care ratele la credit şi dobânzile sunt plătite la scadenţă, sau cu o întârziere de maxim 7 zile; (b) slab – în cazurile care ratele la credit şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 de zile; (c) necorespunzător – în situaţia în care ratele la credite şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 30 de zile. Scopul tuturor acestor analize a portofoliului de credite al fiecărei societăţi bancare, este de a cunoaşte în orice moment pe de o parte gradul de risc de credit pe care-l gestionează, iar pe de altă parte, să determine suma provizioanelor specifice de risc, ce trebuie să le constituie pentru creditele neperformante. La determinarea provizioanelor specifice de risc, expunerea debitorului poate fi micşorată doar cu valoarea angajamentelor apărute din:  garanţii necondiţionate date de guverne sau băncile centrale;  garanţii necondiţionate de la băncile încorporate în una din ţările din categoria A, după clasificarea internaţională şi anume: Australia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Spania, S.U.A., Suedia şi Turcia;  garanţii necondiţionate de la o altă societate bancară din ţara respectivă;  depozite gajate, plasate la bancă însăşi;  colaterale acceptate de managementul băncii. Societatea bancară va corobora criteriile mai sus menţionate şi în urma acestei operaţiuni creditul va fi clasificat conform matricei prezentate în tabelul nr. 2.1. Tabelul nr. 2.1

Serviciul datoriei Performanţe

Bun

Slab

Necorespunzător

Standard În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere

În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere Pierdere

Substandard Îndoielnic Pierdere Pierdere Pierdere

financiare A. B. C. D. E.

2.1.4.5.2. Constituirea provizioanelor specifice de risc Toate analizele bancare privind calitatea creditelor, au ca finalitate obligaţia societăţilor bancare de a constitui provizioane specifice de risc, pentru a acoperi pierderile din nerambursarea creditelor neperformante. Aceste provizioane se

23

stabilesc sub forma unui anumit procentaj, care diferă de la ţară la ţară. În România, de exemplu, potrivit normelor Băncii Naţionale a României1) nivelul provizioanelor specifice de risc sunt următoarele: credit “standard” – 0%; credit “în observare” – 5%; credit “substandard” – 20%; credit “îndoielnic” – 50%; credit “pierdere” – 100%. Determinarea categoriilor de credite pe cele cinci forme se face de către fiecare societate bancară de două ori pe an, respectiv la sfârşitul lunilor iunie şi decembrie. Societăţile bancare au obligaţia să raporteze Băncii Naţionale a României, Direcţiei autorizare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare, clasificarea creditelor acordate prin intermediul formularului din tabelul nr. 2.2. Înaintarea acestui formular, se face în termen de 30 de zile de la data pentru care se întocmeşte raportarea şi stă la baza activităţii de supraveghere şi control a Băncii Naţionale a României. Formularul de raportare pentru clasificarea creditelor Tabelul nr. 2.2 Categoria de credite

0 Standard În observaţie Substand ard Îndoielnic Pierdere Total

Sum a total ă

Garanţii şi Colater ale

Suma netă (col. 12)

Coeficient de provizioan e

1

2

3

4 0 0,05

Nivel provizioane Necesar (col. 3x4) 5

Existent 6

0,2 0,5 1 X

În baza reglementării Băncii Naţionale a României, societăţile bancare organizează analiza calităţii portofoliului de credite şi clasificarea creditelor de către fiecare unitate bancară subordonată judeţeană, atât pentru activitatea proprie cât şi pentru unităţile teritoriale în subordine, stabilind provizioanele specifice de risc. La determinarea expunerii brute acestea au în vedere, pe lângă creditele totale (curente şi nerambursate la scadenţă) existente în sold la 31 decembrie şi respectiv 30 iunie a fiecărui an şi dobânzile neîncasate mai vechi de 30 de zile aferente acestora. Analiza centralizată a situaţiei calităţii portofoliului de credite şi a clasificării şi determinării provizioanelor specifice de risc, pe baza raporturilor unităţilor bancare în subordine (teritoriale) pentru fiecare client în parte, se face de direcţia de specialitate (de regulă Direcţia de Politici şi Risc de Credite) din centrala societăţii bancare. Această examinare este detailată prin nominalizarea tuturor agenţilor economici (persoane juridice sau fizice) care la data analizei (31 dec. şi 30 iunie) beneficiau de credite şi /sau înregistrau împrumuturi şi dobânzi neplătite la scadenţele din convenţiile de credite, mai vechi de 30 de zile, indiferent dacă pentru acestea se constituie provizioane specifice de risc. Agenţii economici sunt clasificaţi pe ramuri (subramuri) de activitate (minier, metalurgie, construcţii de maşini, chimie, industria 1)

Banca Naţională a României, “Normele nr. 3 privind clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor specifice de risc”, 1994.

24

lemnului, ş. a. m. d). În cazul în care un client beneficiază de două sau mai multe categorii de credite (standard, în observaţie, substandard, etc.), în moneda naţională sau în valută, acestea vor fi examinate separat. 2.1.4.5.3. Strategia portofoliului de împrumuturi O strategie clar definită a portofoliului de împrumuturi comerciale este esenţială. Toţi bancherii îşi dau seama că un echilibru între riscul de nerambursare şi profitul din portofoliul de împrumuturi constituie esenţa unui management sănătos al împrumutului şi este critic pentru evitarea umor prestaţii foarte fluctuante. Majoritatea băncilor încearcă să echilibreze portofoliile lor de împrumuturi şi raportul dintre risc şi profit, prin dispersarea împrumuturilor în diverse domenii cu caracteristici de risc diferite. În această privinţă, băncile mai mari pot avea un avantaj clar faţă de cele mai mici, întrucât sunt capabile să se diversifice pe sectoare, localizare geografică şi pe plan intern şi extern, într-o măsură mai mare. Totuşi, unele lucrări de simulare conceptuală au indicat că şi un număr redus de împrumuturi pot reduce efectiv expunerea totală a băncii faţă de risc. În acest scop, în fiecare bancă mare au fost create departamentele de planificare strategică şi de management al portofoliului, care au sarcina de a investiga expunerea totală a băncii faţă de risc în diverse domenii şi, de asemenea, de a cerceta mijloacele de diversificare a activelor băncii într-un mod mai eficient. Este, în general, acceptat ca planificarea unui portofoliu de împrumut al băncii este un obiectiv pe termen lung, deşi banca trebuie să reacţioneze la cererile zilnice de împrumut ale funcţionarilor specializaţi, care ei înşişi sunt preocupaţi de probabilitatea de rambursare în fiecare caz în parte. Prin urmare, strategia portofoliului de împrumuturi trebuie să fie în mod necesar o decizie a conducerii superioare, care este în mod clar legată de cei responsabili de aplicarea ei. De regulă, în asemenea cazuri este valabil principiul teoriei diversificării portofoliului. O dobândă profitabilă a contractului de împrumut trebuie să compenseze banca pentru două tipuri diferite de costuri. În primul rând, rata dobânzii împrumutului trebuie să acopere valoarea în timp a fondurilor avansate. Această valoare în timp - rata pură a dobânzii – este în general cea mai mare parte a ratei împrumutului şi este relativ uşor de măsurat. În al doilea rând, dobânda împrumutului ar trebui să includă şi o primă peste rata pură a dobânzii, pentru a compensa posibilitatea nerambursării integrale. Stabilirea acestei prime într-un mod adecvat necesită o evaluare sofisticată a poziţiei financiare a împrumutatului în viitor. Prima cuprinsă în dobânda împrumutului poate fi subdivizată în continuare într-o primă de nerambursare şi o primă de risc. Tipul uzual de analiză de credit bancar este în mare măsură orientat către probabilitatea ca un anumit împrumut să nu fie rambursat integral. Această primă de nerambursare poate fi stabilită prin examinarea caracteristicilor unui împrumutat în mod izolat, fără referire la alte active sau pasive bancare. A doua componentă a primei dobânzii împrumutului compensează împrumutătorul în legătură cu gradul de rambursare a împrumutului. Doi factori distincţi determină prima de risc adecvată. Primul este gradul de aversiune faţă de risc al împrumutătorului: cu cât este mai reţinut împrumutătorul în a suporta riscul de nerambursare, cu atât mai ridicată va trebui să fie această primă. În al doilea rând, prima de risc cerută de împrumutător este afectată de compoziţia altor active din portofoliul de împrumuturi. Spre deosebire de prima de nerambursare, o primă de risc adecvată nu poate fi stabilită faţă de un activ independent de alte active deţinute de împrumutător. Dimpotrivă, teoria modernă a portofoliului arată că un “risc” al siguranţei poate fi evaluat numai împreună cu alte active deţinute în acelaşi portofoliu. Principiul diversificării arată că pierderile efective ale unui portofoliu de împrumuturi pot fi previzionate mai exact, cu cât este mai mare numărul de împrumuturi separate din

25

portofoliu. Acest lucru este valabil dacă nerambursările de către diverşi împrumutaţi nu sunt corelate perfect pozitiv unele cu altele. “Legea numerelor mari” garantează că, dacă aceeaşi sumă de bani agregată este împrumutată unui număr mai mare de împrumutaţi independenţi, nerambursările efective sunt tot mai apropiate de probabilitatea matematică (cu alte cuvinte, varianta pierderilor merge către zero pe măsură ce numărul împrumutaţilor devine infinit). Este important de subliniat că, principiul diversificării nu poate reduce rata medie de nerambursare a portofoliului, ci numai variabilitatea profiturilor băncii. În privinţa implementării, aceste chestiuni principale trebuie să fie aplicate deciziilor de evaluare a împrumuturilor în întreaga bancă. Termenii împrumutului trebuie să reflecte contribuţia împrumutatului la riscul total al băncii, care este determinat de măsura în care activele şi pasivele individuale reacţionează la aceleaşi evenimente externe. Sunt necesare trei etape interconectate pentru a monitoriza şi controla expunerea totală la riscul de împrumut al instituţiei.



Conducerea trebuie să enumere riscurile sistemice care trebuie să fie luate în considerare la asamblarea portofoliului băncii. O bancă, de exemplu, poate considera ca fiind foarte importantă posibilitatea unei recesiuni regionale, în timp ce o alta poate fi mai îngrijorată de efectele modificărilor cursului de schimb asupra împrumutaţilor. Aici analizele economice şi statistice joacă un rol important, dar importante sunt şi bunul simţ şi experienţa bancară îndelungată. Punctul esenţial constă în aceea că, explicit sau implicit, orice împrumut bancar reprezintă un pariu în privinţa cursului viitor al economiei. Prin identificarea explicită a riscurilor relevante şi a probabilităţilor lor, banca va fi într-o poziţie mult mai bună de apreciere adecvată a expunerii totale şi de evaluare a riscului.



Banca trebuie să proiecteze şi să instaleze un sistem de raportare cu un număr controlabil de categorii de împrumuturi adecvate. Un sistem optim va impune analize preliminare substanţiale pentru a determina modul de grupare a împrumuturilor. Împrumutaţii potenţiali pot fi apoi grupaţi într-o serie de categorii care include majoritatea reacţiilor faţă de şocurile externe (de exemplu, în timp ce “împrumuturile industriale şi comerciale” se vor dovedi a fi în mod sigur o categorie prea largă, o grupare foarte specifică precum “împrumuturi către detailiştii de hardware cu vânzări anuale sub un milion” va fi prea diversificată pentru a permite o viziune de management). Proiectarea iniţială a categoriilor de împrumuturi ar evalua probabil experienţele istorice privind împrumuturile (la una sau mai multe bănci) utilizând tehnici statistice pentru a stabili relaţii trecute între tipuri de împrumuturi. Gradul de adecvare al categoriilor de împrumuturi existente trebuie să fie de asemenea revizuit periodic, pe măsură ce banca îşi revizuieşte evaluarea privind riscurile de împrumut relevante.



Conducerea băncii trebuie să stabilească diverse prime de risc pentru tipuri de împrumut despre care se crede că implică expuneri de risc diferite. Pur şi simplu “confruntarea cu concurenţa” în toate contractele de împrumut înseamnă acceptarea (implicită sau explicită) a evaluărilor de riscuri ale altor bănci. O viziune mai activă privind evaluarea împrumutului cere băncii să proiecteze magnitudinea posibilă a şocurilor relevante pentru fiecare categorie de împrumut, să transpună aceste şocuri într-o serie de efecte asupra profiturilor totale şi să stabilească termenii împrumutului care să genereze profituri previzionate suficient de mari pentru a compensa riscurile implicate. Ajustările riscurilor pentru diverse tipuri de împrumut pot fi implementate în mai multe moduri:

26

(i) Preţurile de transfer intern pot fi modificate pentru a reflecta corelaţiile diverselor categorii de împrumuturi cu alte active ale băncii. (ii) Pentru împrumuturile cu grad ridicat de corelare cu restul portofoliului, termenii contractuali pot fi structuraţi pentru a include colateralul, clauze restrictive, scadente mai apropiate sau alte trăsături care reduc diferenţierile. (iii) Poate fi impusă limita de bani asupra anumitor categorii de împrumuturi (de mărimi specifice ale împrumutului) Indiferent de trăsăturile specifice, managementul riscului total necesită o concentrare de bază asupra ipotezelor de nerambursare şi expunerilor identificabile faţă de riscuri. Rolul conducerii constă în definirea setului de evenimente relevante, identificarea expunerilor şi asigurarea ca dobânda împrumutului reflectă efectul net asupra profiturilor totale ale băncii. Aceste decizii nu pot fi lăsate la nivelul responsabilului de credit, ci trebuie să implice conducerea superioară (similar cu modul în care riscul ratei dobânzii este administrat printr-un comitet la nivel înalt pentru active-pasive). Concluziile rezultate din analiza calităţii portofoliului de credite sunt avute în vedere de către societăţile bancare la acordarea de noi credite în perioadele următoare, astfel:  pentru clienţii care în urma analizei au fost încadraţi în categoria A, aprobarea creditelor solicitate de acestea incumbă un risc acceptabil pentru bancă, performanţele economico-financiare cât şi perspectivele viitoare asigurând în cel mai înalt grad condiţiile pentru restituirea creditelor şi plata dobânzilor la termen;  în cazul clienţilor din categoria B şi C, decizia de aprobare a creditelor are suficiente argumente favorabile, dar şi unele motive de îngrijorare, mai ales în ce priveşte perspectiva viitoare a activităţii economico-financiare a acestora;  aprobarea unor credite pentru clienţii din ultimele două categorii incumbă riscuri majore pentru bancă în cazul împrumutaţilor din categoria D şi chiar înregistrarea de pierderi datorită imposibilităţii rambursării ratelor scadente şi plata dobânzilor datorate, în cazul clienţilor din categoria E. 2.1.4.5.4. Creşterea poziţiei de creditor a băncii prin garanţii Gestiunea riguroasă a disponibilităţilor monetare disponibile, atrase de bănci în acoperirea creditelor ce le acordă, impune băncilor o mare responsabilitate la plasarea împrumuturilor, întărindu-şi poziţia lor de creditor, prin garanţii certe. Aceste garanţii îmbracă două forme: (a) Garanţii reale, explicite, care cuprind: reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul  Dreptul la reţinere este dat de posibilitatea ce o are creditorul de a reţine în garanţia creditului bunul corporal ce a făcut obiectul împrumutului, proprietate a debitorului, pe perioada până la achitarea integrală a creditului, deci creanţa este certă şi exigibilă.  Gajarea constă în înscrisul prin care împrumutatul pune la dispoziţia împrumutatorului un bun în garanţia creditului; gajarea poate fi cu sau fără deposedare. Gajul presupune înregistrarea acestuia în cartea funciară de la tribunalul (judecătoria) din localitatea de rezidenţă a împrumutatului (introdusă în România începând cu 1- VII - 1999). Pentru bunurile gajate fără deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere a gajului. Gajul dă drepturi creditorului: de preferinţă (de a fi plătit înaintea altor debitori, la vânzarea bunului gajat); de urmărire (în cazul schimbării proprietarului bunului gajat); de vânzare (vânzarea în justiţie a bunului gajat).

27

 Ipoteca este înscrisul prin care împrumutatul acordă împrumutatorului dreptul asupra activului imobiliar, fără deposedare şi cu publicitate prin înscrierea ipotecii în cartea funciară de la judecătoria de care aparţine debitorul. Ipoteca poate fi: prevăzută de lege (legală); convenită (acordă între părţi printr-un înscris-contract); judiciară (acordată de organele judecătoreşti).  Privilegiul este dreptul conferit de lege unor creditori, de a avea priorităţi în a fi plătite în cazurile în care dispun de o garanţie asupra patrimoniului (parţial sau total) debitorului. Privilegiul poate fi general (mobiliar) şi special (imobiliar). b) garanţii personale, reprezentând angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitate de plată. Acestea sunt: garanţii simple, care dă dreptul garantului de a discuta asupra îndeplinirii obligaţiunilor sale, de a cere executarea primordială a debitorului, iar în cazul mai multor garanţii, să răspundă numai pentru partea sa; garanţii solidare, în care garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti concomitent sau chiar înaintea debitorului dacă prezintă condiţii preferabile de solvabilitate. 2.1.5. Termenul de rambursare Termenul de rambursare (durata creditului), este un principiu de bază al creditului care reflectă obligaţia finală a împrumutaţilor de restituire a creditelor utilizate. Acest termen de rambursare prezintă o diversitate de termene şi anume:  termene foarte scurte (24 ore), specifice raporturilor de credite intervenite între bănci pe piaţa monetară;  termene scurte – de până la 12 luni, specifice pentru creditele acordate firmelor sau pentru creditele de consum, rambursarea acestora făcându-se la scadenţă;  termen mijlociu – de până la maxim 3-5 ani; specific acestor credite este că rambursarea creditelor se face eşalonat;  termene lungi – de peste 5 ani până la 25 sau 50 ani, folosite îndeosebi pentru realizarea de investiţii productive sau construcţii de locuinţe; rambursarea se face în rate eşalonate, de regulă, cu o perioadă de graţie de 1-5 ani în funcţie de durata creditului, perioada în care debitorul plăteşte numai dobânzile şi comisioanele la creditul utilizat, dar nu şi ratele la principal (cota parte din credit). 2.1.6 Dobânda Dobânda este un principiu esenţial al creditului şi reprezintă remunerarea capitalului împrumutat (preţul creditului). Aceasta este stabilită prin convenţia de credit pe calea negocierii între părţi. Dobânda îmbracă două forme: fixă, respectiv se aplică pe întreaga perioadă de acordare a împrumutului şi a fost specifică perioadei de până deceniile 67 ale secolului 20; variabilă, situaţie în care dobânda se modifică periodic (de regulă trimestrial sau semestrial), funcţie de nivelul dobânzii de piaţă (naţională sau internaţională), aplicată după anii ’70, în condiţiile inflaţioniste accentuate a perioadei respective.

28

2.1.7. Tranzacţia Tranzacţia reflectă faptul că un credit poate fi convenit în cadrul unei tranzacţii unice (acordarea unui credit, negocierea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit, etc.). Convenirea tranzacţiei, respectiv acordarea unui împrumut, implică pentru bancă asigurarea unui sistem propriu de informare şi documentare asupra clienţilor, parteneri de negocieri, pentru evitarea sau diminuarea riscului de credit. 2.1.8. Consemnarea şi transferabilitatea Consemnarea şi transferabilitatea sunt trăsături ale creditului şi constau în faptul că:  Orice credit tranzacţionat între creditor şi debitor este consemnat în instrumente de credit sub forma înscrisurilor, care vor fi specifice şi diferenţiate de la o societate bancară la alta, în consemnarea obligaţiunilor şi drepturilor părţilor.  Transferabilitatea este dată de posibilitatea transferului unui instrument de credit de la un titular la altul şi care constă în cesiunea creanţei, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum şi veniturilor sub forma dobânzilor şi comisioanelor bancare aferente. Tipuri de transferuri: directe – în cadrul relaţiilor de credite ce intervin între bănci (scontarea unor titluri de credit); prin intermediul pieţelor financiare (negocierea obligaţiilor statului) 2.2. Gestiunea resurselor de creditare Gestiunea resurselor de creditare se concretizează în activităţile de trezorerie ale societăţilor bancare, care implică atragerea de disponibilităţi monetare temporar disponibile, în completarea resurselor proprii, care să acopere plasamentele în credite ale băncii. Rezultă că resursele de creditare sunt de două categorii: fonduri proprii şi resurse monetare atrase.

2.2.1. Fondurile proprii Fondurile proprii ale societăţilor bancare sunt formate din următoarele categorii de capital monetar: capitalul propriu; capitalul suplimentar.

2.2.1.1. Capitalul propriu Capitalul propriu al unei societăţi bancare se compune din: 

capitalul social al băncii, subscris şi vărsat de acţionari.

29



prelevări din profitul băncilor pentru: fondul de rezervă; fondul mijloacelor fixe; fondul de dezvoltare; alte fonduri constituite din profitul net. Capitalul propriu al unei bănci nu ocupă o poziţie dominată în totalul resurselor de creditare. Astfel capitalul social, într-o proporţie mai mică sau mai mare, este imobilizat în activele fixe ale băncii (în clădiri, maşini şi echipamente informatice, etc.). De asemenea, celelalte fonduri au o destinaţie explicită şi utilizarea lor ca resursă de creditare nu poate fi făcută decât pe termene foarte scurte (ex. fondul de rezervă sau soldul neutilizat la fondul mijloacelor fixe sau pentru dezvoltare). De aceea, la calcularea fondurilor proprii se au în vedere următoarele: 

Din capitalul propriu se vor deduce: (1) cheltuieli de constituire (dacă nu au fost deduse din venituri); (2) fondul de comerţ (dacă nu a fost dedus din venituri); (3) cheltuielile anticipate efectuate pentru achiziţionarea mijloacelor fixe; (4) cheltuieli pentru investiţii în curs de execuţie şi materiale pentru investiţii pentru care nu s-a afectat fondul de dezvoltare; (5) prevederile înregistrate în anul curent; Capitalul propriu va fi influenţat, în sensul adăugării aprecierii sau scăderii deprecierii capitalului social vărsat, în valută, după caz.

2.2.1.2. Capitalul suplimentar Capitalul suplimentar include:  fondul de risc;  rezervele din reevaluarea legală a activelor corporale;  datoria subordonată. Capitalul suplimentar este luat în calcul fondurilor proprii numai în proporţie de cel mult 100% din nivelul capitalului propriu. Datoria subordonată este luată în calcul numai în proporţie de maximum 50% din capitalul propriu şi va trebui să îndeplinească următoarele condiţii 2):  să fie în întregime vărsată;  termenul de rambursare să fie de cel puţin 5 ani; la calcularea nivelului fondurilor proprii, volumul datoriei subordonate va fi gradual redus cu 20% pe an, în perioada anterioară de 5 ani scadenţei;  contractul de credit să nu prevadă rambursarea anticipată a datoriei, cu excepţia cazului intrării în lichidare a societăţii bancare;  în cazul falimentului sau lichidării societăţii bancare, datoria subordonată nu va fi rambursată până când toate celelalte datorii nu au fost achitate. Capitalul suplimentar este influenţat, în sensul adăugării aprecierii sau scăderii deprecierii fondului de risc în valută, după caz.

2)

Banca Naţională a României, “Normele nr. 16 privind fondurile proprii ale societăţilor bancare”, modificate prin “Circulară privind unele reglementări referitoare la determinarea fondurilor proprii de către societăţile bancare”, M.O. nr. 49/21 III 1997

30

Din totalul fondurilor proprii se vor deduce participaţiile societăţii bancare la alte societăţi bancare (sub forma participaţiilor directe sau împrumuturilor subordonate). Determinarea fondurilor proprii ale unei societăţi bancare în România se efectuează lunar.

2.2.2. Resursele monetare atrase Fondurile monetare atrase de bănci ocupă ponderea cea mai importantă în volumul total al resurselor de creditare. Ele sunt constituite din soldurile creditoare ale conturilor de disponibilităţi la vedere; conturile de garanţii materiale; capitalul monetar de împrumut; reescontul titlurilor de credit la Banca Centrală.

2.2.2.1 Soldurile creditoare ale conturilor de disponibilităţi la vedere Disponibilităţile monetare ale clienţilor băncii ţinute în conturi de disponibilităţi la vedere, neutilizate, existente în sold pe o anumită perioadă, sunt folosite de bancă în acoperirea creditelor ce le acordă. Utilizarea acestor disponibilităţi monetare disponibile pe termene foarte scurte sau scurte sunt utilizate, în general, pentru acoperirea creditelor pe termene scurte de 1-3 sau 6 luni, în proporţii diferite de la o bancă la alta.

2.2.2.2. Soldurile de garanţii materiale Aceste solduri băneşti sunt folosite în limita perioadelor medii de constituire a lor de către firmele respective, în numele personalului propriu.

2.2.2.3 Capitalul monetar de împrumut Acesta este constituit din disponibilităţile monetare temporar disponibile ale populaţiei şi agenţilor economici, neconsumate şi pentru plasarea cărora caută o piaţă monetară sau de capital care va remunera mai bine sumele economisite. Atragerea de către bănci a unor disponibilităţi se face, de regulă, sub forma de depozite şi constituie una din principalele activităţi ale băncii, în calitatea de intermediar financiar pe piaţa monetară. Depozitele bancare constituie partea cea mai însemnată din resursele financiare folosite în acoperirea plasamentelor în credite. Atragerea acestor depozite se face pe o piaţă monetară şi de capital concurenţială, elementul fundamental constituindu-l:  încrederea, bonitatea şi nivelul serviciilor instituţiei bancare sau financiare (securitatea);  nivelul de remunerare;  gradul de risc în recuperarea fondurilor.

31

2.2.2.3.1. Operaţiuni pentru depozitele firmelor Operaţiile ce le efectuează băncile în cadrul depozitelor constituite de firme, sunt în număr de trei: 1) Căderea de acord asupra termenelor cooperării şi semnării contractului Ca urmare a faptului că, firmele nu sunt la fel de numeroase ca şi persoanele fizice şi pentru că, de obicei, fondurile lor disponibile sunt mai mari, băncile fac eforturi pentru a atrage disponibilităţile monetare ale firmelor, fie pe calea serviciilor bancare oferite şi/sau remunerării avantajoase a disponibilităţilor respective. Odată atrase disponibilităţile monetare ale firmelor, acestea vor lucra cu banca şi pentru alte tipuri de operaţiuni. (a) Operaţiuni în front office Tranzacţiile efectuate prin funcţionarul bancar implică o atenţie sporită în: recunoaşterea/acceptarea clientului, dacă se are în vedere faptul că tranzacţiile prin contul de depozit al firmelor au loc de multe ori prin telefon sau prin scrisori de autorizare/împuternicire; completarea documentelor necesare constituirii depozitului; tipărirea unor numere de cod corecte, etc. (b) Operaţiuni în back office Operaţiunile în back office, similare cu operaţiunile efectuate în cadrul activităţii de retail banking, includ: verificarea şi calcularea soldurilor tuturor conturilor clienţilor (prin reconcilierea soldurilor conturilor cu registrul contabil general care se bazează pe documentele utilizate); compensarea cecurilor prin sistemul casei de compensaţii (prin sortarea cecurilor şi prin urmărirea lor în cadrul sistemului de compensare); calcularea dobânzii (aplicând rata corectă a dobânzii şi datele de efectuare a operaţiunilor); îndosarierea documentaţiilor tranzacţiilor; trimiterea extraselor de cont clienţilor şi verificarea lor.

2.2.2.3.2. Alte probleme legate de depozitele pentru firme Calcularea dobânzii şi urmărirea conturilor în cadrul depozitelor constituite de firme, ca şi problemele contabile şi cele privind impozitele, în acelaşi cadru, sunt similare celor din cadrul retail banking-ului. Data efectuării operaţiunii (value date) asupra căreia s-a căzut de acord în cadrul depozitelor constituite de firme, este problema care de multe ori este luată în considerare de acestea în procesul de alegere a băncii cu care vor să lucreze. Data efectuării operaţiunilor (în special în cazul în care cecurile sunt emise de clienţi firmelor şi depuse imediat în banca de către client) este convenită a fi luată în considerare mai devreme decât pentru clienţi persoane fizice, întrucât aceasta este un mijloc de a atrage firmele ca şi clienţi. Depozite de o noapte (over night) ale firmelor sunt acceptate de către bancă, urmând proceduri speciale, printre care prioritatea tranzacţiei. Sistemul de control intern în cadrul depozitelor constituite de firme, necesită aceleaşi pârghii de control ca şi în cazul retail banking-ului, plus: termeni clari şi corecţi în acordul semnat de bancă şi de către firmă; recunoaşterea persoanelor autorizate de firmă să acţioneze în numele ei.

32

2.2.2.3.3. Categorii de depozite bancare În practica bancară se disting următoarele categorii de depozite bancare: (a) Depozite la vedere Caracteristic acestui tip de depozit, care ocupă de altfel ponderea cea mai mare în totalul depozitelor bancare, o constituie faptul că deponenţii pot recupera (retrage) fondurile monetare depuse în orice moment doresc, în principiu, fără preaviz adresat băncii. Excepţie fac cazurile de retragere a unor sume foarte mari, care impun un preaviz din partea deponentului, dar numai de 24 de ore înaintea recuperării sumelor respective. (b) Depozite cu preaviz Însăşi denumirea lor exprimă obligaţia ce revine deponenţilor, ca orice retragere de fonduri monetare să se facă numai după un preaviz, convenit cu banca prin înscrisul (contract de depozit) încheiat la constituirea depozitului. Acest preaviz se dă de regulă, cu 5-10 zile înaintea retragerii sumelor respective. Asemenea tip de depozite este mai rar utilizat, deşi este avantajos pentru bancă. (c) Depozite la termen Depozitele la termen, sunt convenite între părţi, la încheierea contractului de depozit, la termene fixe (o săptămână, o lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni şi peste aceste perioade până la 5 ani). Aceste depozite prezintă avantaj pentru ambele părţi ale contractului: pentru bancă pentru că îşi poate controla mai ferm trezoreria si coordonarea resurselor de creditare cu plasamentele în credite; pentru clienţi deoarece remunerarea plasamentului este mai buna faţa de alte forme. (d) Noi tipuri de depozite a) Un nou tip de depozit denumit “sweep”, este o inovaţie introdusă de către instituţiile care preiau depozitele. Acest concept este aplicat altor tipuri de conturi (adică la conturi de tip NOW = Negociable Order or Withdrawal Account), în care soldurile peste un anumit nivel sunt transformate în fond al pieţei de capital. Conturile “sweep” sunt oferite de bănci clienţilor bogaţi şi sunt corelate de obicei cu rularea fondurilor mutuale. (a) Un cont tip “cash management” este un produs dezvoltat de Merril Lynch, care combină brokerajul şi contul bancar, oferind clienţilor dobânda zilnică pentru soldul din cont, facilitate prin cecuri, carduri de debit Visa şi credite acordate imediat la rate ale dobânzii ale conturilor de brokeraj. Remunerarea depozitelor se face la rate de dobânzi diferite, în funcţie de nivelul dobânzii de piaţă, de tipul depozitului şi durata acestuia. Întotdeauna un depozit la termen va fi cel mai bine retribuit şi în ordine depozitele cu preaviz şi în final depozitele la vedere. Pentru evitarea riscului de lichiditate fiecare societate bancară trebuie să asigure refinanţarea corespunzătoare a plasamentelor de credite, prin angajarea de noi capitaluri monetare de împrumut, dar mai ales pentru a asigura restituirea la scadenţă a depozitelor existente.

33

2.2.2.4. Reescontul titlurilor de credit la Banca Centrală Băncile care au nevoie de lichidităţile şi au fonduri imobilizate în titluri de credit scontate, apelează la operaţiunile de reescont la Banca Centrală. Apelarea la operaţiunile de reescont se face, în general, când taxa oficială a scontului stabilită de Banca Centrală este avantajoasă. Operaţiunea de reescont constă în recuperarea, înainte de scadenţă, a lichidităţilor imobilizate în titluri de credit (titluri de creanţă, efecte de comerţ, etc.) scontate unor clienţi.

2.3. Proceduri privind fundamentarea deciziei de creditare Analiza cu privire la fundamentarea deciziei la acordarea creditelor efectuate de bănci este una din activităţile majore care implică o seamă de activităţi cum ar fi: previzionarea cerinţelor financiare; analiza economico-financiară a activităţii clienţilor; riscul în activitatea de creditare; proceduri comune de fundamentare a deciziei de creditare; garanţiile creditului; contractul de credit; controlul utilizării creditelor şi verificarea garanţiei acestora; analiza şi clasificarea portofoliului de credite şi constituirea provizioanelor specifice de risc. Prealabil trecerii la o analiză complexă a cererii de împrumut a clientului, ofiţerul de credite trebuie să facă o previzionare a cerinţelor financiare. Valoarea cererii de împrumut va avea ca punct de plecare o examinare a clientului, înainte de a accepta cererea ca fiind valabilă. Ca urmare, se va efectua cu asistenţa şi cooperarea solicitantului o proiecţie financiară. Aceasta constă în a se verifica stabilitatea istorică a relaţiilor dintre vânzări şi diverse conturi, prin calcularea unei previzionări a finanţării totale, după următoarea relaţie: Finanţarea  Active  mod ificarea previzionata a vanzarilor      totală = Vanzari necesară  Pasive 

 Vanzari  mod ificarea previzionata a vanzarilor       marja de profit  vanzari previzionate    1  indicele dividendului platit  

(1) Multe bănci se angajează în simulări de amploare privind rambursarea şi alte modalităţi de a măsura performanţa firmei în condiţii diferite de rată a dobânzii, situaţia generală a economiei, inflaţia şi prezumţii privind variabilele cheie. Analizele tip scenariu sunt întocmite şi de către firme-clienţi, dacă dispun de resursele şi cunoştinţele necesare. După ce sunt stabilite necesităţile financiare adecvate, se trece la tehnicile implicate de analiza de credit. În orice caz, implicită în decizia de acordare a împrumutului este capacitatea generală de a combina diverse împrumuturi ale băncii într-o strategie de portofoliu coerentă şi clar definită. 2.3.1. Analiza economico-financiară a activităţii clienţilor

34

Analiza aspectelor economico-financiare are ca obiectiv stabilirea unui diagnostic al situaţiei economico-financiare indispensabil pentru decizia de creditare. Această analiză se bazează pe documente de sinteză contabilă (bilanţul contabil şi raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, raportări contabile periodice, etc.), pe analiza fluxului de fonduri ale perioadelor expirate, precum şi pe analiza fluxului de lichidităţi (cash - flow- ului) pentru perioada următoare. Analiza economico-financiară a activităţi clienţilor conţine:  Analiza bilanţului contabil, care presupune:  examinarea bilanţurilor pe ultimul an încheiat şi situaţiile financiare cumulate de la începutul anului curent, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut. Bilanţurile contabile cu o anumită cifră de afaceri anuală, trebuie să fie certificate de comisia de cenzori;  analiza imobilizărilor corporale şi necorporale şi a surselor de acoperire a acestora;  analiza decontărilor, prelevărilor, vărsămintelor, datoriilor şi obligaţiunilor faţă de terţi;  analiza costurilor, pentru dimensionarea corectă a volumului de credite pentru activele circulante care fac obiectul creditării.  Analiza veniturilor, a cheltuielilor şi contului de profit şi pierdere, care are în vedere: analiza rezultatelor activităţii şi a profitului pe ultimul an încheiat şi respectiv pe anul curent; analiza repartizării profitului net; analiza pierderilor înregistrate şi recuperarea lor.  Analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate, care se bazează pe modul de realizare a producţiei, vânzarea şi încasarea acesteia, acoperirea cheltuielilor din venituri şi obţinerea de profit, efectuarea la termen a plăţilor către parteneri, buget, bănci, etc. Această analiză se efectuează atât pentru activitatea de producţie, cât şi pentru activitatea de investiţii, pentru o perioadă anterioară de cel puţin un an.  Analiza fluxului de lichidităţi, pe perioada următoare, presupune ca pe baza rezultatelor obţinute anterior şi a portofoliului de contracte de aprovizionare, producţie, desfacere, a perspectivei variaţiei stocurilor, etc, să se evalueze şi să se prognozeze: posibilităţile clientului de a genera în viitor lichidităţi; capacitatea clientului de a-şi onora obligaţiile de plată viitoare; 2.3.1.1 Analiza structurii şi conţinutului bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierderi Cunoaşterea şi înţelegerea activităţii clientului este un element fundamental al prudenţei bancare. De aceea, cunoaşterea activităţii desfăşurată de client în perioada anterioară, precum şi a prevederilor pentru anul viitor, dau posibilitatea băncii, pe de o parte, să ofere acestuia serviciile şi produsele bancare adecvate, iar, pe de altă parte, să ia măsuri pentru diminuarea şi prevenirea riscului de recuperare a creditelor şi a încasării dobânzilor. Ca atare, pentru protejarea fondurilor proprii şi a celor atrase, banca are datoria de a-şi selecţiona, judicios clienţii, deoarece performanţele ei depind de eficienţa în acordarea creditelor. Analiza financiară a activităţii clientului are ca punct de plecare bilanţul contabil, ca document oficial de gestiune al clientului. El oferă o imagine contabilă asupra patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute, pe baza unor acte administrative emise la un moment dat. În

35

mod similar se va proceda şi cu informaţiile furnizate de contul de profit şi pierdere, care vor fi regrupate şi prelucrate pentru a oferi o imagine mai clară asupra rentabilităţii şi eficienţei activităţii clientului. 2.3.1.1.1. Bilanţul contabil –bază a analizei economico-financiare a firmei Bilanţul contabil conţine elementele patrimoniale reflectate la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv la valoarea contabilă, care poate fi diferită de valoarea reală, de piaţă a acestora. Pe baza balanţei de verificare lunară, situaţiile financiar-contabile periodice şi bilanţul contabil prezentat de clienţi, ofiţerii de credit vor proceda la analiza acestora pentru ajustarea şi adaptarea lor în vederea obţinerii elementelor şi informaţiilor care servesc mai bine scopurilor şi principiilor de analiză ale băncii. Utilizarea datelor obţinute este cerută de necesitatea determinării valorii reale a activului şi a întregului patrimoniu şi stabilirea cât mai corect posibil a mărimii riscului asumat de client (proprietar) în comparaţie cu cel al băncii. În scopurile analizei se efectuează o regrupare a informaţiilor din bilanţul contabil. 2.3.1.1.1.1. Structura şi conţinutul datelor şi informaţiilor din bilanţul contabil La prelucrarea bilanţului contabil de către ofiţerii de credite, elementele de activ şi pasiv se grupează fiecare în trei mari capitole, astfel: ACTIV: I –Active mobilizate II – Active realizabile Active circulante III – Trezoreria pozitivă I. Activele imobilizabile cuprind imobilizările necorporale şi corporale şi financiare şi creditele comerciale cu scadenţă 1 an. II. Activele realizabile sunt formate din stocuri, creanţe de maximum 1 an, conturile de regularizare şi asimilate şi primele privind rambursarea obligaţiunilor. III. Trezoreria pozitivă cuprinde titlurile de plasament şi disponibilităţile (conturi în bănci în lei şi valută, carnete cecuri, acreditive), respectiv acele active existente sub formă de lichidităţi sau susceptibile să fie transformate rapid în disponibilităţi. Activele realizabile, împreună cu trezoreria pozitivă, alcătuiesc activele circulante. PASIV: (a) Pasive pe termen lung (b) Datorii curente cu scadenţa mai mică de 1 an (c) Trezoreria negativă Pasivele pe termen lung cuprind acele surse de finanţare cu caracter permanent sau de lungă durată, respectiv: A1. Capitaluri proprii în sens larg A2. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

36

A3. Datorii cu scadenţa mai mare de 1 an A1). Capitaluri proprii în sens larg cuprind atât elementele de capital propriu-zis, dar şi diferenţele din reevaluare, subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate, care prin natura lor nu pot fi considerate strict o parte a capitalului care nu depind de activitatea clientului (tabel 2.4). Modul de determinare a capitalurilor proprii nete în sens larg (CPNSL) Tabelul 2.4 Posturi Rând Capitaluri proprii nete în sens larg (rd. 1-2-3-4-5+6-7-8-9-10) Capitaluri proprii în sens larg (rd. 18 din bilanţul prelucrat - vezi tabelul 7.6) Imobilizări necorporale Decontări din operaţiuni în curs Clienţi incerţi (ct. 416 + clienţi incerţi depistaţi de bancă) Diferenţe de conversie – activ Diferenţe de conversie – pasiv Stocuri nevalorificabile – depistate de bancă Prime privind rambursarea obligaţiunilor Decontări cu asociaţii privind capitalul Alte active incerte, depistate de bancă

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Capitalurile proprii în sens strict se determină prin deducere din capitalurile proprii în sens larg a diferenţelor din reevaluare, subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate. Capitalurile proprii nete în sens strict se determină prin diminuarea capitalurilor proprii în sens strict cu acele elemente de activ cu valoare incertă, denumite elemente de activ incert şi prin majorarea cu unele elemente de pasiv cu valoare cunoscută (tabel 2.5). Modul de determinare a capitalurilor proprii nete în sens strict (CPNSS) Tabelul 2.5 Posturi Rând Capitaluri proprii nete în sens strict (rd. 1-2-3-4-5+6-7-8-9-10) Capitaluri proprii în sens strict (rd. 13 din bilanţul prelucrat - vezi tabelul 7.6) Imobilizări necorporale Decontări din operaţiuni în curs Clienţi incerţi (ct. 416 + clienţi incerţi depistaţi de bancă) Diferenţe de conversie – activ Diferenţe de conversie – pasiv Stocuri nevalorificabile – depistate de bancă Prime privind rambursarea obligaţiunilor Decontări cu asociaţii privind capitalul Alte active incerte – depistate de bancă

37

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Elemente de activ cu valoare incertă pot fi:

1.

