34 0 719KB
CARTEA FUNDAMENTALA
© Editura Fundaţiei PRO Bucureşti, România, 2006
ISBN: 973-8434-30-0
Toate drepturile rezervate Editurii Fundaţiei PRO. Nici o parte din acest volum nu poate 11 copiată în scopul comercializării fără permisiunea scrisă a Editurii Fundaţiei PRO. Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate Editurii Fundaţiei PRO.
EUGEN NEGRICI
Literatura română sub comunism -^ Poezia (I) Ediţia a Ii-a
2006
Coperta: Mircea DUMITRESCU
Lector: Stelian ŢURLEA Tehnoredactor: Dan RADULESCU Corector: OvidiuVITAN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale NEGRICI, EUGEN Literatura română sub comunism - Poezia (I) / Eugen Negriei Bucureşti: Editura Fundaţiei Pro, 2006 (Cartea fundamentală) 152 p. : 0,7 cm. ISBN 973-8434-30-0
CUPRINS Poezia sub comunism. Câteva consideraţii ..............................7 Şi câteva precauţii......................................................................9 POEZIA AGITATORICĂ ÎN VREMEA STALINISMULUI INTEGRAL................11 în aşteptarea schimbării.............................................................11 ÎNCERCARE DE DEFINIRE...................................................14 Sursele esteticii roşii. Texte teoretice pentru uzul românilor....................14 Specia poeziei agitatorice ca discurs de persuasiune în masă...............16 Destinatarul.......................................................................18 Emitentul...........................................................................19 Relaţia emitent-destinatar..................................................22 Captarea interesului: principiul accesibilităţii . . . .22 Narativitatea. Prevalenta „poveştii".......................25 Cantabilitatea.........................................................27 Limbajul prietenos.................................................28 Manipularea..........................................................30 Relaţia emitent-comanditar ....................................................31 Principiul emitent-comanditar. Poezia de campanie.................... .31 Un exemplu de campanie propagandistică........................34
6
Eugen Negriei Câteva precizări .....................................................36 Pauperizare şi epuizare morală - ca manevre pregătitoare .... 38 Modelul politico-militar al dezbinării şi conflictualizării .... 40 Demonizarea duşmanilor colectivizării .... 42 Portretul-robot al chiaburului................................ 47 De la propaganda prin demonizare la propaganda prin seducere. „Dumirirea" . 48 Avivarea trecutului odios ................................... 52 Raiul colectivei .................................................. 57 Idilicul de colhoz................................................... 61 Plaja de opţiuni a emitentului.................................................... 64 Adoratio. Imnografia comunistă....................................... 66 Cultul apostolilor credinţei.................................... 66 „Tătucul Stalin" ..................................... 66 Lenin - un mit de rezervă.......................... 73 Primul zeu naţional - Cultul lui Dej . 76 „Martirii" credinţei................................................ 77 Biserica protectoare - Partidul ............................ 80 Omul nou: cel ce a înţeles .................................. 87 Sovieticul - prototipul absolut al omului nou . . 88 Eroul autohton ...................................... 96 început de viaţă nouă. Emanciparea .115 Imprecatio. Retorica exhortativa. Inveninarea ... .122 „Ura împotriva duşmanului de clasă şi a reminiscenţelor trecutului" . . .124 „Ura împotriva imperialiştilor aţâţători la război şi a lacheilor lor" . .132
Poezia sub comunism. Câteva consideraţii La 13 ani de la căderea regimului comunist, suntem în măsură să constatăm că ultimele lui două decenii au reprezentat, în chip paradoxal, o perioadă fecundă a istoriei poeziei româneşti, poate cea mai bogată în iniţiative stilistice şi, în orice caz, realmente interesantă pentru oricine doreşte să analizeze raporturile complexe ale eului creator cu lumea şi cu ideologia care îi perverteşte imaginea. în acest răstimp bizar, poezia a fost protejată de statutul ei recunoscut într-un sfârşit (adică abia la începutul decenului 7) drept unul special. Cercul restrâns al cititorilor de poezie, fragilitatea şi lipsa de consistenţă pe care le sugera organelor puterii prezenţa acesteia în spaţiul editorial, ambiguitatea la care aspira de la o vreme limbajul ei o făceau să fie neglijabilă ideologic, deşi utilă ca argument bilanţier propagandistic de uz extern. Ingerinţele factorilor politici n-au încetat să se facă simţite şi după 1964, iar după 1971 au fost chiar amplificate, dar nu mai fiinţau inhibiţia, spaima teribilă din anii 50 şi legile terorii roşii. Era vorba în fond de o presiune constantă, dar flască, un fel de ameninţare surdă, agonică, nesecondată de măsuri punitive. Ceea ce a favorizat o atmosferă proprie exerciţiului poetic şi modificări interesante în atitudinea eului creator care a reacţionat în felul lui specific în aerul bolnav reglat de climatizoarele de seră ale partidului. Ceea ce nu ucide, consolidează... şi vecinătatea primejdiei a dăruit poeziei - floare a răului - o tragică fertilitate. Vecinătatea sau mai precis amintirea obsesivă, terorizantă a primejdiei mortale din vremea fundamentalismului comunist. Căci tot ce s-a întâmplat în aria literaturii, după 1964, a fost - cum am arătat în primul volum al acestei cărţi - consecinţa unei reacţii compensative manifestate în durată şi în câteva moduri. La început s-a umplut în mare grabă pustiul lăsat
8
Eugen Negriei
în urmă de poezia agitatorică şi de hibrizii lirici produşi în preajma anului 1960. S-au reconstituit liniile de forţă ale poeziei interbelice şi ale celei moderne occidentale asimilate când mai bine şi când mai rău - şi s-au reaşezat temeiurile liricii, ale liricii propriu-zise, ignorate sau evitate metodic înainte. Curând, adică după ce şi-a redescoperit menirea, şi-a redobândit funcţiile fireşti, statutul liric şi cititorii, poezia şi-a întins cu adevărat aripile cucerind teritorii necunoscute, modernizându-şi proteic formulele, preluând sau transfigurând existentul nu numai din perspectiva unor valori spirituale supreme, ci şi a stării noastre de spirit marcate de absenţa luminii şi a speranţei. Ca aspect general, în afara bogăţiei remarcabile a modalităţilor s-a putut constata o dezvoltare spectaculoasă a limbajului poetic, mai cu seamă a celui ce descoperă prin metonimie şi ambiguitate corespondenţele unor stări de dezgust şi disperare. * Nu a fost singura cale prin care poeţii au izbutit să se exprime într-o vreme tulbure şi fără orizont, în care deznădejdea cuprinsese toate celulele vieţii. Ca şi în cazul prozei, au apărut, sporind diversitatea, manifestări atipice, specii rare ce ţin de patologia stilistică totalitară. Se remarcă întâi de toate fenomenul generator de mutanţi al deghizării intenţiilor prin metamorfoza genurilor şi migrarea funcţiilor. Cum se ştie, romanul a preluat unele funcţii ale jurnalismului politic (incapabil de onestitate), ale istoriografiei (obligate să se limiteze la adevărul partinic), ale sociologiei (neagreate ca ştiinţă de către partidul demiurg). Tot astfel, prin achiziţia unor structuri epice, poezia a început de la un moment dat să-şi asume funcţiile dezvăluitoare ale prozei realismului cotidian, iar prin revenirea la discursivitate şi la retorica alegoriei - funcţiile pamfletului politic. Vechi procedee au fost reciclate spre a deveni utile noilor sarcini ale poeziei, veşmintele uzate ale acesteia au fost date la întors spre a servi efortului de a transmite un adevăr greu de rostit. Creşterea dezgustului pentru construcţie şi pentru efecte artistice în favoarea redescoperirii naturaleţei înţelese ca un răspuns la tendinţa oficială de poleire a realităţii a pregătit începutul procesului de decădere a metaforei. In peisajul complex pe care ni-1 pune sub ochi creaţia poetică a deceniilor de regim ceauşist, nu sunt greu de remarcat, în schimb, extraodinarele progrese ale cunoaşterii resurselor aluziei, metonimiei şi hiperbolei (exersate ca nicăieri altundeva). Toate aceste întâmplări neobişnuite din universul scriiturii, rafinamentul şi diversitatea excepţională a producţiei poetice din ultimul deceniu de comunism n-ar fi fost de înţeles fără momentul fast în care în forurile politice înalte s-a admis că poezia e ceva mai mult decât un simplu instrument propagandistic.
Literatura română sub comunism
9
Şi, poate, n-ar fi existat deloc fără vitalitatea pe care a dăruit-o fenomenului poetic chiar sentimentul că a scăpat din infernul realismului socialist, fără „avântul" pe care 1-a dat poeţilor crivăţul siberian care le bântuia amintirile.
Si câteva precauţii Consider că, în linii mari, criteriile periodizării, evaluările de ansamblu ale diverselor etape de evoluţie a prozei (analizate în studiul Literatura română sub comunism) sunt valabile şi în cazul poeziei scrise între 1948 şi 1989. Nu putem ignora, însă, particularităţile fenomenului poetic şi ponderea diferită acordată poeziei în anumite momente, începând, de pildă, cu privilegierea versificărilor de lozinci şi de teze partinice de către „agit-propul" dejist chiar şi după moartea lui Stalin. Nu ştiu dacă, la sfârşitul acestor volume, vom putea constata că istoria poeziei - care oricum trebuie tratată cu instrumente specifice - solicită şi alte periodizări decât cele ale prozei. Dar, cu siguranţă, şi în cazul ei, datele fundamentale ale evoluţiei sunt legate de deciziile factorului politic intern (condiţionate, la rândul lor, de cele de la Moscova şi, mai apoi, de conjunctura internaţională). Pe pietrele ei de kilometraj sunt însemnaţi aceiaşi ani: 1948; 1953; 1956; 1964;1971; 1989. Dacă prozei i s-a îngăduit un soi de respiro între moartea lui Stalin şi revoluţia din Ungaria şi, în genere, ea a putut impune atunci câteva nume de opere şi de autori, poezia a rămas sub un control draconic, continuând să funcţioneze propagandistic până la începutul deceniului 7. în schimb, după 1964, gradul ei de libertate, din clipa în care i s-a acceptat statutul de produs liric, a fost neobişnuit de mare şi, în orice caz, superior celui al prozei aflate constant în vizorul autorităţilor. Diversitatea uimitoare a formulelor artistice şi numărul mare de valori incontestabile pe care le-a produs poezia românească după 1964 sunt, cum am arătat, şi consecinţa eliberării unor resorturi creatoare supuse prea mult timp presiunii insuportabile a unui regim eminamente stalinist. La această perioadă terifiantă merită să ne oprim. Şi iată de ce. Poezia agitatorică a primilor cinci ani de regim „democrat-popular" (19481953), ca şi hibrizii poetico-propagandistici care au continuat să apară până foarte târziu conţin mai multe elemente utile înţelegerii mentalităţii guvernanţilor comunişti, a concepţiei lor asupra statutului literaturii şi al
10
Eugen Negriei
literaţilor. Poezia e, în această perioadă, o oglindă mai fidelă decât proza şi o sursă de deducţii excepţională. Pervertirea însăşi a fost, pare-se, mai profundă în lumea - prin tradiţie cel puţin - nobilă a poeţilor, iar fenomenele psihologice legate de autosugestie sau cinism mai uşor de recunoscut. Ar mai fi de adăugat ceva. Precauţiile pe care ni le luăm astăzi în legătură cu abordarea poeziei ca gen cu legi specifice, deosebite în chip flagrant de cele ale prozei, prudenţa pe care ni se pare că trebuie să o avem când vorbim de zona delicată a poeziei şi de traseul ei întrucâtva diferit, nu au nimic de a face cu punctul de vedere al „esteticienilor" partidului. Pentru ei, genurile şi mai toate subîmpărtirile şi specializările de felul acesta nu au decât o minimă relevanţă din moment ce tot ce mişcă în aria literaturii propagandistice trebuie să se supună aceloraşi comandamente şi aceleiaşi finalităţi. în primele faze ale revoluţiei ruse (în vremea mişcării LEF, de pildă) şi la începuturile procesului de îndoctrinare de la noi (în preajma înfiinţării pe principii staliniste a Uniunii Scriitorilor) s-a remarcat o tendinţă de unificare a genurilor şi speciilor în numele aceluiaşi ţel politic: sfărâmarea burgheziei. Nu există, în fond, decât cuvântul pus în slujba proletariatului şi a cuceririi puterii. Şi pentru că e un cuvânt incandescent, el poate topi toate acele meschine clasificări inventate şi menţinute de intelectualii sclifosiţi ai claselor exploatatoare. Toate aceste porniri totalizante - ultime răbufniri ale stângii avangardiste şi ale anarhismului rus - au cedat principiului accesibilităţii, susţinut şi argumentat de teoreticienii realismului socialist birocratic. Au biruit obişnuinţele didactice ale intelectualilor de partid formaţi, totuşi, la odioasele şcoli burgheze. Să analizăm, prin urmare, poezia partinică pornind de la principiile ei estetice aşa cum au fost formulate, s-au impus şi au evoluat ele în etapa clar conturată a stalinismului integral (1948-1953).
POEZIA AGITATORICĂ DIN VREMEA STALINISMULUI INTEGRAL în aşteptarea schimbării Când, după 1944, organele de presă criptocomuniste publicau articole îmbietoare în care se cerea o poezie cu priză la realitate, nu puţini scriitori au văzut în acest îndemn o chemare onestă făcută în numele unei necesare înnoiri a registrului poetic după ani de formalism şi de exerciţiu abstract. Merita îmbrăţişată o asemenea sugestie - şi pe atunci părea o sugestie de bun simţ - întrucât ţara cunoscuse ani de război nefast, o secetă nemiloasă şi mari dislocări sociale si etnice, fără ca arta să se exprime cu totul altfel, să facă loc prezentului aspru si concretului ameninţător sau pur şi simplu să tacă. Fireşte, scriitorii formaţi în mediile de stânga şi, astfel, mult mai informaţi asupra viitorului credeau în „necesitatea istorică" a unei primeniri grabnice a poeziei. Şi asta încă înainte de venirea trupelor sovietice, dacă luăm drept corecte datările poeziilor. Nu sunt cîntăreţde stele, afirmă, în titlul unei poezii din 1937, D. Corbea, precizând mai apoi ce e: Sunt salahorul gândurilor de mâne Pentru dreptate şi pentru pane. Stau sgribulit la lumânare Si scot din zare altă zare... In bezne, ca-ntr-o noapte de-nviere Sufletul bolnav lumină multă cere.
12
Eugen Negriei Sunt poetul premergător Asprului cântec de tractor Si-al grelelor marşuri prin ţară -Trecută prin sânge şi pară (...)
Autorii primei mari antologii comuniste, Poezia nouă în RPR (din 1952), au abilitatea să înregistreze nu puţine astfel de poezii anticipative, ca spre a proba setea de înnoire a scriitorimii române. Reproşându-şi lâncezirea în zona esteticului pur, A. Toma simte, încă din 1943, ca obligatorie schimbarea la faţă a poeziei: Noi ne-am uitat vulcanica putere Şi-am stat să prindem svon din cânt de sfere, Să toarcemfir de-argint din clarul lunii Pe când călăii ştreang torceau şi funii, Să ascultăm cum urcă seva-n flori Nu robi cum gem în jug şi-n închisori... Noi Cei Trimeşi, ce stăpânim Cuvântul Acel ce clatină şi mută munţii E timp să-nvolburăm cu el pământul, Să spargem drum prin noapte omenirii Si îndreptar să-ifim cu nimbul frunţii (...) (Noi cei trimeşi...) Dar sentimentul acesta era răspândit în mai toate mediile artistice. Până şi o poetă ca Magda Isanos se simţea vinovată, în 1944, de prea lunga ei rătăcire prin spaţiile stelare ale poeziei, departe de suferinţele omeneşti: Am fost departe de oameni şi eu. într-o insulă secetoasă Lâncezeam. Uneori dumnezeu Se făcea porumbel şi-mi intra în casă. Dar nu puteam pricepe nimic. Sufletul meu era mic Şi orb. Atunci au venit Suferinţele-omeneşti şi-au vorbit înaintea mea. Inima-mi singuratică s-a trezit Si-a plâns. Războiul începea
Literatura română sub comunism
13
Să secere vieţile nevinovate. Steag negru flutura peste cetate. Incendiile numai, luminau; Copii în toiul jocului mureau. Mame jefuite de fii mă priveau Cu ochi arzători. Mi-era ruşine să mai scriu despre flori Şi stele Şi iar auzeam în visele mele Largi, sbuciumate, Inima omenirii întregi cum bate: „ Vrem pane, dreptate ". (...) (Am fost departe de oameni) S-ar putea vorbi de un impuls de renegare a trecutului şi de o tendinţă spre un altceva intuit dar neprecizat, definit nu îndeajuns de coerent şi nu în termenii precişi ai unei doctrine. Poetul progresist (căci acesta e termenul care în epocă acoperă această propensiune spre nou) se disociază, prin declaraţii ruşinate, de obscuritatea voită, de calofilie, de ermetismul inutil, de nesinceritatea tristeţilor provinciale şi de fineţurile estetismului, de formele învechite ale unei spiritualităţi găunoase, de măruntele rafinamente. Şi, în aceeaşi măsură, anunţă democratizarea limbajului, reclamă reluarea legăturilor pierdute cu viaţa reală, ieşirea din izolare şi implicarea viguroasă a socialului în poezie. Dârză, iconoclastă, protestatară se doreşte a fi poezia progresiştilor Ion Caraion, D. Corbea, Magda Isanos, Eugen Jebeleanu, Mihail Cruceanu, Ştefan Roii, A. Toma, Ştefan Popescu, Saşa Pană, Geo Dumitrescu, Mihai Beniuc, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Ştefan Tita, Miron- Radu Paraschivescu, Victor Eftimiu, Mihu Dragomir ş.a. Sesizat de criticii încă valizi ai epocii, acest trend al creaţiei artistice era în limitele fireşti ale unei dialectici a ciclurilor poetice: după ani de formalizare excesivă, de adăstare în zonele înalte ale estetismului şi jocului intelectual, poezia cobora în real, redescoperindu-1. Dar, până la 30 decembrie 1947, nici măcar pentru acei poeţi ce deveniseră purtători de carnet de partid nu putea fi vorba de convertirea poeziei la faptă politică, de un program literar susţinut şi bine articulat şi de o misiune clară, asumată benevol sau îndeplinită sub ameninţare. Esenţială era, pentru cei mai mulţi, doar dorinţa de înnoire.
Eugen Negriei
14
De altfel, nu numai scriitorii, ci surprinzător de mulţi alţi intelectuali de bună condiţie aşteptau o schimbare măreaţă şi, dacă recitim cartea de interviuri a lui I. Biberi, ne înfioară gradul de naivitate al celor ce vesteau intrarea României în zodia fericită a democraţiei. Schimbarea a venit, într-adevăr, dar în zgomot de lanţuri şi cătuşe şi, în numai câţiva ani, „concretul" vieţii dorit de atâţia ca o ieşire din monotonia estetismului s-a preschimbat, ajustat cum se cuvine şi ambalat cu metodă, într-un argument strictamente util propagandei. Iar poezia însăşi a devenit parte din teoria politică a luptei de clasă, fiind decretată act socio-politic în slujba dialecticii progresului cu misiunea de a dezavua trecutul necomunist, de a mobiliza energiile, de a susţine cu puterile cuvântului „revoluţia" şi cuceririle ei ameninţate de vrăjmaşi, de imperialişti şi de rămăşiţele burghezo-moşierimii române. S-ar putea spune că, aruncată în retortele reducţioniste ale propagandei utile impunerii şi statornicirii puterii comuniste, poezia şi-a văzut împinse în absurd toate tendinţele sugerate de evoluţia ei anterioară. Mai bine de un deceniu, ea va avea o unică doctrină - cea oficială - şi va exclude intimismul şi viziunea individuală asupra lumii. Factorul estetic (la început ignorat sau dezavuat) va fi luat în seamă, dar numai în măsura în care ar putea servi politicului. Ar fi de aceea mai corect să nu ezităm să vorbim de elemente de retorică manipulatorie, puternic ideologizate şi folosite în spirit persuasiv-jurnalistic.
ÎNCERCARE DE DEFINIRE Sursele esteticii roşii. Texte teoretice pentru uzul românilor întâi de toate, ca să respectăm protocolul, să reamintim sursele poeticii de partid. Multe dintre ele sunt cunoscute intelectualilor generaţiilor mai vechi, care au fost obligaţi să le parcurgă cu evlavie, ca pe tot atâtea opere canonice, încât nu e nevoie de prea multă imaginaţie reconstitutivă pentru a putea alcătui un corpus de texte teoretice utile celor ce vor să definească viziunea partidului asupra poeziei.
Literatura română sub comunism
15
Sunt, în primul rând, de luat în seamă, chiar atunci când nu se referă direct şi explicit la poezie, operele celor „patru mari clasici" (Marx, Engels, Lenin, Stalin). Ele ar putea fi eventual completate sau confruntate cu intervenţiile în chestiuni conjuncturale, cu studiile, cuvântările, articolele, luările de poziţie ale unor figuri politice importante cu o carieră mai lungă sau mai scurtă (de nu cumva scurtată) în conducerea comunistă sovietică: Leon Troţki {Literatură şi revoluţie, 1923), A. Jdanov (Raportul la întâiul Congres al scriitorilor sovietici), G. Malenkov (Cuvântarea la Congresul IX al PCUS, 1952). Asta în măsura în care cineva ar avea pornirea să sape la rădăcina răului spre a înţelege avatarurile naşterii unui monstruos produs al fundamentalismului comunist: estetica roşie. Obligatorie cu adevărat este recitirea atentă a cuvântărilor liderilor români (şi în primul rând celor ale lui Gheorghiu-Dej) la congresele şi plenarele anilor în discuţie, întrucât ele reprezintă, de fiecare dată, excelente sinteze ale materialelor sovietice de ultim moment. Cel ce le redacta la acea dată (Leonte Răutu) avea, ca să spun aşa, meritul de a alege miezul şi de a adapta rapid şi fără nuanţe realităţilor culturale româneşti tezele în perpetuă mişcare ale ideologilor moscoviţi, care recurgeau adeseori, spre a spori legitimitatea noilor estetici şi pentru a-i atenua inepţiile, la citate expresive din Gorki ori Maiakovski. Reluând şi explicitând după tipic în câteva numere la rând (prin comentatorii ei de serviciu) paragrafele despre literatură şi literaţi din discursul secretarului general, organul partidului - Scînteia - rămâne o sursă incomparabilă de informaţie aptă să se substituie tuturor celorlalte. Ecouri, nuanţări şi exemplificări ale aceloraşi teze găsim şi în revistele literare ale vremii (Contemporanul, Viaţa Românească, Flacăra, Tânărul scriitor, Steaua, Almanahul literar, Urzica etc), sub semnăturile unor glosatori de mai mare sau mai mic calibru: Paul Georgescu, J. Popper, Geo Dumitrescu, Vicu Mîndra, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Oprea, S. Damian, Al. I. Stefănescu, Horia Bratu, Mihai Novicov, Savin Bratu, Sorin Toma, Nestor Ignat, Traian Selmaru, N. Moraru etc. Aceleaşi reviste considerau că e o datorie de onoare reproducerea unor articole de fond din publicaţiile sovietice ori de câte ori apăreau studii despre frumosul în viziunea comunistă, despre metoda realismului socialist, ori despre estetica marxistă. Cartea de căpătâi a cercetătorului acelei etape a stalinismului integral este faimoasa culegere Pentru realismul socialist în literatură şi artă (ESPLA, 1951), iar ghidul cel mai uşor de folosit - Statutul Uniunii Scriitorilor, unde erau grupate şi clarificate, ca într-un Crez al realismului socialist, toate cerinţele literaturii noi.
16
Eugen Negriei
Ar mai exista o sursă - şi ea nu s-ar cuveni ignorată: obiecţiile criticilor de întâmpinare la volumele de versuri sau la poemele publicate în epocă. Ele ne lasă să deducem principii, reguli, criterii, exigenţe aparţinând esteticii imperative şi, în aceeaşi măsură, interdictive, concepute de partid. în legătură cu problema surselor indispensabile cercetătorilor - nefiresc de puţini - ai etapei stalinismului integral, ea ar trebui să dea naştere prin atingere unui interes special pentru arheologia conceptului de „realism socialist" şi mai ales pentru procesul de limpezire treptată a concepţiei comuniste asupra rosturilor artei şi ale poeziei în chip special. Deşi autorizat, impus şi consacrat oficial prin cuvântarea lui A. Jdanov de la interminabilul congres al scriitorilor sovietici din 1934, termenul realism socialist a mai fost folosit, întâmplător sau nu, de prozatorul A. Fadeev (1932) primind girul lui Gorki, Lunacearski şi Stalin, interesaţi de caracterul unitar al literaturii socialiste. Ar trebui recitite (dar cine s-o mai facă?) articolele lui Lenin şi Troţki, manifestele unor grupări de artişti revoluţionari de tipul RAPP şi LEF, încercările lui N.I. Buharin de a nuanţa conceptul şi de a da o şansă individualităţii poetice creatoare şi, nu în ultimul rând, dicţionarele sovietice de termeni literari - cu definiţii precise în ceea ce priveşte proza şi confuze în cazul poeziei.
