Faza Terminala [PDF]

Zitiervorschau

MINISTERUL SANATATII,MUNCII SI PROTECTIEI SOCIALE AL REPUBLICII MOLDOVA. COLEGIUL DE MEDICINA BALTI.

Studiu individual Tema: Noțiuni de stare terminală.Fazele și manifestările clinice.

Realizat de eleva:Obada Ana Grupa:AM-301 Profisor: Ion Coroban

Stările terminale

Noţiunea de stare terminală a apărut de la denumirea latină terminalis – stare a organismului, care finisează viaţa, stare între viaţă şi moarte. Stările terminale -prezintă procese patologice integrale, care marchează finalizarea vieţii şi tranziţia de la viaţă la moarte. Preagonia este o stare terminală a organismului drept consecinţă a hipoxiei şi hipercapniei, în cadrul căreia au loc dereglări ale funcţiei cortexului, structurilor subcorticale şi ale trunchiului cerebral caracterizate prin succesiunea proceselor de excitare iniţială şi inhibiţie ulterioară. Mai întâi apare tahicardia, tahipneea urmate de bradicardie şi bradipnee. Presiunea arterială progresiv scade până la valori critice (80–60 mm Hg). La începutul perioadei de preagonie apare o excitaţie motorie reflexă, care, însă, la acţiunea continuă a factorului patogen grăbeşte procesul de murire. Agonia este o etapă a muririi organismului caracterizată prin predominarea activităţii regiunilor bulbare ale creierului. Unul din semnele clinice de bază ale agoniei este respiraţia terminală (agonală) survenită după pauza terminală şi caracterizată în primul rând prin mişcări respiratorii rare şi profunde ca rezultat al contracţiilor convulsive ale diafragmului şi a muşchilor scheletici inspiratori principali şi auxiliari. Aparent respiraţia pare a fi intensificată, însă în realitate ea este neefectivă şi slăbită. În această perioadă centrul respirator nu reacţionează la impulsaţiile aferente venite de la receptorii periferici. Pe fundalul "tăcerii bioelectrice" a scoarţei şi structurilor subcorticale poate apărea o intensificare a activităţii electrice a regiunii caudale a trunchiului cerebral, a formaţiunii reticulare, ceea ce poate restabili temporar activitatea bioelectrică a scoarţei, chiar cu revenirea cunoştinţei, însă sub acţiunea continuă a factorilor tanatogeni are loc încetarea proceselor de reglare bulbară. Agonia se termină cu un ultim inspir sau cu o ultimă bătaie a cordului şi survine moartea clinică. În cazul opririi bruşte a contracţiilor cardiace respiraţiile agonale pot fi păstrate încă câteva minute pe fundalul lipsei circulaţiei sanguine cerebrale. Moartea clinică. Moartea clinică este o etapă încă reversibilă de murire a organismului, din care acesta mai poate fi reîntors la viaţă cu păstrarea integrităţii organismului şi valorii sociale a persoanei. Această perioadă se constată o dată cu oprirea contracţiilor cardiace, respiraţiei externe sau a ambelor funcţii concomitent. Oricare ar fi cauza nemijlocită a morţii clinice – stopul cardiac cu sistarea perfuziei pulmonare şi a organelor circulaţiei mari, dar cu păstrarea ventilaţiei pulmonare, sistarea ventilaţiei pulmonare cu păstrarea hemocirculaţiei sau oprirea concomitentă a ambelor activităţi – în organism se instalează hipoxia, care şi este factorul patogenetic principal al procesului de murire.

