Factorii Si Cauzele Inflatiei [PDF]

Zitiervorschau

SCOALA POSTLICEALA”ION GHICA” SPECIALIZARE:”ASISTENT DE GESTIUNE”

FACTORII SI CAUZELE INFLATIEI -economie si planificare-

Elev:Ghitescu Ana Maria Gabriela

CUPRINS

1. Definirea, masurarea si aprecierea intensitatii inflatiei 2. Factorii si cauzele inflatiei. Spirala inflationista 3. Efectele economico-sociale ale inflatiei 4. Politici de combatere a inflatiei 5. Inflatia si somajul. Somajul – regulatorul inflatiei salariale

1. Definirea, masurarea si aprecierea intensitatii inflatiei

    Inflatia, alaturi de somaj, constituie in prezent un dezechilibru macroeconomic complex, devenit persistent si omniprezent in aproape toate tarile lumii, in unele dintre ele fiind considerata inamicul numarul unu al dezvoltarii si progresului economic. Chiar daca pare de neconceput, inflatia este insuficient conturata conceptual, asupra ei fiind emise numeroase si interesante puncte de vedere.             Etimologic, termenul provine din limba latina – inflatio (enflure)semnificand umflatura, iar sub aspectul care ne intereseaza – maladie a unui sistem economic.             Initial, inflatia s-a manifestat sub forma devalorizarii (falsificarii) banilor confectionati din metale pretioase, continutul nominal al monedelor devenind mai mare decat continutul lor real. Urmatoarea forma istorica de inflatie este cea a banilor de hartie convertibili in aur. Cand banii de hartie aflati in circulatie depasea raportul dintre masa aurului monetar si etalonul aur avea loc cresterea preturilor si scaderea puterii de cumparare a banilor. Prabusirea etalonului aur a creat conditiile trecerii la o noua forma de inflatie – inflatia banilor de hartie neconvertibili in aur si/sau neconvertibili in general (pe plan extern).              Din multitudinea opiniilor cu privire la inflatie vom retine doar cateva:             - inflatia este un proces general – atemporal si aspatial concretizat in cresterea continua si rapida a nivelului general al preturilor, suplimentara fata de cea garantata de starea generala a economiei (R. Barre, Silverman, Curzon);             - inflatia reprezinta o forma speciala de crestere a preturilor nationale care o depaseste pe cea a preturilor internationale (J.M. Albertini);             - J.M. Keynes apreciaza natura inflatiei in legatura cu fluxurile macroeconomice reale, tendinta de crestere nelimitata a preturilor curente fiind corelata cu folosirea deplina a mainii de lucru. El considera ca se poate vorbi de inflatie autentica daca o noua crestere a volumului cererii efective nu mai determina o noua crestere a productiei si se manifesta prin cresterea unitatii de cost strict proportionala cu cresterea cererii efective.