Specia poeziei agitatorice ca discurs de persuasiune în masă Ca specie, poezia agitatorică face parte din moştenirea retoricii înţeleasă ca artă şi ştiinţă a persuasiunii. Având multă vreme o faimă de sarlatanie la vedere, discursul persuasiv era o formă de raţionament care nu pleca de la principii prime indiscutabile şi nu opera cu silogisme apodictice (v. Umberto Eco, Tratatul de semiotică generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 350). Ca şi dialectica, ea recurgea la premise probabile deschise contestării, dar nu le împingea spre concluzii acceptabile raţional. Folosindu-se de entimeme (silogisme în care, după Aristotel, una din premise e subînţeleasă sau mai bine zis înlocuită cu analogia şi inducţia) discursul de acest tip urmărea, pragmatic şi orientat, să-1 emoţioneze pe destinatar. De altfel „noua retorică" (cf. Trăite de l'argumentation - La nouvelle rhetorique de Chaîm Perelman & Lucie Olbrechts-Tyteca, PUF, 1958) include în categoria „retoricii", pe bună
Literatura română sub comunism
17
dreptate, toate tipurile de discurs (cu excepţia celor apodictice, axiomatice). La loc de frunte se află, fireşte, cel politic (cu toate variantele lui şi sub toate veşmintele, inclusiv cel poetic). Privit ca fapt lingvistic normal, adică ieşit de sub „logica Raţiunii Absolute" şi având motivări practice şi elemente afective, discursul persuasiv „implică alegerea de premise probabile, dispunerea silogismelor retorice (...) şi toate cele necesare împodobirii externe a exprimării, denumite figuri retorice." Face parte, aşadar, din zona de interes a aşa-numitei semiotici a interacţiunii conversaţionale. Si una din regulile acesteia (a conversaţiei în genere) este, după Eco, „recunoaşterea caracterului parţial al premiselor şi a reactivităţii acestora la circumstanţe." Numai că în cazul special al discursului ideologic (pe care Barthes printre primii 1-a legat de retorică) şi în genere al tuturor formelor de propagandă disimulată şi de persuasiune în masă există pretenţia (emitentului) ca „de la premise probabile ce definesc doar o secţiune parţială a unui câmp semantic dat, să se ajungă la concluzii acceptate ca Adevărate, umbrind astfel natura contradictorie a Câmpului Semantic Global şi prezentând propriul punct de vedere ca fiind unicul acceptabil." în accepţia dată de Jaspers, ideologia e complexul de gânduri şi reprezentări care apare ca un Adevăr Absolut subiectului cugetător... producând o autoînşelare, o disimulare, o fugă. Umberto Eco e de părere că „în asemenea cazuri nu e relevant dacă atitudinea descrisă este acceptată deliberat şi cinic de către emiţător pentru a-1 înşela pe destinatar sau constituie un caz de autoiluzie şi de unilateralitate inconştientă". Semioticianul italian va dedica de altfel în Tratat... un subcapitol remarcabil „manipulării ideologice" şi felului cum sunt disimulate acele premise care ar putea compromite desfăşurarea argumentării. Astfel de nuanţări filozofice sau logice ori formulări prevenitoare precum cele de mai sus sunt, în schimb, cu totul străine teoriei marxiste care dă cu curaj (sau cinism) ideologiei un sens eminamente pozitiv, socotind-o un instrument intelectual de prim ordin care, deşi se foloseşte de argumente şi premise îndoielnice, slujeşte revoluţiei şi practicii sociale de transformare a lumii. Or, noi vorbim aici de poezia comunistă agitatorică, ca discurs de persuasiune în masă în care demersul ideologic îmbracă o ţinută specifică. Sub presiunea principiului sacrosanct al accesibilităţii, forurile culturale comuniste ar fi dorit (utopie sau simplă aberaţie?) să poată avea la îndemână o poezie propagandistică integral denotativă, dar de o expresivitate capabilă să emoţioneze şi să stârnească energii. Eşecul unei asemenea tentative îi va determina pe cultumici să-şi reamintească de virtuţile manipulatorii ale vechii
18
Eugen Negriei
retorici care recomanda stimularea atenţiei destinatarului printr-o anumită doză de informaţie proaspătă. Numai că o astfel de informaţie face loc surprizei şi surpriza - ca ieşire din schemă - e incontrolabilă şi ca atare periculoasă. S-a recurs atunci la surogate retorice, la acel repertoriu bine verificat în timp de expresii deja generate de artificii stilistice, de forme obosite dar încă preţuite, printr-un fel de consens secular al istoriilor literare. Acest repertoriu acceptat - ca să ne exprimăm ca atare - unanim conţinea formule încărcate de conotaţii cu „valoare emoţională fixă" şi expresii care "au atins un asemenea nivel de instituţionalizare" (Eco), încât puteau să dea senzaţia cenzurii şi organelor puterii că aparţin „sistemului" şi nu creează „probleme". Poezia în etapa stalinismului integral este integral agitatorică. Or, o asemenea poezie (ce pare, doar pare a avea rădăcina în poezia cetăţenească, practicată din vechime) are legile ei „estetice" şi presupune o organizare cu totul particulară a actului comunicativ. Elementele acestuia, adică emitentul (cu codurile şi subcodurile lui lingvistico-stilistice şi cu punctele lui de vedere ideologice), mesajul codificat, canalul, mesajul ca sursă de informaţie (expresia), destinatarul, textul interpretat (conţinutul), aşa cum le concep teoriile comunicării de tip informaţional, trebuie, într-o anume măsură, redefinite. Destinatarul întâi de toate, e bine de reamintit cui se adresau poeziile Agitpropului, întrucât mesajul lor era structurat în funcţie de calitatea destinatarului şi ţinea cont de psihologia, de potenţialul afectiv şi de zestrea lui de interese şi dorinţe. Am arătat în primul volum al acestei cărţi că, învăţând din experienţa jdanovistă, forurile propagandei reperiste au avut în vedere nu pe cititorii cultivaţi de poezie, pervertiţi de modelele artistice burgheze, ci păturile semianalfabete sau cu o educaţie precară, adolescenţii şi copiii lesne sugestionabili din primele clase primare, femeile sindicaliste, minoritarii, tinerii prelucraţi în orele de educaţie politică din armată sau fabrică, ţăranii săraci, fără pământ ori alte mijloace de producţie. Mulţi dintre ei, marginalizaţi prin naştere şi avere, făceau parte din categoria „umiliţilor şi obidiţilor" lumii, fiind pregătiţi să primească bacilul luptei de clasă. Un astfel de „public" credul şi influenţabil posedă un fond de reacţie primitiv-sentimental care îl face să recepteze cu pasiune plebee subliteratura acestor texte inepte, de o simplitate vulgară, implicând instinctualitatea elementară şi recurgând la trucuri lacrimogene şi artificii incitatoare. Spre astfel
Literatura română sub comunism
19
de indivizi ţintea propaganda prin poezie, care avea drept unică preocupare crearea de sentimente active în rândul acestora şi transformarea lor în adoratori fanatici ai flamurei roşii. O asemenea poezie urmărea schimbarea radicală a mentalităţii, făurirea unui „om nou" şi, până la urmă, a. unui popor nou, asemănător până la identificare cu celelalte popoare ale Uniunii Sovietice. Ar mai trebui să adăugăm că sistemul supracentralizat al distribuirii informaţiilor, al editării şi difuzării de texte, punerea la index a oricărei cărţi de literatură care nu avea girul oficialităţilor au pregătit un cititor croit dintr-o singură dimensiune, ferit de oricare alte influenţe şi silit să citească zilnic un număr impresionant de texte de aceeaşi ţinută şi cu minime variaţiuni tematice. Un cititor care putea fi, astfel, supus unei operaţiuni de spălare a creierului şi de manipulare. Emitentul Despre profilul psihologic al scriitorului din primii ani ai comunismului de stat şi despre compromiterea imaginii lui ar fi multe lucruri de spus. Producătorii de texte poetice propagandistice au fost făcuţi „să adere", ca şi prozatorii, prin câteva stratageme din setul de directive ale N.K.V.D.-ului pentru supunerea, prin teroare şi diversiune, a popoarelor din Estul Europei. Cum arătam în primul volum al cărţii, s-a mizat pe spaima posibilei incriminări în procese politice, pe tehnica provocării sentimentului difuz al unei culpe, pe bani şi privilegii, pe naivitate şi bună credinţă, pe vanitate, pe invidia scriitorilor tineri şi a celor ignoraţi faţă de cei ce ocupaseră deja locurile de sus ale ierarhiei literare. Dar nu aceste detalii ne interesează aici. In viziunea sacrosanctă a partidului, scriitorul nici nu trebuie să aibă un profil psihologic şi o gândire personală bine definită. E un simplu exponent şi, întrucât poezia e, din punct de vedere marxist-leninist, un act social-politic colectiv, nu-şi va permite să aibă o perspectivă fenomenologică. El serveşte, se dedică şi îndeplineşte o menire colectivă având drept suport cea mai înaltă concepţie asupra lumii şi unica adevărată. Din contribuţiile critice de etapă ale promotorilor realismului socialist (N. Morarii, M. Novicov, Mihai Gafiţa, Eugen Campus, I. Vitner etc) rezultă ideea că, dacă autorul se dedică realmente cauzei, dacă satisface integral dezideratele partidului şi e gata să contribuie cu toată energia la construirea socialismului, apar negreşit şi frumuseţile nebănuite şi „expresia artistică" excepţională. împlinită cu entuziasm, comanda socială iveşte
20
Eugen Negriei
de la sine valori literare comuniste. Veritabilul poet partinic nu are chip şi biografie sau mai bine zis se cuvine să aibă chipul şi biografia poporului său intrat în zodia marilor lupte de clasă. Libertatea de creaţie a scriitorului devine nemărginită o dată ce a înţeles necesitatea istorică. Chestiunea libertăţii şi a individualităţii creatoare, presantă şi capitală pentru scriitorul burghez, nici măcar nu există pentru cel comunist. Opţiunile lui sunt opţiunile partidului şi este poet prin partid şi cu ajutorul acestuia. Nu numai eul biografic nu are ce căuta aici, dar nici măcar eul liric, câtă vreme totul se centrează pe obiect, adică pe realitate, pe viaţa concretă, pe actualitatea imediată. Subiectul şi subiectivitatea sunt, aşadar, scoase din joc. Cel puţin teoretic. în procesul creaţiei şi în practica receptării critice, datele problemei se schimbă, iar generozitatea conceptului de libertate creatoare comunistă îşi dovedeşte deplina falsitate. Dacă reciteşte intervenţiile vigilente ale criticilor şi ideologilor epocii (fie şi numai ale acelora citaţi mai sus), cititorul de azi este oripilat de furia lor reducţionistă şi prohibitivă. La un moment dat, în jurul anului 1951 (ca un ecou puţin întârziat al unei campanii iniţiate de A. Jdanov) s-a dus o adevărată bătălie împotriva intimismului echivalat de câţiva ideologi cu apolitismul şi individualismul burghez, în loc să „oglindească" marile evenimente din viaţa oamenilor muncii, aşa cum cere şi pentru poezie, nu numai pentru proză, metoda realist-socialistă, în loc să vadă lumea în spirit colectivist şi partinic, unii poeţi s-au mulţumit cu "scormonirea stearpă a propriului eu", îndrăznind în chip egoist să se folosească (eroare!) de persoana întâi. Sub pretextul „sincerităţii şi al combaterii retorismului găunos", aceşti rătăciţi s-au complăcut în a rămâne în „cercul îngust al propriului sentiment". Ce vizau în esenţă astfel de sinistre intervenţii critice care foloseau un limbaj de o maximă violenţă proletară ("mlaştina celui mai dăunător individualism burghez" ş.c.l.) în legătură cu asemenea „abateri" care, la urma urmei, intră în definiţia însăşi a lirismului? Cum se ştie, ruptura de indiferenţierea colectivă, ieşirea din turmă au fost mereu privite în comunism (şi nu numai) dacă nu ca un păcat, cel puţin ca o eroare ameninţătoare. Luarea la cunoştinţă a individualităţii a produs totdeauna disconfort reprezentanţilor unui regim care a exploatat propagandistic în numeroase situaţii teama noastră de individuaţie. Pericolul cel mare pe care îl reprezentau pentru ideologii partidului „sentimentele sincere" şi nevoia de intimitate provenea din efectul câştigării dreptului la o „dublă existenţă creatoare", prin separarea universului sufletesc de universul revoluţiei.
Literatura română sub comunism
21
Izolat de viaţa intensă „plină de avânt creator" a semenilor şi consumându-şi energia în zona „smârcurilor" eului şi a poeziei „de cameră", poetul îşi pierde eficacitatea propagandistică. Şi acest lucru e realmente intolerabil pentru un regim pentru care scriitorul nu este decât „o rotiţă şi un şurub" în angrenajul puterii. De aceea partidul va milita în primii ani ai puterii lui absolute pentru formarea unui autor de texte poetice care să se identifice cu masa revoluţionară, să „redea", povestind, aspecte şi întâmplări pilduitoare ale vieţii acesteia. Aşa cum personalitatea face istoria numai împreună cu masele şi numai când e veritabilul exponent al acestora, tot astfel poetul trebuie - spre a fi apreciat şi publicat - să-şi reprime atitudinile particulare, „afectivitatea neintegrabilă", sentimentele personale şi să creeze la unison cu masele (cam în felul în care îşi imaginează unii creaţia colectivă folclorică). Dacă nu poate, va fi ajutat de oamenii partidului, de cenzori, critici, redactori, ideologi, colegi etc să nu-şi personalizeze spaţiul şi reprezentările şi să nu dea contur eului liric. Asta se traduce, practic, prin standardizarea relaţiei cu societatea, cu natura şi erosul printr-un număr fix de sentimente şi de tipuri de reacţie la semnalele lumii (evenimente, ştiri, întâmplări). Poetului i se permite să simtă şi să facă să fie simţite de cititor: ură pentru duşmanul de clasă şi faptele lui, simpatia şi duioşia pentru cei ce vor să evolueze pentru a deveni oameni noi, de nădejde, jubilaţia pentru victoriile revoluţiei, admiraţia şi iubirea pentru eroii clasei muncitoare şi pentru conducătorii ei. In general vorbind, sentimente complementare, ură şi iubire: câtă iubire pentru poporul muncitor, atâta ură pentru duşmanul de clasă. El trebuie să comunice atitudini clare şi simple şi să se ferească de sentimentele ambigue (cele care au dat, în fond, naştere marii poezii) fiindcă acestea - decretează ideologii - nu mişcă poporul şi nu sunt ale poporului (care gândeşte şi simte prin persoana poetului). Natura şi iubirea - ca teme - reprezintă primejdia alunecării în intimism şi religiozitate şi a căderii în apolitism. Dacă nu pot fi evitate (şi de la un anumit moment nu mai pot fi), ele trebuie politizate şi privite exclusiv prin prisma idealului colectivist. Iubirea va avea loc sub steaguri roşii în câmpul muncii stahanoviste şi va fi un prilej de evidenţiere a succeselor membrilor cuplului (deveniţi astfel demni de această concesie) sau a cuplului însuşi ca nouă celulă a colectivului de producţie. Sufletul socializat al poetului va recepta în spirit partinic şi natura care e mai greu de eludat, fiind un cadru constant al izbânzilor constructive şi al luptelor revoluţionare. Mulţimea proiectelor industriale comuniste transformă natura cel mai adesea în duşman de clasă, unul ce trebuie zdrobit şi supus. Privită sub această incidenţă, lupta cu natura stihială va rămâne să prelungească lupta de clasă.
22
Eugen Negriei
Dar există fireşte şi o natură justă, neostilă, integrabilă armonios procesului productiv (precum mijlocaşii în G.A.C.-uri). Ea va fi alintată, chemată cu apelativul tovarăş, preschimbată în tovarăş de muncă (Tovarăşul April al Ninei Cassian) şi chiar cântată precum eroii muncii socialiste. Vigilenţa organelor în privinţa acestor teme (ca teme autonome) a fost, din punctul de vedere al doctrinei şi al esteticii roşii, perfect justificată. De la un moment dat (după 1953), natura şi iubirea nu au mai reprezentat pretextul ancorării şi mai vârtoase în politic ci recuperarea marilor teme lirice care, abordate cu mai mult curaj, au favorizat apariţia mugurilor unei noi sensibilităţi şi erodarea bazelor, ce păreau indestructibile, ale poeziei agitatorice. Se înţelege, însă, că în plin stalinism, nu se poate vorbi decât de o afectivitate partinică, atent controlată, limitată drastic, şi decât de un poet-robot - un robopoet comandat de partid şi promotor al viziunii acestuia asupra tuturor componentelor vieţii. Ca să rezumăm, vom zice că emitentul - în cazul poeziei agitatorice, dezindividualizate, nu are coduri particulare şi are competenţe limitate. Pare o emanaţie a colectivului, un exponent precum creatorul popular. Ca purtător de cuvânt al partdului - comanditar - el nu mai e un emitent, ci „aspiră" la statutul de emiţător.
Relaţia emitent-destinatar Captarea interesului: principiul accesibilităţii E foarte uşor de constatat că în cazul poeziei agitatorice există îngustări frapante ale plajei de opţiuni (ale emitentului şi ale destinatarului), reducţii de competenţe, o tendinţă inconfundabilă de unificare a codurilor, circumstanţe specifice care orientează clar „presupoziţiile". Nu e lipsit de interes să adâncim puţin investigaţia şi să folosim aici câteva elemente de analiză semiotică. în schema lui Eco, mesajul-expresie ca sursă de informaţie ia naştere prin efortul unui emitent cu coduri private şi puncte de vedere ideologice care încearcă să evite ambiguitatea expresiei şi pe cea ulterioară, a conţinutului. Teoretic, doar teoretic, la nivelul subcodurilor, cunoştinţele destinatarului şi ale emitentului se presupun a fi comune. Când atribuie, însă, mesajului conţinut transformându-1 în text interpretat, destinatarul, având codurile lui private şi punctele lui de vedere ideologice, nu poate totuşi evita presupoziţiile „aberante", conotaţiile aleatorii şi erorile de interpretare (toate decurgând din patrimoniul lui real de cunoştinţe).
Literatura română sub comunism
23
Ca să folosim în continuare terminologia lui Eco vom preciza că există în momentul emisiei „circumstanţe care orientează presupoziţiile" şi, de asemenea, în momentul receptării, „circumstanţe concrete care deviază presupoziţiile" (op. cit., 195). Ceea ce în mod curent - precizează Eco - numim mesaj este de obicei un text, o reţea de mesaje diferite, dependente de diverse coduri şi subcoduri. Mesajul ca sursă constituie într-adevăr o matrice de constrângeri - dar acestea nu permit - oricât s-ar strădui emitentul - decât rezultate opţionale, unele dintre ele putând fi înţelese ca o „trădare a intenţiilor emitentului". Ei bine, estetica roşie, curmând cursul întregii poezii a secolului XX, solicită - într-o primă fază - în termeni irefutabili, o structurare a enunţului literar care să excludă orice ambiguitate în receptare. Directitatea, sinceritatea, simplitatea expresiei sunt proclamate drept atribute proletare, iar burgheziei i se pune în cârcă ura faţă de claritate. Culturnicii noştri (pe urmele celor sovietici) solicită imposibilul, adică redactarea unor mesaje care, transmise pe un canal unic, fără cusur şi ferit de „zgomote" semantice şi „circumstanţe concrete deviante", să fie integral decodabile şi încărcate de destinatar cu exact informaţia dorită de emitent. Poetul devine duşman al poporului dacă ignoră principiul accesibilităţii absolute, al exprimării simple, populare, naturale şi cedează tentaţiilor livrescului, ermetismului, formalismului sau lasă loc, fie şi din neputinţă, unei singure secvenţe obscure. Tot ce depăşeşte puterea de înţelegere a poporului (care e echivalat cu masa minim şcolarizată) este sau devine conspirativ. Imperativul clarităţii şi al accesibilităţii derivă din pretenţia aberantă a autorităţilor de a promova o poezie denotativă (!) perfect şi integral decodabilă, care să comunice exact ceea ce doresc ele. „Poezia pe înţelesul tuturor" *- aceasta era, de fapt, formula populistă cea mai des auzită în epocă şi ea era în consonanţă cu principiile unui regim democrat-popular pentru care totul trebuie adus la numitorul comun al clasei muncitoare. Din direcţia conducerii de partid, destinatarul era văzut ca un consumator necultivat dar cu năzuinţa culturalizării, proces iniţiat de partid în prelungirea campaniei de alfabetizare şi nedepăşind, în fond, cu mult nivelul şi obiectivele acesteia. Trebuiau aşadar comunicate, sub semnul eficacităţii, idei şi sentimente, gânduri şi afecte, fiecare în felul lor şi cu acele mijloace care le dau vigoare şi pregnanţă. Intenţia aceasta (asemănătoare cu aceea a manualelor de catehizare ale oricărei confesiuni în căutare de prozeliţi) este argumentată cu fraze complete din clasicii marxism-leninismului şi cu fraze trunchiate din scriitorii clasici. Ea a
24
Eugen Negriei
primit relativ uşor, după 1948, acceptul naiv al autorilor de literatură de larg consum precum şi binecuvântarea literaţilor şi esteticienilor oportunişti, speriaţi de punerea chestiunii inteligibilităţii în termenii luptei de clasă, ai combaterii cosmopolitismului şi ai apărării democraţiei de înrâuririle ismelor estetice. Care au fost consecinţele instaurării principiului inteligibilităţii, directităţii, preciziei şi funcţionalităţii strict politice (pe care toate epocile revoluţionare le-a promovat spontan sau cu suport teoretic)? Cu sprijinul criticii şi al jurnaliştilor de serviciu s-a declanşat la început o campanie bezmetică de epurare (care coincide cu aceea - numită la fel - din toate instituţiile ţării) a literaturii de orice exprimare „necurată", aluzivă, echivocă, polisemantică, dialectală, chiar tehnicist industrială, argotică, pedantă, de alungare a tropilor îndrăzneţi şi a abaterilor minime de la „limba" marilor clasici şi a creaţiilor populare „izvorul cristalin" a tot ce poate scrie „mai minunat" un scriitor comunist începută vijelios, această epurare a literaturii de literatura însăşi ar fi putut duce la clişeizarea şi completa uniformizare a ei. Or nu acesta era rolul acordat de partid poeziei şi Lenin însuşi a vorbit de „sarcina grea a popularizării ideilor într-un limbaj care să nu fie plictisitor." Ca să creezi - ceea ce dorea partidul - adică sentimente active şi să provoci o modificare decisivă de mentalitate în lumea celor mulţi - era nevoie nu numai de un limbaj accesibil ci şi de unul expresiv. Pe scurt, trebuia depăşită fundătura la care îi împinsese pe responsabilii politici năucitoarea lor ambiţie de a pune în mişcare o poezie care să fie şi denotativă şi expresivă în acelaşi timp. S-a încurajat atunci, pe lângă simplificarea „revoluţionară" a relaţiei cu cititorul prin adoptarea limbajului lui (aproximare totdeauna dubioasă!), şi un anumit, infim grad de expresivitate conotativă. El presupunea dreptul şi până la urmă datoria poetului de a recurge la câteva, puţine, epitete şi metafore de 20 de waţi - totdeauna funcţionale, de recuzită clasică sau de factură folclorică, la alegorii şi la simboluri lesne identificabile, la repetiţii şi refrene întăritoare, la o versificare cuminte sau zglobie uşor de deprins şi de frazat. In genere la forme recognoscibile, neşocante, complezente. Chiar bine intenţionată, adică direcţionată corect politic, prea marea subtilitate în construirea poeziei displace autorităţilor şi chiar le alertează. Pe temeiul principiului accesibilităţii i se solicită acesteia o linearitate narativă (de tip baladesc). Ea face, prin durată, posibilă utilizarea paralelismului (tot de tip folcloric) şi în şi mai mare măsură a antitezei, figură cheie a poeziei realismului socialist, căci este ecoul - în planul expresiei - al luptei de clasă înseşi.
Literatura română sub comunism
25
Cu mânie proletară vor fi întâmpinate de inchiziţia criticii tot ceea ce, în textul poetic, solicită, prin noutate excesivă, efort de înţelegere, orice formulare care stârneşte controversa şi interpretarea multiplă, ori sugerează slăbirea ofensivei politice, a necurmatului asalt ideologic, orice alunecare digresivă, toate minimele concesii făcute plăcerii estetice. Nici vorbă să fie împlinită în vreun fel oarecare vocaţia omenească a delectării în sine, deşi ea ţine de adevărul vieţii invocat nu o dată drept criteriu absolut al artei noi. Narativitatea. Prevalenta „poveştii". Numărul impresionant de poemefluviu (de regulă simple naraţiuni versificate) apărute în primii ani ai regimului a fost pus pe seama nevoii de epos a oricărui început, a oricărei încercări de schimbare viguroasă a mentalităţii colective, a unui model de viaţă, fiindcă numai mitul (deci povestea) are puterea să fundeze, să întemeieze, să legitimeze. De asemenea, s-a vorbit în bilanţurile şi sintezele din epocă despre necesitatea lor, invocându-se faptul că doar amploarea unor asemenea poeme monumentale ar fi în măsură să redea complexitatea vieţii noi în totalitatea ei măreaţă. Faptele înălţătoare pe care le cântă poemele nu sunt expresia unor acte de abnegaţie individuale şi izolate. La centru se află nu un semizeu, ci un erou ieşit din rândul colectivului (sau un mic colectiv) aflat în luptă cu emanaţii reacţiunii. în jurul lui roiesc personaje episodice şi tot ce se întâmplă este rezultatul unei străduinţe comune care vorbeşte despre o nouă conştiinţă a maselor (etc. etc). Simple speculaţii sunt toate aceste încercări de înnobilare a efortului de versificare, în stil popular cel mai adesea, a unor întâmplări furnizate de ziare, deci trecute în prealabil prin maşina de distorsiuni a ideologiei şi devenite până la urmă subiecte previzibile, cu conflicte şi deznodăminte stas. în realitate, aceste texte, fiind scrise spre a fi utile propagandei, sunt epice pentru a putea respecta comandamentul accesibilităţii şi a ilustra mai adecvat proiectul ideologic. Poezia cu subiect, intrigă, episoade paralele şi amănunte veridice este o manifestare a realismului-socialist şi regulile de fier ale acestuia sunt mai lesne de respectat într-un cadru narativ. Pe de altă parte, naraţiunea versificată concentrează energia creatoare pe obiect şi te fereşte astfel de tentaţiile burgheze ale subiectivităţii. A fost recomandată stăruitor şi datorită oroarei autorităţilor faţă de eul poetic controlabil doar până la un punct. Poemul de acest fel te prinde uşor, te captează, întrucât conţine o poveste şi aceasta seamănă cu ceea ce ai auzit în copilărie şi în adolescenţă când încă nu te-ai smuls cu totul din lumea încântătoare a eresurilor. El intră în catego-
26
Eugen Negriei
ria formelor recongnoscibile, uşor de asimilat şi de primit în intimitate - pe care le-a folosit propaganda şi nu are rost să dăm semnificaţii subtile vicleniei stilistice la care au recurs adesea autorităţile comuniste. Nici vorbă ca eposul socialist să se nască în chip natural ca împlinire generoasă a unei vocaţii şi ca prelungire a unei tendinţe de democratizare a poeziei, a unei poezii esenţializate, saturate de perfecţiune. Sunt luate în considerare de altfel numai evenimentele marcate ideologic, numai întâmplările cu încărcătură politică şi cu eroi apţi să ilustreze datele oficiale ale conflictului de clasă. Este proba că direcţionarea epică a poeziei a fost decisă de partidul comanditar, căci el ştie, ca totdeauna, mai bine decât poeţii care sunt problemele literaturii şi tendinţele evoluţiei ei. Dacă, vremelnic, realitatea (care e de regulă realitatea informaţiilor de presă, deci tot o realitate de partid) pare a nu fi în stare să ofere subiecte noi, la fel de utile, se încurajează redistribuirea celor vechi în alte locuri din ţară, schimbarea înfăţişăm, meseriei şi numelor personajelor de succes de altădată. încât, supuse numai exigenţelor partidului, aceste versificări interminabile - ocupând nu de puţine ori aproape în întregime corpul revistelor literare -oferă, datorită redactării lor în grabă, contracronometru şi contra bani, numeroase probe de ignorare a verosimilităţii, de stângăcie şi formalism. Ele se adaugă la zestrea şi aşa copioasă a clişeelor literare, sporind senzaţia că totul în poezia realist-socialistă aspiră la schemă, că nu există cu adevărat personalităţi creatoare, ci doar un mecanism care donează jebeleni şi deşlii. Nu contează că datele „povestirii" sunt prost legate între ele, iar motivaţiile acţiunilor - ilogice şi aberante, dacă lucrarea serveşte mai clar tezelor partinice şi scoate fie şi prin eroare un efect propagandistic. Devotat nu propriilor convingeri estetice, ci unui sistem de dogme, poetul va alege întâi unul dintre cele câteva, puţine, subiecte tolerate şi un personaj central care, prin extracţie socială şi atitudine, poate să placă forurilor ce trebuie să vadă în el o personificare a responsabilităţii politice şi a datoriei împlinite. Cum se va observa din exemplele analizate în această carte, personajului i se va confecţiona o biografie obişnuită, de „om al muncii", cu prieteni, familie etc, pentru ca întâmplările la care va fi expus (prin organizarea unui suspans, a unei posibile catastrofe) şi din care va ieşi erou să impună concluzia că partidul are peste tot oameni de nădejde şi că sublimul e la îndemâna tuturor celor care cred fierbinte în comunism. De altfel, eroul trebuie să aibă un fanatism al credinţei fără de care măreţia pilduitoare a faptelor lui nu ar fi posibilă. Din când în când va expune tovarăşilor de muncă, soţiei iubite şi, nu de puţine ori, duşmanului de clasă pe care îl înfruntă direct autobiografia lui de om ridicat de jos, precum şi visul său privitor la viitorul de aur al ţării, satu-
Literatura română sub comunism
27
lui, fabricii. Obligatorie, această mărturie a eroului - care e o profesiune de credinţă cu aspect testamentar - va conţine un punctaj de probleme politice la zi (între care, nelipsita temă a vigilenţei) şi un şuvoi de paralelisme şi antiteze (cu trecutul) cu ajutorul cărora viaţa din noul regim apare demnă a fi apărată cu preţul sacrificiului suprem. Drumul eroic al personajului (comunist sau numai candidat de partid) va fi completat cu descrieri de natură, acţiuni secundare, dialoguri, portrete, scene contrapunctice, panoramări care dovedesc starea înfloritoare a ţării în mersul ei spre comunism. Sfârşitul poemului va fi - nu încape discuţie - apoteotic şi în orice caz pilduitor sub raport politic. Şi astfel, spre satisfacţia poetului, plătit la număr de versuri, vor lua naştere, prin acumulare de secvenţe, microromanele şi nuvelele versificate lăudate de critici şi socotite de ei rodul unei impresionante ambiţii exhaustive auctoriale, sugerând grandoarea vremurilor noi. In antologiile editate de oficialităţile epocii se remarcă şi un număr important de versificări de întâmplări cu miez politic şi istoric intitulate, cu un termen utilizat adesea de poeţii sovietici, balade. Baladele realismului socialist nu se deosebesc în esenţă de nuvelele versificate şi au o cu totul altă funcţionalitate decât cele populare sau culte. Folosindu-se tot de „poveste", ele politizează prezentul sau trecutul oferind cititorilor modele de comportament revoluţionar. Nu se cunosc împrejurările în care câţiva dintre poeţii şi criticii tineri au început să regândească relaţia dintre epic şi poezie ca pe una improprie şi chiar nocivă. Cert este că la Congresul Uniunii Scriitorilor din 1956 - când procesul destalinizării şi dedogmatizării părea în fine să se fi pornit - s-a prefigurat sfârşitul carierei poemului epic. Poate că el a fost util prin accesibilitate, exact atâta vreme cât poezia a fost înţeleasă ca simplu instrument la dispoziţia propagandei. Cantabilitatea. Propagandiştii sovietici, preocupaţi în primii ani revoluţionari de difuzarea unor produse poetice atractive şi de mare capacitate exhortativă, au mizat pe sinteza dintre poezie şi cântec. Pare puţin ciudată întoarcerea aceasta a ideologilor „celei mai avansate societăţi" la sincretismul primordial (prezent totuşi în folclorul încă viu), dar revoluţia avea, în fond, nevoie chiar de astfel de cântece „de muncă şi de luptă", ca manifestări ale unei colectivităţi care acţionează şi se bucură la unison. Pe de altă parte, propaganda regimurilor totalitare (de orice culoare) a fost totdeauna atentă la tot ceea ce se hrăneşte din afecte şi stârneşte afecte şi senzaţii ancestrale. Or cântecul, expresie adesea a unui eu colectiv, e în mare măsură indiferent la logică. El nu face uz de argumente ci narcozează raţiunea, lasă să se manifeste starea noastră lăuntrică, să iasă la suprafaţă impulsurile subconştientului.