Imobilizări necorporale, care sunt formate din:

Cheltuielile de constituire, reprezentând cheltuielile ocazionate de înfiinţarea societăţii şi care se vor recupera în anii următori printr-o cotă anuală de amortizare;

2.

Cheltuieli de cercetare-dezvoltare reprezintă costul cercetărilor actuale în vederea elaborării unor proiecte de viitor. Având în vedere caracterul improbabil al rezultatelor cercetării ştiinţifice, probabilitatea recuperării acestor cheltuieli este incertă.

3.

Concesiuni, brevete şi alte drepturi şi valori similare reprezintă costul de achiziţie al acestor active intangibile şi ale căror rezultate prin aplicarea lor în practică nu pot fi cunoscute cu certitudine.

4.

Fondul Comercial este un element de activ necorporal care concură la menţinerea şi dezvoltarea potenţialului economic cum ar fi: vadul, clientela, debuşeele, reputaţia, competenţa. Valoarea fondului comercial este foarte greu de apreciat, de aceea poate fi considerat un element de activ, fictiv, incert.

5.

Alte Imobilizări Necorporale, care cuprind în general programele informatice create de firmă sau achiziţionate de la terţi.

-

Decontări din Operaţiuni în Curs de clarificare reprezintă sume care nu pot fi înregistrate pe cheltuieli şi deci în rezultatele financiare ale firmei (amenzi, locaţii, cheltuieli de judecată, etc.)

-

Clienţi Incerţi reprezintă acele creanţe cu posibilităţi improbabile de recuperare, ca, de exemplu: clienţi răi platnici, dubioşi, aflate în litigiu. În această categorie a clienţilor incerţi înregistraţi contabil, trebuie închise şi acele creanţe incerte cu o vechime mai mare de 360 zile determinate de bancă în verificările efectuate.

-

Primele privind Rambursarea Obligaţiunilor care reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea de rambursare.

-

Diferenţa de Conversie - Activ, reprezintă pierderi latente din creanţe (diminuarea valorii lor în lei) sau din datorii (majorarea valorii lor în lei) exprimate în monede străine. Acestea se determină ca diferenţă între valoarea de intrare în lei a acestora la cursul ultimei zile a exerciţiului.

-

Stocuri Nevalorificabile reprezintă acele stocuri de materii prime, materiale, produse finite, etc. degradate sau fără perspectivă certă de desfacere. Valoarea acestor stocuri se determină de către inspectorul băncii în procesul de analiză a creditului.

-

Decontări cu asociaţii privind capitalul reprezintă aportul la capitalul subscris şi nevărsat de către acţionari. Acest aport urmează a fi vărsat în perioada următoare la datele prevăzute în documetele constitutive ale societăţii sau a adunărilor generale a acţionarilor în cazul în care se decide o majorare a capitalurilor.

-

Alte active incerte pot fi active corporale (maşini, instalaţii, utilaje degradate, sau unele cheltuieli înregistrate în contul 471 “cheltuieli înregistrate în

38

avans”, cum ar fi: dobânzi neplătite aferente creditelor pe termen mediu şi lung, cheltuieli efectuate pentru imobilizări corporale achiziţionate sau realizate pe cont propriu, pentru care nu există surse acoperitoare din amortizare, din repartizarea profitului sau din alte surse). Elemente de Pasiv cu valoare cunoscută care majorează capitalurile proprii în sens strict, sunt determinate de diferenţele de conversie –pasiv, care reprezintă profituri latente din schimburile valutare la sfârşitul exerciţiului. Ele sunt diferenţe favorabile de curs valutar între data de intrare a creanţelor şi datoriile exprimate în devize şi data închiderii exerciţiului financiar. A2). Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli reprezintă fonduri constituite fie pe seama cheltuielilor în scopul finanţării elementelor patrimoniale a căror realizare sau plată se va face într-o perioadă viitoare. A3). Datoriile cu scadenţă mai mare de 1 an cuprind atât datoriile financiare cu scadenţa mai mare de un an (partea mai mare de un an) cât şi datoriile nefinanciare cu scadenţa mai mare de un an (partea mai mare de un an). B). Datorii curente cu scadenţa mai mică de 1 an cuprind partea mai mică de un an a datoriilor nefinanciare cu scadenţa mai mare de un an, datoriile nefinanciare cu scadenţa mai mică de un an, avansuri, premiile, alte datorii, precum şi veniturile înregistrate în avans şi din diferenţele de conversie-pasiv. C). Trezoreria negativă este constituită din datoriile financiare cu scadenţă mai mare de un an (partea mai mică de un an) şi datoriile financiare mai mici de un an. Datoriile totale sunt formate din datoriile cu scadenţă mai mare de un an, datoriile curente mai mici de an şi trezoreria negativă. 2.3.1.1.1.4. Conţinutul bilanţului contabil Pentru determinarea conţinutului bilanţului contabil prelucrat, ofiţerii de credite procedează la gruparea conturilor din balanţa de verificare lunară depusă de client, în poziţii sintetice, potrivit următorului model (tabel 2.6): Bilanţ contabil prelucrat Tabelul 2.6 ACTIV Imobilizări corporale (rd. 2+3+4-5) - cheltuieli de constituire şi cercetare-dezvoltare - alte imobilizări - imobilizări în curs - provizioane pentru deprecierea imobilizărilor necorporale Imobilizări corporale (rd. 7+8+9+10+11+12+13) - terenuri - clădiri - construcţii speciale - maşini şi utilaje - alte imobilizări corporale - imobilizări în curs - provizioane pentru deprecierea imobilizărilor corporale Imobilizări financiare (rd. 15+16+17-18) - titluri de participare

39

Rând 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

- alte titluri imobiliare - creanţe imobiliare - provizioane pentru deprecierea imobilizărilor financiare Creanţe comerciale cu scadenţa > de 1 an I. Active imobilizate (rd. 1+6+14+19) Stocuri (rd. 22+23+24+25+26+27) - materii prime, materiale, obiecte de inventar - stocuri aflate la terţi - produse în curs de execuţie - produse - animale - mărfuri din care stocuri nevalorificabile Creanţe comerciale cu scadenţa < de 1 an (rd. 29+31+32+33) - clienţi şi conturi asimilate - clienţi incerţi - alte creanţe - furnizori – debitori - decontări cu asociaţii privind capitalul Conturi de regularizare şi asimilate (rd. 35+36) - cheltuieli înregistrate în avans - diferenţe de conversie Prime privind rambursarea obligaţiunilor II. Active realizabile (rd. 21+28+34+37) - titluri de plasament - conturi la bănci, casa, acreditive III. Trezoreria pozitivă (rd. 39+40) Active circulante (rd. 21+28+41) TOTAL ACTIV (rd. 20+38+41)

16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43

PASIV Rând Capital social, din care: - capital social vărsat - patrimoniul regiei Contul întreprinzătorului individual –aport de capital –cach Contul întreprinzătorului individual –aport de capital – în valută Prime legate de capital Rezerve Rezultatul raportat –profit (+), pierdere (-) Rezultatul exerciţiului –profit (+), pierdere (-) Repartizarea profitului Fonduri Repartizări la fondul de dezvoltare Capitaluri proprii în sens strict (rd. 1+4+5+6+7+/-8+/-9-10+11-12) Capitaluri proprii nete în sens strict Diferenţe din reevaluare Subvenţii pentru investiţii Provizioane reglementate

40

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17

Capitaluri proprii în sens larg (rd. 13+15+16+17) Capitaluri proprii nete în sens larg Provizioane pentru riscuri Provizioane pentru cheltuieli de repartizat Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli (rd. 20+21) Datorii financiare cu scadenţa >1 an (partea > 1 an) (rd. 24+25), din care: - la bănci - alte datorii Datorii nefinanciare cu scadenţa > 1 an (partea > 1 an) (rd. 27+28), din care: - furnizori şi conturi asimilate - avansuri primite Datorii cu scadenţa > 1 an (rd. 23+26) I. Pasive pe termen lung (rd. 18+22+29) Datorii nefinanciare cu scadenţa < 1 an (rd. 32 la rd. 36) - furnizori şi conturi asimilate cu scadenţa > 1 an (partea < 1 an) - furnizori şi conturi asimilate cu scadenţa < 1 an - avansuri primite - alte datorii - contul întreprinzătorului individual –datorie în natură Conturi de regularizare şi asimilate (rd. 38+39) - venituri înregistrate în avans - diferenţe de conversie II. Datorii curente cu scadenţa > 1 an (rd. 31+37) Datorii financiare cu scadenţa < 1 an (partea < 1 an), (rd. 42), din care: - la bănci Datorii financiare cu scadenţa < 1 an (rd. 44+45+46) - la bănci - alte datorii financiare - contul întreprinzătorului individual –datorie cach III. Trezorerie negativă (rd. 41+43) Datorii cu scadenţa < 1 an (rd. 40+47) Datorii totale (rd. 29+48) TOTAL PASIV (rd. 30+40+47)

18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50

2.3.1.1.2. Analiza profitabilităţii Bilanţul contabil întocmit de client exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la o anumită dată, respectiv la încheierea exerciţiului, iar contul de profit şi pierdere exprimă modul cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri şi de cheltuielile ce au definit evoluţia economico-financiară a agentului economic analizat, de la începutul şi până la sfârşitul exerciţiului. În activitatea ce o desfăşoară ofiţerii de credit îşi concentrează atenţia asupra activităţilor care generează venituri, respectiv cheltuieli. Ei prelucrează datele şi informaţiile din contul de profit şi pierdere elaborat de clienţi, prin introducerea unor indicatori denumiţi solduri intermediare de gestiune (marja comercială, valoarea adăugată,

41

excedentul /deficitul brut din exploatare, excedentul /deficitul brut financiar, excedentul /deficitul brut excepţional, capacitatea de autofinanţare, etc.). Analiza şi prelucrarea datelor şi informaţiilor contului de profit şi pierdere se efectuează de către ofiţerii de credite având în vedere următoarele: Contul de profit şi pierdere reprezintă documentul prin care se regrupează fluxurile reale, financiare şi excepţionale ale unei firme. Cu ajutorul lui se explică modul de constituire a rezultatului exerciţiului în diferite etape, permiţând astfel desprinderea unor concluzii legate de nivelul performanţelor economice ale activităţii desfăşurate de o firmă într-o anumită perioadă de gestiune. Fluxurile economice sunt grupate în:



Fluxurile de exploatare, care sunt acele operaţiuni economice cu caracter specific, obişnuit şi respectiv care se referă la activitatea normală şi curentă a firmei, excluzând orice influenţă cu caracter financiar sau excepţional. Operaţiunile de exploatare permit determinarea rezultatului de exploatare, care este un rezultat real, deoarece este generat de activitatea propriu-zisă de bază a firmei.



Fluxurile financiare, constituite din acele operaţiuni economice care se referă la activitatea financiară şi care au un caracter obişnuit repetitiv şi specific cuprinzând, de asemenea şi acele operaţiuni excepţionale cu caracter financiar. Aceste fluxuri permit determinarea rezultatului financiar. Fluxurile de exploatare şi financiare formează fluxurile curente, care sunt generatoare ale rezultatului curent.



Fluxurile excepţionale, formate din acele operaţiuni economice care nu au o legătură directă cu obiectul normal de activitate a firmei. Ele au un caracter nereprezentativ, accidental. Fluxurile excepţionale permit determinarea rezultatului excepţional. Contul de profit şi pierdere pune în corelare următoarele nivele: Nivelul

Cheltuieli Cheltuieli de exploatare

Venituri Venituri din exploatări

Cheltuieli financiare Cheltuieli excepţionale Impozite pe profit

Venituri financiare Venituri excepţionale -

I. Exploatare II. Financiar III. Excepţional IV. Global

2.3.1.1.2.1. Evaluarea profitabilităţii la nivel de exploatare În această parte a contului de profit şi pierdere sunt date contabile cuantificate în indicatori, care permit determinarea performanţei firmei la nivelul activităţii de bază, respectiv activitatea de exploatare. Aceşti indicatori sunt:



Marja Comercială, care reprezintă valoarea nou creată obţinută în sfera comerţului en gros şi en detail, atât de societăţile de profil cât şi de alte societăţi care desfăşoară o astfel de activitate prin magazine proprii de desfacere. Marja com. = Vânzări de mărfuri – Costul mărfurilor vândute (2)

42



Cifra de Afaceri, constituită din totalitatea veniturilor obţinute din activitatea de vânzare a produselor, serviciilor şi mărfurilor, etc., într-o anumită perioadă. Cifra de afaceri reprezintă volumul de afaceri realizat cu terţe persoane în cadrul activităţii normale şi curente a firmei. Cifra de afaceri = Vânzări de mărfuri +Producţia vândută

(3)

Indicatorul este important în caracterizarea mărimii unei societăţi şi a situaţiei economico-financiare a acesteia. Cifra de afaceri este influenţată atât de variaţiile de preţ cât şi de cele de volum.



Producţia exerciţiului reprezintă valoarea totală a bunurilor executate şi serviciilor prestate de o societate într-o anumită perioadă, vândute sau păstrate în stoc sau utilizate drept active fixe. Prod. exerciţiului = Prod. vândută +Prod. stocată +Prod. imobilizată (4)



Volumul global al activităţii unei societăţi este producţia exerciţiului + vânzările de mărfuri, într-o anumită perioadă. Utilizarea acestui indicator este necesară pentru determinarea ponderii elementelor din contul de profit şi pierdere faţă de întreaga activitate a clienţilor, deoarece agenţii economici pot desfăşura în acelaşi timp atât activitate de producţie cât şi de comerţ. Prod. exerciţiului +Vânzări de mărfuri = Prod. vândută +Prod. stocată + +Prod. imobilizată + Vânzări de mărfuri.

(5)



Marja Industrială reprezintă valoarea nou creată obţinută din activitatea productivă desfăşurată de o societate, alta decât cea pur comercială, într-o anumită perioadă de timp. Marja ind. = Prod. exerciţiului –(cheltuieli cu materii prime, materiale, energie +lucrări şi servicii executate la terţi) (6)



Valoarea Adăugată este valoarea nou creată plus amortizarea, obţinută de societate din întreaga sa activitate, atât productivă cât şi de comerţ. Valoarea adăugată netă este valoarea nou creată. Val. adăugată =Prod. exerciţiului –cheltuieli materiale (cheltuieli intermediare din activitatea de comerţ) Val. adăugată netă = Marja Com. +Marja Ind. (7) sau Val. adăugată netă = Val. adăugată –Amortizarea Valoarea adăugată reprezintă sursa de constituire a rezultatului de exploatare şi prin aceasta a rezultatului net al exerciţiului. Valoarea adăugată este un indicator care permite măsurarea puterii economice a unei societăţi, fiind importantă pentru bancă, întrucât exprimă posibilitatea reală a clientului de a plăti costul creditelor angajate.

43



Excedentul Brut din Exploatare reprezintă rezultatul obţinut de o societate comercială din exploatare, respectiv din activităţile sale curente neinfluenţat de volumul amortizărilor şi provizioanelor, precum şi de alte venituri şi cheltuieli din exploatare. Se obţine astfel un rezultat neafectat de elemente de politică economică internă a clientului privind constituirea amortizării şi provizioanelor.



Excluderea altor venituri şi cheltuieli din exploatare se explică prin aceea că acestea se referă la perioade de activitate, altele decât exerciţiul curent, care face obiectul contului de profit şi pierdere analizat. În cazul în care acest indicator este negativ el se numeşte “insuficienţa brută a exploatării”. Excedentul brut din exploat. ( sau insuficienţa brută din exploat. ) = Val. adăug. +subvenţii din exploat. (Impozite şi vărsăminte asimilate) +chelt. cu personalul (8)



Venituri Totale din Exploatare sunt constituite din totalitatea veniturilor unei societăţi înregistrate într-o perioadă. Venituri totale = Cifra de afaceri +Prod. stocată + Prod. imobilizată + Subvenţii din exploatare +Alte venituri din exploat. +Venituri din provizioane privind activit. de exploat. (9) (i) Cheltuieli totale din exploatare reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de o societate într-o anumită perioadă. Chelt. Totale = Chelt. Materiale +Lucrări şi servicii prestate +Impozite şi taxe +Chelt. cu personalul + Alte chelt. cu amortizări şi provizioane. (10) (j) Rezultatul din Exploatare este un indicator prin care se evaluează rentabilitatea economică a unei societăţi din activitatea de exploatare. Rezultatul din exploatare este pozitiv atunci când se înregistrează profit, iar când rezultatul este negativ se înregistrează pierdere. Poate fi calculat în două feluri: Rez. din exploat. =Venituri totale din Exploat. –Chelt. Totale din Exploat. sau Rez. din Exploat. =Excedentul brut din exploat. +(alte venituri din exploat) +/- amortizări şi provizioane. (11) Rezultatul din exploatare evaluează rentabilitatea economică a unei societăţi şi corespunde activităţii normale şi curente a acesteia.

2.3.1.1.2.2. Evaluarea profitabilităţii la nivelul financiar (k) Excedentul Brut Financiar reprezintă rezultatul obţinut de societate din

44

fluxurile financiare, neinfluenţat de provizioane şi amortizări financiare. Exced. Brut Financiar =Venituri financiare (mai puţin venituri din provizioane) –Chelt. financiare (mai puţin amortizările şi provizioanele) (12) (l) Venituri Financiare Totale sunt veniturile obţinute din toate fluxurile generate de acest nivel economic al activităţii unei societăţi. (m) Cheltuieli Financiare Totale sunt acele cheltuieli aferente fluxurilor financiare, respectiv creanţelor imobilizate, titlurilor de plasament, diferenţelor de curs valutar şi plăţii dobânzilor. Pentru bancă importante sunt cheltuielile pentru plata dobânzii, întrucât volumul acestora arată gradul de risc pe care şi-l asumă în relaţiile cu clienţii. (n) Rezultatul Financiar este un indicator care măsoară rentabilitatea societăţii obţinută în activitatea sa la nivelul tuturor fluxurilor financiare. Rezultatul financiar =Excedentul brut financiar +/-amortizări şi provizioane financiare (13) sau Rezultatul financiar =Venituri financiare totale –Cheltuieli financiare totale (o) Excedentul Brut Curent este un sold intermediar de gestiune care măsoară volumul rezultatului obţinut în activitatea curentă (de exploatare şi financiară) neinfluenţat de alte venituri şi cheltuieli din exploatare precum şi de amortizări şi provizioane din exploatare şi financiare. Exced. brut curent =Exced. brut din exploat. +Exced. brut financiar (14) (p) Rezultatul Curent al Exerciţiului este un indicator care măsoară rentabilitatea unei societăţi în întreaga sa activitate de exploatare financiară. Rezultatul Curent =Rezultatul din exploatare +Rezultatul financiar (15) 2.3.1.1.2.3. Evaluarea profitabilităţii la nivel excepţional (q) Excedentul Brut Excepţional este un sold intermediar de gestiune care arată volumul rezultatelor obţinute în activitatea excepţională, neinfluenţată de amortizările şi provizioanele specifice acestor fluxuri. Exced. brut excepţional =Venituri excepţionale (mai puţin venituri din provizioane) –Chelt. excepţionale (mai puţin amortizările şi proviz.) (16) (r) Veniturile Excepţionale Totale sunt veniturile obţinute efectuate la acest nivel al activităţii economice. (s) Cheltuielile Excepţionale Totale constau în cheltuielile efectuate la acest nivel al activităţii economice.

45

(ş) Rezultatul Excepţional este un indicator care comensurează rentabilitatea unei societăţi obţinută la acest nivel de fluxuri economice, respectiv cel excepţional. Rezult. excepţion. =Excedentul brut excepţional +/-Amortizări şi provizioane excepţionale (17) sau Rezult. excepţion. =Venituri excepţion. totale –chelt. excepţion. totale

2.3.1.1.2.4. Evaluarea profitabilităţii la nivel global (t) Excedentul Brut Total reprezintă un sold intermediar de gestiune care arată volumul rezultatelor tuturor fluxurilor economice, mai puţin cele corespunzătoare altor venituri şi cheltuieli din exploatare, amortizărilor şi provizioanelor din exploatare, financiare şi excepţionale. Exced.brut total =Exced. brut din exploat. +Exced. brut excepţional sau Exced.brut total =Exced.brut curent +Exced. brut excepţional

(18)

(ţ) Rezultatul Înaintea Dobânzii şi Impozitului pe Profit este un sold intermediar de gestiune care măsoară volumul rezultatului obţinut de o societate neinfluenţată de cheltuielile cu plata dobânzilor şi cu impozitul pe profit. Rezultatul Înaintea Dobânzii = Rezult. curent +Rezult. excepţion. + şi Impozitului pe Profit +Cheltuieli cu dobânzile (u) Veniturile Totale sunt veniturile obţinute de o societate din toate fluxurile economice, respectiv de exploatare, financiare şi excepţionale, într-o anumită perioadă. (v) Cheltuielile Totale reprezintă cheltuielile efectuate pentru desfăşurarea întregii activităţi a unei societăţi într-o anumită perioadă. (w) Rezultatul Brut al Exerciţiului este un sold intermediar de gestiune care măsoară rezultatul obţinut de o societate în întreaga sa activitate înaintea plăţii impozitului pe profit. Rezult. brut al exerciţ. = Rezult. curent al exerciţ. + Rezult. excepţion. sau Rezult. brut al exerciţ. = Venituri Totale – Chelt. Totale

(19)

Rezultatul brut al exerciţiului se calculează la volumul livrărilor de mărfuri efectuate, şi nu la volumul încasării contravalorii acestora, deci el nu este un rezultat fiscal. De aceea, impozitul pe profit nu se deduce direct din rezultatul brut al exerciţiului, ci printr-o metodologie specială care are în vedere volumul încasărilor efective în perioada respectivă. (x) Rezultatul Net al Exerciţiului este un sold intermediar de gestiune care comensurează rezultatul final al activităţii unui client după plata impozitului pe profit. Rezult. net al exerciţ. = Rezult. brut al exerciţ. – Imp. pe profit (20)

46

(y) Capacitatea de Autofinanţare reprezintă surplusul de mijloace băneşti rezultat din exploatare pe parcursul unei perioade de gestiune. Capacitatea de Autofinanţare se poate calcula în 2 modalităţi:

(21)

 pornind de la excedentul brut de exploatare, la care se adaugă alte venituri din exploatare, veniturile financiare şi excepţionale (fără provizioane) şi se scad cheltuielile din exploatare, cheltuielile financiare şi excepţionale (mai puţin amortizări şi provizioane) şi impozitul pe profit;  pornind de la rezultatul net al exerciţiului, la care se adaugă suma amortizărilor şi provizioanelor. (z) Capacitatea de Autofinanţare Netă reprezintă surplusul de mijloace băneşti, rezultat din activitatea unei societăţi pe parcursul unei perioade, după repartizarea dividendelor. Capacitatea de Autofin. Netă = Capacitatea de Autofin. –Dividende (22) Pentru prelucrarea conţinutului contului de profit şi pierdere, ofiţerii de credite procedează la gruparea conturilor din balanţa de verificare lunară depusă de agentul economic în poziţii sintetice, potrivit modelului prezentat în continuare (tabel 2.7): Contul de profit şi pierdere prelucrat Tabelul 2.7 Vânzări de mărfuri Costul mărfurilor vândute Marja comercială (rd. 1-2) - Producţia vândută Cifra de afaceri (rd. 1+4) - Producţia stocată - Producţia imobilizată Producţia exerciţiului (rd.4+1-6+7) Producţia exerciţiului +Vânzări de mărfuri (rd. 8+1) - Cheltuieli cu materii prime, materiale, energie, combustibil - Lucrări şi servicii executate la terţi Marja industrială (rd. 8-10-11) Valoarea adăugată (rd. 3+12) - Subvenţii din exploatare - Impozite şi vărsăminte asimilate - Cheltuieli cu personalul Excedent (insuficienţă) brut din exploatare (rd. 13+14-15-16) - Alte venituri din exploatare - Alte cheltuieli din exploatare - Amortizări şi provizioane din exploatare Venituri din exploatare –total (rd. 5+6+7+14+18+ct. 781) Cheltuieli din exploatare –total (rd.2+10+11+15+16+19+ct. 681) Rezultatul din exploatare (rd. 17+18-19+20) - Venituri financiare fără provizioane

47

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24

- Cheltuieli financiare fără amortizări, din care: - Cheltuieli cu dobânzi Excedent brut financiar (rd. 24-25) - Amortizări şi provizioane financiare Venituri financiare –total (rd.24) Cheltuieli financiare –total (rd. 25) Rezultatul financiar (rd. 27+28) Rezultatul curent al exerciţiului (rd. 23+31) - Venituri excepţionale –fără venituri din provizioane - Cheltuieli excepţionale –fără amortizări Excedent brut excepţional (rd. 33-34) - Amortizări şi provizioane excepţionale Venituri excepţionale –total (rd. 33) Cheltuieli excepţionale –total (rd. 34) Rezultatul excepţional (rd. 35+36) Excedent brut total (rd. 17+27+35) - Rezultatul înaintea dobânzii şi impozitului pe profit (rd. 23+31+39+26) - Venituri totale (rd. 21+29+37) - Cheltuieli totale (rd. 22+30+38) Rezultatul brut al exerciţiului (rd. 23+31+39) - Impozitul pe profit Rezultatul net al exerciţiului (rd. 44-45) Capacitatea de autofinanţare (rd. 46) Capacitatea de autofinanţare netă (rd. 47)

25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48

Ofiţerii de credite controlează corectitudinea soldurilor şi interpretează datele şi indicatorii obţinuţi. Introducerea acestei metode standard de analiză computerizată prezintă o serie de avantaje:  informaţiile contabile prezentate de client sunt ajustate, prelucrate şi regrupate, obţinându-se indicatori care corespund principiilor de analiză ale băncii;  prin corelarea volumului mare de informaţii şi sintetizarea lor se oferă posibilitatea observării tendinţelor în evoluţia clientului, pot fi sesizate mai uşor aspectele negative, precum şi cele care necesită noi detalii şi precizări din partea acestuia având astfel loc o cunoaştere mai bună a afacerii clientului;  se reduce substanţial durata elaborării indicatorilor privind bilanţul contabil şi a contului de profit şi pierdere, lăsând ofiţerilor de credite timpul necesar pentru interpretarea situaţiei economico-financiare a clientului;  se constituie, prin arhivare electronică, o bază de date care poate fi folosită la elaborarea diverselor lucrări. 2.3.1.2. Indicatorii de analiză a bonităţii clientului Ofiţerii de credite, pe baza datelor din bilanţul contabil şi a contului de profit şi pierdere prelucrate, analizează, bonitatea clienţilor conform unui sistem de indicatori de structură şi performanţă. Indicatorii care stau la baza analizei şi evaluării bonităţii clienţilor pot fi grupate în: - Indicatori de nivel şi structură: cifra de afaceri; capitaluri proprii; rezultatul exerciţiului; fondul de rulment; necesarul de fond de rulment; trezoreria netă;

48

lichiditatea (imediată, curentă, la data viitoare); solvabilitatea; gradul de îndatorare (generală, financiară); viteza de rotaţie (rotaţia activelor circulante, rotaţia stocurilor de materii prime; rotaţia stocurilor de produse în curs de fabricaţie, rotaţia stocurilor de produse finite /mărfuri, durata medie de încasare a clienţilor; durata medie de plată a furnizorilor). Sunt avuţi în vedere şi indicatorii de performanţă cum ar fi: rentabilitatea (de exploatare: brută şi netă; economică, financiară); riscul financiar (gradul de acoperire a dobânzii); rata valorii adăugată; politica de dividende. La calcularea şi interpretarea rezultatelor indicatoarelor de bonitate a unei firme, banca are în vedere reflectarea corectă a selecţiei economice şi financiare a acesteia. 2.3.1.2.1. Indicatorii de nivel şi structură a) Cifra de afaceri (CA) este indicatorul care reflectă veniturile realizate de un client la finele unei perioade, (lună, trimestru, an) cu terţii. Pentru un client viabil, cu perspective certe de dezvoltare, evoluţia cifrei de afaceri trebuie să fie ascendentă, orice declin constituind un semnal serios pentru bancă. La aprecierea dinamicii CA se va avea în vedere şi influenţa creşterii preţurilor, care se va calcula atât în termeni nominali cât şi reali. De asemenea, se va urmări şi evoluţia producţiei fizice la principalele produse. b) Capitaluri proprii. Analiza se va axa îndeosebi pe examinarea atât a capitalurilor proprii în sens larg cât şi în sens strict, mai ales a capitalurilor proprii nete în sens strict. Se va pune accent pe determinarea stocurilor, cheltuielilor şi a altor active incerte care diminuează valoarea capitalurilor proprii. c) Rezultatul exerciţiului (profit /pierdere) în cifre absolute, este un indicator sintetic care caracterizează eficienţa activităţii desfăşurate, influenţând direct capitalurile proprii în sensul majorării lor cu profitul şi al diminuării cu pierderea. De regulă, banca nu poate intra în afaceri cu clienţii care înregistrează pierderi, iar afacerile cu clienţii care realizează profit mic se vor face cu mare prudenţă. d) Fond de rulment =pasive pe termen lung –active imobilizate (23) În cazul unei bune gestionări financiare, activele imobilizate trebuie să fie acoperite integral cu pasivele pe termen lung şi deci fondul de rulment trebuie să fie pozitiv. La clienţii cu fond de rulment negativ, banca urmăreşte preocuparea acestora pentru echilibrarea lor prin sporirea capitalurilor proprii, a rezervelor şi altor fonduri din profitul realizat, obţinerea de subvenţii, vânzarea de active imobilizate, etc., evitânduse acoperirea cu credite pe termen scurt a surplusului de active imobilizate. e) Necesarul de fond de rulment =active realizabile –datorii curente < 1 an (24) O atenţie deosebită o acordă fiecare bancă determinării corecte a necesarului de fond de rulment, cunoscând că atunci când activele realizabile sunt mai mari decât datoriile curente cu scadenţa mai mică de un an, şi deci necesarul de fond de rulment este pozitiv, poate interveni creditul bancar pe termen scurt. f) Trezoreria netă =fond de rulment –necesarul de fond de rulment Sau Trezoreria netă =trezoreria pozitivă –trezoreria negativă (25) Variaţia trezoreriei nete se datorează nu atât fondului de rulment, care este relativ stabil pe parcursul unui exerciţiu, cât mai ales necesarul de fond de rulment, în funcţie de ciclul de exploatare, agentul economic având un necesar de fond de rulment pozitiv cu atât mai mare cu cât ciclul de fabricaţie este mai îndelungat. Creditul pe termen scurt poate interveni numai în cazul trezoreriei nete negative.

49

(7) Lichiditatea – reprezintă capacitatea unui client de a face faţă datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor sale circulante în disponibilitate. Indicatorii calculaţi în legătură cu lichiditatea sunt: Lichiditate imediată

=

Lichiditate curentă

=

Active circulante  Stocuri  Clienti ncerti  10 Datori cu scadenta 1an

(26)

Active circulante  Stocuri nevalorificabile  clienti ncerti 100 Datori cu scadenta 1an (27)

Lichiditatea la o dată viitoare = [(Disponibilităţi băneşti proprii şi împrumutate + Încasări prognozate până la finele perioadei + Credite bancare prognozate a se obţine până la sfârşitul perioadei) / Plăţi exigibile prevăzute până la sfârşitul perioadei] 100 (28)



x) Prin finele perioadei se înţelege orizontul de timp pentru care se face analiza lichidităţii viitoare (peste o lună, un trimestru, 6 luni, 1 an,etc.). Important pentru o bancă este capacitatea clientului de a-şi transforma activele sale circulante în “cash”, pentru a-şi achita la timp datoriile pe termen scurt. Utilizând aceşti indicatori, o bancă prudentă trebuie să elimine acele active care nu se pot transforma rapid în numerar la o valoare prestabilită. Analiza pe verticală şi pe orizontală a indicatorilor de lichiditate reflectă:

50

 Tipul de activitate desfăşurată de client (ex. dacă nu apar diferenţe semnificative între lichiditatea curentă şi cea imediată, înseamnă că activitatea este preponderent comercială sau viteza de rotaţie a stocurilor este foarte mare; dacă diferenţele sunt mai mari, poate fi vorba de o activitate productivă cu ciclul lung de fabricaţie, având o viteză mică de rotaţie a stocurilor de producţie neterminată);  Eficienţa conducerii societăţii, modalităţile ei de finanţare (ex. o valoare mare a lichidităţii ca urmare a datoriilor reduse pe termen scurt poate reflecta o finanţare a societăţii din zona pasivelor pe termen lung, deci provenind de la fondul de rulment). În ce priveşte modul de interpretare a lichidităţii, se are în vedere practica bancară şi anume: a) Mai mic de 100%: lichiditate necorespunzătoare b) Între 100 –120%: lichiditate satisfăcătoare c) Între 120 –150%: lichiditate bună d) Peste 150%: lichiditate foarte bună (8) Solvabilitatea reflectă capacitatea generală a societăţii de a transforma toate activele sale (ajustate cum s-a prezentat anterior) în “cach” pentru plata tuturor datoriilor. Banca urmăreşte evidenţierea ponderii contribuţiei personale a acţionarilor la finanţarea datoriilor, comparată cu participarea terţilor (inclusiv banca). Calcularea solvabilităţii firmei se face după următoarea relaţiei: Solvabilitatea =

Total active  Stocuri nevalorificabile Clienti incerti  100 Datorii totale Diferente de conversie pasiv

(29) În aprecierea acestui indicator banca urmăreşte ca, pe total el să fie supraunitar, iar pe structură acea parte din activ reprezentată de imobilizările corporale să fie acoperită, de regulă, de surse proprii şi un total activ, ponderea datoriilor totale (către furnizori, buget, bancă, etc.) să fie mai mare de 50%. (9) Gradul de îndatorare, este un indicator care exprimă raportul între datorii şi capitaluri proprii, sub forma următoarelor relaţii: Gradul de îndatorare = generală (Leverage)

Datorii totale  100 Capitaluri proprii nete în sens strict Gradul de îndatorare financiară (Gearing)

(30)

=

Datorii financiare totale  100 Capitaluri proprii nete în sens strict

51

(31)

Datorii financiare = Datorii financiare cu scadenţa < 1 an +Datorii financiare totale cu scadenţa > 1 an (parte < 1 an) +Datorii financiare cu scadenţa > 1 an. (32) În aprecierea acestui indicator se va avea în vedere că banca participă ca partener la finanţarea unei firme alături de proprietari, dar nu poate risca mai mult decât aceştia, întrucât singurul beneficiu pentru bancă este dobânda, iar pentru proprietari dividendele şi creşterea valorii acţiunilor ca urmare a capitalurilor proprii. Scara de apreciere a gradului de îndatorare este următoarea: Grad de îndatorare generală

Grad de îndatorare financiară

Bun

până la 60%

până la 30%

Satisfăcător

între 60-100%

Între 30-70%

Necorespunzător

peste 100%

peste 70%

(10) Viteza de rotaţie Viteza de rotaţie a activelor circulante arată numărul de cicluri efectuate de activele circulante în decursul unei perioade şi este redată de relaţia: Cifra de afaceri (CA)

Viteza de rotaţie(VR) = Active circulante ( AC)

(33)

Cu cât numărul de rotaţii efectuate în cursul unei perioade este mai mare, cu atât AC au fost folosite mai eficient. Acest indicator trebuie analizat în evoluţie şi în comparaţie cu situaţia dintre alte societăţi comerciale din ramuri de activitate similare. VR poate fi calculată şi distinct pentru diverse tipuri de stocuri (materii prime, produse în curs de fabricaţie, produse finite, etc.). În aceste cazuri se poate determina în două modalităţi:  

Număr de rotaţii (NR) efectuate de stocuri în decursul unei perioade şi se exprimă prin numărul de rotaţii. Durata medie (DZ) de staţionare a stocurilor, care se exprimă în zile

Rotaţia stocurilor de materii prime poate fi exprimată sub forma:

1)

Număr de rotaţii (NR) =

Costul aprovizionărilor Stocul mediu

(34)

2)

Stoc mediu  360

Durata medie de staţionare (DZ) = Costul aprovizionărilor (35)

52

Rotaţia stocurilor de producţie în curs de fabricaţie se calculează deasemenea ca:



NR =

Cifra de afaceri (CA) Stocul mediu



DZ =

Stocul mediu  360 Cifra de afaceri

(36) (37)

Rotaţia stocurilor de produse finite are o formă similară: -

NR=

Cifra de afaceri Stoc mediu

(38)

-

DZ=

Stoc mediu  360 Cifra de afaceri

(39)

Durata medie de încasare a clienţilor se exprimă în zile, se reprezintă amânarea medie acordată clienţilor. Ea se calculează astfel:

Soldul mediu  360 Cifra de afaceri

(40)

Se au în vedere şi mărfurile livrate şi neâncasate, care reprezintă valoarea creditelor comerciale acordate clienţilor, indicator care ne arată durata medie a acestor credite. Durata creditului comercial acordat clienţilor depinde de natura activităţii, de forţa financiară a societăţii creditoare, de raporturile acestuia cu clienţii săi. Conducerea firmei îi revine sarcina să reducă amânările la plată acordate clienţilor, fără însă a prejudicia prin aceasta pieţele de desfacere. Durata medie de plată a furnizorilor, exprimată în zile, reprezintă amânarea medie a plăţii către furnizorii, calculată astfel:

Soldul mediu  360 Costul aprovizionărilor

(41)

Dacă costul aprovizionărilor este dificil de determinat, banca poate folosi cifra de afaceri. Valoarea furnizorilor neplătiţi reprezintă mărimea creditelor comerciale obţinute, iar indicatorul arată durata acestor credite. Prelungirea duratei creditelor obţinute de la furnizori sporeşte volumul surselor atrase, de care societatea are nevoie pentru finanţarea activelor sale circulante. Aceste surse nu sunt gratuite şi societatea trebuie să aleagă între costul creditelor-furnizor şi costul creditelor bancare.

53

2.3.1.2.2. Indicatori de performanţă Aceşti indicatori reflectă performanţele economico-financiare a unei firme, importante pentru luarea unor decizii de creditare de către o bancă. (11) Rentabilitatea este indicatorul care reprezintă capacitatea clientului de a obţine profit din activitatea proprie. După modul de structurare a contului de profit şi pierdere şi baza de raportare, indicatorii de rentabilitate pot fi grupaţi astfel: (a) Rentabilitatea de exploatare, care exprimă capacitatea unei societăţi comerciale de a obţine profit din activitatea propriu-zisă, înaintea oricăror influenţe ale elementelor financiare şi excepţionale şi poate fi calculată astfel: Rentabilitatea brută de

=

exploatare Excedentul brut din exp loatare  100 Pr oductia exercitiul ui Rentabilitatea netă de (43)

exploatare

=

(42)

Re zultatul din exp loatare  100 Cifra de afaceri

a) Rentabilitatea economică (Re) ne redă capacitatea unei societăţi comerciale de a obţine profit din întreaga sa activitate economico-financiară. Dintre indicatorii care exprimă rentabilitatea economică, arătăm: Re =

Excedent brut curent  100 Total bilanţ

Re =

Re zultatul curent  100 Total bilanţ

Re =

Capacitatea de autofinantare  100 Total bilant

Re =

Re zultatul net al exercitiul ui  100 Total bilant

(44)

(45)

(46)

(47) Cu cât aceşti indicatori au valori mai mari, cu atât rentabilitatea este mai bună. Rentabilitatea financiară (Rf) exprimă capacitatea capitalului investit de a produce profit. Indicatorii care reflectă rentabilitatea capitalului sunt: Rf =

Capacitate a de autofinantare  100 Capitaluri proprii nete in sens strict

(48)

54

Rf =

Re zultatul brut al exercitiul ui  100 Capitaluri proprii nete in sens strict

Rf =

Re zultatul net al exercitiul ui  100 Capitaluri proprii nete in sens strict

(49)

(50)

(12) Indicatori ai riscului financiar Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la credite pentru a completa resursele de finanţare ale unei activităţi. Premisele fundamentale ca o firmă să-şi sporească rentabilitatea financiară în condiţiile aprobării de credite, este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii. În caz contrar, apelarea la credite se face în condiţiile în care rata rentabilităţii este inferioară ratei dobânzii, conduce la o degradare a rentabilităţii financiare datorită reducerii profitului. Din punct de vedere bancar, aceşti indicatori au o importanţă deosebită întrucât ei prezintă indicii asupra posibilităţii societăţii comerciale de a rambursa împrumuturile şi de a plăti dobânda. Riscul financiar se exprimă prin indicatorul de acoperire a dobânzii, care arată capacitatea societăţii de a plăti dobânda la creditele angajate, astfel:

Pr ofit brut  Dobanzi platite Dobanzi platite (51) Ofiţerii de credite au obligaţia să coroboreze rezultatele şi interpretarea tuturor indicatorilor prezentaţi intr-un sistem unitar care să scoată în evidenţă punctele tari şi cele slabe ale respectivului agent economic şi mai ales să poată conduce la luarea unor decizii temeinic fundamentate. Analiza bonităţii clienţilor se va efectua de către bancă ori de câte ori se solicită un credit, iar pentru creditele aflate în portofoliu cel puţin odată pe trimestru sau ori de câte ori conducerea unităţilor băncii, consideră necesar. Pentru urmărirea evoluţiei indicatorilor de bonitate, ofiţerii de credite întocmesc pentru toţi clienţii cu credite în portofoliu dinamica indicatorilor privind bonitatea (tabel 2.8).

55

Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

8. 9. 10. 11.

12. 13. 14.

