Expertiza Judiciara [PDF]

Zitiervorschau

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS EXPERTIZA JUDICIARĂ (Ciclul I)

AUTOR: Angela Cuciurcă dr. în drept, conf. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5 Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013 1

TEMA 1. NOŢIUNEA DE EXPERTIZĂ JUDICIARĂ 1. NOŢIUNEA DE EXPERTIZĂ JUDICIARĂ Consideraţii istorice privind expertizele ca mijloc de probă Problema istoricului instituţiei expertizei o vom aborda referindu-ne în special la datele informative ce par mai semnificative în anumite state ale lumii, în special în cele europene. Expertiza - ca mijloc de probă - are o veche tradiţie, încă din antichitate întâlnindu-se unele aspecte, limitate, ale unora dintre formele de expertize. Cele mai vechi date există în legătură cu expertiza medicală, care era întâlnită îa toate popoarele, în sensul că erau consultaţi medici şi moaşe, în calitate de specialişti în cursul desfăşurării procesului penal. În dreptul roman, expertiza,s-a folosit la început mai rar, totuşi există date care dovedesc solicitarea cercetărilor unor specialişti în rezolvarea cauzelor judiciare. Astfel, cunoscutele leges regiae precedau examinarea cadavrelor de către medici, iar „Digestiile lui Justinian", socoteau medicii mai importanţi decât martorii. De asemenea, tot la romani era cunoscută expertiza psihiatrică, în acest sens este concludentă „Legea celor 12 table", care,în partea referitoare la „tutela smintiţilor", prevedea obligaţia stabilirii gradului de iresponsabilitate a individului cercetat de către un om de ştiinţă. De asemenea, la romani întâlnim şa expertiza tehnică folosită în rezolvarea problemelor de grăniţuire prin intermediul unor ingineri hotarnici numiţi mensores, precum şî expertiza scrisului şi expertiza cu caracter agricol efectuată de experţii grădinari. Date despre expertiză găsim şi în dreptul cutumiar francez, expertiza medicală fiind folosită ca mijloc de probă în faţa Curţii cu juri. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, expertul apare tot mai des în procesul penal. În anul 1845 apare primul tratat de medicină legală, iar reglementarea corectă şi exactă a expertizei medico-legale s-a făcut în anul 1875. Atât în Franţa cât şi în alte state precum:Germania, Anglia, Austria, Rusia, Elveţia, Belgia, S.U.A., China, existau prevederi legale referitoare la diferite forme de expertize ca: expertiza medicală, psihiatrică, toxicologică, tehnică, contabilă, artistică, filatelică. Un exemplu concludent îl constituie faptul că în anul 1248 a apărut în China primul tratat de medicină legală în care sunt analizate moartea prin strangulare, avortul, leziunile, intoxicaţiile, precum şi moartea survenită în cursul tratamentului medical prin acupunctura, tratatul numinduse Hei Yuan Lu. Aici găsim indicaţii interesante cu privire la metodele de cercetare a cadavrelor, diversitatea rănilor în funcţie de obiectul care a servit Ia producerea lor, stabilirea faptului dacă moartea s-a produs prin înec sau nu. Noţiunea de expertiză Cum argumentam anterior, organele judiciare sunt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru acestea fiind necesare cunoştinţele unor specialişti din domeniile ştiinţei, tehnicii, artei etc. În acest sens, legea le permite pentru descoperirea adevărului, în unele situaţii chiar Ie obligă, să recurgă Ia concursul specialiştilor. Astfel că, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, organele judiciare au nevoie de părerea unor persoane care au cunoştinţe de specialitate, vor numi unul sau mai mulţi experţi, stabilind în acelaşi timp problemele nelămurite asupra cărora aceştia trebuie să se pronunţe. Aceste activităţi, desfăşurate de specialişti, sunt denumite în actele normative prin noţiunea (termenul) de expertize.

2

Datorită raptului că se desfăşoară în cadrul unui proces, ele sunt reglementate de legiuitor sub denumirea de expertize judiciare. Noţiunea de expertiză precum şi de expert,denumire dată persoanei desemnate cu efectuarea acesteia îşi au originea în limba latină unde experior înseamnă a încerca, a dovedi,iar expertus,cel care are experienţă, care încearcă sau care a probat. În literatura juridică din ţara noastră cât şi din alte ţări, s-au formulat diferite definiţii ale expertizei ca mijloc de probă, dar în ultimă analiză expertiza poate fi denumită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acest, nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt. Obiectul expetrizei Termenul de obiect al expertizei ar mai multe înţelesuri, putându-se referi la: -obiectul expertizei în înţelesul ei; -obiectul propriu-zis, material, care examinează în cadrul expertizei; -obiectul raportului de expertiză, adică obiectivele unui caz concret de expertiză, concretizată prin întrebările puse de organul judiciar expertului, la care acesta trebuie răspundă. Cunoaşterea obiectului expertizei are o mare importanţă, atât teoretică, cât şi practică. Necunoaşterea exactă a obiectului expertizei face ca unele organe de urmărire penală şi instanţe de judecată să nu se orienteze correct în situaţia în care dispun efectuarea unei expertize, pentru că nu întotdeauna se cunoaşte obiectul fiecărui gen de expertiză judiciară (medico-legală, criminalistică, tehnică, contabilă sau al fiecărui gen de expertiză criminalistică (expertiza documentelor - grafică, de tehnica actelor, traseologjcă, fizico-chimică şi altele). Tot datorită necunoaşterii obiectul expertizei se ajunge în situaţia confundării expertizei cu diverse acţiuni pur procesuale(de exemplu, experiment lîn cadrul anchetei), a dispunerii sau respingerii neîntemeiate a expertizei, la înlocuirea acesteia cu alte modalităţi de cunoaştere a opiniei unor specialişti (de exemplu, solicitarea" unei constatări tehnico-ştiinţifice său a unui simplu aviz tehnic). Organul judiciar poate cere expertului numai opinii ce sunt de competenţa acestuia şi privesc stricta sa specialitate. Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea procesuală unde este stipulată motivaţia generală a dispunerii unei expertize, şi anume: „când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor specialişti" (art. 201 Cod procedură penală) şi „cînd pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert" (art. 116 Cod procedura penală). În consecinţă, obiectul expertizei, fiind legat nemijlocit de cel al probaţiunii, îl constituie lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei pentru care sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Deci, obiectul expertizei reclamă o anume competenţă (ştiinţifică, tehnică sau de altă natură) în afară de cea juridică, care îi revine în exclusivitate organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei concură diferite genuri de expertiză judiciară, iar pentru a le distinge este necesar să cunoaştem obiectul specific al fiecăreia dintre ele precum şi obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune problema stabilirii unor fapte şi împrejurări de fond, spre exemplu: -obiectul material al expertizei medico-Iegale îl constituie, în principal, corpul uman (stabilirea cauzei şi datei morţii, stabilirea sănătăţii psihice, examinarea secreţiilor biologice, a părului etc.); -obiectele expertizei tehnice sunt, în genere, maşinile, instalaţiile, materiile prime sau produsele finite, construcţiile de toate genurile etc.; -obiectele expertizei contabile sunt documentele scriptice privitoare la gestionarea bunurilor şi valorilor;

3

-obiectele materiale ale expertizei criminalistice sunt cele pe care se află urmele,obiectele folosite la săvârşirea infracţiunii,înscrisurile, armele de foc (de mână) şi muniţiile, unele accesorii ale mijloacelor de transport, diferite materiale (solide, lichide,gazoase), produse industriale, meşteşugăreşti etc. Pentru fiecare fel de expertiză judiciară metodele de cercetare sunt proprii, ordinea şi condiţiile de aplicare fiind reglementate de legea procesuală penală şi civilă, spre deosebire de expertizele extrajudiciare, care nu au ca ţel stabilirea unor fapte probante în cadrul activităţii organelor judiciare" (expertiza capacităţii de muncă, de verificare a calităţii unor produse, expertiza filatelică, artistică privind autenticitatea operelor de artă, expertiza pietrelor preţioase etc.). Datorită faptului că diferite genuri de expertiză judiciară folosesc datel aceloraşi domenii ştiinţifice, unele organe de urmărire penală şi instanţe de judecată,confrundând metodele de examinare cu obiectul expertizei, dispun efectuarea, de exemplu, unei expertise criminalistice, când în realitate problemele de rezolvat revin expertizei tehnice, ori celei medico-Iegale, sau sunt de competenţa altor organe. Distincţia dintre expertizele judiciare are relevanţă şi în cazul în care, în privinţa unui obiect material se pot efectua două sau mai multe expertize de genuri diferite sau o expertiză complexă la care să participe specialişti diferiţi. De exemplu un expert criminalist şi un expert medicolegal pot efectua o expertiză complexă pentru astabili distanţa de tragere în raport de urmele,împuşcăturii dîn jurul orificiului de intrare a cartuşului în veşmintele şî corpul victimei: Obiectul unei expertize judiciare se determină şi în funcţie de obiectul fiecărui gen de expertiză. De exemplu, în cazul ex pertizei criminalistice obiectul îl constituie examinarea urmelor în sens larg, a mijloacelor materiale de probă, precum şi metodele tehnico-ştiînţifice. utilizate, având ca scop principal identificarea. Particularitatea obiectului expertizei constă în aceea că el poartă îndeosebi asupra urmelor de toate genurile, produse cu prilejul comiterii faptelor penale şi că, în majoritatea cazurilor, se urmăreşte identificarea obiectelor şi a persoanelor. Compararea, reprezintă metoda preponderenţă de examinare. O altă particularitate se referă la obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune problema stabilirii unor fapte şi împrejurări de fapt. Obiectul fiecărui gen de expertiză criminalistică subliniază specificul acesteia: Astfel: - expertiza documentelor are ca obiect identificarea persoanei după scrisul de mână; stabilirea falsului material în acte, identificarea maşinii "de scris, a ştampilei etc. - expertiza traseologică inclusiv datiloscopică, are ca obiect identificarea persoanei şi a obiectelor creatoare de urme; -expertiza balistică are ca obiect identificarea armei cu care s-a tras şi stabilirea condiţiilor de tragere (direcţie, distanţă, starea de funcţionare a armei etc.); -expertiza fizico-chimică are ca obiect stabilirea caracteristicilor şi naturii diverselor materiale şi substanţe, având ca scop principal identificarea sau stabilirea apartenenţei lorgenerice. Specificul expertizei criminalistice şi al obiectului acesteia se; degajă şi din împrejurarea că ea nu este legată de un anumit domeniu ştiinţific cum sunt, de exemplu, expertiza medico-legală care este legată de ştiinţele medicale, expertiza contabilă legată de ştiinţele economice, iar expertiza tehnică de ştiinţele tehnice şi naturale. Expertiza criminalistică se bazează pe diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, spre exemplu, examinarea scrisului implică cunoştinţe de anatomie, fiziologie, psihologie lingvistică. Întreaga problematică a obiectului oricărui gen de expertiză judiciara se concentrează în actul dispunerii acestui mijloc de probă de către organul judiciar, adică în obiectul concret al unei expertize, şi anume în întrebările la care urmează să răspundă expertul, întrebări din care rezultă implicit genul de expertiză. Aceasta este faza în care se constată dacă opţiunea organului judiciar în privinţaobiectului expertizei este cea corectă, dacă organul sau expertul desemnat cu efectuarea lucrării este cel

4

competent să rezolve problemele de specialitate ale cauzei. Şi tot acum apar şi erorile în ce priveşte confundarea competenţelor. În lucrarea de faţă vom încerca să delimităm fiecare fel de expertiză în funcţie de specificul obiectului său cu întrebarile aferente, tocmai pentru a evita confuziile la care am făcut referire. Importanţa expertizelor Având în vedere faptul că o instanţă judecătorească este obligată să stăruie prin toate mijloacele legale să cunoască adevărul, a fost consacrată calea solicitării opiniei unor specialişti în diferite domenii ale ştiinţei, tehnicii, artei etc., dispunându-se în acest sens efectuarea unei expertize. Instanţele judecătoreşti, având la îndemână rapoartele de expertiză tehnică,medicală, contabilă, criminalistică, artistică etc., se pot documenta în mod ştiinţific, ajungând în ultimă analiză la descoperirea adevărului obiectiv pe o cale sigură. Astfel că, în Codul de procedură penală, în enumerarea pe care o face art. 64 - mijloacele de probă - se află şi expertizele. Înscrierea expertizelor în Codul de procedură penală demonstrează în mod evident importanţa ce li se acordă prin admiterea utilizării acestora în activitatea de probaţiune judiciară. Întrucât expertizele folosesc date ştiinţifice pentru dovedirea împrejurărilor de fapt şi care sunt efectuate de specialişti cu pregătire superioară, mai ales cu o competentă deosebită, ele constituie o garanţie importantă a obiectivitătii probaţiunii. Mai mult decât atât, ele exercită o influenţă favorabilă asupra activităţii organelor judiciare prin contribuţia pe саrе о aduc la rezolvarea rapidă şi obiectivă a cauzelor. Tot în această idee, legiuitorul a prevăzut în anumite situaţii obligativitatea pentru organele judiciare de a recurge la expertize, precum şi tendinţa de oficializare a acestui mijloc de probă care este încredinţat spre efectuare unor instituţii specializate, în care funcţionează profesionişti de înaltă calificare. 2. STATUTUL PROCESUAL AL SPECIALISTULUI ŞI EXPERTULUI JUDICIAR Noţiunea de expert Termenul de „expert” se foloseşte în vorbirea curentă pentru a desemna o persoană care prin pregătirea şi experienţa sa într-un anumit domeniu poate înţelege şi rezolva cele mai complexe şi dificile probleme din domeniul respectiv. În acest sens putem defini expertul ca fiind persoana care are cunoştinţe de specialitate într-un domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei şi care este abilitată oficial în calitate de expert de a lămuri chestiuni care în procesul Judiciar necesită asemenea cunoştinţe. Expertul este persoana care datorită calităţilor proprii şi a unei bogate experienţe, prin cunoştinţe ,şi priceperi vaste, are o indubitabilă abilitate într-un anumit domeniu, dispunând astfel de o bază temeinică în vederea emiterii unei concluzii într-un anumit domeniu. În baza cunoştinţelor sale de specialitate, el îşi formează convingeri proprii, desprinse de orice influenţă externă. Expertul este un auxiliar al justiţiei, dar un consultant autorizat care ajută organul judiciar să lămurească împrejurări de fapt necesare soluţionării cauzei. În acest sens, el trebuie să-şi îndeplinească misiunea solicitată, cu conştiinciozitate şi obiectivitate, să dovedească un rol activ, constând în sesizarea tuturor problemelor ce trebuie clarificate în cauza respectivă. Conform art.88 CPPRM expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care, aplicînd cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza acestora. Expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca expert în probleme juridice. Expertul este obligat: 5

1) să facă în raportul său concluzii obiective şi întemeiate asupra întrebărilor ce i se pun, să delimiteze concluziile făcute în baza programelor computerizate sau a literaturii de specialitate care nu au fost verificate de el; 2) să refuze de a face concluzii dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor lui de specialitate sau dacă materialele ce i s-au pus la dispoziţie nu sînt suficiente pentru prezentarea concluziilor, comunicînd în scris despre aceasta organului sau instanţei care a dispus expertiza, cu indicarea motivelor respective; 3) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a fi prezentat participanţilor la acţiunea procesuală, precum şi pentru a da explicaţii pe marginea concluziilor date în scris; 4) să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documentele ce confirmă calificarea lui specială, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea şi competenţa sa pentru darea concluziilor respective; 5) să comunice, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, precum şi a părţilor în şedinţa de judecată, despre experienţa sa profesională şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza dată; 6) în caz de participare la efectuarea acţiunii procesuale, să nu părăsească locul efectuării acesteia fără permisiunea organului care o efectuează, precum şi şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei; 7) să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; 8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată; 9) să nu divulge circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării expertizei sau în urma participării la şedinţa de judecată închisă, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum cele care constituie secret de stat, secret comercial sau alte informaţii oficiale cu accesibilitate limitată. Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false, expertul poartă răspundere în conformitate cu art.312 din CP RM. Expertul are dreptul: 1) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei; 2) să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare necesare pentru prezentarea concluziilor; 3) să participe, cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei, la audieri şi la alte acţiuni procesuale ce ţin de obiectul expertizei, să pună întrebări persoanelor audiate cu participarea lui; 4) să prezinte concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci şi la alte circumstanţe ce ţin de competenţa sa şi care au fost constatate în urma investigaţiilor efectuate; 5) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care el a participat şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv; 6) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la procesul penal în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; 7) să primească recompensă pentru lucrul efectuat. Expertul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod. Articolul 89 CPP RM prevede recuzarea expertului. Persoana nu poate lua parte la proces în calitate de expert: 1) dacă există circumstanţe prevăzute la art.33, ale cărui prevederi se aplică în mod corespunzător; 2) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă de persoana care efectuează urmărirea penală, de judecător sau de vreuna din părţile la proces ori, după caz, de reprezentanţii lor;