28
Eugen Negriei
Reunind melodia, ritmul şi cuvintele simple ce „merg la inimă", cântecul capătă o mare forţă persuasivă care n-a scăpat mişcărilor radicale ale secolului XX interesate de omogenizarea psihologică a maselor. „Şi lumea-n cânt se dăruie voios / Deşi prea bine nu ştie să-1 cânte", scria pe atunci Florin Mugur, intuind atractivitatea iraţională a produselor propagandistice de acest fel. La un moment dat, în textele critice şi în cele de doctrină ideoestetică se vorbea mai des de „cânt" şi de „cântare" decât de poezie, iar poeţii păreau să aibă o singură misiune: să cânte viaţa şi realizările poporului. Sute de produse poetice purtau în titlu cuvântul „cântec". în orice caz preferată prin structura ei simplicissimă şi prin directitatea mesajului, a fost multă vreme poezia care putea să se ofere drept text cântecului de mase. Ea trebuia să aibă versul foarte scurt, un ritm care să implice melodicitate şi optimism şi să pătrundă „în miezul vieţii şi în noi". Nu e de ignorat, ca argument al propagandei, funcţia mnemonică a poeziei cantabile: cântecul nu numai că te prinde rapid ci, prin datele lui structurale, te face să-1 repeţi obsesiv. Până la sfârşitul deceniului, se vor mai scrie poezii pe scheme muzicale. Unele au mimat structurile muzicale ample (oratorii, rapsodii) trădând ambiţia producerii unor emisiuni fonice triumfale. Cele mai multe (între ele, "Surâsul Hiroshimei" de E. Jebeleanu) sunt simple pedanterii artistice departe de motivaţia viguros-militantă a poeziei-cântec din primii ani ai puterii comuniste. Alături de narativitate, cantabilitatea a reprezentat o cale sigură de seducere a destinatarului. Limbajul prietenos. Ca să crească forţa de penetrare a poeziei, propaganda a recomandat, pe de-o parte, folosirea de către autori a unui limbaj uşor de acceptat şi de deprins, spontan, sincer, prietenos, şi, pe de alta, evitarea a tot ce se abate de la dimensiunile obişnuite, tot ceea ce singularizează şi performează. Nu se preconizează numai simplificarea expresiei şi nici numai excluderea limbajului esopic (respins de însuşi Lenin), a aluzivităţii, a reticenţei, echivocului, polisemantismului, ci şi ceva surprinzător pentru o societate care vrea să rupă cu trecutul: practicarea unui limbaj poetic clasicizat, fixat în mental, devenit de uz curent prin şcoală. Acest soi de neoclasicism nu e preocupat de nimic altceva decât de evidenţierea ideii şi, în consecinţă, va renunţa la tot ce ar putea fi delectabil în sine, digresiv ori decorativ, în schimbul unui set de figuri care, deşi modeste ca putere expresivă, sunt funcţionale şi subordonate organic mesajului. Cititorul nu trebuie supus unui efort de decriptare. Prin asemenea minime ambalaje retorice, el va fi făcut să înghită aproape pe nesimţite şi doar cu o anume mică plăcere conţinutul uşor aromat şi alunecos al poeziei. Ceva asemănător se întâmplă şi în frazeologia anostă de partid care conţine ici-colo câte
Literatura română sub comunism
29
o metaforă timidă sau câte o comparaţie obosită care dau concreteţea necesară priceperii şi fixării ideii, producând o binevenită înviorare. Dacă, prin funcţionalitate şi adecvare, pare să aspire la neoclasicism, prin simbolurile ei emblematizate, prin alegoriile şi metaforele spaţiale, poezia agitatorică trădează o imaginaţie de tip romantic (un romantism reciclat, strict gestual şi redus la simbolica avântului şi a urcării). In spatele imaginarului agitatoric, se întrezăresc miturile politice comuniste (al progresului perpetuu, al viitorului de aur) complexe de putere (ale unei puteri câştigate nu şi consolidate) şi miturile religioase. Poezia valorifică, până la epuizare, prin cuvinte din acelaşi câmp semantic şi prin construcţii simbolice, tema înaintării şi a ascensiunii. Sunt probabil printre cele mai simple manifestări expresive cu putinţă şi care solicită un efort minim în receptare. Adresându-se unui public înrâurit, în mediul lui de formare, de limbajul bisericesc, autorul de texte poetice propagandistice va alterna metaforele şi simbolurile spaţiale ale progresului cu cele de sorginte religioasă legate de întuneric şi de lumină. Sau, şi mai bine, le va combina pe tiparul avansării dinspre întuneric spre lumină. Alte astfel de figuri scufundate până la jumătate în zona limbajului comun, şi care mai păstrează exact restul de expresivitate necesar persuadării, aparţin imaginarului militar atât de familiar nouă (tema asaltului, a unităţii, a supunerii). Ele intră de la sine într-o combinaţie mobilizatoare, cu figurile stereotipate ale tinereţii optimiste (tema elanului, a înflăcărării etc). Cu ajutorul unor asemenea reţete simple funcţionează retorica mobilizării. De fapt, nu puţine figuri aparţinând acesteia aspiră la statutul de simbol emblematic comunist alăturându-se celor deja consacrate: steaua, steagul, soarele, ciocanul, secera, scânteia. Lustruite de atâta folosire, simbolurile de acest fel, uşor de acceptat şi permanentizate în expresii, indică locul de întâlnire a poeziei cu articolul de presă. Ca să rămânem în zona expresivităţii, să adăugăm observaţia că şi în cazul textelor de execrare, care ar solicita viqlenţă verbală şi o imaginaţie satirică viguroasă, fantezia nu-şi ia zborul spre a da naştere unor produse terifiante, şocante prin monstruozitatea lor inventivă. Se practică analogia rudimentară şi asocierea cu nume de animale folosite în expresii consacrate şi devenite simboluri populare (broscoiul, şobolanul, dihorul, şarpele, vipera, lupii, câinii turbaţi etc), cu nume de personaje biblice care aproape şi-au pierdut referentul (Iuda). Epitetele alipite lor sunt la rândul lor stereotipe. Se preferă comparaţia casnică, alegoria simplă, uşor de priceput, şi se apelează la referinţe din zona ocupaţiilor zilnice (creşterea vitelor, plugăritul). Avem de a face deci cu un repertoriu de formule cu grad mare de instituţionalizare şi cu o valoare emoţională fixă.
30
Eugen Negriei
Pentru omul simplu, acceptabilă, prietenoasă părea şi scriitura textului, mai precis expresia lui recognoscibilă, rezultată din uzurparea unor structuri artistice răsştiute şi de aceea lesne de apropriat: armoniile eminesciene, curgerea simplă, narativă şi ritmată a baladelor populare cu numărul lor mare de repetiţii şi refrene întăritoare, dialogarea voioasă coşbuciană, prezenţa micilor pasaje lirice eufonice redactate ca de un alt Şt.O. Iosif, frenezia obsesivă, oricând plăcută nouă, a blestemelor, ocărilor şi invectivelor. Numeroasele exemple din această carte vor demonstra de asemenea că poeţii din faza fundamentalistă a regimului au mimat, cu sau fără intenţie, formele religioase, afine celor cunoscute şi recunoscute de cititori. Manipularea Poezia de partid nu poate fi definită şi nici înţeleasă dacă scăpăm din vedere scopul ei: făurirea unui „om nou" cu o mentalitate radical schimbată, soldat devotat al partidului, fanatic al idealului comunist. De aceea, propagandiştii au fost preocupaţi de felul cum poate produce poezia sentimente active în rândul cititorilor, în măsura în care acestora li s-a câştigat în prealabil interesul de lectură. Una din căi (şi cea mai puţin subtilă) este reluarea neistovită - ca într-un exerciţiu de pietate - cu cât mai mici variaţiuni, a aceloraşi subiecte şi mai ales a produselor retoricii encomiastice, care proslăvesc sfinţii martiri ai noii religii politice, apostolii ei, biserica ocrotitoare (Partidul), Omul Nou, raiul comunist. Lipsa oricărei alte oferte editoriale asigura unor asemenea „creaţii" imnografice o anume audienţă, mai ales în cadrul publicului ţintă de care am vorbit mai sus. Nu prea mare, întrucât fiinţa noastră este, de regulă, suspicioasă la orice fel de laude. însă mai eficace decât s-ar fi bănuit au fost textele exhortative, poeziile de înveninare şi de mobilizare a cititorului-combatant. Trădându-şi viclenia, ele fac apel constant la sentimentalismul latent, la fondul de reacţie primitiv-sentimental al publicului, publicul credul şi influenţabil vizat de autorităţi. Cum am arătat în primul volum, poeziile mizează pe drogul urii şi al invidiei faţă de cel mai bogat decât tine şi pe spaima tribală faţă de cel ce nu e „de-al nostru" şi care e anatemizat, blamat cu o tenebroasă fervoare. Instinctul combativ şi violenţa de clasă se stimulează prin provocarea mai întâi a unei psihoze, prin inventarea şi întreţinerea unei stări de asediu, de neîncredere, de vigilenţă perpetuă şi prin respingerea oricărei tendinţe de normalizare, de temperare. Se pune apoi la bătaie orice fel de argument, oricât de mincinos, pentru a activa „mitul complotului malefic". Duşmanul de clasă e demonizat şi racilele regimului care 1-a născut exagerate fără ruşine şi corn-
Literatura română sub comunism
31
parate tot timpul cu minunile socialismului incipient, amplificate, şi ele, fără ruşine. De altfel, poeziile epocii sunt marcate de un maniheism sui-generis şi sentimentele contrare îşi dau neîncetat concursul, se sprijină reciproc pentru ca, prin prezenţa patetică a antitezei, efectul să impresioneze. In construcţia antitetică (fundamentală întrucât reflectă şi un mod de gândire politic), sistematizarea e clară şi convingătoare ca orice exagerare reductivă. Ea raţionalizează cunoaşterea pentru că obligă la conturarea elementelor; e puternică pentru că e ostentativă, funcţionând prin serii de perechi de termeni. Iubirea pentru flamura roşie este înteţită prin ura habotnică împotriva tuturor celor care i se împotrivesc, a tuturor întruchipărilor Răului politic (fasciştii, imperialiştii, capitaliştii infami, afaceriştii, putreda burghezie, chiaburii, complotiştii etc). Schematismul de subliteratură, trucurile lacrimogene (cum ar fi prezentarea obstinată a uciderii pruncilor, a schingiuirii mamelor, a cruzimilor inutile ale yankeilor în războiul din Coreea), simplitatea vulgară şi tâmpă, dar eficace, implicând instinctualitatea dau unor asemenea poezii o structură internă rudimentară, dar solidă şi imuabilă. Capitolul din carte dedicat contribuţiei literaturii la criminala campanie de colectivizare a agriculturii şi de distrugere a satului românesc ilustrează pe larg felul cum şi-a adaptat propaganda tehnicile manipulării la schimbările din teren şi la rezistenţa disperată a ţăranilor. Relaţia emitent-comanditar Principiul actualizării permanente. Poezia de campanie. Situată în ecuaţia actului comunicativ, analizată cu instrumentele semioticii şi din perspectiva principiilor retoricii manipulatorii, specia poeziei agitatorice îşi poate releva numeroasele trăsături neobişnuite, dintre care unele aruncă în perplexitate pe cititorii tineri de astăzi. Am văzut care este raportul (preconizat de ticluitorii şi promotorii ei) dintre emitent şi destinatar, dintre codurile şi subcodurile lor, cum şi în ce circumstanţe trebuie să aibă loc receptarea şi ce condiţie trebuie să îndeplinească mesajul pentru a fi politic, eficace, adică pentru a executa o manipulare ideologică izbutită. Să ne întoarcem puţin la emitent, la plaja de opţiuni şi la numărul competenţelor lui. După numai câţiva ani de exerciţiu poetic comunist, literatura care luase naştere părea produsul uluitor al unei simplificări absolute. Se poate spune că niciodată în istoria ultimelor câtorva secole de poezie iniţiativele eului poetic în raport cu materia mundi nu a fost mai limitată. Practic, poetului nu i se lasă
32
Eugen Negriei
decât două posibilităţi: fie să mobilizeze, prin puterea cuvântului, masele în obţinerea unor noi victorii pe calea deschisă de „revoluţie", fie să proslăvească aceste izbânzi şi pe oamenii care le-au făptuit. Nu altfel decât aceea religioasă medievală, poezia comunistă din vremea stalinismului integral nu putea lua formă decât spre a educa sau spre a idealiza. Ea sugestionează, modelează şi remodelează conştiinţele, sufletele, îmbărbătându-le sau aţâţându-le (cam yi felul psalmilor, rugăciunilor şi anatemelor) şi proslăveşte înfăptuirile noii credinţe şi pe apostolii ei, iniţiind ceea ce s-ar putea numi imnografia laică socialistă. E de la sine înţeles că nu cititorilor instruiţi, iremediabil corupţi de lecturi burgheze, gata să se lase seduşi de frumuseţea inefabilă a poeziei sau să se rătăcească prin rămurişul ei de semnificaţii absconse se adresează un asemenea text mobilizator. El ia în considerare un material maleabil, uşor de prelucrat: de pildă, şcolarii din primii ani de studiu făcând întâiaşi dată cunoştinţă cu poezia fie prin intermediul compunerilor versificate din manuale, fie al cântecelor învăţate pentru diversele festivităţi şi sărbători, fie al celor ascultate la difuzoare şi repetate de câteva zeci de ori pe săptămână; tinerii prinşi în mişcarea de amatori ori în diverse acţiuni, spontane sau nu, cu caracter educativ (recitatori, cântăreţi, actori amatori, public), recruţii în orele de educaţie politică şi de culturalizare; ţăranii întovărăşiţi sau colectiviştii mobilizaţi la căminul cultural să asiste la spectacolele brigăzilor de satiră şi umor; muncitorii cărora li se citea Scînteia la prima oră sau în pauzele de lucru; cei care, nebăgaţi în seamă până atunci de cineva, îşi luau în serios calitatea - de care erau mândri - de sindicalişti; femeile „democrate" din cadrul UFDR, ocupate cu confecţionarea şi răspândirea materialelor de propagandă, şi ele mulţumite că li se dă importanţă. Cu un oarecare efort s-ar putea distinge în cadrul literaturii agitatorice poezii în care predominantă este intenţia exhortativă, mobilizatoare şi poezii în care prevalează componenta magnificării realizărilor revoluţiei şi a eroilor ei. In ambele cazuri criticii, „esteticienii" vremii şi activiştii secţiilor de propagandă au susţinut că poeţii răspund direct şi cu entuziasm solicitărilor publicului cititor suveran. El, publicul muncitor, era cel îndreptăţit să comande subiecte şi teme acelor inşi cu experienţă socială limitată, caracterizaţi adesea printr-un individualism cras şi printr-o condamnabilă ignorare a contactelor umane, adică scriitorilor care se încăpăţânau să disocieze actul politic de cel literar. Ca spre a desăvârşi spectacolul ipocriziei, ziarele sunt pline de anchete cu subiecte de tipul: „Ce teme propuneţi artiştilor şi scriitorilor noştri?" sau „Ce vreţi să citiţi?" sau „Cum doresc cititorii să fie scrise operele literare?"
.
Literatura română sub comunism
33
în realitate, întrucât totul în propagandă e dependent de actualitatea imediată şi supus comandamentelor partinice, li se indicau cu severitate poeţilor culoarele tematice şi lista de teme întocmite pe principiul estetic al respectării „adevărului vieţii". Iar adevărul vieţii este ceea ce partidul spune că este. Poeţii „codaşi" sau cei căzuţi în eroare sunt cei ce nu izbutesc să înţeleagă faptul că tot ceea ce nu e comunist în spirit nu există, Partidul fiind Adevărul, Calea şi Viaţa. Nu atât respectarea şi cultivarea tematicii prescrise (munca, omul nou, pacea, înfierarea trecutului etc) erau importante, cât actualizarea ei permanentă, o sarcină de partid nu atât de uşor de îndeplinit pe cât pare la prima vedere. Cu vioiciune şi cu hărnicie artistică poeţii ilustratori (între care se numărau Victor Tulbure, Nicolae Ţaţomir, Aurel Gurghianu, A. Toma, Dan Deşliu, Mihu Dragomir, Al. Căprariu, Ioan Meiţoiu, Negoiţă Irimie) au epuizat în scurt timp repertoriul subiectelor socio-profesionale. Ei au compus, cu sau fără deplasare pe teren, portretele pastelate ale tuturor speciilor vizibile şi palpabile ale omului nou: tovarăşul învăţător, ziaristul, ţapinarul, strungarul, bibliotecarul, ţesătoarea, activistul, ilegalistul, minerul, învăţătorul, factorul poştal, tractoristul şi tractorista, tânărul oţelar, medicul nou de la ţară, cazangiul, reparatorul de locomotive şi tânăra savantă, deputatul, funcţionarul de tip nou, poetul ţigan, soldaţii patriei. Au fost vizitate direct sau cu imaginaţia mai toate „şirurile" noii orânduiri: mine, laboratoare, şantiere, lanuri ale G.A.C.-urilor, oţelării, creşe, blocuri, biblioteci uzinale, fabrici de pâine, grădiniţele satelor etc. La drept vorbind, acestea erau poezii de cabinet care, respectând câteva elemente de caracterologie şi un crochiu ideologic, se puteau compune în tihnă, prin strădania autorului care îşi proteja întrucâtva timpul de gestaţie. Trebuia făcut ceva mai convingător decât aceste simple tablouri statice, ilustrări de teme generale, trebuia ca scriitorii să vină cu promptitudine în întâmpinarea chemărilor partidului, supunându-se principiului comenzii sociale. Pentru criticii şi activiştii din aparatul propagandei a nu răspunde „prezent!" la chemările partidului, a nu fi vigilent, activ, prompt, operativ echivala cu dezertarea şi cu crima contra intereselor poporului. Iar devotamentul sincer faţă de idealurile revoluţiei şi de politica conducerii trebuia confirmat şi reconfirmat zi de zi nu prin simple declaraţii de adeziune şi respect. El se măsura şi era măsurat după iuţeala cu care scriitorul descindea în arena luptei de clasă, angajându-se politic cu toată fiinţa, atent, mai ales atent să nu piardă clipa în care e nevoie de el. Modelul procesului de concepere artistică era acela al activităţii industriale planificate şi scriitorul nu reprezenta în ochii partidului altceva decât muncitorul cu „condeiul" aflat în întrecerea socialistă cu tovarăşii de muncă
34
Eugen Negriei
intelectuală, în competiţie cu timpul şi cu sarcinile de producţie. Poetul, năzuind la lumina viitorului, se cuvenea să fie fruntaş în întrecere, depăşind normele visării şi ale planului liric dar, tot astfel, putea să demobilizeze, să piardă trenul vieţii şi să ajungă, vai, în categoria reprobabilă a „rămaşilor în urmă" ce trebuie sprijiniţi de colectiv să-şi depăşească impasul. Ocazia, da, ocazia nu trebuia niciodată pierdută... şi, într-adevăr, într-o uimitoare măsură, dinamica tematicii şi a subiectelor abordate de poeţii vremii poate fi comparată cu aceea a articolelor de fond din Scînteia. In primii cinci ani de regim democrat-popular paralelismul e vădit. E vorba de un fel de publicistică versificată care popularizează pe de o parte succesele construcţiei socialiste şi pe eroii ei şi pe de altă parte slujeşte direct şi mobilizator acţiunilor iniţiate tocmai atunci de partid. O dată împlinite, acestea deveneau subiecte pilduitoare de popularizare şi tot aşa mai departe şi spre noi şi măreţe împliniri. Faza ofensivă, agitatorică, în care se acţiona cu mijloacele de sensibilizare insidios sentimentale şi cu toate tehnicile manipulatorii ale vechii şi mereu utilei retorici exhortative era urmată de faza extatică şi imnologică în care intra în acţiune retorica encomiastică. Fireşte, o altă comandă socială şi un nou val de producţii lirice mobilizatoare puteau coincide, în timp, cu roadele artistice ale comenzii anterioare. Poate că autorii de ode dedicate atleţilor olimpiadelor în vremea Eladei urmau aceeaşi dinamică a inspiraţiei, dar o făceau sub presiunea altor motivaţii. In cazul nostru care e şi mai uşor de apreciat la justa lui amploare, nici destinatarul - cum se susţine cu făţărnicie de către autorităţi - şi nici emitentul care susţine cu perversitate că o face din proprie voinţă nu sunt veritabilii stăpâni, executanţi şi beneficiari ai procesului de producţie. în spatele tuturor faptelor artistice se află partidul demiurg - ordinator de credite şi comanditar, stăpânul absolut al subiectelor, al sistemului de difuzare, valorizare şi ierarhizare. Un exemplu de campanie propagandistică Simple megafoane, când mai sonore, când mai răguşite ale partidului, poeţii urmează de aproape calendarul evenimentelor provocate de el după planul tactic şi strategia leninistă. Frapante sunt transformarea momentului sublim al creaţiei într-un act reflex condiţionat şi consecinţa ei - incapacitatea de a distinge temele mari de temele mici. După audierea unor expuneri şi după lectura unor hotărâri de partid şi a unor ştiri de presă, poeţii se pun grabnic şi metodic pe treabă. Se mobilizează spre a cânta, cu avânt şi patetism, declanşarea procesului de electrificare, demararea primului Plan anual de Stat, iniţierea campaniei de strângere a
Literatura română sub comunism
35
semnăturilor pentru pace, deschiderea unor şantiere ale tineretului (precum Agnita-Botorca), aniversarea Marii Revoluţii din Octombrie şi a răscoalelor populare, comemorarea naşterii lui Lenin, a lui Stalin, a grevelor din 1933, a actului de la 23 August, victoria periodică în alegeri cu nelipsitul 99,99%, sărbătorirea lui 1 Mai, începutul anului şcolar. Dar, în spirit triumfalist, sunt celebrate chiar momentele întru totul fireşti ale anului agricol, de pildă declanşarea campaniei de însămânţări (pregătită de fiecare dată de o hotărâre a unei Plenare a CC al PMR), ce devine astfel un eveniment mitologic inaugural. Pentru a avea credibilitate, produsele lirice sunt însoţite adesea de precizări ale momentului şi locului elaborării, de decupaje din ştirile difuzate în presa scrisă şi vorbită a epocii (mai ales din articolele de fond din Scînteiă), din „Chemările" de 1 Mai, de 23 August, de 7 noiembrie etc. S-ar putea întocmi un jurnal al circumstanţelor „facerii" din care s-ar vedea că prea puţine fapte politice nu-şi găseau „ecou" în sufletul poetului. Adevărata misiune a literaturii agitatorice se vădeşte însă atunci când partidul organizează o campanie şi poezia se transformă în afiş, manifest, mesaj, articol mobilizator de gazetă de perete, piesă-cheie în maşina de croit opinii a propagandei. Campaniile aveau nu de puţine ori un caracter represiv şi uzau de toate tehnicile manipulării. Poezia era doar un element al ei, e adevărat penetrant şi insidios, căci intra într-un grandios angrenaj al mistificării şi diversiunii. In astfel de cazuri erau puse la bătaie toate trucurile agitatorice, întreaga putere de pervertire pe care o au miturile (străvechile mituri) generatoare de ură şi speranţă. Poezia agitatorică a anilor stalinismului integral nu poate fi înţeleasă, aşadar, decât ca parte a unor „ campanii" iniţiate de partid. Au existat, de-a lungul timpului, campanii „de etapă", urgenţe şi supralicitări de moment generate de o criză sau de un semnal de la Kremlin (războiul mediatic antititoist, intervenţia americană din Coreea, condamnarea la moarte a unor spioni sovietici etc). Dar şi altele de mare amploare, în care au fost angajate energii uriaşe, stratageme şi tactici subtile ce ţin de războiul psihologic, întrucât'era vorba de schimbarea radicală a structurii sociale şi a mentalităţii unui popor. Campania de colectivizare e cea mai dramatică dintre toate şi de aceea vom încerca să reconstituim aici felul cum a fost ea condusă propagandistic de partid şi sprijinită activ de ticăloşită tagmă scriitoricească. Ţărănimea era cea mai numeroasă pătură socio-economică din România şi cea care oferea stabilitate şi coerenţă fiinţei neamului. Nu ţăranul (cu pământul lui care îi dădea identitatea) trebuia atunci eliminat, ci ultima redută a rezistenţei naţionale. Astfel încât despre procesul colectivizării forţate din anii '50 se poate vorbi ca despre apogeul campaniei de sovietizare şi de lichidare a trecutului naţiunii şi a rădăcinilor tradiţiei.