Dinamica indicatorilor privind bonitatea clientului “x” Tabelul 2.8 Denumirea indicatorilor de bonitate Data determinării 200_

31.XII.199_

Cifra de afaceri (mil. lei) Capitaluri proprii (mil. lei) Rezultatul exerciţiului (mil. lei) Fondul de rulment (mil. lei) Necesarul de fond de rulment (mil. lei) Trezoreria netă (mil. lei) Lichiditate (%) a). lichiditate imediată (%) b). lichiditate curentă (%) c). lichiditate la o data viitoare (%) Solvabilitatea (%) Gradul de îndatorare (%) Viteza de rotaţie (nr. de rotaţie) Rentabilitatea (%) a). Rentabilitatea de exploatare (%) b). Rentabilitatea economică (%) c). Rentabilitatea financiară (%) Acoperirea dobânzii (%) Rata valorii adăugată (%) Politica de dividende (%)

În vederea asigurării compatibilităţii datelor privind indicatorii de bonitate, ofiţerii de credite extrapolează rezultatele în trimestrul I, trimestrul II ş.a.m.d., la nivelul unui an, prin înmulţirea cu 4, cu 2, etc. 2.3.1.2.3. Indicatori specifici privind investiţiile Aceşti indicatori sunt calculaţi ori de câte ori o firmă solicită unei bănci acordarea unui credit pe termen lung pentru dezvoltare. Dintre acestea reţinem:  Investiţia totală care reprezintă volumul ieşirilor de lichidităţi pentru investiţii ale agentului economic într-o perioadă de timp (lună, trimestru, an). Ea este determinată de cheltuielile cu activele circulante, rambursările de credite pe termen scurt, mediu şi lung pentru investiţii, dobânzile aferente, etc. Banca va urmări acoperirea cu surse a investiţiei totale.  Investiţia specifică, reflectă volumul ieşirilor de lichidităţi pentru unitatea de investiţie. La determinarea investiţiei totale se porneşte de la investiţiile specifice. (c) Durata medie a furnizorilor pentru investiţii, se stabileşte după relaţia:

56

Nzf =

Sf  360 Ca.i

(52)

unde: Nzf =numărul de zile după care sunt plătiţi furnizorii Sf =sold mediu zilnic al conturilor de furnizori pentru investiţii Ca.i =costul aprovizionărilor pentru investiţii Indicatorul, reprezintă amânarea medie în zile a plăţii către furnizorii pentru investiţii. Este acceptabil indicatorul dacă este de până la 60 de zile. Dacă plata furnizorilor se face cu o întârziere de peste 180 zile, este un semnal negativ privind capacitatea de finanţare a investiţiei.  Pragul de rentabilitate al unui proiect de investiţie reprezintă nivelul minim de încărcare a capacităţii de producţie, la care costurile pentru funcţionarea proiectului sunt egale cu veniturile generate de acestea.  Acest punct, în care nu se produce profit, dar nici pierdere, se mai numeşte şi punct critic. El se determină astfel: PR =

CF  100 P  CV

(53) în care: PR =prag de rentabilitate CF =cheltuieli fixe CV =cheltuieli variabile, care sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei P =valoarea producţiei în preţuri de vânzare Analiza punctului critic este o tehnică de studiu al relaţiei între venituri şi costuri. Structura costurilor se împarte în:  Costuri fixe (convenţional constante), formate din: amortizare, salariile personalului de administraţie şi întreţinere, cheltuieli de administraţie şi gospodăreşti, chirii, rente, taxe, speze, asigurări, reclame, comunicaţii, poştă, etc.  Cheltuieli variabile care cuprind materii prime şi materiale, materiale auxiliare, SDV-uri, energie electrică, utilităţi, cheltuieli de transport aprovizionare, manoperă directă (inclusiv asigurări sociale). Cu cât pragul de rentabilitate este mai scăzut cu atât situaţia este mai bună. Se va compara cu pragul de rentabilitate al altor proiecte de investiţii din aceeaşi ramură de activitate.  Cursul de revenire net actualizat sau “Testul Bruno” exprimă costul exprimat în resurse naţionale pentru a obţine sau a economisi o unitate de valută. Acest indicator se calculează în una din următoarele situaţii: a) când realizarea proiectului de investiţii promovează exportul, caz în care indicatorul arată câţi lei se cheltuiesc pentru a obţine o unitate valutară; b) când realizarea proiectului substituie importul, caz în care indicatorul arată câţi lei se cheltuiesc pentru a economisi o unitate valutară. În principiu, cursul de revenire intern, arată dacă proiectul generează sau nu în mod eficient devize. Veniturile din proiect se împart în: - comercializabile (exportabile, evaluate la preţuri –frontieră FOB sau CIF), obţinute sub forma veniturilor “brute” în devize câştigate sau economisite; - necomercializabile (aferente părţii din producţie ce se prevede a se comercializa pe piaţa internă). Scăzând din veniturile “brute” în valută, cheltuielile totale (de investiţie şi producţie) în valută, se obţine beneficiul net în valută.

57

Determinarea cursului de revenire net actualizat se face prin raportarea cheltuielilor totale în moneda naţională pentru producţia de export, la încasările nete în valută, după formula:

D It  Ct  CPt  Vlt



C.R.N.A. =

1  i lei t 1 D Vvt  (Ivt  Cvt  CPvt )  (1  I devize)t t 1

(54) D =durata economică de funcţionare a proiectului It =investiţii în lei în anul “t” Ct =fonduri circulante (în lei) în anul t: CPt =cheltuieli anuale de producţie (în lei) în anul t: Vlt =vânzări în lei în anul t: Vvt =vânzări în valută în anul t: Ivt =investiţii în valută în anul t: Cvt =fonduri circulante în valută în anul t: CPvt =cheltuieli de producţie, în valută în anul t: I =factor de actualizare. Din relaţia de mai sus, rezultă că atât fluxul de cheltuieli în lei, cât şi fluxul de venituri în valută se actualizează. Factorii de actualizare folosiţi pentru fluxul de cheltuieli în monedă naţională vor ţine seama de rata inflaţiei, rata dobânzii şi rata de risc pentru cheltuielile în lei. Iar factorii de actualizare pentru fluxul de venituri în valută vor avea în vedere rata dobânzii şi rata inflaţiei pentru această componentă a proiectului. Cursul de revenire net actualizat se compară cu valoarea cursului de schimb oficial al monedei naţionale în raport de valuta obţinută şi dacă cursul de revenire net actualizat pentru proiectul respectiv este mai mic decât cursul oficial, situaţia este favorabilă acordării creditului.  Rata internă de rentabilitate a investiţiei redă capacitatea unei investiţii de a asigura profit într-o anumită perioadă de timp faţă de totalitatea cheltuielilor efectuate, asigurând în acelaşi timp şi recuperarea simplă (amortizarea) a capitalului investit. Ea se calculează astfel:

t

R.I.R =



Vn  Cn

n n1 (1  i)

, unde:

(55) R.I.R =rata internă de rentabilitate a investiţiei; Vn =venituri suplimentare obţinute ca urmare a investiţiei în “n” ani; Cn =cheltuieli totale cu investiţia şi cele suplimentare de producţie aferente investiţiei în “n” ani; n =numărul de ani; t =orizontul de timp; i =rata de actualizare, care reprezintă un factor sintetic la a cărui dimensionare concură rata inflaţiei, rata dobânzii bancare, rata de schimb a leului, rata creşterii economice, etc.

58

La determinarea R.I.R., în cheltuieli se cuprind investiţiile de capital pentru activele imobilizate corporale şi activele circulante, cheltuielile de producţie şi întreţinere, dobânzile bancare, impozitele şi taxele aferente investiţiei. Amortizarea nu se include în calculul cheltuielilor de producţie, deoarece astfel s-ar dubla valoarea investiţiei. La venituri se include şi cele obţinute din activităţile conexe, ca şi valorile reziduale ale activelor imobilizate corporale şi ale activelor circulante rămase la finele perioadei de calcul. Se apreciază că R.I.R. trebuie să fie mai mare decât rentabilitatea medie a sectorului de activitate respectiv, sau a altor obiective asemănătoare. De asemenea, R.I.R. trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii de referinţă a băncii centrale. În analiza R.I.R. ofiţerii de credite iau în considerare în afară de rata medie a dobânzii de referinţă, rata previzibilă a inflaţiei şi o marjă de siguranţă de 2-4% care să acopere riscul faţă de aspectele ce nu au putut fi apreciate.  Durata de recuperare a investiţiei, se exprimă în numărul de ani în care profitul suplimentar obţinut ca aport al obiectivului va egala valoarea investiţiei şi cheltuielile de producţie aferente şi reprezintă capacitatea unui obiectiv de investiţii de a restitui din venitul net capitalul investit. Calcularea indicatorului se face după relaţia: D.R.I. =

Ps , unde: I  Cp

(56)

D.R.I =durata de recuperare a investiţiei; Ps =profitul suplimentar obţinut din aportul investiţiei; I =valoarea investiţiei; Cp =cheltuieli de producţie suplimentare determinate de aportul Investiţiei 2.3.2. Evaluarea aspectelor nefinanciare privind clienţii băncii Analiza nefinanciară vizează credibilitatea clientului ca element psihologic esenţial cu privire la formarea de către bancă a convingerilor referitoare la calităţile morale şi profesionale ale conducătorilor agenţilor economici solicitanţi de credite, a principalilor asociaţi şi colaboratori, precum şi a reputaţiei privită prin calitate a produselor, serviciilor şi a modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate în relaţiile cu partenerii de afaceri. De aceea, banca efectuează o evaluare cât mai reală a riscului în activitatea de creditare, analizând atât riscurile financiare, cât şi cele nefinanciare la care se expune. Factorii nefinanciari care influenţează activitatea clientului pot fi: interni sau externi. 2.3.2.1. Factorii nefinanciari interni La fundamentarea deciziei de acordare a unui credit, ofiţerii de credite ţin seama suplimentar şi de următoarele aspecte interne: (a) Conducerea activităţii (managementul) a) pregătirea profesională, prestigiu şi experienţa în ramura sau sectorul de activitate; b) experienţa în funcţii de conducere şi reputaţia echipei manageriale;

59

c) conducerea este asigurată de o echipă sau de o singură persoană, cunoscând că în cele mai multe cazuri conducerea în echipă poate avea rezultate mai bune decât luarea deciziilor de către o singură persoană; d) asigurarea succesiunii manageriale; e) gradul de participare a echipei de conducere la capitalul societăţii, fiind de aşteptat ca implicarea conducerii să fie cu atât mai ridicată cu cât gradul de participare la capital este mai mare; f) structura conducerii, specializarea în funcţie de aptitudinile în domeniile tehnic, financiar-contabil, marketing, etc.; g) moralitatea conducerii; h) calitatea sistemului informaţional (informaţii primite de conducere, circulaţia acestora în interiorul societăţii, modul de obţinere a informaţiilor prin utilizarea tehnicii moderne de calcul, etc.); i) capacitatea de a se achita de obligaţii; j) perioada de rotaţie a personalului, îndeosebi a celui de conducere şi a specialiştilor, care poate constitui un semnal, atunci când este prea scurtă (câteva luni), sau prea îndelungată (10-20 ani). (b) Activitatea clientului A. evoluţia activităţii şi profilul acestuia; B. caracterul activităţii: permanente, sezonier, ciclic; C. sfera de activitate: producţie, comerţ, prestări servicii, etc.; D. produsele şi serviciile sunt: de strictă necesitate/de lux, de serie/unicat, vechi/noi, competitive/mai puţin competitive, profitabile sau neprofitabile; E. importul; F. concurenţi: numărul şi mărimea concurenţilor, reputaţia lor, caracteristicile produselor fabricate de această, etc.; G. segmentul de piaţă deţinut: în creştere /declin, cuantificabil ori necuantificabil; H. portofoliul de clienţi al acestuia: numărul, reputaţia, dependenţa de anumiţi clienţi, modalitatea de vânzare: pe credit comercial/cu plata imediată; I. relaţii cu furnizorii: număr, dependenţa de anumiţi furnizori, modalitatea de plată la vedere/la un anumit timp de la vedere; J. politica de preţuri: nivel faţă de concurenţi, facilităţi, K. publicitate şi reclamă; L. resursele materiale: clădiri, maşini, instalaţii, mijloace de transport (proprietate, metode de evaluare, de amortizare, stare fizică, fiabilitate, finanţare, etc.); M. resurse umane: evaluarea angajaţilor din punct de vedere al pregătirii profesionale, priceperii, eficienţei, costul personalului, disponibilitate de înlocuire, fluctuaţia personalului, relaţii conducere - personal - sindicat, etc. (c) Strategia 1. existenţa unei strategii pe următorii 3-5 ani. Dacă aceasta este realistă, realizabilă sau cu orice risc; 2. modalităţi de realizare a strategiei propuse; 3. alternative şi implicaţii în cazul nerealizării strategiei propuse; 4. existenţa sau nu a planurilor de restructurare şi redresare financiară. 2.3.2.2. Factorii nefinanciari externi Aceşti factori nefinanciari externi trebuie avuţi în vedere în fundamentarea deciziei de creditare. Ei sunt: (1) Domeniul de activitate – caracteristicile domeniului de activitate din punct de vedere al competitivităţii, profitabilităţii, tehnologizării, cheltuielilor de

60

capital, costuri fixe ridicate sau reduse, principalele firme care evoluează în respectivul domeniu de activitate; (2) Încadrarea activităţii clientului în politica economică generală şi în tendinţele strategiei viitoare privind domeniul respectiv de activitate; (3) Impactul legislaţiei asupra activităţii clientului; (4) Impactul unor factori macroeconomici asupra activităţii clientului; (5) Dependenţa şi poziţia geografică faţă de sursele de aprovizionare şi pieţele de desfacere, faţă de cele de transport, etc. (6) Caracteristici sociale ale pieţelor de desfacere: obiceiuri alimentare, înclinaţia spre un anumit tip de consum, religie, etc. Analiza aspectelor nefinanciare privind clienţii băncii se va efectua de ofiţerii de credite potrivit fişei model (tabel 2.9), în situaţiile: (1) când agenţii economici solicită să devină clienţii băncii; (2) o dată pe an pentru toţi clienţii aflaţi în portofoliu, beneficiari de credite aflate în portofoliu; (3) în mod obligatoriu, la solicitarea primului credit. Rezultatele analizei aspectelor nefinanciare privind clienţii se vor utiliza de bănci în: fundamentarea deciziilor de preluare a unor noi clienţi sau de creditare, în analiza situaţiei clienţilor şi a calităţii portofoliului de credite, etc. 2.4. Decizia de creditare Procesul analizei pentru acordarea unui credit este complex şi el are specificitate în funcţie de natura creditului, obiectul şi durata acestuia. Acest proces implică, în mod normal, şi decizia de creditare. Ea are la bază o sinteză a rezultatelor analizelor de creditare, efectuate de funcţionarii băncii 2.4.1. Aplicarea în practică a deciziei de creditare Analiza de credit stereotipă are un “cadru C”. cel mai frecvent număr al variabilei C pare să fie cinci ”C”: caracter, capacitate, capital, colateralul şi condiţii. Caracterul se referă la voinţa împrumutatului de a rambursa. Capacitatea se referă la cash-flow şi la posibilitatea ca acesta să asigure plata datoriei. Capitalul priveşte la forţa bilanţului împrumutatului. Colateralul se referă la valorile care susţin împrumutul (ca în împrumutul bazat pe active). Condiţiile au în vedere sensibilitatea împrumutatului faţă de forţele externe cum ar fi rata dobânzii, ciclul economic şi presiunile concurenţei. Factorul “condiţii” se concentrează asupra vulnerabilităţii împrumutatului. În mod concret, setul de condiţii externe, de exemplu, vor afecta negativ capacitatea împrumutatului de a plăti datoria. Cu excepţia rolului colateralului, cei cinci “C” pot fi incluşi cu uşurinţă în modelul riscului de nerambursare care a fost descris anterior. Ca o modalitate de analiză de credit, implementarea celor cinci “C” încearcă să cuantifice fiecare “C” în ideea de a dezvolta un profil al credibilităţii (bonităţii) împrumutatului. Cuantificarea implică strângerea, prelucrarea şi analiza informaţiilor,. 2.4.2. Administrarea creditului 2.7.2.1. Procesul creditării activităţii comerciale

61

În ciuda proliferării serviciilor bancare, procesul de bază al împrumutului comercial şi industrial rămâne sângele vital al băncilor comerciale. Procesul de împrumut comercial constă într-o serie de activităţi relativ directe, implicând două părţi principale a căror asociere cuprinde acţiuni de la cererea iniţială de împrumut, până la rambursarea în bune condiţii a împrumutului. În general, procesul de împrumut – aşa cum s-a arătat în acest capitol – implică, în esenţă, următoarele etape: cererea de împrumut, evaluarea creditului, revizuirea împrumutului şi efectuarea rambursării. Dacă rambursarea nu se derulează normal, urmează procedurile de prescriere şi rezolvare a creditelor neperformante; dacă se derulează normal, adesea urmează o reînnoire a cererii de împrumut. Mai jos este redat un model sintetic care împarte acest proces în trei etape distincte: procesul de aprobare a împrumutului; procesul de urmărire; procesul de reziliere a împrumutului. Sintetizarea procesului de împrumut ne permite să evaluăm mai bine complexitatea şi importanţa acestui proces, dar şi o evaluare mai bună a acestuia. O trecere în revistă a procesului de împrumut bancar, utilizând conceptele de “selecţie adversă” şi “risc moral”, se impune pentru a explica comportamentul tipic viitor. (1)

Selecţie adversă Cei care au proiecte de investiţii foarte riscante au cel mai mult de câştigat dacă proiectele reuşesc, astfel că sunt foarte nerăbdători să obţină împrumuturi. Aceia care sunt cei mai susceptibili de a produce un efect negativ prezintă probabilitatea cea mai mare de a fi selectaţi. b) Risc moral Odată ce au primit împrumutul, împrumutaţii sunt stimulaţi să se angajeze în activităţi nedorite (incorecte) din punctul de vedere al împrumutătorului, cum ar fi, de exemplu:

(1)

Plata dividendelor. Dacă o firmă contractează o datorie evaluată pornind de la stabilitatea deciziei cu privire la dividende, valoarea creanţei este redusă prin majorarea ratei dividendului şi finanţarea majorării prin reducerea investiţiei.

(2)

Diluarea debitelor. Dacă o firmă contractează o datorie evaluată pornind de la supoziţia că nu va fi angajată o nouă datorie, valoarea creanţei debitorului este diminuată printr-o datorie suplimentară de aceeaşi prioritate sau o prioritate mai mare.

(3)

Substituirea activelor. Dacă o firmă contractează o datorie cu scopul declarat de a se angaja în proiecte cu costuri mai scăzute, iar datoria este evaluată cu acest risc scăzut, capitalul acţionarului creşte şi valoarea datoriei este redusă prin proiecte de înlocuire cu risc / costuri de câştig mai ridicate.

(4)

Subvenţiile. În unele împrejurări, poate exista un stimulent pentru o firmă cu datorii de a respinge proiecte cu valori nete prezente pozitive dacă beneficiul proiectelor revine creditorilor.

(5)

Nefurnizarea unor informaţii prompte şi exacte. Această acţiune poate în mod evident să majoreze costurile monitorizării. Prin urmare, ambele probleme (selecţia adversă şi riscul moral) majorează probabilitatea unui eşec al împrumutului şi trebuie să fie depăşite dacă banca vrea să fie profitabilă.

62

Pentru soluţionarea acestor probleme sunt necesare următoarele măsuri: (1) Scanarea, (2) Urmărirea, (3) Stabilirea unor relaţii cu clienţii şi liniile de credit pe termen lung, (4) Cerinţe de garanţie şi provizioane, (5) Raţionalizarea creditului. 2.4.2.2. Scanarea – Selecţia celor mai bune alternative Selecţia adversă pe pieţele de credit cere ca băncile să diferenţieze riscurile creditelor bune de cele rele. Aceasta se va realiza prin scanare, care presupune: a) strângerea informaţiilor, b) analiza statistică, c)evaluarea şi d) specializarea. a) Strângerea informaţiilor Pentru a realiza o selecţie eficientă, băncile trebuie să adune informaţii serioase despre împrumutătorii potenţiali. Informaţiile privind trecutul includ informaţii despre conturi, profit şi pierdere, active şi pasive. Iar informaţiile privind viitorul includ informaţii despre planurile unei firme şi mediul său concurenţial. Datele istorice şi cele proiectate vor fi utilizate de bancă pentru a o ajuta săşi formuleze evaluarea, adică: 1 concordarea performanţelor trecute cu proiecţiile; 2. realismul supoziţiilor care stau la baza aprecierilor 3. activitatea trecută a managementului (respectiv cum s-au realizat previziunile anterioare) şi o opinie privind calitatea şi integritatea sa. Pentru aceasta băncile vor utiliza mai multe surse de informaţii: economia în ansamblu; industria în ansamblu. Ca surse specifice, băncile au în vedere: agenţii de credit rating, concurenţa, vizitele în locurile de producţie, alţi împrumutători, ziare şi servicii de selecţie a articolelor de presă, interviuri cu conducerea. În sfârşit, o modalitate de obţinere a informaţiilor de către bănci constă în relaţiile de lungă durată cu clienţii. Banca poate să analizeze activitatea trecută şi concurenţa pe bază: altor conturi de împrumut, conturilor curente şi a conturilor de şi economii/depozite. Analiza oferă informaţii privind lichiditatea, sezonalitatea, grupele de contacte de afaceri şi performanţele trecute ale firmei client. În general, relaţiile pot reduce în mod semnificativ costurile selecţiei şi fundamentării procedurilor de monitorizare. Pe de altă parte, relaţiile pe termen lung pot fi profitabile atât pentru firmă, cât şi pentru bancă. Când există o bună relaţie şi un flux informaţional, firma bună poate să obţină mai uşor un împrumut cu dobândă scăzută întrucât banca va putea să stabilească mai uşor riscurile de perspectivă şi va avea costuri mai reduse de scanare şi monitorizare. Întrucât relaţia bancă – împrumutat este, de asemenea, importantă şi pentru împrumutat, acesta va fi reţinut în a o periclita prin acţiuni care sunt în dezavantajul băncii, indiferent dacă sunt sau nu acoperite de clauze restrictive cu privire la împrumut. Mai mult, relaţia poate fi întărită de:  participarea băncii la capitalul firmei (unde este permis, cum este cazul în Japonia, Germania, România); 1. reprezentarea băncii în consiliul de administraţie (unde este permis);  implicarea băncii în management (dând băncii posibilitatea de a influenţa firma să acţioneze în interesul băncii, neinvestind în proiecte prea riscante);  lansarea unor “linii de credit”, adică angajamentul băncii (pentru o anumită perioadă de timp) de a acorda împrumuturi pe o anumită valoare la rate legate de o anumită rată a dobânzii de piaţă. Într-adevăr, cea mai mare parte a împrumuturilor comerciale şi industriale se desfăşoară în cadrul unor astfel de aranjamente. Astfel, firma se poate baza pe o

63

sursă de credit şi banca beneficiază de un sistem îmbunătăţit de obţinere a informaţiilor. Mai concret, aranjamentul va impune firmei să furnizeze băncii informaţii în mod continuu în legătură cu activele şi cu pasivele / veniturile şi activitatea de afaceri. b) Analiza statistică Analiza statistică a informaţiilor poate sprijini detectarea perspectivelor bune faţă de cele proaste. Analiza indicatorilor şi alte modele cantitative pot fi utilizate pentru a prevedea falimentul şi, în general, pentru a separa creditele bune de cele proaste. Totuşi, modelele cantitative nu înseamnă totul.

c) Evaluarea Analiza nu poate fi în întregime mecanică. Banca trebuie, de asemenea, să facă o evaluare bună. Modelul descris anterior sugerează că trebuie acordată atenţie factorilor care include următoarele: (i) Valoarea relaţiei cu clienţii În acest caz, banca, în cadrul analizei ce o efectuează, va trebui să identifice: (1) ce alte afaceri depind de relaţia cu clienţii; (2) vânzarea de servicii “încrucişate”; (3) relaţiile cu firme înrudite; (4) cum ar fi afectată reputaţia băncii (şi relaţia cu alţi clienţi) de refuzul unui împrumutat sau retragerea creditului de la acest client. (ii) Reperele situaţiei financiare În cazul împrumuturilor externe acordate de o bancă, se examinează o serie de indicatori pentru ţara respectivă. De exemplu, în cadrul activităţii Rezervelor Federale ale SUA, de monitorizare a împrumuturilor internaţionale ale băncilor americane, Comitetul interdepartamental de analiză a expunerii de ţară încearcă să identifice ţările cu probleme şi să informeze băncile în legătură cu ţările care au probleme în prezent sau în mod potenţial. Comitetul aplică următorii indicatori statistici fiecărei ţări:

1. 2.

balanţa de cont curent pentru exportul de bunuri şi servicii;

3.

plata serviciului datoriei din exportul de bunuri şi servicii

modul de plată a dobânzilor pe seama exportului de bunuri şi servicii şi a rezervelor internaţionale;

(iii) Factorii strategici Banca va lua în considerare cash –flow-urile previzionate ale împrumutaţilor şi riscurile cărora le sunt supuse acestea (de exemplu, riscurile de afaceri ale împrumutaţilor). Zonele care trebuie să fie examinate aşa cum se arată în acest capitol sunt: 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Producţia: materii prime, furnizori, tehnologie, combustibil; Marketing: elasticitatea preţurilor, substituenţi; Personal: disponibilitate, cost, armonie; Finanţe: vulnerabilitate la majorarea ratelor dobânzii, controlul creditului firmei şi situaţia încasării datoriei; Concurenţa: potenţialul de schimbare, restricţii comerciale; Alţi factori de mediu, de exemplu, posibile acţiuni ale guvernului.

64

Merită să menţionăm din nou că estimarea şi monitorizarea cash – flow-ului viitoare este o parte critică a analizei de credit şi a evaluării riscului. În plus, faţă de cash – flow-ul derivat din extrasele financiare, analiza indicatorilor oferă un alt instrument al analizei de credit. (iv) Reputaţia managementului “Reputaţia” este o zonă de studiu aflată în stadiul incipient. Totuşi, în mod clar, stimulentul pentru o firmă, de exemplu, de a subinvesti poate fi redus de un rating corespunzător al obligaţiunilor sale pe piaţă. (v) Expunerea faţă de risc Riscul de credit şi probabilitatea de rambursare sunt o funcţie comună a atributelor specifice împrumutatului şi a parametrilor condiţiilor împrumuturilor şi anume: (1) Atribute specifice împrumutatului: (1) Cash – flow-urile viitoare previzionate şi variabilitatea lor: structura capitalului; riscul afacerii; rata de creştere; diversificarea; (2) Valoarea reală netă a împrumutatului; (3) Caracterul naturii împrumutatului potenţial şi natura şi severitatea problemelor reziduale ale mandatului: (1) includerea efectului reputaţiei managementului pe piaţa datoriilor în problemele mandatului; (2) calitatea informaţiilor disponibile (promptitudinea şi acurateţea). (2) Trăsăturile contractului de împrumut (inclusiv) monitorizarea şi aranjamentele de siguranţă: priveşte cerinţele privind depozitele de compensare, siguranţa, garanţiile şi promisiunile contractuale de rambursare acordate de terţi; clauze afirmative şi negative; rata dobânzii (fixă / variabilă). (vi) Condiţii externe Gradul de risc al împrumuturilor nu poate fi analizat complet în izolare. Ca atare, diversificarea reprezintă cea mai bună reţea internă de siguranţă. Aspectele care trebuie să fie monitorizate sunt următoarele: scopul / tipul de împrumut; tipul de garanţie; rata dobânzii flotantă faţă de cea fixă; credit rating-ul; etc. (vii) Alţi factori Între alţi factori reţinem: politica guvernamentală, disponibilitatea fondurilor (suficienţa capitalului) şi politica instituţională. d) Specializarea Problema selecţiei adverse poate fi depăşită dacă băncile se specializează (geografic şi / sau pe ramuri) pentru a avea astfel mai multe cunoştinţe pe baza acumulării informaţiilor relevante care să-i permită să separe firmele bune de cele proaste. Este dificil să se realizeze atât specializarea, cât şi diversificare. Totuşi, sindicalizarea împrumutului şi alte abordări pot face acest lucru posibil. 2.4.2.3. Urmărirea (şi aplicarea clauzelor restrictive) Pentru a atenua problema riscului moral, care există după ce împrumutul a fost acordat, băncile înscriu adesea clauze restrictive în contractele de împrumut. Aceste clauze sunt menite să asigure că firma nu poate risca prea mult pe socoteala băncii. Dacă convenţiile restrictive urmează să aibă putere reală, banca trebuie să urmărească comportamentul firmei. Astfel, auditul strângerii informaţiilor şi urmările trebuie să fie o activitate permanentă băncii. Unele clauze tipice pentru împrumut sunt următoarele: (1) Restricţii asupra politicii de investiţie / producţie a firmei.

65

(1) (2) (3) (4) (5)

restricţii asupra investiţiilor; restricţii asupra dispoziţiei privind activele; titularizarea datoriei asupra anumitor active; restricţii asupra fuziunilor; cerinţe de menţinere a anumitor active (de exemplu, anumite niveluri ale fondului de rulment). (2) Restricţii privind plata dividendelor (3) Restricţii privind politica financiară viitoare, constând în: (1) limitări privind datoria şi priorităţile; (2) limitări privind închirierile, leasingul, vânzările şi lease backs-urile; (3) provizioane de convertibilitate. (4) Clauze specificând alte activităţi ale firmei (de exemplu, menite să reducă costurile monitorizării), privesc: (1) rapoartele cerute; (2) specificarea tehnicilor contabile. Costurile directe şi cele de oportunitate ale îndeplinii acestor restricţii contractuale în clauzele privind datoria sunt considerabile. În plus, existenţa acestor restricţii indică capacitatea clauzelor de datorie de a reduce costurile mandatului asociate conflictului de interese dintre deţinătorul datoriei şi acţionari. Într-adevăr, persistenţa şi ingeniozitatea cu care sunt redactate aceste clauze de datorie indică stimulentele economice puternice ale proprietarilor firmei de a reduce costurile mandatului. 2.4.2.4. Colaterale şi conturi compensatoare Colateralul, adică valori promise împrumutatorului dacă împrumutatul nu-şi îndeplineşte obligaţia, reduce consecinţele selecţiei adverse, întrucât reduce pierderea împrumutatorului în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată. În unele cazuri banca va cere împrumutatului să menţină depozite de compensare ca o formă de colateral. De exemplu, banca poate să ceară firmei să opereze în contul său curent de cec cu banca, menţinând contul la un anumit nivel. În plus faţă de furnizarea unui anumit colateral, aceasta asigură băncii un bogat flux informaţional. 2.4.2.5. Raţionalizarea creditelor Pentru raţionalizarea creditului pot fi utilizate două modalităţi: (1) Când o bancă refuză să ofere un împrumut de orice valoare unui împrumutat, chiar dacă acesta este gata să plătească o dobândă mai mare. În această situaţie, întrebarea pertinentă este: de ce să nu se acorde împrumutul la o rată a dobânzii mai mare dacă împrumutatul potenţial prezintă un risc de credit ridicat? Răspunsul derivă din conceptul de selecţie adversă. Selecţia adversă înseamnă că firmele cu cele mai riscante proiecte de investiţii sunt exact cele care vor să plătească cele mai ridicate rate ale dobânzii. Pretinderea unei rate a dobânzii mai ridicate pur şi simplu face problema mai dificilă, respectiv măreşte probabilitatea ca banca să împrumute cu un risc de credit ridicat. Banca ar putea atunci să prefere să nu acorde împrumutul la o rată a dobânzii mai mare, ci să se angajeze într-o raţionalizare a creditului şi să respingă împrumuturile. (2) Când banca acordă un împrumut, dar restricţionează mărimea împrumutului la dimensiuni mai reduse decât ar dori împrumutatul. Acest tip de raţionalizare a creditului este utilizat, întrucât problema riscului moral devine mai gravă în cazul împrumuturilor mai mari. Cu cât este mai mare

66

împrumutul, cu atât este mai mare stimulentul de angajare în activităţi care fac mai puţin probabilă rambursarea împrumutului. 2.4.2.6. Structura împrumutului Odată cu luarea deciziei de acordare a împrumutului trebuie stabiliţi termenii concreţi, incluzând: (1) Termenul, preţul şi graficul de rambursare a împrumutului. Conform gândirii tradiţionale, costul unui împrumut se bazează pe caracteristicile riscului, clienţii cu bonitatea mai mare beneficiind de o rată a dobânzii mai scăzută. Această rată “primară” ar trebui, desigur, să acopere costurile fondurilor băncii (de exemplu costul ponderat al capitalurilor), costul administrării creditului şi o marjă de profit acceptabilă. Totuşi, o abordare directă de tip bonitatea creditului (credit scoring), nu ia în considerare caracteristici individuale clientului, precum dezvoltarea unui nou produs, mărimea firmei, soldurile medii, frecvenţa împrumuturilor şi relaţia istorică cu banca. Acestea sunt consideraţii foarte importante şi ar putea influenţa decizia de creditare într-o manieră diferită de rezultatele metodei credit scoring. (2) Conturile de compensare, taxa de angajament, dacă există. Aceste conturi permit băncii să realizeze un profit mai mare asupra fondurilor şi angajamentelor şi să constituie un tampon în perioada de criză, atât pentru bancă cât şi pentru client. Este posibil ca aceste conturi să dispară pe măsură ce se intensifică concurenţa pentru clienţi. Dacă marjele asupra împrumuturilor se diminuează datorită împrumuturilor cu dobânda variabilă şi conturile de compensare se majorează într-o măsură mai redusă, atunci va fi încurajată tendinţa către activităţi din afara bilanţului şi veniturile nelegate de dobânda, pe măsură ce băncile se adaptează la nivele mai reduse de dobândă. (3) Cerinţe privind garanţiile. Majoritatea împrumuturilor pe termen lung şi multe împrumuturi de la bănci mici sunt asigurate. Într-un împrumut asigurat, clientul acordă băncii dreptul de a vinde colateralul şi de a utiliza încasările pentru restituirea împrumutului dacă împrumutatul nu poate să ramburseze. (4) Cauze de împrumut. Cu cât este mai îndepărtată scadenţa creditului, cu atât mai mare va fi numărul clauzelor incluse de bancă. Clauzele afirmative stipulează responsabilităţi ale clientului de a prezenta declaraţii financiare, de a menţine o asigurare adecvată, de a plăti dobânda şi ratele conform graficului şi de a informa banca asupra activităţilor majore ale firmei. Clauzele negative cer anumite criterii de performanţă ale firmei şi interzic anumite activităţi ale împrumutului. 2.4.2.7. Revizuirea împrumutului, clasificarea, stornări şi activităţi de soluţionare Natura asumării riscurilor înseamnă că o anumită proporţie din portofoliul de împrumuturi nu va fi recuperată şi va fi stornată din rezervele stabilite pentru fiecare perioadă în acest scop. Funcţia de revizuire a împrumutului după acordare lui, este un proces critic pentru reducerea acestor pierderi şi în monitorizarea generală a calităţii întregului portofoliu de împrumuturi. Personalul specializat în revizuirea împrumutului trebuie să se implice în activitatea de soluţionare şi recuperare. Revizuirea împrumutului constă în auditul periodic al portofoliului de împrumuturi existent. În plus, faţă de obiectivul reducerii pierderilor din împrumuturi, procedurile de revizuire încearcă să detecteze împrumuturile cu probleme cât mai devreme posibil, să fundamenteze politica de împrumuturi stabilită şi să se asigure ca aceasta este aplicată şi să informeze conducerea băncii în legătură cu condiţiile generale ale împrumuturilor şi calitatea creditelor anumitor unităţi de împrumut. Odată cu creşterea

67

recentă a eşecurilor în afaceri, în special în cele de mare anvergură, rolul specialiştilor în revizuirea împrumuturilor şi găsirea de soluţii a crescut foarte mult şi valoarea adăugată creată de aceşti specialişti a devenit potenţial semnificativă. Unele proceduri utilizate în decizia de acceptare-respingere sunt aplicabile şi procesului de revizuire. Evaluarea generică a solvabilităţii, este practic mai utilizată în revizuirea împrumutului. Întrucât majoritatea băncilor nu pot să revizuiască toate creditele într-o perioadă scurtă de timp, unul dintre aspectele critice ale funcţiei de revizuire a împrumutului, în special la o bancă mare, constă în alocarea eficientă a resurselor umane (personalul) în zonele cele mai critice. De aici, o modalitate de avertizare promptă şi exactă este vitală în această fază.

CAPITOLUL III MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR BANCARE 3.1 Managementul operaţiunilor pasive Operaţiunile bancare pasive reprezintă operaţiile de constituire a resurselor financiare necesare formării resurselor de creditare. Modalităţile de constituire a resurselor financiare ale unei bănci sunt: 1. capitalul propriu şi fondurile de rezervă; 2. depozitele bancare; 3. reescontul; 4. alte forme de atragerea de resurse financiare. 3.1.1 Capitalul propriu şi fondurile de rezervă Fondurile proprii ale unei societăţi bancare sunt formate din următoarele categorii de capital: capital propriu; capital suplimentar. Capitalul propriu are în componenţa sa: capitalul social vărsat; fondul de rezervă; alte fonduri constituite din profitul net. Capitalul propriu al unei bănci, care, de regulă, sunt societăţi pe acţiuni, se formează prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni. Alături de capitalul propriu fondurile de rezervă participă la formarea resurselor proprii ale băncii şi ele se constituie treptat, prin repartizarea unei părţi reglementate de banca centrală din profiturile anuale. Nivelul de constituire al acestor fonduri de rezervă, este, de regulă, până la nivelul capitalului propriu. Capitalul propriu şi fondurile de rezervă, au însă o pondere relativ redusă în total resurselor financiare pentru creditare. Capitalul social se constituie prin emisiunea de acţiuni, în condiţiile legii şi valorificarea acestora. Emisiunea de acţiuni se poate face atunci când este cazul cu o primă de emisiune.

68

Aceasta semnifică faptul că preţul de emisiune este mai mare decât valoarea nominală. Pentru societatea bancară, din punct de vedere financiar, prima de emisiune se înglobează la rezerve, care ulterior pot fi folosite pentru majorarea capitalului social, dar nu mai devreme de un an de la constituirea lor. De asemenea, capitalul social se poate modifica şi prin alte operaţiuni interne ale băncii, cum ar fi de exemplu încorporarea de rezerve în capitalul social şi distribuirea gratuită de acţiuni. Emisiunea de noi acţiuni duce la apariţia efectului de diluaţie, adică la scăderea valorii acţiunilor ca urmare a creşterii numărului de titluri existente. Fondurile de rezervă se constituie de către bănci din profitul brut, astfel: 20% din profitul brut până când fondul de rezervă este egal cu capitalul social; 10% din profitul brut până când fondul de rezervă este egal cu dublul capitalului social. După această limită, fondul de rezervă este alimentat din profitul net într-un procent stabilit de Consiliul de Administraţie al băncii. La calculul fondurilor proprii se vor avea în vedere următoarele: - din capitalul propriu se vor deduce: - cheltuielile de constituire (dacă nu au fost deduse din venituri); - cheltuielile anticipate efectuate pentru achiziţionarea mijloacelor fixe; - cheltuielile pentru investiţii în curs de execuţie şi pentru materiale necesare investiţiilor pentru care nu s-a afectat fondul de dezvoltare; - pierderile înregistrate în anul curent. Capitalul suplimentar la unei bănci se compune din: fondul de risc; rezerve din reevaluare legală a activelor corporale; datoria subordonată. Fondul de risc – se constituie pentru acoperirea eventualelor credite nerecuperabile. El se constituie din profitul brut pentru o valoare de 2% din soldul creditelor acordate. Fondul de risc poate fi alimentat şi din profitul net într-un procent stabilit de Consiliul de Administraţie al băncii. Capitalul suplimentar va fi luat în calcul numai în proporţie de cel mult 100% din nivelul capitalului propriu. Datoria subordonată va fi luată în calcul într-o proporţie maximă de 50% din capitalul propriu şi va trebui să îndeplinească următoarele condiţii:  să fie în întregime vărsată;  termenul de rambursare să fie de cel mult 5 ani; La calculul nivelului fondurilor proprii, volumul datoriei subordonate va fi gradual redusă cu 20% pe an, în perioada de 5 ani anterioară scadenţei.  contractul de credit să nu prevadă rambursarea anticipată a datoriei, cu excepţia cazului intrării în lichidare a societăţii bancare;  în cazul falimentului sau lichidării societăţii bancare, datoria subordonată va fi rambursată până când toate celelalte datorii nu au fost achitate. De asemenea, capitalul suplimentar va fi influenţat în sensul adăugării, aprecierii sau scăderii, deprecierii fondului de risc în valută, după caz. Trebuie specificat faptul că, din totalul fondurilor proprii se vor deduce participaţiile societăţii bancare la alte societăţi. Aplicaţii practice PROBLEME REZOLVATE

69

Problema 1: Societatea bancară “GAMA” a hotărât să emită noi acţiuni, ştiind că ea este cotată pe piaţa RASDAQ. Se cunoaşte că: cursul unei acţiuni este de 12000 UM; valoarea nominală a unei acţiuni este de 10000 UM; nr. de acţiuni vechi = 10000 buc; nr. de acţiuni noi emise sunt 1000 buc.;preţul de emisiune este de 12100 buc. Se cere: a) să se determine valoarea primei de emisiune; b) modificarea survenită în capitalul băncii; c) cursul unei acţiuni după emisiune. Rezolvare: a) Prima de emisiune = preţul de emisiune – valoarea nominală Prima de emisiune = 12100 – 10000 = 2100 UM b) Modificarea survenită în capitalul băncii: 12000 = 10000 - capital social şi 2100 fond rezervă Capital social = (10000 x 10000) + (10000 x 1000) = 110000000 UM Fondul de rezervă creşte cu 2100000 UM c) Cursul acţiunii după emisiune N n 1  Pe    Vr  N  Pe  n   Nn nN nN 1 (10000 x 12000 + 1000 x 12100) 11000

= Vr  =

= 12009,09 UM

Problema 2: Societatea bancară “ALFA” prezintă următorul bilanţ la data de 31 XII anul N: -mii UM D Bilanţ C Disponibil la BC 8400 Capital 10000 Numerar 2200 Rezerve 2000 Disp. la alte bănci 9400 Depozite ale clienţilor 28000 Credite acordate 19000 - la vedere 12000 Alte active 3000 - la termen mijlociu 16000 Alte pasive 2000 TOTAL A: 42000 TOTAL P: 42000 Dacă cunoaştem faptul că valoarea nominală a unei acţiuni este de 10 UM, şi se doreşte emisiunea unor acţiuni noi în număr de 100, se cere să se calculeze: a) Valoarea reală a acţiunii

b) c)

Preţul de emisiune pentru ca să fie o primă de emisiune de 100 UM Cursul acţiunii după emisiune

Rezolvare: Fonduri proprii Nr.acţ Capital 10000 Nr.act.    1000 acţ VNacţ 10

Vreală =

Fonduri proprii = Capital + Rezerve Fonduri proprii = 10000 + 2000 = 12000 UM

70

12000  12 UM 1000 Prima de emisiune = Preţul de emisiune – Valoarea nominală Preţul de emisiune = Prima de emisiune + Valoarea nominală Vreală =

Prima unitară =

Prima totală Nr. de acţ noi emise

Prima unitară =

100  1 UM 100

Preţul de emisiune = 10 + 1 = 11 UM Cursul acţiunii după emisiune: Ce  Vr  

N n 1  Vr  N  Pe  n    Pe   Nn nN nN

1 12  1000  11  100  11,9 UM 1100

Problema 3: Societatea bancară „X”, cotată la bursă cu o valoare a cursului bursier de 15.000 UM, efectuează o emisiune de noi acţiuni: raportul este de o acţiune nouă la 3 vechi, la preţul de 14.500 UM. Se cere să se stabilească: valoarea cursului teoretic după emisiunea teoretică; efectul de diluţie şi valoarea DS (dreptul de subscriere); sumă ce trebuie să deţină un investitor nou ce doreşte să achiziţioneze 10.000 acţiuni. Rezolvare: a) Ct1 

N  Ct 0  n  Pe 3  15000  1  14500   14875UM Nn 4

b) Efectul de diluţie se referă la pierderea de valoare ca urmare a emisiunii de acţiuni noi. Ds = Ct1-Ct0=15000-14875=125 UM d) un investitor ce doreşte să achiziţioneze 10000 acţiuni trebuie să plătească: Valoarea totală = (Pe+3DS), unde valoarea unei acţiuni = Pe +3DS. Valoarea unei acţiuni = 14500+3x125=14875 UM Valoarea totală =14875 x 10000=148.750.000 UM. PROBLEME DE REZOLVAT Problema 1: Fie o societate bancară cu următoarele date: Capital social: 51443000 mii UM; Rezerve: 2224000 mii UM; Nr. de acţiuni: 100000 buc.; Nr. de acţiuni noi emise: 10000 buc. Se cere să se calculeze: a) valoarea nominală a unei acţiuni; b) valoarea reală a acţiunii; c) preţul de emisiune al acţiunii, astfel încât emisiunea să se fi făcut cu o primă unitară de 10000 UM.