6

3) dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti; 4) dacă a efectuat în cauza respectivă o revizie sau alte acţiuni de control, rezultatele cărora au servit temei pentru pornirea procesului penal; 5) dacă a participat în calitate de specialist în acest proces, cu excepţia cazurilor de participare a medicului legist la examinarea exterioară a cadavrului şi a cazurilor de participare a specialiştilor în materie la cercetarea exploziilor şi la demontarea dispozitivelor explozive; 6) dacă se constată incompetenţa ei. Participarea anterioară a persoanei în calitate de expert nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioară în aceeaşi calitate în procedura dată, cu excepţia cazurilor în care expertiza se efectuează repetat în legătură cu apariţia îndoielilor în privinţa veridicităţii concluziilor din raport. Recuzarea expertului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă şi hotărîrea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată. Conform articolului 87 CPP RM specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele procesului penal. Cererea organului de urmărire penală sau a instanţei cu privire la chemarea specialistului este obligatorie pentru conducătorul întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei în care activează specialistul. Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale pentru acordarea ajutorului necesar organului de urmărire penală sau instanţei. Opinia expusă de specialist nu substituie concluzia expertului. Specialistul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca specialist în probleme juridice. Înainte de începerea acţiunii procesuale la care participă specialistul, organul de urmărire penală sau instanţa stabileşte identitatea şi competenţa specialistului, domiciliul lui, precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică drepturile şi obligaţiile şi îl previne de răspunderea pentru refuzul sau eschivarea de a-şi îndeplini obligaţiile. Aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective şi se certifică prin semnătura specialistului. Specialistul este obligat: 1) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei; 2) să prezinte organului de urmărire penală documentele ce confirmă calificarea lui de specialist respectiv, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca specialist; 3) să comunice, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre experienţa sa în domeniu şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza penală respectivă; 4) să se afle la locul efectuării acţiunii procesuale sau în şedinţa de judecată atîta timp cît este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist şi să nu părăsească fără permisiune locul efectuării acţiunii procesuale respective sau şedinţa de judecată; 5) să aplice toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert, să dea explicaţii referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională; 6) să facă concluzii de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală; 7) să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală; 8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată; 9) să confirme, prin semnătură, mersul, conţinutul şi rezultatele acţiunii procesuale la care a participat, precum şi caracterul complet şi exact al înscrierilor în procesul-verbal al acţiunii respective; 10) să nu divulge circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării 7

acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, secret comercial sau alte informaţii oficiale cu accesibilitate limitată. Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în conformitate cu art.312 din CP RM. Specialistul are dreptul: 1) să ia cunoştinţă, cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanţei, de materialele cauzei şi să pună întrebări participanţilor la acţiunea procesuală respectivă pentru a formula o concluzie adecvată, să ceară completarea materialelor şi datelor puse la dispoziţie pentru darea concluziei; 2) să-i atenţioneze pe cei prezenţi asupra circumstanţelor legate de descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor şi documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice şi programelor computerizate, să dea explicaţii referitor la chestiunile ce ţin de competenţa sa profesională; 3) să facă obiecţii, care vor fi incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective, referitor la descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor, precum şi să dea alte explicaţii conform competenţei sale profesionale; 4) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv; 5) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; 6) să primească recompensă pentru lucrul efectuat. Specialistul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod. Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului, traducătorului conform prevederilor art.33 CPP RM, care se aplică în mod corespunzător. Atât Codul de procedură civilă cât şi cel de procedură penală, nu conţin dispoziţii exprese în privinţa condiţiilor cerute pentru a fi expert, totuşi, din ansamblul prevederilor legale care reglementează expertiza rezultă că prima condiţie care se cere unei persoane pentru a fi abilitată ca expert este aceea de a avea pregătirea de specialitate în domeniul care interesează cauza şi, nu în ultimul rând, lucrul cel mai important este acela ca persoană-numită expert să fie interesată de soluţionarea cauzei. În acest sens, calificarea şi obiectivitatea asigură veridicitatea concluziilor pe care expertul Ie formulează la încheierea lucrării, aceste două condiţii presupunând şi capacitatea de a fi expert. În afara cunoştinţelor de specialitate, expertul mai trebuie să dovedească pasiune şi interes pentru achiziţionarea noutăţilor şi descoperirilor ştiinţifice, tehnice, din domeniul în care s-a consacrat profesional. Mai scoatem în evidenţă faptul că atunci când expertul dovedeşte lipsă de obiectivitate, el poate fi înlocuit ca urmare a incapacităţii sau incompatibilităţii. Incapacitatea constă în interdicţia impusă de lege unor persoane de a fi numite experţi. Ea poate fi absolută, în sensul că cel incapabil nu poate efectua nici o expertiză în nici o cauză, sau relativă, în sensul că cel incapabil nu poate efectua o expertiză într-un caz concret, de unde deducem concluzia că incapacitatea este raportată numai Ia o expertiză anume. Codul de procedură civilă al României prevede expres lа-articolul-203 cazurile de incapacitate absolută: „nu vor fi numiţi experţi minorii şi interzişii, faliţii şi cei condamnaţi", adică „cei condamnaţi pentru crimă sau pentru delicte de fals, furt, înşelăciune, abuz de încredere, mărturii mincinoase, infracţiuni contra bunelor moravuri, vagabondaj, abuz de putere, speculă ilicită, sabotaj economic, dare sau luare de mită, trafic de influenţă, delapidare, rupere de sigilii, delicte contra siguranţei interioare şi exterioare a statului, calomnie sau denunţare calomnioasă". Prevederile art.116-126 din procedură penală al României, nu conţin nici o reglementare expresă privind incapacitatea de a fi expert, dar aceasta nu poate conduce la concluzia că în materie penală nu ar exista cazuri de incapacitate. Astfel că, prin legi speciale se face o limitare a

8

persoanelor care pot fi numite ca experţi, organul judiciar fiind obligat să numească experţi numai dintre cei indicaţi. Exemple: -cererea de punere sub interdicţie, pentru rezolvarea căreia este necesară luarea părerii unei comisii formate din medici specialişti psihiatri; -expertizele contabile care nu se pot efectua decât de experţi contabili recomandaţi de către Biroul de expertize contabile. Incompatibilitatea unei persoane de a fi expert, reprezintă situaţia în care o persoană, deşi are capacitatea generală de a fi expert nu are exerciţiul ei, fie dîn cauza calităţii sale funcţionale, fie din cauza poziţiei sale procesuale. Calitatea funcţională reprezintă acele persoane care îndeplinesc în cauza respectivă lucrări legate de funcţia lor oficială (judecătorul, procurorul care pune concluzii în instanţă, apărătorul). În acest sens sunt edificatoare prevederile art.48,50,51,52 şi53 CPP al României. Artr.54-alin (1) CPP al României stipulează „Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauză. Calitatea de martor are întâietate". De asemenea, sunt incompatibili de a fi experţi, din cauza poziţiei lor procesuale:inculpatul, partea vătămată, părţile în procesul civil. În anumite situaţii, efectuarea expertizei nu poate fi realizată decât de anumite persoane, aşa cum este cazul experţilor tehnici, contabili sau din anumite instituţii specializate cum sunt Institutul şi Laboratoarele de medicină legală. Drepturile şi obligaţiile experţilor conform prevederilor Decretului 79/1971 al României: din momentul în care expertul a fost numit de organul judiciar, acesta are îndatorirea de a-şi aduce contribuţia la aflarea adevărului. Referitor Ia drepturile expertului care efectuează expertiza, ele rezultă atât din prevederile Codului de procedură penală cât şi din prevederile altor acte normative precum şi din practica judiciară. Astfel, art. 88 Cod procedură penală al României stipulează dreptul expertului de a lua cunoştinţă de materialul dosarului, precum şi de a cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei. De asemenea, expertul mai are dreptul de a cere părţilor explicaţiile ce îi sunt necesare pentru efectuarea expertizei, dar cu încuviinţarea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată. Alt drept al expertului este şi acela prin care poate să-şi aleagă în mod liber metoda de lucru specifică pregătirii sale. În acest sens, art. 261 Cod penal al României prevede pedepsirea încercării de a determina expertul prin constrângere ori corupere de a formula anumite concluzii: Tot astfel art:266 alin. 2 Cod penal al României prevede că se pepseşte folosîrea promisiunii,ameninţari sau aviolenţelor faţă de expert. Din art.127 CPP al României reiese dreptul expertului de a i se prezenta scriptele de comparaţie în funcţie de obiectul expertizei şi de problemele care urmează a fi lămurite. Conform prevederilor art. 33 din Decretul 79/1971 al României, experţii tehnici sau contabili au dreptul să ceară scoaterea lor din evidenţa experţilor. În situaţia în care sunt numiţi, doi sau mai mulţi experţi, aceştia au dreptul să se consulte şi săşi formuleze opiniile, ori să-şi motiveze opiniile personale în raportul de expertiză (când sunt păreri diferite). Dispoziţiile legale în vigoare prevăd că expertul are dreptul la remunerare pentru munca prestată precum şi la decontarea cheltuielilor efectuate în timpul executării expertizei. În privinţa obligaţiilor experţilor, aceştia trebuie să se prezinte la solicitarea organelor judiciare şi să se documenteze prin studierea dosarului precum şi prin solicitarea de lămuriri organelor judiciare cât şi părţilor. Cu ocazia efectuării expertizei, experţii trebuie să manifeste un rol activ, adică, în baza pregătirii lor, să precizeze că mai sunt şi alte probleme sau aspecte care trebuie lămurite şi pe care organele judiciare nu le-au sesizat.

9

De asemenea, au obligaţia să aducă la cunoştinţa organelor judiciare diferite aspecte rezultate pe parcursul efectuării expertizei şi care pot ajuta Ia lămurirea împrejurărilor specifice cauzei cercetate sau aflate în curs de judecare. O altă obligaţie este aceea de a depune lucrarea efectuată la data stabilită de organele judiciare. Atunci când experţilor li se cere să completeze sau să refacă expertiza, ei sunt obligaţi la acest lucru, precum şi să se prezinte pentra a da explicaţii suplirnentare în faţa organului judiciar. Completările aduse expertizei sunt consemnate într-un supliment de expertiză. Conform prevederilor Decretului nr.79/1971 al României, experţii au obligaţia de a păstra secretul profesional, obligaţie stipulată expres şi în Codul privind conduita etică şi profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi. Şi nu în ultimul rând, dispoziţiile art 260 Cod penal al României, referitoare la mărturia rnincinoasă, sunt aplicabile şi experţilor, ui situaţiile în care aceştia fac afirmaţii mincinoase sau mi spun tot ceea ce ştiu privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi prin ordonanţă sau prin rezoluţie motivată. Răspunderea experţilor Expertul poate fi tras la răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale profesionale, astfel că, legiuitorul a prevăzut diferite sancţiuni care pot avea caracter administrativ, disciplinar, civil sau penal. Pentru neprezentarea expertului, legal citat, la chemarea organului judiciar, refuzul nejustificat al acestuia de a efectua expertiza, nedepunerea raportului de expertiză la termen, neprezentarea expertului lа chemarea organelor judiciare pentra a da lămuriri, obţinerea de profituri necuvenite, prevederile art.312 CP RM şi art. 198 şi 199 CPP al Românie sunt precise în acest sens. Dacă se constată în sarcina expertului fapte de natură penală, se va proceda Ia sancţiuni conform Codului penal. Astfel, dacă expertul va pretinde sau va primi mai mult decât taxa legal stabilită, fapta va fi tratată ca luare de mită (art. 333 CP RM) sau primire de foloase necuvenite (art. 256 CP al României). Expertul care face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ceea ce ştie privitor la împrejurările asupra cărora a fost întrebat, va răspunde-penal pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă (art.312 CP RM). Precizare. Experţii nu vor răspunde pentru simplele erori de fapt sau anumite inexactităţi cuprinse în raportul de expertiză, dacă se constată că au fost de bună credinţă. Dacă concluziile expertului sunt determinate de o vină penală, acesta va răspunde conform prevederilor Codului penal. Dacă concluziile sunt greşite datorită lipsei de competenţă sau superficialităţii expertului, nu va răspunde penal, ci disciplinar sau administrativ. Expertul contabil va răspunde şi civil, având- în vedere prevederile contractului încheiat cu părţile.

10

TEMA 1. NOŢIUNEA DE EXPERTIZĂ JUDICIARĂ 1. NOŢIUNEA DE EXPERTIZĂ JUDICIARĂ Consideraţii istorice privind expertizele ca mijloc de probă Problema istoricului instituţiei expertizei o vom aborda referindu-ne în special la datele informative ce par mai semnificative în anumite state ale lumii, în special în cele europene. Expertiza - ca mijloc de probă - are o veche tradiţie, încă din antichitate întâlnindu-se unele aspecte, limitate, ale unora dintre formele de expertize. Cele mai vechi date există în legătură cu expertiza medicală, care era întâlnită îa toate popoarele, în sensul că erau consultaţi medici şi moaşe, în calitate de specialişti în cursul desfăşurării procesului penal. În dreptul roman, expertiza,s-a folosit la început mai rar, totuşi există date care dovedesc solicitarea cercetărilor unor specialişti în rezolvarea cauzelor judiciare. Astfel, cunoscutele leges regiae precedau examinarea cadavrelor de către medici, iar „Digestiile lui Justinian", socoteau medicii mai importanţi decât martorii. De asemenea, tot la romani era cunoscută expertiza psihiatrică, în acest sens este concludentă „Legea celor 12 table", care,în partea referitoare la „tutela smintiţilor", prevedea obligaţia stabilirii gradului de iresponsabilitate a individului cercetat de către un om de ştiinţă. De asemenea, la romani întâlnim şa expertiza tehnică folosită în rezolvarea problemelor de grăniţuire prin intermediul unor ingineri hotarnici numiţi mensores, precum şî expertiza scrisului şi expertiza cu caracter agricol efectuată de experţii grădinari. Date despre expertiză găsim şi în dreptul cutumiar francez, expertiza medicală fiind folosită ca mijloc de probă în faţa Curţii cu juri. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, expertul apare tot mai des în procesul penal. În anul 1845 apare primul tratat de medicină legală, iar reglementarea corectă şi exactă a expertizei medico-legale s-a făcut în anul 1875. Atât în Franţa cât şi în alte state precum:Germania, Anglia, Austria, Rusia, Elveţia, Belgia, S.U.A., China, existau prevederi legale referitoare la diferite forme de expertize ca: expertiza medicală, psihiatrică, toxicologică, tehnică, contabilă, artistică, filatelică. Un exemplu concludent îl constituie faptul că în anul 1248 a apărut în China primul tratat de medicină legală în care sunt analizate moartea prin strangulare, avortul, leziunile, intoxicaţiile, precum şi moartea survenită în cursul tratamentului medical prin acupunctura, tratatul numinduse Hei Yuan Lu. Aici găsim indicaţii interesante cu privire la metodele de cercetare a cadavrelor, diversitatea rănilor în funcţie de obiectul care a servit Ia producerea lor, stabilirea faptului dacă moartea s-a produs prin înec sau nu. Noţiunea de expertiză Cum argumentam anterior, organele judiciare sunt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru acestea fiind necesare cunoştinţele unor specialişti din domeniile ştiinţei, tehnicii, artei etc. În acest sens, legea le permite pentru descoperirea adevărului, în unele situaţii chiar Ie obligă, să recurgă Ia concursul specialiştilor. Astfel că, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, organele judiciare au nevoie de părerea unor persoane care au cunoştinţe de specialitate, vor numi unul sau mai mulţi experţi, stabilind în acelaşi timp problemele nelămurite asupra cărora aceştia trebuie să se pronunţe. Aceste activităţi, desfăşurate de specialişti, sunt denumite în actele normative prin noţiunea (termenul) de expertize. Datorită raptului că se desfăşoară în cadrul unui proces, ele sunt reglementate de legiuitor sub denumirea de expertize judiciare. 11