36
Eugen Negriei Câteva precizări
întreaga strategie a partidului a fost concepută la Moscova şi, deşi atitudinea faţă de pământ şi de proprietate a mujicului rus era diferită de aceea a ţăranului român, măsurile hotărâte acolo au avut la începutul procesului de socializare, adică imediat după 1945, succesul propagandistic scontat. Strategia era întemeiată pe o corectă şi am zice că aprofundată analiză a stării de fapt a ţărănimii române, care nu era nicidecum o masă nediferenţiată, plină de mari şi eterne calităţi, omogenizată prin mari idealuri şi printr-o înălţătoare şi constantă iubire de ţară. Situaţia ei nu era nici pe de parte fericită sau cât de cât comparabilă cu aceea din clişeul imagistic elaborat, în timp, de nu puţini literaţi români mai vechi sau mai noi, de politicienii fanfaroni dintre cele două războaie mondiale în căutare de platformă electorală sau de cei de acum, de după Revoluţie, înclinaţi, din pricina instrucţiei precare, a informaţiilor vagi şi nu de puţine ori a senilităţii născătoare de mituri, să exalte global trecutul şi bunul trai interbelic. Exista, întâi de toate, categoria copleşitoare a ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin, frustraţi de orice fel de educaţie sanitară şi civică, apăsaţi de impozite, paralizaţi în faţa oricărei schimbări. Cu o rată a natalităţii şocantă în raport cu nivelul mediu din Europa şi cu o economie autarhică de tip feudal, înotând în mizerie şi complet în afara civilizaţiei, întrucât de o industrie sau de un imperiu în expansiune care să absoarbă surplusul de populaţie nu putea fi vorba. Si - oricât de bolşevice ar putea apărea unora observaţiile de acest fel -mai exista categoria proprietarilor de mari terenuri care, deşi reduşi simţitor de reformele lui Kogălniceanu şi Ferdinand, nu aveau cum să se bucure de simpatia sărăcimii satelor şi nici de înţelegerea politicoasă a celor întrucâtva mai înstăriţi, care îşi lucrau şi îşi întreţineau cu propriile forţe averea. Aici, exact în această zonă nevralgică a frustrărilor seculare, unde invidia poate fi uşor incitată şi transformată în ură, s-au decis autorităţile să acţioneze. Ele au dat ordin comuniştilor români să-i instige pe ţărani să ocupe ilegal pământurile celor fugiţi sau acuzaţi de crime de război şi mai apoi să precipite decretarea unei reforme agrare în martie, imediat după venirea la putere a guvernului Groza. Prin desfiinţarea moşierimii şi împărţirea averii acesteia celor fără pământ, dar şi celor ce-şi dovediseră îndrăzneala, spiritul revoluţionar, fidelitatea sau simpatia faţă de „partidul celor săraci", s-a produs o apropiere de această forţă politică nouă ce părea că reprezintă binele şi progresul. Primul pas - şi încă unul inteligent - fusese făcut, iar încrederea „noilor parteneri" ar fi fost de
Literatura română sub comunism
37
durată, în pofida propagandei intense iniţiate de serviciile specializate antonesciene de-a lungul întregului război împotriva nelegiuirilor şi infamiei bolşevice. Deşi incomparabil mai redusă ca putere de cuprindere decât aceea de după primul război mondial, noua reformă agrară - elogiată ca eveniment epocal de năimiţii regimului - era prezentată ca o consecinţă a alianţei dintre proletariatul care vine cu uneltele şi ideile progresiste şi ţărănimea care dă pâinea. Ea era îndreptată împotriva tuturor celor care vor să-şi menţină privilegiile (politice şi economice) câştigate prin furt şi înşelăciuni seculare şi care se opun cursului ireversibil al istoriei. Că era inspirată de Moscova o dovedeau, pe de-o parte, faptul că o măsură similară va fi luată în zona sovietică a Germaniei ocupate şi, pe de altă parte, tipul acesta (de extracţie stalinistă) de acţiune care se desfăşoară mereu în alianţă cu cineva împotriva altcuiva, supus, în prealabil, demonizării. în cursul campaniei de colectivizare, masa ţărănească va mai fi de două ori divizată pentru ca refuzarea accesului unei pături ţărăneşti (mijlocaşii; chiaburii) în G.A.C. să fie pusă sub semnul urei şi al luptei de clasă: cei ce erau sau rămâneau în afara cercului magic al gospodăriei erau demonii blasfemiabili. In acelaşi timp, în nici un moment al procesului de transformare socialistă a agriculturii* (inclusiv în momentul inaugural al celebrei plenare a CC al PMR din 3-5 martie 1949) nu se face abstracţie de alianţa cu clasa muncitoare, privită ca o chezăşie a victoriei împotriva duşmanilor de clasă ai ţărănimii sărace. S-a întâmplat însă ca tocmai această alianţă să fie grav periclitată la puţin timp de la oficializarea Reformei agrare. Luaţi de valul victoriei psihologice repurtate asupra unui segment de populaţie ce părea uşor de păcălit, propagandiştii partidului sau consilierii sovietici, uitând că ţăranii au cunoscut la faţa locului viaţa colhoznicilor ruşi, au început să popularizeze insistent prin condeierii de serviciu colectivismul sovietic. Spaima de colhoz era însă atât de înrădăcinată, încât reacţia violentă a ţăranilor i-a obligat pe comunişti să infirme cu tărie, prin vocile autorizate ale lui Gheorghiu-Dej, Petru Groza ori Teohari Georgescu, orice intenţie de colectivizare a pământului împărţit. S-a recurs, fireşte, la tactica leninistă a pasului înapoi şi a amânării unei hotărâri în perspectiva apariţiei unei conjuncturi favorabile şi au fost puse în mişcare alte tipuri de manevre din setul directivelor NKVD-ului pentru ţările ocupate. * Câteva paragrafe din acest capitol se regăsesc în studiul dedicat de mine contribuţiei propagandei Ia campania de colectivizare. El face parte din ampla cercetare a procesului colectivizării iniţiată de profesoarele Katherine Verdery şi Gail Kligman şi dusă la capăt de un colectiv de cercetători din tară si străinătate.
38
Eugen Negriei Pauperizarea şi epuizarea morală ca manevre pregătitoare
Fără urmă de compasiune pentru propriul popor (care îndrăznise totuşi să se atingă de pământul sfânt al Uniunii Sovietice), pe fondul secetei catastrofale din 1945 şi 1946, autorităţile impun sistemul draconic al cotelor obligatorii, cu nimic diferit ca nemernicie şi mod de aplicare de un bir fanariot, întrucât nu ţinea seama de recoltă, ci de suprafaţa aflată în posesie (în posesie, adică alt temei de ură pentru reprezentanţii proletariatului revoluţionar). „Colectarea" (în fapt, confiscarea cu forţa a produselor), lipsa seminţelor şi a uneltelor, abuzurile comise sub pretextul achitării datoriilor unui război (iniţiat, chipurile, de criminala burghezo-moşierime română în pofida opoziţiei partidului comunist) au făcut inutilă reforma agrară şi au împins în sărăcie şi disperare ţărănimea. Era tot ce-şi puteau dori executanţii şi ocupanţii înşişi (ce acţionau după vechiul principiu kutuzovian „vă vom lăsa doar ochii ca să puteţi plânge"). Căci numai o populaţie complet pauperizată, umilită, epuizată moral şi fără orizont putea fi manevrată, împinsă cu abilitate spre locul pe care principiile şi schemele strategice bolşevice enunţate de Stalin în Problemele leninismului (1926) îl rezervaseră şi ţărănimii ruse. Jaful trebuia să ia o asemenea amploare şi loviturile să fie date atât de nemilos de precis (de pildă, exact în vremea secerişului după doi ani de secetă istovitoare), încât orice măsură ulterioară însoţită de uşurarea, fie şi parţială, a poverilor să pară darul nepreţuit al unui partid cu dragoste de ţară. Iar cererea de înscriere în colectivă - un paşaport spre linişte şi bunăstare. In 1982, la mai bine de trei decenii de la atrocităţile din vremea cotelor şi de la începutul coşmarului colectivizării forţate, am avut surpriza să descoperim într-o carte de versuri profetic-apocaliptice publicate de Ion Gheorghe (Elegii politice, Cartea Românească, redactor M. Ciobanu) câteva descrieri incendiare ale terorizării satului. Am fost uimiţi atunci de curajul civic extraordinar, de fapt retrocurajul unui scriitor cunoscut pentru exaltările şi viziunile lui marxisto-guevariste şi pentru tentativa de a-şi construi cu orice preţ un limbaj poetic „oracular" şi o mitologie tulbure. Versurile acestei cărţi păreau a fi izvorâte dintr-o decepţie amară urmată de o furie denunţătoare şi mai ales autodenunţătoare - ca semn al unei rele conştiinţe. De astfel de stări de mânie spumegândă se cuprinde numai cine a crezut fierbinte într-o cauză sau într-un ideal şi a realizat după ani eroarea şi infamia la care din neştiinţă a contribuit. Vom cita aici câteva fragmente mai lungi din această carte care, prin cutezanţa nesăbuită a imaginilor, confirma elasticitatea neobişnuită a cenzurii atunci când textul îşi permitea să dezvăluie doar erorile epocii lui Gheorghiu-
i
Literatura română sub comunism
39
Dej. Sunt texte demne de o antologie a ororilor comuniste şi sunt fără egal ca putere de fixare a unor fapte uitate, a unor stări de conştiinţă pentru o arhivă naţională a stărilor de conştiinţă. Zac tărăncile, pe grămezi de porumb; încovrigate pe sacii de grâu şi-acoperite Cu sămânţă de floarea-soarelui: Nu putură să le ia nici un grăunte: muşcând, Rupând cu ghiarele şi-au apărat Hrana copiilor; Le-au bătut cu cizmele-n burtă: pe Grămezile de porumb; cu sacii de grâu pe piept; îngropate în sămânţă le-au dat boală. (La matcă) In cuşca de fier l-au închis pe ţărani - i-au dus Să-i înfiereze ca pe vite: De cu seara se vesteau dubele-n sat, După duhoarea de benzină, Ca mirosul de fiară; Pe pământul îngheţat Se-auzeau cizmele gonacilor, Animale mugind şi păsările Scheunând în somn; Cu arcane de mătase Se strecurau pe porţile dosnice, spărgeau Gardurile - cei deprinşi cu vânătoarea Aproapelui. Că omul tăia lemne Că omul ducea apă, Că umplea traista cu grăunţe cailor Că-şi scutura căciula de pleavă de grâu, Că-şi scutura sacii de praf şi Pulberea mălaiului; Că omul căra-n coşul de răchită Porumb pentru moară Că omul ţăran îşi făcea lucrările sale De ţăran -
40
Eugen Negriei Vânătorii săreau de după porţi, Ieşeau din şuri, din magaziile cu sămânţă De după uşile grajdurilor Cu ştreangurile de mătase. Cădeau arcanele pe gâtul ţăranului, Pe braţe: îl împiedicau cu piedici De cal; legau pe cel ce-a tăiat lemne Cu piedică de fier, la mâini; Pe cel ce adusese apă de spălat copiii, II împilau de braţe, Pe cel ce dădea decuseară la vite L-au legat cu frânghii de gât; Cum îi atingeau arcanele Se prefăceau în animale, In păsări - şi prea puţini în fiare: Erau scoşi din curţi cu frânghiile-n coarne, Duşi de căpestre roşii, târâţi Cujuveţele şi cei mai cuprinşi, cu avere...
(înfierarea)
Modelul politico-militar al dezbinării şi conflictualizarii Ceea ce ar putea stârni interesul sociologilor şi politologilor care analizează procesul de colectivizare din România este faptul că, din punctul de vedere al puterii şi mijloacelor ei de propagandă, nu a prevalat modelul persuasiunii, ci acela politico-militar, al conflictualizarii prin dezbinarea şi dislocarea succesivă a masei ţărăneşti şi prin învrăjbirea părţilor. Ghidându-se după tezele lui Stalin asupra lichidării kulacilor (din Problemele comunismului, 1926), guvernanţii noştri se vor strădui continuu, sprijiniţi de o intensă campanie mediatică, să distrugă coeziunea clasei ţărăneşti prin crearea în interiorul acesteia a unor subgrupări (adesea artificial şi despotic separate prin câţiva ari de o fertilitate îndoielnică). Punctul de comandă şi de observare a acestor manevre strategice împotriva unui ipotetic duşman (căci niciodată Lenin şi Stalin nu au iubit ţărănimea), pe care vrei să-1 slăbeşti, să-1 transformi în aliat docil şi să-1 asimilezi, se afla pe locul înalt pe care-1 fixaseră clasei muncitoare preceptele materialismului dialectic si istoric.
Literatura română sub comunism
41
Obiectivul real şi deocamdată bine dosit al strategilor nu era crearea unor forme mai eficace de muncă (cooperaţia, întovărăşirile şi G.A.C.-urile), ci socializarea totală a economiei prin exproprierea generală şi asimilarea de către clasa muncitoare a tuturor celorlalte clase, pături şi grupuri sociale. Pretextul constant şi măreţ al acestor operaţii (ce au avut loc timp de trei ani asupra unui pacient care nu a fost niciodată consultat dacă îşi doreşte atâta noian de bine) a fost acela al suprimării condiţiilor şi factorilor care fac posibilă exploatarea omului de către om. Partidul nu a urmărit, însă, prin măsurile şi politica lui rentabilizarea şi modernizarea agriculturii, ci doar completa subordonare a masei - dificil de stăpânit şi de manipulat - a producătorilor agricoli. Dovada concretă este faptul că, după Plenara CC al PMR din 23-25 aprilie 1962, care proclama încheierea procesului de colectivizare, au urmat alte câteva hotărâri de partid de diminuare până şi a minusculelor loturi individuale. Era vorba de cele patru procente din suprafaţa ţării rămase în afara formelor socializate şi care întreţineau pieţele orăşeneşti şi suplineau penibilele recolte colectiviste. Pentru conducătorii acestui partid, mai presus de orice, chiar de viaţa însăşi în esenţa ei, se aflau ideologia şi respectul neabătut al tezelor leniniste şi staliniste cu privire la preluarea şi exercitarea puterii asupra întregii societăţi, chiar cu preţul desfiinţării unei clase productive definitorii pentru conceptul de naţiune română. Si în acest domeniu fundamental, ca şi în toate celelalte supuse îmbrăţişării mortale a „revoluţiei", exista o promisiune constructivă: modernizarea producţiei. Dar aceasta era concepută nu altfel decât ca o distrugere succesivă a unor duşmani pe care tot ea, revoluţia, şi-i producea. în consecinţă, propaganda şi agitaţia - considerate de partid ca având un rol însemnat în succesul colectivizării - s-au putut exercita pe toate palierele artei revoluţionare, exploatând atât disponibilităţile caricaturale şi blasfemiatorii ale pamfletului negru, cât şi pe cele feeric-idilice ale encomionului socialist în toate variantele lui descriptive, portretistice şi narative. După exproprierea marilor proprietari de pământ, clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea săracă trebuia (conform schemei hotărâte de Stalin încă din 1926) să îşi asocieze, în prima fază, ţărănimea mijlocaşă pentru nimicirea chiaburilor; apoi, în aceeaşi primă combinaţie, să anihileze pe mijlocaşii şovăitori, pentru ca, în ultima fază, să decreteze exproprierea generală. După 1953 (moartea lui Stalin) şi 1956 (Revoluţia din Ungaria), au loc ajustări ale tezelor staliniste împământenite, cum se ştie, cu prilejul - nefast pentru istoria României - al Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949. Ceva nu a funcţionat bine în derularea proiectului propagandistic din moment ce, după doi ani de campanie viguroasă, Congresul al II-lea al PMR constată că doar 5,5% dintre ţărani au intrat în G.A.C. şi doar 5,8% în întovărăşiri.
42
Eugen Negriei
Din stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului CC al PMR (publicate de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului) rezultă deruta, iritarea, confuzia conducătorilor, incapabili să iasă din situaţiile în care ajunseseră respectând cu sfinţenie tezele lui Stalin şi hotărârile plenarei din 3-5 martie 1949. Definiţia de acolo a chiaburilor nu putea avea valabilitate absolută, întrucât terenurile râpoase şi infertile făceau imposibilă separarea lor clară de mijlocaşi. Folosirea cu rândul a forţei de muncă a vecinilor şi rudelor cu anevoie putea fi categorisită drept formă de exploatare şi mulţi dintre ţăranii clasificaţi drept chiaburi se grăbiseră ei înşişi, ca să scape de presiune, să se înscrie în colectiv, fapt care făcea inutile invocarea luptei de clasă şi favorizarea sărăcimii. Demonizarea duşmanilor colectivizării Nimeni din Biroul Politic (unde aproape toţi, în dezbateri, folosesc termenul „colhoz") nu pare să accepte ideea că ţăranilor le vine pur şi simplu greu să renunţe la bunurile lor sau că lumea e mai complexă decât o prezintă documentele de partid. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, M. Constantinescu, Al. Moghioroş, Liuba Chişinevschi, Teohari Georgescu, un anume (foarte prezent) tovarăş Reznicenco etc. nu văd altceva pe scena istoriei (care e, fireşte, scena luptelor de clasă) decât prezenţa criminală a chiaburilor şi rolul lor funest şi demobilizator. Dar o prezenţă necesară pentru că animă un conflict necesar, care validează o necesară şi obligatorie viziune dialectică. In consecinţă, toate gurile de foc sunt îndreptate asupra lor. Formula folosită în ofensivă - „îngrădirea chiaburimii" - emană o adiere primăvăratică şi ascunde o ironie crudă. Colectările şi fiscalitatea au fost adaptate politicii discriminatorii. Chiaburilor (sau celor decretaţi astfel, prin voia discreţionară a organelor locale) li s-a suplimentat cu până la 50% impozitul calculat pe venit, li s-au schimbat amplasamentul şi calitatea loturilor de pământ arabil, confiscându-li-se, practic, tot ce aveau mai bun din averea moştenită. Au fost umiliţi sistematic în presă, la radio şi prin gazetele de perete ale sfaturilor populare, au fost demascaţi şi batjocoriţi în adunările săteşti organizate ad-hoc de propagandişti. Măsurile punitive luate ating, după 1951, o proporţie a violenţei greu de închipuit. Iar transferul oricând posibil al mijlocaşilor şi chiar al ţăranilor săraci în categoria damnată a chiaburilor aruncă satul românesc, în întregul lui, în cea mai neagră teroare din istoria sa. Cum culacii (deci şi chiaburii noştri) nu sunt - în viziunea sacrosanctă a lui Lenin - oameni, colectivizarea care nu progresează cum se cuvine e reluată acum prin alte metode: presiuni psihologice insuportabile, măsuri barbare, are-
Literatura română sub comunism
43
stări periodice, deportări, torturi în beciurile Securităţii, blocarea accesului în primărie, în magazinele cooperaţiei pentru aprovizionarea cu bunuri indispensabile vieţii de zi cu zi, interzicerea dreptului copiilor de a se înscrie şi a urma o şcoală superioară. Dacă nu se refugiază la vreme în munţi, revoltaţii (fiindcă au fost semnalate numeroase revolte spontane) sunt împuşcaţi fără milă de trupele de intervenţie ale Securităţii. Golite de bărbaţii valizi (fugiţi pe şantiere sau la oraş), satele sunt conduse de scursurile comunităţii sau de venetici (ţigani, beţivi, escroci, hoţi, dereglaţi psihic) care impun tuturor politica arbitrariului. Sprijiniţi de activiştii de la centru, aceştia îşi organizează clanurile lor feudale omogenizate de plăcerea exercitării haotice a puterii. Să nu uităm că Lenin şi Troţki i-au eliberat din puşcăriile ţariste pe criminalii de drept comun, dându-le misiuni speciale în Armata Roşie şi în sovietele locale. Volumul al doilea al Moromeţilor lui Marin Preda şi romanele ciclului F al lui D.R. Popescu vor surprinde, după decenii, anii de urgie şi de destrămare tragică a satului românesc intrat în zodia cancerului. Din acţiunile eroice ale partidului şi din victoriile lui asupra poporului român reamintite mai sus nu rezultă că literatura agitatorică ar fi avut un rol major în convingerea ţăranilor de avantajele G.A.C.-ului. Sau, în orice caz, unul comparabil cu „prelucrarea" în spaţii închise şi întunecoase, cu mâinile şi picioarele legate şi sub ameninţarea pistolului. Cu toate acestea, răspunzând comenzii sociale, numeroşi scriitori şi-au făcut, ca să spunem aşa, datoria. Dar cui erau de fapt adresate textele veninoase antichiabureşti, cu binecunoscutele lor scheme epice antinomice şi cu deznodămintele lor pilduitoare? Redactate într-un stil ce pare a fi consecinţa unui efort de imbecilizare, poeziile epice, schiţele şi nuvelele care se sfârşeau cu demascarea actelor duşmănoase şi diversioniste ale chiaburilor nu se deosebeau de cele care înfierau pe sabotorii din industrie şi pe năpârcile strecurate în aparatul de stat. Izbiţi de vântoasele comunismului fundamentalist care lovea fără discernământ în proprietatea în întregul ei (oricărei pături sociale ar fi aparţinut ea), disperaţi să-şi salveze de agenţii colectori hrana supravieţuirii copiilor, ţăranii nu dădeau curs, cu promptitudinea revoluţionară scontată, imboldului mobilizator fabricat în retortele propagandei de la centru şi dat ca sigur de comisarii sovietici. Literatura agitatorică, scrisă mai mult de ochii conducerii, părea sortită unei receptări în cerc închis, mai curând în mediile citadine (unde se citeau ziarele), printre activiştii mai mari sau mai mici, printre funcţionari, utemişti, profesori şi învăţători. Rolul ei era acela de a crea o stare generală anormală, de asediu perpetuu, de vigilenţă şi de ură faţă de duşmanul (extern sau intern, de la oraş sau de la sat) care .pândeşte din întuneric cu mii de ochi demonici.
44
Eugen Negriei
întrucât naţionalizarea industriei din 1948 - care urmase reformei agrare din 1945 - împuţinase simţitor numărul indivizilor exploatatori şi al păturilor sociale demne de a reprezenta duşmanul de clasă, între 1948 şi 1952 cele mai multe nelegiuiri şi mai toate faptele terifiante imaginabile (exceptându-le pe cele ale „imperialiştilor americani şi ale lacheilor lor") sunt puse în seama chiaburimii, care se încarcă de toate păcatele societăţii, joacă rolul paratrăsnetului universal şi justifică toate erorile şi toate excesele politice, oriunde s-ar manifesta ele. Chiaburii se află într-un crescendo al agresivităţii de nestăvilit, ca în faimoasele versuri ale lui A.E. Baconsky: Trece o noapte, trece înc-o zi, Lupta se ascute între clase, Iar chiaburii se arat-a fi Elemente tot mai duşmănoase. Precum jivinele nocturne, ei se furişează încercând vigilenţa paznicilor, a muncitorilor şi ţăranilor obosiţi de truda lor cinstită. Purtând întotdeauna nume predestinate crimei şi folosindu-se, cu cinism, de orice deghizament şi de orice mijloc (de propriii lor copii, de pildă), se infiltrează peste tot spre a sabota orice se face spre binele obştesc (diguri, baraje, plantaţii, maşini agricole şi agregate noi aduse din URSS etc). In majoritate piromani, sunt surprinşi în chip regulat cu damigene de gaz la ei în preajma „obiectivelor", adică a oricărei incinte de interes crucial pentru mersul înainte al socialismului, chiar dacă era vorba de o biată baracă părăsită în munţi. Căci ce nu e major în astfel de măreţe vremuri revoluţionare? Spaima de chiaburii sabotori e atât de mare încât nimeni (nici măcar bătrânii răzbiţi de oboseală) nu are dreptul să doarmă liniştit când ştie ce liotă de scorpioni veninoşi forfoteşte în jur. In Minerii din Maramureş, poemul lui Dan Deşliu studiat ani la rând în şcolile româneşti, un bătrân miner vlăguit de muncă adoarme lângă un compresor. Surprinzându-1 în această postură neprincipială, un „fecior" îl dojeneşte cu asprime proletară şi, înfiorat de ce s-ar fi putut întâmpla dacă chiaburii i-ar fi auzit sforăitul, îl îndeamnă pe bătrânul ruşinat să se autodenunţe în cadrul şedinţei de partid: Dar pe loc se-ncrăncenează: Hei. frumoasă veghe! Dau chiaburii şi tu, pază, Horăeşti în zeghe! De-auzea vreun sabotor
Literatura română sub comunism
45
Huetele-ţi crunte Nici că mai duceam în zori Compresor la munte! — Toadere, să mor îmi vine! (zice-o voce groasă) Somnul ăsta-i pentru mine Duşmanul de clasă! ... Cearcă Toader amărui Râsul să şi-l mintă: - Taică, singur tu să spui Asta - la şedinţă. Aproape fără excepţie, „bandiţilor" refugiaţi în munţi (adică celor despre care ştim astăzi că au constituit rezistenţa noastră armată anticomunistă) li se pune pe frunte acelaşi unic stigmat chiaburesc. Barzii partidului cer cu tărie să fie stârpiţi până la unul, iar leşurile lor blestemate să fie lăsate pradă fiarelor şi păsărilor cerului. E ceea ce i s-a întâmplat chiaburului Petre Ciorbea, fugit din sat Colo-n munţii pădureţi I Cu jivine şi mistreţi, şi ceea ce nu va întârzia să li se întâmple şi „fraţilor" lui: Neamul ăsta-i blestemat Ce rânjesc cu colţi gălbui La viaţa săracului. Ei nu vor fi prohodiţi de nimeni, pentru că nimeni nu poate ierta păcatul de moarte de a fi chiabur. încât lui Petre Ciorbea poetul Ion Brad îi va rezerva doar un fel de blestem postum jegos şi terifiant: In ţara Oaşului Toţi îi cunosc moara lui Si moşia şi pădurea Greul palmei şi săcurea. El fura grâul din sac Şi vita de la sărac. Chiar de-ar vieţui sub ape, Şarpe nu-i sa ne mai scape! Pasăre de-ar fi să fie, Nu ne scapă la mânie! Petre Ciorbea zace-n lut, Nici cântat si nici lăut.