71

Problema 2: Banca „X” are următoarele date extrase din bilanţul contabil: -Capital social: 115445243 mii UM; -Rezerve: 5445243 mii UM; -Nr. de acţiuni: 1112444 buc. Dacă se doreşte încorporarea a 2445243 mii UM în capitalul social din fondul de rezervă, să se calculeze: a) valoarea nominală a unei acţiuni; b) nr. de acţiuni noi emise; c) pierderea de valoare a unei acţiuni. Problema 3: Societatea bancară „X” doreşte să efectueze o majorare de capital, folosind două metode: emisiunea de 11.000 acţiuni noi; Pe (preţul de emisiune) =25.000UM; încorporare de rezerve în valoare de 800.000.000 UM. Ştiind că datele iniţiale erau următoarele: capital social: 5,1 miliarde; fond de rezervă: 1 miliard; nr. acţiuni vechi: 222.000. Se cere: a) Să se determine valoarea dublului drept de atribuire şi subscriere; b) Să se interpreteze rezultatele. 3.1.2 Depozitele bancare Depozitele bancare reprezintă forma principală de mobilizare a capitalurilor şi economiilor monetare temporar disponibile în economie. Constituirea depozitelor bancare este una dintre cele mai importante linii de afaceri pentru bănci, datorită faptului că depozitele sunt utilizate pentru finanţarea creditelor şi a activităţilor de investiţii. Băncile, prin constituirea şi utilizarea de depozite îşi exercită una din funcţiile lor principale. Ele oferă o varietate de tipuri de depozite în scopul atragerii fondurilor disponibile de la persoanele fizice, firme şi din surse publice. Depozitele sunt sursa majoră de fonduri, banca acţionând ca să le primească şi apoi să le utilizeze în operaţii profitabile. Atragerea de depozite de la o societate comercială este foarte diferită de aceeaşi operaţiune executată pentru persoane fizice şi ea afectează tipurile de conturi de depozit care sunt oferite/utilizate de către societăţi sau persoane fizice. Cele mai importante diferenţe sunt următoarele:  Societăţile comerciale au nevoie să aibă în depozitele de numerar o sumă egală cu cea estimată necesară pentru a le acoperi necesităţile fondului de rulment. Dacă nivelul numerarului aflat la dispoziţia unei societăţi este mai mare decât suma necesară pentru acoperirea nevoilor fondului de rulment, societatea probabil că, fie îşi va plăti împrumuturile scadente sau alte obligaţii financiare, fie că va continua să investească sau chiar să plătească dividende.  O altă diferenţă între societăţile comerciale şi persoanele fizice este faptul că, societăţile au personal specializat – contabil şi administrativ – care urmăreşte depozitele, strânge date şi evaluează toate facilităţile oferite de diferitele tipuri de depozite.  Societăţile comerciale încearcă să obţină beneficiul maxim din numerarul care este disponibil, pe când depunătorii particulari din cadrul retail

72

banking-ului cer siguranţă şi de multe ori nu sunt atât de mult interesaţi de rata profitului. 3.1.2.1 Tipuri de depozite bancare Există multe moduri de clasificare a depozitelor bancare (cele ale persoanelor fizice faţă de cele ale firmelor; depozitele în monedă naţională faţă de depozitele în valută, etc.) . Totuşi, cel mai uzual mod de clasificare a depozitelor este în raport cu scadenţa şi cu caracteristicile contului. Principalele caracteristici ale celor mai importante tipuri de conturi sunt: 

Conturi curente/conturi prin cecuri

Contul curent este acel tip de depozit în care:  banca care constituie depozitul se angajează să:  plătească cecurile emise de depunător pentru contul său;  menţină soldul net la dispoziţia clientului în orice moment;  crediteze în cont dobânda convenită şi să scadă orice comision şi cheltuiala în legătură cu acesta.  clientul se angajează să: (a) evite efectuarea oricărei operaţiuni care ar crea un sold insuficient în cont; (b) utilizeze contul conform termenilor acordului încheiat. În cazul unei firme, de obicei se cade de acord între bancă şi firmă că, dacă plata unui cec ar face soldul contului negativ, banca să transfere în contul curent suma necesară dintr-un cont de overdraft pentru a menţine pozitiv soldul contului, dacă un astfel de cont există. Conturile curente oferă de obicei o rată mică a dobânzii sau sunt fără dobândă şi reprezintă o sursă de fonduri cu cont redus pentru bancă. Motivul dobânzii mici sau a lipsei acesteia este satisfacţia oferită clienţilor prin efectuarea unor servicii pentru aceştia prin bancă, cum ar fi: primirea chitanţelor, achitarea facturilor, etc. Datorită concurenţei dintre bănci, însă în ultima vreme, conturile de cecuri oferă rate ale dobânzii destul de mari pentru acest tip de cont. 

Conturi de economii (conturi la vedere)

Conturile de economii sunt conturi la vedere, ca şi conturile curente, dar oferă o rată a dobânzii şi sunt reglate în mod diferit. Sumele din conturile de economii, este tipul de depozit la vedere. Conturile de economii au o semnificaţie economică diferită pentru bănci, deoarece ele reprezintă depozite pe termen mediu sau lung (spre deosebire de conturile curente, care sunt considerate de obicei depozite pe termen scurt). În cazul fermelor, conturile de economii sunt folosite în multe scopuri, ca de exemplu: (a) depozite de la o zi la alta (over night) şi b) plăţi de salarii. Principalele cerinţe şi aşteptări ale depunătorilor care îşi ţin banii în conturi de economii sunt:  siguranţa (fiind asigurate de obicei prin legi şi restricţii guvernamentale);  lichiditatea (banii sunt livraţi la cerere prin utilizarea unui carnet de cont);

73

 accesibilitatea (prin posibilitatea utilizării oricărui automat pentru numerar –ATM – existent);  venitul (care este sacrificat în favoarea avantajelor menţionate mai sus). Până de curând, băncile nu au oferit multe servicii proprietarilor de conturi de economii. Totuşi, datorită concurenţei, ulterior băncile au început să ofere multe servicii deţinătorilor de conturi de economii, cum ar fi:  expedierea unui extras lunar de cont, furnizând o prezentare analitică a modificărilor care au avut loc în cont;  capacitatea de a plăti anumite obligaţii ale proprietarului pe baza acestui cont (comisioane pentru carduri, cheltuieli de întreţinere, rate la credite, etc.);  servicii bancare prin telefon (phone banking), etc. Utilizarea de către bănci a sumelor provenite din depozitele la vedere necesită multă prudenţă, deoarece angrenarea resurselor din aceste depozite în proporţii mari ar putea crea dificultăţi de lichiditate băncilor, în cazul în care ar solicita retragerea sumelor în volume importante, peste cele prevăzute.



Conturi cu termen fix

Conturile cu termen fix sunt acele depozite la termen care nu se pot plăti înainte de scurgerea unui anumit interval de timp. Datorită faptului că ele nu se pot plăti în orice moment în care ar dori deţinătorul, aceste conturi aduc un venit mai mare prin rata dobânzii în comparaţie cu conturile de economii. Pentru depunători acest tip de cont are avantajul că le aduce un venit mai mare pe perioada pe care ei presupun că nu vor utiliza aceşti bani, iar pentru bancă el reprezintă o sursă sigură de finanţare pe termen mediu şi lung. O caracteristică importantă a depozitelor pe termen fix este că pot fi utilizate drept garanţie la un credit şi sunt destul de des utilizate în acest scop. 

Certificate de depozit (CD)

Certificatele de depozit necesită o sumă minimă de bani ce trebuie depusă pe o anumită perioadă de timp, care este de obicei mai lungă decât cea cerută pentru depozitele cu termen fix. Principalele caracteristici ale CD sunt:  ele sunt foarte lichide (pot fi transformate în numerar la orice moment de timp – pierzând o parte din dobânda, ca penalizare);  dreptul de proprietate poate fi transferat (noul proprietar este îndreptăţit să primească întreaga sumă la sfârşitul perioadei care a fost convenită iniţial între bancă şi depunătorul iniţial). 

Acorduri de răscumpărare

Un acord de răscumpărare sau un acord “repo”, este un acord între o societate comercială şi banca, în care (a) societatea comercială se angajează să dea numerar băncii într-o anume zi pentru a achiziţiona titluri de valoare la un anume preţ, iar (b) ambele părţi sunt de acord ca aceste titluri de valoare vor fi revândute de către societatea comercială, băncii la o dată ulterioară, la un preţ prestabilit. Acest acord seamănă cu un cont de depozit, deoarece esenţa acestei tranzacţii constă în faptul ca, societatea comercială se obligă să-şi depună banii la

74

banca pentru o anumită perioadă de timp cu un profit fix. Aceste acorduri repo sunt mai comune societăţilor comerciale decât persoanelor fizice, (căci este nevoie de sume minime de depozit), iar ele sunt depozite pe termen scurt (overnight sau de câteva zile), care au nevoie de o monitorizare strictă din partea depunătorului. 

Alte tipuri de conturi

În ciuda faptului că multe tipuri de conturi depind în mare măsură de cadrul legal creat de banca centrală a fiecărei ţări, următoarele tipuri de conturi sunt prezente de obicei în orice ţară: conturi cu restricţie de închidere (la care depunătorul nu are dreptul de retragere a banilor până la expirarea unui anumit termen); depozite pentru tineri (la care rata dobânzii oferite este un stimulent pentru promovarea depozitelor în rândul tinerilor) şi anumite conturi în valută (la care ar trebui urmaţi anumiţi paşi pentru stabilirea sursei de valută, etc.). 

Noi tipuri de depozite

(a) Un cont tip sweep este o inovaţie introdusă de curând de către instituţiile care preiau depozite. Acest concept este aplicat altor tipuri de conturi (adică la conturi tip NOW = Negociable Order or Withdrawal Account) în care soldurile peste un anumit nivel sunt transformate în fond al pieţei de capital. Conturile sweep sunt oferite de bănci clienţilor bogaţi şi sunt corelate de obicei cu rularea fondurilor mutuale. (b) Un cont tip cash management este un produs dezvoltat de Merril Lynch, care combina brokerajul şi contul bancar, oferind clienţilor dobânda zilnică pentru soldul din cont, facilităţi prin cecuri, carduri de debit Visa şi credite acordate imediat la rate ale dobânzii ale conturilor de brokeraj. 3.1.2.2 Operaţiuni în funcţia de constituire a depozitelor Operaţiunile în funcţia de constituire a depozitelor dintr-o bancă au loc în două zone principale: a) la ghişeu, în front office, unde au loc toate interacţiunile cu clientul; (b) în spatele ghişeelor, în back office, unde are loc întocmirea documentaţiei bancare. Operaţiunile de ghişeu – front office – includ:



noi deschideri de conturi (prin utilizarea unui formular de cerere adecvat, prin cererea informaţiilor de deschidere, prin introducerea datelor în baza de date, prin emiterea cardurilor şi a carnetelor de cont, etc.);



tranzacţii efectuate de funcţionarul bancar de la ghişeu (prin recunoaşterea – acceptarea clientului, întocmirea documentelor adecvate sau tastarea numerelor de cod corespunzătoare, transferul banilor, etc.). Operaţiunile din spatele ghişeelor – bach office – includ:

75



autentificarea şi stabilirea soldului pentru toate conturile clienţilor (prin transcrierea soldurilor din conturi în registrele contabile generale, pe baza documentelor utilizate);



compensarea cecurilor prin sistemul casei de compensaţii (prin sortarea cecurilor şi urmărirea lor în sistemul de compensare);



calcularea dobânzii (prin aplicarea ratelor corespunzătoare ale dobânzii şi a scadenţelor convenite);



completarea documentelor pentru toate tranzacţiile, etc.

3.1.2.3 Calcularea dobânzii şi urmărirea conturilor Calcularea dobânzii este un proces adeseori destul de complicat din următoarele cauze:

 

volumului tranzacţiilor implicate; ratele dobânzii sunt rapid crescătoare, când astfel de rate sunt

aplicate;



aplicarea datei înregistrării tranzacţiei. Plata dobânzii pentru conturile prin cec este interzisă în anumite ţări. În alte ţări, unde nu era interzisă (dar era foarte des neplătită dobânda pentru aceste conturi), datorită concurenţei, băncile au început ulterior să plătească dobânda şi pentru aceste conturi, care este de obicei mai mică decât dobânda pentru conturile de economii. De reţinut este faptul că, băncile oferă permanent clienţilor noi tipuri de conturi de depozit, cu termeni mai buni şi cu mai multe posibilităţi. De multe ori, asemenea conturi au escaladat ratele dobânzii. Urmărirea conturilor este realizată prin back office-ul băncii, dar astfel încât:

 

să faciliteze cerinţele de informare ale depunătorilor şi

să creeze un sistem de încredere în banca pentru depunători. Este tot mai comun pentru bănci să trimită clienţilor extrase de cont în care să le prezinte toate tranzacţiile care au avut loc în cadrul unei anumite perioade de timp (de obicei lunar sau semi-anual) şi comisioanele percepute, taxele, dobânda acumulată, reţineri de impozit, etc. 3.1.2.4 Sistemul naţional de garantare Un sistem de garantare a depozitelor a fost creat în multe ţări, ca urmare a indicaţiilor băncilor centrale sau altor reguli, de obicei internaţionale. Conform acestui sistem, toate băncile comerciale contribuie la un fond comun proporţional cu volumul depozitelor pe care le deţin. Scopul acestui fond este de a acoperi orice pierdere de depozit care ar putea apărea în viitor în oricare din băncile ce fac parte din acest acord, ca rezultat al anumitor acţiuni sau situaţii.

76

Şi în România s-a constituit “Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar”, aprobat în august 1996. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar are ca scop garantarea rambursării depozitelor constituite la societăţile bancare de către deponenţi, persoane fizice, în condiţiile şi limitele stabilite prin statutul “Fondului”. Depozitele aparţinând persoanelor fizice, a căror rambursare este garantată de “Fond”, reprezintă orice sold creditor ce rezultă din sume depuse într-un cont bancar de orice tip, deschis pe numele uneia sau al mai multor persoane fizice, supuse rambursării către deponenţi de către societatea bancară, potrivit legii şi termenilor contractuali aplicabili. “Fondul” garantează – în limitele stabilite – plata către deponenţi a fondurilor depozitate, în cazul în care o societate bancară nu este în măsură să-şi onoreze obligaţiile faţă de aceştia. Nu sunt garantate prin “Fond” următoarele depozite:



depozitele constituite drept garanţie pentru operaţiunile desfăşurate de deponenţi cu societatea bancară respectivă;



depozitele membrilor consiliilor de administraţie, ai comitetului de direcţie şi ai comisiei de cenzuri din societatea bancară;



depozitele experţilor contabili însărcinaţi cu certificarea bilanţului contabil al societăţii bancare;



depozitele persoanelor fizice care deţin acţiuni ce reprezintă mai mult de 5% din capitalul societăţii bancare;



depozite ale soţilor, rudelor şi a finilor până la gradul al doilea inclusiv, ale persoanelor prevăzute la cele trei puncte de mai sus (b, c şi d);



depozite ale unor terţe persoane fizice care acţionează în contul unor

persoane;



depozite ale persoanelor fizice care au obţinut, în mod special, de la aceeaşi societate bancară, dobânzi sau alte avantaje financiare, în condiţii preferenţiale. 3.1.2.5 Sistemul de control intern la constituirea depozitelor Sistemul de control intern la constituirea depozitelor este foarte important din diferite motive, printre care (a) volumul mare de tranzacţii, de cele mai multe ori de natura repetitivă şi (b) marea lichiditate a valorii depozitelor. În ceea ce priveşte cele mai importante puncte de control intern, se are în vedere următoarele:



funcţionarii de la ghişeu care lucrează cu conturi în numerar au obligaţia să pună de acord soldurile existente cu cele din registrul contabil;



accesul la sistemul de evidenţă a depozitelor şi la respectiva bază de date este permis numai pentru personalul autorizat;



conturile inactive sunt separate de celelalte conturi şi controlate;

77

 separat;

 

conturile personalului băncii sunt de asemenea separate şi urmărite situaţiile (extrasele) băncii sunt trimise periodic clienţilor;

tranzacţiile prin automate de plată – ATM – sunt revizuite, transcrise şi documentate corect;



audit-ul intern al băncii face controale periodice pentru verificarea respectării politicilor şi procedurilor băncii. 3.1.2.6 Viitorul activităţii de constituire de depozite Viitorul constituirii de depozite va fi influenţat în mare măsură de creşterea competiţiei în retail banking şi de progresul tehnologiei.. Cu creşterea gradului de automatizare, costul rulării depozitelor va scădea substanţial. Câteva din trăsăturile prognozate sunt:



anumite tipuri de conturi vor fi universal valabile (adică acele conturi compatibile cu ratele fluctuante ale dobânzii şi cu scadenţa nelimitată);



presiunea va creşte asupra clienţilor pentru a avea toate tipurile de depozite, de credite şi alte servicii într-o singură bancă. 3.1.2.7 Contabilitatea şi probleme de impozit în constituirea depozitelor Planul de conturi contabile din multe ţări cere înregistrarea şi prezentarea conturilor de depozit într-o formă în care soldurile depozitelor de diferite tipuri să fie incluse în conturi separate. Unul dintre cele mai importante elemente de contabilitate privind depozitele, este calculul dobânzii, în special când există cerinţa de calculare a capitalizării la sfârşitul perioadelor contabile. Venitul din dobânzi este scutit de impozit pentru depunătorii din multe ţări. Totuşi, în anumite ţări, venitul din dobânzi este impozitat la o rată “flat” (fixa) pentru depunător. Banca are obligaţia de a retrage astfel de taxe din depozite când calculează venitul adus de dobândă şi să-l plătească autorităţilor fiscale în cadrul unei anumite perioade de timp. În România taxa s-a instituit din anul 1998, la un nivel de 1% din veniturile din dobânzi. 3.1.2.8 Alte probleme legate de constituirea depozitelor Anumite restricţii în legătură cu depozitele sunt impuse de Banca centrală a fiecărei ţări care afectează direct sau indirect activitatea de constituire a depozitelor. Asemenea restricţii constau în:



stabilirea de rate ale dobânzii minime sau maxime pentru anumite tipuri de depozite;



stabilirea unor anumite cerinţe pentru deschiderea unui cont în valută;

78



obligaţia băncilor de a redepune o parte din depozite la banca centrală sub forma rezervei minime. O mare importanţă o are data înregistrării tranzacţiei (value date) care este data la care o sumă depusă începe sau încetează să aducă venit prin dobândă. Un depozit în numerar are de obicei ca dată de înregistrare a tranzacţiei următoarea zi lucrătoare a zilei în care a fost făcut depozitul. Un depozit în cec are de obicei ca dată de înregistrare a tranzacţiei, una până la opt zile lucrătoare după ziua în care are loc deschiderea depozitului (în funcţie de banca, oraşul şi ţara în care a fost emis cecul). O altă problemă în discuţie o constituie confidenţialitatea depozitelor. Conform confidenţialităţii, băncilor nu li se permite să furnizeze informaţii asupra depozitelor altor persoane decât deţinătorilor. Chiar şi persoanelor din echipa de audit a băncilor sau celor din banca centrală nu li se permite să utilizeze informaţia despre depozite, obţinută pe perioada verificării, în alt scop decât cel legat de audit. Cu toate acestea, o serie de ţări, pentru depistarea “banilor murdari”, au înfiinţat organisme guvernamentale care sunt îndreptăţite să primească date de la bănci asupra depozitelor constituite peste o anumită sumă, pentru a analiza provenienţa lor. Un asemenea organism a fost constituit în anul 1998 şi în România, şi care a intrat în funcţiune în 1999. Potrivit atribuţiilor organismului, subordonat guvernului, orice depozit constituit la o bancă comercială peste 10.000 EURO, va fi comunicat de banca comercială respectivă la acesta. 3.1.2.9 Dobânda la depozitele bancare Într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primeşte pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originară a capitalului) sau pentru capitalul încredinţat spre utilizare altor persoane (dobânda împrumutului) pe o durată dată, pentru o folosire oarecare. În sens restrâns, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau preţul folosirii capitalului şi totodată remunerarea riscului pe care îl implica împrumutul respectiv. Dobânda presupune preţul pentru dreptul de folosire a capitalului bănesc împrumutat. Dobânda implică prezenţa unor raporturi contractuale între două categorii de persoane, având roluri bine delimitate: creditorii – care dau banii sub forma de împrumut şi debitorii.  Dobânda simplă. Dacă pe întreaga durată de plasare a unei sume de bani, valoarea considerată în calcul a sumei nu se modifică, vom spune că avem un proces de dobândă simplă sau că plasarea sumei respective s-a efectuat în regim de dobândă simplă.  Dobânda compusă. Spunem că o sumă a fost plasată în regim de dobândă compusă dacă valoarea luată în calcul a sumei respective se modifică periodic pe durata de timp pe care a fost plasată, după o anumită regulă, iar între două modificări consecutive sumei modificate i se aplica o dobândă simplă. 3.1.2.9.1 Rata dobânzii Rata dobânzii este mărimea relativă a dobânzii (suma plătită în medie pe an pentru fiecare 100 unităţi monetare). Ratele dobânzii – pentru depozitele la termen , depind de perioada pentru care s-a făcut depozitul şi diferă de la bancă la bancă. Ratele dobânzii se pot modifica în funcţie rata de referinţă a băncii centrale, de nivelul inflaţiei, de evoluţia de

79

ansamblu a dobânzilor pe piaţă sau a dobânzilor practicate de alte bănci. Rata dobânzii stabilită în momentul deschiderii unui cont de depozit se menţine neschimbată pe toată perioada pentru care s-a constituit depozitul. Rata dobânzii poate fi diferită, în funcţie de client (persoana fizică sau juridică). Dobânda se calculează pentru o lună de 30 de zile, luându-se în considerare rata dobânzii pentru un an de 360 de zile. Calculul se face lunar, luându-se în considerare rata anuală a dobânzii stabilită de bancă pentru tipul respectiv de depozit (mai mic sau mai mare). Luna este considerată de 30 de zile, iar anul de 360 de zile şi se notează 30/360. Relaţia de calcul a valorii dobânzii este următoarea: Valoare dobândă =

Valoare dep.  procent dob.  nr.zile 360

(3.1)

Rata dobânzii se trece în contractul de deschidere a contului şi este cea stabilită de bancă în momentul deschiderii contului. 3.1.2.9.2 Plata dobânzii Dobânda pentru conturile de depozit se plăteşte la sfârşitul lunii şi se constituie, separat, într-un cont curent. Retragerile din contul curent astfel constituit se pot face lunar. În cazul în care clientul îşi retrage capitalul înainte de termenul pentru care a constituit depozitul în cont, dobânda, pentru toată perioada până în momentul retragerii, se calculează aplicându-se rata dobânzii pentru conturile curente. De regulă, rata dobânzii la conturile de depozit (la termen) este mai mare decât rata dobânzii oferită la conturile curente. Diferenţa între cele două rate ale dobânzilor încurajează investitorii să-şi păstreze banii sub forma de depozite la termen. 3.1.2. 10 Facilităţi permanente Pentru a obţine lichiditate pe termen foarte scurt băncile pot apela la Banca Centrală. Facilitatea permanentă de creditare acordată de aceasta este creditul lobmard. Băncile pot apela la creditul lombard în baza unei cereri înregistrate, care cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente: elemente de identificare a băncii; suma solicitată; tipul şi valoarea garanţiei. Perioada de acordare a creditului lombard este overnight. Nivelul ratei lombard (rata dobânzii la creditele lombard) este stabilit de către Consiliul de Administraţie al BNR şi are caracteristica de obicei a nivelului maxim de dobândă ce se practică în sistemul bancar. Dl 

R dl  Co  Nr.zile 360  100

(3.2)

unde Dl – dobânda lombard Rdl – rata dobânzii lombard Co – credit obţinut Dobânda la creditul lombard se plăteşte odată cu rambursarea creditului, iar acordarea creditului lombard este condiţionată de colateralizarea acestuia cu active eligibile pentru garanţie.

80

Valoarea garanţiilor aduse trebuie să acopere în proporţie de 100% valoarea creditelor şi a dobânzilor aferente şi trebuie depuse până la momentul acordării creditului. În cazul în care scadenţa creditului bancar este o zi nelucrătoare, rambursarea are loc în următoarea zi lucrătoare bancară. Aplicaţii practice PROBLEME REZOLVATE Problema 1: Un agent economic are posibilitatea de a-şi fructifica economiile băneşti, în valoare de 50000000 lei, depunându-i la o bancă într-un cont de depozit, pe termen de: 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni, bonificate cu o dobândă, care variază în funcţie de termenul pentru care se constituie depozitul: pentru depozitele pe 1 lună – 58% pe an; pentru depozitele pe 3 luni – 62% pe an; pentru depozitele pe 6 luni – 68% pe an; pentru depozitele pe 12 luni – 73% pe an. a) Calculaţi dobânda la suma depusă pentru toate tipurile de depozit ştiind că formula de calcul este cea a dobânzii simple. b) Interpretaţi rezultatele. Rezolvare: (a) D 

Termen 1 lună 3 luni 6 luni 12 luni

K i  Nr.zile  R d 360  100

Valoarea iniţială depusă (lei) 50000000 50000000 50000000 50000000

Procent dobândă (%/an) 58 62 68 73

-Tabel 3.1Total dobândă (lei) 2416666 7750000 17000000 36500000

(b) Se poate observa faptul că societatea bancară acordă cel mai mare procent al dobânzii pentru depozitul cu durata de viaţă cea mai mare. De altfel, în mod normal, dobânda este crescătoare în funcţie de perioada de timp pentru care se constituie depozitul. Problema 2: O persoană fizică a depus într-un cont cu plata lunară a dobânzii la termen de 3 luni, suma de 3000000 UM la data de 5 mai anul N, cu o rată a dobânzii de 34% pe an. Se cere să: a) Calculaţi dobânda pe care o va încasa persoana fizică până la data de 30 august anul N în sumă brută. b) Determinaţi valoarea netă a dobânzii încasate. Rezolvare:

81

(a) Până la data de 30 august sunt 117 zile, dar dobânda se plăteşte doar la 3 luni deci la 5 august. Astfel: K i  Nr.zile  R d 360  100 Nr.zile  30  31  31  92 3000000  92  34 DB   260.666,66UM 360  100 DB 

(b) Pentru a se determina valoarea netă a dobânzii se scade impozitul pe veniturile din dobânda de 1%. Dn  Db  Db 

1 1    Db  1    258060 UM 100 100  

PROBLEME DE REZOLVAT Problema 1: Să se calculeze dobânda pe care o va încasa titularul unui cont de depozit cu caracteristicile de mai jos: termenul 3 luni; rata dobânzii la termen 40%; rata dobânzii la vedere 18%; valoarea depozitului 1000000 UM. în următoarele situaţii: a) clauză de reînnoire a contractului automat în caz de neretragere a sumei după 3 zile de la scadenţă; b)suma şi dobânda se retrage după cele 3 luni; c)suma şi dobânda se retrage după 2 luni şi 15 zile; d)suma şi dobânda se retrage după 3 luni şi 10 zile. Problema 2: Fie următoarele tipuri de depozite oferite de societatea bancară: Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5.

Tip Depozite la vedere Depozite la termen 1 lună Depozite la termen 3 luni Depozite la termen 6 luni Depozite la termen 12 luni

-Tabel 3.2Rata dobânzii / an 15% 38% 43% 44% 46%

Stabiliţi arbitrajul depunerii făcută de un investitor care doreşte să plaseze o sumă de 4 000000 UM, pe o perioadă de maxim 4 luni. Problema 3: Banca comercială „Y” are active eligibile în valoare de 1,5 miliarde UM. Stabiliţi în ce condiţii banca poate beneficia de un credit lombard în valoare de 1,6 miliarde UM şi care este dobânda ce se plăteşte pentru acest credit, ştiind că rata dobânzii este de 71%.

82

3.1.3 Reescontul O altă cale de creare de lichidităţi monetare de către o bancă, o constituie reescontul unor titluri comerciale existente în portofoliul acesteia obţinute din scontarea, care le cedează băncii centrale (de emisiune) sau unei alte bănci, respectiv băncilor de scont. Pe această cale banca poate obţine pe lângă disponibilităţile monetare de care are nevoie şi un profit din diferenţa dintre dobânda la care se scontează şi taxa scontului – dobândă practicată de banca centrală (de emisiune). Caracteristici similare au şi operaţiunile de împrumut pe garanţii cu efecte publice (obligaţiuni, certificate de depozit, bonuri de tezaur), denumite operaţiuni de lombardare. Acest tip de operaţiuni constă în faptul că banca de depozit obţine de la banca centrală (de emisiune) resurse financiare pe termen scurt, pe seama titlurilor de valoare ce le deţine în portofoliu. În toate cazurile, se au în vedere caracteristicile titlurilor de valoare care sunt valorificate, în sensul dacă ele sunt negociabile şi pot fi vândute, respectiv acceptate la cumpărare de către bănci (agreate la scontare). Creanţele care nu sunt negociabile, deci nu pot fi recreditabile, rămân la banca ce a acordat creditul până la termenul stabilit de rambursare. 3.2 Managementul operaţiunilor active Activele bancare reprezintă totalitatea plasamentelor, acoperite în baza resurselor financiare (pasivelor bancare) folosite în scopul obţinerii de profit. Ele se evidenţiază în activul bilanţier, sub formă de posturi bilanţiere care se pot grupa pe următoarele categorii:  numerar şi depozite constituite la banca centrală;  credite;  titluri de valoare şi titluri de credit;  active corporale şi alte active. Aşezarea lor în bilanţ ţine seama de lichiditatea activelor, existând la ora actuală două concepte la nivel european: a) modelul anglo – saxon => activele sunt aşezate în bilanţ în ordinea descrescătoare a lichidităţilor lor (fig. 3.1). Bilanţ încheiat la…. ACTIV PASIV Casa Depozit la B.C. Titluri de valoare SCADE Credite LICHIDITATEA Active corporale Fig. 3.1. Conceptul bilanţului după modelul anglo-saxon b) modelul francez => activele sunt aşezate în bilanţ în ordinea descrescătoare a lichidităţii (fig. 3.2). Bilanţ încheiat la….

83

ACTIV Active corporale

PASIV

Credite Titluri de valoare Depozite la B.C. Casa Fig. 3.2 Conceptul bilanţului după modelul francez

CREŞTE LICHIDITATEA

3.2.1 Numerarul şi depozitele la Banca Centrală Este un activ cu lichiditate maximă şi permite desfăşurarea activităţii băncii în condiţii optime. Depozitele constituite la Banca Centrală au în componenţa lor, în special, depozitele obligatorii pe care banca trebuie să şi le constituie, în conformitate cu normele bancare în vigoare, naţionale şi internaţionale. Astfel, banca de emisiune reglementează prin rata rezervelor minime obligatorii, sumele necesare ce pot fi depozitate de celelalte bănci ale sistemului bancar. Dobânda care se primeşte pentru constituirea depozitului este simbolică sau nu există. Numerarul este activul asupra căruia banca ia decizii de renunţare la un câştig din plasament în favoarea asigurării unei bune lichidităţi. Există o dilemă în arbitrajul pe care îl efectuează banca şi anume: PROFITABILITATE

versus

LICHIDITATE

Creşterea lichidităţii băncii, duce în mod necesar la diminuarea profitului acestora, relaţia păstrându-şi valabilitatea şi în cazul scăderii lichidităţii, lucru ce va duce la creşterea profitabilităţii băncii. Pe de-o parte lichiditatea permite asigurarea unei stabilităţi economice a băncii şi împiedică crizele de insolvabilitate, pe de cealaltă parte afectează profitul societăţii bancare prin imobilizarea de resurse plasate cu remuneraţie redusă. Poziţia pe care trebuie să o adopte conducătorul societăţii bancare trebuie să fie o poziţie echilibrată, în care va ţine cont de situaţia băncii şi de riscul sistemic al mediului economic, ceea ce presupune o gestionare zilnică a trezoreriei băncii. Prin operaţiunea de creditare se înţelege actul prin care banca pune sau se obligă să pună la dispoziţia clienţilor fondurile solicitate sau î-si ia un angajament prin semnătură, de natura avalului, cauţiunii sau garanţiei în favoarea acestora. Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilităţii şi realismul afacerilor în vederea identificării sau evaluării capacităţii de plată a clienţilor. Determinarea capacităţii de plată a clienţilor se face prin analiza aspectelor financiare şi nefinanciare ale afacerilor atât din perioadele trecute, cât şi din cele viitoare (prognozate). Activitatea de creditare trebuie să permită băncii obţinerea de profit şi eventualilor clienţi, să le ofere o viabilă şi accesibilă sursă de finanţare. Banca trebuie să analizeze şi să verifice situaţia concretă a solicitantului de credit, iar acesta trebuie să pună la dispoziţia băncii documentele necesare, pentru a se stabili situaţia reală.

84

Creditele trebuie să fie garantate, existând un nivel minim al garanţiei acceptate. De obicei, în practica bancară de la noi din ţară garanţia trebuie să acopere datoria maximă către bancă formată din credit şi dobânzile aferente, inclusiv nivelul anticipat al inflaţiei şi devalorizării care erodează valoarea creditului în timp. În cadrul managementului bancar, operaţiunile active ale băncilor comerciale ocupă un loc central şi important, ele constând în plasamentul resurselor financiare de care dispune în scopul obţinerii de profit. Aceste operaţiuni răspund şi interesului manifestat, atât de firme cât şi de persoanele fizice, de a obţine împrumuturi pentru realizarea obiectivelor lor. O firmă are trei posibilităţi de a găsi finanţare externă pentru operaţiunile sale:



o primă cale este de a găsi capital fie din plasamente private, fie din participarea pe piaţa de capital bursieră sau extrabursieră;



a doua cale o constituie posibilitatea obţinerii de împrumuturi de la

bancă;



şi a treia cale este de a emite obligaţiuni (în acest caz firma cooperează cu banca) Principala sursă o constituie împrumutul. Operaţiunile active ale unei bănci sunt:

 

operaţiunile de creditare; operaţiunile de achiziţii de titluri financiare

3.2.2 Operaţiunile de creditare Operaţiunile de creditare ale băncilor comerciale au cunoscut în ultimele decenii o diversificare a tipurilor şi tehnicilor de creditare în concordanţă cu cerinţele solicitatorilor de credite. Reţinem două mari categorii de operaţiuni de creditare:

 

creditarea societăţilor comerciale creditarea persoanelor fizice

3.2.2.1 Operaţiuni de creditare a societăţilor Creditele acordate societăţilor comerciale le regăsim sub forma a două mari categorii:

 

creditele pentru fondul de rulment; şi creditele pentru finanţarea activelor fixe.

(a) Creditele pentru fondul de rulment Nevoile societăţilor pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare le determină pe aceştia să apeleze des la credite bancare. Principalele categorii de credite pentru fondul de rulment sunt: (i) Facilitatea de overdraft

85

În cadrul acestei facilităţi societăţile pot utiliza acest credit atât cât doresc şi pentru perioada pe care o doresc, aşa încât nu trebuie să plătească dobânda pentru suma maximă oferită. Ori de câte ori societăţile comerciale au cash în exces şi vor să-şi micşoreze suma datorată, pot rambursa o parte din banii datoraţi. Se poate întâmpla ca soldul contului de overdraft să se modifice în sens invers, de la sold debitor la sold creditor. În acest caz, el funcţionează asemeni unui cont de depozit, iar dobânda se plăteşte conform înţelegerii prealabile cu societatea comercială. (ii) Finanţarea exportului În cadrul acestei facilităţi, banca îi acordă exportatorului un credit pe termen scurt până când acesta primeşte banii de la importator. Creditul se acordă în anumite condiţii care să garanteze băncii faptul că-şi va putea recupera banii. (iii) Creditul pe gaj de efecte publice şi acţiuni (operaţiuni lombard) Acest tip de credit este o modalitate preferată pentru obţinerea de resurse financiare pentru finanţarea speculaţiilor de pe piaţa de capital bursieră şi extrabursieră. (b) Creditele pentru finanţarea activelor fixe Nevoile financiare pentru procurarea de active fixe ale firmelor sunt acoperite, de regulă, de pe piaţa financiară secundară prin lansarea de emisiuni de titluri de valoare (obligaţiuni, acţiuni, etc.). Apelarea firmelor la credite pentru achiziţionarea de active fixe (maşini, utilaje, echipamente, instalaţii tehnologice, etc.) se face de obicei la băncile de creditare pe termen mediu şi lung sau la băncile de ramură. Creditele pentru finanţarea activelor fixe se împart în diferite categorii: (1) în funcţie de scadenţa lor (pe termen scurt dacă este până la 2 ani, pe termen mediu dacă este între 2 şi 5 ani şi pe termen lung dacă este peste 5 ani); (2) în funcţie de garanţiile primite (neacoperite, acoperite cu un echivalent în numerar, acoperite cu garanţii personale, acoperite cu ipoteci); (3) în funcţie de tipul de rambursare (amortizare egală cu capitalul, rate egale, termeni specifici, dobândă fixă sau flotantă, etc.) De menţionat că, de cele mai multe ori, compania are planuri de investiţii în care combină creditele acordate de banca cu alte venituri, fie din impozite, fie din facilităţi acordate ca urmare a politicii guvernului privind dezvoltarea diferitelor sectoare ale economiei sau anumite zone geografice. În acest caz, riscul din punctul de vedere al băncii este mai mare decât de obicei, adică până când contribuţia guvernului se materializează în fonduri acordate societăţii. Mai trebuie să observăm că, de cele mai multe ori, societăţile cer credite în valută, sperând că vor obţine un profit şi din cursurile de schimb valutar şi din ratele dobânzii pe perioada acordării creditului. În cazul acordării de credite în valută, băncile îşi protejează de obicei poziţia valutară, de cele mai multe ori preferând, nu să se protejeze contra riscului, ci să speculeze. În cazul în care firmele doresc un credit într-o sumă mare şi/sau pe o perioadă de acordare de 2-5 ani sau mai mult, atunci se apelează la credite sindicalizate (consorţiale) Creditul sindicalizat este o convenţie prin care două sau mai multe bănci acceptă să împrumute direct aceluiaşi împrumutat sau împrumutaţi, conform termenilor acordului creditului. Una dintre bănci ia rolul băncii agent, iar celelalte participa cu partea lor, nu neapărat egală, la sindicat. De obicei, dacă una din băncile din sindicat nu poate acorda partea ei din împrumut, celelalte bănci din sindicat nu trebuie să pună ele suma lipsă. Totuşi, în funcţie de puterea de negociere a împrumutatului, banca agent sau celelalte bănci din

86

sindicat pot accepta responsabilitatea de a pune suma care lipseşte, pe care banca care s-a angajat să o acorde, nu a acordat-o. Creditul sindicalizat diferă de “acordul de participaţie” în cadrul unui contract de credit, conform căruia o bancă, (banca leader) acordă unui împrumutat un credit, iar apoi vinde mai târziu o parte sau tot creditul uneia sau mai multor bănci diferite, denumite participanţi. În cadrul creditului sindicalizat, împrumutatul şi fiecare bancă intră în acordul de credit cu prezumţia ca împrumutatului i se va acorda tot creditul. Principalele motive de utilizare a creditelor sindicalizate sunt următoarele: a) împărţirea riscului creditului acordat pe mai multe bănci; b) depăşirea limitelor nivelului de credit al fiecărei bănci (care nu satisface necesităţile clientului). În legătură cu acordarea unui credit sindicalizat se ridică două probleme majore şi anume: i) stabilirea preţului riscului, adică riscul fiecărei bănci de a nu obţine rata sa de bază a dobânzii (dacă de exemplu rata de bază a dobânzii aplicată de banca agent este mai mică); ii) riscul de relaţie, adică, riscul pe care îl are fiecare bancă referitor la faptul că împrumutatul poate avea o relaţie mai bună cu o altă bancă din sindicat, de obicei cu banca agent. Rolul băncii agent este crucial într-un credit sindicalizat, după cum urmează:



înaintea execuţiei creditului: Iniţial, membrii sindicatului abordează împrumutatul colectiv, iar băncilor nu le este permis să acţioneze individual. În general, agentul: a) asistă împrumutatul în formarea consorţiului bancar care va participa la sindicat; b) colectează informaţiile necesare despre împrumutat (informaţii cerute şi de fiecare bancă a sindicatului) pentru a se evalua riscul de creditare; c) structurează condiţiile creditului şi d) se ocupă de pregătire (colateralele, etc.) şi de documentaţie. (b) după execuţia creditului:

a) b) c) d)

După stabilirea creditului, rolul băncii agent este următorul: coordonează transferul fondurilor (primeşte banii de la celelalte bănci şi îi dă clientului, primeşte rambursările de la client şi trimite cotele parte băncilor din sindicat); calculează ratele dobânzii ce urmează a fi aplicate, în concordanţă cu condiţiile contractului de credit şi le alocă celorlalte bănci participante; urmăreşte colateralele, încasarea tranşelor creditului şi comunică băncilor din sindicat dacă clientul nu îşi rambursează creditul; se ocupă de orice problemă care s-ar putea ivi în legătură cu acest credit. 3.2.2.2 Operaţiuni de creditare a persoanelor fizice

Creditarea tip “retail” este împărţită în două mari categorii: a) credite de consum b) finanţarea pentru locuinţe.