            - monetaristii explica inflatia pe baza confruntarii specifice dintre marimile nominale si cele reale, dintre nivelurile curente si cele asteptate ale indicatorilor macroeconomici;             - aprecierea inflatiei ca un dezechilibru ce consta intr-un exces al fluxului cererii de bunuri in raport cu posibilitatile ofertei;             - inflatia reprezinta o notiune legata de masa banilor aflata in circulatie. Potrivit legii circulatiei banesti, atunci cand in circulatie se afla o masa de bani fara valoare proprie, excesiva comparativ cu nevoile circulatiei, banii se depreciaza in raport cu aurul si cu celelalte marfuri. (C. Kiritescu – „Moneda – mica enciclopedie”);             In general definitiile date inflatiei surprind laturi importante ale acestui fenomen, cum ar fi: excedentul de cerere solvabila asupra ofertei, neconcordanta dintre fluxurile monetare si cele reale, supraincarcarea circulatiei cu semne monetare fara valoare proprie, etc.             Facand o sinteza a definitiilor putem spune ca inflatia reprezinta o stare economico-financiara de supraincarcare a canalelor circulatiei cu bani de hartie, in care este rupt echilibrul dintre cantitatea de bani necesara circulatiei (cererea de bani) si cantitatea de bani aflata in circulatie (oferta de bani) si in care are loc o crestere generala si de durata a preturilor marfurilor. Concomitent are loc devalorizarea monetara, manifestata prin scaderea puterii de cumparare a semnelor banesti.             In legatura cu aceasta definitie vom face cateva precizari. Desi cresterea preturilor constituie un simptom obligatoriu al inflatiei, cea care are drept cauza ridicarea calitatii marfurilor, a utilitatii lor, eliminarea de subventii, etc. nu va produce inflatie.             Opusul inflatiei este considerata deflatia, caracterizata prin scaderea durabila pe termen lung a nivelului preturilor, rezultata ca urmare a unor masuri ce vizeaza restrangerea cererii nominale in scopul scaderii tensiunii asupra dinamicii crescatoare a preturilor. Alte masuri deflationiste: reducerea cheltuielilor publice, limitarea veniturilor disponibile ale populatiei, majorarea ratei dobanzii, pentru restrangerea creditului, etc. In cazul deflatiei avem o relatie directa (cu acelasi sens) intre evolutia preturilor si cea a productiei, ambele fiind in scadere.             Spre deosebire de deflatie, dezinflatia este procesul monetaro-material caracterizat prin incetinirea durabila, controlata si autointretinuta a ratei de crestere a nivelului general al preturilor. Ea este considerata o replica pozitiva data atat inflatiei puternice, cat si deflatiei care are efecte negative in planul economiei reale (productia scade).             In ultimul timp s-a introdus in limbajul economic si termenul de dezinflatie competitiva, care consta in incetinirea ritmului inflatiei, comparativ cu tarile partenere de tranzactii (prin sporirea competitivitatii marfurilor si al ieftinirii produselor interne, fata de cele de import).

            Inflatia are o anumita extensie in timp si spatiu, evolueaza in ritmuri diferite si atinge nivele diferite, de aceea masurarea ei a devenit o necesitate. Fenomen macroeconomic, inflatia are o dimensiune absoluta si una relativa.             In marime absoluta, inflatia ne arata diferenta (ecartul) dintre cererea nominala solvabila si oferta reala de bunuri materiale si servicii, aceste marimi fiind agregate la scara economiei nationale. Aceasta diferenta ne arata excedentul, surplusul de masa monetara in raport cu oferta reala corespunzatoare.             In marime relativa, se calculeaza un raport procentual intre marimea absoluta aratata si masa ofertei reale de bunuri. Ea se exprima cu ajutorul indicilor statistici cu baza fixa si cu baza in lant. Indicii ne arata sensul evolutiei procesului inflationist (crescator, descrescator, constant).             Cei mai utilizati indici si coeficienti pentru masurarea inflatiei sunt: indicele general al preturilor sau deflatorul PIB (PNB), indicele preturilor de consum, indicele preturilor de productie, indicele costului vietii, modificarea puterii de cumparare a banilor, s.a.             Indicele preturilor bunurilor de consum (IPC) masoara evolutia preturilor unui cos de produse, considerat relevant din perspectiva cheltuielilor efectuate de o gospodarie tipica. Componentele cosului precum ponderea lor in totalul cheltuielilor unei gospodarii sunt determinate in Romania de Institutul National pentru Cercetari Statistice si Economice.             IPC este un indice de tip Laspeyres, calculandu-se dupa urmatoarea formula:

            IPC =  ,    unde Q0 – structura cosului de bunuri ce reflecta nevoia sociala in perioada de baza;  P1 – pretul de vanzare unitar, pe tipuri de marfuri si servicii, in perioada curenta; P0 -  pretul de vanzare unitar, pe tipuri de marfuri si servicii, in perioada de baza.             Indicele preturilor de productie (IPP) masoara evolutia preturilor in etapele care preced consumul final, inclusiv a pretului materiilor prime, semifabricatelor si produselor care n-au fost trimise spre desfacere.             Indicele general al preturilor (IGP) masoara evolutia tuturor tipurilor de pret care functioneaza intr-o economie: atat in cazul bunurilor regasite in consumul gospodariilor, cat si in cel al bunurilor care intra in fluxurile de productie. Este cel mai relevant indicator al inflatiei.             IGP se determina prin cuprinderea in calcul, pe baza unei metodologii mai complexe a miscarii tuturor preturilor, este un indice agregat, calculat dupa formula:

            IGP = 

,    unde  P1- reprezinta preturile unitare din perioada curenta

P0 – reprezinta preturile unitare din perioada de baza; Q1 – cantitatile de marfuri din perioada curenta             Deflatorul PIB masoara evolutia nivelului mediu al preturilor tuturor bunurilor si serviciilor incluse in PIB. Din punct de vedere statistic, el se exprima prin intermediul indicelui general al preturilor.[1]             Indicele puterii de cumparare este inversul indicelui general al preturilor.             Realismul indicilor de pret poate fi pus sub semnul intrebarii datorita unor elemente precum:             - ponderile cantitatilor consumate din bunurile incluse in cosul menajer se presupun nemodificate, in scopul stabilitatii datelor (or se stie ca acestea sufera modificari din cauze diverse, inclusiv al modificarii preturilor);             - reprezentativitatea cosului de consum la calculul IPC este discutabila;             - cresterea preturilor la unele produse se datoreaza unor aspecte calitativstructurale, nefiind inflationista;             - pentru produsele nou aparute pe piata, raportarile periodice nu au termen de comparatie in perioadele anterioare.             Rata inflatiei ne arata modificarea relativa a nivelului preturilor in decursul unui interval de timp, putand fi determinata cu ajutorul IPC si al IGP:             Ri = IPC (IGP) – 100%             Forme ale inflatiei             Daca luam in considerare intensitatea cu care se manifesta inflatia, putem vorbi de:             - inflatie moderata, exprimata printr-un ritm mediu anual de crestere a preturilor de consum intre 3-5% pe an, insotita, de regula, de o crestere economica intr-o masura mai mare;             - inflatie rapida, care poate atinge un ritm de crestere a preturilor de 10%, fiind insotita de cresteri economice mai lente si de stagnari, uneori chiar de scaderi ale  productiei nationale;

            - inflatie galopanta (hiperinflatia),caracterizata printr-o crestere anuala a preturilor ce depaseste 10%, ajungand uneori la procentaje de peste 100%. Daca in anii '70 ai secolului trecut o inflatie peste 10% era considerata periculoasa, in prezent, mai ales dupa escaladarea acesteia in tarile din America Latina si in tarile foste socialiste, intensitatea ei trebuie judecata prin corelare cu indicatorii de exprimare a dinamicii macroeconomice (ritmul mediu anual al PNB sau PIB, rata medie a somajului).             Hiperinflatia este o forma excesiva a inflatiei, dimensiunea ratei care o defineste fiind insa discutabila. R. Dornbush considera ca hiperinflatia incepe in luna in care cresterea preturilor depaseste 50% si se termina in luna anterioara scaderii cresterii preturilor sub aceasta limita, peste care nu se trece cel putin un an.[2]             Daca in anii '60 ai secolului trecut, nu existau tari in care inflatia sa depaseasca 10%, in anul 1979, in 65 de tari se inregistrau ritmuri anuale de peste 10%.In anii 19881089, circa 30 de tari cunosteau rate de inflatie de peste 20%, dintre care 8 tari se confruntau cu inflatie puternica, de peste 100%.[3]             Daca luam in considerare raporturile reciproce sau corelatiile dintre inflatie, pe de o parte, sidinamica economica, pe de alta parte, termenii consacrati pentru caracterizare sunt:             - crestere economica neinflationista – care are loc in conditiile unei inflatii moderate (controlata de guverne si alti factori de decizie macroeconomica), rata cresterii economice depasind-o pe cea a inflatiei. In deceniile sase si sapte ale secolului trecut, in tarile dezvoltate s-a observat ca unei rate medii anuale a inflatiei de aproximativ 3%, i-a corespuns o crestere a productiei nationale de 4-6% sau chiar mai mult.             - crestere economica inflationista – unde rata inflatiei este mai mare decat ritmul mediu anual de crestere a productiei nationale. In anii 1985-1993, Anglia, China, Franta, Germania, Italia, S.U.A. au cunoscut cresteri economice inflationiste.             - stagflatie – caracterizeaza economia unei tari cu inflatie rapida si lipsa de crestere notabila a productiei nationale, adesea prin „crestere zero” si recesiune economica.             - slumpflatia – exprima un regres economic, o scadere a productiei nationale, in conditiile unei inflatii rapide sau chiar galopante. In anii '90 ai secolului trecut, toate tarile europene foste socialiste s-au aflat intr-o asemenea situatie economica. In anii '70 ai secolului trecut cresterea preturilor la petrol va duce la o situatie de slumpflatie in tarile capitaliste dezvoltate.             - dezinflatia – ce caracterizeaza incetinirea durabila si autointretinuta a ritmului de crestere a nivelului general al preturilor. Daca intr-un an rata cresterii preturilor se reduce de la 15% la 3%, putem vorbi de dezinflatie.