46
Eugen Negriei Jelui-l-aş, nu mă-ndur, Pui de viperă, chiabur! Pietrele de pe vâlcele Peste piept să-i steie grele Câte-s ciori şi câţi vulturi, Ciugulească-i ochii suri, Apele ce vin în jos, Fiarbă-i trupul fioros, Ca să nu-i mai stea pe os! (Petre Ciorbea zace-n lut)
Ucigaşii din munţi ai lăutarului (informator) Lazăr de la Rusca (din supermediatizatul poem cu acelaşi nume al lui Dan Deşliu) aparţin aceleiaşi specii carnivore. Sunt tot ei, chiaburii, furioşi pe puterea de convingere, prin viers şi vorbă, a lui Lazăr asupra sătenilor: Vorba, struna, zări deschid luminate de partid: „Din măruntele ogoare să-ntărim ogorul mare! în dreptate să muncim şi cu ţara sănflorim!" Râde inima-n popor, că doar Lazăr e de-al lor nevoiaş şi muncitor, în chiaburi fierea se strânge se chirceşte şi se frânge cere moarte, cere sânge. Este incredibil de mare numărul subterfugiilor, al manevrelor, al măştilor folosite de aceste unelte ale diavolului şi greu de imaginat până unde poate acţiona inventivitatea lor malefică: se infiltrează, deghizaţi în mijlocaşi, în colectivă, încurcă^ prin acţiuni duşmănoase, avântul muncitoresc al celor ce sapă Canalul Dunăre-Marea Neagră, atrag de partea lor pe mijlocaşi spre a-şi retrage cererile de intrare în G.A.C. ori pe membrii unor organizaţii de bază vinovaţi de delăsare, îi atacă pe curieri spre a fura secrete militare, răspândesc cu succes zvonuri demobilizatoare, bazându-se pe puterea superstiţiilor şi pe înapoierea
k
Literatura română sub comunism
47
babelor satului, şterpelesc carnete de partid în scopuri mârşave, iau în derâdere ştiinţa agricolă sovietică, strecoară iepuri în pepiniera colectivei, fac jocul elementelor titoiste şi chiar ameninţă soarta păcii mondiale. Portretul-robot al chiaburului Din păcate, după 1952, textele antichiabureşti dispar într-o proporţie decisivă din presă (acolo unde au şi apărut cu precădere), iar antologiile ulterioare nu le mai reţin. Astfel, dacă au curiozitatea (mai bine zis capriciul) să ştie cât de departe putea merge demonizarea acestui personaj - „chiaburul", cititorii de astăzi trebuie să consulte poeziile de campanie răspândite în ziarele şi revistele epocii. Autorii de pamflete - întotdeauna numeroşi la noi - se folosesc de trăsăturile terifiante ale reprezentărilor de diavoli din tinda bisericilor, dar nu le combină cu acele atribute ce derivă din burlescul popular al snoavelor cu draci umanizaţi. Ei colectează,- dimpotrivă, spre a completa portretul-robot, cam tot ce poate fi mai monstruos în imaginea anatomică a unui bărbat deformat de traiul bun: burta atârnând peste nădragii consolidaţi, fără excepţie, de un chimir uriaş, vineţiul obrazului băutorului de vin roşu, râtul de porc, picioarele groase, crăcănate şi înfipte cu obrăznicie în pământ, mâinile totdeauna la spate, ca semn de autoritate şi nepăsare. In genere însă, pamfletul - mai ales în textele versificate care nu-şi pot permite nuanţări caracterologice - se rezumă la câteva invective de uz curent extrase din repertoriul clasic al „înfierărilor" din epocă. Direcţia analogiei e mereu aceeaşi: parazitul care se hrăneşte cu sânge uman (ploşniţe), fiara lacomă (lupi, hiene, corbi) pândind fiinţele vlăguite spre a se îmbăloşa de sânge nevinovat (din nou sângele, mereu sângele), jivinele subpământene primejdioase prin imprevizibilul apariţiei (şerpi, guzgani, dihori), lighioanele turbate atacând în haite spre a sfârteca vietăţile plăpânde. Demonizarea chiaburului îşi pierde virulenţa după înlăturarea de la conducere a deviationistilor de dreapta (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu), când se recunosc întrucâtva actele de constrângere şi reprimările, trecute însă, după tipicul bolşevic, la capitolul „exagerări şi neajunsuri" şi puse în seama celor de curând debarcaţi. Spre a atenua starea de tensiune prelungită peste orice limită şi înrăutăţirea evidentă a producţiei agricole, se decretează înfiinţarea, în paralel cu G.A.C.-urile, a întovărăşirilor agricole (martie 1952), iar după un an (apri-
48
Eugen Negriei
lie 1953) se dă publicităţii un nou statut al G.A.C., renunţându-se, în paralel (cel puţin teoretic), la abuzurile agenţilor colectori şi la o parte din cotele gospodăriilor mici şi mijlocii. în scurta şi înşelătoarea etapă a destalinizării, la jumătatea anului 1956, într-o plenară a CC al PMR, recunoscându-se erorile anilor de început, se va propune atragerea chiaburimii „cinstite şi loiale" în colective. Condiţia era ca fostul chiabur să fi avut în trecut, culmea cinismului, o atitudine antifascistă, filocomunistă şi să nu trăiască în prezent din exploatarea muncii altora. în realitate, chiaburimea era la acea dată o categorie complet spoliată, fără pondere economică şi politică, incapabilă să reprezinte o forţă neliniştitoare. De teama repetării situaţiei economice care a precipitat erupţia populară din Ungaria vecină (în noiembrie 1956), conducerea PMR desfiinţează, în decembrie 1956, cotele obligatorii, măsură ce dă încă o dată speranţe deşarte ţărănimii. Căci nu va trece mult şi, după ce s-au retras apele, maşina de propagandă şi cea de represiune se vor pune din nou în mişcare, pentru ca, după un ultim asalt sângeros, în aprilie 1962 să se proclame cu fast încheierea procesului de transformare socialistă a agriculturii. Cifrele oficiale (80 000 de arestaţi, 30 000 de procese politice), care, fireşte, sunt de câteva ori mai mici decât cele reale, vorbesc de la sine despre preţul campaniei de colectivizare, adică al celei mai ample represiuni de masă din istoria României. ** *
Să ne întoarcem însă la rolul propagandei prin literatură în anii stalinismului integral, când, conform vechilor teze ale lui Stalin, după lichidarea chiaburimii, clasa muncitoare ar fi trebuit să se alieze cu ţărănimea săracă împotriva ţăranilor mijlocaşi oscilanţi. De la propaganda prin demonizare la propaganda prin seducere. „Dumirirea" Plenara din 3-5 martie 1949 decide, după reguli cu vag temei economic, că 34% dintre ţărani sunt mijlocaşi (faţă de 57% posesori de suprafeţe mici). Cum s-a văzut, din odioşii chiaburi poţi face cu uşurinţă şi fără scrupule necesarul duşman de clasă, lăsat, spre paguba lui, în afara colectivei. Cu săracii poţi să constitui, prin lămurire, primele G.A.C.-uri, deşi nici măcar ei nu se înghesuie să semneze adeziunea. Cum să procedezi însă cu mijlocaşii, categorie pe
Literatura română sub comunism
49
care nici măcar nu o poţi defini prin calcularea suprafeţelor, câtă vreme vrei să constitui G.A.C.-uri şi în satele de deal şi de munte, cu pământ arabil insignifiant? S-a considerat, la început, că propaganda de tip demagogic-persuasiv va avea în cazul lor succes. Cu toate acestea, ea nu va fi despărţită - sub imperiul aceleiaşi viziuni neostenit conflictuale asupra relaţiilor umane şi al aceloraşi tactici staliniste - de lupta politică şi propagandistică directă cu cei care i-ar putea influenţa şi pe ei ca şi pe săraci, cu chiaburii satelor, adică. Şi campania de lămurire a mijlocaşilor va merge, aşadar, mână în mână cu campania de demascare a chiaburimii şi a mentalităţii ei de clasă. în trecere fie zis, orice text redactat în favoarea procesului de colectivizare care ignoră existenţa împotrivirii crâncene a chiaburilor şi a resturilor burghezo-moşiereşti este dezavuat oficial, chiar dacă autorul lui se numeşte Mihail Sadoveanu. Colonia (de tip colectivist) organizată într-un loc mlăştinos de un prefect inteligent cu sprijinul unor ţărani cu iniţiativă (din romanul Păuna Mică, 1948) nu e viabilă, artisticeşte vorbind, întrucât nu ţine seama de tezele oficiale ale socializării satului şi nu se edifică împotriva cuiva şi în pofida unei opoziţii chiabureşti care trebuie să se lase zdrobită. Existenţa însăşi a mijlocaşului care va fi, cum-necum, lămurit să intre în G.A.C. devine condiţia majoră a funcţionării literaturii de propagandă cu pretenţii literare. El se poate afla în câteva etape ale edificării morale: convins de-adevăratelea (cazul fericit şi utopic al propagandei), neconvins, convins parţial, convins formal dar funciarmente neconvins, pătruns deja în raiul G.A.C.-ului, dar cu vechi nostalgii de proprietar etc. In bună măsură, cam în aceleaşi posturi şi pe aceleaşi trepte de înţelegere se aflau şi ţăranii săraci, încât unele documente de partid, când se referă la mijlocaşi, se folosesc de sintagma eufemistică şi complezentă „ţărani mai puţin săraci". Ţăranii săraci" şi „mai puţin săraci" se află sau, cu puţină stăruinţă imaginativă, trebuie să se afle de aceeaşi parte a baricadei. Cu ei, prozatorii -mai ales prozatorii - se cuvine să se poarte nuanţat. Am spus prozatorii pentru că un scenariu narativ poate urmări şi surprinde cu mai mult succes, în numărul mare de pagini pe care îl are la dispoziţie, gama de sentimente şi stări în alunecarea lor înceată spre momentul consolidării unei convingeri. E destul de dificil să transpui în versuri povestea unor astfel de metamorfoze, dar la poeţii sovietici, unde nimic nu e imposibil (şi Puşkin va rămâne un model), se constată astfel de performanţe. De pildă, prolificul A. Tvardovski povesteşte în peste 2000 de versuri istoria pilduitoare a ţăranului mijlocaş Morgunok, care pleacă spre visata Tara Muravia a proprietăţii private, de unde se întoarce cuminţit la colhozul din satul lui, dezamăgit de ce a văzut acolo.
50
Eugen Negriei
Ghidaţi mai curând de culturnicii români şi de criticii de direcţie fideli esteticii roşii, scriitorii noştri au iniţiat atunci o vastă literatură a „dumiririi", care se referea în aceeaşi măsură la „săracii" şi la „mai puţin săracii" satului. Felul în care avea loc „convertirea" unui astfel de ins şovăitor devenea un model demn de urmat, mai bine zis, propus spre a fi urmat celorlalţi ţărani şovăitori, adică mai tuturor posesorilor de pământ. „Dumirirea" este parte a unei scheme conflictuale obligatorii şi, de regulă, reprezintă deznodământul unei înfruntări (cu propriile sechele de gândire ori cu amăgirile satanice ale chiaburimii). Se confirmă, cu fiecare text, aserţiunea de la începutul acestui studiu - cum că propaganda a pus întreaga campanie de colectivizare prioritar sub semnul conflictului de clasă, obligând-o să fie mereu o acţiune îndreptată împotriva cuiva sau a ceva. Tema „dumiririi" este şi la îndemâna poeţilor, care sfc pot folosi, în spaţiul oarecum limitat al poeziei, de câteva mici amănunte pregnante de viaţă sau de întâmplări simple şi edificatoare pentru conştiinţele cititorilor lor fără pretenţii. Ion Brad se specializase, la începutul deceniului 6, în cazuri pilduitoare de convertire a mijlocaşilor. Unele texte par să actualizeze întâmplări din Vechiul Testament şi din Vieţile sfinţilor. Ţăranul nedecis încă să semneze adeziunea visează două vise: unul coşmaresc, cu jandarmi siniştri care îl chinuie (ca în „muncile iadului") şi unul paradisiac, în care se făcea că e tractorist. Şi nimeni nu putea fi mai nimerit - se înţelege - să-i tălmăcească visele decât secretarul de partid. Un alt secretar - cel din Balada de toamnă - este pus în încurcătură de argumentul perfect plauzibil al unui mijlocaş care indică numele unui sătean ce nu intrase în colectivă, deşi era membru de partid. Au urmat, se bănuieşte, şedinţa convocată urgent, prelucrarea şi celelalte. Marian Popa (în Istoria literaturii române de azi pe mâine, voi. I) semnalează faptul că, într-un număr din Sdnteia anului 1950, Veronica Porumbacu publică poemul (niciodată reluat în antologii) Spicele lui Miciurin, care are ceva din vechea literatură de miracole sau din basmele cu negustori aducători de fructe fermecate făcătoare de minuni. Supărat că tocmai la şedinţa de constituire a colectivei lipsesc cei mai harnici săteni (Tudora şi băr-batul ei), secretarul de partid are surpriza să-i vadă pe aceştia intrând cu un batic ţinut cu grijă în mâini, în care se află o mostră de grâu sovietic cu trei spice pe o tulpină şi trei sute de boabe pe pai. Nu contează neverosimilul şi ridicolul situaţiei, ci efuziunea pe care a născut-o printre viitorii beneficiari ai epocalelor descoperiri ale savanţilor ţării de la Răsărit, importatoare, până astăzi, de cereale.
Literatura română sub comunism
51
Teza stalinistă a alianţei clasei muncitoare cu sărăcimea pentru îngrădirea mijlocaşilor îşi pierduse, după câţiva ani de punere în practică, orice valabilitate. In această fază a campaniei de colectivizare, mijlocaşii deveniseră oameni de treabă, aşa cum se va întâmpla, după 1956, şi cu fosta chiaburime (adusă, prin tot felul de măsuri coercitive şi spoliatoare, la sapă de lemn). Un subiect care nu putea scăpa poeţilor cât de cât capabili de fior liric a fost acela al nostalgiei fostului mijlocaş după fostul lui ogor, căruia colectivistul de azi îi mai aruncă, din când în când, o privire visătoare, repede reprimată de gândul ce aleargă spre „singurul liman, în colectivă". Lui Mihu Dragomir i s-a părut viabilă, sub raport artistic, postura aceasta, din moment ce a lăsat poezia Fostul mijlocaş să figureze într-o culegere de Versuri alese din 1956: Când ies pe câmp, el tot îşi mai aruncă privirea către fostul lui ogor Si-i treceun ac prin inimă, uşor Dar se porneşte, îndârjit, la muncă. Campania de „transformare socialistă a agriculturii" s-a desfăşurat câţiva ani la rând, cum am văzut, pe principiul stalinist al luptei de clasă (aplicat după o prealabilă separare şi apoi o discriminare a categoriilor sociale din lumea satului). Propaganda de partid s-a folosit de literatură pentru a inventa mereu duşmani ai colectivizării şi a-i demoniza, lăsându-i în afara cercului magic al G.A.C.-ului. Chiar dacă obiectivul îndepărtat al conducerii era socializarea totală a economiei prin lichidarea proprietăţii private la sat, a clasei ţărăneşti în ansamblul ei, atenţia şi ura (provocată cu mijloacele retoricii manipulatorii) erau îndreptate împotriva factorilor şi elementelor care fac posibilă exploatarea omului de către om. Teză nobilă, aptă să dea argumente conştiinţelor scriitoriceşti gata să se lase seduse. S-a pus în mişcare un mecanism propagandistic care acţiona în două direcţii: pe de-o parte, atragerea (a săracilor, apoi a mijlocaşilor) şi, pe de alta, respingerea (a exploatatorilor: chiaburii). De fapt, era vorba, cel puţin în intenţie, de o atragere prin respingere sau de o atragere marcată de vigilenţa de clasă. Procesul de atragere a fost complex şi a întâmpinat mari greutăţi, deşi a fost sprijinit de tehnicile retoricii manipulatorii care trebuiau să dea ţăranilor senzaţia că fac un pas colosal spre fericire şi că cel care îl va împiedica va pieri sub pumnul de fier al clasei muncitoare.
52
Eugen Negriei Avivarea trecutului odios
Unul dintre aceste procedee de intensificare a senzaţiei de bine (din prezent şi din viitor) era acela de avivare permanentă a rănilor trecutului, de reamintire, prin contrast, a mizeriei şi a nelegiuirilor de tot felul din regimul burghezo-moşieresc, exagerate, se înţelege, şi aduse astfel în zona afectivităţii negative şi a urii. Gândirea estetică marxistă fiind neostenit antagonică, aproape orice elogiu adresat unei realităţi (cum era şi noua formă de exploatare a pământului) era însoţit de înfierarea şi denigrarea altei realităţi, după principiul adoratio et imprecatio (care e al oricărei religii, inclusiv al unei religii politice). Astfel încât literaţii dădeau satisfacţie organelor propagandei în măsura în care puterea verbului lor veştejea în termeni aspri şi în imagini emoţionante trecutul precolectivist. Un eveniment speculat abil de scriitori a fost răscoala din 1907, reamintită la tot pasul ca probă a caracterului antinaţional şi antipopular al regimului trecut, deşi, în chiar momentul redactării acestor rememorări, reprimarea, umilirea şi uciderea ţăranilor români căpătaseră proporţii incomparabile. Proslăvirea noului se hrăneşte din denigrarea vechiului, care capătă astfel, stilistic vorbind, o funcţie fertilizantă excepţională. Desfigurarea trecutului (la nivelul imaginarului) contribuie, pe de o parte, la constituirea unei identităţi ideo-politice şi culturale comuniste şi, pe de alta, la înlăturarea oricărui termen umilitor şi primejdios de comparaţie. Declanşând această campanie scelerată a colectivizării şi transformând-o în pretextul distrugerii clasei ţărăneşti şi a bazei biologice naţionale, partidul sovietizării României avea motive să se detaşeze de trecutul considerat pentru vecie abolit şi să-1 maculeze prin toate mijloacele propagandei. înainte! Ardeţi cămăşile împăduchiate ale trecutului murdar!, scria Alexandru Jar încă în 1946. Din punctul acesta de vedere, faţă de proza realist-socialistă, poezia agitatorică este avantajată, întrucât poate recurge la figura - de lungă tradiţie retorică şi de efect sigur - a antitezei. O clasică şi maiestuoasă (pentru criticii perpetuu entuziaşti ai poetului) antiteză dezvoltă A. Toma într-un poem intrat în circuitul scolii si recitat adesea la festivităţi: Pământ, tu dă-ne pâinea păcii (1950): Bătrân pământ al tării mele Pe care-l dezglodau iobagii, Dădeai un rod secat şi firav Nici cât le-ar fi umplut desagii. Trudeau la jâcmănaşii muncii, Gârbaciu-n spate drept îndemn,
Literatura română sub comunism Şi-ţi încuiai vistieria Sub plugul lor olog de lemn... Vătafi smuceau de jos pe mame Ce-ngenunchiau s-aline plozii, Plozi arşi de friguri, ce doar vântul Ii legăna-n copai prin bozii. Simţeai cum graşii se îmbuibă Din lacrima ce brazda udă Şi, prins de silă şi-ndârjire, Tu te-mpietreai rodind cu ciudă. Dar vânt din răsărit în iureş A smuls ce-i putred din meleaguri Şi ne-a suflat zbor nou în aripi Cu furtunoasele lui steaguri. înstăpâniţi sunt astăzi şerbii Pe traiul lor şi vechea glie, Pier şi ghimpoase sterpe haturi Ce desfrăţeau flămânzi o mie. Se schimbă-n cântec pe tarlale Scrâşnirea, palma şi sudalma, Se plămădeşte noul cuget In obştea hărnicind de-a valma. Fârtate credincios, pământe, Trăieşti un nevisat noroc -Pornesc tovarăşi să te are Pe năzdrăvani de fier şi foc. Pân'la comorile de pâine Brăzdând iscodind pătrunde -Indreptăţiţilor de-a pururi Cu drag şi plin le vei răspunde. Sunt solii vieţii noi meniţii A te renaşte şi preface în darnic, nesecat visternic Al şantierelor de pace.
54
Eugen Negriei Vor prinde-n iezere de munte Toţi stropii ploii sub turbine, Să ţi le mâne-n bărăganuri -Inroditor şuvoi prin vine. Vor prinde tainicele-azoturi Din largi văzduhuri dezvrăjite, Să ţi le-afunde-n glii tractorul -Din ceruri mană pentru pite. Ca metereze de hotare Tu ne înalţă clăzi de snopi Să se avânte-n sus şi-n zare Ca şirul falnicilor plopi. Chelar avar al altor veacuri Pământ ursuz din vremuri triste -Descuie-ţi tainiţele - dă-ne Recolta păcii staliniste.
Dacă ai un dram de ingeniozitate artistică şi puţin noroc, poţi, ca poet, să cazi peste un simbol sau peste un motiv uşor de manevrat ideologic şi lesne de dispus într-o compoziţie antitetică. Poetul Haralambie Grămescu (în Destin) o pune pe baba Anca să dea peste un anacronic şi bizar plug de lemn uitat în şura colectivei. O şansă pe care nu o poţi pierde când mizezi pe contrastul dintre prezentul cuceririlor ştiinţei şi al înaltei tehnologii şi trecutul înapoierii şi sărăciei oarbe: De vreo doi ani, în ploaie sau în soare, Un plug de lemn zăcea pe lângă şură, Ca o unealtă nefolositoare Uitată-n bătătură. Arase el, cândva, gemând, pământul Pe urma boilor flămânzi. Şi înfruntase ploile şi vântul Gj să ne dea o coaje pentru prânz. .. .Ogoarele, nemărginite-acum, Strălucitoare urcă pe colini, Simţind cum vin cu pocnete pe drum
Literatura română sub comunism
55
Puternicele omului maşini. In curtea colectivei, baba Anca, Vrând să-ncălzească ţestul - găsi plugul... II sfărâmă în ţăndări mici, ţăranca, Apoi, grăbită,-aprinse rugul. Si-n timp ce-n câmpuri, harnice tractoare Răstoarnă glia-n brazde-adânci şi late, Plugul de lemn se mistuie-n cuptoare Ca să-ncălzească pâine şi bucate. Ca să capete forţă şi credibilitate, descrierea vieţuirii în infernul vechiului regim împrumută uneori o imagistică aspră, tăioasă, de blestem arghezian, ca în Vânătoarea de jderi de Victor Tulbure: Măria sa-ntunecă ţara şi anii. Au fruntea crăpată de arşiţi ţăranii. E plugul de lemn. Sunt aspre ogoarele. Ţăranii au plugul şi vodă hambarele. Cresc holdele ţării. Nu-i nici un coclaur. Ţăranii strâng paie. Măria sa: aur. Ţăranii au biruri de plată, belele, Măria sa-şi numără pungile grele. Sunt vacile grase. Curg doniti de lapte. Mor pruncii, flămânzii, pe zi câte şapte. Ţărăncile-s slute. Au ţâţe uscate. Norodul privirile-n colb îngropate Si-ar vrea să scrâşnească dar n-are cuvinte... „Jandarii" lui vodă au chivăre, flinte.(...) Alteori - spre a fi receptată rapid şi adjudecată cu uşurinţă de cititorii proaspăt alfabetizaţi din mediul rural -, relatarea adoptă ritmica şi tonul de baladă. Este ceea ce se întâmplă în Versuri despre tânărul strungar, unde acelaşi pro-
56
Eugen Negriei
lific Victor Tulbure îl pune pe tânărul Dumitra Niţă, de curând venit la oraş, să se spovedească într-o scrisoare trimisă „tovarăşului stahanovist strungar Bortchevici" de la Moscova: M-am născut oltean, pe pământ doljan, sub poale de dâmb, m-am născut in câmp; scutec mi-a fost brazda şi ogorul gazda. Neam de neamul meu a muncit din greu; neam de sărăcani de pălmaşi ţărani. Măghirane, zi: cum trudeau din zi, cum trudeau cumplit până-n asfinţit, cum trudeau mai ieri pe la cei boieri. Spune, să ne spui, pelin amărui, cum l-a dus în groapă, cu pământ pe pleoapă, vremea blestemată pe sărmanul tată. Cum l-au frânt cu parii Domnii şi jandarii. Focu-nfoc să-i ardă cum l-au frânt sub joardă. Maică-mea săraca, să nu-i ieie vaca, biru' -perceptorii, se scula cu zorii şi trudea amar palma de hotar. Biata bătrânică se făcea mai mică.
Literatura română sub comunism
57
zi de zi mai mică, pân 'sa rupt pe sapă şi-a intrat în groapă, şi n-a vrut săi cânte popa, s-onmormânte pân n-am dat joiana să-mplinim pomana. (...)
Raiul colectivei După lichidarea aşa-zisului „grup deviaţionist de dreapta" şi după câteva plenare ale CC - convocate ca o consecinţă a neliniştilor şi tulburării provocate de măsurile abuzive şi de regimul cotelor -, literatura colectivizării îşi pierde, încet-încet, militantismul fioros şi necruţător. Deşi Gheorghiu-Dej mai afirma şi în 1955 că „lupta de clasă este o lege a dezvoltării noastre", chiaburimea nu se mai arată a fi inamicul constant şi monstruos al prozatorilor şi poeţilor aserviţi propagandei. Chiaburul cel mult se poate insinua în colectivă, speculând naivităţile şi dorinţa de linişte şi bine a conducătorilor locali, şi poate lucra disimulat împotriva intereselor comune. El e un „strecurat", cu ignete nostalgice şi rumegător de ură:
Pune-o mască prietenoasă Şii sfios ca o mireasă Este diplomat sanchiul Are-oncâpătoare rânză Are-n beci provizii. Insă Nu-i prieşte nici rachiul Nici pastrama, nici piftia Ii stă-n gât gospodăria Colectivă. Si nu poate Ca-n „vremi bune" să înghită Să fumeze-ntins pe spate. (Cristian Sîrbu. Chiaburul, 1954)
58
Eugen Negriei
Dar astfel de texte sunt, în genere, produsele unor scriitori „inactuali", veniţi târziu la festinul canibal al maeştrilor propagandei. Când s-a renunţat la cote şi când „foştii chiaburi" au fost primiţi în rândul „drepţilor" (printr-o hotărâre de partid), tonul şi sensul literaturii agitatorice au devenit, de la acea dată, altele. Venise vremea împăcării contrariilor şi a idilicului de colectivă. Diminuează până şi partea de descripţie neagră a trecutului, cu rolul ei de potenţare a miracolului prezent. Cu vremea, totul devine miraculos în bătătura G.A.C.-ului şi pe ogorul fără haturi şi totul se transformă în jubilaţie perpetuă. Se împuţinează până la dispariţie numărul perechilor de ochi hulpavi jinduind la bunăstarea colectivă, ca şi toată acea faună de târâtoare veninoase şi de carnasiere sanghinolente roind în jurul averii gospodarilor înfrăţiţi. Literatura colectivizării trece de la faza militantist-agitatorică la faza idealizării, însăşi funcţia educativă a poeziei şi prozei propagandistice se redimensionează: se propune cititorului modelul unui paradis terestru de care merită să te bucuri după ce l-ai râvnit îndelung. Este în tradiţia comunismului ca orice izbândă a „revoluţiei" (cu oricât de grave consecinţe în plan uman) să fie pusă în relaţie cu frumuseţea „lumii noi". în fiecare succes prezent se întrezăreşte măreţia viitorului împlinit, de unde şi înclinaţia literaturii propagandistice spre triumfalism şi festivism. Universul sătesc comunizat devine luminos, senin şi calm, şi mai ales poezia este cea care îl cântă şi-1 proslăveşte (întrucât proza are nevoie, orice s-ar spune, de conflicte, iar conflictul este obligatoriu în proza realist-socialistă). Orice înfăptuire locală, orice eveniment de oarecare semnificaţie stârnesc o euforie colectivă care preschimbă viaţa într-un praznic perpetuu, în cântec, horă şi dans săltăreţ sub fâlfâit de steaguri roşii. Aceasta e imaginea idilică pe care vor să o impună cititorilor literaţii puterii. într-o horă bătută voiniceşte şi împănată cu chiuituri se metamorfozează orice izbândă a partidului la oraşe şi la sate. Cu horele pe care le-au compus, începînd cu anul 1948, Nina Cassian, Măria Banuş sau Eugen Frunză cu diverse ocazii, se poate spune că s-a născut curentul viguros şi longeviv al bucolicului realist-socialist, care va încorpora şi poezia patriotică de mai târziu, din anii '80. Eugen Frunză se numără printre primii poeţi comunişti care, într-o Horă pentru gospodăriile agricole colective, îndeamnă, într-un soi de ţipuritură avântată, la zdrobirea sub călcâie a tuturor răzoarelor: Roată-ntruna tot aşa Bateţi din picior, Pân-ce n-a mai rămânea Urmă de răzor.
Literatura română sub comunism
59
Hora e doar una din speciile (şi nu cea mai interesantă) ale idilicului socialist. Noul sămănătorism împrumută de la vechea literatură bucolică tonalităţi, tipuri de reprezentare, ritmuri jubilatorii, artificii retorice. Cu cât ne îndepărtăm de momentele de mare încordare ale luptei de clasă şi de anii de teroare fizică şi psihologică exercitată asupra ţărănimii, lumea satului (care e acum lumea colectivei) pare, în producţiile lirice ale acestor mistificatori de duzină, un tărâm al fericirii, al cântecului înfrăţit, al euforiei perpetue. Sunt uşor de reperat, în asemenea numeroase texte, decupaje feerice, fragmente de finaluri operetistice, specii sau procedee encomiastice, bilanţuri exultative, idile păşuniste, kitschuri situaţionale înveselitoare, o gestualitate pitorescă, adică acele elemente ce ţin de stilistica regimurilor totalitare (fie ea şi a vremii preafericitului Rege Soare). Şedinţa care dă semnalul începutului campaniei agricole şi cea care proclamă sfârşitul strângerii roadelor sunt tot atâtea prilejuri de sărbătoare săltăreaţă. Poeţii îşi pun în mişcare mecanismul de producere a tropilor voioşiei, îşi actualizează repertoriul de strigături şi insistă -precum operatorii jurnalelor de actualităţi ale studioului „Sania" - să prindă cât mai multe feţe entuziasmate şi guri care clamează ritmic şi hotărât lozinci. Unii dintre autorii de texte par mai inventivi, dar se constată repede că majoritatea inventează cam în acelaşi fel şi cam aceleaşi lucruri. Ca din întâmplare, de pildă, cineva îşi aminteşte, în mijlocul euforiei generale, că ar trebui trimisă o scrisoare de mulţumire tovarăşului Stalin: Să-i trimitem, să-i trimitem - strigă Ana Pintilie Miclos Pali căciula-şi zvârle în tavan, de bucurie. „Dogoare în inimi" şi feţe-mbujorate stârneşte cu regularitate şi propunerea candidaţilor pentru deputăţie (alt moment multiplu exploatat de literatura propagandei). Vizitele colhoznicilor sovietici în G.A.C.-urile româneşti devin de asemenea subiecte atractive, pentru umorul blând şi starea de voioşie pe care le declanşează febra pregătirilor (ca de nuntă, fiindcă, într-adevăr, veneau peţitorii), emoţia generală şi, în sfârşit, stângăcia vorbitorilor localnici, care îşi bâlbâie discursurile învăţate în sudori şi uitate pe loc- în prezenţa zeilor de la Răsărit. Numai lungimea versurilor şi ritmica diferenţiază poezia lui A.E. Baconsky Sfârşit de toamnă de cea a lui Eugen Frunză intitulată Revederea (care are, după obiceiul editorial al epocii, o precizare: „In iarna 1950 o delegaţie de colhoznici a vizitat ţara noastră, deplasându-se la o serie de gospodării agricole colective şi împărtăşindu-le preţioasa experienţă a agriculturii sovietice."). Reproducem un fragment din poezia lui E. Frunză, care are o mai vioaie mişcare scenică şi un final apoteotic â la carte:
Eugen Negriei (...) Trei maşini cotesc la Cotul Mare... - Ei, acu-i acu...- şezi binişor! Tudoraş, gătit de cuvântare, A ieşit în faţa tuturor. Cu căciula-n mână, cum e bruma, Preşedintele se pipăie din nou: - Mâi drăcie, că taman acum mi-am uitat căciula la birou... Lângă el şi moş Ifrim. Oglindă Strălucesc bocancii nou-nouţi... Doar chiaburii stau acriţi în tindă, Ori îşi fac de lucru la căruţi. Trei maşini opresc pe îndelete, Răsuflarea-n piepturi s-a oprit. - Să-ţi aud ruseasca, măi băiete... Să audă Tudor? ţi-ai găsit! Roşu e ca macul, şi mai bine. Inimă, nu vrei să te supui? Nici că vede feţele senine Luminând acum în faţa lui, Si nici vorbele gândite-anume Nu-şi găsesc pe buze loc de-ajuns. (Brigadier eşti, bre, ori vai de lume?...) O ruşine-n suflet l-a pătruns... Si se-nalţă Tudor în amiază, Şi tuşeşte. Glasu-i nărăvaş... Dar un braţ pe umăr i s-aşază: - Zdrastvuite, tavariş Todiraş! Linişte-i, s-o poţi ciopli cu dalta... Braţe-n braţe, doi brigadieri: Un colhoznic blond de lângă Ialta Şiun prieten, fost prizonier... Şi-n tăcerea grea de-nduioşare
Literatura română sub comunism Moş Ifrim striveşte-un nod în gât: - Asta zic şi eu că-i cuvântare... Dară zic mai mult decât atât: Hei, măi dragilor, în lumea toată Cu ochean să cauţi, zic şi spun: Nu găseşti frăţie mai curată Şi prieten nu găseşti mai bun... Idilicul de colhoz Unde te simţi bine, eşti sănătos şi vesel, unde se munceşte cu spor şi unde se văd şi roadele trudei tale, înfloreşte şi dragostea, fireşte, dragostea din câmpul muncii. Dragostea socialistă nu se poate exprima însă decât tot în ritmuri săltăreţe cosbuciene. Până şi împrejurările sunt cele din idilele poetului, fiindcă zbenguiala se încinge pe înserat şi-n vremea sărbătorilor de iarnă, într-o anexă a gospodăriei pe care Nicolae Labiş (Intr-o iarnă şi-ntr-o seară) o numeşte, cu un zâmbet înţelegător, „şandrama": Intră preşedintele Cu un val de ger de-afară... — Ce mai facem astăseară? — N-ai ce face? la-ţi flăcăii şi din crama-n fundul văii Adă-n butoiaş cu vin Ca să fie la-ndemânâ... îndulcit şi-ncins puţin Să-I tot bei o săptămână! Au intrat în şandrama Patru fete cu basma Din alt sat şi trei flăcăi: — Ne primiţi? Venim şi noi! Când dă noaptea în tărie Cer şi stele îngheţând, Hăt târziu s-aud sunând Scripcile-n gospodărie.