87

Tipurile de credite pentru consum sunt:

  

credite cu dobânzi fixe şi credite cu dobânzi variabile; credite obţinute la punctele de vânzare sau credite obţinute la bancă;

credite în rate sau fără rate. (a) Categoriile principale de credite de consum sunt: 1. Credite pentru persoane fizice Sunt credite de valoare fixă, pe o perioadă de timp fixă, la o rată a dobânzii fixă. Astfel de credite sunt disponibile pretutindeni şi sunt foarte populare pentru cumpărarea de maşini, mobilă sau alte obiecte de uz îndelungat, pentru vacanţe, etc.) 2. Facilităţi overdraft (cont descoperit) Prin aceste facilităţi clienţii pot utiliza conturile de depozite nu numai în limita sumei depuse, ci până la anumite limite convenite cu banca, sume pe care aceasta le va oferi clienţilor la rate ale dobânzii stabilite de asemenea prin acord. Facilitatea de overdraft este foarte convenabilă pentru client, deoarece acesta poate lua cu împrumut exact suma de care are nevoie pe o perioadă cerută, nefiind obligat să plătească dobânda pentru suma totală. 3. Creditarea prin carduri Acesta este tipul de credit pentru consum cel mai larg utilizat şi oferă clientului băncii posibilitatea să ia cu împrumut sume până la anumite limite prin utilizarea cardurilor. De cele mai multe ori, această creditare are loc chiar în punctele de vânzare, întrucât cardurile pot fi de obicei utilizate pentru extrageri de numerar din automatele de plată tip ATM. 4. Cont de credit tip revolving Clienţii care au astfel de conturi pot face plăţi lunare regulate într-un cont specific şi apoi ei obţin permisiunea de a lua cu împrumut o sumă care este mai mare până la o anumită valoare faţă de depozitul lor. Finanţarea pentru locuinţe Finanţarea pentru locuinţe a cunoscut o creştere considerabilă în ultimii 30 de ani. Principalele motive ale acestei creşteri sunt: a) creşterea venitului mediu şi a bunăstării generale a oamenilor în cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate; b) marile avantaje ale proprietăţii asupra unei case, etc. (sentimentul de siguranţă); c) avantaje legate de impozit oferite în multe ţări (scutirea de impozit a venitului obţinut din chirii în cazul proprietarilor, sume care vor fi deduse din impozitul pe venit, din impozitul pe rata ipotecii, din impozitul pe castingul de capital, etc.). Sumele acordate de bănci pentru finanţarea procurării de locuinţe variază între 50% şi 80% din valoarea totală a casei şi în cazuri speciale pot ajunge chiar până la 100%. Un alt factor luat în considerare la stabilirea sumei acordate este proporţia ratelor lunare dintr-un an faţă de venitul anual al beneficiarului creditului (în mod normal acest procent nu ar trebui să depăşească 30%). Perioada de rambursare a acestor credite poate varia considerabil. În anumite ţări această perioadă este de circa 15 până la 20 de ani, în timp ce în altele se poate extinde până la 50 sau 60 de ani. În ce priveşte garanţia obţinută pentru creditul acordat, aceasta este de obicei dreptul de proprietate asupra casei, care rămâne al băncii şi casa nu poate fi

88

transferată altui proprietar fără permisiunea (şi probabil reglarea) băncii care a acordat creditul. O altă caracteristică a creditului pentru locuinţe, o constituie costul unor astfel de credite, care poate fi de trei tipuri: (1) cu rate fixe ale dobânzii – bazate pe rate pe termen scurt şi rate pe termen lung (2) cu rate variabile ale dobânzii – bazate pe rate pe termen scurt şi rate pe termen lung (3) cu dobânzi stabilite pe baza rulajului pe piaţa ipotecară. Vorbind în general, în cea mai mare parte a ţărilor, creditele ipotecare sunt mai ieftine decât creditele pentru consum. Schemele de rambursare pentru creditele de finanţare pentru locuinţe pot fi de cinci tipuri: i) ipoteci cu o sumă fixă anuală cu plata constantă a ratelor lunare stabilite ca sume variabile de capital şi dobândă; ii) ipoteci rambursabile la scadenţă prin încasarea sumelor dintr-un contract de asigurare pe viaţă; iii) ipoteci cu dobânda pe o anumită perioadă (5 până la 10 ani) care sunt convertite în ipoteci cu rambursare anuală după această perioadă; iv) plăţi care cresc gradat; v) ipoteci lineare, care se rambursează prin plăţi egale şi deci dobânda descreşte în valoare absolută. Creditele se acordă agenţilor economici care îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii:  sunt constituiţi conform legii;  posedă capital social vărsat potrivit statutului;  desfăşoară activităţi legale;  îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate;  din analiza fluxurilor de lichiditate rezultă că există posibilităţi reale de rambursare la scadenţă;  prezintă garanţii materiale şi morale privind rambursarea împrumutului;  au deschise conturi la o bancă, sau la una din unităţi teritoriale ale băncii;  prezintă situaţia angajamentelor din conturile deschise la alte societăţi bancare şi a garanţiilor aferente;  acceptă clauzele din contractul de credit. De asemenea şi persoanele fizice pot beneficia de credite, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:  realizează venituri certe şi cu caracter permanent;  constituie şi utilizează resurse proprii de finanţare,  garantează, cu garanţii reale, rambursarea creditelor solicitate;  nu înregistrează debite sau alte operaţiuni neachitate la scadenţă.

3.2.2.3 Dezvoltarea tehnologiei în creditare

89

Dezvoltarea ]n ultimele decenii a tehnologiei de creditare a schimbat considerabil toate operaţiunile privind procesul acordării creditelor. Pot fi enumerate câteva din aceste progrese tehnice cum ar fi: i) Sistemele de prelucrare/documentare a creditului automatizează procesul cererii unui credit, al autorizării şi disponibilizării sumei şi necesită introducerea datelor doar în unul sau două puncte din proces; ii) Alte sisteme computerizate permit automatizarea comunicării cu sisteme bazate pe cecuri, economii şi registrul contabil general; iii) Sisteme de colectare automată care programează chemări prin telefon, scrisori, etc., atunci când creditele devin scadente; iv) Sistemele expert care sunt utilizate în unele ocazii pentru simularea unora dintre cele mai subiective aprecieri făcute de inspectorii de credit. 3.2.2.4 Principiile generale ale activităţii de creditare Activitatea de creditare, este o activitate complexă care are în vedere: 1. Existenţa surselor proprii atrase pentru activitatea de creditare. Acest principiu implică o evidenţiere foarte strictă şi delimitativă pentru un sistem de evidenţiere pe tipuri de resurse proprii şi împrumutate şi pe tipuri de credite în funcţie de destinaţie şi termen. 2. Elementele de analiză – stau la baza acordării şi asumării de bancă a unor angajamente. Aici trebuie tratate cele şase trăsături caracteristice ale creditului. Aceste elemente sunt: a) Încadrarea oricărui credit în strategia generală a băncii, având la bază limitele politicii monetare a Băncii Centrale, maximizarea riscului şi gestiunea eficientă a resurselor băncii. b) Analiza situaţiei fiecărui client prin: - nivelul de lichiditate al clientului; - bonitatea clientului; - solvabilitatea clientului; - nivelul de rentabilitate; - cota de piaţă a clientului. c) Corelarea posibilităţilor de refinanţare existente în momentul analizei creditului (corelarea între resursele de care dispune banca din punct de vedere al volumului şi termenelor, precum şi stabilirea posibilităţilor de refinanţare în timp). d) Analiza garanţiilor ce trebuie obţinute de bancă în acoperirea angajamentelor asumate de debitori (garanţii reale). e) Constituirea de provizioane specifice de risc de câtre bancă, în funcţie de gradul de incertitudine existent. Un rol important în cadrul fundamentării deciziei de creditare îl au ofiţerii de credite. Ei sunt cei care au datoria să urmărească respectarea principiilor generale de creditare, îndeplinirea tuturor condiţiilor specifice fiecărei categorii de credite solicitate, precum şi a unor ponderi comune. În cadrul analizei economice financiare a activităţii clienţilor şi a bonităţii acestora, ofiţerii de credit vor urmări existenţa capacităţii de rambursare a împrumuturilor. Relaţia de calcul a capacităţii de rambursare a împrumutului, ce se determină de obicei trimestrial, este următoarea:

90

t  Ît , în care: P C R  t 1 * p * * Ra T 100

(3.3) CR – capacitatea de rambursare a împrumutului; Ît – încasări zilnice realizate, de împrumutat în ultimul interval de timp (trim, sem, an); T – intervale de timp – trimestru, semestru, an; P – perioada de valabilitate a creditului exprimată în număr de zile; Ra – rata de actualizare, care reprezintă un factor sintetic la a cărei dimensionare concură, rata inflaţiei, rata dobânzii bancare, rata de schimb. Banca nu va acorda credite clienţilor săi care depăşesc capacitatea de rambursare. Toate creditele care se acordă clienţilor băncii, indiferent de forma de organizare şi natura capitalului social, de către unităţile bancare, trebuie să se încadreze permanent în plafoanele de credit primite de la Centrala băncii. Banca va urmări recuperarea creditelor şi a dobânzilor aferente din lichidităţile agenţilor economici în cauză, potrivit legii, sau din executarea garanţiilor. În cazul unităţilor economice care în mod conjunctural au înregistrat pierderi, banca poate relua creditarea dacă acestea înregistrează profit, iar din analizele efectuate rezultă că volumul pierderilor se diminuează de la o perioadă la alta, existând perspective certe că unităţile în cauză pot recupera în totalitate pierderile, astfel încât activitatea să devină rentabilă. Pentru a fi aprobate de bancă, toate categorii de credite vor fi garantate cu garanţii acoperitoare. După aprobarea creditelor conform competenţelor stabilite prin normele metodologice şi înainte de acordare, ofiţerii de credite vor proceda la întocmirea contractelor de credite, prin care capătă temei juridic toate operaţiunile de credit şi de garanţie efectuate de bancă şi din care rezultă clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii şi obligaţiile reciproce ale părţilor. Contractele de credite se vizează în mod obligatoriu de compartimentul juridic pentru legalitate. Toate creditele care se acordă clienţilor băncii, indiferent de forma de organizare şi natura capitalului social, trebuie să se încadreze permanent, în mod obligatoriu, în plafoanele de credite primite de la Centrala băncii. Încheierea contractelor de împrumut între bancă şi clienţii săi şi acordarea de noi credite se va face numai în limita plafoanelor comunicate şi cu asigurarea resurselor corespunzătoare. Banca va urmări recuperarea creditelor şi a dobânzilor aferente din lichidităţile agenţilor economici în cauză, potrivit legii, sau din executarea garanţiilor. 3.2.2.5 Fundamentarea deciziilor de creditare Pentru fundamentarea deciziilor de creditare, de regulă, trebuie parcurse o serie de etape şi anume: 1) Banca analizează cererea de credit a solicitantului (firma–agent economic, populaţie) şi desfăşoară o primă discuţie cu caracter informativ– documentară. Acesta se referă la:  denumirea clientului;  ramura şi sectorul din care face parte;

91

sediul social (adresa, telefon, fax); forma juridică şi data înregistrării la registrul comerţului; capitalul social (valoare, natura, structura - %); aspecte privind conducerea societăţii; personalul unităţii (număr, structură); imobile aflate în patrimoniul societăţii; echipamente de producţie existente; tehnologie (veche, medie, avansată); capacităţi de producţie şi gradul lor de utilizare; politici de marketing. 2) Dacă funcţionarul băncii este convins că solicitantul creditului îndeplineşte condiţiile generale de acordare a creditului, acesta îi cere depunerea documentelor pentru acordarea creditului: - cererea de credite semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul economic solicitant; - bilanţul contabil, raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, încheiate pentru ultimul an, ultimele situaţii privind „Rezultatele financiare” şi „Situaţia patrimoniului”, balanţa de verificare încheiată pentru ultima lună; - bugetul de venituri şi cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului Finanţelor (inclusiv între agenţii economici cu capital privat); - situaţia prognozată a plăţilor şi încasărilor aferente perioadei pentru care agentul economic solicită împrumutul; - situaţia stocurilor şi cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care să cuprindă cantităţile, valorile, cauzele formării şi termenele de valorificare;  situaţia contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectul creditului;  proiectul graficului de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor;  lista garanţiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat; planul de afaceri;  orice alte documente necesare, solicitate de bancă (decont T.V.A., declaraţia lunară pentru impozitul pe profit, etc.). 3) Analiza documentaţiei depuse de client, care are în vedere: 1. analiza dosarului juridic al clientului; 2. analiza economico – financiară a activităţii clientului; 3. verificarea garanţiilor materiale reale. Analiza economico – financiară a activităţii clienţilor conţine:  analiza bilanţului;  analiza veniturilor, cheltuielilor şi contului de profit şi pierdere;  analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate;  analiza fluxului de lichidităţi pe perioada următoare. Pornind de la conţinutul bilanţului contabil prelucrat (situaţii contabile periodice) şi de la contul de profit şi pierdere prelucrat, ofiţerii de credite analizează situaţia bonităţii clienţilor pe baza unui sistem de indicatori de structură şi performanţă. Indicatorii care stau la baza analizei şi evaluării bonităţii clienţilor pot fi grupaţi în: (a) Indicatori de nivel şi structură a) cifra de afaceri; b) capitaluri proprii; c) rezultatul exerciţiului (profit / pierdere); d) fondul de rulment;          

92

  

  

necesarul de fond de rulment; trezoreria netă; lichiditatea: - imediată; - curentă; - la o dată viitoare; solvabilitatea; gradul de îndatorare: - generală; - financiară; viteza de rotaţie: - rotaţia activelor circulante; - rotaţia stocurilor de materii prime; - rotaţia stocurilor de produse în curs de fabricaţie; - rotaţia stocurilor de produse finite / mărfuri; - durata medie de încasare a clienţilor; - durata medie de plată a furnizorilor. (b) Indicatori de performanţă 1.

Rata de structură a activului

(i) Rata activelor imobilizate (raportul între activele imobilizate şi activele totale x 100):  Rata imobilizărilor corporale (raportul între imobilizările corporale şi activele totale x 100);  Rata imobilizărilor financiare (raportul între imobilizările financiare şi activele totale x 100); (ii) Rata activelor circulante (raportul între activele circulante şi activele totale x 100); A. Rata stocurilor (raportul între activele circulante şi activele totale x 100);

B. 1. totale x100).

2.

Rata creanţelor comerciale (raportul creanţelor comerciale la activele totale x 100). Rata disponibilităţilor (raportul disponibilităţi la active

Rata de structură a pasivului 1. Rata stabilităţii financiare (raportul capitaluri permanente la pasive totale x 100);

2.

Rata autonomiei financiare globale (raportul capital propriu la pasive totale x 100); 3. Rata autonomiei financiare la termen (raportul capitalului propriu la capitalul permanent x 100); 4. Rata de îndatorare globală (raportul datorii totale la pasive totale x 100);

5.

Rata de îndatorare la termen (raportul datoriilor pe termen lung la capitalul permanent x 100);

93

sau efectul de pârghie financiară (raportul datoriilor pe termen mediu şi lung la capitalul propriu x 100); (vi)Rata de acoperire a dobânzilor (raportul cheltuielilor cu dobânzile la CA realizată x 100). 3.

Politica de dividende (raportul dividende la rezultatul net)

Pentru a efectua o apreciere finală corespunzătoare asupra bonităţii clienţilor, ofiţerii de credite vor urmări coroborarea rezultatelor şi interpretarea tuturor indicatorilor prezentaţi într-un sistem unitar, care să scoată în evidenţă punctele tari şi pe cele slabe ale respectivului agent economic, şi mai ales să poată conduce la luarea unor decizii temeinic fundamentate. Analiza bonităţii clienţilor se va efectua de ofiţerii de credite:  ori de câte ori se solicită un credit;  pentru creditele aflate în portofoliu cel puţin o dată pe trimestru;  ori de câte ori conducerea unităţilor bancare consideră necesar. 4) Negocierea Această etapă de negociere, are în vedere:

1.

volumul creditului; termenele de rambursare şi modul de structurare a tranşelor de rambursare ale creditului (egale, progresive, regresive);  nivelul dobânzii;  duratele de plată a dobânzii;  comisioanele ce trebuie să le plătească clientul;  garanţiile acoperitoare, care nu pot fi mai mici de la bancă la bancă de 120 130% din valoarea totală a împrumuturilor;  drepturile băncii de valorificare a garanţiilor în cazul nerespectării restituiri ratelor scadente şi căile de recuperare a lor, precum şi posibilităţile în care banca poate reţine direct din contul de disponibilităţi ale clientului eventuale dobânzi şi comisioane neplătite. 5) Aprobarea creditului pe competenţe (director de agenţie, filială sau de sucursală, Comitet de Direcţie, Consiliu de Administraţie, AGA, etc.). 6) Încheierea contractului de credit şi semnarea acestora dă dreptul beneficiarului de a începe tragerile din creditul respectiv. 7) Controlul utilizării creditelor (numai în scopul pentru care au fost aprobate). Banca poate întrerupe imediat, fără preaviz, utilizarea de către client a unui credit aprobat în cazul în care acesta a încălcat condiţiile contractului de credit privind destinaţia, utilizarea, garanţiile, sau în cazul în care situaţia economico – financiară a acestuia nu mai asigură condiţii de garanţie şi rambursare. Rambursarea anticipată – în condiţiile contractului de credite - a oricăror sume datorate în cadrul creditului, se poate efectua numai cu acordul prealabil al băncii şi se va face începând cu ultima scadenţă pentru a nu influenţa calculul de dobândă, cu plata, bineînţeles, a unei penalizări. Banca acordă credite pe termen scurt, mediu şi lung, în lei şi valută pe seama resurselor proprii şi a celor atrase în conformitate cu prevederile din planul de credite şi resurselor de acoperire a acestora. Sursele de date şi informaţiile utilizate în procesul de fundamentare şi elaborare a planurilor de credite sunt: 

94

- prognozele de date; programele economice prioritare la nivel macroeconomic; cerinţele economiei naţionale; strategia de dezvoltare a băncii; politica proprie a băncii în domeniul creditării; propunerile sucursalelor judeţene. Clienţi băncii sunt persoana fizice şi juridice indiferent de forma de organizare şi natura capitalului social, române sau străine, rezidente în România care au conturi deschise la bancă şi î-şi derulează operaţiunile prin aceste conturi. Categorii de clienţi ai băncii care pot beneficia de credite sunt: - regii autonome din industrie, agricultură, silvicultură, gospodăria apelor sau alte ramuri ale economiei; - societăţi comerciale cu capital de stat sau privat din domeniul industriei, agriculturii, comerţului, construcţiilor, transporturilor, telecomunicaţiilor, turismului, cercetării proiectării; - societăţi cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române; - asociaţii familiale şi persoane fizice autorizate să desfăşoare o activitate independentă; - persoane fizice. Sucursalele judeţene vor analiza şi fundamenta creşterea sau reducerea volumului creditului în anul de plan faţă de nivelul realizat în anul în curs, atât în lei, cât şi în valută şi acoperirea cu resurse de creditare corespunzătoare acestora. Activitatea de creditare implică un risc, prin elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare, pentru bancă fiind de maximă importanţă cunoaşterea acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate şi acceptarea lui în cunoştinţă de cauză, problemă ce este tratată într-un capitol distinct. Pentru eliminarea riscului banca nu acordă credite: - agenţilor economici care înregistrează pierderi şi sunt fără perspective de redresare, cu excepţia cazului în care prin acte normative s-a reglementat astfel; - agenţilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finanţarea mijloacelor circulante sau la realizarea proiectelor de dezvoltare; - unităţilor economice prin care s-a instituit procedura de reorganizare sau lichidare juridică. În scopul supravegherii şi gestionării riscurilor ce pot apare în activitatea de acordare a creditelor şi scrisorilor de garanţie, în lei şi valută, se va proceda astfel: a) În activitatea de acordare a creditelor şi eliberare a scrisorilor de garanţie pentru operaţiuni comerciale şi / sau necomerciale care privesc afaceri cu parteneri străini, banca va urmări încadrarea în limita de expunere stabilită în raport cu riscul de ţară. În raport cu clienţii săi, banca va urmări acordarea de credite şi eliberarea de scrisori de garanţie, să se efectueze numai în cazul operaţiunilor cu parteneri externi aparţinând ţărilor din categoria „A” stabilită prin reglementări în domenii ale BNR. b) În operaţiunile de acordare de credite şi eliberare de scrisori de garanţie pe care banca le efectuează cu societăţile bancare din ţară sau străinătate, în nume propriu sau în numele clienţilor săi, se va asigura încadrarea în limitele de expunere pe societăţi bancare care se stabilesc prin hotărârea organelor de conducere ale băncii pe baza propunerilor direcţiilor de specialitate; c) Imediat după angajare, creditele, scrisorile de garanţie şi alte angajamente în lei şi valută, pe termen scurt, mediu şi lung, acordate unui singur debitor, care cumulate depăşesc 10% din fondurile proprii ale băncii vor fi comunicate în scris de sucursalele judeţene, la Direcţiei de Politici şi Risc de Credite. d) Lunar, până la data de10 ale lunii următoare celei pentru care se face raportarea, sucursalele judeţene vor raporta Direcţiei de Politici de Credite:

95

1. volumul creditelor angajate, a scrisorilor de garanţie şi a altor angajamente asumate, în lei sau valută, pe termen scurt, mediu şi lung pentru unităţile care potrivit statutelor proprii de organizare şi funcţionare, aparţin unui singur debitor; 2. situaţia împrumuturilor mari care va cuprinde: denumirea agenţilor economici, sectorul de activitate, volumul creditelor angajate pe termen scurt, mediu şi lung, volumul scrisorilor de garanţie aflate în termen de valabilitate şi alte angajamente asumate separat pentru lei şi pentru valută. Suma totală a împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale societăţilor bancare. Banca nu va putea acorda persoanelor cu care se află în relaţii speciale împrumuturi pentru cumpărarea propriilor acţiuni. Separat de aceste date se va urmări lunar şi înscrie în registru situaţia soldurilor curente, restante şi îndoielnice la finele fiecărei luni până la rambursarea integrală a împrumutului. În scopul controlului utilizării creditelor, unităţile bancare teritoriale vor urmări ca beneficiarii de credite – persoane juridice – să prezinte băncii următoarele documente: 3. balanţa de verificare pentru luna expirată se va depune lunar, până la data de 25 ale lunii următoare; 4. rezultatul financiar, situaţia patrimoniului şi situaţia încasărilor şi plăţilor în valută se va depune periodic, până la datele stabilite de Ministerul Finanţelor pentru depunerea acestora la organele în drept; 5. raportul de gestiune, bilanţul contabil şi anexele la acestea se vor depune anual la bancă, până la data stabilită de Ministerul Finanţelor pentru depunerea acestora la organele de drept; 1. bugetul de venituri şi cheltuieli, întocmit conform precizărilor Ministerului Finanţelor şi fluxul de lichidităţi prognozat, se vor prezenta băncii anual ori de câte ori intervin modificări semnificative de nivel sau structură; 2. ori ce alte documente privind bunurile cumpărate sau realizate din credit, garanţiile creditului sau activitatea desfăşurată de împrumutat. La creditele pentru echipament, unităţile băncii vor controla realizarea cheltuielilor efectuate şi a menţiunilor înscrise de împrumutat pe documentul de plată, respectiv în execuţie a prevederilor din documentaţia tehnico-economică şi încadrarea în prevederile devizului pe baza căruia s-a fundamentat valoarea creditului aprobat. La scadenţele stabilite în contractele de credite încheiate de bancă cu împrumutaţii, creditele devin exigibile şi trebuie rambursate astfel: a) Creditele acordate din conturi separate de împrumut se rambursează la termenul şi în sumele prevăzute în contractul de împrumut din disponibilităţile existente în contul curent, prin debitarea acestora în corespondenţă cu contul separat de împrumut pe baza de ordine de plată emise de clienţi sau de note contabile întocmite de ofiţerii de credite. În situaţia în care în contul curent se acumulează încasări de sume rezonabile, banca de comun acord cu clientul va putea utiliza aceste disponibilităţi pentru rambursarea cu anticipaţie a creditelor din conturile separate de împrumut, pe bază de ordin de plată emis de client sau nota contabilă întocmită de ofiţerii de credite. Cu 15 zile înaintea scadenţei, ofiţerii de credite vor analiza modul de utilizare al liniilor de credite, urmărindu-se îndeplinirea condiţiilor avute în vedere la aprobarea acestora în ce priveşte performanţa financiară, serviciul datoriei, indicatorii de bonitate, situaţia exporturilor, precum şi rulajul încasărilor şi plăţilor derulate pe seama liniilor respective. b) Creditele de cont se rambursează cu ocazia încasării la scadenţă a

96

contravalorii titlurilor scontate prin debitarea contului curent al trasului şi creditarea contului „Scont şi operaţiuni asimilate”. c) Creditele pe cecuri remise spre încasare se rambursează din disponibilităţile contului curent pe bază de note contabile, întocmite de ofiţerul de credite şi semnate de şeful compartimentului conturi şi viramente, în aceeaşi zi în care a avut loc încasarea cecurilor, potrivit borderourilor depuse de împrumutaţi. d) Creditele în lei pentru valuta, vândută, se rambursează la scadenţă din contul curent pe seama contravalorii în lei a valutei vândute pe bază de note contabile întocmite de ofiţerul de credite. e) Rambursarea creditelor în valută se va efectua la scadenţele stabilite în contractele de credite încheiate de bancă cu beneficiarii, de regulă pe seama încasărilor în valută obţinute din desfăşurarea activităţilor de export, executării de lucrări şi prestări de servicii în străinătate şi în mod excepţional pe baza valutei obţinute prin participarea la piaţa valutară interbancară. f) În cazul împrumuturilor acordate persoanelor fizice, la data înscrisă în contractul de credite şi în scadenţar, referentul de ghişeu va opera pe creditul contului separat de împrumut, suma reprezentând rata de credit, scadenţa, iar în contul de venituri din dobânzi, rata de dobândă pe bază de: 6. foaia de vărsământ, în cazul depunerilor în numerar; 7. ordin de plată emis de societate unde s-a efectuat reţinerea, pe ştatul de plată al împrumutatului sau girantului plătitor; A) ordin de plată emis de împrumutat sau nota contabilă întocmită de ofiţerul de credite, în cazul în care împrumutaţii au deschis la bancă conturi curente personale, potrivit clauzei înscrise în contractul de împrumut. În cazul în care disponibilităţile înregistrate de beneficiarul de împrumut sunt insuficiente pentru rambursarea parţială sau integrală a unor rate ajunse la scadenţa din creditele acordate prin conturi separate de împrumut, diferenţa nerambursată se trece la ziua scadenţei în contul „credite restante până la 30 zile”, pe bază de notă contabilă întocmită de ofiţerii de credite. La data înregistrării în contul „credite restante peste 30 zile” a unei rate de credit nerambursate la scadenţă, toate sumele viitoare datorate de împrumutat în baza contractului de credit devin scadente dacă din analiza efectuată rezultă că nu mai sunt posibilităţi reale de redresare a situaţie financiare şi îmbunătăţirii serviciului datoriei respectivului client. 3.2.2.6 Aplicaţii practice PROBLEME REZOLVATE Problema 1: Fie cazul unui credit cu convenţie de rambursare în rate constante cu următoarele caracteristici:  suma creditului 6.000.000 U.M.;  dobânda anuală 50%;  data acordării 20 aprilie anul „N”;  durata 1 semestru;  rambursarea se face în anuităţi trimestriale, iar dobânda se plăteşte lunar. Se cere să: a) Calculaţi anuităţile trimestriale. b) Întocmiţi tabelul de rambursare a împrumutului.

97

Rezolvare: (a) Rata trim. =

6.000.000  3.000.000 UM 2

Trim I Dob luna I: 6.000.000*

50 1 *  250.000 UM 100 12

Anuitate luna I: 250.000 Dob. luna II: 6.000.000*

50 1 *  250.000 UM 100 12

Anuitate luna II: 250.000 Dob. luna III: 6.000.000*

50 1 *  250.000 UM 100 12

Anuitate luna III: 3.000.000 +250.000=3.250.000UM Trim II 50 1 *  125.000 UM 100 12

Dob. luna IV: 3.000.000* Anuitate luna IV: 125.000 Dob. luna V: 3.000.000*

50 1 *  125.000 UM 100 12

Anuitate luna V: 125.000 Dob. luna VI: 3.000.000*

50 1 *  125.000 UM 100 12

Anuitate luna VI: 3.000.000+125.000=3.125.000 UM b) Tabel de rambursare a împrumutului: Perioada Luna 1 Luna 2 Luna 3 Luna 4 Luna 5 Luna6

Val.iniţială 6.000.000 6.000.000 6.000.000 3.000.000 3.000.000 3.000.000

Val.rămasă 6.000.000 6.000.000 3.000.000 3.000.000 3.000.000 -

Rată 3.000.000 3.000.000

Tabel 3.3- UM Dobândă Anuitate 250.000 250.000 250.000 250.000 250.000 3.250.000 125.000 125.000 125.000 125.000 125.000 3.125.000

Total de plată = 250.000 x 2+3.250.000+125.000 x 2+3.125.000 = 7.125.000 UM Problema 2: Se deschide o linie de credit cu următoarele caracteristici:  limita creditului confirmat – 5.000.000 UM;  dobânda 60%;  comision angajament – 0.3%;  data deschiderii 15 septembrie anul „N”;  termen 3 luni;  pe 5 octombrie la cererea clientului se pune la dispoziţie prin virare în contul curent 3.000.000 U.M.;  pe 26 octombrie clientul rambursează 1.000.000 UM;

98

 pe 31 octombrie se virează 2.000.000 U.M.;  pe 10 noiembrie se plăteşte 1.000.000;  pe 20 noiembrie se plăteşte 3.000.000. Să se calculeze dobânda pentru operaţiunile din luna octombrie şi noiembrie. Rezolvare: La data de 15 septembrie se încasează comisionul. 5.000.000*0.3%=15.000 U.M. Pentru calculul dobânzii pentru operaţiunile din perioada octombrie şi noiembrie se stabilesc perioadele de dobânzi. Nr. Op.

Data

1. 2. 3 4. 5.

5 octombrie 26 octombrie 31 octombrie 10 noiembrie 20 noiembrie

Suma – mil. UM –

Dobânda an (%)

D 1 mil. 1 mil. 3 mil.

60% 60% 60% 60% 60%

C 3 mil. 2 mil. -

-Tabel 3.4Nr.zile Sold linie de credit – mil. UM 21 5 10 10 -

3 mil. 2 mil. 4 mil. 3 mil. -

În baza din tabel vom calcula dobânda la soldul contului: 3000000x60 x21  105000 UM 36000 2000000x60 x5 D2   16666,66 UM 360000 4000000x60 x10 D3   66666,66 UM 36000 3000000x60 x10 D4   50000 UM 36000 D1 

Deci dobânda totală care se va încasa de către bancă va fi: D total = D1 + D2 + D3 + D4 D total = 238 333,32 UM 3.2.2.7 Analiza de bonitate şi rentabilitate a firmei care solicită credite Analiza de bonitate implică calculul unor indicatori care pot fi grupaţi pe mai multe categorii: 1. Indicatori de analiză şi structură: 1) CA – cifra de afaceri (3.4) CA= veniturile totale realizate de firmă 2) CP – capital proprii CP= C. Social + Rezerve + Provizioane reglementate

99

(3.5)

3) Rezultatul exerciţiului = Venituri totale – Cheltuieli deductibile (3.6) 4) FRN= Resurse permanente – Nevoi permanente

(3.7)

FRN= Cap. permanent – A. Imobilizate Sau FRN= A circulant – Dat. pe termen scurt FRN – este un indicator care se calculează pe baza bilanţului, încercându-se cuantificarea echilibrului bilanţier.

termen

5) NFR= Nevoi temporare – Resurse temporare (3.8) = Active circulante(mai puţin lichidităţile) – Dat. pe scurt(mai puţin creditele). 6) TN= FR – NFR => relaţia de trezorerie.

(3.9)

7)Lichiditatea curentă=

A.circulante  Stocuri nevalorificate - Clienti incerti Datorii  1an (3.10) 8) Solvabilitatea=

Total activ - Stocuri nevalorificate - Clienti incerti Datorii totale - Diferente de conversie pasiv (3.11) 9) Gradul de îndatorare

generală=

Datorii totale * 100 Cap. proprii nete in sens restrans (3.12)

CA realizata A.circulante

(3.13)

Excedentul brut de exploatare  100 Activ economic

(3.14)

10) Viteza de rotaţie a activelor circulante= 

Indicatori de performanţă

(a)-Rata exploatare brută =

Profitul exploatarii - Impozit  100 Activ economic Profitul brut - Impozit * 100 (c)-Rata de rentabilitate economică= Total activ

(b)-Rata exploatare netă =

(3.15)

(3.16)

100

(d)-Rata de rentabilitate financiară=

Profitul net * 100 Cap. proprii nete strict.

(3.17) (e)- Rata de acoperire a dobânzilor=

Cheltuieli cu dobanzile * 100 CA realizata

(3.18) (f)- Rata valorii adăugate =

Val. adaugata  100 CA realizata

(3.19) (g)- Politica de dividend=

Dividende Rezultatul net

(3.20) Foarte importanţi sunt indicatorii de rentabilitate financiară şi rentabilitate eonomică. Astfel, pentru ca o afacere să fie viabilă trebuie ca Rf > Re. De asemenea, adăugând sumele împrumutate la capitalurile proprii se poate ajunge la un efecte de levier financiar dacă Rf > Rd, unde capital propriu: În sens strict= Capital social + Contul întreprinzătorului + Prime legate de capital + Rezerve + Rezultatul reportat + Alte fonduri În sens larg= capitaluri proprii + Diferenţe din reevaluare în sens strict + Provizioane reglementate Astfel: Rf= [ Re + (Re - Rd)*

DAT ] * (1 CPR

τ)

(3.21)

Unde: Rf = rentabilitatea financiară Re = rentabilitatea economică Rd = rata dobânzii DAT = levierul financiar CPR

τ

= cota de impozit pe profit

3.2.2.8 Aplicaţii practice PROBLEME REZOLVATE Problema 1: S.C. „GAMA” S.A. are următoarele date extrase din contul de profit şi pierderi şi din bilanţ: ACTIV

PASIV -UM-

1.Imobilizări corporale

21.269

101

1.Capital social 2.Contul întreprinzătorului

1.100 52.080

2. Stocuri din care: - mărfuri - stocuri nevalorificate 3. Creanţe comerciale cu scadenţa sub 1 an, din care: - clienţi incerţi - alte creanţe - furnizori debitori 4. Conturi de regularizare şi asimilate - cheltuieli efectuate în avans - diferenţe de conversie 5. Disponibilul la bancă TOTAL A

34.615 34.615 0 4.187 0 1.445 2.742

3.Rezerve 4.Repartizarea profitului 5.Fonduri 6 Datorii cu scadenţa > 1 an 7.Datorii sub 1 an, din care: - credite trezorerie

220 2.207 6.301 6.106 3.791 250

11.442 11.442 0 292 71.805

TOTAL P

Din contul de profit şi pierdere: - vânzări de mărfuri 184.982 UM; - costul mărfii vândute 145.915 UM; - producţia stocată: 0; - producţia imobilizată: 0; - cheltuieli cu materii prime, materiale: 11.795 UM; - bunuri şi servicii executate de terţi: 12.650 UM; - rezultatul net al exerciţiului: 1.629 UM. Se cere să se calculeze indicatorii de nivel şi structură şi indicatorii de performanţă. Rezolvare: Vom calcula: Indicatorii de nivel şi structură 1) CA = vânzări mărfuri + producţia vândută = 184.982 UM Marja comercială = vânzări de mărfuri – costul mărfii vândute = 184.982 – 145.915 = 39.067 UM 2)

Capitalurile proprii: - capitaluri proprii în sens strict = capital social + contul întreprinzătorului + prime legate de capital + rezerve + rezultatul reportat + alte fonduri - capitaluri proprii în sens strict = 1.100 + 52.080 + 220 + 2.207 + 6.301 = 61.908UM capitaluri proprii nete în sens larg = capitaluri proprii în sens strict + diferenţe din reevaluare + provizioane reglementate = 61.908UM

3)

Rezultatul exerciţiului – acesta este deja calculat Rex. = venituri totale – cheltuieli deductibile = 1.629UM

4)

Fondul de rulment net FRN = Capital permanent – A. imobilizate FRN = 68.014 – 21.269 = 46.745 UM

102

71.805

Capital permanent = capital propriu + provizioane pentru riscuri şi cheltuieli + datorii > 1 an = 68.014 UM 5)

Nevoia fond rulment NFR = A. Circulant(mai puţin disponibilităţile) – Datorii pe termen scurt (mai puţin creditele de trezorerie) A. circulante = stocuri +creanţe + disponibil =39.094 UM NFR = (34.094 – 35.261) – (3.791 - 250) = 35.216 UM 6)

Relaţia de trezorerie TN = FR – NFR TN = 46.745 – 35.261 = 11.484 U.M. > 0 FR

NFR TN

Situaţia firmei este pozitivă, fondul de rulment fiind mai mare decât nevoia de fond de rulment, ceea ce face să existe în acest sens şi un surplus de trezorerie. 7)

Lichiditatea financiară =

Ac  Sn  Ci 39.094 * 100  1031,23% = Dat  1 an 3.791

Valoarea foarte bune a lichidităţii financiare curente trebuie să fie > 100%, situaţie pozitivă în cazul S.C. “Gama” S.A. (Ac) Active circulante = Stocuri + Creanţe comerciale + Disponibilităţi la bancă = 34.615 + 4.187 + 292 = 39.094 UM (Sn) Stocuri nevalorificate = 0 (Ci) Clienţi incerţi = 0 (Dat) Datorii < 1 an = 3.791 UM

8)

Solvabilitatea =

Tot. Activ - Sn - Ci 71.805  * 100  725,52 % Dt  Dc 9.897

(Dt) Datorii totale = 3.791+6.106=9.897 UM (Dc) Diferenţe de conversie = 0 Solvabilitatea înregistrează o valoare, de asemenea, foarte bună, fiind cu mult mai mare faţă de limita 50 – 70% acceptată. 9)Gradul de îndatorare = Dat. totale 3.987 * 100  * 100  15,98% Cap .propriu net in sens restrâns 61.908

Cap. propriu în sens restrâns = Cap. social + contul întreprinzătorului + Rezerve + Rep. Profitului + Alte fonduri = 11.000 + 52.080 + 220 + 2.207 + 6.301 = 61.908 UM Gradul de îndatorare al firmei este redus şi acceptabil. 10)

Viteza de rotaţie a activelor circulante =

103

CA 184.982   4,73 ori. A circ 39.094

Indicatorii de structură sunt foarte buni şi datorită faptului că societatea îşi desfăşoară activitatea în zona comercială şi are o viteză de rotaţie a capitalului foarte bună, având o activitate foarte eficace. Indicatori de performanţă (a)

Rec = Rec =

Pbrut  Impozit * 100 Total activ 1.629 * 100  2,36% 71.805

Rec > Rd => potrivit teoriei financiare pentru ca firma să-şi desfăşoare o activitate eficientă. (b)

Rf =

Pr. net * 100 Cap. propriu in sens restrins

Rf =

1.629 * 100  2,63% 61.908

Rf > Re pentru a asigura efectul de levier financiar. Astfel relaţia ce trebuie să se verifice este: Rf > Rc > Rd. Dacă Rd < 2,6% atunci principalii indicatori ai performanţei financiare sunt pozitivi. Re < Rf, lucru care arată că societatea beneficiază de efectul de levier al îndatorării. În baza datelor contabile se poate calcula o politică de indicatori de performanţă mult mai vastă. 3.2.3 Operaţiuni de achiziţii de valori mobiliare (titluri financiare) Una din căile de plasament a resurselor financiare ale unei bănci o constituie achiziţia de efecte publice şi acţiuni, cu scopul de a obţine profituri. Alături de credite, achiziţia de titluri financiare reprezintă una dintre operaţiunile cele mai rentabile şi care duc la maximizarea averii acţionarilor, cerinţă de bază a unei decizii financiare eficiente sunt achiziţiile de titluri financiare. Profitul reprezintă o cerinţă de esenţială a activităţii economice a societăţii bancare şi tocmai de aceea activitatea de investiţie efectuată de bancă este foarte importantă. Desigur, cumpărarea de valori mobiliare, reduce posibilităţile de creditare ale unei bănci, după cum vânzarea acestora sporeşte capacitatea de creditare. Operaţiunile de plasament în valori mobiliare sunt la fel de importante ca şi cele de creditare, implicând răspunderea personalului băncii angajat în asemenea operaţiuni. Principale activităţi în legătură cu aceste operaţiuni sunt: prelucrarea titlurilor (administrarea şi controlul valorilor mobiliare şi colectarea venitului), servicii de contabilitate (evaluarea portofoliilor şi contabilitatea fondurilor colective). 3.2.3.1 Prelucrarea titlurilor financiare (valorilor mobiliare) Este o activitate asemănătoare cu cea care are loc în sălile de dealing ale băncii, în sensul că ea se împarte în două:

104

i)

-

activităţi front-end care culeg informaţii despre evenimentele de pe piaţă, le prospectează şi le evaluează cu scopul de a facilita luarea deciziei în procesul achiziţiei sau vânzării de titluri; ii) activităţi back-end care au ca scop: controlul valorilor mobiliare; monitorizarea livrării lor; colectarea veniturilor rezultate.