Noţiunea de expertiză precum şi de expert,denumire dată persoanei desemnate cu efectuarea acesteia îşi au originea în limba latină unde experior înseamnă a încerca, a dovedi,iar expertus,cel care are experienţă, care încearcă sau care a probat. În literatura juridică din ţara noastră cât şi din alte ţări, s-au formulat diferite definiţii ale expertizei ca mijloc de probă, dar în ultimă analiză expertiza poate fi denumită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acest, nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt. Obiectul expetrizei Termenul de obiect al expertizei ar mai multe înţelesuri, putându-se referi la: -obiectul expertizei în înţelesul ei; -obiectul propriu-zis, material, care examinează în cadrul expertizei; -obiectul raportului de expertiză, adică obiectivele unui caz concret de expertiză, concretizată prin întrebările puse de organul judiciar expertului, la care acesta trebuie răspundă. Cunoaşterea obiectului expertizei are o mare importanţă, atât teoretică, cât şi practică. Necunoaşterea exactă a obiectului expertizei face ca unele organe de urmărire penală şi instanţe de judecată să nu se orienteze correct în situaţia în care dispun efectuarea unei expertize, pentru că nu întotdeauna se cunoaşte obiectul fiecărui gen de expertiză judiciară (medico-legală, criminalistică, tehnică, contabilă sau al fiecărui gen de expertiză criminalistică (expertiza documentelor - grafică, de tehnica actelor, traseologjcă, fizico-chimică şi altele). Tot datorită necunoaşterii obiectul expertizei se ajunge în situaţia confundării expertizei cu diverse acţiuni pur procesuale(de exemplu, experiment lîn cadrul anchetei), a dispunerii sau respingerii neîntemeiate a expertizei, la înlocuirea acesteia cu alte modalităţi de cunoaştere a opiniei unor specialişti (de exemplu, solicitarea" unei constatări tehnico-ştiinţifice său a unui simplu aviz tehnic). Organul judiciar poate cere expertului numai opinii ce sunt de competenţa acestuia şi privesc stricta sa specialitate. Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea procesuală unde este stipulată motivaţia generală a dispunerii unei expertize, şi anume: „când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor specialişti" (art. 201 Cod procedură penală) şi „cînd pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert" (art. 116 Cod procedura penală). În consecinţă, obiectul expertizei, fiind legat nemijlocit de cel al probaţiunii, îl constituie lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei pentru care sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Deci, obiectul expertizei reclamă o anume competenţă (ştiinţifică, tehnică sau de altă natură) în afară de cea juridică, care îi revine în exclusivitate organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei concură diferite genuri de expertiză judiciară, iar pentru a le distinge este necesar să cunoaştem obiectul specific al fiecăreia dintre ele precum şi obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune problema stabilirii unor fapte şi împrejurări de fond, spre exemplu: -obiectul material al expertizei medico-Iegale îl constituie, în principal, corpul uman (stabilirea cauzei şi datei morţii, stabilirea sănătăţii psihice, examinarea secreţiilor biologice, a părului etc.); -obiectele expertizei tehnice sunt, în genere, maşinile, instalaţiile, materiile prime sau produsele finite, construcţiile de toate genurile etc.; -obiectele expertizei contabile sunt documentele scriptice privitoare la gestionarea bunurilor şi valorilor; -obiectele materiale ale expertizei criminalistice sunt cele pe care se află urmele,obiectele folosite la săvârşirea infracţiunii,înscrisurile, armele de foc (de mână) şi muniţiile, unele

12

accesorii ale mijloacelor de transport, diferite materiale (solide, lichide,gazoase), produse industriale, meşteşugăreşti etc. Pentru fiecare fel de expertiză judiciară metodele de cercetare sunt proprii, ordinea şi condiţiile de aplicare fiind reglementate de legea procesuală penală şi civilă, spre deosebire de expertizele extrajudiciare, care nu au ca ţel stabilirea unor fapte probante în cadrul activităţii organelor judiciare" (expertiza capacităţii de muncă, de verificare a calităţii unor produse, expertiza filatelică, artistică privind autenticitatea operelor de artă, expertiza pietrelor preţioase etc.). Datorită faptului că diferite genuri de expertiză judiciară folosesc datel aceloraşi domenii ştiinţifice, unele organe de urmărire penală şi instanţe de judecată,confrundând metodele de examinare cu obiectul expertizei, dispun efectuarea, de exemplu, unei expertise criminalistice, când în realitate problemele de rezolvat revin expertizei tehnice, ori celei medico-Iegale, sau sunt de competenţa altor organe. Distincţia dintre expertizele judiciare are relevanţă şi în cazul în care, în privinţa unui obiect material se pot efectua două sau mai multe expertize de genuri diferite sau o expertiză complexă la care să participe specialişti diferiţi. De exemplu un expert criminalist şi un expert medicolegal pot efectua o expertiză complexă pentru astabili distanţa de tragere în raport de urmele,împuşcăturii dîn jurul orificiului de intrare a cartuşului în veşmintele şî corpul victimei: Obiectul unei expertize judiciare se determină şi în funcţie de obiectul fiecărui gen de expertiză. De exemplu, în cazul ex pertizei criminalistice obiectul îl constituie examinarea urmelor în sens larg, a mijloacelor materiale de probă, precum şi metodele tehnico-ştiînţifice. utilizate, având ca scop principal identificarea. Particularitatea obiectului expertizei constă în aceea că el poartă îndeosebi asupra urmelor de toate genurile, produse cu prilejul comiterii faptelor penale şi că, în majoritatea cazurilor, se urmăreşte identificarea obiectelor şi a persoanelor. Compararea, reprezintă metoda preponderenţă de examinare. O altă particularitate se referă la obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune problema stabilirii unor fapte şi împrejurări de fapt. Obiectul fiecărui gen de expertiză criminalistică subliniază specificul acesteia: Astfel: - expertiza documentelor are ca obiect identificarea persoanei după scrisul de mână; stabilirea falsului material în acte, identificarea maşinii "de scris, a ştampilei etc. - expertiza traseologică inclusiv datiloscopică, are ca obiect identificarea persoanei şi a obiectelor creatoare de urme; -expertiza balistică are ca obiect identificarea armei cu care s-a tras şi stabilirea condiţiilor de tragere (direcţie, distanţă, starea de funcţionare a armei etc.); -expertiza fizico-chimică are ca obiect stabilirea caracteristicilor şi naturii diverselor materiale şi substanţe, având ca scop principal identificarea sau stabilirea apartenenţei lorgenerice. Specificul expertizei criminalistice şi al obiectului acesteia se; degajă şi din împrejurarea că ea nu este legată de un anumit domeniu ştiinţific cum sunt, de exemplu, expertiza medico-legală care este legată de ştiinţele medicale, expertiza contabilă legată de ştiinţele economice, iar expertiza tehnică de ştiinţele tehnice şi naturale. Expertiza criminalistică se bazează pe diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, spre exemplu, examinarea scrisului implică cunoştinţe de anatomie, fiziologie, psihologie lingvistică. Întreaga problematică a obiectului oricărui gen de expertiză judiciara se concentrează în actul dispunerii acestui mijloc de probă de către organul judiciar, adică în obiectul concret al unei expertize, şi anume în întrebările la care urmează să răspundă expertul, întrebări din care rezultă implicit genul de expertiză. Aceasta este faza în care se constată dacă opţiunea organului judiciar în privinţaobiectului expertizei este cea corectă, dacă organul sau expertul desemnat cu efectuarea lucrării este cel competent să rezolve problemele de specialitate ale cauzei. Şi tot acum apar şi erorile în ce priveşte confundarea competenţelor.

13

În lucrarea de faţă vom încerca să delimităm fiecare fel de expertiză în funcţie de specificul obiectului său cu întrebarile aferente, tocmai pentru a evita confuziile la care am făcut referire. Importanţa expertizelor Având în vedere faptul că o instanţă judecătorească este obligată să stăruie prin toate mijloacele legale să cunoască adevărul, a fost consacrată calea solicitării opiniei unor specialişti în diferite domenii ale ştiinţei, tehnicii, artei etc., dispunându-se în acest sens efectuarea unei expertize. Instanţele judecătoreşti, având la îndemână rapoartele de expertiză tehnică,medicală, contabilă, criminalistică, artistică etc., se pot documenta în mod ştiinţific, ajungând în ultimă analiză la descoperirea adevărului obiectiv pe o cale sigură. Astfel că, în Codul de procedură penală, în enumerarea pe care o face art. 64 - mijloacele de probă - se află şi expertizele. Înscrierea expertizelor în Codul de procedură penală demonstrează în mod evident importanţa ce li se acordă prin admiterea utilizării acestora în activitatea de probaţiune judiciară. Întrucât expertizele folosesc date ştiinţifice pentru dovedirea împrejurărilor de fapt şi care sunt efectuate de specialişti cu pregătire superioară, mai ales cu o competentă deosebită, ele constituie o garanţie importantă a obiectivitătii probaţiunii. Mai mult decât atât, ele exercită o influenţă favorabilă asupra activităţii organelor judiciare prin contribuţia pe саrе о aduc la rezolvarea rapidă şi obiectivă a cauzelor. Tot în această idee, legiuitorul a prevăzut în anumite situaţii obligativitatea pentru organele judiciare de a recurge la expertize, precum şi tendinţa de oficializare a acestui mijloc de probă care este încredinţat spre efectuare unor instituţii specializate, în care funcţionează profesionişti de înaltă calificare. 2. STATUTUL PROCESUAL AL SPECIALISTULUI ŞI EXPERTULUI JUDICIAR Noţiunea de expert Termenul de „expert” se foloseşte în vorbirea curentă pentru a desemna o persoană care prin pregătirea şi experienţa sa într-un anumit domeniu poate înţelege şi rezolva cele mai complexe şi dificile probleme din domeniul respectiv. În acest sens putem defini expertul ca fiind persoana care are cunoştinţe de specialitate într-un domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei şi care este abilitată oficial în calitate de expert de a lămuri chestiuni care în procesul Judiciar necesită asemenea cunoştinţe. Expertul este persoana care datorită calităţilor proprii şi a unei bogate experienţe, prin cunoştinţe ,şi priceperi vaste, are o indubitabilă abilitate într-un anumit domeniu, dispunând astfel de o bază temeinică în vederea emiterii unei concluzii într-un anumit domeniu. În baza cunoştinţelor sale de specialitate, el îşi formează convingeri proprii, desprinse de orice influenţă externă. Expertul este un auxiliar al justiţiei, dar un consultant autorizat care ajută organul judiciar să lămurească împrejurări de fapt necesare soluţionării cauzei. În acest sens, el trebuie să-şi îndeplinească misiunea solicitată, cu conştiinciozitate şi obiectivitate, să dovedească un rol activ, constând în sesizarea tuturor problemelor ce trebuie clarificate în cauza respectivă. Conform art.88 CPPRM expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care, aplicînd cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza acestora. Expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca expert în probleme juridice. Expertul este obligat:

14

1) să facă în raportul său concluzii obiective şi întemeiate asupra întrebărilor ce i se pun, să delimiteze concluziile făcute în baza programelor computerizate sau a literaturii de specialitate care nu au fost verificate de el; 2) să refuze de a face concluzii dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor lui de specialitate sau dacă materialele ce i s-au pus la dispoziţie nu sînt suficiente pentru prezentarea concluziilor, comunicînd în scris despre aceasta organului sau instanţei care a dispus expertiza, cu indicarea motivelor respective; 3) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a fi prezentat participanţilor la acţiunea procesuală, precum şi pentru a da explicaţii pe marginea concluziilor date în scris; 4) să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documentele ce confirmă calificarea lui specială, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea şi competenţa sa pentru darea concluziilor respective; 5) să comunice, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, precum şi a părţilor în şedinţa de judecată, despre experienţa sa profesională şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza dată; 6) în caz de participare la efectuarea acţiunii procesuale, să nu părăsească locul efectuării acesteia fără permisiunea organului care o efectuează, precum şi şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei; 7) să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; 8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată; 9) să nu divulge circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării expertizei sau în urma participării la şedinţa de judecată închisă, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum cele care constituie secret de stat, secret comercial sau alte informaţii oficiale cu accesibilitate limitată. Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false, expertul poartă răspundere în conformitate cu art.312 din CP RM. Expertul are dreptul: 1) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei; 2) să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare necesare pentru prezentarea concluziilor; 3) să participe, cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei, la audieri şi la alte acţiuni procesuale ce ţin de obiectul expertizei, să pună întrebări persoanelor audiate cu participarea lui; 4) să prezinte concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci şi la alte circumstanţe ce ţin de competenţa sa şi care au fost constatate în urma investigaţiilor efectuate; 5) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care el a participat şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv; 6) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la procesul penal în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; 7) să primească recompensă pentru lucrul efectuat. Expertul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod. Articolul 89 CPP RM prevede recuzarea expertului. Persoana nu poate lua parte la proces în calitate de expert: 1) dacă există circumstanţe prevăzute la art.33, ale cărui prevederi se aplică în mod corespunzător; 2) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă de persoana care efectuează urmărirea penală, de judecător sau de vreuna din părţile la proces ori, după caz, de reprezentanţii lor;

15

3) dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti; 4) dacă a efectuat în cauza respectivă o revizie sau alte acţiuni de control, rezultatele cărora au servit temei pentru pornirea procesului penal; 5) dacă a participat în calitate de specialist în acest proces, cu excepţia cazurilor de participare a medicului legist la examinarea exterioară a cadavrului şi a cazurilor de participare a specialiştilor în materie la cercetarea exploziilor şi la demontarea dispozitivelor explozive; 6) dacă se constată incompetenţa ei. Participarea anterioară a persoanei în calitate de expert nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioară în aceeaşi calitate în procedura dată, cu excepţia cazurilor în care expertiza se efectuează repetat în legătură cu apariţia îndoielilor în privinţa veridicităţii concluziilor din raport. Recuzarea expertului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă şi hotărîrea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată. Conform articolului 87 CPP RM specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele procesului penal. Cererea organului de urmărire penală sau a instanţei cu privire la chemarea specialistului este obligatorie pentru conducătorul întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei în care activează specialistul. Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale pentru acordarea ajutorului necesar organului de urmărire penală sau instanţei. Opinia expusă de specialist nu substituie concluzia expertului. Specialistul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca specialist în probleme juridice. Înainte de începerea acţiunii procesuale la care participă specialistul, organul de urmărire penală sau instanţa stabileşte identitatea şi competenţa specialistului, domiciliul lui, precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică drepturile şi obligaţiile şi îl previne de răspunderea pentru refuzul sau eschivarea de a-şi îndeplini obligaţiile. Aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective şi se certifică prin semnătura specialistului. Specialistul este obligat: 1) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei; 2) să prezinte organului de urmărire penală documentele ce confirmă calificarea lui de specialist respectiv, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca specialist; 3) să comunice, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre experienţa sa în domeniu şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza penală respectivă; 4) să se afle la locul efectuării acţiunii procesuale sau în şedinţa de judecată atîta timp cît este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist şi să nu părăsească fără permisiune locul efectuării acţiunii procesuale respective sau şedinţa de judecată; 5) să aplice toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert, să dea explicaţii referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională; 6) să facă concluzii de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală; 7) să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală; 8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată; 9) să confirme, prin semnătură, mersul, conţinutul şi rezultatele acţiunii procesuale la care a participat, precum şi caracterul complet şi exact al înscrierilor în procesul-verbal al acţiunii respective; 10) să nu divulge circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării 16

acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, secret comercial sau alte informaţii oficiale cu accesibilitate limitată. Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în conformitate cu art.312 din CP RM. Specialistul are dreptul: 1) să ia cunoştinţă, cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanţei, de materialele cauzei şi să pună întrebări participanţilor la acţiunea procesuală respectivă pentru a formula o concluzie adecvată, să ceară completarea materialelor şi datelor puse la dispoziţie pentru darea concluziei; 2) să-i atenţioneze pe cei prezenţi asupra circumstanţelor legate de descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor şi documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice şi programelor computerizate, să dea explicaţii referitor la chestiunile ce ţin de competenţa sa profesională; 3) să facă obiecţii, care vor fi incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective, referitor la descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor, precum şi să dea alte explicaţii conform competenţei sale profesionale; 4) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv; 5) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; 6) să primească recompensă pentru lucrul efectuat. Specialistul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod. Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului, traducătorului conform prevederilor art.33 CPP RM, care se aplică în mod corespunzător. Atât Codul de procedură civilă cât şi cel de procedură penală, nu conţin dispoziţii exprese în privinţa condiţiilor cerute pentru a fi expert, totuşi, din ansamblul prevederilor legale care reglementează expertiza rezultă că prima condiţie care se cere unei persoane pentru a fi abilitată ca expert este aceea de a avea pregătirea de specialitate în domeniul care interesează cauza şi, nu în ultimul rând, lucrul cel mai important este acela ca persoană-numită expert să fie interesată de soluţionarea cauzei. În acest sens, calificarea şi obiectivitatea asigură veridicitatea concluziilor pe care expertul Ie formulează la încheierea lucrării, aceste două condiţii presupunând şi capacitatea de a fi expert. În afara cunoştinţelor de specialitate, expertul mai trebuie să dovedească pasiune şi interes pentru achiziţionarea noutăţilor şi descoperirilor ştiinţifice, tehnice, din domeniul în care s-a consacrat profesional. Mai scoatem în evidenţă faptul că atunci când expertul dovedeşte lipsă de obiectivitate, el poate fi înlocuit ca urmare a incapacităţii sau incompatibilităţii. Incapacitatea constă în interdicţia impusă de lege unor persoane de a fi numite experţi. Ea poate fi absolută, în sensul că cel incapabil nu poate efectua nici o expertiză în nici o cauză, sau relativă, în sensul că cel incapabil nu poate efectua o expertiză într-un caz concret, de unde deducem concluzia că incapacitatea este raportată numai Ia o expertiză anume. Codul de procedură civilă al României prevede expres lа-articolul-203 cazurile de incapacitate absolută: „nu vor fi numiţi experţi minorii şi interzişii, faliţii şi cei condamnaţi", adică „cei condamnaţi pentru crimă sau pentru delicte de fals, furt, înşelăciune, abuz de încredere, mărturii mincinoase, infracţiuni contra bunelor moravuri, vagabondaj, abuz de putere, speculă ilicită, sabotaj economic, dare sau luare de mită, trafic de influenţă, delapidare, rupere de sigilii, delicte contra siguranţei interioare şi exterioare a statului, calomnie sau denunţare calomnioasă". Prevederile art.116-126 din procedură penală al României, nu conţin nici o reglementare expresă privind incapacitatea de a fi expert, dar aceasta nu poate conduce la concluzia că în materie penală nu ar exista cazuri de incapacitate. Astfel că, prin legi speciale se face o limitare a

17

persoanelor care pot fi numite ca experţi, organul judiciar fiind obligat să numească experţi numai dintre cei indicaţi. Exemple: -cererea de punere sub interdicţie, pentru rezolvarea căreia este necesară luarea părerii unei comisii formate din medici specialişti psihiatri; -expertizele contabile care nu se pot efectua decât de experţi contabili recomandaţi de către Biroul de expertize contabile. Incompatibilitatea unei persoane de a fi expert, reprezintă situaţia în care o persoană, deşi are capacitatea generală de a fi expert nu are exerciţiul ei, fie dîn cauza calităţii sale funcţionale, fie din cauza poziţiei sale procesuale. Calitatea funcţională reprezintă acele persoane care îndeplinesc în cauza respectivă lucrări legate de funcţia lor oficială (judecătorul, procurorul care pune concluzii în instanţă, apărătorul). În acest sens sunt edificatoare prevederile art.48,50,51,52 şi53 CPP al României. Artr.54-alin (1) CPP al României stipulează „Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauză. Calitatea de martor are întâietate". De asemenea, sunt incompatibili de a fi experţi, din cauza poziţiei lor procesuale:inculpatul, partea vătămată, părţile în procesul civil. În anumite situaţii, efectuarea expertizei nu poate fi realizată decât de anumite persoane, aşa cum este cazul experţilor tehnici, contabili sau din anumite instituţii specializate cum sunt Institutul şi Laboratoarele de medicină legală. Drepturile şi obligaţiile experţilor conform prevederilor Decretului 79/1971 al României: din momentul în care expertul a fost numit de organul judiciar, acesta are îndatorirea de a-şi aduce contribuţia la aflarea adevărului. Referitor Ia drepturile expertului care efectuează expertiza, ele rezultă atât din prevederile Codului de procedură penală cât şi din prevederile altor acte normative precum şi din practica judiciară. Astfel, art. 88 Cod procedură penală al României stipulează dreptul expertului de a lua cunoştinţă de materialul dosarului, precum şi de a cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei. De asemenea, expertul mai are dreptul de a cere părţilor explicaţiile ce îi sunt necesare pentru efectuarea expertizei, dar cu încuviinţarea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată. Alt drept al expertului este şi acela prin care poate să-şi aleagă în mod liber metoda de lucru specifică pregătirii sale. În acest sens, art. 261 Cod penal al României prevede pedepsirea încercării de a determina expertul prin constrângere ori corupere de a formula anumite concluzii: Tot astfel art:266 alin. 2 Cod penal al României prevede că se pepseşte folosîrea promisiunii,ameninţari sau aviolenţelor faţă de expert. Din art.127 CPP al României reiese dreptul expertului de a i se prezenta scriptele de comparaţie în funcţie de obiectul expertizei şi de problemele care urmează a fi lămurite. Conform prevederilor art. 33 din Decretul 79/1971 al României, experţii tehnici sau contabili au dreptul să ceară scoaterea lor din evidenţa experţilor. În situaţia în care sunt numiţi, doi sau mai mulţi experţi, aceştia au dreptul să se consulte şi săşi formuleze opiniile, ori să-şi motiveze opiniile personale în raportul de expertiză (când sunt păreri diferite). Dispoziţiile legale în vigoare prevăd că expertul are dreptul la remunerare pentru munca prestată precum şi la decontarea cheltuielilor efectuate în timpul executării expertizei. În privinţa obligaţiilor experţilor, aceştia trebuie să se prezinte la solicitarea organelor judiciare şi să se documenteze prin studierea dosarului precum şi prin solicitarea de lămuriri organelor judiciare cât şi părţilor. Cu ocazia efectuării expertizei, experţii trebuie să manifeste un rol activ, adică, în baza pregătirii lor, să precizeze că mai sunt şi alte probleme sau aspecte care trebuie lămurite şi pe care organele judiciare nu le-au sesizat.

18

De asemenea, au obligaţia să aducă la cunoştinţa organelor judiciare diferite aspecte rezultate pe parcursul efectuării expertizei şi care pot ajuta Ia lămurirea împrejurărilor specifice cauzei cercetate sau aflate în curs de judecare. O altă obligaţie este aceea de a depune lucrarea efectuată la data stabilită de organele judiciare. Atunci când experţilor li se cere să completeze sau să refacă expertiza, ei sunt obligaţi la acest lucru, precum şi să se prezinte pentra a da explicaţii suplirnentare în faţa organului judiciar. Completările aduse expertizei sunt consemnate într-un supliment de expertiză. Conform prevederilor Decretului nr.79/1971 al României, experţii au obligaţia de a păstra secretul profesional, obligaţie stipulată expres şi în Codul privind conduita etică şi profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi. Şi nu în ultimul rând, dispoziţiile art 260 Cod penal al României, referitoare la mărturia rnincinoasă, sunt aplicabile şi experţilor, ui situaţiile în care aceştia fac afirmaţii mincinoase sau mi spun tot ceea ce ştiu privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi prin ordonanţă sau prin rezoluţie motivată. Răspunderea experţilor Expertul poate fi tras la răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale profesionale, astfel că, legiuitorul a prevăzut diferite sancţiuni care pot avea caracter administrativ, disciplinar, civil sau penal. Pentru neprezentarea expertului, legal citat, la chemarea organului judiciar, refuzul nejustificat al acestuia de a efectua expertiza, nedepunerea raportului de expertiză la termen, neprezentarea expertului lа chemarea organelor judiciare pentra a da lămuriri, obţinerea de profituri necuvenite, prevederile art.312 CP RM şi art. 198 şi 199 CPP al Românie sunt precise în acest sens. Dacă se constată în sarcina expertului fapte de natură penală, se va proceda Ia sancţiuni conform Codului penal. Astfel, dacă expertul va pretinde sau va primi mai mult decât taxa legal stabilită, fapta va fi tratată ca luare de mită (art. 333 CP RM) sau primire de foloase necuvenite (art. 256 CP al României). Expertul care face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ceea ce ştie privitor la împrejurările asupra cărora a fost întrebat, va răspunde-penal pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă (art.312 CP RM). Precizare. Experţii nu vor răspunde pentru simplele erori de fapt sau anumite inexactităţi cuprinse în raportul de expertiză, dacă se constată că au fost de bună credinţă. Dacă concluziile expertului sunt determinate de o vină penală, acesta va răspunde conform prevederilor Codului penal. Dacă concluziile sunt greşite datorită lipsei de competenţă sau superficialităţii expertului, nu va răspunde penal, ci disciplinar sau administrativ. Expertul contabil va răspunde şi civil, având- în vedere prevederile contractului încheiat cu părţile.

19

TEMA 3. DISPUNEREA ŞI EFECTUAREA EXPERTIZEI JUDICIARE 1. EXPERTIZA JUDICIARĂ O FORMĂ DISTINCTĂ DE CUNOAŞTERE A FAPTELOR ŞI ÎMPREJURĂRILOR DE FAPT ÎN PROCESUL PENAL Cum argumentam anterior, organele judiciare sunt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru acestea fiind necesare cunoştinţele unor specialişti din domeniile ştiinţei, tehnicii, artei etc. În acest sens, legea le permite pentru descoperirea adevărului, în unele situaţii chiar Ie obligă, să recurgă Ia concursul specialiştilor. Astfel că, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, organele judiciare au nevoie de părerea unor persoane care au cunoştinţe de specialitate, vor numi unul sau mai mulţi experţi, stabilind în acelaşi timp problemele nelămurite asupra cărora aceştia trebuie să se pronunţe. Aceste activităţi, desfăşurate de specialişti, sunt denumite în actele normative prin noţiunea (termenul) de expertize. Datorită raptului că se desfăşoară în cadrul unui proces, ele sunt reglementate de legiuitor sub denumirea de expertize judiciare. Noţiunea de expertiză precum şi de expert,denumire dată persoanei desemnate cu efectuarea acesteia îşi au originea în limba latină unde experior înseamnă a încerca, a dovedi,iar expertus,cel care are experienţă, care încearcă sau care a probat. În literatura juridică din ţara noastră cât şi din alte ţări, s-au formulat diferite definiţii ale expertizei ca mijloc de probă, dar în ultimă analiză expertiza poate fi denumită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acest, nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt. 2. DETERMINAREA OBIECTELOR EXPERTIZEI, A PERSOANELOR, SOLUŢIONAREA CĂRORA NECESITĂ CUNOŞTINŢE SPECIALE Termenul de obiect al expertizei ar mai multe înţelesuri, putându-se referi la: -obiectul expertizei în înţelesul ei; -obiectul propriu-zis, material, care examinează în cadrul expertizei; -obiectul raportului de expertiză, adică obiectivele unui caz concret de expertiză, concretizată prin întrebările puse de organul judiciar expertului, la care acesta trebuie răspundă. Cunoaşterea obiectului expertizei are o mare importanţă, atât teoretică, cât şi practică. Necunoaşterea exactă a obiectului expertizei face ca unele organe de urmărire penală şi instanţe de judecată să nu se orienteze correct în situaţia în care dispun efectuarea unei expertize, pentru că nu întotdeauna se cunoaşte obiectul fiecărui gen de expertiză judiciară (medico-legală, criminalistică, tehnică, contabilă sau al fiecărui gen de expertiză criminalistică (expertiza documentelor - grafică, de tehnica actelor, traseologjcă, fizico-chimică şi altele). Tot datorită necunoaşterii obiectul expertizei se ajunge în situaţia confundării expertizei cu diverse acţiuni pur procesuale(de exemplu, experiment lîn cadrul anchetei), a dispunerii sau respingerii neîntemeiate a expertizei, la înlocuirea acesteia cu alte modalităţi de cunoaştere a opiniei unor specialişti (de exemplu, solicitarea" unei constatări tehnico-ştiinţifice său a unui simplu aviz tehnic). Organul judiciar poate cere expertului numai opinii ce sunt de competenţa acestuia şi privesc stricta sa specialitate. Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea procesuală unde este stipulată motivaţia generală a dispunerii unei expertize, şi anume: „când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor 20

specialişti" (art. 201 Cod procedură penală) şi „cînd pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert" (art. 116 Cod procedura penală). În consecinţă, obiectul expertizei, fiind legat nemijlocit de cel al probaţiunii, îl constituie lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei pentru care sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Deci, obiectul expertizei reclamă o anume competenţă (ştiinţifică, tehnică sau de altă natură) în afară de cea juridică, care îi revine în exclusivitate organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei concură diferite genuri de expertiză judiciară, iar pentru a le distinge este necesar să cunoaştem obiectul specific al fiecăreia dintre ele precum şi obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune problema stabilirii unor fapte şi împrejurări de fond, spre exemplu: -obiectul material al expertizei medico-Iegale îl constituie, în principal, corpul uman (stabilirea cauzei şi datei morţii, stabilirea sănătăţii psihice, examinarea secreţiilor biologice, a părului etc.); -obiectele expertizei tehnice sunt, în genere, maşinile, instalaţiile, materiile prime sau produsele finite, construcţiile de toate genurile etc.; -obiectele expertizei contabile sunt documentele scriptice privitoare la gestionarea bunurilor şi valorilor; -obiectele materiale ale expertizei criminalistice sunt cele pe care se află urmele,obiectele folosite la săvârşirea infracţiunii,înscrisurile, armele de foc (de mână) şi muniţiile, unele accesorii ale mijloacelor de transport, diferite materiale (solide, lichide,gazoase), produse industriale, meşteşugăreşti etc. Pentru fiecare fel de expertiză judiciară metodele de cercetare sunt proprii, ordinea şi condiţiile de aplicare fiind reglementate de legea procesuală penală şi civilă, spre deosebire de expertizele extrajudiciare, care nu au ca ţel stabilirea unor fapte probante în cadrul activităţii organelor judiciare" (expertiza capacităţii de muncă, de verificare a calităţii unor produse, expertiza filatelică, artistică privind autenticitatea operelor de artă, expertiza pietrelor preţioase etc.). Datorită faptului că diferite genuri de expertiză judiciară folosesc datel aceloraşi domenii ştiinţifice, unele organe de urmărire penală şi instanţe de judecată,confrundând metodele de examinare cu obiectul expertizei, dispun efectuarea, de exemplu, unei expertise criminalistice, când în realitate problemele de rezolvat revin expertizei tehnice, ori celei medico-Iegale, sau sunt de competenţa altor organe. Distincţia dintre expertizele judiciare are relevanţă şi în cazul în care, în privinţa unui obiect material se pot efectua două sau mai multe expertize de genuri diferite sau o expertiză complexă la care să participe specialişti diferiţi. De exemplu un expert criminalist şi un expert medicolegal pot efectua o expertiză complexă pentru astabili distanţa de tragere în raport de urmele,împuşcăturii dîn jurul orificiului de intrare a cartuşului în veşmintele şî corpul victimei: Obiectul unei expertize judiciare se determină şi în funcţie de obiectul fiecărui gen de expertiză. De exemplu, în cazul ex pertizei criminalistice obiectul îl constituie examinarea urmelor în sens larg, a mijloacelor materiale de probă, precum şi metodele tehnico-ştiînţifice. utilizate, având ca scop principal identificarea. Particularitatea obiectului expertizei constă în aceea că el poartă îndeosebi asupra urmelor de toate genurile, produse cu prilejul comiterii faptelor penale şi că, în majoritatea cazurilor, se urmăreşte identificarea obiectelor şi a persoanelor. Compararea, reprezintă metoda preponderenţă de examinare. O altă particularitate se referă la obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune problema stabilirii unor fapte şi împrejurări de fapt. Obiectul fiecărui gen de expertiză criminalistică subliniază specificul acesteia: Astfel: - expertiza documentelor are ca obiect identificarea persoanei după scrisul de mână; stabilirea falsului material în acte, identificarea maşinii "de scris, a ştampilei etc.