62
Eugen Negriei
Hârjoanele din timpul producţiei sunt din aceeaşi speţă cu idilele pastorale, dar au loc între „colective". Ele se pot amplifica atunci când fetele sunt toate frumoase, precum cele din Brigada gură-dulce de Ion Brad, unde, fiind periclitată chiar spornicia muncii, e nevoie de intervenţia dojenitoare a secretarului. O poezie recitată la mai toate şezătorile şi serbările satelor colectivizate şi ascultată de tot norodul, săptămânal, la difuzor a fost llenuţa, spic de grâu de Vasile Nicorovici. E o veritabilă pastorală socialistă: ea, frumoasă, tânără şi fruntaşă în muncă, e îndrăgostită de un tractorist fruntaş, tânăr şi frumos, ce o iubeşte pe Ilenuţa, spic de grâu, tot atât de mult ca pe însăşi Republica Populară Română. Viziunea aceasta paradisiacă este certificată şi de sentimentul stabilităţii, puterii şi dăinuirii în veac de veac a noii instituţii socialiste - G.A.C.-ul - pe care vor să ni-1 inculce literaţii propagandei de partid. Colectiva e ca un tărâm al drepţilor, un „regat" întemeiat pe legi tari şi destoinic condus de fiinţe înţelepte şi clarvăzătoare. Iată o întrunire a trei preşedinţi de G.A.C.-uri, care, aşezaţi cu demnitate şi măreţie (precum cavalerii Regelui Arthur în jurul mesei rotunde), iau măsuri în legătură cu prăsila, ca şi cum ar pune la cale destinul omenirii civilizate: In jurul mesei albe, trei ţărani. Pietroase sunt obrazele, de ani. Si-au pus căciulile pe-un colţ, deoparte. Citeşte unul tare dintr-o carte. Apoi vorbesc, agale, în-de-ei. Sunt preşedinţi de colectiv tustrei. Grăieşte unul, cu mustaţa stâncă: Eu zic să facem virament, la bancă! Şi ceilalţi aprobă. Se vorbeşte despre prăsila care prisoseşte, de S.M.T., de norme, de legume, Şi paza pe armane câtă-i, cum e. Miroase-n casă a dughii trecute. Se-aud cuvinte ieri necunoscute. Sunt trei ţărani. întâiu-a fost rândaş, cellalt văcar, al treilea pălmaş. Si mă gândesc: limbuţii din New-York cred că aceşti ţărani din drum se-ntorc? (Mihu Dragomir, Şedinţa)
Literatura română sub comunism
63
Există în cadrul literaturii care a servit comandamentelor politice un text care ilustrează in nuce toate procedeele utilizate de propagandă de-a lungul primilor ani ai sovietizării României pentru manipularea ţărănimii. Este vorba de interminabilul poem al lui Eugen Jebeleanu intitulat în satul lui Sahia (1952). El e construit pe un complex sistem de antiteze având ca pretext o vizită scriitoricească „de lucru" în satul unui prieten scriitor, mort de tânăr într-un regim care nu avea nici o stimă faţă de viaţa unui artist. Jebeleanu colectează toate acele date ale prezentului mirobolant al satului unde s-a întemeiat de curând „Gospodăria" şi care pot exemplifica diferenţa esenţială faţă de trecutul foametei, pelagrei şi al tifosului exantematic. Poetul ştie să atingă zona sensibilă a conştiinţei ţărăneşti şi apasă unde trebuie pentru a stârni, prin imagini terifiante, ura faţă de cei ce, prin indiferenţa lor criminală (în calitate de mari moşieri), au adus satul în mizeria din care numai noua putere îl poate smulge. Mai există o antiteză îndelung exploatată, aceea indicată în documentele de partid şi în tezele staliniste asupra agriculturii. Pe de-o parte, tinerii ţărani muncitori lucrând cu utilaje sovietice şi după tehnici agricole înaintate şi, pe de alta, chiaburii burduhănoşi pândind de pe margini orice semn de slăbiciune. Ei sunt demonizaţi după tipic şi sortiţi dispariţiei. Partea militant-agitatorică a poemului e echilibrată de cea idilic-encomiastică. Se slăveşte prin toate mijloacele retoricii manipulatorii paradisul vieţii în colectiv si fericirea celor mântuiţi.
PLAJA DE OPŢIUNI A EMITENTULUI
în capitolele anterioare, am exemplificat pe larg ceea ce teoria politicoestetică numea atunci „soţialnîi zakaz" (comanda socială). Fiind, în cazul ales de noi, vorba nu de o oarecare ocazie aptă să stârnească „spontan" avântul poeţilor, ci de declanşarea unui proces de durată cu consecinţe sociale, politice şi demografice grave (colectivizarea), am urmărit îndeaproape şi felul cum s-au adaptat literaţii indicaţiilor - succesiv ajustate - ale tacticienilor din sfera Puterii, obligaţi să constate că efectul măsurilor propagandistice nu era cel scontat în infailibila teză stalinistă asupra „transformării socialiste a agriculturii". Să rezumăm. Ne-am referit până acum la cea mai izbitoare trăsătură a poeziei anilor '50, adică a acelei perioade de impunere şi de consolidare a puterii comuniste: caracterul ei agitatoric, mobilizator. Pe scurt, poezia e convertită în act de agitaţie politică şi adoptă acele elemente ale retoricii manipulatorii care captează atenţia cititorului într-o măsură superioară rezoluţiilor de partid ori articolelor de fond din Scînteia. Câtă este (şi este!), forţa ei exhortativă (care în viziunea partidului comanditar ar fi trebuit să fie comparabilă cu aceea a lozincilor explozive ale Revoluţiei din Octombrie) derivă, pe de o parte, din negativitatea acesteia şi, pe de altă parte, din viclenia ei stilistică. Trei misiuni au fost încredinţate, după cum ştim, poeţilor omologaţi de partid: a izbi în tot ce nu e comunist (trecutul, res-
Literatura română sub comunism
65
turile lui în prezentul socialist, duşmanii din afară), a susţine efortul constructiv (totdeauna corelat şi cu denunţarea celor ce i se opun), a capta izbânzile partidului şi pe făuritorii lor (în raport tot cu trecutul şi cu reprezentanţii lui). Caracterul militant, mobilizator al acestei poezii de partid, în toate cele trei variante greu de separat (inclusiv cea encomiastică), se hrăneşte din vigoarea demolatoare a imprecaţiei. Pare că nimic nu se poate construi - poeticeşte vorbind - fără ca undeva, într-o zonă (retrasă sau la vedere) a „incintei", să nu se profereze, ca parte a liturghiei laice, acuzaţii şi blesteme împotriva întruchipărilor „Celui rău" şi a ispitelor lui. Cum am arătat în Poezia unei religii politice (Editura Pro, 1995), privită de foarte departe, întreaga producţie poetică a epocii are toate datele unei creaţii de aspect religios imnografic. Definitorie (şi precumpănitoare ca număr de piese reprezentative) este proslăvirea izbânzilor şi a eroilor, aşa cum se şi cuvine într-o religie politică precum era comunismul în faza lui fundamentalistă. Dar aceasta nu se face fără rememorarea biruinţelor, fără apelurile repetate la „veghe" sau fără stimularea urii împotriva Răului şi a consecinţelor lui morale. Liturghia ortodoxă este, cum se ştie, alcătuită dintr-o ţesătură de imnuri de slavă şi rugăciuni şi spiritul în care e redactată este funciarmente encomiastic, deşi nu sunt absente referirile la uneltirile Răului şi nici pasajele de afurisenie şi exorcizare (în cadrul slujbelor speciale). O religie satanică şi „cu înlocuitori" care a adaptat, cu sau fără intenţie, modelul creştin va miza mereu pe ură ca pe un drog făcut să stimuleze pe „dreptcredincios" în încleştarea lui cu forţele Răului, care încearcă zadarnic să încetinească marşul implacabil al istoriei spre comunismul închipuit ca un Paradis terestru. Adoratio et imprecatio: un sentiment îl sprijină pe celălalt, intensificându-1. Pentru că ne ocupăm de istoria manifestărilor artistice din primii ani de după 1948, nu putem trece cu vederea faptul că mai ales poeziei i se încredinţase rolul slavosloviei din cadrul ceremonialului nostru bisericesc. Poeţilor partidului le venea mai uşor să cânte, să laude ditirambic, să proslăvească, şi asta pentru că prozatorii erau constrânşi să-şi consume energia mai ales cu imaginarea conflictelor ireductibile de clasă şi a luptelor măreţe dintre forţele progresului şi ale reacţiunii. Mai aveau, pe de altă parte, în spate o lungă tradiţie a encomionului şi a tuturor formelor europene ale liricii magnificării. Păstrând datele analogiei pe care am pus-o în lumină în antologia Poezia unei religii politice, să revedem pe scurt felul cum are loc proslăvirea în textele închinate „profeţilor şi apostolilor" (Stalin, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej), „martirilor credinţei" (solda-
66
Eugen Negriei
tul sovietic eliberator, eroii martiri comunişti), „omului nou" (celui care a „înţeles" şi, izbăvit, s-a lepădat de trecut), „bisericii protectoare" (partidul), paradisului comunist (patria, cu minunile ei prezente şi viitoare).
ADORATIO. Imnografîa comunistă Cultul apostolilor credinţei „Tătucul Stalin" Literatura encomiastică destinată să slujească edificării, şi la noi, a mitului lui Stalin merită o atenţie specială. Ea e de departe cea mai bogată, depăşind cu mult pe cea dedicată marilor figuri ale comunismului - Marx, Engels, Lenin şi chiar pe aceea pusă la temelia cultului lui Dej. Este, în ordinea apariţiei, şi prima care pune în mişcare fabrica de zorzoane şi hiperbole care funcţionase îndeajuns de eficace pe la sfârşitul anilor '30 pentru Carol al II-lea, pentru Căpitan ori pentru Mareşal. Cultul pentru cel ce reprezintă dorinţele popoarelor, strategul genial, Conducătorul, Marele Om al istoriei contemporane era în 1948 în plină escaladă în de curând victorioasa Uniune Sovietică. El căpătase mai demult şi girul unor scriitori occidentali racolaţi sau manevraţi de serviciile de spionaj sovietice şi stipendiaţi cu o uimitoare regularitate (Louis Aragon, Paul Eluard, Pablo Neruda etc. etc). Nu s-au lăsat mai prejos nici intelectualii români de marcă, dar nu înainte de ocuparea temeinică a României de către Armata Roşie. S-ar zice că au făcut-o mai degrabă din lichelism şi din frică (G. Călinescu). însă mărturiile „artistice" de iubire şi de respect neţărmurit se înmulţesc într-un ritm ameţitor între 1948 şi 1953 şi în aceeaşi proporţie cu gesturile de obedienţă (rebotezări de străzi, oraşe, uzine, universităţi, scandări interminabile ale numelui celest în şedinţe şi mitinguri, ca într-un fel de „Doamne miluieşte" repetat coral şi obsesiv). Lui Stalin i-au fost dedicate coruri, cantate, cântece de masă, declaraţii înflăcărate de iubire eternă, angajamente fierbinţi utemiste şi pioniereşti, muncitoreşti şi ţărăneşti, legăminte solemne de credinţă, balade eroice cu felurite şi ingenioase desfăşurări narative, scrisori redactate naiv (pe principiul câtă nai-
Literatura română sub comunism
67
vitate, atâta sinceritate). Dar nu această uriaşă mobilizare de forţe ne uimeşte, ci faptul că niciunde altundeva nu vom întâlni o mai clară confirmare a adoptării modelului slavosloviei ortodoxe. La cel mai simplu contact vizual cu textele din faimoasa culegere aniversară Slavă lui Stalin editată de Uniunea Scriitorilor sar în ochi procedeele encomiasticii religioase, hiperbolele şi analogiile standardizate, clişeele şi stereotipiile denominative, gestualitatea liturgică şi seria de posturi protocolare adoptate de prea umilul şi veşnic neajutoratul poet orbit de slava cerească a Pantocratorului. Sunt lesne de identificat acele tehnici de autosugestie şi exaltare care şi în zilele noastre transformă, cu iuţeală şi în numai câteva strofe, orice biografie terifiantă de terorist într-o legendă apoteotică ţâşnită dintr-o arteziană de elogii deşănţate. întrucât cam aceleaşi procedee de magnificare au fost puse mereu la bătaie de către poeţii de curte sau de partid de-a lungul istoriei (a istoriei secolului XX, în special), am fi îndreptăţiţi să vorbim de o fatalitate a penuriei mijloacelor formale şi, în consecinţă, pentru cei care ar fi crezut cu adevărat în ce fac, de un soi de dramă a nevredniciei. Ea este uneori mărturisită cu o anume modestie, alteori clamată cu disperare şi preschimbată de către cei mai hârşiţi în retorica efectelor în motivul însuşi al elogiului. In Altfel de cântec (din seria colosală a poeziilor publicate în ţară la împlinirea celor 70 de ani de viaţă ai tiranului), Eugen Jebeleanu se trădează a fi un virtuoz al şmecheriilor retoriceşti. Fără să-şi subestimeze vigoarea scriitoricească, ci, dimpotrivă, exhibând-o (în primele două strofe) cu o neobişnuită, în epocă, insolenţă, el se îndoieşte totuşi că ar putea să odrăslească un cântec demn de cel ce-a-ntors al lumii crug. Si pentru că afectarea neputinţei e un procedeu prea de tot obişnuit, poetul s-a gândit să-1 potenţeze printr-un şiretlic propagandistic prin care să-i facă părtaşi la actul său temerar pe singurii apţi să-1 scoată din impas, adică pe minerii şi oţelarii ţării. Avangarda clasei muncitoare îl sfătuieşte (şi aici fuga după o imagine grandioasă din linia Heine îi joacă o festă autorului) să înmoaie cel mai înalt furnal din ţară în cea mai adâncă mină (cu rol de călimară) pentru a crea-procrea performant: Nu fără greutate, dar pot să schimb, de vreau, Din plopii ageri frunza în steaguri de mătase Şi stelele din negre văzduhuri să le iau Şi-n degetele mele să le prefac în plase. (...)
68
Eugen Negriei Dar ca să-l cânt pe-acela ce-a-ntors al lumii crug Şi-a cărui frunte suie mai sus decât stejarii Cuvântul să-mi călească, şi vorbele ce fug, In ajutor chemat-am minerii şi-oţelarii. Şi au venit cei care din viaţa ta-nvăţară, Cu feţele de noapte şi ochii de lumină. - la-ţi toc - mi-au spus -furnalul cel mai înalt din ţară, şi ochi de călimară cea mai adâncă mină şi scrie fără grijă, că-i călimarul plin şi-ăst îl înţelege tovarăşul Stalin!
în seria de posturi religioase adoptate, deliberat sau nu, de cântăreţii omnipotenţei staliniste se mai află, pe lângă afectarea micimii şi a neputinţei, şi mărturisirea regretului pentru partea de viaţă trăită fără cunoaşterea luminii răsfrânte de înţelepciunea divină a părintelui popoarelor. în acelaşi elegant volum antologic Slavă lui Stalin, Măria Banuş deplânge cu evlavie creştină nenorocul de a fi ignorat prezenţa printre noi, muritorii, a celui aşteptat de mult ca vestitor al vremurilor noi: Cu urâtul ne-nveleam ...de tine Stalin nu ştiam Şi nici de ţara ta, Cum ca mărul înflorea. Alt procedeu derivat din mistica iudaică este relevarea înfiorată şi copleşită de mari spaime a consecinţelor ivirii sau trecerii lui Iahve. Psalmistului roşu Mihai Novicov îi este dat să vadă cum, la simpla apariţie a lui Stalin la tribuna Congresului al XlX-lea, din nou s-a sguduit sub ziduri istoria străbună Iar globul pământean părea c-a stat. Constituind momentul suprem al vieţii credinciosului, călătoria, colorată de emoţie, la „locurile sfinte" este prezentă ca motiv şi în poezia comunistă a vremii. Un număr întreg din Viaţa românească (din 1950) adăposteşte poeme de hagialâc la Gori (noul Bethleem) semnate de Mihai Beniuc, de Dan Deşliu şi de Măria Banuş, care vede cu ochii închipuirii pe micul gruzin ca pe copilul Măriei jucându-se în casa modestă de munte de unde se va porni apoi în zborul lui cutezător:
iteratura română sub comunism
69
Aici, la Gori, s-a jucat copilul, De-aici, din cuib, vulturul şi-a luat zborul în comunism când vom trăi şi-n cântec Aici vom asculta mereu izvorul Dă-mi mâna. Vino. Să vorbim nădejde. Statornicie, forţă staliniană. Priveliştea căsuţei de la Gori So luăm cu noi şi să ne fie hrană. Peste ani, Scorniceştii - de unde îşi luase zborul vulturul naţional - vor deschide poeţilor de curte acelaşi făgaş al analogiilor şi va trezi aceleaşi frenezii greţoase. O altă formă de pelerinaj este aceea a vizitării expoziţiei darurilor trimise lui Stalin de oamenii simpli şi cinstiţi din lumea pe care a schimbat-o el din temelii. In Daruri pentru Stalin de Dan Deşliu, se poate urmări felul cum evoluează poemul de la prezentarea exponatelor şi a istoriei lor însoţitoare la o vibrantă afirmare a credinţei în puterea de neînvins a Moscovei, văzută ca un nou Ierusalim scăldat în lumina divină a celui ce a biruit moartea: Si zarea se străvede ca un ogor întins şi inima zvâcneşte ca într-un vârf de munte şi înţelegi temeinic că este de neînvins în marea păcii oaste, cu Moscova înfrunte! Si înţelegi că moartea va îngheţa în moarte că oamenii vor râde şi câmpul va rodi şi că a tale raze vor înflori departe, cetate strălucită a visurilor vii! Mai mult ca sigur că istoriile evanghelice din care derivă numeroase legende populare ilustrând predilecţia lui Isus pentru cei simpli şi neprefăcuţi formează humusul cultural de unde a răsărit un număr uriaş de kitschuri epistolare. Poeţii îşi aleg cu precădere fiinţe elementare (copii, ţărănci recent alfabetizate etc) şi se prostesc în numele lor, adică fac un efort stilistic notabil de cretinizare, de simplificare până la idioţie a limbajului (în măsura în care l-ar fi avut vreodată elevat). Iată câteva mostre: Săteancă-s din satul culcat printre vii Şi asta mi-e prima scrisoare... Ţi-o scriu citeţ ca s-o poţi desluşi
70
Eugen Negriei Tu, Stalin, iubit de popoare... Si mult am mai vrea să priveşti cum la noi Atica de stambă din stive 'Ne-mbracă, pe cele ce-amfost în nevoi, Prin noile cooperative (...) Eu nu ştiu să scriu chiar aşa cum aş vrea Că vezi, nu sunt meşteră mare. Dar tot ce am scris e din inima mea Gătită cu flori şi cu soare. (C. Leoneanu Brateş, Scrisoare pentru tovarăşul Stalin) Sau: Drag tovarăş Stalin îţi trimit un cojocel. Nu-l lucrai numai cu fir, gândul îl pusei în el. Firul negru îl cusui să nu uit prin ce trecui. Stele roşii am brodat, firu-n opt, rotund, bogat, stelele de la Cremlin, viaţa fără de stăpân. Fir subţire de oţel, acum îmi creştea din el, când brodai şi secerea, secer ea, întrecerea, cu ciocanul lângă ea, cojocelul scapără. Cu-arnici viu şi-albăstrui, albăstreaua cerului, limpezimea gândului. Amici galben printre ele, grauri le ţării mele, mai bogate, mai legate, de sub jug desferecate. Fire calde, ruginii,
Literatura română sub comunism
71
toamne bune peste vii, toamnele bogatele, grădina cu roadele, focul viu al luptelor şi culesul fructelor. Plicul buzunarului, aripa hulubului fâlfâitul viu pe steaguri şi pacea peste meleaguri. Cojocelul n-o să fie oare mic pentru sufletu-ţi de voinic? Drag tovarăşe Staline, mult aş vrea să-ţi vină bine! (Sanda Movilă, Iţi trimit un cojocel) Dacă ne amintim de vremea pluguşoarelor lui Ceauşescu şi a sărbătoririi „familiei conducătoare", s-ar zice că tiranii se dau în vânt după „cuvintele spuse din inimă" de copiii peltici şi bâlbâiţi care probează, prin însăşi stângăcia lor, uimirea şi copleşirea în faţa magnificenţei. în literatura ca şi în plastica epocii, s-a impus între atributele portretului canonic această atitudine, tot de sorginte religioasă, de părinte atotputernic dar blând. Ea rezultă din asemenea raportări ale copilului naiv sau ale omului simplu la personalitatea strivitoare a conducătorului popoarelor preschimbat în fiinţă supremă (uneori în vis, căci toţi dreptcredincioşii îşi întâlnesc în vis zeul, dându-i astfel un chip), fiinţă care ia sub tutelă vieţile muritorilor ignari şi le dirijează după un plan divin nedivulgabil. Cântecul nostru e cântec de slavă Fierbinte ca raza de soare Din inimi se-ndreaptă spre marele dascăl Spre Stalin iubit de popoare. Azi bucuria şi zâmbetul vieţii In cântecul nostru se-adună Şi numele drag al iubitului Stalin Din glasuri voioase răsună. Lui Stalin, lui Stalin Copiii Republicii noastre
72
Eugen Negriei Cu dragoste îi mulţumim Căci viaţa ni-e zâmbet Si-n patria noastră iubită Cu toţii socialismul clădim. Cântecul nostru e cântec fierbinte Si dragostea fără hotare Din inimi se-ndreaptă spre Stalin părinte Si dascăl iubit de popoare. Lui Stalin, lui Stalin, în cântec voios de copii Ani mulţi fericiţi îi dorim Pe Stalin, pe Stalin In cântec voios de copii Cu dragoste noi îl slăvim. fOctav Pancu, Cântec de slavă)
Poeziile scrise cu uimire ori cu perplexitate (ipocrite sau nu) la moartea nemuritorului sunt pe măsura eroului mesianic căruia întreaga planetă îi datorează lacrimi şi suferinţă: Auzi doar globul cum foşneşte-n spaţii îngreuiat şi el de-atâta jale. (Mihu DragomirJ Se cutremură munţii şi împietresc pădurile, fluviile îşi schimbă compoziţia înlăcrimate, vuiete mari se aud de peste tot, ca atunci când s-a stins pe cruce pentru păcatele muritorilor însuşi Fiul Domnului. Dacă pe timpul vieţii conducătorului producţia poetică (din tot lagărul socialist) poartă semnele arhetipului religios amintit, după moartea lui reintrăm brutal în istorie, mai precis în tipicul istoriei comunismului. In 1954, numele acelei „figuri gigantice a istoriei" mai este invocat doar inerţial, pentru ca, după revelaţiile lui Hrusciov de la Congresul XX al PCUS, să fie discret indexat. Demitizarea lui Stalin n-a fost însă niciodată încurajată oficial, după cum fabricanţilor de encomioane nu li s-a permis să abjure. Gândul, aripa ta Bate doar la Moscova,
Literatura română sub comunism
73
Aripile tale bat Zi şi noapte, ne-ncetat La un căpătâi de pat. Gândule, pasăre lină, Umple-odaia-i de lumină, Du-i pe-aripa ta curată Strop de rouă fără pată Din meleagurile noastre, Desrobite de-a lui oaste. Să-i mângâie fruntea, du-i Dragostea norodului, Proaspăt spicul grâului. Răcoreala codrului. Du-te, gândule, în zbor Şi sârutăncetişor Braţul lui ce-a dezrobit Pe sărman şi obidit, Braţul care-a mângâiat Chipul pruncilor curat, Braţul - pavăză şi armă Care pe duşmani îi sfarmă. Du-te, gând, nu te opri, Strajă de lumină fii. Lacrima ce flutură Tu pe drum ţi-o scutură, Ca să fii cum te vrea el: Numai flacără şi-oţel. Şi la el când o s-ajungi Spune, lin, nu-n vorbe lungi, C-om urma cuvântul lui, Flamura Partidului, Lumina Kremlinului. (E. Jebeleanu, Zboară gând, 5 martie 1953) Lenin - un mit de rezervă Numele lui Lenin nu a trezit printre poeţii encomiaşti nici pe departe un interes comparabil cu cel al lui Stalin (fireşte, pe durata vieţii acestuia). Mai mult, dacă trecem în revistă „slavosloviile" epocii, vom observa cu surprindere că „înaintaşul", creierul Revoluţiei, „cel mai mare geniu al tuturor
74
Eugen Negriei
timpurilor", omul pentru care Maiakovski, în 1924, nu găsea cuvinte în „atelierul cuvintelor" pare mai curând a fi în situaţia de a profita de cultul urmaşului. Cu precădere, Lenin era evocat ca tovarăş de luptă al lui Stalin, personalitatea şi faptele lor erau asociate şi dispuse complementar ca într-un fel de Carte de la Revolution: Lenin e fruntea - inima cellalt (Miron Radu Paraschivescu). De observat că Marx şi Engels nu ocupă nici un loc vizibil pe harta eroilor proslăviţi şi că doar sunt din când în când remarcaţi în calendarul sfinţilor roşii. E acest amănunt încă o dovadă că se elogia nu atât doctrina comunistă, ci eroii ocupantului care o impusese şi că literatura encomiastică era parte a politicii de sovietizare a României. Lenin a păstrat însă multă vreme în ochii condeierilor noştri o poziţie privilegiată şi atuul pe care ţi-1 asigură moartea în plină glorie, după o viaţă scurtă ce părea alcătuită exclusiv din decizii geniale şi din gesturi înţelepte şi profund umane (de o umanitate constrastantă cu aceea a urmaşului). Ce ascundea, în realitate, biografia lui Lenin şi cât stalinism incipient conţinea ea se va afla foarte târziu şi multă vreme, pentru a salva mereu ceva din aura comunismului, stânga europeană îl evoca pe Lenin spre a-1 opune celor ce au „întinat" idealurile Revoluţiei. De aceea figura protostalinistă a lui Lenin s-a dovedit utilă propagandei ori de câte ori murea sau era debarcat un urmaş al acestuia şi când, în interludiul care lua naştere, vocaţia magnificării - atât de vie la români - se cerea într-un fel sau altul satisfăcută. După momentele de derută şi de grabnică revizuire ideologică provocate de Congresul al XX-lea al PCUS, care a demolat cultul lui Stalin, golul din templu 1-a putut umple tot personalitatea lui Lenin. Debarcarea însăşi a lui Hruşciov (căruia autorităţile române, adepte, după 1953, ale unei politici de pseudodestalinizare, nu i-au favorizat imaginea) a repus pentru scurtă vreme în mişcare maşina de elogii adresate creatorului primului stat socialist din lume. Cultul lui Lenin - bun la vremuri tulburi - a fost însă umbrit, la noi, după 1958, de cel al lui Gheorghiu-Dej, iar după 1968, de cel al lui Ceauşescu. Cu alte cuvinte, în literatura română din epocă nu se poate vorbi de o campanie de mitizare a lui Lenin (ca în cazul lui Stalin, pe chiar durata vieţii acestuia). Si modalităţile de elogiere sunt mult mai puţin ingenioase. Momentul propice - izvorâtor de har, am zice - este vizita la mausoleu (Nicolae Tăutu, Teodor Balş etc), atâta vreme cât acolo eroii se mai află împreună. Dovedindu-se mereu mai ingenios decât ceilalţi condeieri ai partidului, Jebeleanu face din ascultarea unei plăci cu vocea lui Lenin într-un muzeu moscovit prilejul declanşării unui encomion de proporţii planetare:
Literatura română sub comunism Si se-auzi deodată glasul lui. Ramele parcă se mişcară-n cui. S-asculţi, urechile ţi-erau sărace: Lenin citea decretul pentru pace. Aprins sunau severele-i cadenţe. (Peatunci, la noi erau cei mulţi în zdrenţe). Se ridicau cuvintele cât piscul. Cât lumea uriaş, crescuse discul. Stă-n fundul sălii mama nemişcată: Nu placa se urnea, ci lumea toată. Noroade frânte şi-ndreptau dârz mersul, vuia de glasul lor tot Universul. Drepte, pornind ca o mitralieră, izbeau cuvintele-n bătrâna eră. Stăteam neclintiţi. Le pricepeam tot rostul: năştea din ele însuşi timpul nostru. Ţâşnesc din ele-oraşe noi şi holde crescute-n ploi de lupte şi revolte. Năşteau noi stele, alte oceane, năşteau păduri cu roade, milioane, Si fericirea mumei de azi, ce-atunci era un prunc desculţ, printre alţi prunci. Pe-ntregul glob tăind mănoase şanţuri, cuvântul lui sfărâm' câtuşi şi lanţuri. ... Se-oprise discul. Insă-ntreg pământul, mergând-nainte - îi purta cuvântul.