3.2.3.1.1. Administrarea şi controlul valorilor mobiliare Un pas major în a obţine controlul asupra valorilor mobiliare este “codificarea” lor. Este de fapt procesul de strângere de informaţii şi de elaborare a unei baze de date referitoare la caracteristicile fiecărui tip de valoare mobiliară, ca de exemplu: emitentul, bursele unde se tranzacţionează, istoria nivelului dividendelor titlului sau a ratei dobânzii, datele de scadenţă, fracţionări ale valorii nominale a acţiunilor, etc. Majoritatea acestor date se oferă gratuit din afara băncii, iar banca va trebui să le introducă în sistemul ei cu mare atenţie. 3.2.3.1.2. Colectarea venitului Venitul pe valori mobiliare provine de obicei din două surse: 1) dividende pe acţiuni care se primesc dacă acţiunile există la o dată anume, denumită “data înregistrării”; 2) dobânda pe obligaţiuni care se încasează la scadenţă (dacă obligaţiunile se tranzacţionează la altă dată decât la emiterea lor, dobânda capitalizată şi rata dobânzii spot şi forward se iau în considerare la calcularea exactă a venitului adus). Fiecare tip de valoare mobiliară are o schemă de plată a venitului deţinătorilor. Unele aduc venit trimestrial, semi anual sau anual, iar altele la scadenţa care este precizată de la început. Ziua plăţii este şi ea anunţată cu câteva zile mai înainte. În unele cazuri suma se ştie dinainte (în cazul dobânzii fixe), iar în alte cazuri suma este flotantă, depinzând de mai mulţi factori. Un factor important ce afectează colectarea venitului pe valori mobiliare este tipul valorii mobiliare (dacă sunt titluri la purtător sau înregistrate). În majoritatea cazurilor, cupoanele ataşate certificatelor trebuie decupate şi duse la agent. În unele cazuri, titlurile sunt emise în forma dematerializată, iar dreptul de proprietate se dovedeşte cu acte legale. 3.2.3.2 Servicii de contabilitate pentru operaţiunile de plasament financiar Aceste servicii executate pentru sectorul de private banking au ca scop: (a) acurateţea şi integralitatea informaţiilor oferite clientului; (b) acurateţea şi proptitudinea informaţiei cerută de conducerea băncii. Pentru a realiza aceste deziderate, trebuie să existe un flux de informaţii către departamentul de private banking din celelalte departamente ale băncii şi din exterior. Cele mai importante aspecte ale activităţii contabile sunt următoarele: (a) Evaluarea portofoliilor

105

Un portofoliu este o sumă de active aparţinând unui client din cadrul private banking-ului. De multe ori, diferite tipuri de active (acţiuni, obligaţiuni, etc.) sunt organizate în portofolii diferite. În acest caz, clientul are mai multe portofolii. Fiecare portofoliu este evaluat periodic, de obicei la sfârşitul perioadei pentru care se trimite un extras clientului. Cele două funcţii care necesită o deosebită atenţie sunt:  implementarea contabilităţii consolidate;  trecerea sumelor dintr-o monedă în alta şi reglarea în contabilitate a diferenţelor de curs valutar. (b) Contabilitatea fondurilor colective În cazul fondurilor colective, trebuie acordată o atenţie specială alocării corecte şi distribuţiei veniturilor. Acest proces devine şi mai complicat în cazul FITS (fonduri de investiţii pe termen scurt). Pentru a plasa fondurile disponibile ale băncii după ce s-au constituit rezervele minime obligatorii şi în condiţiile îndeplinirii criteriilor de capitalizare, se realizează investiţii care trebuie să ţină seama de: a) – riscul şi rentabilitatea investiţiei b) – perioada de timp în care se imobilizează resursele financiare în scopul menţinerii unei lichidităţi acceptate pentru activul băncii. a) Riscul unei investiţii financiare – este esenţial în alegerea unei variante optime de plasare în titluri financiare a fondurilor atrase. Pentru a putea analiza bine acest fenomen el trebuie cuantificat în strânsă legătură cu rentabilitatea plasamentului. Cu cât riscul este mai mare cu atât şi rentabilitatea este mai bună şi invers diminuarea riscului duce la obţinerea unei rentabilităţi mai puţin bune.

Creşte

RISC

RENTABILITATE

Creşte

Fig 3.3. Relaţia Risc – Rentabilitate După cum se poate observa este o relaţie direct proporţională între risc şi rentabilitate. b) Perioada de timp pentru care se imobilizează resursele financiare are un rol important, deoarece ea afectează în mod direct lichiditatea şi profitabilitatea băncii. La efectuarea plasamentului în titluri trebuie să se aibă în vedere ca acestea să fie active lichide, care se pot transforma rapid în numerar, fără pierderi financiare.

106

3.2.4 Categorii de titluri pe piaţa financiară Achiziţiile de titluri pe piaţa financiară se realizează în scopul plasării (investirii) resurselor monetare atrase de către bancă. Structura pieţei financiare influenţează la rândul său investiţiile realizate în portofolii de titluri de către băncile comerciale. Piaţa financiară, pe care operează băncile poate fi apreciată ca fiind alcătuită din piaţa de capital şi piaţa monetară. I. Piaţa de capital – este piaţa operaţiunilor şi titlurilor cu o durată de execuţie sau posesie mai mare de 1 an şi cuprinde: titluri primare (acţiuni şi obligaţiuni); titluri derivate (contracte, opţiuni). Dintre instrumentele cu care operează băncile pe piaţa de capital, pot fi menţionate: Acţiunile, care sunt titluri de valoare ce certifică deţinătorului său calitatea de proprietar asupra unei părţi din patrimoniul unui agent economic, proporţional cu valoarea intrinsecă a acesteia. Este un titlu cu venit variabil (dividendul). Acţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii, cel mai important fiind însă acela al dreptului de dividend şi al dreptului la vot pe care îl conferă, ele putând fi de două feluri: acţiuni privilegiate – oferă dreptul de a obţine dividend privilegiat înainte de remunerarea celorlalte acţiuni , dar nu conferă drept de vot; acţiuni comune (obişnuite) – oferă drept la dividend normal şi conferă drept de vot. Obligaţiunile, sunt titluri de credit care au de obicei un venit fix sub formă de dobândă; obligaţiunea se emite în scopul obţinerii de surse împrumutate la o anumită rată a dobânzii. În funcţie de natura emisiunii obligaţiunile pot fi: obligaţiuni cu dobândă fixă sau obligaţiuni cu dobândă variabilă. Contractele la termen – sunt titluri derivate apărute ca urmare a dezvoltării relaţiilor economice – financiare şi a multiplicării riscului fenomenelor economice. Prin contract se fixează un anumit curs de execuţie, la o anumită dobândă, urmărindu-se acoperirea riscului, sau aspectul speculativ. Opţiunile – se aseamănă cu contractele la termen în mare parte, diferenţa fiind acum că execuţia lor nu este obligatorie. Atât în cadrul contractelor la termen, cât şi în cazul opţiunilor se plăteşte o primă pentru încheierea acestora. Dacă însă la contractele la termen pierderea este nelimitată, la opţiuni pierderea este limitată la nivelul primei plătite. II Piaţa monetară – este piaţa operaţiunilor sau titlurilor de credit cu o durată de execuţie mai mică de 1 an şi cuprinde: efectele comerciale; certificatele de depozit; bonurile de trezorerie, etc. Efectele comerciale iau forma unor titluri de credit cu scadenţe variate cuprinse între 1-12 luni. Ele pot fi: cambia; biletul la ordin. Execuţia lor înainte de scadenţa stabilită necesită plata unei sume de bani celui care o acceptă sub forma scontului.

107

Într-o economie capitalistă taxa scontului are un rol foarte important în reglementarea relaţiilor reciproce de plăţi dintre partenerii economici. Cambia – este un titlu de credit prin care o persoană numită (tras) se angajează să plătească la o anumită dată, o anumită sumă de bani, unui beneficiar, la ordinul unei terţe persoane faţă de care are o datorie financiară, persoană ce poartă denumirea de trăgător. Biletul la ordine – este un titlu de credit prin care o persoană se angajează să plătească unei alte persoane o anumită sumă de bani, la data şi locul stabilite de comun acord. Certificatele de depozit – sunt înscrisuri care confirmă că o anumită sumă de bani se află într-un depozit bancar. Acest înscris poate fi răscumpărat de bancă la o anumită dată şi cu o anumită rată a dobânzii. Aceste certificate sunt la purtător, fiind lichide, putând fi vândute prin negociere liberă pe piaţă înainte de scadenţă. 3.2.5 Operaţiuni cu titluri pe piaţa financiară Există în cadrul pieţei financiare mai multe tipuri de operaţiuni cu titluri care se execută în scopul asigurării resurselor de finanţare de către băncile comerciale. Dintre acestea cele mai importante sunt: scontarea efectelor comerciale; luarea titlurilor în pensiune; lombardarea titlurilor de credit emise pe termen lung; achiziţia directă a titlurilor. (a) Scontarea efectelor comerciale Este o operaţiune prin care efectele comerciale sunt înstrăinate de deţinătorul lor, înainte de a ajunge la scadenţă, datorită unei nevoi acute de lichiditate. Suma pe care o va obţine deţinătorul, va fi egală cu diferenţa dintre valoarea nominală şi scont. S finală(încasată)= Val. nominală – Scont (3.22) (b) Luarea titlurilor în pensiune Este o operaţiune de vânzare a unor titluri printr-un contract cu clauză, prin care vânzătorul se obligă să răscumpere la o anumită dată titlurile vândute, la acelaşi preţ şi cu o dobândă calculată la valoarea nominală a titlurilor, în funcţie de perioada de timp pentru care se efectuează operaţiunea. (c) Lombardarea titlurilor de credit emise pe termen lung Este o operaţiune asemănătoare creditului cu garanţii, doar că în această situaţie garanţiile sunt alcătuite din hârtii de valoare, lombardarea fiind de fapt un împrumut garantat cu hârtii de valoare. (d)Achiziţia directă a titlurilor Este o operaţiune prin care băncile cumpără în portofoliul lor titluri de pe piaţa financiară secundară, de la banca centrală sau de la alte instituţii financiare.

3.2.5.1 Aplicaţii practice PROBLEME REZOLVATE:

108

Problema 1: Fie un contract de pensiune cu următoarele date: durata negociată de vânzare: 60 zile; data vânzării: 1 septembrie anul „N”; rata dobânzii: 20%; valoarea nominală a titlului: 1000 UM.; numărul de titluri vândute: 100 buc; valoarea de vânzare: 1100 UM. Să se calculeze preţul plătit la răscumpărare de banca comercială. Rezolvare: Durata operaţiunii= 60 zile Valoarea totală a titlurilor (nominală)=VN x Nr. titluri = 1000*100=100000UM Valoarea totală a titlurilor vândute=VR x Nr. titluri = 1100*100=110000UM Dobânda operaţiunii = 100000*

20 60 *  3333,33 UM 100 360

Preţul plătit la răscumpărare = VR + Dobândă = 110000 + 3333,33=113333,33 UM Problema 2: Banca de Emisiune a ţării „X” vinde bonuri de tezaur. Dacă preţul unui titlu este de 988 UM, iar valoarea nominală a acestuia de 1000 UM, ţinând cont că scadenţa este peste 90 de zile, să se stabilească taxa scontului pentru această operaţiune.

Rezolvare: Dacă: SC=

VN * Ts * Nr.zile 360 * 100

atunci: Ts=

SC * 360 * 100 VN * Nr.zile

SC=VN - Vvânzare SC=1000-988=12 UM Ts=

12 * 360 * 100  4,8% 1000 * 90

PROBLEME DE REZOLVAT Problema 1 : Să se stabilească cărui segment al pieţei financiare aparţin următoarele titluri de valoare, şi să se grupeze în ordinea crescătoare a lichidităţii: obligaţiuni guvernamentale; cambii; bilete de ordin; certificate de depozit; acţiuni ale companiilor individuale. Problema 2: Fie o cambie cu VN de 10000 UM, având până la scadenţă 60 zile. O Bancă comercială „X”, achiziţionează această cambie la o Ts=15%,efectuând

109

operaţiunea de scontare. Rămasă în criză de lichiditate, la 30 zile de la răscumpărare Banca Comercială rescontează cambia la o taxă a scontului de 15,8%. Calculaţi rezultatul operaţiunilor pentru Banca comercială.

110

CAPITOLUL IV MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE 4.1 Conceptul de risc bancar. Evoluţie Riscul este probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat şi chiar să apară o pierdere. Riscul bancar mai poate fi definit ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect. Sintetizând, riscul bancar este un: Complex de evenimente cu consecinţe adverse pentru bancă; Eveniment incert, posibil şi viitor, care poate afecta întreaga activitate a unei societăţi bancare. În acest context, sintetizând cele de mai sus, managementul riscului bancar trebuie să urmărească:  Minimizarea cheltuielilor, a pierderilor;  Modificarea comportamentului salariaţilor;  Modificarea imaginii publice a băncii. Riscul bancar poate să apară pe parcursul derulării operaţiunilor bancare, fenomen ce provoacă efecte negative asupra activităţii bancare, ducând la deteriorarea calităţii afacerilor, la diminuarea profitului şi la înregistrarea de cheltuieli suplimentare şi chiar de pierdere, ceea ce afectează în final funcţionarea băncii. Băncile, ca intermediari financiari, au o aversiune faţă de risc şi, drept urmare, caută să-şi minimizeze expunerea plasamentelor la pierderi. Riscul bancar este provocat, de regulă, de către clienţii băncii care contractează unele împrumuturi pe care nu le rambursează la termen şi nici nu sunt acoperite de garanţii corespunzătoare, ceea ce provoacă pierderi băncii. După cum, riscul poate fi cauzat şi de mediul concurenţial extern societăţii bancare în care aceasta îşi desfăşoară activitatea. De aceea, fundamentarea deciziilor unei bănci în condiţiile existenţei riscului potenţial şi al incertitudinii, presupune cunoaşterea profundă şi din timp a mediului intern şi extern al activităţii bancare. Evaluarea conjuncturii economice, financiare, social – politice pe o anumită perioadă de timp şi surprinderea tendinţelor acesteia, trebuie privită sub dublu aspect: 



Este necesar ca întreprinzătorii să recepţioneze corect eventualele pericole care pot să apară, precum şi probabilitatea de apariţie a fenomenelor agregate cu nivelul pagubelor posibile. Beneficiarii de servicii bancare, inclusiv societatea în ansamblul său, să cunoască ofertele de consum pentru fiecare din serviciile oferite şi costurile necesare pentru satisfacerea nevoilor umane.

111

În această accepţiune, elaborarea unui sistem adecvat de limitare a situaţiilor de risc şi incertitudine, condiţionat de cerinţele economiei de piaţă implică culegerea, stocarea şi prelucrarea într-o formă adecvată a unor informaţii diversificate şi individualizarea lor în funcţie de specificul fiecărui risc. În aprecierea corectă a efectelor nefavorabile ale unui anumit risc, este necesară îmbunătăţirea cunoştinţelor practice cu cele teoretice pentru a asigura posibilitatea fundamentării corecte a deciziilor. Astfel, trebuie avute în vedere următoarele aspecte pentru luarea deciziei: În fundamentarea deciziei trebuie să se aibă în vedere caracterul deciziilor luate de organizaţiile bancare. Luarea deciziei este dependentă de divizibilitatea riscului atât pe sectoarele de activitate, cât şi pe verigi ale lanţului de acţiuni. Când un risc de importanţă deosebită poate fi divizat, precum mărirea numărului de activitate sau pe baza creşterii volumului unei activităţi cu elemente ce nu sunt condiţionate între ele, restricţionarea acestuia este posibilă, iar obţinerea rezultatelor finale este mai certă. Decidentul va avea în vedere posibilitatea de transmitere a riscului, cunoscând că aceasta reprezintă acţiunea prin care o parte din efectele factorilor de risc se transmit altor organizaţii participante, direct sau indirect, la realizarea şi valorificarea produselor şi serviciilor bancare, fără despăgubire sau preţ. Trebuie avute în vedere interesele comune ale părţilor contractante în determinarea riscului.Indiferent de forma, spaţiul şi timpul în care se manifestă riscul încadrul fiecărei organizaţii bancare este necesar să se găsească acele soluţii care asigură acoperirea pagubelor (pierderilor). O asemenea abordare a deciziei în condiţii de risc dă posibilitatea continuării sau reluării activităţii. Gradul de posibilitate în apariţia riscului motivează acordul sau refuzul constituirii fondurilor necesare pentru acoperirea riscului şi astfel nevoia de lichiditate a băncilor este în contradicţie cu obiectivul acestora de maximizare a profitului. Băncile sunt obligate să asigure un echilibru între criteriile legate de profitabilitate, lichiditate şi risc. Necesitatea de a avea lichiditate şi de a asigura, în acelaşi timp, câştiguri sigure, obligă băncile să menţină o parte din fondurile lor sub forma unor plasamente care îndeplinesc condiţiile referitoare la lichiditate şi securitate, chiar dacă rata dobânzii aferente acestora este mai mică. Necesitatea băncilor de a acţiona cu prudenţă impune anumite limite privind nivelul profitului care poate fi realizat. În aprecierea riscului este necesar să se ia în considerare gradul de specializare a activităţii, avantajele şi dezavantajele pe care specializarea le generează. O componentă importantă în gestionarea riscului o constituie şi experienţa funcţionării băncilor în cadrul economiei de piaţă şi nivelul performant sau mai puţin performant al personalului ce-şi desfăşoară activitatea în instituţiile bancare, care pot genera apariţia unor fenomene încărcate de risc, aşa cum au apărut în sistemul bancar românesc după anii ’90. Pe plan mondial gestionarea riscurilor bancare nu au avut din totdeauna pentru băncii importanţa pe acre o are în prezent. Până în anii ’70, gestiunea riscurilor bancare se rezuma la gestiunea riscului de creditare, în relaţiile cu clienţii şi în cadrul sistemului de transferuri de fonduri. Era o consecinţă a unei relative stabilităţi a pieţei monetare şi a pieţei de capital. Acea stabilitate era rezultatul a doi factori majori: pe de o parte, riscurile efective erau relativ reduse, iar pe de altă parte, marjele dobânzii relativ mari. Un asemenea climat era generat, în primul rând, de condiţiile de piaţă şi apoi de cadrul legislativ de desfăşurare a activităţii bancare. Ca urmare, fluctuaţiile ratei dobânzii pe piaţă nu erau foarte pronunţate, iar ale cursurilor valutare erau controlate de

112

mecanismul sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods. De asemenea, reglementările, practicile anticoncurenţiale de tip cartel şi inerţia deponenţilor contribuiau la limitarea concurenţei pe piaţa depozitelor bancare, fapt ce a făcut ca ratele dobânzilor la depozite să fie scăzute şi mai ales relativ stabile. În acest fel, marjele substanţiale ale dobânzii puteau fi folosite pentru a amortiza şocul fluctuaţiei, adesea ciclice a rentabilităţii plasamentelor, putându-se reconstitui fondurile bancare fără a apela la piaţă. După anii ’70, instabilitatea s-a accentuat devenind o trăsătură a mediului în care operau organizaţiile financiare, fiind generată de:  procesul inflaţionist generat de crizele economice şi de materii prime care au făcut ca fluctuaţiile ratelor nominale ale dobânzii să fie dintre cele mai ridicate din secolul trecut;  abolirea principiilor de funcţionare a sistemului monetar internaţional adoptate în anii ’44 la Bretton Woods, au condus la fluctuaţii semnificative ale cursurilor valutare, cu efecte negative asupra performanţelor globale ale băncilor, dar şi ale clienţilor cu activitate internaţională. Începând cu anii 80, s-a intensificat concurenţa pe pieţe monetare, valutare şi de capital. Aceste schimbări au avut la bază: suprimarea controlului asupra transferurilor internaţionale de capital; dereglementarea activităţii bancare; dezintermedierea şi apariţia intermediarilor nebancari; dezvoltarea rapidă a noilor tehnologii de comunicaţii şi de prelucrare a informaţiilor, care au schimbat structura costurilor bancare în favoarea celor fixe. Consecinţa imediată a fost apariţia şi multiplicarea resurselor bancare în condiţiile unei concurenţe mai acerbe, care le eroda puternic marjele. Aceste condiţii au determinat o creştere a vulnerabilităţii băncilor la şocuri negative, succesive, care au dus la creşterea numărului falimentelor bancare, peste tot în lume. O asemenea situaţie a obligat băncile să asimileze noi tehnici şi instrumente de gestiune a resurselor. Diversificarea produselor şi serviciilor bancare impuse de mediul concurenţial accentuat şi de necesitatea realizării obiectivului esenţial al băncilor, creşterea performanţelor bancare, obliga băncile să-şi asigure şi o imagine corespunzătoare pe pieţele financiare. În cazul în care imaginea băncilor este deficitară, aşa cum este cazul unor bănci din România, ele riscă să fie tratate de către parteneri mai specializaţi drept conglomerate formate la voia întâmplării, conduse de persoane ignorante în noile domenii şi inconştiente de capacitatea netă de câştig sau riscurile specifice. În concluzie, riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată putând stabiliza veniturile în timp, cu rol de amortizor la şocuri. Cu deosebire în România băncile şi instituţiile financiare trebuie să-şi îmbunătăţească înţelegerea şi practica gestiunii resurselor bancare pentru a-şi administra cu succes diferite game de produse şi servicii. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare, dacă recunosc rolul strategic al gestiunii resurselor, dacă adoptă măsuri precise de adaptare a performanţei la risc.

113

4.2 Managementul riscului bancar 4.2.1 Implementarea unui management al riscului eficient Pornind de la scopul fundamental al managementului, acela de a asigura îndeplinirea funcţiilor băncii în condiţiile pieţei concurenţiale, rolul managementului riscului se circumscrie obiectivului principal pe care teoria financiară actuală îl defineşte ca fiind şi în cazul băncilor: maximizarea profitului. Având în vedere atât funcţiile băncii cât şi caracteristicile de extremă valabilitate a majorităţii serviciilor şi produselor bancare, legătura dintre profit şi risc este obligatorie, iar managementul riscului se reliefează ca fiind un domeniu de primă importanţă al conducerii activităţii bancare, atât de important încât, pornind în sens invers spre determinarea prin prisma riscului a obiectivului fundamental al activităţii unei bănci, acesta să fie redefinit ca fiind acela de maximizare a profitului în condiţiile de minimizare a riscului. Într-o economie modernă o bancă se consideră că trebuie să îndeplinească următoarele principale funcţii: funcţia de protejare a resurselor financiare în excedent ale entităţilor economice şi persoanelor fizice, prin păstrarea acestora în depozite bancare; funcţia de intermediere între firmele care dispun de resurse în excedent şi le plasează în depozite bancare în calitate de împrumutători şi entităţile economice care se află la un moment dat în deficit de resurse financiare şi care participă pe piaţa monetară în calitate de împrumutători; funcţia de transfer a fondurilor în economie. Aceste funcţii identifică atât rolul băncilor, cât şi particularităţile activităţii bancare comparativ cu alte tipuri de activităţi. În acelaşi timp, o bancă face parte dintr-un sistem care funcţionează organic şi se află în interdependenţă cu celelalte bănci; acest sistem este necesar şi este coordonat şi supervizat de banca centrală, deoarece băncile îndeplinesc din punct de vedere macroeconomic, alături de rolul propriu de societate comercială şi următoarele: fiecare bancă este agent social, participând prin funcţiile sale la dezvoltarea economiei din zona în care activează; este, mai ales, un instrument de bază prin care banca centrală îşi realizează macropoliticile monetare. Prin atragerea resurselor monetare temporar disponibile din economie şi plasarea lor în credite în “zone” economice aflate în deficit de resurse financiare, băncile realizează o redistribuire a banilor în economie. În acelaşi timp, băncile funcţionează ca un veritabil sistem circulator al numeralului în economie, orice blocaj determinat de o temporară încetare de plăţi a unei bănci sau de un faliment ducând, la antrenarea în amonte a activităţii clienţilor acelei bănci şi, la disfuncţionalităţi în aval la nivelul celorlalte bănci şi clienţilor acestora. De asemenea, băncile sunt organic dependente de starea economică a zonei în care-şi desfăşoară activitatea, nivelul şi orientarea politicii proprii de dezvoltare fiind determinată de calitatea şi volumul activităţii economice în care îşi desfăşoară rolul de intermediar financiar. Mutaţiile intervenite în economia mondială au determinat modificări ale fluxurilor de capital şi în consecinţă ale plasamentelor efectuate de bănci, astfel: deficitele bugetare devenite cronice ale principalelor state ale lumii, au determinat creşterea cererii de împrumuturi publice şi ca urmare o ofertă din ce în ce mai generoasă ca preţ pentru titlurile publice, care, de regulă, sunt plasamente cu grad redus de risc; deficitele bugetare văzute ca factor antrenant de creştere economică,

114

implică o creştere a inflaţiei care devine astfel o variabilă de extremă importanţă în analiza plasamentelor monetare şi asupra dezvoltării economice; apariţia şi dezvoltarea unor instituţii financiare non – bancare (fonduri mutuale, societăţile de investiţii financiare, societăţile de brokeraj etc.)mai puţin reglementate şi, în consecinţă mai libere în efectuarea plasamentelor monetare profitabile, accentuează sistemul concurenţial pe piaţa resurselor financiare, dar şi a riscurilor. În domeniul bancar, mai mult decât în alte domenii, legătura strictă de proporţionalitate între rolul profitului şi nivelul riscului determină o orientare specifică a funcţiilor managementului resurselor şi plasamentelor, pe de o parte şi managementul riscului pe de altă parte, celelalte funcţii ale conducerii fiind orientate spre realizarea obiectivelor băncii de maximizare a profitului sub condiţia reducerii gradului de risc sau păstrării unui nivel minim al riscului. Riscul de pierdere devine astfel unul din factorii importanţi avuţi în vedere la elaborarea strategiilor şi politicilor manageriale. Creşterea ponderii creditelor în totalul plasamentelor băncii va conduce evident la o creştere a resurselor de pierdere, ceea ce presupune, în principal, o creştere a creditelor neperformante. În aceste condiţii se va realiza un nivel redus al veniturilor din dobânzi şi comisioane, ceea ce va influenţa negativ volumul profitului. În acelaşi timp, o bancă poate decide realizarea unei strategii de dezvoltare pornind de la dezideratul minimizării riscurilor, asumându-şi în consecinţă realizarea unor profituri mai mici, dar sigure. Într-o asemenea situaţie banca va urmării, efectuarea de plasamente neriscante în direcţii cu grad sporit de siguranţă şi mai puţin profitabile, cum ar fi investiţiile în titluri publice sau plasamente interbancare. În acest fel, banca va îngrădi accesul la credite prin practicarea unor dobânzi mai drastice în ce priveşte obiectul creditului, calitatea garanţiilor şi a împrumutului. Totodată, banca va stimula creşterea depozitelor la termen (mai scumpe dar mai puţin volatile), întărindu-şi astfel lichiditatea. Necesitatea realizării unui management eficient şi mai activ al riscului bancar impune, aşadar atunci când se are în vedere elaborarea şi aplicare strategiilor şi politicilor băncii în domeniul creditelor, investiţiilor de titluri, participaţiilor şi plasamentelor inter-bancare, pe de o parte, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte structura şi preţul resurselor monetare atrase de bancă, precum şi scadenţa acestora. 4.2.2 Funcţia managementului riscului Principala funcţie a managementului riscului este aceea de a urmări, prin mijloace de analiză şi control, nivelurile la un moment dat ale tuturor categoriilor de risc şi de a monitoriza aceste niveluri, astfel încât banca să poată realiza obiectivul stabilit prin politici şi strategii determinate, nivelul proiectat al profitului. Pentru realizarea acestei funcţii, managerii băncii au la dispoziţie sau îşi pot crea organisme şi instrumente specifice care, pentru a fi eficiente trebuie să dispună permanent de: O strategie bine determinată a băncii în ceea ce priveşte dezvoltarea viitoare, atât pe plan cantitativ (dezvoltarea reţelei de unităţi teritoriale, creşterea numărului de produse şi servicii bancare), cât şi pe plan calitativ (creşterea rentabilităţii băncii, profitabilitatea fiecărei unităţi, eficienţa prevăzută pe categorii de produse şi servicii) în vederea realizării nivelului stabilit al profitului. Informaţii obiective şi actualizate care să permită analiza situaţiilor concrete care pot determina modificări ale nivelurilor de risc pe categorii de resurse şi plasamente, fapt care presupune:

115



un sistem de evidenţă contabil flexibil şi adaptat unor standarde şi principii general acceptabile;  un sistem informatic intern care să asigure transmiterea cât mai rapidă a datelor la factorii de decizie;  un cadru de relaţii ale băncii cu sistemul bancar şi cu sistemul informaţional din economie în general, care să asigure circulaţia informaţiei în ambele sensuri. Un sistem de analiză unitar care să aibă la bază metode, tehnici şi un instrumentar ştiinţific stabilite şi care să poată asigura o comensurare realistă şi anticipativă a tuturor categoriilor de riscuri, astfel încât să furnizeze managerilor băncii concluziile şi recomandările necesare în vederea consumării unor decizii întemeiate şi bine fundamentate în ce priveşte nivelurile de risc evaluate pentru o anumită acţiune, precum şi nivelul general de risc pe care banca şi acţionarii să îl poată accepta la un moment dat. Managementul riscului nu se poate realiza eficient decât împreună cu celelalte domenii ale conducerii băncii, managementul riscului reprezentând numai feţele diferite ale aceluiaşi mod de a conduce o entitate bancară. Din punct de vedere organizatoric, băncile realizează funcţia de management al riscului prin:  Crearea unui sistem de reglementări, norme şi normative interne la standarde unanim recunoscute prin care să asigure o metodologie proprie pentru promovarea produselor şi serviciilor bancare în condiţii de risc minim, astfel încât banca să decidă modalităţi proprii de desfăşurare a activităţii cu respectarea reglementărilor băncii centrale, în ce priveşte: deschiderea şi funcţionarea conturilor de depozit ale clienţilor; sistem propriu de decontare care să cuprindă metode de analiză şi proceduri de acordare a creditelor, plafoane (limită de expunere) pe diferite categorii de persoane implicate în activitatea de creditare, nivelul şi calitatea garanţiilor;  norme proprii de contabilitate analitică prin care să se urmărească mişcările din conturile clienţilor, pe categorii de clienţi, de credite, pe nivele de lichiditate;  un sistem propriu de planificare a veniturilor şi cheltuielilor pe o lună, trimestru, semestru, an, astfel încât să se realizeze nivelul estimat al profitului;  organizarea unui sistem ştiinţific şi flexibil de planificare financiară în care să se reflecte prin mijloace contabile şi ajustări extra contabile, nivelul la un moment dat al resurselor financiare şi plasamentelor şi al realizării bugetului de venituri şi cheltuieli, precum şi proiecte în viitor a activităţii în vederea realizării obiectivelor pe plan financiar şi de buget de venituri şi cheltuieli asumate;  un model propriu de urmărire a profitabilităţii la nivel de unitate, cât şi pe fiecare produs sau serviciu oferit de bancă;  elaborarea unui model propriu de determinare a diferitelor categorii de risc, în conformitate cu normativele în vigoare şi standardele internaţionale. Crearea în cadrul băncii a unui mecanism specializat de analiză şi control al riscului, care să furnizeze managerilor băncii estimările sale privind nivelul riscului pe diferite tipuri de activitate. Acest organism are rolul consultativ şi este format, de regulă, din reprezentanţii tuturor departamentelor băncii cu rol de atragere a resurselor şi de

116

plasare a acestora: trezorierul băncii, ofiţerii de cont, reprezentantul casieriei, reprezentantul departamentului de informatică şi statistică, departamentului valutar, juristul băncii; Organizarea managementului riscului presupune, în acelaşi timp, o orientare a politicii băncii de la direcţia maximizării profitului pe baza acumulării calitative care să determine obţinerea unui profit planificat riguros în condiţii de risc. În acest sens, concretizarea strategiei şi a politicii băncii pe diverse domenii în plan financiar, care să cuprindă nivelul posibil de realizat şi care să determine obţinerea unor venituri prevăzute şi efectuarea unor cheltuieli estimate corect şi mai ales elaborarea unui model coerent şi susţinut ştiinţific care să comensureze profitabilitatea băncii, sunt elementele strategice de bază care pot crea premisele unei activităţi eficiente desfăşurate sub un control realist şi riguros al riscurilor. 4.2.3 Managementul riscului pe piaţa bancară din România după anii ’90 Pentru o bancă românească este nevoie ca la stabilirea orizonturilor de dezvoltare proprie să aibă în vedere atât situaţia reală a economiei româneşti în şi din momentul elaborării strategiei, cât şi politicile şi tendinţele ce se manifestă la nivel macroeconomic pentru a putea determina cadrul general în care banca îşi poate fixa obiectivele. Dependenţa băncilor faţă de sistemul economic determină că, nivelul general al riscului stabilit pentru acestea să nu poată fi mai mic decât cota de risc al ţării determinată de performanţele oglindite în indicatorii macroeconomici elaboraţi periodic (PIB, producţie industrială, indicele general al preţurilor, soldul balanţei comerciale, soldul balanţei de plăţi, nivelul rezervelor valutare). La sfârşitul de secol XX economia românească se găsea într-o stare de tranziţie de la structurile centralizate pe baza sistemului unic şi preponderenţa proprietăţii de stat asupra mijloacelor productive, la structurile economice de piaţă bazate pe sistemul concurenţial, având ca suport proprietatea privată. Această perioadă de tranziţie în care sistemul bancar se restructurează fundamental, atât din punct de vedere al proprietăţii, cât şi al instrumentarului şi tehnicilor de lucru, se caracterizează din punct de vedere al managementului riscului bancar prin existenţa unor puternice dezechilibre între ramurile economice şi între diferite zone geografice, instabilitate financiară, distorsiuni monetare, inflaţie ridicată şi depreciere puternică a monedei naţionale pe piaţa valutară, factori care au determinat o reducere drastică a indicatorilor macroeconomici la cote ce au caracterizat economia românească ca fiind într-o perioadă de regres. Rata inflaţiei, în care se regăseşte influenţa tuturor acestor factori a cunoscut perioade de fluctuaţii ce au urmat variaţiile în magnitudine ale elementelor ce compun economia românească. Sistemul bancar românesc aflat în tranziţie de la structurile monolitice, ce caracterizează activitatea comercial bancară înainte de anul 1990, la numărul mare de bănci bazate pe diverse forme din economie, cât şi la apariţia şi dezvoltarea concurenţei interne şi externe. Astfel, băncile româneşti au trebuit să-şi asigure riscuri mai mari pentru a realiza o activitate îndeajuns de profitabilă care să facă posibile ajustările structurale şi diversificarea ofertelor pentru a face faţă concurenţei. Managementul riscurilor în sistemul bancar românesc are un anumit specific impus de situaţia economiei în tranziţie, dar şi de particularităţile mediului concurenţial bancar intern, determinat şi de apariţia unui număr de bănci străine cu tradiţie şi performante în economia de piaţă.

117

Astfel, dacă într-o economie de piaţă tipică în care raporturile competiţionale şi specializarea pe domenii în cadrul sistemului bancar au o anumită tradiţie, analiza comparativă a riscului şi profitabilităţii presupune organizarea din punct de vedere conceptual a băncilor pe grupuri diferenţiate în funcţie de: o volumul activelor; o reţeaua de subunităţi; o tipul preponderent de activitate bancară (bănci de plasamente pe termen lung sau investiţii, bănci comerciale tipice, specializate la rândul lor pentru activităţi ale persoanelor fizice sau pe categorii limitate de agenţi economici, sau chiar pe ramuri economice, ori orientate spre activitatea de creditare sau de plasamente în titluri, bănci de economii specializate în atragerea de resurse de la populaţie şi plasarea acestora în cadrul sistemului bancar). În România, organizarea băncilor din punct de vedere al analizei pe grupuri nu este utilă din următoarele considerente:  Prezenţa cvasiuniversală a băncilor comerciale cu caracter universal care oferă sau prestează toată gama de produse şi servicii bancare de tip retail pentru populaţie, până la investiţii de titluri financiare;  Numărul redus de bănci ce activează în România ;  Relativa omogenitate a zonelor economice în care activează aceste bănci;  Stadiul incipient al organizării şi restructurării sistemului bancar, precum şi lipsa de acurateţe a sistemului informaţional în plin proces de implementare la standarde internaţionale, care să furnizeze informaţii generale, în primul rând, unei determinări ale unei eventuale particularităţi care ar impune gruparea băncilor, iar pe de altă parte chiar a elementelor de analiză comparativă. În concluzie, procesul strategiei manageriale privind riscurile de pierdere pentru perioadele următoare, impune ca băncile româneşti să pornească în prealabil de la evaluarea corectă a cel puţin trei aspecte de bază:  În ce măsură variaţiile nivelului riscurilor asumate afectează profitul băncii în perspectivă;  Calitatea managementului băncii, precum şi caracteristicile pozitive şi negative ale mediului economic în care banca îşi desfăşoară activitatea;  Determinarea corectă a obiectivelor în ceea ce priveşte nivelul riscurilor în contextul proximităţii unor reglementări centrale în proces continuu de adaptare la normativele Uniunii Europene privind nivelurile admisibile pentru aceste riscuri. 4.2.4. Clasificarea riscurilor bancare Având în vedere o multitudine de variabile care determină riscul bancar, există o serie de clasificări, şi anume: I. În funcţie de caracteristica bancară: riscuri financiare (riscul de lichiditate, riscul de capital); riscuri de prestare (riscul operaţional, riscul tehnologic, riscul introducerii de noi produse); riscuri ambientale (riscul de fraudă, riscul economic, riscul legal). II. În funcţie de geneză: risc de exploatare; risc financiar;

118

risc de faliment. III. În funcţie de natura lor: a) riscuri comerciale; b) riscuri provocate de clauze de forţă majoră; c) riscuri politice. IV. În funcţie de expunerea la risc: a. riscuri pure; sunt riscuri a căror expunere este generată de activităţi şi de procese bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi, cum ar fi: a1. Riscuri fizice (distrugeri, accidente, avarii); a2. Riscuri financiare (generate de operaţiuni bancare tradiţionale); a3. Riscuri criminale şi frauduloase (fraude, furturi, deturnări de fonduri); a4. Riscuri cu răspundere (nerespectarea normelor bancare). b. riscuri lucrative (speculative); în acest caz expunerea la risc este generată de încercarea de a obţine profit maxim. Acestea sunt: b1. Riscuri de piaţă (variaţia condiţiilor de piaţă); b2. Riscuri de afaceri; b3. Riscuri de lichiditate (incapacitatea de a finanţa operaţiunile bancare curente). V. În funcţie de caracteristica bancară: a. riscuri financiare (generate de operaţiuni bancare tradiţionale) cum ar fi: a1. Riscul de creditare (probabilitatea neîncasării creditelor acordate); a2. Riscul de lichiditate; a3. Riscul de piaţă (variaţia ratei dobânzilor, riscul valutar etc.) În conformitate cu prevederile Băncii Reglementărilor Internaţionale de la Basel (Elveţia), clasificarea riscurilor este făcută în: A. Riscuri financiare: 1) riscul ratei dobânzii; 2) riscul cursului de schimb; 3) riscul de lichiditate; 4) riscul titlurilor de venit variabil. B. Riscuri legate de parteneri: 1) riscul clientelei; 2) riscul apărut pe piaţa interbancară; 3) riscul de ţară; 4) riscul de credit (furnizor, piaţă). C. Riscul comercial:  riscul de produse;  riscul serviciilor;  riscul de piaţă;  riscul de imagine. D. Riscuri legate de forţa de muncă; 1. 2.