21

- expertiza traseologică inclusiv datiloscopică, are ca obiect identificarea persoanei şi a obiectelor creatoare de urme; -expertiza balistică are ca obiect identificarea armei cu care s-a tras şi stabilirea condiţiilor de tragere (direcţie, distanţă, starea de funcţionare a armei etc.); -expertiza fizico-chimică are ca obiect stabilirea caracteristicilor şi naturii diverselor materiale şi substanţe, având ca scop principal identificarea sau stabilirea apartenenţei lorgenerice. Specificul expertizei criminalistice şi al obiectului acesteia se; degajă şi din împrejurarea că ea nu este legată de un anumit domeniu ştiinţific cum sunt, de exemplu, expertiza medico-legală care este legată de ştiinţele medicale, expertiza contabilă legată de ştiinţele economice, iar expertiza tehnică de ştiinţele tehnice şi naturale. Expertiza criminalistică se bazează pe diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, spre exemplu, examinarea scrisului implică cunoştinţe de anatomie, fiziologie, psihologie lingvistică. Întreaga problematică a obiectului oricărui gen de expertiză judiciara se concentrează în actul dispunerii acestui mijloc de probă de către organul judiciar, adică în obiectul concret al unei expertize, şi anume în întrebările la care urmează să răspundă expertul, întrebări din care rezultă implicit genul de expertiză. Aceasta este faza în care se constată dacă opţiunea organului judiciar în privinţaobiectului expertizei este cea corectă, dacă organul sau expertul desemnat cu efectuarea lucrării este cel competent să rezolve problemele de specialitate ale cauzei. Şi tot acum apar şi erorile în ce priveşte confundarea competenţelor. În lucrarea de faţă vom încerca să delimităm fiecare fel de expertiză în funcţie de specificul obiectului său cu întrebarile aferente, tocmai pentru a evita confuziile la care am făcut referire. 3. PREGĂTIREA MATERIALELOR NECESARE EFECTUĂRII EXPERTIZEI Pregătirea în vederea dispunerii expertizelor impune desfăşurarea mai multor activităţi. Acestea sunt: Analiza necesităţii şi utilităţii dispunerii expertizei. Unul dintre principiile care stau la baza cercetării criminalistice este şi acela potrivit căruia orice activitate ilicită se consumă în timp şt spaţiu şi lasă urme, ceea ce confirmă teza consacrată şi anume că nu există infracţiune perfectă. Urmele şi mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atât timp cât nu au fost analizate, interpretate şi valorificate pentru deţinerea unui maxim de date menite să contribuie la clarificarea diferitelor împrejurări referitoare la condiţiile în care a fost săvârşită infracţiunea, făptuitori etc., în scopul aflării adevărului. Pentru valorificarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă,în scopul arătat, sunt necesare cunoştinţe de specialitate şi mijloace tehnice adecvate, pe care organele judiciare, oricât ar fi de dotate, nu le posedă. În vederea dispunerii expertizei, organele judiciare trebuie să procedeze la o analiză temeinică a necesităţii şi utilităţii acestora, spre a nu se recurge la concursul specialiştilor decât arunci când pot contribui, la lămurirea unor fapte sau stări de fapt care prezintă importanţă pentru cauză, respectiv pentru aflarea adevărului. Pentru a se asigura valorificarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă, prin expertize, organele judiciare trebuie să cunoască şi să analizeze întregul material existent în dosarul cauzei şi numai pe această bază să se pronunţe asupra necesităţii şi utilităţii recurgerii la specialişti. În literatura de specialitate s-a subliniat de mult faptul că prin intermediul expertizei judiciare se poate trece de la posibilitatea cunoaşterii la cunoaşterea propriu-zisă controlabilă cu ajutorul mijloacelor puse Ia dispoziţie de ştiinţă (Ch. Lagneau). Referitor la locul expertizei în numeroase clasificări ale probelor, discuţiile au fost contradictorii. Unii specialişti, susţinând că toate probele folosite în procesul penal sunt directe,

22

au considerat concluziile experţilor ca o probă directă, alţii le-au apreciat drept complement al unei probe. Potrivit prevederilor Codului de procedură penală al României, expertiza constituie mijloc de probă, cuploare probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă, printre care am enumera atât constatarea tehnico-ştiinţifică, cât şi cea medico-legală. Expertiza contribuie, deci la aflarea adevărului, cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, la persoana care a săvârşit-o, precum şi la alte împrejurări necesare pentru corecta soluţionare a cauzei. Elemente de probă îndoielnice ori simple indicii pot, prin efectuarea expertizei, să fie reţinute ca probe temeinice ori înlăturate ca fiind fără valoare. Dispunerea expertizei poate fi realizată, atât în faza de urmărire penală, cât şi în cea de judecată, în cadrul activităţii de administrare şi verificare a probelor necesare pentru dovedirea existenţei infracţiunii şi identificarea făptuitorului. Pentru a dispune efectuarea unei expertize, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată trebuie să constate prezenţa cumulativă a unor fapte sau stări de fapt care nu sunt valorificate îndeajuns şi împrejurarea că pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoştinţelor unor specialişti. În situaţia în care sunt întrunite cele două cerinţe exprese ale legii, organul judiciar dispune efectuarea expertizei chiar dacă judecătorii sau persoanele care efectuează urmărirea au unele cunoştinţe în specialitatea respectivă, în alt mod, s-ar aduce o gravă încălcare a garanţiilor procesuale ale părţilor, deoarece acestea nu ar putea discuta, liber şi critic concluziile de specialitate, când ele ar aparţine persoanei care efectuează urmărirea penală sau participă la judecată. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, constatând existenţa condiţiilor arătate, sunt obligate să dispună efectuarea expertizei chiar dacă nu întrevăd posibilitatea unor, concluzii certe , în raport cu materialul documentar care poate fi pus Ia dispoziţia experţilor ori în raport cu nivelul dezvoltării ştiinţei şi a posibilităţilor tehnice existente în domeniul respectiva. Pregătirea materialelor care vor fi supuse examinărilor Pregătind urmele şi mijloacele materiale de probă care trebuie să fie trimise pentru expertiză, organul de urmărire penală trebuie să verifice autenticitatea şi utilitatea acestora. Verificând materialele care urmează a fi supuse (examinării de către experţi sau specialişti, organul care dispune lucrarea tre buie să urmărească şi să se asigure că în procesul descoperii şi în speciali al ridicării lor, au respectete regulilecriminalistice pentru ca ele să nu-şi modifice caracteristicile şi proprietăţile. De asemenea, se impune a se verifica dacă acestea au fost descries corect în procesul verbal încheiat cu ocazia ridicării lor. Urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului sau ridicate cu alte prilejuri trebuie descrise amănunţit în procesul-verbal, pentru a putea fi identificate. Astfel că,o urmă, un mijloc material de probă ce nu au fost menţionate în procesulverbal prin care au fost ridicate nu au relevanţă procesuaIă nu pot fi trimise la expertiză. Enumerarea şi descrierea lor trebuie să fie amănunţite pentru a putea fi reccunoscute. Organul judiciar care dispune expertiza este obligat să efectueze un studiu amănunţit: al urmelor şi mijloacelor materiale de probă pentru a se familiariza cuspecificul lor, în scopul stabilirii materialelor de comparaţie ce: trebuie să fie pregătite şi formulării corecte a -tuturor întrebărilor la care urmează să răspundă specialiştii. De asemenea, este deosebit de important ca specialiştilor să li se pună la dispoziţie materiale de calitate bună, prin urmare ele trebuind săfie verificate sub raportul calităţii şi utilităţii lor pentru executarea lucrării. Calitatea precară a materialelor destinate expertizei riscă să ducă Ia formularea unor concluzii eronate, fără valoare pentru cauză. Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative şi suficienţe din punct de vedere cantitativ şi calitativ. La dispoziţia experţilor sau specialiştilor se pun toate materialele, obiectele 23

de care au nevoie pentru, a executa în cele mai bune condiţii lucrarea: Atunci când se dispune o nouă expertiză, organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile delicte care vor face obiectul ei, spre a constata dacă acestea nu au suferit modificări în cursul primei examinări, modificări ce I-ar putea,induce în еrоагеpe expert, iar în caz afirmativ, să aprecieze materialelor de comparaţie care să fie puse la dispoziţia specialiştilor împreună cu urmele şi mijloacele materiale de probă, de exemplu,în cazul expertizei grafice' şi al expertizei tehnice a documentelor. În privinţa materialelor de comparaţie, celui ce dispune expertiza îi revin o serie de obligaţii, printre care le subliniem pe următoarele:-să confrunte datele privind materialele de comparaţie specificate în procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării lor cu obiectele înseşi; -în raport cu situatia respectivă,poate să prezinte materialele de comparaţie persoanelor de la care provin pentru a fi identificate; -să verifice dacă probele de comparaţie au fost ridicate cu respectarea regulilor criminalistice; -să verifice procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării materialelor de comparaţie şi dacă acestea sunt corect descrise. De asemenea, trebuie să urmărească dacă materialele de comparaţie sunt suficiente, deoarece concluziile expertului pot fi considerate fundamentate numai dacă ele se bazează pe studiul unui număr cât mai mare de probe de comparaţie. În marea majoritate a cazurilor penntru expertiza grafică la; dispoziţia expertului se pun numai probe experimentale în baza cărora acesta formulează concluzii categorice (pozitive sau negative). Însă, singure, probele experimentale sunt insuficiente pentru ca pe ele să fie fundamentată expertiza. Este necesar, pentru ca materialele de comparaţie să fie considerate suficiente, ca, alături de ele, să figureze probe de scris libere, adică, create într-o perioadă apropiată de data săvârşirii faptei. De asemenea, trebuie să se aprecieze dacă materialele de comparaţie sunt utile. Cu ocazia aprecierii utilităţii materialelor de comparaţie, organul de urmărire penală trebuie săs tabilească dacă materialul de comparaţie provine din aceeaşi perioadă când s-a creat, respectiv redactat înscrisul corp delict; -dacă timpul care a trecut de la data creării corpului delict (data, perioada redactării înscrisului) până la data luării probelor de comparaţie poate influenta rezultatul expertizei; - dacă materialele supuse expertizei nu au suferit schimbări, de la data săvârşirii faptei până la data expertizei şi dacă aceste modificări Ie fac ori nu inutile; -dacă materialele pentru comparaţie au fost obţinute în limita posibilităţii, în condiţii asemănătoare cu cele,în care au fost create corpurile delicte. Totodată, trebuie luate măsuri pentru ca materialele trimise pentru expertiză să nu-şi schimbe proprietăţile fizice sau chimice, să nu fie înlocuite întâmplător sau intenţionat. Aceasta presupune ambalarea, etichetarea şi sigilarea lor corectă. Nu în toate cazurile organele de urmărire penală care dispun expertiza trebuie să procure materialele pentru comparaţie, dimotrivă, în cazul expertizei balistice, acestora le este interzisă efectuarea de trageri experi mentale în vederea obţinerii de modele tip de comparat ori pentru a se constata starea de funcţionare a armei .Armele se trimit în mod obligatoriu descărcate şi bine ambalate în lăzi sau cutii sigilate, urmând ca tragerile experimentale să fie executate de către specialişti. Formularea întrebărilor Această activitate se realizează în raport cu obiectul expertizei şi cu posibilităţile tehnicoştiinţifice existente. La formularea întrebărilor este necesar sâ se ţină seama de cerinţele pe care trebuie să Ie îndeplinească acestea: 1)să se refere la obiectul expertizei şi la pregătirea expertului sau specialistului; 2)să fie clare şi precise pentru a da posibilitatea expertului ori specialistului să înţeleagă sarcinile care-i revin. 24

3)să fie formulate astfel încât să oblige la un răspuns cert (pozitiv sau negativ); 4)să aibă o legătură logică între ele; 5)să nu solicite expertul să facă aprecieri cu privire la încadrarea juridică, forme de vinovăţie ori să-1 oblige să rezolve sarcini care intră în competenţa organului de urmărire penală cum ar fi ridicări de înscrisuri, ascultări, reconstituiri, cercetări la faţa locului etc. 4. ALEGEREA INSTITUŢIEI SAU A EXPERTULUI PENTRU EFECTUAREA EXPERTIZEI. SUBIECŢII OFICIALI AI EXPERTIZEI JUDICIARE. Atunci când expertiza se efectuează într-o instituţie de specialitate, cum este cazul expertizelor criminalistice, medico-legale, organul judiciar se adresează acesteia, urmând ca stabilirea experţilor, specialiştilor, să o facă conducătorul unităţii respective. În cazul expertizelor contabile şi tehnice, experţii care vor efectua lucrarea sunt numiţi de către organul judiciar. În acest scop, organul judiciar se adresează Serviciului central pentru expertize contabile Biroului central pentru expertize tehnice sau Biroului local pentru expertize contabile, solicitând recomandarea experţilor care să execute lucrarea. Dintre cei recomandaţi, sunt numiţi unul sau mai mulţi experţi, în funcţie de complexitatea problemelor ce fac obiectul expertizei, ale căror nume sunt comunicate instituţiei care i-a recomandat. În alegerea experţilor, organul judiciar trebuie să se orienteze asupra persoanelor care, pe lângă pregătirea de specialitate, au şi o bogată practică în materie şi să evite numirea experţilor din rândul specialiştilor care fac parte din personalul unde a fost săvârşită infracţiunea. După numirea experţilor, în situaţiile menţionate, organul judiciar cheamă experţii şi părţile şi Ie face cunoscut obiectul expertizei, precum şt întrebările la care aceştia trebuie să răspundă. De asemenea, aduce la cunoştinţa părţilor că au dreptul să facă observaţii cu privire la întrebările formulate, că pot cere modificarea sau completarea lor şi recomandă câte un expert care să participe Ia efectuarea expertizei, exceptând cazurile când lucrarea urmează a se realiza în instituţiile de specialitate. Emiterea actului prin care se dispune efectuarea lucrării Conform art. 142 CPP RM xpertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii. Posedarea unor asemenea cunoştinţe specializate de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală. Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu, sînt în drept să înainteze cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în opinia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor. Raportul expertului care a efectuat expertiza la cererea părţilor se prezintă organului de urmărire penală, se anexează la materialele cauzei penale şi urmează a fi apreciată o dată cu alte probe. În calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţele necesare pentru a prezenta concluzii care se referă la circumstanţele apărute în legătură cu cauza penală şi care pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală. Fiecare dintre părţi are dreptul să recomande un expert pentru a participa cu drepturi depline la efectuarea expertizei. Cazurile cînd efectuarea expertizei este obligatorie( art. 143 CPP RM ) Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea: 1) cauzei morţii; 2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;