2. Factorii si cauzele inflatiei. Spirala inflationista             Combaterea cu succes a inflatiei este strans legata de cunoasterea factorilor generatori ai acesteia. Chiar daca principala cauza a procesului inflationist trebuie cautata in sfera circulatiei monetare, nu trebuie uitat faptul ca o serie de factori nemonetari din sfera economica, dar si sociala uneori, pot contribui la declansarea, mentinerea sau accelerarea inflatiei. Dintre opiniile cu privire la cauzele inflatiei contemporane (fiecare dintre acestea poate genera o forma specifica de inflatie) mentionam urmatoarele:             -  emisiune excesiva de semne banesti (bani de hartie);             - excesul de cerere solvabila care genereaza dezechilibru pe piata, intretine urcarea preturilor accentuand tensiunea inflationista in concordanta cu marirea diferentei dintre cerere si oferta;             - insuficienta productiei de marfuri (ofertei). Cresterea veniturilor, mai ales a salariilor, nu este insotita de o crestere corespunzatoare a productiei si productivitatii, aparand o penurie de bunuri, care genereaza dezechilibru pe piata, inegalitate intre cerere si oferta, cresterea preturilor. Specialistii numesc un asemenea dezechilibru inflatie reala. Deoarece salariul este o componenta a costului de productie, augmentarea lui va duce la cresterea pretului de vanzare, creandu-se premisele unei spirale inflationiste a salariilor si a preturilor;             - cresterea excesiva a creditului, care „creeaza” bani suplimentari fata de nevoile circulatiei, ducand la cresterea accelerata a cererii de marfuri in comparatie cu oferta;             - deteriorarea productiei de bunuri economice fara o reducere corespunzatoare a masei monetare aflate in circulatie;             - cresterea preturilor internationale la materii prime, combustibil si energie, odata cu importarea unor asemenea marfuri, importandu-se si inflatie.             In legatura cu aceste cauze putem avea diferite forme ale inflatiei:

            a) Inflatia prin bani (moneda) – este acea inflatie care rezulta in urma cresterii cantitatii de bani aflata in circulatie peste cantitatea de bani necesara acesteia. Are la baza teoria cantitativa a banilor, care considera inflatia un fenomen monetar pur. Conform acestei teorii, orice crestere a cantitatii de bani superioara cresterii productiei reale se traduce, in conditiile unei viteze de circulatie constante, printr-o ajustare in sensul cresterii preturilor pentru ca valoarea globala a schimburilor sa fie egala cu cea a noii cantitati de bani aflata in circulatie. Irving Fischer este cel care a formalizat aceasta relatie cu ajutorul formulei:             M x V = P x T,   unde M – masa monetara aflata in circulatie;                                                    V – viteza de circulatie a banilor                                                      P – nivelul general al preturilor                                 T – volumul tranzactiilor ce urmeaza a fi asigurate             Aceasta ecuatie va fi dezvoltata de economistul Alferd Marshall si de M. Friedman.             b) Inflatia prin cerere („demand-pull inflation”) – este inflatia rezultata din cresterea cererii agregate, explicata de unii specialisti mai ales prin cresterea veniturilor banesti ale populatiei. Cu cat oferta va fi mai inelastica, cu atat preturile vor creste mai mult pentru reinstaurarea echilibrului.  Daca in economie nu exista capacitati de productie neutilizate sau subutilizate, iar somajul este redus ca nivel, firmele vor raspunde la cresterea cererii indeosebi prin ridicari de pret. Astfel, ajustarea cerere-oferta are loc mai ales prin preturi si mai putin prin cantitati de marfuri.             Cresterile cererii agregate pot fi declansate spre exemplu de o crestere substantiala a cheltuielilor guvernamentale in vederea reducerii somajului sau a cresterii nivelului de trai sau mentinerea constanta de catre banca centrala a ratei dobanzii.             c) Inflatia prin costuri, prin oferta („cost-push” sau „supply-side inflation”) – apare in situatia in care costurile de productie cresc independent de cererea agregata. Astfel, cresterea generala a preturilor se datoreaza remunerarii factorilor de productie la un nivel superior cresterii productivitatii lor.             Cresterea costurilor este inflationista atunci cand este autointretinuta, datorita interdependentei elementelor care compun pretul de productie, putandu-se forma adevarate „circuite inflationiste”, bazate pe transferarea sporirii costurilor si care declanseaza o succesiune de efecte retroactive asupra cresterilor initiale.             Inflatia prin costuri antreneaza, de obicei scaderea productiei si a ocuparii, iar inflatia prin cerere are efect invers. Cele doua forme de inflatie se pot manifesta simultan.             Spirala inflationista este sugerata in graficul de mai jos:

        P                                     O3        P3                                                    O2                                                             C3             O1       P2                                                                                                                                   

C2

      P1                                                      C1           0                                                            PIB             Fig. nr. 1. Spirala inflationista                      Daca sindicatele muncitoresti fac presiuni in vederea cresterii salariilor, acest lucru va determina cresteri ale costurilor si scaderea ofertei agregate care se deplaseaza spre stanga. Veniturile suplimentare ale muncitorilor pot determina o crestere a cererii agregate de la C1la C2. Astfel, decalajul inflationist este insotit de un decalaj cerere/oferta in favoarea celei dintai, determinand o crestere si mai puternica a preturilor. [4]Fenomenul are tendinta sa se permanentizeze si sa se ajunga la o stare de stagflatie.             d) Inflatia structurala sau prin structuri – se datoreaza in principal modificarilor structurale care au avut loc in economiile tarilor. Daca in secolul XIX procesele de ajustare se bazau pe elasticitatea preturilor si a veniturilor, pe concurenta, in secolul XX, mai ales dupa al doilea razboi mondial apar anumite modificari in domeniul organizarii si desfasurarii productiei, al muncii si al implicarii statului in economie. Stabilirea preturilor se face frecvent prin intermediul unor negocieri colective, cei care decid in materie de preturi (intreprinderi, sindicate muncitoresti, statul) fiind eliberati de constrangerile concurentei.[5] Orientate aproape exclusiv in directia maximizarii profiturilor agentilor economici, nivelele preturilor nu mai reflecta realitatea si expresia concurentei, ci intentia de castig.

            e) Inflatia importata -  este acea inflatie rezultata in urma importarii de bunuri cu preturi inflationiste, a variatiei cursurilor de schimb care duc la devalorizarea monedei nationale in raport cu alte monede nationale de referinta, a circulatiei libere a capitalurilor intre tari.             Costurile ridicate ale materiilor prime importate vor duce la cresterea costurilor de productie si deci a preturilor de vanzare. Deprecierea monetara reflectata in modificarea cursului valutar va insemna scumpirea importurilor si ieftinirea pentru straini a marfurilor nationale exportate.            