E. Riscuri operaţionale şi tehnice, legate de: calitatea operaţiunilor; nivelul de informatizare şi telecomunicaţii. F. Riscul gestiunii interne:

119

a. riscul de reglementare; b. riscul de deontologie; c. riscul de strategie; d. riscul de insuficienţă funcţională; e. riscul resurselor umane; f. riscul de comunicare; g. riscul controlului intern total şi financiar. Gestionarea riscurilor bancare trebuie organizată în aşa fel încât să se realizeze atâta pe fiecare tip de risc în parte, cât şi la nivel global. 4.3. Riscul de lichiditate Lichiditatea unei bănci este: 1. capacitatea activelor de a se transforma rapid şi cu cheltuială mică în monedă lichidă (numerar şi disponibil în cont); ori 2. capacitatea băncii de a-şi finanţa operaţiile curente. Lichiditatea este o proprietate generală a activelor bancare, o problemă a gestiunii activelor şi pasivelor bancare. Gradul de lichiditate al activelor este privit, în general, ca o funcţie de timp, deoarece în principiu toate activele unei bănci pot fi vândute la un moment dat, însă ceea ce interesează o bancă în ceea ce priveşte lichiditatea este calitatea anumitor active de a fi transformate rapid în lichiditate, pentru ca banca să-şi poată achita în timp util obligaţiile utile. De aceea, managementul riscului de lichiditate presupune evaluarea pe baze zilnice a fluxului de intrări şi de ieşiri ale activelor lichide din bancă, corelarea acestor fluxuri cu nevoile zilnice. Asigurarea plăţilor, fie la ghişeele de casierie, fie pe traseele proprii de transferuri de fonduri, fie prin sistemul decontărilor interbancare, trece, de regulă, prin banca centrală. Dacă managementul riscului de capital are în vedere relativa stabilitate a băncii, asigurată în ultimă instanţă de resursele proprii ale acesteia, constituite din capital (privit ca o sursă proprie ce constituie obligaţia băncii faţă de acţionarii ei şi având o scadenţă extrem de îndepărtată în timp, chiar nelimitată), managementul lichidităţii are în vedere două aspecte ce ţin de realizarea atât a funcţiei fundamentale a băncii, aceea a maximizării profitului, cât şi a uneia din funcţiile operative esenţiale ale acesteia, acea de a asigura la termen transferurile de bani din economie. Particularităţile economiei româneşti impun o tratare diferită a diverselor categorii de active lichide: Ca urmare a utilizării pe scară extrem de redusă a instrumentelor de plată considerate lichide (în speţă diversele categorii de cecuri) şi a utilizării cvasigenerale a numeralului ca mijloc de plată între participanţii la procesul de schimb din economie, în cadrul conceptului de numerar se includ numai bancnotele şi monezile aflate în casieriile şi tezaurele băncii. Datorită instabilităţii generale manifestate în economie, cu repercursiuni asupra stabilităţii băncilor, plasamentele interbancare (cu excepţia celor overnight rezultat din soldul net al compensărilor zilnice şi care sunt considerate împrumuturi acordate) nu sunt luate în calculul indicatorilor de lichiditate, deci nu sunt considerate active oricând disponibile de a fi convertite în lichiditate. Menţinerea lichidităţii la nivelurile minime impuse de noile condiţii de a minimiza pierderile prin redundanţă datorate plasării resurselor (care au un cost ridicat)în active neproducătoare de venituri sau producătoare de venituri minore (cu un preţ sub valoarea costului resurselor), niveluri satisfăcătoare însă din punct de vedere al lichidităţii (intrarea în lichiditate presupune de asemenea costuri penalizatoare

120

ridicate), este o chestiune de abilitate managerială, dar şi de context economic şi depinde în mare măsură şi de calitatea şi diversitatea clienţilor băncii. O bancă în care clienţii efectuează pentru o perioadă retrageri mai mari de numerar decât alimentările de conturi, sau plăţi către terţi mai mari decât încasările, este evident o bancă în dificultate, nevoită să apeleze la credite overnight sau la resurse atrase de la alte bănci, care în România sunt extrem de costisitoare. Pentru a evita crizele de lichiditate ce se pot ivi la un moment dat, se impune ca bancă respectivă să fie interesată să-şi diversifice sursele de fonduri, astfel încât transformarea acestora în lichiditate să acopere eventualele reduceri din alte surse de fonduri. Ca urmare, în prezent, băncile îşi montează plasamentele spre direcţii mai puţin expuse riscului, atunci când acestea apar ca ofertă pe piaţa financiar – bancară. Apariţia acestui tip de risc este datorat, în principal, următoarelor cauze:  situaţia economiei reale;  influenţa mass – media;  indisciplina financiară a clienţilor;  dependenţa de piaţa financiară;  necorelarea între scadenţele depozitelor şi a creditelor. Principalele surse de lichiditate şi destinaţiile acestora, modul de gestionare a lichidităţii sunt prezentate mai jos: A. Principalele surse de lichiditate sunt: 1. numerar; 2. depozite la banca centrală; 3. depozite la bănci corespondente; 4. portofoliul de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie şi alte titluri negociabile; 5. ratele scadente la creditele acordate clienţilor; 6. împrumuturi sub forma emisiunilor de certificate de depozit; 7. împrumuturi de la alte bănci (inclusiv sub forma unor depozite atrase pe piaţa interbancară); 8. împrumuturi de la banca centrală (inclusiv credite de refinanţare). B. Principalele destinaţii ale lichidităţii sunt: (a) Rezerva minimă obligatorie la banca centrală; (b) Eventualele cereri de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale clienţilor; (c) Acoperirea eventualelor cereri ale clienţilor persoanelor fizice şi/sau juridice de retragere de fonduri. C. Gestionarea lichidităţii bancare: Trezoreria oricărei bănci are ca principal atribut gestionarea lichidităţii. Aceasta se realizează prin:  gestionarea poziţiei monetare;  gestionarea poziţiei lichidităţii;  elaborarea şi analiza “Raportului de lichiditate”. Gestionarea poziţiei monetare Prin poziţie monetară înţelegem valoarea la un moment dat a activelor lichide. Componentele poziţiei monetare: a. Numerarul, sub forma monedei metalice, plus bancnotele aflate în posesia băncii la ghişee şi în tezaur. Necesarul de numerar este estimat în funcţie de

121

volumul încasărilor / plăţilor zilnice cu numerar (graficul de încasări şi plăţi cu numerar). b. Disponibilul în contul de rezervă la banca centrală, respectiv rezerva minimă obligatorie sau în depozite la termen. c. Disponibilul la alte bănci, respectiv depozitele constituite pe piaţa interbancară. d. Sume de încasat de la alte bănci: sume în tranzit la alte bănci; valoarea instrumentelor de plată (cecuri) onorate de bancă, depuse la băncile corespondente. Gestionarea poziţiei monetare presupune: (i) asigurarea încadrării în nivelul minim al rezervelor obligatorii; (ii) identificarea tuturor tranzacţiilor importante care afectează disponibilul din contul curent de la banca centrală; (iii) efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru a contracara influenţa tranzacţiilor asupra poziţiei monetare. Operaţiile care constituie gestiunea poziţiei monetare a unei bănci sunt operaţii zilnice şi operaţii permanente. Operaţiile zilnice se derulează odată pe zi, de regulă la începutul fiecărei zile lucrătoare şi au menirea să determine valoarea excedentului/deficitului estimat al contului de rezervă. Ele constau în: însumarea rezervelor zilnice estimate şi a rezervelor cunoscute; determinarea excedentului/deficitului relativ estimat al contului de rezervă; corectarea acestuia cu valoarea operaţiilor certe planificate (operaţii pe piaţa rezervelor bancare şi operaţii cu titluri ale datoriei publice); calcularea excedentului/deficitului efectiv estimat simplu şi cumulat. Gestionarea poziţiei lichidităţii băncii Poziţia lichidităţii se determină ca diferenţă între volumul activelor lichide şi pasive volatile. Pentru a estima poziţia lichidităţii putem să anticipăm:  fie o creştere mai rapidă a nevoilor de credite faţă de volumul depozitelor, rezultând o nevoie suplimentară de lichiditate pe termen lung care se poate reduce prin diminuarea marjei lichidităţii sau prin împrumut;  fie o creştere a necesarului de credite mai lentă decât cea a volumului depozitelor, rezultând un plus de lichiditate pe termen lung care poate fi folosit pentru majorarea marjei lichidităţii sau pentru finanţarea plasamentelor bancare. Poziţia lichidităţii (Active lichide – Pasive volatile) este un indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie şi este calculat pentru acoperirea nevoilor de lichiditate pe termen scurt a fiecărei bănci. Acest indicator se calculează pe zile, săptămâni şi pe luni, iar optimizarea lui constă în realizarea unui echilibru între active lichide şi pasive imediate. În practica bancară curentă pot exista următoarele situaţii: (a). când poziţia lichidităţii este negativă, activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligaţiilor băncii, astfel că se recurge la surse financiare imediate cum ar fi:  împrumuturi pe piaţa interbancară;  lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu;  împrumuturi de la banca centrală. (b). când poziţia lichidităţii este pozitivă, resursele de lichiditate depăşesc necesarul, excedentul peste limita celui admisibil se plasează pe termen scurt sub forma depozitelor pe piaţa interbancară.

122

4.3.2.1. Indicatorii lichidităţii bancare Pentru aprecierea corectă a situaţiei activelor şi pasivelor oricărei societăţi bancare, trezoreria foloseşte o serie de instrumente specifice de analiză privind gradul de lichiditate al băncii. Astfel, se calculează şi analizează următorii indicatori ai lichidităţii: 1. Lichiditatea globală Acest indicator reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichiditate pentru a satisface obligaţiile de plăţi exigibile. Relaţia de calcul este următoarea: L.G. =

AL DC

(4.1)

în care: L.G. = lichiditate globală; AL = active lichide; DC = datorii curente. Activele lichide sunt: -disponibilităţi băneşti, inclusiv soldul contului curent al societăţii bancare la banca centrală; -depozite constituite la alte bănci; -certificate de trezorerie (alte titluri de stat); -alte active. Datoriile curente reprezintă disponibilităţile băneşti ale altor instituţii financiar – bancare, firme, persoane fizice. 2. Lichiditate imediată (de trezorerie). Reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face faţă datoriilor pe termen scurt.

Indicatorul se calculează astfel: LI =

total elemente patrimoniale de trezorerie  100 (4.2) total datorii pe termen scurt

Nivelul optim al acestui indicator este 20,5%. Elementele patrimoniale de trezorerie sunt: -numerar; -disponibilităţile din contul curent de la banca centrală; -plasamente pe termen scurt. Datoriile pe termen scurt sunt formate din disponibilităţile la vedere, ale clienţilor nebancari şi împrumuturi pe termen scurt de la alte bănci. 3. Lichiditatea în funcţie de total depozite

123

(4.3)

Indicatorul reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ (active lichide) de a face faţă datoriilor reprezentând totalul depozitelor (disponibilităţi şi depozite ale altor bănci, firme, persoane fizice etc.) 4. Lichiditatea în funcţie de total depozite şi împrumuturi. Se stabileşte astfel: LDI =

totalul elementelo r patrimoniale de activ totalul depozitelor, inclusiv imprumuturi

(4.4)

5. Alţi indicatori ai lichidităţii bancare. Calculul acestora porneşte de la clasificarea activelor şi pasivelor bancare cât şi a unor elemente din afara bilanţului în funcţie de gradul lor de lichiditate. Aceşti indicatori sunt: a. Pasive nete Prima etapă în calculul acestui indicator este clasificarea activelor şi pasivelor la un moment dat în funcţie de scadenţă. Apoi pasivele nete se calculează ca diferenţă între pasive şi active, respectiv se determină: a1. Pasivele nete simple (succesive), care:  se calculează pentru fiecare perioadă ca diferenţă între pasive şi active cu aceeaşi scadenţă;  arată, pentru fiecare perioadă măsura în care activele scadente acoperă obligaţiile scadente. a2. Pasive nete cumulate, care:  se calculează ca diferenţă între pasivele şi activele cumulate corespunzătoare fiecărei perioadă de timp;  sunt folosite pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate. b. Indicele lichidităţii Relaţia de calcul este următoarea:

IL =

 Pp  Ap

, în care:

(4.5)

IL = indicele lichidităţii

 Pp = suma pasivelor ponderate cu numărul de zile sau cu numărul

curent al scadenţelor respective;

 Ap = suma activelor ponderate cu numărul de zile sau cu numărul

curent al grupei de scadenţe respective.

Acest indicator poate fi:  egal sau apropiat de 1 = caz în care banca nu trebuie să facă transformare de scadenţe;  subunitar = banca poate face transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung în condiţiile curbei crescătoare a dobânzii;  supraunitar = banca transformă pasivele pe termen lung în active pe termen scurt şi rezultă un risc de lichiditate.

124

c. Rata lichidităţii Este un indicator relativ care exprimă în procente evoluţia gradului de îndatorare a băncii faţă de piaţa monetară. Se calculează: RL% =

IN  100 , în care: IS

(4.6)

RL% = rata lichidităţii în procente; IN = împrumuturi noi contractate; IS = împrumuturi scadente în aceeaşi perioadă. Acest indicator poate fi: supraunitar – creşterea gradului de îndatorare => lichiditate în scădere; subunitar- scăderea gradului de îndatorare => lichiditate în creştere. d. Alţi indicatori.

 C/D =

d1. Raportul credite / depozite:

C  100 D

(4.7)

Nivelul lichidităţii, conform acesti indicator care exprimă gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse atrase, este considerat într-o economie relativ stabilă că nu poate fi mai mare de 90%. d2. Raportul active lichide / depozite la vedere: AL/D=

activelichide(numerar  depozite la vedere la alte banci)  100 depozite la vedere (4.8) d3. Rata breşei (RB) =

Dobanzi incasate - Dobanzi platite Active - Pasive

(4.9) sau RB= (DI-DP) – CPB/A-P, în care: CPB = Costul şi profitul bancar Acest indicator nu poate fi mai mic de 40%.

4.3.3. Raportul de lichiditate Raportul de lichiditate reprezintă instrumentul cel mai important din punct de vedere al activităţii de trezorerie bancară care reflectă evoluţia monetară.

125

Raportul global de lichiditate stă la baza luării unor serii de hotărâri şi decizii eficiente privind:  asigurarea unei lichidităţi bancare normale;  administrarea riscurilor atât de lichiditate cât şi a altor tipuri de riscuri bancare. Modalităţi de reducere a influenţei riscului lichidităţii. Dintre aceste modalităţi sunt de precizat: -asigurarea echilibrului pe scadenţe între resurse şi plasamente; -diversificarea sistemului depozitelor; -posibilitatea utilizării resurselor complementare; -menţinerea unui nivel optim al activelor:  30% investiţii – risc minim;  30% credite ipotecare, obligaţiuni – risc mediu;  40% risc înalt; -obţinerea garanţiilor de stat la creditele problemă; -posibilitatea obţinerii în statut de urgenţă a creditelor overnigth (24 ore). 4.3.4. Aplicaţii practice PROBLEME REZOLVATE: Problema 1: Societatea bancară Delfin prezintă la sfârşitul lunii martie anul N, următoarea situaţie: Situaţia activelor lichide (tabel 4.1) pentru luna martie anul N : -Tabel 4.1-mil UMNr.

Perioada

Numerar

Plasamente scadente

Total

crt. 1. 2. 3. 5. 4.

-martie anul N1–4 5 – 11 12 - 18 19 – 25 26 - 31

(moneda) 11.000 14.000 13.000 15.000 14.000

de încasat 111.000 115.000 113.000 114.000 115.000

122.000 129.000 126.000 129.000 129.000

Situaţia pasivelor imediate (tabel 4.2) pentru luna martie anul N: -Tabel 4.2 -mii UMNr.

Perioada

Depozite

Împrumuturi

crt.

-martie anul N-

volatile

scadente

1. 2. 3. 4.

1–4 5 – 11 12 - 18 19 – 25

102.000 106.000 101.000 94.000

de rambursat 21.000 20.000 20.000 15.000

126

Total

123.000 126.000 121.000 109.000

5.

1. 2.

26 - 31

92.000

15.000

107.000

Se cere să: calculaţi poziţia lichidităţii pentru fiecare perioadă în parte; interpretaţi datele obţinute. Rezolvare: a. Poziţia lichidităţii = Active lichide – Pasive lichide

Calculul poziţiei lichidităţii societăţii bancare Delfin pe luna martie anul N (tabel 4.3), este următorul: -Tabel 4.3-mii UMNr. Crt. 1. 2. 3. 4. 5.

Perioada

Total active

Total pasive

Poziţia

1–4 5 – 11 12 - 18 19 – 25 26 - 31

lichide 122.000 129.000 126.000 129.000 129.000

imediate 123.000 126.000 121.000 109.000 107.000

lichidităţii - 1000 +3000 +5000 +20000 +22000

b. Interpretare privind poziţia lichidităţii: a) În perioada 1 – 4 martie rezultă că: -poziţia lichidităţii = -1000 -situaţie de deficit => necesitatea recurgerii la surse de lichidităţi pentru acoperirea deficitului (împrumuturi de pe piaţa interbancară, împrumuturi de la banca centrală). a) Perioadele 5/11, 12/18, 19/25 şi 25/31 -poziţia lichidităţii pozitivă (vezi tabel 7.5); -situaţie de excedent =>necesitatea limitării excedentului prin plasarea celui peste limita normală în depozite pe termen scurt sau prin împrumuturi acordate persoanelor fizice şi formelor. Problema 2: Societatea bancară Oracol prezintă următoarea situaţie a activelor şi a pasivelor sale în funcţie de scadenţa la 31 martie din anul N. a căror clasificare în funcţie de scadenţă (tabel 4.4), este următoarea:

Nr.

Perioada

Pasive

-Tabel 4.4Active

127

Crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Sub 7 zile 8 – 30 zile 1 – 3 luni 3 – 6 luni 6 luni – 1 an 1 – 5 ani Peste 5 ani

mii UM 48.000 64.000 86.000 58.000 20.000 24.000 15.000

mii lei 42.000 50.000 54.000 42.000 24.000 63.000 40.000

Se cere să: (a). calculaţi: a1. pasivele nete simple şi cumulate pentru fiecare perioadă în parte; a2. ponderile şi indicele de lichiditate temporară; a3. transformarea medie a scadenţelor; (b). interpretaţi rezultatele obţinute Rezolvare: Calculul pasivelor nete (simple şi cumulate) Pasive nete simple = P-A cu aceeaşi scadenţă Pasive nete cumulate = P-A cumulate (a1) Calculul pasivelor nete (simple şi cumulate): -Tabel 4.5-mii leiPerioada

Pasive

Active

Pasive

Pasive

Active

Pasive

nete

cumulate

cumulate

nete

simple Sub 7 zile 8 zile–1 lună 1 -3 luni 3 - 6 luni 6-12 luni 1- 5 ani 5-10 ani Total

48.000 64.000 86.000 58.000 20.000 24.000 15.000 315.000

42.000 50.000 54.000 42.000 24.000 63.000 40.000 315.000

6.000 14.000 32.000 16.000 -4.000 -39.000 -25.000

cumul 48.000 112.000 198.000 256.000 276.000 300.000 315.000

42.000 92.000 146.000 188.000 212.000 275.000 315.000

ate 6.000 20.000 52.000 68.000 64.000 25.000 0

b. interpretarea rezultatelor 1. Pasive nete simple: (iv) Pentru perioadele sub 7 zile, 8 – 30 zile, 1 – 3 luni, 3 – 6 luni valorile sunt pozitive, deci apare problema plasării resurselor excedentare (plasarea în depozite la alte bănci, acordarea de împrumuturi pe termen scurt persoanelor fizice şi juridice, achiziţionarea de titluri de valoare etc.) (v) Pentru perioadele 6 – 12 luni, 1 – 5 ani şi peste 5 ani valorile sunt

128

negative, şi ca urmare apar probleme de gestionare deoarece pentru acoperirea surplusului trebuiesc găsite resurse suplimentare (atragerea pe diferite căi: depozite atrase de la alte bănci , împrumuturi de la alte bănci sau de la banca centrală, răscumpărarea înainte de termen a unor titluri de valoare). 2. Pasive nete cumulate: rezultă că pentru perioada 3 – 6 luni se atinge nivelul maxim al deficitului de lichiditate de 68.000 mii UM.

(a2). Calculăm ponderile: P  i

70 2  0,01; 360

P1 

P2 

P4 

7  30 2  0,05 ; 360

P3 

I0  I max 2 perioada de timp(zile, luni, ani)

P5 

37 2  0,37; 12

6  12 2  0,75; 12

1 3 2  0,16; 12

P6 

1 5 2  2,5; 1

5  10 2 P7   7,5; 1

Calculul pasivelor nete (simple şi cumulate) şi a indicatorului de lichiditate cu pondere anuală, se prezintă astfel:

-Tabel 4.6-mii UMNr.

Perioada

Pasive

Active

Crt 1.

Sub 7 zile

48.000

42.000

129

Pondere

Pasive

Active

(ani)

ponderat

ponderate

0,01

e 480

420

2. 3. 4. 5. 6. 7. Total

8 – 30 zile 1 –3 luni 3 – 6 luni 6 – 12 luni 1 – 5 ani Peste 5 ani

64.000 86.000 58.000 20.000 24.000 15.000 315.000

50.000 54.000 42.000 24.000 63.000 40.000 315.000

0,05 0,16 0,37 0,75 2,50 7,50 x

3.200 13.760 21.460 15.000 60.000 112.500 226.400

2.500 8.640 15.540 18.000 157.500 300.000 502.600

Indicele de lichiditate: IL =

 Pp  Ap

IL = 226.400 / 502.600 = 0,45 a3. Transformarea medie a scadenţelor TS 

AP PP  P P

în care,

TS =transformarea scadenţelor AP =active ponderate A =total active PP=pasive ponderate P =total pasive TS 

502600 226400   1,59  0,71  0,88(ani) 315000 315000

Indicele de lichiditate cu ponderea anuală este de 0,45, deci subunitar. El trebuie să fie de minim unu. În acest caz este necesar să se facă transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, atunci când banca se află în situaţia avantajoasă a unei curbe a dobânzii crescătoare. Transformarea medie s scadenţelor ne sugerează riscul de lichiditate al băncii Oracol. Problema 3. Societatea bancară Super prezenta în perioada 20 - 26 octombrie anul N, următoarea situaţie a împrumuturilor (tabel 4.7). Tabel 4.7 Data.

20. 21. 22. 23. 24. 25.

Ziua

Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă

Număr Împrumuturi

Împrumuturi

noi 10 10 10 10 20 -

scadente 10 20 30 20 30 20

130

26.

Duminică

-

20

Calculaţi şi interpretaţi rata lichidităţii bancare a societăţii bancare în cauză pentru perioada 20 – 26 octombrie, anul N. Rezolvare: Rata lichidităţii bancare 

Data

20 21 22 23 24 25 26

Tabel 4.8. Ziua

Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică

IN  100; IS

Număr

Rata lichidităţii %

Împrumuturi noi

Împrumuturi Scadente

10 10 10 10 20 -

10 20 30 20 30 20 20

100 50 33 50 66 -

Pentru perioada analizată rezultă că nivelurile subunitare ale ratelor lichidităţii zilnice indică tendinţa societăţii bancare „Super” de a scădea gradul său de îndatorare şi de dependenţă faţă de piaţa monetară, deci o situaţie ideală.

PROBLEME DE REZOLVAT Problema 1: Fie societatea bancară X care prezintă următoarea situaţie a activelor şi pasivelor în funcţie de scadenţa lor la 31 martie anul N (tabel 4.9). -Tabel 4.9-mii leiNr.

Perioada

Pasive

Active

Crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Sub 10 zile 11-30 zile 1 lună- 3 luni 3 luni-6 luni 6 luni-9 luni 9 luni-12 luni 1-5 ani 5-10 ani

110.000 115.000 140.000 230.000 240.000 180.000 40.000 30.000

90.000 120.000 100.000 220.000 250.000 160.000 35.000 40.000

131

  

Se cere să se: calculeze indicele de lichiditate folosind ca pondere ordinea numărului curent; calculeze indicele de lichiditate folosind drept pondere raportul mediu al perioadei de timp; compare şi să se interpreteze rezultatele.

Problema 2: Fie societatea bancară X care prezintă următoarea situaţie pe zile a împrumutului -Tabel 4.10Nr. Crt. 1.10 2.10 3.10 4.10 5.10

 

Număr Împrumuturi noi

Împrumuturi scadente

100 114 130 140 135

115 114 110 135 136

Se cere să: calculaţi rata lichidităţii zilnice; interpretaţi rezultatele.

Problema 3: Fie societatea bancară X care prezintă pentru luna mai următoarele date: -Tabel 4.11-mii leiNr.

Perioada

Active lichide

Pasive imediate

Crt. 1. 2. 3. 4. 5.

1–6 7 – 13 14 – 20 21 – 27 28 – 31

136.000 158.000 165.000 185.000 120.000

133.000 164.000 180.000 214.000 170.000

Determinaţi poziţia lichidităţii şi interpretaţi rezultatele. Problema 4: Fie o societate bancară cu următoarele date în decursul lunii iulie anul N:

-Tabel 4.12-

132

Nr.

Perioada

Crt. 1.

1–4

2.

3.

4.

5.

5 – 11

12 – 18

19 – 25

26 - 31

Active

(UM)

Pasive

(UM)

Numerar

100

Depuneri la vedere

80

Titluri de stat

15

Depuneri la scadenţă

5

Credite de

25

Împrumut de

15

rambursat Numerar

84

rambursat Depuneri la vedere

100

Titluri de stat

13

Depuneri la scadenţă

5

Credite de

11

Împrumut de

6

rambursat Numerar

55

rambursat Depuneri la vedere

60

Titluri de stat

14

Depuneri la scadenţă

12

Credite de

20

Împrumut de

12

rambursat Numerar

44

rambursat Depuneri la vedere

54

Titluri de stat

15

Depuneri la scadenţă

11

Credite de

13

Împrumut de

2

rambursat Numerar

62

rambursat Depuneri la vedere

41

Titluri de stat

14

Depuneri la scadenţă

10

Credite de

16

Împrumut de

12

rambursat

rambursat

Se cere să: 1. stabiliţi valoarea numerarului şi a plasamentelor scadente pentru active; 2. stabiliţi valoarea depozitelor volatile şi a împrumuturilor scadente; 3. determinaţi poziţia lichidităţii; 4. interpretaţi rezultatele.

4.4. Riscul de creditare sau riscul de insolvabilitate (de capital) 4.4.1. Gestionarea riscului de creditare Riscul de creditare este cel mai important dintre riscurile pieţei serviciilor bancare, fiind o consecinţă directă a deprecierii valorii datorată falimentului debitorului sau nerambursării creditului. Băncile gestionează acest risc, în principal, prin: Decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat şi apreciat; Asigurarea unor debitori diverşi, astfel încât pierderile să nu fie concentrate în timp;

133

Cumpărarea de garanţii de la terţe părţi (ex. asigurarea creditelor), astfel ca riscul de faliment este total sau parţial transferat de la creditori. Pentru ca un risc de creditare să poată fi micşorat la maximum, aceasta presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, componente care pot fi împărţite în două categorii: riscul tranzacţiei – care se referă la diferite aspecte funcţionale şi operaţionale ale riscului afacerilor; riscul propriu-zis - care se referă la profitabilitatea afacerii. Riscul afacerii acoperă nu numai natura, structura, suma creditului şi perioada de risc, dar şi direcţia de administrare a reţelei şi implicaţiile de natură juridică, politică, economică şi practică faţă de împrumut. Riscul propriu-zis de credit presupune asumarea de către bancă a riscului că la data scadenţei clientul va putea să-şi achite obligaţiile asumate faţă de bancă. De aceea, banca trebuie să evalueze toate componentele riscului faţă de client. Pentru a preveni pierderi potenţiale la creditare, băncile îşi dezvoltă tehnici adecvate pentru acoperirea acestui tip de risc, cum sunt:  bună cunoaştere a clienţilor (juridic, economic, financiar, comportamentul în relaţia cu banca);  analiza creditului (structura tranzacţiei, eficienţa, randament);  calitatea şi structura sursei de rambursare;  calitatea şi structura garanţiilor;  administrarea portofoliului de credite. Vom exemplifica o singură tehnică: Garanţii Unele bănci nu reflectă costul total al unui credit neperformant (care include pierderea unui venit viitor şi costul capitalului folosit inadecvat). Pentru a calcula pierderea probabilă (riscul de a suferi o pierdere) sunt necesare trei informaţii:  situaţia la zi a derulării creditului;  probabilitatea creditului de a deveni neperformant;  valoarea diminuată a garanţiilor, care este în scădere odată cu trecerea timpului. Această valoare reflectă, în mod normal:  tipul activului prezentat drept garanţie;  valoarea de piaţă a activului (garanţie);  timpul necesar vinderii activului;  scăderea împrumutului. Primele două tipuri de informaţii (date) permit calcularea pierderii probabile. Valoarea garanţiei reprezintă suma pe care banca o va recupera. Când evaluează un anumit activ prezentat drept garanţie, multe bănci diminuează valoarea activului în funcţie de tipul acestuia şi de experienţa avută în trecut. De exemplu, valoarea unei maşini poate fi diminuată cu 33% când experienţa anterioară arată că o astfel de valoare poate fi obţinută pe piaţă. De aceea, uneori, băncile solicită ca valoarea garanţiilor să fie mai mare decât cea a împrumutului solicitat. Managementul riscului de credit presupune analizarea a cel puţin două aspecte:  Unul extern creditului în sine, care are în vedere stabilirea unei politici de credit destinse, ceea ce presupune asumarea de riscuri sporite de credit prin apariţia unor credite ce afectează calitatea portofoliilor. Acest aspect este o

134

chestiune de strategie generală a băncii cu repercursiuni asupra tuturor celorlalte categorii de risc.  Altul intern care ţine de calitatea analizei primare a documentaţiei de credit, dar şi de condiţiile independente de bancă (calitatea împrumutului şi condiţiile de mediu economic în care organizaţia economică beneficiară a creditului îşi desfăşoară activitatea). Pornind de la situaţia concretă din România, în general băncile îşi stabilesc principii de creditare bazate pe strategii prudente, însă problemele care apar datorită interacţiunii cu efect negativ a fenomenelor de criză fundamentală ce se fac resimţite în economia românească, determină variaţii bruşte ale calităţii portofoliului de credite pe fondul reducerii drastice a eforturilor investiţionale din ultima perioadă şi a penuriei cronice de resurse financiare care se menţine şi la nivelul anului 2003. Tehnicile utilizate de manageri pentru a controla riscul de credit sunt sau trebuie incluse în reglementările interne ale băncii stabilite prin strategia şi politica de credit, care trebuie adaptată periodic. De o importanţă majoră este şi respectarea normelor de prudenţialitate. Astfel, pentru evitarea riscului împrumuturilor mari, ele trebuie limitate ca nivel, potrivit reglementărilor în vigoare, potrivit cărora suma totală a împrumuturilor nu poate depăşi de opt ori nivelul fondurilor proprii, iar cele acordate unui singur debitor nu pot depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii. 4.4.2 Aplicaţii practice PROBLEME REZOLVATE Problema 1: Un client al unei bănci a cumpărat o maşină cu 30 milioane lei, cu ajutorul unui împrumut de la o bancă. Banca preia maşina drept garanţie, anticipând o rată de diminuare a garanţiei de 33%. Ţinând cont de experienţa anterioară, banca evaluează riscul acordării creditului ca fiind 1 : 100. Se cere să se calculeze pierderea potenţială.



Rezolvare: Valoarea diminuată a garanţiei: 30.000.000 ( 1(i)

33 ) = 20.100.000 lei 100

Pierderea potenţială: (30.000.000 – 20.100.000)



1 = 99.000 lei 100

Dacă valoarea diminuată a garanţiei este egală sau mai mare decât valoarea împrumutului, atunci pierderea potenţială (riscul) este nulă. O garanţie adecvată reprezintă un element esenţial al gestionării creditelor. Există totuşi situaţii în care nu sunt solicitate garanţii (împrumuturi personale), sau cazuri în care valoarea garanţiilor scade dintr-o dată. În aceste cazuri, băncile trebuie să calculeze cât mai corect pierderile posibile (riscul) şi să se asigure că nu este pusă în pericol adecvarea capitalului băncii.

135

Problema 2: Calculaţi pierderea probabilă (riscul) pentru următorul împrumut: Valoarea împrumutului: 50 miliarde lei; Valoarea garanţiei: 55 miliarde lei; Rata de diminuare a garanţiei: 25%; Probabilitatea de realizare a pierderii: 1 : 100. Rezolvare: o

Valoarea diminuată a garanţiei:

55 miliarde o



75 = 41,25 miliarde lei. 100

Pierderea probabilă: (50 mld. – 41,25 mld.) 

1 = 8,75 milioane lei 100

PROBLEME DE REZOLVAT Problema 1: Să se calculeze riscul financiar al împrumutului cu următoarele date: - valoarea împrumutului 100 mld. Lei - valoarea garanţiei 120 mld. Lei - rata de diminuare a 15% garanţiei -probabilitatea de înregistrare a 1:100 pierderii Problema 2: Fie trei categorii de credite acordate de banca X cu următoarele date: -Tabel 4.13Număr credite acordate Creditul tip 111 A Creditul tip 130 B Creditul tip 100 C

Credite cu pierdere 16

Rata de diminuare a garanţiei 0,15

14

0,13

4

0,16

Ştiind că valoarea garanţiei este egală cu 1,1 din volumul creditului, să se stabilească ce alegere va face banca, ea putând să acorde următoarele tipuri de credite: Credit tip A 1 mld. UM Credit tip B 2 mld. UM Credit tip C 3 mld. UM

136

Problema 3: a) Să se determine riscul financiar al unui împrumut cu următoarele date: valoarea împrumutului 200 mld. lei; valoarea garanţiei 230 mld. lei; rata de diminuare a garanţiei 10%. b) Dacă valoarea garanţiei scade la 210 mld lei, care este valoarea riscului asociat în condiţiile aceleiaşi rate de diminuare de 10%. (probabilitatea de înregistrare a pierderii este 1:100) 4.4.3. Metode de identificare a riscului de faliment pentru debitorii băncii Creşterea riscurilor legate de relaţiile băncii cu clienţii săi a făcut ca tot mai mulţi economişti să fie prezenţi pentru identificarea unor metode de identificare a creşterii riscului de faliment al debitorilor băncii, într-o perioadă în care se mai pot lua măsuri de evitare a acestuia. În acest sens, s-au cristalizat două metode: Metode contabile; Metode bancare. 4.4.3.1 Metode contabile de identificare a riscului de faliment La baza acestor metode a stat urmărirea situaţiilor financiare ale agenţilor economici care dăduseră faliment pe o perioadă de 2-3 ani înainte de producerea falimentului, în scopul stabilirii unor indicatori a căror evoluţie negativă să sugereze din timp îndreptarea către faliment, cum ar fi: raportul lichiditate/datorie totală, sau venit net/datorie totală, ori preţul acţiunilor. Asemenea indicatori nu au fost suficienţi de relevanţi. Ca urmare, au apărut o serie de modele şi anume: Modelul Altman Prin acest model s-a reuşit să se sintetizeze în anul 1968, o funcţie de mai mulţi indicatori, pe baza analizei unui eşantion de peste 200 de firme americane care dăduseră faliment într-o perioadă de 2 ani. Funcţia stabilită de Altman a denumit-o „Z”, sau punctajul „Z”. Acest model „Z”, se prezintă astfel: Z=1,2X1+1,4X2+3,3X3+0,6X4+1,5X5 (4.10) în care variabilele x1,x2,x3,…,x5 sunt indicatori economico financiari utilizaţi în practica de specialitate, iar constantele cu care sunt amplificate indicatorii sunt de natură statică şi exprimă ponderea sau importanţa variabilei în evaluarea riscului de faliment şi anume: x1 

Capital circulant Total activ

(4.11)

Variabila x1 ne indică o măsură a flexibilităţii firmei. Ea ne arată ponderea capitalului circulant în totalul activelor. Rezultatul acestui raport, dacă este mai amre, indică eficienţa folosirii capitalului circulant.

137

x 2  Profit reinvestit (4.12) Total activ Variabila x2 reprezintă măsura capacităţii de finanţare a firmei, fiind recomandată ca valoarea raportului să fie cât mai mare. x3 

Profit inainte de impozitare si plata dobanzilor Total activ

(4.13)

Indicatorul sau variabila x3 semnifică rata de rentabilitate economică sau de eficienţa utilizării activelor. Raportul este de dorit să fie cât mai mare.

x4 

Capitalizarea bursiera Datorii pe termen lung(peste un an)

(4.14)

Indicatorul x4 exprimă gradul de îndatorare a firmei prin împrumuturi pe termen lung. În practica evaluării firmelor din ţara noastră la numărătorul raportului se utilizează capitalul social. Rezultatul raportului este recomandat să fie cât mai mare.

x 5  Cifra de afaceri Total activ

(4.15)

Variabila x5 este un indicator de eficienţă economică a utilizării activelor şi exprimă rotaţia activului total prin cifra de afaceri. Cu cât activitatea este mai eficientă, cu atât vânzările vor fi mai mari, iar activele se vor reînnoi mai repede prin cifra de afaceri. În concluzie, nivelul celor cinci indicatori sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează valori absolute mai mari. Interpretarea dată de Altman scorului „Z”, a fost următoarea: - Z 2,7 – situaţia financiară este bună şi banca poate avea încredere în firma respectivă, ca fiind solvabilă în următorii doi ani; - 1,8 < Z >2,7 – situaţia financiară este dificilă, cu performanţe vizibil diminuate, apropiate de pragul falimentului. Relansarea activităţii unei firme aflată în această situaţie se poate face dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare. 2.

Modelul lui J.Conan şi M. Holder Este un model ce poate fi aplicat firmelor cu un anumit număr de 10 până la 500 de salariaţi. El se bazează pe analiza lichidităţii – exigibilităţii. Stabilirea modelului a fost făcută în 1978, prin observarea unui eşantion de 190 de firme mici şi mijlocii, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970-1975. Modelul are cinci variabile: Z= 0,24x1+0,22x2+0,16x3+0,8x4-0,10x5

(4.16)

în care: x1 

Excedent brut de exploatare Datorii totale

(4.17)

x2 

Capitaluri permanente Activ total

(4.18)

138

x3 

Active circulante (fara stocuri) Activ total

x 4  Cheltuieli financiare Cifra de afaceri x5 

(4.19)

(4.20)

Cheltuieli de personal Valoarea adaugata

(4.21)

Riscul de faliment, potrivit acestui model, depinde de valoarea scorului şi anume: Z >0,16 – situaţia firmei este foarte bună, riscul de faliment fiind mai mic de 10%; 0,1 < Z >0,16 – situaţia firmei este bună, iar riscul de faliment este de la 10% la 30%; 0,05 < Z >0,1 – situaţia firmei este alertă, riscul de faliment fiind de la 30% la 65%; Z< 0,04 – eşec, riscul de faliment este mai mare de 90%. Cu cât valoarea lui „Z” din acest model este mai mică, cu atât mai mult firma este mai vulnerabilă. 3.Modelul lui Toffler Acest model se bazează pe următorul punctaj „Z”: Z=0,53x1+0,13x2+0,18x3+0,16x4

(4.22)

în care variabilele folosite reprezintă alţi indicatori: Profit impozabil x1  Pasive curente

(4.23)

x 2  Active circulante Total pasive

(4.24)

x 3  Pasive curente Total pasive

(4.25)

x4 =

Active imediate  Pasive curente Costul de productie  Amortizarea

(4.26)

După Toffler, punctul de echilibru între supravieţuirea clientului şi apariţia simptomelor de faliment este de 0,2. Metoda punctajului este destul de eficientă, dar prezintă şi unele dezavantaje, ce trebuie avute în vedere:

139

-punctajul Z al lui Altman, de altfel primul de acest gen, a fost stabilit prin cercetarea unui eşantion de firme americane care dăduseră faliment; -pentru a fi cu adevărat relevant, acest punctaj ar trebui să fie însoţit de o evaluare critică: a managementului, rapoartelor auditorilor, relaţiei cu creditorii, gradului de satisfacţie a salariaţilor, variaţiei preţului (cotaţiei) acţiunilor etc.

4.4.3.2. Metode bancare de identificare a riscului de faliment Pentru evaluarea deteriorării potenţiale a activităţii unei firme şi/sau posibilităţii de faliment, metodele bancare identifică şi analizează „semnalele de pericol” sau trăsăturile specifice identificate în companiile care au dat faliment. În cadrul acestor metode, băncile au în vedere identificarea primilor indicatori de deteriorare, care includ:  mutarea contului la o altă bancă;  creşterea nejustificată a limitelor facilităţilor financiare acordate de creditori (atât furnizori, cât şi bancă);  depăşirea limitelor de facilităţi fără o explicaţie satisfăcătoare;  nerespectarea clauzelor limitative din contractul de credit;  trimiterea la bancă cu întârziere a informaţiilor financiare;  inexistenţa planurilor şi bugetelor;  schimbarea cenzorilor, auditorilor sau conducerii;  încercări recente de diversificare şi/sau achiziţii. 4.4.3.3 Aplicaţii practice PROBLEME REZOLVATE Problema 1: Societatea comercială „Ventura” S.A. are deschis cont la Banca Alfa şi a angajat credite care sunt în derulare, prezintă următoarele date financiare la 31 decembrie anul N (tabel 4.14) -Tabel 4.14Nr crt.