76
Eugen Negriei
Cele mai multe poeme, aproape toate, se învârt în jurul nemuririi: ca un Isus revenit printre adepţi, Lenin străbate în lung şi-n lat Uniunea Sovietică, întâmpinat peste tot cu urări de sănătate: Trăieşti de o sută de ani I şi vei trăi mai departe (V. Tulbure). E primit şi i se cer sfaturi şi în România, pentru depăşirile de normă în uzine şi în G.A.C.-urile ce-i poartă numele. Se află în seva mlădiţelor, în toate seminţele universului, în nesfârşitele răsărituri şi amurguri ale lumii. Superior celorlalţi zei (nemuritor peste larii şi penaţii/ atâtor şi atâtor generaţii), el este, în varianta Victor Tulbure, timpul însuşi (Si însuşi timpul se va numi tot Lenin), iar, în varianta Beniuc, însăşi lumina. Ar fi imposibil să nu vorbim, şi în acest caz, de „poezia unei religii politice". Primul zeu naţional. Cultul lui Dej Până când Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a consolidat puterea, cu o abilitate nebănuită la un om fără instrucţie, s-a practicat la noi un soi de democratism al eroificării, precedat chiar de un internaţionalism în selectarea figurilor elogiate (care deveneau adesea nume de întreprinderi şi şantiere). S-au închinat balade lui Ghiorghi Dimitrov, lui Mao, chiar lui Tito (înaintea rupturii) şi a venit apoi vremea proslăvirii triumviratului menţionat într-o celebră lozincă: Ana, Luca şi cu Dej I Au băgat spaima-n burghezi. Ca un îndrăgostit înflăcărat, urmaş al boierilor noştri stihuitori, Petru Dumitriu pune numele „tovarăşei Ana" în acrostihul unor ode, iar Măria Banuş îi redactează baladesc o biografie demnă de Passionaria. Ce a urmat, se ştie şi numai serviciile făcute Moscovei în anii războiului au scutit-o pe eroină de soarta lui Pătrăşcanu. Spre deosebire de Enver Hodja în Albania, Gheorghiu-Dej a fost puţină vreme subiectul unei encomiastici dezlănţuite. Până la moartea lui Stalin, cultul tătucului nu putea fi concurat decât cu producţii timide, de plan secund şi nici puterea însăşi a lui Dej nu se consolidase cu adevărat. După moartea lui Stalin, conducătorul însuşi dezavuează practicile encomiastice, deşi nu interzice scandarea numelui în finalul mitingurilor şi al şedinţelor. Dacă ar fi supravieţuit, încrederea reală pe care o căpătase după 1964 populaţia în patriotismul lui l-ar fi făcut cu siguranţă obiectul unei viguroase adulaţii. Şi fiindcă legile psihologiei puterii funcţionează fără greş în orice regim şi cu deosebire într-un regim totalitar, practicile aberante din vremea domniei lui Ceauşescu nu ar fi întârziat să apară de pe atunci. Poemele închinate lui Dej sunt cam provinciale şi, în orice caz, lipsite de ..fior mistic". Emoţia, jucată sau nu, a poeţilor în faţa măreţiei şi spaimei pe care o răspândea acel Iahve gruzin nu poate fi comparată cu micile puseuri de
Literatura română sub comunism
77
mândrie patriotică răspândite ici-colo în lungile naraţiuni versificate semnate de Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc, A. Toma, Măria Banuş. Acestea sunt biografii depănate fără nerv şi punctate ici-colo cu obişnuitele pasaje eroice fictive şi cu relatarea unor date care vădesc umanitatea şi dârzenia personajului. Este vorba de o encomiastică biografică exploatând momentele „mari" ale unui erou ce a practicat mai curând o politică discretă şi nu ar fi lăsat să i se vadă, dacă le-ar fi avut, lucirile spiritului: procesul de la Craiova {Doina Craiovei de Veronica Porumbacu); închisoarea Doftana (Slavă eroilor, Doftana de Măria Banuş), greva din 1933 de la Griviţa (Tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej, de A. Toma). Nu lipsesc, fireşte, micile escrocherii sentimentale (interşanjabile) folosite şi în alte cazuri mai vechi sau mai noi: o colectivistă în vârstă, mama unui ilegalist mort în puşcărie, îi aduce lui Dej, la Comitetul Central, o pâine de vremuri noi, în amintirea bunătăţii nemărginite a acestuia din vremea în care împărţea cu tovarăşii şi ultima fărâmă de hrană (Ion Petrache, O pâine cât roata de car). Printr-un artificiu hiperbolic, după întrevederea cu conducătorul, pâinea i se pare micuţei bătrâne fermecată - ceva o face să crească neîncetat: Se uită bătrâna la pâine Şi-şi spune. Vezi, ea a crescut Din lupta lui Dej. Fi-va mâine O pâine cum n-am cunoscut. Cel mai abil dintre toţi şi cel mai talentat, un veritabil precursor al marilor lingăi ai Epocii de aur, este Mihai Beniuc. Intr-o companie de autori de slavoslovii mediocre, cu puteri asociative insignifiante şi incapabili de fixare caracterologică, Beniuc inaugurează, apelând la registrul folcloric, procedura de bază a Cântării de mai târziu a României: eroul este văzut grandios, ca ultim reprezentant al unei serii ilustre de mari revoluţionari. Dacă ar fi ştiut că primeşte din partea urmaşului lui Dej un nou mandat de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, nu ar fi fost nevoie decât să înlocuiască numele consacratului şi rimele de rigoare. ,Martirii" credinţei Ca orice tentativă de restructurare din temelii a umanităţii, comunismul a practicat - nu altfel decât marile religii ale lumii - mistificarea trecutului. „Adevărul" este un monopol de partid servind Puterii sub toate aspectele ei şi s-au găsit scriitori care nu s-au sfiit să pervertească istoria naţională în funcţie de viziunea, adesea conjuncturală, a conducătorilor PMR.
78
Eugen Negriei
Uriaşe capitole ale trecutului au fost omise sau falsificate, altele au căpătat, prin substituire şi exagerare, dimensiuni neobişnuite sau, mai precis, dimensiunile fixate şi reglate de un partid care iniţia astfel procesul deznaţionalizării şi sovietizării României. Istoricii de partid, în frunte cu Mihail Roller (autorii unicului manual de istorie autorizat vreme de un deceniu şi care a produs, chiar din acest motiv, efecte de durată asupra conştiinţei româneşti), au primit misiunea deformării, dezeroizării şi reinterpretării trecutului ţării sub unghiul strict şi reducţionist al luptei de clasă. Scriitorilor le-a revenit sarcina magnificării faptelor indicate ca demne de slavă de istoricii de partid sau de organele propagandei. Şi fabrica de hiperbole s-a pus în mişcare cu o suspectă uşurinţă chiar înaintea venirii de sus a indicaţiilor, căci puţini scriitorii români nu sunt făcuţi să simtă direcţia vântului, în decembrie 1945, Victor Eftimiu publică în Scînteia poemul 13 Decembrie 1918, iar Marcel Breslaşu îşi intitulează o scriere din 1946 Griviţa Roşie. Intrat în legalitate cu un număr infim de membri şi cu o componenţă naţională dubioasă, partidul se voia legitimat printr-un trecut respectabil şi prin cât mai mulţi eroi. Calendarul comunist s-a umplut îndeajuns de repede cu un număr nu prea mare dar mulţumitor de martiri, a căror poveste eroică trebuia cunoscută şi retrăită cu fervoare, cu fervoarea cititorului de sinaxare. Editurilor li s-a ordonat înfiinţarea unor serii dedicate „figurilor de luptători ai mişcării muncitoreşti" şi s-a încurajat, fireşte, ficţiunea, o ficţiune care să-i împingă în prim-plan şi pe noii conducători ai partidului. Culegerile de versuri şi antologiile epocii dau un loc de frunte ciclurilor „Griviţei luptătoare". Marcel Breslaşu, Sanda Movilă, Cicerone Theodorescu, Mihu Dragomir, din nou Mihai Beniuc nu scapă prilejul de a-1 prezenta pe Dej ca pe un mare strateg, clarvăzător al bătăliilor de clasă (Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu-Dej). Tot astfel se pun la repezeală cercuri de lumină în jurul unor figuri cvasianonime ale partidului comunist, care, el însuşi, rareori a ieşit din anonimat şi doar prin sabotaje, acte de spionaj şi terorism. Inşi lipsiţi de contur sau cu o biografie de spioni, precum Ilie Pintilie, Donca Simo, Filimon Sîrbu, Olga Bancic, fac să tresalte de emoţie condeiul evocator al unor poeţi fără contur ca Demostene Botez, Veronica Porumbacu, Ofelia Manole, Marcel Breslaşu, Dumitru Corbea etc. O reuşită a plăsmuitorilor de legende din serviciul propagandei a fost constituirea mitului eroului ucenic Vasile Roaită, care, împuşcat de zbirii regimului, s-ar fi încleştat de sirena Griviţei pentru a-i mobiliza pe grevişti. A fost o comandă politică executată rapid şi eficient. Din păcate, nu altul decât M.R. Paraschivescu e iniţiatorul seriei de poeme dedicate încă din 1946 celui ce a
Literatura română sub comunism
79
întruchipat, fără voie şi pentru mulţi ani, un exemplu ilariant de mistificare a realităţii după model sovietic (să ne amintim de mitul supermanului Stahanov - spărgătorul de norme). Dar partidul avea nevoie şi de eroi necunoscuţi ce trebuiau celebraţi în bloc, precum face biserica acordând un loc în calendar celor 40 de mucenici şi pomenind adesea în slujbe pe „toţi sfinţii". Nicolae Tăutu scrie Balada comunistului fără nume, iar Victor Tulbure Balada tovarăşului care a căzut împărţind „Scînteia" în ilegalitate. Printre martirii anonimi ai noii credinţe se află la loc de frunte soldaţii sovietici „eliberatori", eroi anonimi căzuţi pe pământ românesc în lupta cu demonul fascist. Cele mai multe versuri menţin datele reţetei infailibile bazate pe combinarea forţei cu puritatea (aceasta derivând din sugestia de neprihănire, codificată de prezenţa ochilor albaştri): Iţi mai aduci aminte, tovarăşe Culai? Obrajii lui de pară, cu pete de unsoare, privirea lui albastră, mireasma de sudoare şi blondele medalii pe piept strălucitoare, şi mâna lui frăţească şi zâmbetul bălai. (Dan Deşliu, Cântec de August) Exact ca în faţa unor relicve sacre, a unor moaşte aducătoare de noroc şi împlinătoare de nădejdi, E. Jebeleanu recomandă reculegerea şi neostenita recunoştinţă: Nu-l tulburaţi pe cel ce a trecut Necunoscut prin flăcările mari El doarme în pădurea de stejari Si perna lui sclipeşte ca un scut Mâna ce-a răzbunat mulţimea deasă y Se odihneşte-acum Dar ochiul lui de fum Si azi mai strânge stele ca-ntr-o plasă. (E. Jebeleanu, învingătorul. Ostaşului sovietic anonim) A ridica osanale şi a slăvi în acest fel suav şi nobil pe invadatorul de la Răsărit e mai mult decât o simplă probă de lichelism: este probabil semnul de maximă gravitate al unei pervertiri spirituale profunde.
80
Eugen Negriei
Biserica protectoare - Partidul în poezia anilor '50, statutul literar al partidului comunist din România nu e atât de uşor de definit pe cât s-ar bănui. Că a fost obiectul unei intense şi susţinute producţii imnografice - niciodată întrerupte de vreun accident istoric, fie el şi schimbarea liderului - e de domeniul evidenţei. Dar ce a putut să reprezinte, de fapt, în ochii poeţilor aserviţi lui acest partid cvasinecunoscut poporului român şi care i-a intrat violent în istorie cu ajutorul ocupantului sovietic, cum a fost el perceput şi mai ales ce întruchipa el în encomiastica oficială? Un anume membru de partid cu „merite însemnate" (ilegalist sau proaspăt „convertit") putea fi un personaj cunoscut întrucâtva poetului şi, ca obiect al unui cult fabricat la repezeală, putea oferi argumente concrete într-o retorică a elogiului. Conducătorul suprem (secretarul general) are o biografie, o istorie adevărată sau nu, cu puncte de acroş şi ceva însuşiri ce pot deveni şi ele argumentele atât de necesare într-un efort de magnificare. Mai mult, în anumite etape ale istoriei totalitarismului, partidul unic a fost identificat cu conducătorul unic. Astfel s-a întâmplat sporadic după 1920 cu Lenin (în viziunea din 1924 a lui Maiakovski: Partidul şiLenin I sunt gemeni, doi fii ai Mamei Istorii), decenii la rând cu Stalin (în viziunea tuturor condeierilor roşii din Estul terorizat şi din Vestul manipulat) şi tot astfel cu N. Ceauşescu, căruia i-a fost dat să fuzioneze apoteotic nu numai cu partidul, ci şi cu România. în cazurile de mai sus, poetul avea un model la îndemână şi, chiar dacă acesta era, în fond, un construct mental, un produs atent ornat şi acceptat ca atare al propagandei, el conţinea un minimum de elemente concrete în măsură să pregătească startul dezlănţuirii hiperbolice. Dar partidul era o organizaţie, o organizaţie politică funcţionând pe principii specifice, cu o doctrină decretată drept infailibilă, cu un loc bine statuat în viaţa ţării (şi stipulat ca definitoriu şi inatacabil în constituţie). O organizaţie, totuşi. Cum să o slăveşti, cum să o înalţi în cântul tău învăpăiat dacă nu operezi un minim dar izbăvitor transfer semantic? Modelul mistic (cu procedeele lui tradiţionale) se va dovedi din nou salvator. Panteismul partinic va deschide o listă uriaşă de posibilităţi artistice fructificabile fără mare efort. Partidul ar fi o simplă organizaţie terestră dacă nu l-ar întruchipa pe Dumnezeu însuşi, ca şi Biserica. Ca atare, el, Partidul, se află peste tot şi în toate spre a face Binele şi spre a despărţi lumina de întuneric, spre a auzi suspinele celor aflaţi în nevoie şi a face la vreme minunile aşteptate şi dreptatea cuvenită. Este Spiritul împrăştiat în toate lucrurile din natură şi din societate.
Literatura română sub comunism
81
în consecinţă, mai mult de trei sferturi din poemele dedicate partidului enumera locurile de pe planetă, fenomenele naturale, evenimentele istoriei universale şi naţionale şi cele aparţinând cotidianului care sunt induse de partid sau se identifică cu partidul-pantocrator. Un etalon în acest sens e poezia lui Mihai Beniuc Partidul, în care, la sfârşit, „cel ce e în toate" ia chipul creştinescului şi prea milostivului „iubit părinte": Eşti calea ce-o găseşte omul, Pierdut în codru fără urmă; Eşti prin deşert, deodată, pomul Când setea pe drumeţ îl scurmă. Eşti mâna ce ţi-o-ntinde-un frate, Când simţi că te afunzi în gol; Eşti, peste ape tulburate Si pline de vârtejuri, pod. Eşti, în puterea nopţii, casa Cu geamurile luminate; Eşti glasul ce răspunde, masa întinsă pentru cel ce bate. Ai fost şi scut, şi paloş sprinten Să aperi focul vetrii noastre, De cei cu zvastică la pinten înfipt norodului în coaste. Şi celor cu viclene pravili, Sugând al ţării suc şi sânge, Le-ai pus în veac pururea stăvili, Să-i ştim a doborî şi frânge. Ne-nveţi frăţia-ntre noroade, Credinţa-n pace, şi ne-nveţi Că fiecăruia se cade, muncind, prinosul ăstei vieţi. Şi câte le-am făcut prin tine sunt mărturie şi dovadă Că tu eşti drumul către bine Al celor care vor să vadă.
82
Eugen Negriei De când suntem stăpâni pe fire, Pe traiul nostru şi pe vatră, Am prins şi gust de fericire Şi-o răsădim în ţara toată. Tu călăuz ne eşti şi carte, Invâţă-ne, iubit părinte, şi cum să facem mai departe, şi cum să mergem înainte!
Viziunea partinic-panteistă îşi găseşte un ilustrator de marcă în persoana lui Mihu Dragomir, recuperat, cum se ştie, din zona dreptei. De mistica legionară e greu să te lepezi, mai cu seamă când poţi constata ce filon excepţional reprezintă ea pentru orice poezie de comandă şi de serie mare. Precum psalmistul din vechime, poetul reconvertit simte peste tot prezenţa Atoatefăcătorului, a Dumnezeului „Celui viu", singurul căruia i se va supune şi închina: Tu eşti în miezu-oricărui vis curat, în cântecul de leagăn şi nuntire, căleşti o spadă-oriunde-i asuprire, pe hărţi înscrii întinsul înstelat, eşti oriunde-şi dau doi oameni mâna, să treacă peste hăuri şi furtuni, pe tine te-au visat aţâţi străbuni, în basmele cu Făt-Frumos şi Zâna, eşti oriunde oamenii trudesc, eşti oriunde-i luptă şi speranţă, tu eşti savantul cel mai pământesc, poetul cel mai plin de cutezanţă, nu risipeşti nimic din tot ce-i bun, nici o fărâmă din ce-i rău nu-ţi scapă doar ţie-n lumea largă mă supun căci eşti şi grâu şi lut şi apă... (In orice inimă citeşti) Orice drepteredincios este însetat să primească semne adeveritoare de la Cel slăvit, dar numai cei trăitori în duh şi speranţă pot fi mândri că le-a fost dat să-L recunoască:
Literatura română sub comunism
83
Partid, eu te cunosc, te ştiu Si după ochi te ştiu, şi după faţă. Te întâlnesc acum mereu în viaţă Şi te presimt în fiecare fiu. Te întrupezi în mii de oameni, Şi te găsesc întreg în fiecare, Cum e luminantreagă de la soare In razele cu care te asameni. Te-am întâlnit alt-dată de armindeni, înaintând neînfricat şi drept, C-un bob de floare roşie în piept, Sub gloanţe fulgerând de pretutindeni. Din cei care-au căzut te-ai ridicat, Cum se înalţă pomul din pământ, Să fluturi peste omenire-n vânt Steag înroşit din sângele vărsat. Ca primăverile ai înflorit, Din tine însuţi renăscând mereu, Să porţi cu jertfa unui Prometeu O nouă flacără până-n zenit. (Demostene Botez, Eu te cunosc) După cum se vede, misiunea - care nu va înceta niciodată - de glorificare a organizaţiei de partid, adică a unei entităţi politice, i-a pus pe poeţi în situaţii deloc uşoare, din care s-au lăsat salvaţi de obişnuita clişeistică encomiastică, dar şi de astfel de tipuri de transgresare semantică (supralicitare panteistică, antropomorfizare şi deificare incontinentă). Partidul fiind, în viziunea celor mai mulţi, ubicuu precum Dumnezeu, definirea şi localizarea lui pe înţelesul unui suflet de copil îl vor pune în încurcătură pe oricare părinte. Iar împrejurarea ca atare poate fi exploatată artistic de un poet care vrea să dea puţină variaţie elogiului: Cu ochi de joacă somnoroşi. Copil bălai ca spuma undei, Mă-ntrebi mereu: Partidul unde-i? Si ce-i si cine-i - mă descosi...
84
Eugen Negriei O graiul tău abia ivit: Dintr-un izvor un strop de apă -Cum de-a putut în el sâ-ncapă Acest cuvânt fără sfârşit?... Privesc la tine, pui bălai. Şi-ţi mângâi buclele de soare... Răspunsul cum să-l cuget oare La scara-ntâiului tău grai: Prin geam coboară umbre dulci Si lin, spre-obrajii tăi de lapte Sapleacă visele de noapte... E timp, copile, să te culci... Ci iar mă-ntrebi?... S-adormi, voiam... Vezi tu... Cum să-ţi răspund, ispito?! (...) „E fericirea ce-am râvnit-o... E tot ce n-am avut şi am!" (Eugen Frunză, întrebare)
în căutarea unei definiţii poetice cât mai încăpătoare, poeţii comunişti se află într-o neîntreruptă efervescenţă iraţională, ceea ce le conferă statutul celor care nu văd în jur decât revelaţii ale Verbului, adică statutul de mistici. Şi, pentru că pun în centrul existenţei supunerea - fără scrupule logice şi cu o vădită voluptate - la o autoritate (care, la urma urmei, este pământeană), pentru că echivalează factorul divin cu ea, ei se aseamănă acelor catolici fervenţi ai evului de mijloc care acordau Bisericii dreptul de a reprezenta integral autoritatea divină şi a i se substitui. Ca să împingem mai departe analogia, să ne gândim la cultul vechilor evrei pentru Templul lor, care, în viziunea profeţilor îndureraţi, pare a fi mult mai mult decât centrul unic al unei credinţe de neasemuit şi de neînlocuit. Nu este numai simbolul prezenţei în lumea muritorilor a Dumnezeului celui viu, ci însăşi casa lui, în care locuieşte atâta vreme cât e iubit cu ardoare şi ascultat în chip absolut. Nu sunt puţine poeziile în care partidul joacă rolul Templului (sau, mă rog, al unui zid al plângerii) la care sosesc de peste tot neliniştiţii, ezitanţii, căutătorii de dreptate şi de soluţii de supravieţuire.
Literatura română sub comunism
85
într-o Baladă publicată de A.E. Baconsky în 1954 în Steaua (şi citată de Marian Popa în Istoria... sa), se duc la Partid să întrebe ce trebuie să facă nu numai ţăranii care vor să întemeieze o colectivă ori muncitorul care ar vrea să verifice calitatea unei piese, ci şi ciobanul care uită brusc ce treburi mai are, o dată isprăvit sezonul de păşunat: Păşunile s-au isprăvit Ce-i de făcut? Mă duc la Partid Si glasul pădurilor s-a auzit: Mă duc la Partid Trebuie să merg la Partid. Şi nu numai el, ci şi pescarul simte că trebuie să ceară voie de la Partid să iasă în larg: Vremea plecării în larg a venit; Cei de făcut? Mă duc la Partid. Şi vuietul apelor s-a auzit: Mă duc la Partid Trebuie să merg la Partid. Ce să mai spunem de poetul însuşi, care, insomniac ca toţi poeţii, aude chemarea de sirenă a Partidului şi se precipită să capete de la el puterea Verbului. Posturile acestea ale categoriilor sociale reprezentative luate în parte sunt atât de exagerate, gesturile şi hotărârile inşilor atât de absurde încât îl putem bănui pe Baconsky că joacă marea comedie a partinităţii neţărmurite. Dar şi mai bine ar fi să nu părăsim modelul religios (pe care îl tot invocăm aici) şi să ne amintim că Adevărul din Scriptură e absurdul în care trebuie să credem tocmai quia absurdum. De altfel, poeţii se situează în raport cu Partidul pe două poziţii gnoseologice deosebite, asemănătoare cu cele avute de credincioşi faţă de Adevărul credinţei lor. Cei mai mulţi, cum am văzut, se extaziază în faţa PartiduluiPantocrator, admit transcendentalitatea lui şi, în consecinţă, nu se neliniştesc de iraţionalul şi absurdul înfăptuirilor puse în seama lui. Dar sunt şi câţiva scriitori care dau greutate facultăţii discursive, încercând să scoată, inductiv şi deductiv, propoziţii poetice întemeiate pe experienţă şi pe exploatarea motivaţiilor si determinărilor fireşti.
86
Eugen Negriei
Pe măsură ce politica economică a Partidului dă roadele cunoscute şi primele hidrocentrale şi combinate prind contur, argumentaţia logică îşi reia locul cuvenit într-un demers poetic comunist. In Partidului slavă!, Dan Deşliu se îndepărtează vizibil de mistica Partidului ubicuu şi omnipotent, mulţumindu-se cu mândra evocare a faptelor palpabile: Partidul - trup din trupul ţării, Partidul - suflet arzător, Stegar al faptei si-al visării, Deschide drum spre largul zării Poporului stăpânitor! Luptând l-a făurit poporul, Stiuti si neştiuţi eroi... In el e freamătul, e zborul. Trecutul viu şi viitorul Şi tot ce e mai bun în noi! Străbune focuri, jucătoare Cândva, pe vârfuri de Carpaţi, Prin el s-au preschimbat în soare; Văpăi de mult răzvrătitoare S-au prefăcut în kilowaţi. Când satele sclipesc în noapte Ca nişte stele pământeşti, Parcă din nouă sute şapte Adie fulgere şi şoapte Pentinsul gliei părinteşti... Tractorul românesc când ară Ogorul nostru înfrăţit. Aud şenile ce brăzdară Dezrobitor această ţară In August, către asfinţit. Când din uzinele-nstelate Pornesc şiraguri de maşini Pe câmpurile-ngemănate, Când falnicele combinate Aprind şi-n suflete lumini.