PROTOCOL DE ÎNGRIJIRE A PACIENŢILOR IN FAZĂ TERMINALĂ

Starea terminală se referă la ultimele ore de viaţă ale pacientului, când

moartea este iminentă şi constituie o provocare continuă, atât pentru echipa medicală, cât şi pentru pacient şi apropiaţii acestuia Intervenţiile la aceşti pacienţi trebuie adaptate nevoilor şi scopului de îngrijire. Pentru profesioniştii din sănătate implicaţi în îngrijirea pacienţilor în faza terminală a bolii, este esenţială asigurarea unei îngrijiri de calitate prin standardizarea intervenţiilor specifice. Recunoaşterea promptă a semnelor şi simptomelor de moarte iminentă este cheia pentru a putea oferi cele mai potrivite intervenţii. Uneori, faza terminală la un pacient cu cancer poate fi precipitată (de o hemoragie masivă, de exemplu), dar de cele mai multe ori se produce o deteriorare progresivă a statusului funcţional. Următoarele semne sunt asociate adesea cu faza terminală: imobilizarea la pat; starea semicomatoasă; abilitatea de a ingera doar cantităţi mici de lichide; imposibilitatea administrării medicaţiei orale (2, 3). Prezenţa a cel puţin două din aceste semne poate contribui la stabilirea diagnosticului de stare terminală, în condiţiile în care toate cauzele intercurente posibile au fost eliminate (adică deteriorarea stării pacientului nu este urmarea unei cauze reversibile, precum deshidratarea, hipercalcemia, supradozarea de opioide, infecţiile, deliriumul hipoactiv etc.). În diagnosticul morţii iminente, este important ca membrii echipei de îngrijire să fie de acord că pacientul este în stare terminală şi să adapteze scopul îngrijirii cu nevoile pacientului. Dezacordul asupra stării pacientului, speranţa că pacientul va fi mai bine, nerecunoaşterea semnelor şi simptomelor stării terminale, lipsa cunoştinţelor legate de intervenţiile specifice, o abilitate scăzută de comunicare cu familia şi pacientul, teama de a nu scurta viaţa, teama de implicaţiile medico-legale sunt bariere în îngrijirea pacientului care moare.    Îngrijirea paliativă acordă o grijă specială gestionării problemelor psihologice, sociale, spirituale, la fel de mult ca rezolvării problemelor fizice şi controlului durerii. Acest lucru implică evaluarea simptomelor ca prezenţă, severitate, impact asupra calităţii vieţii, evaluarea medicaţiei curente şi a căii de administrare. La fel de importantă este evaluarea psihosocială, care include, între altele, evaluarea gradului de înţelegere a prognosticului de către aparţinători şi a conştientizării iminenţei decesului, precum şi o evaluare a reţelei sociale care susţine pacientul în aceste momente. De asemenea, este important să se evalueze riscul de doliu patologic şi să se ofere consiliere adecvată (4).    Evaluarea nevoilor spirituale/religioase implică identificarea tradiţiilor specifice, a însemnătăţii valorilor personale şi a prezenţei crizei existenţiale.    După evaluarea pacientului, protocolul indică următorii paşi de intervenţie primară:    1. Pregătirea familiei cu privire la severitatea situaţiei şi stabilirea preferinţei pentru locul îngrijirii terminale şi a decesului; înţelegerea că scopul tratamentului în acest moment este confortul pacientului;

   2. Pregătirea planului de îngrijire şi discutarea acestuia cu pacientul şi familia;    3. Simplificarea schemei de tratament, întreruperea intervenţiilor inutile, schimbarea modului de administrare a medicaţiei, prin trecerea de la administrarea per os la cea subcutanată;    4. Controlul adecvat al simptomelor; anticiparea nevoilor pacientului şi asigurarea unui kit de medicaţie cu instrucţiuni clare pentru situaţii previzibile; printre cele mai frecvente simptome se numără respiraţia stertoroasă, dispneea, agitaţia, delirul, durerea, greaţa, vărsăturile;    5. Intensificarea măsurilor de confort şi de menţinere a demnităţii pacientului prin asigurarea igienei personale, repoziţionare adaptată nevoilor şi riscurilor, îngrijirea cavităţii bucale, comunicarea adecvată;    6. Susţinerea ritualurilor cu însemnătate culturală pentru pacient, oferirea de suport religios şi spiritual;    7. Consilierea psihoemoţională şi sprijin ţintit pentru doliul anticipativ;    8. Sprijin prin oferirea unui număr de telefon de contact cu sfaturi medicale pentru pacienţii îngrijiţi la domiciliu sau în servicii care nu au echipe de îngrijiri paliative.    Comunicarea cu ceilalţi este important să se facă în mod clar, astfel ca la notarea în foaia de evoluţie să se consemneze faptul că pacientul este în stare terminală şi nu, la modul general, „prognosticul este prost“.    Îngrijirea pacientului cu stare terminală implică o echipă multidisciplinară de îngrijire paliativă, care, în afară de medic şi asistent medical, va include îngrijitorul principal, care poate fi din reţeaua socială a pacientului, asistentul social, psihologul, consilierul spiritual/preotul/pastorul.    Recunoaşterea stării terminale şi aplicarea protocolului şi în alte servicii medicale decât cele de îngrijiri paliative aduc o creştere a eficienţei serviciilor furnizate, scăzând numărul pacienţilor care decedează cu simptome necontrolate.