3. Efectele economico-sociale ale inflatiei

                 Efectele inflatiei asupra vietii economice si sociale sunt numeroase, uneori contradictorii, avantajand pe unii si dezavantajand pe altii. Natura consecintelor (efectelor) – pozitive sau negative – depind, in primul rand, de proportiile, intensitatea si durata inflatiei. Desigur, este importanta si capacitatea de anticipare a subiectilor economici si profesionalismul autoritatilor monetare si economice de a tine sub control inflatia.                  In cazul inflatiei galopante (hiperinflatiei) efectele asupra vietii economicosociale pot fi devastatoare, dintre acestea noi amintind cele mai importante:                  - sunt afectate corectiile dintre preturile diferitelor bunuri, dintre variabilele activitatii economice, se anuleaza posibilitatea efectuarii calculelor de eficienta si rentabilitate, fiind denaturate rezultatele compararii acestora in timp si spatiu;                  - sunt descurajate investitiile productive, resursele banesti fiind orientate spre actiuni speculative si/sau spre risipa si consum nerational;                  - sunt afectate cursurile valutare, moneda nationala pierzandu-si aproape intreaga valoare in raport cu monedele straine;                  - contribuie la decaderea societatii civile, in general, prin saracirea clasei de mijloc, subminarea sistemului de impunere fiscala, generarea coruptiei si degradarii morale in sanul institutiilor sociale;

                 - deficitul bugetului de stat atinge cifre foarte mari, finantarea acestuia devenind tot mai dificila.                  Pentru inflatia moderata si controlata, ce caracterizeaza tarile avansate economic, teoria economica consemneaza urmatoarele efecte (costuri):                  - pierderi sociale legate deprecierea banilor aflati in circulatie. Alergarea dintrun loc in altul pentru a „prinde” un pret cat mai rezonabil, in conditiile in care preturile nu mai sunt stabile, presupun consum de timp (si nu numai atat) care costa. Aceste costuri sociale au fost numite sugestiv „cheltuieli cu ghetele tocite”;                  - necesitatea deselor calculari si recalculari de preturi, de operatiunile de afisare a acestora. Aceste costuri sunt numite costuri meniu;                  - vicierea corelatiilor istorice dintre preturile relative ale diferitelor bunuri materiale si servicii, devenind imposibila calcularea exacta a eficientei si rentabilitatii la nivel de firma si ramura, precum si compararea in timp si spatiu a rezultatelor.                  - potentarea incertitudinii si riscului in economie;                  - inflatia antreneaza redistribuiri arbitrare ale avutiei si veniturilor intre gospodarii, firme si stat, afectand in special persoanele care dispun de venituri fixe. Sunt avantajati debitorii, care-si achita datoriile in bani depreciati;                  - costuri psihologice si chiar politice, datorita perturbarii ordinii sociale existente.                  Pe langa aceste costuri mai putem mentiona urmatoarele consecinte ale inflatiei:                  - investitorii sunt descurajati, cei mai multi parasind zonele afectate de probleme socio-economice;                  - scad veniturile bugetare;                  - apar si se autointretin distorsiuni in functionarea aparatului productiv                  - scade competitivitatea economiei nationale.                  Resursele consumate suplimentar, datorita efectelor nedorite ale inflatiei, constituie asa-zisele costuri vizibile, dar la acestea trebuie adaugate cele rezultate in urma eforturilor intreprinse pentru atenuarea acestui fenomen si care formeaza marea masa a costurilor reale. Desigur, nu trebuie omise costurile sociale determinate de scaderea puterii de cumparare a banilor si implicit a nivelului de trai al populatiei.