Mii lei Indicatori

1. 2 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Capital circulant Cifra de afaceri TOTAL ACTIV Profit reinvestit Profit (înainte de impozit)brut Dobânzi plătite Datorii pe termen lung (peste 1 an) Capitalizarea bursieră

140

122.450 274.550 400.100 15.250 35.700 5.350 60.700 59.100

Calculaţi – după modelul Altman- punctajul Z pentru a stabili eventuala apariţie a falimentului şi respectiv a riscului de rambursare a creditelor angajate.

Rezolvare: Z=1,2X1+1,4X2+3,3X3+0,6X4+1,5X5 x1 

Capital circulant  122.450  0,30 400.100 Total activ

x 2  Profit reinvestit Total activ



15.250  0,038 400.100

x3 

Profit inainte de impozitare  plata dobanzilor 35.700  5.350   0,10 Total activ 400.100

x4 

Capitalizarea bursiera Datorii pe termen lung(peste un an)

x 5  Cifra de afaceri Total activ





59.100  0,97 60.700

274.550  0,86 400.100

Z=(1,2 x 0,3)+(1,4 x 0,038)+(3,3 x 0,10)+(0,6 x 0,97)+(1,0 x 0,68) Z=2,0052 Deci, valoarea punctajului Z - după modelul Altman face ca acesta să fie 1,8punctul forward ask. Calculul punctelor forward se face după următoarea relaţie: FWD 

D d  Cs  N z 300  100

(4.35)

în care: Dd = diferenţa ratelor dobânzilor celor două valute; Cs = cursul spot; Nz = numărul de zile al perioadei de cotaţie forward. Contractele forward reprezintă un angajament şi o obligaţie, nerespectarea lor atrăgând după sine riscul unor pierderi. Aceste contracte, prezentând avantajul unor costuri relativ mai scăzute, au dezavantajul că nu se poate beneficia de eventualele mişcări favorabile ale cursului de schimb. Pentru o bancă, riscurile de tranzacţionare la termen au multe ramificaţii, ele putând fi: riscuri de creditare, riscuri legale, riscuri de trezorerie şi riscuri administrative.

163

Derularea unui contract la termen presupune parcurgerea a două perioade: perioada de la încheierea contractului până la transmiterea instrucţiunilor de plată la o bancă corespondentă şi perioada ultimelor două zile până la scadenţa contractului. O componentă a riscului de creditare constă în posibilitatea că, la data valutei, clientul să nu poată plăti băncii datoria scadentă. Riscul există datorită faptului că, potrivit uzanţelor internaţionale, instrucţiunile la care este deschis contul nostru, este cu o zi sau două înainte de data valutei, pentru a permite transferul fondurilor mai departe. În momentul în care a fost transmisă instrucţiunea, banca este expusă riscului ca, clientul să nu livreze banii pe care, conform contractului, trebuie să-i plătească la data valutei. Acest risc de decontare poate fi acoperit creând, pentru ambele devize implicate în contract, sisteme de garantare a transferurilor valutare din partea băncilor operatoare (ex. Swap-ul valutar). (B) SWAP –ul valutar (al ratei de schimb). Este o tranzacţie complexă, ce presupune combinarea a două opţiuni simple de vânzare – cumpărare de valută, operaţiuni care se realizează simultan, dar au scadenţe diferite. SWAP-ul valutar a apărut din necesitatea de acoperire a unor angajamente într-o valută, fără a modifica la termen structura angajamentelor şi a disponibilităţilor în cele două valute. Se cunosc mai multe tipuri de operaţiuni SWAP – valutare. În funcţie de tipul operaţiunilor efectuate în fiecare din cele două ramuri ale unei tranzacţii SWAP, distingem:  SWAP „ buy and sell” – care se foloseşte atunci când se cumpără o valută (valuta principală), contra altei valute principale contra celeilalte valute, fiecare operaţiune având altă dată de valută.  SWAP „sell and buy” – este operaţiunea de vindere a valutei principale, simultan cu cumpărarea acesteia contra altei valute, fiecare operaţiune având altă dată de valută. În funcţie de data valutei corespunzătoare fiecărei operaţiuni, tranzacţiile SWAP pot fi:  SWAP „spot next” – unde prima ramură de SWAP are ca dată a valutei următoarea zi lucrătoare, iar a doua ramură are data valutei spot;  SWAP „spot/forward” – unde prima ramură are data valutei spot, iar cea dea doua la un moment ulterior, începând cu a treia zi lucrătoare de la data încheierii tranzacţiei şi până la un an;  SWAP „forward/forward” - unde ambele ramuri au data valutei ulterioară spotului. SWAP –ul implică efectuarea operaţiunilor în acelaşi timp, fără modificări în cele două cursuri –spot şi la termen - întrucât orice schimbare ar însemna un câştig sau o pierdere pentru bancă, în funcţie de sensul schimbării. Însă derularea operaţiunii complexe necesită în mod obiectiv o perioadă de timp, ceea ce face ca întotdeauna la începerea unei asemenea operaţiuni, să existe un risc al diferenţei de acoperire între operaţiunile spot şi cele la termen. Ca atare, cotaţia care i se face clientului este una acoperitoare pentru bancă în acest caz, respectiv marjele de siguranţă sunt cotate mai larg. Pentru bancă, un SWAP este o formă de împrumut garantat, deci implică un risc al creditului relativ mai redus decât împrumutarea de fonduri interne. Operaţiunile SWAP prin specificul lor, sunt operaţiuni la termen. Ele permit plasarea unor sume în devize aflate în exces, dar pot fi efectuate numai în legătură cu valutele cele mai importante care cotează atât spot, cât şi la termen. Ca şi în cazul contractelor forward, acest tip de operaţiuni solicită băncii adoptarea unor conduite

164

atente în selectarea clienţilor, fiind preferaţi cei cu lichiditate ridicată, care prezintă bonitate şi performanţe financiare acceptabile, urmărind ca banca să-şi stabilească limite de expunere pentru fiecare client. Principalele diferenţe între tranzacţiile la termen şi cele SWAP constau, în ce priveşte:  scadenţa: tranzacţiile SWAP se utilizează pentru scadenţe mai mari, de până la 10 ani, în timp ce tranzacţiile la termen cu scadenţe între 3 zile şi 5 ani;  plata diferenţei de dobândă între cele două valute: la tranzacţiile la termen, diferenţa de dobândă – se include în calculul preţului, astfel încât cursul de schimb la termen diferă de cursul spot; la tranzacţiile SWAP, diferenţa de rată a dobânzii se plăteşte în mod curent între cele două părţi şi, prin urmare, cursul de schimb este acelaşi la început şi la scadenţă. Să presupunem, de exemplu, că un client doreşte cotaţia GBP faţă de USD la spot şi la termen la trei luni. Dealer-ul consultă informaţiile furnizate la brokeri şi sistemele informatice specializate – Reuters, Telerate - în prezenţa clientului urmăreşte cotaţiile GBP/USD spot şi forward la 3 luni: spot 1 GBP = 1,8715/1,8725 USD 3 luni 1 GBP = 1,18418/1,8431 USD „discount” 297-294 puncte. Clientul doreşte să cumpere GBP 500000 – cu scadenţa peste trei luni, la cursul de 1 GBP =1,8431 USD, operaţie cu care dealer-ul este de acord. Prin cotaţia făcută s-a acoperit într-o oarecare măsură de o schimbare prea mare în sensul nedorit de el, cu limita de 294 puncte pe care le-a cedat clientului deoarece după analizele sale GBP-ul se va deprecia în raport cu USD. În acest moment, delear-ul prin vânzarea de GBP are o poziţie „short” pe GBP, iar prin cumpărarea de USD are o poziţie „long” pe USD. Poziţia „short” pe GBP trebuie acoperită de către dealer pentru a nu se expune prea mult riscului ratei de schimb. Pentru a rezolva această problemă dealerul va cere o cotaţie GBP/USD la trei luni altei bănci sau unui broker, iar dacă cursul primit asigură acoperirea, dealer-ul va efectua operaţiunea de a cumpăra 500000 GBP contra USD. O altă posibilitate de acoperire a poziţiei este efectuarea de către dealer a unei tranzacţii combinate spot/forward, după cum urmează: cumpără 500000 GBP cu valută spot, la cursul pieţei din acel moment (expl: 1 GBP =1,7648 USD); face un swap „sell and buy” spot/forward la 3 luni cu 100 puncte în favoarea sa; Deci, operaţiunea se va reprezenta schematic astfel: – cumpărare de 500000 GBP – valută spot la cursul de 1 GBP =1,7648; – vânzare de 500000 GBP – pentru swap la cursul de 1 GBP =1,8431 USD (882,000 USD); - cumpărare de 500000 GBP – pentru swap la cursul de 1 GBP =1,7540 USD (100 puncte în favoarea sa la scadenţa pe 3 luni….877,000 USD); - vânzare de 500000 GBP clientului cu scadenţa la 3 luni la cursul de 1 GBP =1,7550 USD…..877,500 USD. Concluzie: banca are câştig de 100 puncte; pentru bancă operaţiunea de acoperire pentru swap este de fapt, un împrumut garantat, implicând deci un risc al creditului mult mai redus decât împrumutul obişnuit; swap-ul valutar este utilizat şi pentru deplasarea în timp a scadenţei unei operaţiuni simple în spot sau forward.

165

Operaţiunea de deplasare în timp a scadenţei operaţiei iniţiale se numeşte operaţiune rollover. (C) Operaţiunea futures Un contract futures reprezintă un acord de a cumpăra sau de a vinde o sumă determinată dintr-o valută, la un preţ stabilit în momentul încheierii contractului, dar cu executarea tranzacţie la o dată viitoare. Deşi are o funcţie similară contractului forward, contractul futures se deosebeşte de acesta prin faptul că este tranzacţionat la bursă şi nu negociat între cele două părţi, ca în primul caz. Inevitabil, aceasta semnifică o flexibilitate mai scăzută. Se lucrează cu cifre rotunde de regulă 25000 USD, sau 25000 GBP, iar scadenţele sunt limitate, în general, la maximum 4 ani. Pe de altă parte, contractele futures asigură posibilitatea alegerii unei game mari de valute, cu toate că preţul ce trebuie plătit/primit va oscila vizibil în funcţie de atractivitatea ratelor de schimb. Contactele furures sunt cotate zilnic la bursa – futures, astfel încât pierderile unei părţi sunt transferate ca venituri celeilalte părţi. Acoperirea unei poziţii „short” (datorii la termen într-o valută), sau „long” (creanţe într-o valută) se poate realiza prin luarea unei poziţii de sens contrar. Contractele futures pot fi cumpărate şi vândute în orice moment, dar, dacă există un contract care conţine o rată de schimb în deteriorare progresivă, atunci deţinătorul contractului poate fi nevoit să constituie un colateral suplimentar la bursa – futures, drept garanţie a livrării fondurilor la scadenţă. Contactele futures pentru neutralizarea riscului valutar sunt puţin utilizate în Europa, datorită relativei ei inflexibilităţi, comparativ cu o piaţă forward bine dezvoltată pentru toate valutele importante. Acest tip de contracte este mai frecvent întâlnit în SUA, îndeosebi pentru valutele cum ar fi pesos-ul mexican, la care piaţa forward poate fi lichidă. În România o piaţă futures a fost organizată şi se desfăşoară de câţiva ani la Bursa din Sibiu, fără a avea însă o dezvoltare prea mare.

(D) Opţiuni valutare Opţiunea reprezintă un acord prin care vânzătorul (emitentul opţiunii) acordă cumpărătorului (deţinătorul opţiunii) dreptul, dar nu şi obligaţia, de a realiza o anumită tranzacţie valutară în anumite condiţii (preţ, termen de valabilitate). Pentru acest drept, cumpărătorul plăteşte o primă la preluarea opţiunii. Suma şi scadenţa opţiunii pot fi alese de către cumpărător. În prezent, opţiunile valutare sunt disponibile în majoritatea monedelor din toate ţările unde există şi o piaţă valutară forward lichidă, care nu este restricţionată de reglementările valutare. Există două tipuri de bază de opţiuni: CALL (de cumpărare) şi PUT (de vânzare). Opţiunea CALL dă dreptul deţinătorului, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra o valută contra alteia la o anumită dată (opţiuni comerciale) şi la un anumit preţ, în timp ce opţiunea PUT dă dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde o valută contra alteia în aceleaşi condiţii. Preţul de exercitare al opţiunii (stike price), este rata de schimb la care se realizează tranzacţia. Diferenţa dintre preţul de exercitare şi preţul prevalent al pieţei, reprezintă valoarea intrinsecă a opţiunii.

166

Atunci când preţul de exercitare este egal cu preţul prevalent al pieţei (care poate fi rata spot sau mai frecvent, cea forward), opţiunea se numeşte „at-the-money” şi nu aduce practic nici câştig, nici pierdere. Opţiunea PUT se numeşte „in-the-money”, dacă are valoarea intrinsecă, adică preţul de exercitare este mai bun decât preţul prevalent al pieţei. O asemenea opţiune este, în general, mai scumpă decât cea „at-themoney”. În situaţia inversă, respectiv atunci când opţiunea nu are valoare intrinsecă, ea se numeşte „aut-the money”. Cumpărarea unor astfel de opţiuni sunt pregătiţi să accepte o deteriorare a cursului de schimb, deoarece estimează probabil că variaţia valutară va fi în favoarea lor. Opţiunea CALL este „in-the-money” dacă preţul de exercitare este mai mic decât preţul zilei, ceea ce înseamnă că deţinătorul opţiunii decide executarea tranzacţiei pentru că a cumpărat la un preţ mai mic şi poate revinde la un preţ mai ridicat. Dacă preţul de exercitare este mai mare decât preţul zilei, opţiunea CALL este „aut-the-money”. Opţiunile valutare au fost tranzacţionate prima oară la Bursa din Philadelphia, în 1982, după care volumul operaţiunilor au crescut rapid. În prezent există o diversificare continuă a tipurilor de opţiuni, dintre care: (D1)Opţiuni cilindru, care sunt structurate din două opţiuni. De exemplu, dacă o companie are nevoie să schimbe GBP contra USD, opţiunea cilindru va consta în cumpărarea unei opţiuni GBP PUT/USD CALL la o rată „aut-the-money”. Prima la opţiunea vândută va compensa parţial sau integral prima la opţiunea cumpărată. (D2) Opţiunile compuse, reprezintă în esenţă o opţiune la opţiune. Cumpărătorul unei opţiuni la opţiune obţine dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra o altă opţiune la o dată fixă în viitor şi la o primă fixă prestabilită. Prima este plătibilă în două etape: o parte la momentul cumpărării opţiunii originale, iar restul dacă şi numai dacă este preluată a doua opţiune. Opţiunile compuse funcţionează cel mai bine atunci când prima opţiune are o scadenţă mai scurtă decât cea de-a doua. (D3) Opţiunile „look-back” Aceste opţiuni permit cumpărătorului să primească cea mai bună rată (definită, de obicei, ca un punct fix în fiecare zi) pe parcursul perioadei opţiunii. Deşi aceasta pare a fi o situaţie ideală, prima pentru o asemenea opţiune este foarte costisitoare. (D4)Opţiunile „knock-out” Ele dau dreptul cumpărătorului să efectueze o tranzacţie valutară în perioada opţiunii, cu prevederea că opţiunea îşi pierde valoarea dacă de atinge un anumit curs de schimb prestabilit. (D5)Opţiunile „knock-in” Acestea sunt asemănătoare cu opţiunile „knock-out”, cu excepţia faptului că nu se activează până la atingerea unei anumite rate de schimb. Astfel spus, aceste opţiuni nu asigură protecţie până în momentul înregistrării respectivului curs.

167

Headging-ul riscului valutar reprezintă doar un mijloc şi nu un scop în sine a politicilor manageriale. Însă, prin diminuarea impactului volatilităţii cursului de schimb asupra afacerilor, se asigură un grad de certitudine al acestora şi se măreşte calitatea câştigurilor, adăugând astfel valoare.

4.5.2.3. Aplicaţii practice PROBLEME REZOLVATE Problema 1: Calculaţi rata de schimb pentru un contract pe termen de 3 luni, pentru următorul exemplu: dobânda pentru USD, pentru 3 luni: 8,25%; dobânda pentru lire sterline, pentru 3 luni: 4,50%; rata de schimb la vedere liră / dolar: 1 liră = 1,5125 dolari. Rezolvare: M=

90  1,5125  (0,0825  0,045) = 0,014 360  90  0,045

RS = 1,5125+0,014 =1,5265 Problema 2: Să se explice cum poate fi acoperit riscul de schimb valutar în următoarele situaţii: Trebuie plătită o factură în USD, pe an. Este de făcut o plată în lei, echivalent a USD 10.000, cândva în următoarele trei luni şi se doreşte gestionarea riscului de schimb valutar. Rezolvare: (a) Pentru a elimina riscul de schimb valutar se poate încheia astăzi un contract la termen prin care să fie fixate preţul (cursul de schimb) pe care va trebui să fie plătit anul viitor pentru dolari. O altă soluţie ar fi să se încheie un contract tip “call option” pentru a cumpăra dolari. Dacă preţul dolarilor (cursul de schimb) scade sau rămâne constant, nu se exercită dreptul pe care îl dă contractul. Dacă însă preţul creşte, se face uz de contractul “call option” cumpărând dolari la preţul stabilit anterior. Trebuie comparat costul (prima) încheierii celor două tipuri de contracte. (b) Deoarece la data la care trebuie să fie efectuată plata nu este clar specificată, se poate cumpăra un contract tip opţiune care poate fi executat oricând în următoarele trei luni. O a doua soluţie este încheierea unui contract la termen, care va fixa preţul în viitor şi va permite execuţia oricând în intervalul de trei luni. De regulă, costul unui contract la termen este mai mic decât al unei opţiuni. Problema 3: O organizaţie economică are la un moment dat T0următoarea situaţie: disponibil cont 240 000 USD; peste 3 luni are de achitat un import în Euro în valoare de 281 000 Euro; cursul în momentul T0 1 USD = 1,21 Euro. Se estimează o întărire a monedei Euro în raport cu dolarul 1 USD = 1,15 Euro.

168

Prezentaţi modalitatea de acoperire la vedere a riscului valutar de către banca ce execută operaţii în numele clientului. Rezolvare: Acoperire la vedere este o modalitate prin care banca realizează o operaţiune la vedere în nume propriu sau în numele clienţilor săi. Operaţiunea la vedere efectuată este următoarea: se vând dolari şi se cumpără Euro: 240 000 x 1,21 = 290 400 Euro Astfel dacă se îndeplineşte estimarea specialiştilor firma câştigă: (1,21-1,15) x 240 000 = 14 400 Euro şi reuşeşte să-şi plătească datoria de 281 000 Euro. Operaţiunea la vedere permite ca într-un interval scurt o bancă sau o societate comercială să scape de o valută în suferinţă, orientându-se spre o valută mai stabilă denumită “valută de refugiu”. Problema 4: La data de 25.05. a anului N un client solicită băncii sale un curs forward USD/ROL cu data valutei peste 7 zile (1.06), pentru suma de 1.000.000 USD. Banca îi va cota cu 8.496/8.549, curs obţinut, folosind cursul spot 8.480/8.500, dobânzile leu/1 săptămână 15%/35% şi dobânzile USD /1 săptămână 5.35% / 5.53%. Rezolvare: Calculăm punctele forward potrivit formulei: FWD 

D d  Cs  D z şi obţinem punctele forward 15/49, ca o primă ce se adună la 360  100

cursul spot, deoarece dobânzile pentru leu sunt mai mari decât cele pentru un dolar. Acele calcule se sprijină pe modul în care banca acoperă tranzacţiile şi anume: dacă clientul doreşte să vândă băncii 1.000.000 USD cu data valutei peste 7 zile, ca să obţină lei, banca va cumpăra un contract forward, cursul valutei la termen fiind de 8.496 lei pentru 1 USD, conform formulei de mai sus: 8480  (8480  (15  5,53)  7) 360  100

Pentru a onora contractul, banca se împrumută de 1.000.000 USD pentru 7 zile, la o dobândă de 5,53% p.a., ceea ce echivalează cu o cheltuială de 1075 USD, respectiv datoria de a rambursa la scadenţă 1.001.075 USD. Imediat, suma împrumutată o vinde spot la un curs de 8480,obţinând 8.480.000.000 lei, pe care îi plasează imediat într-un depozit pe 7 zile cu o dobândă de 15% p.a. Depozitul va câştiga o dobândă de 24.733.328 lei, ceea ce înseamnă ca la scadenţă banca va avea 8.504.733.328 lei. Pe baza sumelor în lei şi în USD, preţul la termen (cursul leu/ USD) poate fi calculat astfel: 8.504.733.328  8.496 lei/USD 1.001.075

După 7 zile, clientul va livra băncii 1.000.000 USD, iar aceasta va livra clientului 8.496.000.000 lei şi va rambursa împrumutul în USD. Rezultă de aici că, clientul este cel care plăteşte cheltuielile cu dobânda la împrumut în USD şi primeşte diferenţa de dobândă dintre cele două monede, ca o primă la cursul la vedere de la momentul în care este încheiat contractul la termen.

169

În situaţia în care clientul doreşte să cumpere 1.000.000 USD contra lei, banca va vinde un contract la termen în USD, preţul fiind de

8480  (8480  (15  5,53)  7) 360  100

=8.496 lei/ USD. Explicaţia preţului constă în faptul că, banca cumpără spot 1.000.000 USD de pe piaţa valutară, la un curs de 8.500 lei/ USD şi face un depozit de 1.000.000 USD pe 7 zile, cu o dobândă de 5,53% p.a.; pentru a cumpăra dolari, banca se împrumută de 8.500.000.000 lei, pentru 7 zile, cu o dobândă de 35% p.a. La scadenţă, banca va utiliza depozitul în USD pentru a livra clientului 1.000.000 USD, iar suma în lei primită de la acesta va fi utilizată pentru rambursarea împrumutului în lei. Deci, clientul este cel care plăteşte, prin preţul la termen, cheltuielile cu dobânzile la împrumutul în lei şi primeşte venitul din dobânzi de la depozitul în USD. Problema 5: O firmă elveţiană intenţionează să emită obligaţiuni în valoare de 2,8 milioane CHF, la o rată a dobânzii de 7,5%, pe o perioadă de un an. Pe o perioadă de un an firma are nevoie, de fapt, de o sumă de 2 milioane USD pentru achiziţionarea unor materii prime. Dacă ar cumpăra banii de pe piaţa valutară, ar trebui să plătească 9,75%. Pe de altă parte, o firmă americană intenţionează să emită obligaţiuni în valoare de 2 milioane USD, la o rată a dobânzii de 10% pe aceeaşi perioadă, dar are nevoie imediată de 2,8 milioane CHF. Dacă ar cumpăra suma de pe piaţa valutară ar trebui să plătească 8,5% pe an. Ambele firme se adresează unui dealer SWAP. Rezolvare: Pentru efectuarea SWAP-ului, firma elveţiană emite obligaţiunile şi plăteşte cele 2,8 milioane CHF dealerului, care le transferă firmei americane. Acesta, la rândul său, emite obligaţiunile la 2 milioane USD, sumă pe care o transmite dealer-ului, iar acesta o transferă firmei elveţiene. Rezultatul net este că fiecare firmă îşi primeşte sumele de bani în valuta necesară. La finele anului se efectuează plata dobânzilor. Dealer-ul SWAP aranjează pentru firma elveţiană o dobândă de 9,75% pe an pentru cele 2 milioane USD, iar pentru firma americană o dobândă de 8% pe an pentru cele 2,8 milioane CHF. Astfel, firma elveţiană plăteşte dealer-ului 0,0975 x 2 milioane USD =0,195 milioane USD. Dealer-ul transferă 0,2 milioane USD firmei americane, pe care acesta îi foloseşte pentru a plăti dobânda la obligaţiuni. La rândul său, firma americană plăteşte 0,08 x 2,8 milioane CHF =0,224 milioane CHF dealer-ului, care transferă firmei elveţiene 0,21 milioane CHF, pentru achitarea dobânzilor la obligaţiunile emise. Rezultă un câştig anual de 14.000 CHF şi o pierdere netă de 5.000 USD. Presupunând că operează în USD, pe care are o pierdere, dealer-ul este expus riscului de fluctuaţie a cursului de schimb la care ar putea converti cei 14.000 CHF, fiind obligat să se protejeze. El ar putea structura ratele dobânzilor de aşa natură încât să nu aibă nici o expunere, dar în acelaşi timp el trebuie să asigure o ofertă atractivă. În plus, dealerul SWAP este expus riscului de credit, în situaţia în care una dintre firme nu-ţi onorează obligaţiile. La scadenţă, firma elveţiană plăteşte 2 milioane USD dealerului, care îi transferă firmei americane, aceasta utilizând suma respectivă pentru răscumpărarea obligaţiunilor. Firma americană plăteşte 2,8 milioane CHF dealerului, care îi transferă firmei elveţiene pentru răscumpărarea propriilor obligaţiuni. Efectul net al tranzacţiei este că firma elveţiană a converti obligaţiuni de 2,8 milioane CHF, cu o dobândă de 7,5% pe an în obligaţiuni de 2 milioane USD, cu o

170

dobândă de 9,75% pe an, economisind astfel 1/8 puncte dobândă din ceea ce ar fi plătit la un împrumut de USD. Firma americană a convertit obligaţiuni de 2 milioane USD cu o dobândă de 10% pe an în obligaţiuni de 2,8 milioane CHF, cu o dobândă de 8% pe an, economisind 0,5 puncte dobândă din ceea ce ar plăti la un împrumut de CHF. Profitul dealerului rezultă din diferenţa între dobânzile încasate şi dobânzile plătite. El a plătit CHF la o rată de 8% pe an, diferenţa fiind de 0,5%; a primit USD la o rată a dobânzii de 9,75% pe an şi a plătit USD la 10% pe an, pierzând 0,25%, câştigul global fiind de 0,25%. Rezultă că, dincolo de avantaje, SWAP –ul valutar determină pentru fiecare participant la contract şi un anumit risc de credit. Problema 6: O firmă americană deţine o poziţie „short” pentru 1,25 milioane CHF, scadente peste 6 luni. Apreciind că, în perioada următoare, respectiva valută se va aprecia, firma se acoperă cumpărând 10 contracte futures a câte 125.000 CHF, al căror preţ îl acoperă în USD. Considerăm că în prezent cursul de schimb este de 0,4640 CHF pentru 1 USD iar după 6 luni va fi de 0,4840. Stabiliţi rezultatul acestui contract futures la termen. Rezolvare: Firma va pierde la poziţia sa short: 0,4840-0,4640=0,02 CHF la 1 USD, respectiv 1.250.000 x 0,02=25.000 CHF Pe contractul futures în schimb, firma va câştiga o sumă echivalentă cu care îşi va compensa pierderea suferită la poziţia short. Problema 7: Presupunem că în luna septembrie a anului N, firma „APOLLO” estimează că va avea începând cu a doua jumătate a lunii decembrie un excedent de fonduri de 1 milion USD, pentru o perioadă de trei luni. Ea se confruntă astfel cu riscul ca până în decembrie rata dobânzii pe trei luni să scadă, ceea ce ar determina o plasare a fondurilor la un randament mai redus. Pentru a acoperi acest risc, firma va cumpăra un contract FUTURES pe trei luni. Rezolvare: Etapele operaţiunii: În septembrie (T0)firma cumpără un contract FUTURES pe trei luni la 92.75, asigurându-ţi astfel plasamentul fondurilor sale în dolari la trei luni, la rata dobânzii de 7,25% (100-92,75). La încheierea contractului firma plăteşte marja de 750 USD. b) După câteva zile (T1) preţul contractului scade la 92,50, rata dobânzii ajungând la 7,50% (100-92,50). Firma trebuie să suplimenteze garanţia sa (are o poziţie long şi preţul contractului a scăzut), plătind 1.000.000 x 0,25 x (90/360)=625 USD. c) După alte câteva zile (T2) preţul contractului urcă la 92,75, deci rata dobânzii este de 100-92,75=7,25%, ceea ce înseamnă că firma va primi în contul său marja de 625 USD. (93,00-92,75)x(90/360)x1.000.000 USD=625 USD. d) În ultima zi de tranzacţii în luna decembrie (T3) preţul ajunge la 93, deci rata dobânzii scade la 7% (100 - 93). Firma vinde contractul sau FUTURES obţinând un câştig de 625 USD. (93,00-92,75)x(90/360)x 1.000.000 USD =625 USD. Rezultă unele concluzii esenţiale: - Cel care plasează fonduri la termen începând cu un moment T2 la o dobândă fixă şi vrea să se acopere împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii de piaţă, având în vedere dobânda curentă D0, va vinde un contract FUTURES pe rata

171

dobânzii în momentul T0 pentru momentul T2-T3; dacă rata dobânzii va creşte (D2-D0), va pierde la plasament, dar va câştiga lichidând poziţia FUTURES la un preţ P 2 rata dobânzii pe piaţă 8.

Efectul de pârghie

Activ total Capital 12730100 Ep   2,767 4600000 Ep 

Este un indicator bun, întrucât prezintă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte la creşterea rentabilităţii capitalurilor. 9.

Rata profitului

253

R Pr 

Profit net  100 Venit total

R Pr 

309675  100  47,28% 655000

Este un indicator bun, deoarece exprimă situaţia economică din România unde nivelul acestuia trebuie să fie între 30-50%. 10. Gradul de utilizare a activelor GUA 

Venituri totale  100 Activ total

GUA 

655000  100  5,15% 12730100

Este un indicator care se recomandă a fi cât mai mare. Chei de control (relaţii) Rrf = Rre x Ep 0,0673 = 0,02433 x 2,767 Rre = Rpr x GUA 0,02433 = 0,4728 x 0,0515

- se verifică - se verifică

PROBLEME DE REZOLVAT Problema 1: Banca “X” care prezintă următoarele date extrase din bilanţ şi contul de profit şi pierdere: - Activ total: 15.199.433 lei - Finanţat din: Capital propriu: 5.246.333 lei Provizioane de risc şi datorii: 9.953.100 lei Profit brut: 536.944 lei Cota de impozit pe profit: 25% Se cere: b) Să se verifice relaţia 1 de control pe baza indicatorilor calculaţi. c) Să se interpreteze rezultatele Problema 2: Două bănci comerciale “A” şi “B” prezintă următoarele date bilanţiere (în lei): -UMA Disp. la BC Numerar Disp. la alte bănci Credite acordate

1122000 500145 3444123 4155240

Banca “A” Capital propriu Depozite ale clienţilor Alte pasive

254

P 4833100 5113200 53700

Alte active TOTAL

778492 10000000

TOTAL

10000000

Capital propriu Depozite ale clienţilor Alte pasive

P 6150000 8950000 1900000

Venituri Banca A = 483311 UM Cheltuieli Banca A =188413 UM Cota de impozit: 25% -UMA Disp. la BC Numerar Disp. la alte bănci Credite acordate Alte active TOTAL

Banca “B” 2500000 1500000 5450000 6250000 1300000 17000000

TOTAL

17000000

Venituri Banca A = 681433 UM Cheltuieli Banca A =383655 UM Cota de impozit: 25% Se cere: c) Să se determine indicatorii de performanţă bancară pentru Banca A d) Să se determine indicatorii de performanţă bancară pentru Banca B e) Să se compare indicatorii de performanţă bancară pentru cele 2 bănci f) Interpretaţi rezultatele Problema 3: Banca „X” prezintă următoarele date extrase din bilanţ şi contul de profit şi pierdere: -UMA Banca “B” P Disp. la BC 141000 Capital propriu 320000 Numerar 68000 Depozite ale clienţilor 626000 Disp. la alte bănci 310000 Alte pasive 100000 Credite acordate 415000 Alte active 112000 TOTAL 1046000 TOTAL 1046000 Din contul de profit şi pierdere dispunem de următoarele date: venituri totale: 54.133 UM; cheltuieli totale deductibile: 31.144 UM; impozit pe profit: 25%. Se cere: a. să se determine indicatorii de performanţă bancară; b. interpretaţi rezultatele. 7.4. Performanţele bancare şi implicaţiile acestora asupra costurilor marginale Putem defini resursa financiară marginală, ca acea resursă la care banca apelează pentru a face faţă cererii de lichiditate. Legat de această ultimă noţiune se

255

introduce şi noţiunea de cost marginal, ca fiind costul necesar pentru achiziţionarea unei unităţi de resursă adiţională. Cu alte cuvinte, ne aflăm în faţa unui spor de resurse, ce determină un spor de cheltuială. Variaţia costului poate fi prezentată ca: Δ C  C1  C 0 De asemenea variaţia resurselor fiind: Δ R  R1  R 0 Astfel, se stabileşte sporul de resurse determinat de sporul de cheltuieli şi se poate cuantifica o nouă variabilă şi anume costul marginal. CM 

ΔC ΔR

(7.11)

unde: - CM – costul marginal; - Δ C - variaţia costului; - Δ R - variaţia resurselor Este recomandat ca valoarea costului marginal să fie cât mai mică, indicând un spor al rezervelor excedentare pe o cheltuială care se minimizează. Folosirea resurselor suplimentare afectează performanţele bancare prin prisma costurilor. În acest context, pentru optimizarea performanţelor bancare trebuie să se ţină seama de faptul că: trebuie localizate şi epuizate toate sursele de fonduri ieftine; costurile marginale să fie monitorizate, deoarece ele sunt modificabile în timp; rezervele minime obligatorii care se constituie la Banca Centrală, duce la modificarea costurilor resurselor în sens crescător. Există mai multe modele de calcul a ratei dobânzii cu care va fi făcut plasamentul prin prisma costului marginal. 1. Model privind determinarea dobânzilor la plasamente pentru depozite cu obligativitatea constituirii de rezerve minime obligatorii, fără acordare de dobândă de către Banca Centrală. R d1  R a 

D S

(7.12)

în care: Ra – rata la care s-a atras depozitul Rd1 – rata la care se poate face plasamentul D – valoarea depozitelor atrase S – suma plasată 2. Model privind determinarea dobânzii la plasamente pentru depozite cu obligativitatea constituirii de rezerve minime obligatorii, cu o dobândă acordată de către Banca Centrală. R d2  R a 

D R min  R fmin  S S

(7.13)

în care: Rd2 – rata la care se poate face plasamentul

256

Ra – rata la care s-a atras depozitul D – valoarea depozitelor atrase S – suma plasată Rmin – rezerva minimă Rfmin – rata depozitelor aferente rezervei minime

3. Model privind determinarea dobânzii la plasamente pentru depozitele cu obligativitatea constituirii de rezerve minime obligatorii, cu o dobândă acordată de către Banca Centrală şi incluzând şi cota de cheltuieli de funcţionare ale băncii. Dacă dorim să includem şi celelalte cheltuieli efectuate de bancă pentru a determina valoarea relativă a ratei dobânzii, vom pleca de la definirea a două noţiuni: - CFP – cheltuielile de funcţionare planificată, ca fiind cheltuielile pe care banca şi-a propus să le realizeze pe o perioadă de 1 an, la un anumit volum al resurselor. - SMP – soldul mediu planificat, ca fiind valoarea medie a plasamentelor pe care banca şi le-a propus să le efectueze în decursul unui an. Relaţia de calcul este: R di  R d2 

 CFP N   100 SMP 360

(7.14)

unde: N – durata în zile a plasamentului Rdi – rata intermediară a dobânzii 4. Model de determinare a ratei finale a dobânzii, incluzând şi cote de profit: R df  R di 

P N   100 SMP 360

(7.15)

unde: Rdf = rata finală a dobânzii P – profitul total prognozat pe un an 7.4.1 Aplicaţii practice PROBLEME REZOLVATE Problema 1: Determinaţi rata 1 pentru plasamente efectuate de bancă în condiţiile existenţei unei rate a rezervei minime obligatorii de 30%, pentru care nu se alocă dobândă, pentru o sumă de 2000000 UM şi o rată a dobânzii acordate de bancă de 48%. Rezolvare: Dobânda acordată de bancă = 2000000 

48  960000 UM 100

Rezerva minimă de 30% 30  600000 UM 100 2000000 2000000 R d1  48   48   68,57% 2000000  600000 1400000 2000000 

257

Problema 2: Pornind de la Rd1calculat anterior (problema 1) calculaţi rata dobânzii la care o bancă îşi poate face plasamentul, ştiind că banca centrală acordă o rată a dobânzii de 20% pentru depozitele constituite. Rezolvare: D R min  R rmin  S S 2000000 600000  20 R d2  48    60% 1400000 1400000 R d2  R a 

Problema 3: Ştiind că banca şi-a propus să realizeze plasamente în medie pe 1 an de 30 mld. UM, iar suma totală a cheltuielilor planificate este de 5 mld. UM, durata medie a unui plasament fiind de 180 zile, determinaţi rata intermediară a dobânzii. Rezolvare:

R di  R d2 

 CPF N   100 SM 360

5 180   100 30 360 R di  60  8,33  68,33% R di  60 

Problema 4: Dacă banca doreşte să obţină un profit de 1 mld. UM, calculaţi valoarea finală a ratei dobânzii, pe bază datelor din problema anterioară (nr. 3). Rezolvare: P N   100 SMP 360 1 180 R f  68,33    100 30 360 R f  68,33  1,66  69,995 R f  R di 

PROBLEME DE REZOLVAT Problema 1: Fie banca comercială “x” care constituie depozite în valoare de 20 mld. UM, la o rată a dobânzii de 50%. Ştiind că rata rezervelor minime obligatorii este de 25% şi că banca centrală acordă o dobândă de 10% pentru rezervele constituite de băncile comerciale, să se determine rata dobânzii la care se poate face plasamentul. Problema 2: Ştiind că avem o rată a dobânzii la plasament de 54% şi că banca comercială şi-a propus următorii indicatori: suma cheltuielilor planificate ΣCPF = 4 mld. UM; soldul mediu SM = 18 mld. UM; nr. zile ordin de plasament N = 210 zile; profit P = 1,5 mld. UM.

258

Stabiliţi rata finală a dobânzii. Problema 3: Stabiliţi la ce rată a dobânzii poate banca „X” să constituie depozite ale clienţilor în următoarele condiţii: rata rezervelor minime obligatorii: 25,5%; Banca Centrală acordă o dobândă de 30%.

259

BIBLIOGRAFIE Aspiywall, B, - “Handbook for Banking strategy”, John Wieléi –New York, 1985 Eisenbeis, B, Basno, N. Dardac – “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti C. Floricel 1994 Béziade, M – “La monaie”, Mason, Paris 1986 Bröker, G. – “Competition in banking” OECD, Paris, 1989 Brocheton, JB, Conmeil, A – “Le systeme de paiement par carte bancaire en France”, Problémes économiques nr 2155/ dec. 1989 Bran, P – “Mecanismul monetar actual”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984 Chainel, A – “Banque et l’entreprise. Techniques actuelles de financement”, Paris, Ed. La Revue Banque, 1989 Consserques, S – “Gestion de la banque” Paris, Dunod, 1982 Charreaux, G – “Gestion financière”, 3 ème edition, Paris, Letec, 1991 Dock, M, Lachat, D – “Banques d’inginèrie financière”, Paris, Paperbook. –France, 1988 Gebain, JM – “Comptabilité bancaire”, Paris, Ed. La Revue Banque, 1988 Greenwald, D – “Encyclopedia of Economics”, Mc Graw Hill, 1982 Hempol G, Coleman, A, Simonson, D. – “Bank Management”, New York, John Wiley and Sons, 1990 Harrington, R – “Asset and Liability Management by Banks OECD”, Paris, 1987 Institutul Bancar Român – “Management bancar”, vol. I şi II, Institutul Bancar, Bucureşti, septembrie 1998 Institutul Bancar Român – “Elemente demarketing bancar”, Institutul bancar, Bucureşti, noiembrie 1998 Jinga, V – “Moneda şi problemele ei contemporane”, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981 Kiriţescu, C – “Moneda, mică enciclopedie”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 Miller, R, Pulsimelli, - “Modern money and banking”, Mc Graw Hil, 1985 Mayer, T – “Banii activitatea bancară şi economia”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1993 Mouchot, C – “Comptabilité nationale – Imitation practique”, Economica, Paris, 1985 Mishkin, F – “The Economics of Money, Banking and Financial Markets”, Harper Collins Publishers, nr. 4, 1992 Pariente, G – “Elements d’èconomie monetaire”, Paris, Economica, 1990 Pecetrioli, RM – “Le controle prudentiel des banques”, Paris, OECD, 1987 Păusescu, V, Dedu, V – “Studii, cazuri şi lucrări la “Tehnica şi evidenţa operaţiilor bancare”, Bucureşti, ASE, 1986 Palfreman, D, Ford, Ph. – “Elements of Banking”, Petman, London, 1989 Rivoire, J - “Les techniques bancaires”, Paris, Presses Universsitaires de France, 1991 Samuelson, A - “Economie monetaire internaţionale”, Ed. Dallaz, Paris, 1986

260

Sinkey Jr., J

- “Commercial bank financial management”, Maxwell Mac Millan, 1982 Tournois, N - “La Marketing bancaire face aux nouvelles technologies”, Masson –Paris, 1989  Legea bancară (nr. 58, M.O. nr. 121 /23 III 1998)  Legea privind statutul Băncii Naţionale a României (nr. 34, M.O. nr. 70/3 IV 1991)  Buletinele oficiale ale Băncii Naţionale a României – lunare, trimestriale, anuale – pe perioada 1995-1998 Regulamente, norme şi circulare ale Băncii Naţionale a României referitoare la activitatea de creditare, capitalul şi fondurile proprii ale băncilor comerciale, nivelul rezervelor minime obligatorii, calculul solvabilităţii şi lichidităţii băncilor comerciale, instrumentele de decontare, cărţile de credit, compensaţia, constituirea de către bănci de provizioane specifice de risc, limitarea riscului de credit al băncilor etc.

261