25

3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal; 31) stării psihice şi fizice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură, tratamente inumane sau degradante; 4) vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate – în cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubiu; 5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată; 6) altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză. Plata expertizelor judiciare efectuate în cazurile prevăzute la alin. (1) se face din contul mijloacelor bugetului de stat. Procedura de dispunere a efectuării expertizei ( art. 144 CPP RM ) Considerînd că este necesară efectuarea expertizei, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar instanţa de judecată, prin încheiere, dispune efectuarea expertizei. În ordonanţă sau în încheiere se indică: cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile pentru care se dispune expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu menţiunea cînd şi în ce împrejurări au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea instituţiei de expertiză, numele şi prenumele persoanei căreia i se pune în sarcină efectuarea expertizei. Cererea de solicitare a efectuării expertizei se formulează în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse constatării şi a obiectelor, materialelor care trebuie investigate de expert. Ordonanţa sau încheierea de dispunere a efectuării expertizei este obligatorie pentru instituţia sau persoana care urmează să efectueze expertize. La efectuarea expertizei din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se remite lista întrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sînt prezentate, la cererea lor, de către organul de urmărire penală. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal conform prevederilor art. 260 şi 261. Bănuitul, învinuitul sau partea vătămată poate solicita organului de urmărire penală sau, după caz, procurorului dispunerea efectuării expertizei. Refuzul de dispunere a efectuării expertizei poate fi contestat în modul stabilit de prezentul cod. Acţiuni premergătoare efectuării expertizei( art. 145 CPP RM) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune efectuarea expertizei, citează părţile şi expertul desemnat pentru a li se aduce la cunoştinţă obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri, pentru a li se explica dreptul de a face observaţii cu privire la aceste întrebări şi de a cere modificarea sau completarea lor. Totodată, părţilor li se explică dreptul lor de a cere numirea a cîte un expert recomandat de fiecare dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei. În acest caz, se întocmeşte un proces-verbal. După examinarea obiecţiilor şi cererilor înaintate de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată fixează termenul efectuării expertizei, informîndu-l, totodată, pe expert dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile. Expertiza în comisie (art. 145 CPP RM)

26

Expertizele cu un grad sporit de complexitate se efectuează de o comisie din cîţiva experţi de aceeaşi specializare sau, după caz, de specializări diferite. La cererea părţilor, în componenţa comisiei de experţi pot fi incluşi experţii invitaţi (recomandaţi) de ele. Dacă sînt experţi de aceeaşi specializare, membrii comisiei se consultă între ei şi, ajungînd la o opinie comună, întocmesc un raport unic, pe care îl semnează fiecare. Dacă între experţi există dezacord, fiecare dintre ei prezintă cîte un raport separat cu privire la toate întrebările sau numai cu privire la întrebările pe marginea cărora există dezacord. Dacă membrii comisiei sînt experţi de specializări diferite, la efectuarea expertizei se aplică prevederile referitoare la expertiza complexă. Cerinţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată ca expertiza să fie efectuată de o comisie de experţi este obligatorie pentru şeful instituţiei de expertiză, precum şi pentru experţii desemnaţi. Dacă expertiza este pusă în sarcina instituţiei de expertiză şi conducătorul, analizînd complexitatea investigaţiilor ce urmează a fi efectuate, consideră că este necesară o expertiză în comisie, acesta comunică organului de urmărire penală sau instanţei de judecată propunerea de dispunere a efectuării expertizei. Expertiza complexă (art. 147 CPP RM) În cazul în care constatarea vreunei circumstanţe ce poate avea importanţă probatorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii în diferite domenii, se dispune expertiza complexă. În cazul torturii, efectuarea expertizei complexe, cu operarea examinării medico-legale, psihologice şi, după caz, a altor forme de examinare, este obligatorie. În baza totalităţii datelor constatate în cadrul expertizei complexe, experţii, în limitele competenţei lor, formulează concluzii despre circumstanţele pentru constatarea cărora a fost dispusă expertiza. Expertul nu are dreptul să semneze acea parte a raportului de expertiză complexă ce nu ţine de competenţa sa. Expertiza suplimentară şi expertiza repetată ( art. 148 CPP RM) Dacă organul de urmărire penală care a dispus efectuarea expertizei, la invocare de către una dintre părţi sau din oficiu, ori instanţa de judecată, la cererea uneia dintre părţi, constată că raportul expertului nu este complet, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului, se dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către acelaşi expert sau de către un alt expert. Dacă concluziile expertului sînt neclare, contradictorii, neîntemeiate, dacă există îndoieli în privinţa lor şi aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului sau dacă a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei expertize repetate de către un alt expert sau alţi experţi. La efectuarea expertizei repetate se poate pune şi chestiunea autenticităţii metodelor utilizate anterior. Primul expert poate participa la efectuarea expertizei respective pentru a da explicaţii, însă nu poate participa la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor. În ordonanţă sau în încheierea prin care s-a dispus efectuarea expertizei suplimentare sau repetate trebuie să fie concretizate motivele dispunerii ei. Efectuarea expertizei în instituţia de expertiză ( art. 149 CPP RM) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată expediază conducătorului instituţiei de expertiză actul de dispunere a efectuării expertizei, obiectele şi materialele respective, iar în cazurile necesare, şi materialele cauzei penale. Expertiza se efectuează de către acel expert al instituţiei care este indicat în ordonanţă sau încheiere. Dacă expertul concret nu este indicat, conducătorul instituţiei de expertiză numeşte expertul şi despre aceasta comunică organului care a dispus expertiza.

27

Dacă expertiza se efectuează din iniţiativa şi pe contul părţilor, ele prezintă conducătorului instituţiei de expertiză lista întrebărilor, obiectele şi materialele pentru a efectua investigaţii. Părţile pot indica în cererea de solicitare a efectuării expertizei numele şi prenumele expertului. Conducătorul instituţiei de expertiză explică expertului drepturile şi obligaţiile lui, prevăzute în art.88 CPP RM, şi îl previne de răspunderea, conform art.312 din Codul penal, pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, organizează efectuarea expertizei, asigură păstrarea obiectelor prezentate pentru investigaţii, fixează termenele efectuării expertizei. Conducătorul instituţiei de expertiză nu are dreptul să dea indicaţii care ar determina cursul şi conţinutul investigaţiei. Efectuarea expertizei în afara instituţie de expertiză (art. 150 CPP RM) În caz de efectuare a expertizei în afara instituţiei de expertiză, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, după întocmirea ordonanţei sau încheierii prin care se dispune expertiza, invită persoana desemnată pentru efectuarea ei pentru a se informa cu privire la competenţa ei, pentru a constata în ce relaţii se află această persoană cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată şi cu alte părţi, pentru a se convinge că nu există temeiuri pentru recuzarea acesteia. Organul care a dispus expertiza înmînează expertului ordonanţa sau încheierea prin care se dispune expertiza, explică drepturile şi obligaţiile, prevăzute în art.88 CPP RM şi îl previne de răspunderea, conform art.312 din Codul penal, pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false. Acestea se consemnează în ordonanţa sau în încheierea prin care s-a dispus expertiza şi se confirmă prin semnătura expertului. În acelaşi mod se fixează declaraţiile şi cererile expertului. Despre respingerea cererii expertului, organul care a dispus expertiza întocmeşte o ordonanţă sau o încheiere motivată. Organul de urmărire penală este obligat să asigure prezentarea la expert a bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, martorului dacă apare necesitatea de a efectua cercetarea corporală sau a examina starea lor psihică ori prezenţa lor este necesară la efectuarea expertizei. Internarea în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei ( art. 152) Dacă pentru efectuarea expertizei medico-legale sau psihiatrice apare necesitatea unei supravegheri îndelungate, bănuitul, învinuitul, inculpatul poate fi internat într-o instituţie medicală. Despre aceasta se consemnează în ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus expertiza. Internarea bănuitului, învinuitului în instituţia medicală pentru efectuarea expertizelor indicate în alin.(1) se admite cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza demersului procurorului, în conformitate cu art.305. Încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea internării poate fi atacată cu recurs în condiţiile art.311. Dacă necesitatea internării în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei a apărut în procesul judecării cauzei, încheierea despre aceasta o adoptă instanţa de judecată conform cererilor înaintate de părţi, expert sau din oficiu. Demersul procurorului de solicitare a internării într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei sau cererile părţilor ori ale expertului depuse în acest sens trebuie să cuprindă, după caz, menţiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează urmărirea penală, încadrarea juridică a faptei; faptele şi împrejurările din care rezultă îndoiala asupra stării de responsabilitate a bănuitului, învinuitului sau inculpatului, motivarea necesităţii de luare a măsurii de internare şi motivarea proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit. Internarea bănuitului într-o instituţie medicală, pentru efectuarea expertizei în condiţii de staţionar, se dispune pentru o durată de pînă la 10 zile cu posibilitatea prelungirii, în caz de necesitate, la demersul procurorului, de către judecătorul de instrucţie, după punerea sub învinuire. Internarea învinuitului într-o instituţie medicală, pentru efectuarea expertizei în condiţii de staţionar, se dispune pentru o durată de pînă la 30 de zile. 28

Prelungirea internării învinuitului în instituţia medicală, pentru efectuarea expertizei în condiţii de staţionar, poate fi dispusă de către judecătorul de instrucţie pînă la 6 luni, la demersul procurorului prezentat în temeiul cererii motivate în scris a medicului care se confruntă cu dificultăţi la efectuarea expertizei şi are nevoie de timp suplimentar pentru aceasta. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. Bănuitul, învinuitul internat într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei în condiţii de staţionar, apărătorul sau reprezentantul pot ataca încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea ori prelungirea internării sau pot solicita efectuarea expertizei în condiţii de ambulator în termen de 3 zile de la data adoptării. Dispoziţiile art.311 şi 312 se aplică în mod corespunzător. În cazul în care bănuitul, învinuitul este arestat preventiv, transferul acestuia pentru efectuarea expertizei medicale în condiţii de staţionar, se dispune la demersul procurorului cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Audierea expertului (art. 153) În cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficienţe, pentru înlăturarea cărora nu sînt necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut necesitatea de a preciza metodele aplicate de către expert sau unele noţiuni, organul de urmărire penală este în drept să audieze expertul, respectîndu-se prevederile art.105-109 Audierea expertului nu se admite pînă la prezentarea raportului şi cercetarea acestuia.

TEMA 4. RAPORTUL DE EXPERTIZĂ JUDICIARĂ 1. STRUCTURA RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ JUDICIARĂ După efectuarea investigaţiilor necesare, expertul întocmeşte în scris un raport, pe care îl semnează şi aplică ştampila. În raportul de expertiză se indică: cînd, unde şi cine (numele, prenumele, studiile, pecialitatea) a efectuat expertiza; faptul informării expertului despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false; titlul, gradul ştiinţific şi, după caz, funcţia persoanei care a efectuat expertiza; actul prin care s-a dispus efectuarea expertizei; persoanele care au asistat la efectuarea expertizei; materialele utilizate de către expert, investigaţiile efectuate, operaţiunile de efectuare a expertizei, metodele, programele şi echipamentele utilizate; întrebările adresate expertului; concluziile la întrebări. Dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată circumstanţe ce prezintă interes pentru cauza penală, dar cu privire la care nu i s-au pus întrebări, el are dreptul să le menţioneze în raportul său. La raportul expertului se anexează corpurile delicte, probele grafice, alte materiale, rămase după efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii, schiţe şi grafice ce confirmă concluziile expertului. În raportul expertului va fi inclusă argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate sau la unele întrebări ce au fost puse dacă materialele prezentate nu au fost suficiente sau întrebările formulate nu ţin de competenţa expertului, ori nivelul ştiinţei şi practica expertizelor nu permit de a răspunde la întrebările puse. 29

Raportul expertului sau declaraţia sa că nu poate prezenta concluzii, precum şi procesul-verbal de audiere a expertului se comunică imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la primirea lor de către organul de urmărire penală, părţilor în proces care au dreptul să dea explicaţii, să facă obiecţii, precum şi să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare, a se efectua expertiza suplimentară ori o expertiză repetată. Executarea acestor acţiuni se consemnează într-un procesverbal. 2. CONCLUZIILE EXPERTULUI. FORMELE DE CONCLUZII ÎN RAPORTUL DE EXPERTIZĂ Pentru fixarea în dosar şi folosirea ulterioară în calitate de probe, legislatorul a stabilit şi o ordine procesuală de finisare a rezultatelor cercetărilor de expertiză: concluziile - efectuate de către expert care pot fi puse la dispoziţia organului de urmărire penală şi instanţei judiciare numai sub formă de raport scris- act procesual. În raportul de expertiză expertul face concluzii, descrie faptele şi procesul de examinare. În general, concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebarea organului de urmărire penală şi instanţa de judecată, opinia sa cu privire la problema identităţii, bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute. Concluziile categorice Constau într-un răspuns categoric (pozitiv sau negativ) fără echivoc. Identitatea confirmată de concluzia pozitivă înseamnă transformarea posibilităţii în realitate, materializarea unei stări virtuale. Identitatea infirmată de concluzia negativă înseamnă constatarea incompatibilităţii. De asemenea, concluzia categorică este aplicabilă nu numai identificării individuale, ci şi celei generice. De exemplu, în criminalistică concluzia categorica este formulată prin expresii de genul: „Testamentul... a fost scris, datat şi semnat de ...”; „Impresîunea digitală relevată pe geamul spart, a fost lăsată de degetul mare de Ia mâna dreaptă a numitului...”; „Proiectilul extras din corpul victimei a fost tras cu arma marca... seria...”. Concluziile categorice sunt rezultatul certitudinii expertului, de unde şi denumirea de concluzii certe. Ele exprimă convingerea că totalitatea caracteristicilor asemănătoare constatate Ia obiectul expertizat şi la urma mcriminată este irepetabilă la alte obiecte, este unică, sau, dimpotrivă, că deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale, că ele nu se explică prin intervenţia unor factori modificatori şi ca atare identitatea se exclude. Prin certitudine înţelegem „o stare a conştiinţei individuale care se crede în posesia adevărului, eroarea şi îndoiala fiind excluse" sau, altfel spus, o stare de spirit intelectuală şi afectivă constând într-o adeziune totală, lipsită de orice îndoială, în ce priveşte ideea adevărului sau folosului unei judecăţi, a existenţei sau inexistenţei unei stări de lucruri". Certitudinea concluziilor categorice reprezintă un sentiment de convingere, o certitudine interioară, personală. De cele mai multe ort, adevărul concluziei categorice corespunde adevărului obiectiv, ele fiind sinonime, dar pot fi şi diferite, adică „adevărul" concluziei să fie eronat. Principalele cauze de eroare provin din aprecierea greşită a asemănărilor şi deosebirilor, confundarea proprietăţilor necesare cu cele accidentale, ignorarea împrejurărilor legate de formarea urmelor, insuficienţa materialului de comparaţie, absolutizarea datelor obţinute prin analize fizîco-chimice sau pur şi simplu, din faptul că concluzia nu decurge realmente din, constatări, ci din aparenta relaţie de identitate (error non sequitur). De asemenea, nu este exclusă nici situaţia inversă, adică concluzie dedusă, corect, dar din premise greşite. Exemplu: se indică eronat de către organul judiciar ca specimenul de scris care urmează a fî comparat cu textul în litigiu ar proveni de la „Popescu" când, de fapt, el aparţine lui Popescu junior". Concluzia expertului nu trebuie să fie categorică doar ca formulare, dar şi veridică în conţinut 30