                 4. Politici de combatere a inflatiei                                   Politicile de combatere a inflatiei sunt variate, in functie de criteriile ce se iau in considerare in construirea lor: intensitatea si sensul procesului; metodele si instrumentele folosite; anticiparea inflatiei; doctrina social-economica agreata. Aceste politici vizeaza revenirea la o stare de stabilitate monetara, de mentinere a preturilor in limite rezonabile, urmarindu-se adesea si restrangerea somajului.                  Indiferent de criteriul sau criteriile luate in considerare, politica sau politicile actioneaza fie dinspre cererea agregata (urmarind restrangerea ei), fie dinspre oferta agregata (urmarind cresterea ei).                  Blocarea preturilor reprezinta poate cel mai tentant mijloc de stopare a inflatiei, deoarece se rupe lantul inflatiei  in una din verigile sale cruciale – indexarea veniturilor. Rezultatele obtinute in urma aplicarii acestei masuri nu au fost dintre cele mai bune, astfel ca inghetarea preturilor se recomanda doar pe termen scurt. Se stie ca cererea si oferta, tehnicile si tehnologiile de productie evolueaza continuu, astfel ca deblocajul preturilor devine nu numai necesar ci si inevitabil, amanarea lui putand anula efectele pozitive ale blocarii, provocand ajustari brutale, care pot relansa inflatia.                  Politicile antiinflationiste ce actioneaza asupra cererii agregate presupun folosirea unor instrumente fiscale si monetare corespunzatoare: blocajul monetar, blocajul cheltuielilor publice, blocajul veniturilor si al costurilor salariale.                  Blocajul monetar consta in restrictionarea cresterii masei monetare, prin incadrarea creditului in anumite limite si/sau prin ridicarea ratei dobanzii. Aceasta metoda da rezultate bune daca se poate aplica pe o perioada suficient de mare si daca se poate accepta un somaj ridicat. Refuzul acordarii de credite va bloca insa activitatea de investitii putand degenera in recesiune si criza, chiar inainte de reducerea inflatiei.                  Blocajul cheltuielilor publice  este o masura la care s-a apelat frecvent de-a lungul timpului deoarece rationalizarea cheltuielilor, reducerea lor putea fi in masura sa reduca proportiile inflatiei. Dar si aceasta masura are riscurile ei: mai putine piete publice pentru sectorul privat inseamna o activitate mai redusa a acestuia si un somaj mai ridicat, acesta din urma facand presiuni pentru indexarea ajutoarelor de somaj, crescand contributiile firmelor la fondul de somaj.

                 Blocajul veniturilor si al costurilor salariale este de asemenea tentant, dar poate da rezultate pozitive doar pe termen scurt, altfel existand riscul unui conflict social generalizat.                  Politicile antiinflationiste ce vizeaza oferta agregata au efecte mai durabile deoarece masurile adoptate vizeaza cauzele profunde ale cresterii preturilor. Vom mentiona aici politica sporirii productivitatii si intaririi concurentei, care urmareste prin cresterea productivitatii scaderea pretului de vanzare pe piata. Acest proces poate fi sustinut prin stimulente fiscale, incurajarea cercetarii-dezvoltarii, acordarea de subventii firmelor care investesc in tehnologie performanta, etc.                  Realitatea economica atesta faptul ca nu exista o solutie antiinflationista universal valabila, ca fiecare tara, in functie de necesitatile ei aplica tactica pe care o considera cea mai potrivita, tinand cont de caracterul inflatiei, viteza de propagare, consecintele ei, tipul economiei in care s-a instalat, conjunctura socio-politica interna si externa, etc.

5. Inflatia si somajul. Somajul – regulatorul inflatiei salariale              Legaturile, corelatiile posibile intre inflatie si somaj au inceput sa preocupe oamenii de stiinta, mai ales dupa marea criza economica din 1929-1933. Dupa al doilea razboi mondial, statele occidentale si-au propus realizarea expansiunii economice concomitent cu ocuparea deplina fara inflatie. Cercetarile in aceasta directie s-au concretizat, pentru inceput, in studiul intreprins de economistul englez A.W. Phillips pe economia Angliei in intervalul 1861-1957, referitor la serii de date privind rata somajului (ca indicator structural) si dinamica salariului nominal (ca indice cu baza in lant). El a pus in evidenta o relatie inversa intre ritmul salariului nominal   si rata somajului. Phillips demonstra ca exista o rata a somajului – de 5,5% - pentru care inflatia salariala ar fi nula, sau pentru care salariile se stabilizeaza. Pornind de la aceasta relatie, s-a ajuns, prin extrapolare, la ideea ca la un somaj descrescator rata inflatiei tinde sa creasca si invers. Tot pe baza ei se puteau autoriza variante de politica economica dupa conjunctura momentului: optiunea pentru un somaj putin mai mare cu o inflatie mica sau alegerea unei inflatii mai mari pentru un somaj putin mai mic.  Curba Phillips sau curba punctelor somaj-salariu are urmatoarea infatisare grafica:

rata de crestere a salariilor             A                                                             C         0           A'                                 B            C' rata somajului                                                 Fig. nr. 2.   Curba Phillips unde A – punctul folosirii depline a mainii de lucru (se inregistreaza crestere economica si rata scazuta a somajului) B – cazul stabilitatii salariilor (somaj de echilibru) C – cazul scaderii salariilor, paralel cu cresterea somajului (depresiune economica) La sfarsitul  deceniului sapte al secolului trecut, curba lui Phillips a inceput sa devina instabila. Astfel, somajul nu mai exercita o influenta reglatoare asupra salariilor, tinzandu-se spre stabilirea unei independente intre inflatie si somaj. Salariile nominale (ca si preturile) si-au pierdut capacitatea de a raspunde la factorii de scadere, devenind rigide in ceea ce priveste abaterea in jos. De aceea, curba Phillips se inscrie acum doar deasupra axei orizontale. Curba Phillips pe care economistii o folosesc in zilele noastre se deosebeste de cea initiala prin trei aspecte[6]: - in prezent ritmurile de modificare anuala a salariului mediu nominal au fost inlocuite cu ratele inflatiei;

- include si ritmurile asteptate ale inflatiei (nu doar pe cele inregistrate efectiv). Economistul american Milton Friedman a dezvoltat la sfarsitul anilor '60 ai secolului trecut, modelul asteptarilor false ale salariatilor, punand in evidenta importanta asteptarilor inflationiste pentru analiza ofertei globale. - modelul teoretic de analiza contemporana include si indicatorul schimbarilor soc ale ofertei. In urma socurilor petroliere din anii 1973 si 1978, prin care preturile mondiale la petrol au crescut foarte mult, atentia specialistilor s-a indreptat si asupra urmarilor socurilor ofertei asupra nivelului si dinamicii inflatiei si somajului. Curba Phillips a ajuns un instrument de fundamentare a politicilor economiei ofertei, fiind o alternativa de reprezentare a ofertei globale. Pe baza acesteia se poate adopta politica economica de reglementare a cererii globale, ajungandu-se la fundamentarea alegerii intre inflatie si somaj, ale carei conditii sunt date de curba ofertei globale.[7] Pentru a evalua amploarea dezechilibrelor existente in economie, economistul american Arthur Okun de la Institutul Brookings a propus un indicator care ii poarta numele – indicele Okun – ce insumeaza rata somajului si rata inflatiei, si a comparat suma obtinuta cu rata cresterii economice. In urma studiului efectuat a concluzionat ca tarile care au realizat o crestere economica mai importanta sunt acelea in care indicele Okun a inregistrat scaderea valorilor sale. Totodata el a incercat sa degajeze o relatie invers proportionala intre rata cresterii economice si rata somajului. Atunci cand rata cresterii economice depaseste valoarea de 2,5%, rata somajului scade, respectiv pentru fiecare procent de crestere a PNB real realizat intr-un an, rata somajului scade cu 0,4%.

BIBLIOGAFIE

[1] G. Bodea (coord.), Economie politica. Sistematizari si aplicatii, Editura Risoprint. Cluj-Napoca, 2003, p. 287 [2] ASE, Economie, Editia a sasea, Editura Economica, Bucuresti, 2003, p. 304 [3] Ibidem [4] ASE, Economie, Editia a sasea, Editura Economica, Bucuresti, 2003, p. 300 [5] Pierre Blezbakh, Inflatie, dezinflatie, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p. 79-80 [6] ASE, Economie, Editia a sasea, Editura Economica, Bucuresti, 2003, p. 308-309 [7] Ibidem, p. 309