Veridicitatea ei urmează a fi stabilită de organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză. Concluziile de probabilitate Ele reprezintă o părere dirijată în sens afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert, adică, atunci când ansamblul caracteristicilor nu este strict individual, subzistă posibilitatea apariţiei sale şi la alte obiecte de acelaşi gen. În cazul concluziilor probabile, expertul exprimă nu certitudinea, ci probabilitatea, presupunerea asupra unui anumit fapt. Caracterul probabil al concluziilor unor expertize poate fi consecinţa fie a unor factori cu caracter obiectiv, cum ar fi: lipsa unor metode de cercetare adecvate problemei ştiinţifice ori tehnice care se ridică în cauza respectivă, insuficienţa imprimării unor caracteristici pe obiectul supus expertizei, volumul redus al materialului de examinat etc., fie a unor factori ţinând de fixarea şi transportul defectuos al materialului probator, deficienţa în cercetarea locului faptei, minusuri în obţinerea materialelor pentru comparaţie. Concluziile de probabilitate nu trebuiesă fie respinse pe motiv că nu ar fi folositoare pentru soluţionarea cauzei. Aceasta se explică prin faptul că pot apărea situaţii când institute de cercetări, laboratoare de expertiză sau experţi de înaltă calificare profesională, deşi dovedesc pricepere şi multă conştiinciozitate, totuşi să nu poată formula un răspuns categoric la întrebările care le-au fost adresate, din cauza unor controverse ivite în ramura ştiinţei respective, din cauza,inexistentei unor metode ştiinţifice adecvate specificului problemei ce set cercetează sau din lipsa unor caracteristici sau proprietăţi de identificare la proba în litigiu pusă Ia dispoziţie. În cazurile în care probabilitatea concluziilor este determinată de factori obiectivi, ele nu trebuie să fie respinse, deoarece, ca şi cele certe, acestea exprimă o apreciere a expertului asupra veridicităţii faptelor, creând prin aceasta obligaţia verificării presupunerilor expertului, ceea ce nu poate avea decât o contribuţie pozitivă în soluţionarea cauzei, prezentându-se ca o etapă a procesului de aflare a adevărului cu privire la anumite fapte ori împrejurări. Atunci când sunt bine motivate, concluziiIem de probabilitate ajută organul judiciar să elaboreze diferite versiunii care să deschidă noi perspective în desfăşurarea cercetărilor ulterioare. Valoarea concluziilor probabile se datorează faptului că la baza lor stau întodeauna date faptice certe, stabilite într-un mod care, însă, nu a îngăduit o certitudine. O problemă aparte ar constitui-o con-cluziile de asemănare care se formulează uneori pe baza urmelor-materie. Acestea pot crea confuzii în practica organelor judiciare, deoarece există pericolul ca ele să fie interpretate ca fiind cert positive. Exemplu: „Elementele spectrochimice ale peliculei de vopsea ridicate de la locul accidentului de circulaţie şi cele ale probei de comparaţie recoltate de pe autoturismul Dacia 1310, nr. B-03-MKA, se aseamănă", această concluzie este de probabilitate şi deci trebuie apreciată ca atare. Organele judiciare trebuie să facă deosebire între concluziile de probabilitate -care pot avea o anumită consecinţă juridică şi situaţiile când experţii nu au formulat concluziile pe bază de date ştiinţifice şi raţionamente precise, ci au făcut o simplă aprecieresubiectivă, caz în care avizul lor DU are nici valoare. Concluziile constatării sau expertizei medico-legale pot fi şi provizorii bazate exclusive pe datele care se desprind direct din lucrările efectuate şi devin definitive,atunci cînd cuprind şi interpretarea aprofundatăa datelor obţonute prin cercetările de laborator. Atunci când organul judiciar solicit concluzii provizorii, în cazul expertizei medico-Iegale, acestea se înaintează imediat sau în cel mult trei zile după efectuarea lucrării, termenul de depunere a raportului cu concluzii definitive neputând depăşi în cazul expertizei medico-legale mai mult de şase săptămâni şi fiind aprobat de organul care a dispus efectuarea expertizei, la cererea experţilor. Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei

31

Criminalistica,la felca şi alte ştiinţe,prezintă unele limite de cunoaştere, care pe planul expertizei, se,manifestă în imposibilitatea rezolvări problemelor solicitate de organul judiciar. Există situaţii în care stabilirea sau infirmarea identităţii nu este posibilă, nici macăr cu probabilitate: Nu rare sunt situaţiile cînd se trimit spre examinare impresiuni digitale îmbâcsite, în care nu se pot distinge detaliile, sau când acestea sunt reduse numeric; la fel când o urmă de instrument de spargere, de încălţăminte, de anvelopă este incompletă sau neclară. De asemenea, vechimea materialelor de scriere şi în consecinţă data întocmirii unui act, nu se poate determina, pentru că până în prezent nu au fost stabilite legităţi ale schimbărilor în timp a materialelor respective. In cazul semnăturilor imitate sau copiate, precum şi în cel al unor modificări de cifre, cuvinte sau de semnături extrem de simplificate, autorul grafismului nu poate fi .identificat, deoarece nu se întrunesc suficiente grafisme de identificare. În practică apar şi alte situaţii, când expertul nu poate răspunde la întrebările organului judiciar datorită faptului că obiectele în litigiu urmele traseologjce reduse, impresiunile de ştampilă neclare ş.a. nu conţin destule elemente pe baza cărora să se formuleze concluzii de identitate. În mod curent, imposibilitatea rezolvării problemei se exprimă, concluzia raportului de expertiză prin formula: Nu se poate stabili .Precizăm că acest „nu se poate” vizează imposibilitatea dării unui răspuns la întrebarea pusă de organul judiciar. La prima vedere, concluzia de: Nu se poate stabili pare să fie inutilă. Este adevărat că ele reprezintă o limită în examenele de identificare, dar ele au însă meritul că lămuresc în mod categoric imposibilitatea formulării unei concluzii într-o anumită problemă, altfel spus „dacă nu se poate, nu se poate". Imposibilitatea trebuie explicată (demonstrată) temeinic. În cazurile de n.s.p. (adică de nu se poate stabili) cum o denumesc codificat experţii, este indicat să se întocmească raport de expertiză şi să se renunţe la practica de a răspunde organului judiciar printr-o simplă adresă cuprinzând numai concluzia de n.s.p. Raportul de expertiză trebuie să ofere organului judiciar cât şî părţilor în proces explicaţii detaliate asupra cauzelor care au determinat imposibilitatea formulării unei concluzii certe. Concluzia de “n.s.p.” nu trebuie privită ca un refuz al expertului de a rezolva problemele şi nici că acestea ar depăşi competenţa sa profesională. În cazul expertizei contabile, deşi raportul este verificat şi avizat de Biroul local pentru expertizele contabile înainte de a fi predat organului judiciar care a dispus efectuarea lucrării, totuşi avizul dat nu-1 obligă să acorde concluziilor primite o forţă probantă absolută.

TEMA 5. METODELE DE VERIFICARE ŞI APRECIERE A RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ 1. METODELE DE VERIFICARE ŞI APRECIERE A RAPOARTELOR DE EXPERTIZĂ Verificarea formală comportă controlul respectării normelor procedurale prevăzute în materia expertizei. Pentru aceasta se examinează modul cum a fost numit expertul şi dacă nu există motive de recuzare în sarcina sa, care să nu fi fost evidenţiate. în cadrul acestei verificări se reexaminează calificarea expertului şi comportamentul său. Expertul trebuie să corespundă atât unor cerinţe de competenţă profesională, cât şi unor exigenţe morale, toate aceste elemente contând pentru evaluarea concluziilor formulate. în literatura juridică s-a subliniat în mod deosebit însemnătatea cunoaşterii valorii etico-psihologtce a expertului, pentru a aprecia credibilitatea concluziilor sale sub aspectul obiectivitătii. 32

Tot în cadrul verificării formale, organul judiciar urmăreşte dacă în raport este cuprinsă descrierea clară a expertizei efectuate. Se mai urmăreşte dacă s-a răspuns Ia toate întrebările adresate expertului şi dacă răspunsurile formulate sunt complete, dacă părţile au fost citate, în care legea prevede expres această obligaţie, precum şi dacă raportul este datat şi semnat de expert (experţi), dacă opiniile separate sunt consemnate în raport. Diferitele deficienţe constatate în cadrul acestei verificări formale pot antrena consecinţe diferite, ca: înlăturarea expertizei, restituirea raportului pentru unele completări ori datare şi semnare, dispunerea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertise. Verificarea conţinutului raportului se face pentru a stabili dacă corespunde exgenţelor de ordin ştiinţific şi logic şi dacă este suficient de documentat. Într-un astfel de cadru, se examinează în primul rând, dacă expertul a folosit pentru investigaţiile sale toate materialele avute la dispoziţie, condiţie deosebit de importantă, a i cărei nemdeplinire duce la desfiinţarea hotărarii judecătoreşti deficitare sub acest aspect. De asemenea, într-o primă ordine, se verifică şi condiţiile în care expertul a efectuat cercetările, spre a se stabili dacă acestea i-au permis rezolvarea problemelor pentru care a fost investit. Se verifică metodele de lucru folosite de experţi în cadrul investigaţiilor de specialitate pe care le-au întreprins, urmărindu-se dacă s-au utilizat metodele şi datele cele mai noi şi adecvate ale ştiinţei, tehnicii ori artei respective. Cu acest prilej, organul judiciar trebuie să aibă în vedere dacă datele ştiinţifice pe care se sprijină concluziile, oferă în domeniul cercetat elemente sigure de judecată sau numai simple ipoteze. Condiţia esenţială pentru ca organul judiciar să poată face aceste verificări о constituie motivarea temeinică de către expert a concluziilor formulate. În cadrul acestei verificări se au în i vedere raţionamentele prezentate, respectiv, dacă între cercetările întreprinse şi concluzii există sensul logic necesar, observându-se dacă s-a ajuns la înţelegerea justă a aptelor, care necesită o explicaţie ştiinţifică. În acest sens, trebuie să ,şe verifice şi dacă răspunsurile experţilor Ia diversele întrebări nu se contrazic, iar în cazul în care sunt mai mulţiexperţi, dacă toţi au aceeaşi opinie ori dacă există păreri diferite şi acestea sunt motivate. Organul judiciar trebuie să tină seamă în formarea convingerii intime de natura concluziilor formulate (certe, probabile sau de imposibilitate). Numai după verificarea formală şi substanţială a raportului, organul judiciar procedează la aprecierea concluziilor expertizei. 2. APRECIEREA RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ CE PRESUPUNE DETERMINAREA PERTENENŢEI ŞI ADMISIBILITĂŢII FAPTELOR CONSTANTE DE EXPERT La aprecierea concluziilor trebuie avut în vedere faptul că ele nu sunt imperative, nici chiar atunci când toţi experţii au ajuns la aceleaşi concluzii, întrucât, potrivit legu, acest mijloc de probă nu are forţă doveditoare absolută, cî poate servi ca temei la soluţionarea cauzei numai dacă organul judiciar s-a convins de exactitatea concluziilor emise. De aceea, concluziile expertizei trebuie apreciate critic, la fel ca şi celelalte probe şi numai în coroborare cu întregul material administrat în cauză. Pe baza examinării multilaterale, complete şi obiective a tuturor probelor cauzei în ansamblu lor, organul judiciar va da soluţia, conducându-se după lege şi potrivit cerinţelor conştiinţei juridice. Trebuie reţinut faptul că expertiza nu este un mijloc de probă ca şi celelalte, întrucât fundamentul său ştiinţific îi conferă o trăsătură specială, ce obligă organul judiciar, în cazul în care nu îşî însuşeşte, concluziile acesteia, să-şi motiveze într-un mod deosebit dezacordul. Dacă organul judiciar este suveran în a-şi însuşi sau respinge concluziile expertizei, nu trebuie 33

omis faptul că opţiunea sa nu poate fî arbitrară, ci ea trebuie să se bazeze pe cercetările ştiinţifice făcute de un alt institut, laborator sau expert. Atunci când au fost efectuate mai multe expertize, nu se poate soluţiona cauza pe baza mediei concluziilor formulate, întrucât fiecare expertiză are individualitatea sa, concluziile ei exprimând o anumită opinie ştiinţifică. După gradul de certitudine al părerii expertului şi în funcţie de posibilităţile reale de rezolvare din punct de vedere tehnic se pot distinge următoarele categorii de concluzii: 1) concluzii categorice (certe); 2)concluzii de probabilitate; 3)concluzii de imposibilitate a rezolvării problemei (n.s.p.). În general, concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebarea organului judiciar, opinia sa cu privire la problema identităţii, bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute. Concluziile categorice Constau într-un răspuns categoric (pozitiv sau negativ) fără echivoc. Identitatea confirmată de concluzia pozitivă înseamnă transformarea posibilităţii în realitate, materializarea unei stări virtuale. Identitatea infirmată de concluzia negativă înseamnă constatarea incompatibilităţii. De asemenea, concluzia categorică este aplicabilă nu numai identificării individuale, ci şi celei generice. De exemplu, în criminalistică concluzia categorica este formulată prin expresii de genul: „Testamentul... a fost scris, datat şi semnat de ...”; „Impresîunea digitală relevată pe geamul spart, a fost lăsată de degetul mare de Ia mâna dreaptă a numitului...”; „Proiectilul extras din corpul victimei a fost tras cu arma marca... seria...”. Concluziile categorice sunt rezultatul certitudinii expertului, de unde şi denumirea de concluzii certe. Ele exprimă convingerea că totalitatea caracteristicilor asemănătoare constatate Ia obiectul expertizat şi la urma mcriminată este irepetabilă la alte obiecte, este unică, sau, dimpotrivă, că deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale, că ele nu se explică prin intervenţia unor factori modificatori şi ca atare identitatea se exclude. Prin certitudine înţelegem „o stare a conştiinţei individuale care se crede în posesia adevărului, eroarea şi îndoiala fiind excluse” sau, altfel spus, o stare de spirit intelectuală şi afectivă constând într-o adeziune totală, lipsită de orice îndoială, în ce priveşte ideea adevărului sau folosului unei judecăţi, a existenţei sau inexistenţei unei stări de lucruri”. Certitudinea concluziilor categorice reprezintă un sentiment de convingere, o certitudine interioară, personală. De cele mai multe ort, adevărul concluziei categorice corespunde adevărului obiectiv, ele fiind sinonime, dar pot fi şi diferite, adică „adevărul” concluziei să fie eronat. Principalele cauze de eroare provin din aprecierea greşită a asemănărilor şi deosebirilor, confundarea proprietăţilor necesare cu cele accidentale, ignorarea împrejurărilor legate de formarea urmelor, insuficienţa materialului de comparaţie, absolutizarea datelor obţinute prin analize fizîco-chimice sau pur şi simplu, din faptul că concluzia nu decurge realmente din, constatări, ci din aparenta relaţie de identitate (error non sequitur). De asemenea, nu este exclusă nici situaţia inversă, adică concluzie dedusă, corect, dar din premise greşite. Exemplu: se indică eronat de către organul judiciar ca specimenul de scris care urmează a fî comparat cu textul în litigiu ar proveni de la „Popescu” când, de fapt, el aparţine lui Popescu junior”. Concluzia expertului nu trebuie să fie categorică doar ca formulare, dar şi veridică în conţinut Veridicitatea ei urmează a fi stabilită de organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză. Concluziile de probabilitate Ele reprezintă o părere dirijată în sens afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert, adică, atunci când ansamblul caracteristicilor nu este strict individual, subzistă posibilitatea apariţiei sale şi la alte obiecte de acelaşi gen.

34

În cazul concluziilor probabile, expertul exprimă nu certitudinea, ci probabilitatea, presupunerea asupra unui anumit fapt. Caracterul probabil al concluziilor unor expertize poate fi consecinţa fie a unor factori cu caracter obiectiv, cum ar fi: lipsa unor metode de cercetare adecvate problemei ştiinţifice ori tehnice care se ridică în cauza respectivă, insuficienţa imprimării unor caracteristici pe obiectul supus expertizei, volumul redus al materialului de examinat etc., fie a unor factori ţinând de fixarea şi transportul defectuos al materialului probator, deficienţa în cercetarea locului faptei, minusuri în obţinerea materialelor pentru comparaţie. Concluziile de probabilitate nu trebuiesă fie respinse pe motiv că nu ar fi folositoare pentru soluţionarea cauzei. Aceasta se explică prin faptul că pot apărea situaţii când institute de cercetări, laboratoare de expertiză sau experţi de înaltă calificare profesională, deşi dovedesc pricepere şi multă conştiinciozitate, totuşi să nu poată formula un răspuns categoric la întrebările care le-au fost adresate, din cauza unor controverse ivite în ramura ştiinţei respective, din cauza,inexistentei unor metode ştiinţifice adecvate specificului problemei ce set cercetează sau din lipsa unor caracteristici sau proprietăţi de identificare la proba în litigiu pusă Ia dispoziţie. În cazurile în care probabilitatea concluziilor este determinată de factori obiectivi, ele nu trebuie să fie respinse, deoarece, ca şi cele certe, acestea exprimă o apreciere a expertului asupra veridicităţii faptelor, creând prin aceasta obligaţia verificării presupunerilor expertului, ceea ce nu poate avea decât o contribuţie pozitivă în soluţionarea cauzei, prezentându-se ca o etapă a procesului de aflare a adevărului cu privire la anumite fapte ori împrejurări. Atunci când sunt bine motivate, concluziiIem de probabilitate ajută organul judiciar să elaboreze diferite versiunii care să deschidă noi perspective în desfăşurarea cercetărilor ulterioare. Valoarea concluziilor probabile se datorează faptului că la baza lor stau întodeauna date faptice certe, stabilite într-un mod care, însă, nu a îngăduit o certitudine. O problemă aparte ar constitui-o con-cluziile de asemănare care se formulează uneori pe baza urmelor-materie. Acestea pot crea confuzii în practica organelor judiciare, deoarece există pericolul ca ele să fie interpretate ca fiind cert positive. Exemplu: „Elementele spectrochimice ale peliculei de vopsea ridicate de la locul accidentului de circulaţie şi cele ale probei de comparaţie recoltate de pe autoturismul Dacia 1310, nr. B-03-MKA, se aseamănă", această concluzie este de probabilitate şi deci trebuie apreciată ca atare. Organele judiciare trebuie să facă deosebire între concluziile de probabilitate care pot avea o anumită consecinţă juridică şi situaţiile când experţii nu au formulat concluziile pe bază de date ştiinţifice şi raţionamente precise, ci au făcut o simplă aprecieresubiectivă, caz în care avizul lor DU are nici valoare. Concluziile constatării sau expertizei medico-legale pot fi şi provizorii bazate exclusive pe datele care se desprind direct din lucrările efectuate şi devin definitive,atunci cînd cuprind şi interpretarea aprofundatăa datelor obţonute prin cercetările de laborator. Atunci când organul judiciar solicit concluzii provizorii, în cazul expertizei medico-legale, acestea se înaintează imediat sau în cel mult trei zile după efectuarea lucrării, termenul de depunere a raportului cu concluzii definitive neputând depăşi în cazul expertizei medico-legale mai mult de şase săptămâni şi fiind aprobat de organul care a dispus efectuarea expertizei, la cererea experţilor. Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei Criminalistica,la felca şi alte ştiinţe,prezintă unele limite de cunoaştere, care pe planul expertizei, se,manifestă în imposibilitatea rezolvări problemelor solicitate de organul judiciar. Există situaţii în care stabilirea sau infirmarea identităţii nu este posibilă, nici macăr cu probabilitate: Nu rare sunt situaţiile cînd se trimit spre examinare impresiuni digitale îmbâcsite, în care nu se pot distinge detaliile, sau când acestea sunt reduse numeric; la fel când o urmă de instrument de spargere, de încălţăminte, de anvelopă este incompletă sau neclară. 35

De asemenea, vechimea materialelor de scriere şi în consecinţă data întocmirii unui act, nu se poate determina, pentru că până în prezent nu au fost stabilite legităţi ale schimbărilor în timp a materialelor respective. In cazul semnăturilor imitate sau copiate, precum şi în cel al unor modificări de cifre, cuvinte sau de semnături extrem de simplificate, autorul grafismului nu poate fi .identificat, deoarece nu se întrunesc suficiente grafisme de identificare. În practică apar şi alte situaţii, când expertul nu poate răspunde la întrebările organului judiciar datorită faptului că obiectele în litigiu urmele traseologjce reduse, impresiunile de ştampilă neclare ş.a. nu conţin destule elemente pe baza cărora să se formuleze concluzii de identitate. În mod curent, imposibilitatea rezolvării problemei se exprimă , concluzia raportului de expertiză prin formula: Nu se poate stabili .Precizăm că acest „nu se poate" vizează imposibilitatea dării unui răspuns Ia întrebarea pusă de organul judiciar. La prima vedere, concluzia de: Nu se poate stabili pare să fie inutilă. Este adevărat că ele reprezintă o limită în examenele de identificare, dar ele au însă meritul că lămuresc în mod categoric imposibilitatea formulării unei concluzii într-o anumită problemă, altfel spus „dacă nu se poate, nu se poate". Imposibilitatea trebuie explicată (demonstrată) temeinic. În cazurile de n.s.p. (adică de nu se poate stabili) cum o denumesc codificat experţii, este indicat să se întocmească raport de expertiză şi să se renunţe la practica de a răspunde organului judiciar printr-o simplă adresă cuprinzând numai concluzia de n.s.p. Raportul de expertiză trebuie să ofere organului judiciar cât şî părţilor în proces explicaţii detaliate asupra cauzelor care au determinat imposibilitatea formulării unei concluzii certe. Concluzia de ,n.s.p." nu trebuie privită ca un refuz al expertului de a rezolva problemele şi nici că acestea ar depăşi competenţa sa profesională. În cazul expertizei contabile, deşi raportul este verificat şi avizat de Biroul local pentru expertizele contabile înainte de a fi predat organului judiciar care a dispus efectuarea lucrării, totuşi avizul dat nu-1 obligă să acorde concluziilor primite o forţă probantă absolută. 3. VALOAREA PROBANTĂ A EXPERTIZELOR CA MIJLOC DE PROBA ÎN PROCESUL PENAL Expertizei, ca mijloc de probă, i se acordă o mare importanţă în procesul penal întrucât este fundamentată pe o cercetare ştiinţifică efectuată de persoane competente. În acelaşi timp însă, dreptul românesc, în care funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, nu recunoaşte vreo ierarhizare a mijloacelor de probă, adică acordarea vreunei preferinţe prestabilite cu privire la valoarea lor, neadminţându-se existenţa unor mijloace de probă care să fie cu anticipaţie „mai bune" sau „mai putin bune”, iar organele judiciare au obligaţia ca în fiecare cauză concretă să verifice valoarea mijloacelor de probă folosite în cauza respectivă. Ca urmare, expertizei, deşi in abstracta i se acordă o deosebită autoritate dat fiind fundamentul său ştiinţific, în mod practic este considerată ca oricare alt mijloc de probă nefiindui, deci, recunoscută o forţă probantă absolută, cî concluziile expertului sunt lăsate la aprecierea liberă a organului judiciar, conform principiului aprecierii probelor potrivit intimei convingeri a judecătorului, bazată pe conştiinţa sa juridică. Este unanim acceptat că expertizele reprezintă mijlocul de probă în care, cu privire la anumite aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale sau civile, sunt expuse opiniile unor specialişti care dovedesc respect faţă de adevăr şi obiectivitate ştiinţifică şi de aceea ele produc, de regulă, încredere în exactitatea concluziilor pe care le conţin. Este posibil însă ca uneori, aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, fie datorită lipsurilor în pregătire, fie datorită altor cauze şi, în consecinţă, valoarea lor probatorie este validată prin apreciere în întreg ansamblul probelor existente în cauză.

36

Organele judiciare sunt legate de constatările de fapt ale experţilor, ca de exemplu, data raportului de expertiză, arătarea cercetărilor făcute în prezenţa părţilor şi susţinerile acestora făcute în prezenţa experţilor. Toate aceste menţiuni din raportul de expertiză fac dovada până la înscrierea în fals, deoarece experţii au lucrat în calitate de delegaţi ai organelor judiciare. Organele judiciare nu sunt însă legate de concluziile raportului de expertiză care constituie numai elemente de convingere, lăsate la libera lor aprecierei. Ca şi celelalte probe, concluziile ex-pertului trebuie apreciate în mod critic. Aprecierea propriu-zisă a expertizei trebuie precedată de o amănunţită verificare, atât a formelor procedurale, cât şi a conţinu-tului. Această verificare trebuie să privească respectarea condiţiilor necesare efectuării expertizei, dacă s-au cercetat toate problemele stabilite de organul judiciar, dacă au fost folosite .pentru investigare toate mate-rialele necesare şi pe care expertul le-a avut la dispoziţie, toate metodele şi datele noi din domeniul respectiv al ştiinţei sau tehnicii, dacă examinările corespund exigenţelor de ordin ştiinţific şi logic, dacă există concordanţă între concluziile expertului şi rezultatele examinării şi, în fine, dacă s-a răspuns la toate întrebările formulate. Trecând la aprecierea propriu-zisă a concluziilor expertizei, organul judiciar trebuie să pornească de la faptul că aceste concluzii nu sunt imperative şi organul judiciar are facultatea, în virtutea dreptului său la liberă apreciere a probelor, de a lua sau nu în considerare concluziile, raportului de expertiză,indiferent de faptul că expertiza a fost efectuată de unul sau mai mulţi experţi care au avut sau nu o opinie comună. Organele judiciare în activitatea lor de apreciere a expertizei trebuie să stabilească faptul că opinia expertului este categorică sau aproximativă, deci dacă raportul de expertiză cuprinde concluzii categorice, certe sau probabile, precum şî faptul dacă expertul a ajuns la concluzii pe bază de date ştiinţifice şi raţionamente precise sau a făcut o simplă apreciere subiectivă. În situaţia în care expertul nu a ajuns la o soluţie categorică, în problemele cercetate, părerea majoritară exprimată în literatura de specialitate a fost aceea că astfel de concluzii probabile ale expertului au valoarea lor, deoarece nu exclud posibilitatea existenţei unei situaţii de fapt şi, deci, ele pot fi luate în considerare, au forţă probatorie în măsura în care sunt confirmate de celelalte probe administrate în cauză. Acest mod de abordare a problemei concluziilor probabile ale expertului îl considerăm cel mai realist, mai ales că pot exista situaţii în care expertul nu poate ajunge la nici o concluzie şi de aceea trebuie luat în considerare că în cazul concluziilor probabile expertul reuşeşte, totuşi, să ajungă la m concluzie care se bazează pe date faptice stabilite în mod concret şi obiectiv şi pe ai motivaţie ştiinţifică a situaţiilor care nu aut îngăduit o certitudine. Suntem, de acord şi cu punctul de vedere potrivit căruia în locul unor concluzia categorice, dar nefundamentate ştiinţific, sunt preferabile concluziile probabile bazate pe date obiectiv stabilite, întărite însă de celelalte probe administrate în cauză. Pe de altă parte, considerăm că în situaţia în care expertul nu ajunge la concluzii pe bază de date ştiinţifice şi raţionamente precise, ci face o simplă apreciere subiectivă, expertiza nu are valoare probantă şi, deci, nu poate fi luată în considerare. Concluziile neargumentate ale unor expertize nu pot să constituie temeiul convingerii organelor judiciare şi a solutiei date în cauză, impunându-se completarea acesteia sau, după caz, efectuarea unei noi expertise , cu precizarea că atât suplimentul de expertiză, cât şi noua expertiză pot să fie dispuse de organele judiciare din oficiu sau la cererea părţii nemulţumite de concluziile raportului de expertiză. Când s-au administrat două expertize contradictorii, organul judiciar nu poate să procedeze la efectuarea unei medii aritmetice, ci trebuie să accepte motivat una dintre expertize pe care o consideră mai fundamentată sub aspect ştiinţific, mai concordantă cu realitatea şi care se coroborează cu probele din dosar. Atât în procesul penal, cât şi în procesul civil, raportul de expertiză este supus discuţiei contradictorii a părţilor, ceea ce, pe de o parte, reprezintă o aplicare a principiului 37

contradictorialităţii, iar, pe de altă parte, în numeroase situaţii, constituie un real ajutor dat organului judiciar în aprecierea corectă a concluziilor experţilor, întrucât cu această ocazie părţile pot releva unele elemente esenţiale pentru activitatea organelor judiciare de apreciere a expertizei. Având în vedere fundamentul său ştiinţific, expertiza constituie, totuşi, un mijloc de probă cu o importanţă deosebită în activitatea de probaţiune şi, de aceea, organul judiciar este obligat ca în situaţia în care nu-şi însuşeşte concluziile acesteia să-şi motiveze temeinic, convingător, această atitudine. În practică, deficienţe ale organelor judiciare în activitatea de verificare a expertizelor au determinat în unele situaţii supraaprecierea valorii probante a concluziilor expertului, ceea ce a condus la soluţii eronate, iar m alte situaţii au determinat subestimarea valorii probante a acestui mijloc de probă, ceea ce a avut, de asemenea, drept consecinţă adoptarea de soluţii eronate. ' Referitor la puterea doveditoare a expertizei, în practica judiciară s-au dat soluţii care au conturat atât punctul de vedere potrivit căruia organul judiciar întemeindu-şi soluţia pe concluziile expertizei, pe care le consideră convingătoare, nu înseamnă că şi-a delegat dreptul său de apreciere expertului, cat şi punctul de vedere potrivit căruia expertiza nu are o forţă probantă deosebită. Astfel, în practica judiciară s-a stabilit că, în cazul în care analiza comparativă a grupelor sanguine exclude pe pârât de la paternitate, în timp ce celelalte probe sunt total opuse, instanţa de judecată, dacă are îndoieli cu privire la certitudinea rezultatului expertizei, va trebui să dispună, fie în baza cererii părţilor, fie din oficiu, o nouă expertiză. S-a stabilit, de asemenea, că în situaţia în care din examenul de laborator rezultă un coeficient de alcool în sânge sub 1 %, instanţa trebuie să ţină seama şi de rezultatul examenului clinic efectuat inculpatului, putând dispune în completarea acestor dovezi, administrarea oricăror probe legale pentru a stabili exact dacă inculpatul a fost sau nu în stare de ebrietate în momentul în care a condus autoturismul pe drumul public, iar în lipsa probelor ştiinţifice, instanţa poate stabili starea de ebrietate prin orice probe legale. În literatura juridică s-a susţinut, cu justificat temei, că judecătorul, ca de altfel şi organul de urmărire penală, trebuie considerat „expertul experţilor", nu în sensul că ar avea o competenţă tehnică superioară aceleia a experţilor, ci în sensul că are capacitatea de a cenzura şi evalua concluziile experţilor în raport cu obiectul probei şi cu scopul procesului. S-a susţinut, de asemenea, în literatura juridică, susţinere ia care ne raliem, că „tendinţa de continuă creştere a oficializării expertizei judiciare nu impietează asupra forţei sale probante şi asupra posibilităţilor de liberă' apreciere a raportului de expertiză din partea organelor judiciare. Concluzionăm cu privire la forţa probantă a expertizei că aceasta reprezintă, atât în procesul civil, cât şi în procesul penal, un mijloc de probă important, care, de regulă, exercită o influenţă însemnată şi favorabilă asupra activităţii organelor judiciare, iară a | constitui însă un mijloc de probă privilegiat, fără a avea o forţă probantă absolută şi, deci, fără a limita libertatea de apreciere a organelor judiciare. Forţa probantă a expertizei trebuie validată de organele judiciare prin aprecierea concluziilor sale în întreg ansamblul probelor administrate în cauză şi numai în măsura în care concluziile expertizei sunt fundamentate ştiinţific şi se coroborează cu celelalte probe existente în cauză, concordând astfel cu realitatea, expertiza se va putea impune organelor judiciare ca un mijloc convingător de probă care poate fi avut în vedere Ia adoptarea soluţiei în cauza supusă judecării.

38

REFERINŢE BIBILIOGRAFICE I. Acte normative: 1. Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico ştiinţifice şi medico-legale Nr.377-XVI din 29.12.05 în vigoare 10.02.06. 2. Hotărîrea guvernului RM cu privire la Institutul Republican de Expertiză Judiciară şi Criminalistică de pe lîngă Ministerul Justiţiei, regulamentul, aprobat prin Hotărîrea guvernului RM Nr. 512 din 21.06.2001, Monitorul Oficial Nr. 68-71/542 din 29.06.2001. 3.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, din 14 martie 2003.

II. Manuale, monografii, lucrări, ghiduri: 1. Аверянова. Судебная экспертиза. Курс общей теорию. –Москва.: Изд-во Норма, 2009. 2. Doraş S. G. Организация производство судебной экспертизы.- Chişinău, 1986. 3. Dumitrescu. Curs de tehnică criminalistică. Vol.1.- Bucureşti.: Ed. Şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne, 1991. 4. Doraş S.G. Criminalistica. Vol. I, Tehnica criminalistică.- Chişinău.: Ştiinţa, 1996. 5. Golubenco G. H. Criminalistica.- Chişinău, 2008. 6. Gheorghiţă M. Ghid de expertize judiciare.- Chişinău, 2005. 7. Demcenco M.M. (manuscris).Probleme metodologice ale expertizei judiciare: a) clasificarea expertizelor judiciare. b) dispunerea şi efectuarea expertizelor judiciare. c) verificarea şi aprecierea raporturilor de expertiză. 8. Россинская Е.Р. Судебная экспертиза в гражданском, арбитражном, административном и уголовном пройессе. – Москва.: Изд-во Норма, 2009. 9. Правовые и методологические проблемы судебной экспертизы. Сборник. – Москва.: Труды ВНИИСЭ, 1974.

39