Literatura română sub comunism
87
Zăresc plăpândele petale De flacără, în nopţi târzii, Lucind pe pagini ilegale, Ca să deschidă vieţii cale, Ca sănflorească-această zi! Socialism - aşa se cheamă Această zi de neuitat! Să sune trâmbiţe de-aramă, Poporu-i domn adevărat! (Dan Deşliu, Partidului slavă!) Omul nou: cel ce a înţeles Frecvenţa cu care apare conceptul de om nou în istoria doctrinelor politice, etice, religioase, a curentelor de gândire şi chiar a celor artistice ne-ar îndreptăţi să-1 socotim emanaţia unui mit al umanităţii, a unui vis de vremuri tulburi reactivat în momente de impas. Dacă, însă, luăm în considerare circumstanţele în care, de regulă, noţiunea e repusă în circulaţie şi modul în care este impusă ea ca necesitate obiectivă şi ca imperativ al istoriei, realizăm că ar fi exagerat să dăm aureola mitului unei exigenţe de grup, unui simplu proiect doctrinar, unui ideal, poate, dar unul devenit adeseori ideologie şi argument propagandistic. Nu există situaţii istorice în care promovarea omului nou să nu se facă sub semnul măreţului progres al umanităţii, al disocierii de omul vechi şi al conflictului cu acesta, declarat duşman al binelui şi destinat eliminării. De aceea, dezideratul edificării omului nou se hrăneşte din refuzul alterităţii şi devine cel mai adesea pretextul unei răfuieli (cu trecutul, cu altă generaţie, cu altă religie, cu altă doctrină etc) care ne reaminteşte propensiunea distructivă şi fratricidă pe care o adăposteşte fiinţa noastră. Invariabil, tendinţa grupului promotor este să instituţionalizeze şi să multiplice omul nou până la crearea unei lumi noi, a unei societăţi noi, a unei ţări noi, a unui psihic nou. încât s-ar putea spune că intenţia zămislirii omului nou ca exponent al doctrinei perfecte şi al setului de iluzii din care se alcătuieşte ea stă într-o măsură greu de evaluat la originea unui număr invariabil de violenţe politice şi sociale. Şi nu întâmplător şi nu altcândva decât în secolul XX - care, ca amploare a atrocităţilor, cu greu ar putea fi egalat de un altul - formula aceasta (a cărei origine îndepărtată se află, cum se ştie, în Epistola către Efeseni a Apostolului Pavel) s-a auzit cel mai des, ca parte a lozincilor propagandei mussoliniene,
88
Eugen Negriei
hitleriste, legionare, comuniste. Ea a vibrat înălţător şi magic în textele sacre ale partidelor totalitare. Iar după ce acestea au cucerit puterea, proiectul omului nou - redactat acum în spiritul şi litera respectivei ideologii - a intrat în programele politice la a căror „transpunere în viaţă" contribuia acum însuşi statul dictatorial, cu aparatul lui de represiune cu tot. Utopia etică a omului nou va bântui de la început minţile conducătorilor Revoluţiei ruse şi foarte repede după consolidarea puterii bolşevice s-a vorbit de planificarea ştiinţifică şi de pregătirea conform planului a „omului nou -constructor al socialismului". O dată legalizat, acest proiect va fi susţinut ani la rând de toate instrumentele propagandei, între care, fireşte, literatura juca rolul cheie. Si a continuat să fie susţinut cu vigoare printr-un proces de autosugestie de către autorităţile comuniste şi de scriitorii aserviţi lor şi atunci când s-a văzut că proiectul nu e viabil şi că omul nou e un avorton şi un produs al iluziei ideologice. Mai mult, după război el a fost şi exportat în democraţiile populare, unde introducerea forţată a noţiunii a fost simţită de la început ca încă o formă de presiune imperialistă care ignoră specificul culturii locale. Prototipul „omului nou" (căci o asemenea fantasmă avea nevoie de un model şi acest model nu putea recurge la imitatio Christi) a fost peste tot în Est „omul sovietic", care, pentru poporul român cel puţin, reprezenta invadatorul, străinul mârşav şi călcător de datini. Se va dovedi însă că propaganda regimului comunist român, adaptându-se schimbărilor politice majore, nu va pierde niciodată din vedere imperativul edificării omului nou. îl va numi poate altfel (omul înaintat, eroul revoluţionar, comunistul de omenie etc), va schimba în noile texte programatice datele portretului lui ideal (va fi, în vremea lui Ceauşescu, patriot, familist, moral etc), dar nu va renunţa la această preţioasă progenitură ideologică. Sovieticul - prototipul absolut al omului nou Reprezentând modelul comunistului esenţializat, „omul sovietic" este o ficţiune la care propaganda roşie a lucrat intens şi care, transplantată la noi în circumstanţe specifice, a trebuit să-şi precizeze conturul şi să-şi precipite codificarea. Atributele definitorii ale modelului se restrânseseră treptat, exact în ritmul în care însăşi literatura sovietică în ansamblul ei îşi ajustase dimensiunile umane şi-şi potrivise pasul după regulile clişeizante şi unificatoare impuse de „metoda" realismului socialist. Acasă la el, „omul sovietic" avea, se înţelege, problemele lui şi literatura care îi promova imaginea (ca personaj mereu principal şi eminamente pozitiv) făcea, la chemarea partidului, eforturi să îl înfăţişeze fără psihologie, fără
Literatura română sub comunism
89
subconştient, fără instincte, fără sex, fără înfrângeri, fără îndoieli şi chiar fără alcool. Şi veşnic în acţiune constructivă, deşi nu întotdeauna cu deplin şi instantaneu succes, întrucât oarecari „reminiscenţe" negative, urmările unor mici derapaje morale, se mai strecurau în viaţa lui dinspre trecut spre a-i umbri, omeneşte, portretul şi a da de lucru criticii. S-ar fi zis că scriitorii nu izbutiseră să juguleze scriitorul din ei şi sarcina criticilor literari şi a organelor de partid era tocmai aceea de a incrimina şi lichida aceste ultime zvârcoliri. Insă, obţinând o victorie zdrobitoare asupra celei mai puternice armate a lumii şi ocupând jumătate din Europa, omul sovietic devenea mult mai mult decât ce fusese până atunci în viziunea propagandei, adică locuitorul primei ţări socialiste din lume, un exemplar nemaivăzut al umanităţii. De acum, el trebuia să fie şi reprezentantul unei orânduiri biruitoare pe a cincea parte a globului şi să adeverească, prin virtuţile şi prestaţia lui, superioritatea acesteia. Era o marfă de export lucitor ambalată. Iar scriitorilor le revenea misiunea de a-i da nu numai strălucire, ci şi putere de seducţie. Ca atare, plaja de posibilităţi artistice s-a îngustat enorm şi, o dată cu ea, trăsăturile de caracter şi chiar însuşirile umane intrinseci (cele ce ţin de specie) s-au împuţinat şi mai mult pentru ca omul comunist să arate perfect. Ca exponent al celei mai înaintate societăţi, al celui mai mare, mai bogat şi mai puternic stat din lume, ca simbol al progresului istoric însuşi, el trebuia să fie demn de aspiraţiile morale ale popoarelor „dezrobite" de Armata Roşie, ea însăşi alcătuită din astfel de oameni. Până să se reuşească mobilizarea propriu-zisă a autorilor români întru slăvirea acestui etalon, secţiile de propagandă au tradus din rusă broşuri de popularizare a omului nou sovietic care cumulează toate însuşirile pozitive (validate ideologic) imaginabile. Ele sunt îngrijorător de asemănătoare cu cele din textele de etică şi pedagogie creştină, întrucât pun preţ pe credinţa fără urmă de îndoială în cauza socialismului şi în deciziile partidului, pe cultul sărăciei şi al muncii fără preget, în deplină ignorare a cerinţelor fiziologice elementare şi a intereselor personale. Pe de altă parte, un om nou ar trebui, teoretic vorbind, să acţioneze în numele unei ideologii întemeiate pe principiul luptei de clasă. Să se războiască cu tot ceea ce reprezintă o reminiscenţă capitalistă şi - înăuntrul şi în afara ţării - periclitează procesul revoluţionar. Să fie vigilent şi necruţător faţă de duşmanul de clasă şi prietenos, cald, sociabil cu toţi cei care contribuie la binele obştesc şi slujesc cu „devotament neţărmurit" interesele patriei socialiste. Dar - şi aceasta era problema pe care trebuiau să o rezolve serviciile de propagandă româno-sovietice - marele popor vecin şi de curând prieten se afla în altă fază a evoluţiei socio-politice. Era, ca să spunem aşa, în întregime pozi-
90
Eugen Negriei
tiv şi alcătuit numai din oameni noi, eroi exemplari. Si nu altfel se avântase să vorbească despre el propaganda comunistă sau criptocomunistă din România imediat după război. Imaginea aceasta mirobolantă - valabilă în interiorul Uniunii Sovietice şi în afară, dar numai pentru câştigarea simpatiilor politice - a putut fi utilizată doar până la luarea propriu-zisă a puterii de către PMR. De la acea dată, s-au pus în circulaţie materiale de propagandă sovietice din anii '30 şi s-a refăcut chipul „omului nou" - ca luptător, ca exponent al conflictului de clasă. Scriitorilor români le rămânea, pe de-o parte, să proslăvească eroul sovietic în rol de produs uman perfect şi, pe de alta, să înveţe să-şi construiască, în proză, personajele pozitive (comuniştii români) şi să-şi cânte, în poeme, eroii născuţi aici, folosindu-se de portativul literaturii sovietice de până la război. în primul deceniu comunist, în presă, la radio, în şedinţele de partid, de UTM sau de pionieri, în orele de şcoală etc. circulau intens numele unor eroi sovietici. Cele mai multe, precum cel al lui Meresiev, popularizate prin filmele de război, au devenit termene de comparaţie în dezbateri şi de referinţă în producţiile literare ale epocii. Ca subiect propriu-zis de literatură, eroul sovietic apare întâi în haină militară şi în rol de martir fără nume în evocările versificatorilor epocii, între care se remarcă Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Mihu Dragomir. Despre textele de acest fel am scris în capitolul dedicat „Martirilor credinţei". Ipostazele în care apare sunt cele larg folosite în propaganda vizuală şi în jurnalele de actualităţi: - căzut pe pământ românesc, pentru ca sângele lui cald să hrănească vii torul României: Hidrocentrale, grâu de Vlaşca-nalt, voi creşteţi şi din sângele lui cald! Tu, holdă de-astăzi, de lumină grea, el te vedea... de-atunci el te vedea. (Eugen Jebeleanu, Vestitorul); - ţinând la pieptu-i plin de decoraţii şi mângâind pe creştet un prunc român, spre a adeveri binecunoscuta gingăşie rusească: // vezi, la pieptul lui cu decoraţii se joacă un copil, neştiutor că pentru el, în zecile de staţii, trecură mulţi prin foc adeseori...
Literatura română sub comunism
91
Copiilor, tot ei, la noi în ţară, le-au dat din răniţi pâinea lor de-atunci; privirile ce moartea înfruntară aveau o mângâiere pentru prunci... ("Veronica Porumbacu, într-o gară); - sub formă de monument, dar unul viu şi ubicuu, veghind asupra capi talei şi a ţării, arătându-ne Calea şi împărtăşindu-ne experienţa: Eşti viu oriunde-n ţară azi, în cartea ce-şi foşneşte fila, în şantierul din Bicaz şi-n minaadâncă din Petrila. Eşti inginer, poet, şi vii să-mparţi cu braţele-amândouă din pilda construirii vii, aripa să ne-o-nalţi şi nouă. şi viaţa-aceasta-n care-ai pus sămânţa păcii staliniste, n-o va umbri nici un apus, o vom păzi de zile triste (...) (Mihu Dragomir, Monumentul ostaşului sovietic); - îmbrăţişat de un tânăr muncitor român care se va simţi, peste timp, îmbăr bătat de imaginea de atunci a învingătorului, un învingător cu mireasmă de sudoare: Atunci strungarul harnic cu inima vâlvoi, trecând peste oprelişti, peste mulţimea toată, s-a avântat spre-un tânăr din Roşia Armată şinfrăţindu-si faţa cu faţa lui brăzdată, i-a sărutat fierbinte obrajii amândoi... Şi Saşa, ori Nichita, ori Vania a zâmbit... Au stat aşa o clipă în drumul ars de soare, tovarăşul mecanic de tancuri şi tractoare şi Neculai strungarul. în marea sărbătoare a primăverii lumii, crescând din Răsărit... (...) îti mai aduci aminte, tovarăşe Culai?
Eugen Negriei Obrajii lui de pară, cu pete de unsoare, privirea lui albastră, mireasma de sudoare, si blondele medalii pe piept strălucitoare şi mâna lui frăţească şi zâmbetul bălai... Nu, n-a uitat strungarul acele clipe lungi: şi azi, când vede steaua arzând pe-ateliere, el simte cum zvâcneşte, cu straşnică putere, în sufletu-i fierbinte ştiuta scânteiere, steluţa de pe casca tanchistului de-atunci... Si azi, când mancă norma cu inima flămândă de înălţimi, în spornic urcuş spre biruinţi, îi sună în ureche cuvintele fierbinţi şi se îndeamnă singur, şoptindu-şi printre dinţi: Hai, Neculai băiete! „Pobeda!". Spre izbândă! (Dan Deşliu, Cântec în august) „Omului sovietic" i se rezervă un rol crucial în cadrul oricărei mari iniţiative din viaţa colectivităţii: el e reperul invocat la tot pasul în discursurile triumfale, ghidul comportamentului de zi cu zi al românului, viteazul visat de puşti, sprijinul din momentele de cumpănă, tovarăşul de nădejde a cărui mână puternică de muncitor e bine să o simţi mereu aproape. Bine fructificate de poeţi au fost frecventele vizite ale delegaţiilor de colhoznici, consemnate cu deferentă în presa anilor '50. Ele le-au oferit prilejul înscenării unor situaţii artistice favorabile, ieşite întrucâtva din cadrul imnografic, adică fără solemnitatea rigidă a produselor encomiastice. Actualii colhoznici sunt fie foştii soldaţi eliberatori, fie oamenii care s-au ocupat în prizonierat, cu căldură şi înţelegere, de prelucrarea ţăranilor români, victime nevinovate ale politicii criminale antisovietice a burghezo-moşierimii. Se exersează în astfel de poeme de„revedere" stilul ghiduş la care vor aspira ani întregi numeroşi autori realist-socialişti, în căutarea unei minime variaţii. „Omul nou" cântat de poeţi şi pe care se străduieşte să-1 acrediteze şi la noi, în primii ani de regim democrat-popular, literatura pusă în slujba propagandei nu prea are autonomie de acţiune şi nici de gândire. Cum s-a văzut din exemple, nu numai că este alcătuit după chipul şi asemănarea „omului sovietic", dar dă impresia că e pe veci dependent de acesta. Nu numai că îl are
Literatura română sub comunism
93
neîncetat în minte drept ghid, dar nu poate păşi fără a se simţi ţinut de mână, nu poate lăsa să-i treacă o zi fără să i se spovedească, fără să-i comunice micile sau marile izbânzi. Mamă a doi copii (tatăl e absent), ţesătoarea din poezia Letiţiei Papu (în noapte, scria o muncitoare) îşi rupe din timpul de somn pentru a învăţa cu râvnă slovele ruseşti, simţind nevoia imperioasă de a se adresa celei care este „maica Zoii" (mama eroinei războiului antihitlerist, Zoia Kosmodemianskaia), Maica Rusie, de fapt: Stă muncitoarea: gândurile-i zboară Copiii ei visează surâzând. Târziu, muie peniţa-n călimară Şi-a prins cu sârg să scrie, rând cu rând: „ O mamă de departe-ţi mulţumeşte Şiar vrea să urmărească tot ce faci, Entâia mea scrisoare pe ruseşte, Cuvintele se-nşiruie stângaci. Ca să ajung în graiul tău a-ti scrie, km învăţat cu râvnă seri întregi. Ci dincolo de vorbe şi hârtie Cu inimă de soră mă-nţelegi. Şi dacă-s smulşi din ghiarele nevoii, Micuţii mei cu râs nevinovat, E fiindcă de departe maica Zoii Şi pentru noi copiii şi i-a dat. Urmează un gest previzibil, din repertoriul celor care provoacă afectivitatea primară. Privirea muncitoarei coboară de pe rândurile scrisorii pe chipul propriilor prunci, care dorm liniştiţi şi pentru că, acolo departe, o mamă şi-a dăruit copiii Patriei sovietice luptătoare. Ceea ce va face la nevoie şi ea, căci ştie acum calea şi deţine modelul: Iar dacă mâine vor să-ntoarcă-n ţară Duşmanii vieţii, iarăşi anii grei, Aşa cum fiii tăi ne învăţară Vor şti atunci să lupte şi ai mei.
94
Eugen Negriei
Oricât de harnic şi de iscusit ar fi zidarul care lucrează la Casa Scânteii 'ncovoiat pe marea înălţime a schelelor, ochii lui cată spre Răsărit, spre pământul care i-a dat pe veritabilii maeştri ai mistriei: El ştie câte ziduri tari şi-nalte prin sate şi oraşe-s de clădit. De sus, priveşte parcă peste-o hartă Si vede până hăt, în Răsărit. Acolo-n depărtări, suit pe-o schelă, zideşteOr Iov, un meşter ne-ntrecut, ce l-a-nvăţat mai spornic să muncească. Si zidul ce senalţă e-un salut. (Cristian Sîrbu, Zidarul) în preajma declanşării campaniei secerişului, numeroşii eroi pozitivi din vastul poem epic In satul lui Sahia (de Eugen Jebeleanu) evocă cu evlavie, la tot pasul, perfecţiunea combinelor sovietice pândite de ochii de fiară ai chiaburilor: Pot chiaburii să ţi-o facă Când nu crezi şi nu visezi, când ţi-o fi lumea mai dragă! Du-te apoi c-au mai rămas şi altele să controlezi: Cele trei combaine „Klass" şi-alea douăzeci şi două De tractoare - şi-apoi vezi! Iar combaina mare, nouă, care-o să uimească satul. De-a venit acum cinci zile, sovietică „S4". Si pe urmă... Lucru nou pentru un popor de ţărani, secerişul însuşi trebuie să se facă şi se va face la vreme, pentru că aşa a spus Stalin să se facă: Noaptea-şi trece-ncet spre zori hotarul. Toţi tresar: vorbeşte secretarul. Fiecare dintre noi o ştie, Azi pornim o nouă bătălie:
Literatura română sub comunism
95
Secerişul, Stalin spune, frate, Că de-lfaci la vreme, minunat e. Trândăveşti şi braţul nu ţi-e harnic? Ai pierdut. Tot lucrul ţi-i zadarnic! Dacă secretarii de partid îşi iau, în chip firesc, drept model pe Stalin, tinerele mame, cum am văzut, pe mamele eroinelor sovietice, zidarii pe marii ziditori din Răsărit, savanţi în dispunerea cărămizilor, tinerii muncitori îşi aleg drept idoli pe stahanovişti. Mai ales stahanoviştilor - fiindcă ei sunt starurile momentului - li se adresează entuziaşti utemistii români, viitorii „fruntaşi în muncă", aşternând în lungi misive autobiografii versificate şi timide gânduri admirative. Tânărul strungar de la Electroputere Craiova din poezia lui Victor Tulbure Versuri despre tânărul strungar îl are la inimă pe stahanovistul strungar Bortchevici din Moscova. Ce spun slovele tremurânde ale scrisorii lui? Spun slovele: ...In viaţă n-am prea scris. Scrisoarea asta poate că-i a treia. Cuvintele plăpânde ştiu că mi-s, dar scapără în miezul lor scânteia. Gazetele-mi vorbesc de dumneata. In lume faptele ţi-s cunoscute, şi eu muncind la strung sporit aş vrea întreaga-mi trudă pacea s-o ajute. Cum oare mânuieşti vestitu-ţi strung că spor atâta poate să îţi deie? Aş vrea sănvăţ, fruntaş aş vrea s-ajung, ca alţii, pildă, munca mea s-o deie. Adoratorului de la Craiova, Bortchevici îi va răspunde nu prin scrisoare, ci, zeeşte, din eter. Astfel va fi auzit nu numai de expeditorul misivei, ci de o hală întreagă de strungari inimoşi, însetaţi să înveţe marile secrete ale meseriei: Dar cum mai ascultau acei strungari! Mâni harnice notau în carnetele.
Eugen Negriei
96 Era uzina - clasă de şcolari, era si front de luptă sub drapele.
Şi parcă din adâncuri, din ciment, vrea liniştea tavanul să-l ajungă. Ca un solemn, tăcut angajament, Toţi se vroiau de-acum fruntaşi în muncă. Năzuinţă legitimă, dar care, la urma urmei, într-o logocraţie se poate împlini şi altfel. Nu e nevoie nici de sfaturile stahanovistului, nici de angajarea solemnă a ucenicilor români: totul se poate rezolva de la sine, magic, prin puterea unui cuvânt. Iată, e de-ajuns să fie pronunţată de către Bortchevici vorba magică „Stalin" pentru ca strungurile să se pornească singure, iar hala să vibreze de duduitul motoarelor acoperite de o mare de steaguri apărute din senin: Si când în cuvântare, spre sfârşit, a pronunţat Bortchevici vorba Stalin, motoarele duduiau nestăvilit si strunguri se porniseră-n lungul halei. Şi cifrele notate în carnet oţel erau şi faptă grăitoare. Era strungarul doar un ochi atent. In braţe foc avea. In suflet soare. Urale izbucneau din piept, aprins -drapele fluturau întreaga hală ca o armată mare, de ne-nvins, de parcă Stalin ar fi fost în sală. Suntem în plin basm ori în plin suprarealism propagandistic şi nu are rost să invocăm chestiunea, minoră în comunism, a verosimilităţii. Nici măcar să ne întrebăm în ce limbă se făcea înţeles Bortchevici adresându-se, prin radio, tinerilor strungari olteni. Eroul autohton Toate documentele oficiale de partid şi, pornind de la ele, articolele de direcţie din critica vremii sunt explicite: rolul propagandei (oricare ar fi formele ei) este acela de a modela un om nou şi de a forma o conştiinţă nouă „în
Literatura română sub comunism
97
procesul muncii productive". Tot ce e valabil pentru omul obişnuit e şi pentru personajul literar şi, recitind articolele criticilor influenţi - sovietici sau români - care au marcat o epocă, nu ştii la cine se referă ele şi dacă nu cumva ai deschis un manual oficial de pedagogie (varianta Makarenko). în portretul eroului literaturii noi, faimosul V. Ermilov {Unele probleme ale teoriei realismului socialist) pune toate însuşirile ideale imaginate de pedagogia maximalistă, în numele unei posibile morale absolute. Eroii sovietici au reprezentat, cum am văzut, modelul eroilor vieţii şi ai literaturii române din jurul anului 1950. A venit însă relativ repede vremea eroului autohton. România se afla în faţa unor situaţii specifice, istoriceşte depăşite în URSS (legate de declanşarea luptelor de clasă), iar conducătorii comunişti locali (Gheorghiu-Dej, de pildă, „a cărui minunată viaţă de luptă constituie..." etc. etc.) lucrau deja la propria imagine pentru ca referirile să se mai facă, ca până atunci, obsesiv la omul nou sovietic. Ca erou de literatură, românul de tip nou este fie posesorul de carnet roşu, fie cel ce, înrâurit de comunişti, aspiră la carnetul roşu, transformându-se, făurindu-se pe calapodul unui model anume din galeria marilor figuri ale literaturii şi vieţii. Trăsăturile lui nu sunt altele decât cele enumerate în statutul partidului la capitolul „drepturi şi datorii", chintesenţă a ceea ce s-a numit, în opoziţie cu morala burgheză, morală proletară. Zeci de articole din presa literară şi politică a vremii dezvoltă şi „aprofundează" atributele omului nou, care sunt ilustrate, mai apoi, de poeţi şi gazetari pe cazuri „reale" sau prezentate ca reale. Omul nou, care, în aceste texte de prelucrare, se confundă cu comunistul, e pătruns de concepţia lui Marx-Engels-Stalin despre lume şi viaţă, nu se îndoieşte nici o clipă de ceea ce partidul decide a fi, în acel moment istoric, adevărul lui (chiar dacă strâmbătatea e flagrantă), e patriot şi deopotrivă internaţionalist, are o înaltă conştiinţă de clasă, fiind combativ, vigilent, necruţător cu duşmanii. Fortificat ideologic, el nu cunoaşte tristeţea, pesimismul şi frica, nu-şi pierde niciodată cumpătul, având o atitudine ferită de prejudecăţi şi de dogme. E drept şi cinstit, principial, hotărât, perseverent, dedicat exclusiv intereselor obşteşti şi devotat cauzei comunismului. în focul luptei de clasă, îşi manifestă sentimente de tovărăşie dezinteresată şi de prietenie curată, rămânând într-o „strânsă legătură" cu masele, pe care le educă şi de la care învaţă. Are o atitudine nouă, necunoscută până atunci în istorie, faţă de muncă (privită ca o chestiune de onoare), faţă de soţie (tovarăşă de viaţă, egală în drepturi cu el) şi de copii (care anunţă viitorul luminos al socialismului) ş.c.l. Cât priveşte forma lui fizică, ea nu poate fi decât excelentă, constant excelentă sau, în orice caz, niciodată până într-atât de degradată încât să-i diminueze energia mifîtantă şi să-i ştirbească măreţia statuară.
98
Eugen Negriei
Din această listă de deziderate de partid, din această înşirare de calităţi tautologice ale omului nou (între care nu se regăseşte nici un element concret apt să facă diferenţa specifică), deducem că omul nou local este exact ceea ce scria că este Paul Georgescu în titlul unui articol din Gazeta literară (1951): „Omul comunist - omul total". Doar după moartea lui Stalin între trăsăturile esenţiale ale omului nou local, care e personaj principal pozitiv (în proză), erou contemporan demn de a fi slăvit (în poezie), va apărea - inventat şi susţinut de o parte a criticii - romantismul revoluţionar, rezultat al unei viziuni patetic-militante asupra înfruntării dintre nou şi vechi. înfrăţit cu vizionarismul, romantismul aparţine, în fond, începuturilor, momentului prim şi pur al revoluţiei, care se cuvine, din când în când, măcar mimat. Eroul comunist apare, în cele mai multe din textele poeţilor vremii, în două ipostaze, amândouă trimiţând la străvechi atitudini religioase. Ne dăm, fireşte, seama că seriile de analogii cu mistica iudeo-creştină a devenit de-a dreptul obositoare pentru cititori. Si nu am continua să le sporim dacă stratul arhetipal generator de similitudini n-ar constitui poate singura sursă de interes a poeziei din epocă. A. Toma face parte dintre puţinii poeţi comunişti care au curajul să dezvăluie (e drept, într-o poezie din 1944) tiparul comun al celor două ideologii: Da, asta-i Buna-Veste, noul Crez Intru care vă renasc şi vă botez In numele lui Marx şi Lenin şi Stalin Acum şi-n vecii vecilor şi pururea Amin! (Adevăr zic vouă) Ei bine, cel ce s-a botezat în noul Crez fie va cunoaşte voluptatea anonimatului, a lucrării neştiute în numele credinţei (precum Sfântul Alexie, Omul lui Dumnezeu), fie va izbucni strălucitor în mijlocul colectivităţii, impunându-se prin virtuţile şi curajul lui (precum Sfântul Gheorghe, omorâtorul de balauri). Va fi, cu alte cuvinte, când simplu exponent al masei (precum partidul însuşi), când avangarda şi vârful ei de lance (precum acelaşi partid). în prima ipostază îl preferă pe comunist Ion Brad, care ar dori ca, împreună cu toţi artiştii lumii (poetul însuşi aspiră la anonimat!), să-i ridice un monument din aur şi aramă măreţului soldat necunoscut. Un imn îi va închina el şi activistului de rând. „Simplu soldat al oştii" partidului se închipuie nu de puţine ori Mihai Beniuc. Dar pe soclul pe care - speră el - sebişenii vor ridica statuia acestui simplu şi neştiut soldat, va scrie cu siguranţă Beniuc:
Literatura română sub comunism
99
Eu voi muri, probabil, peste vreo trei decenii şi poate că-mi vor face statuie sebişenii; Partidule, ca simplu soldat al oştii tale (Simplu soldat) Cristian Sîrbu se lasă impresionat de moartea învăluită în deplină modestie a unui mucenic al dreptei-credinţe comuniste. In faire-part-ul pe care îl dedică sfântului fără identitate şi despre care se ştiu doar câteva lucruri vagi (exact ca în cazul primilor creştini martiri), autorul îl asigură de postumitate, promiţându-i o viaţă de după moarte trăită alături de şi prin colectiv: A fost ieri? Când a fost? Ceas neştiut. Vremea nu-şi aduce aminte când te-ai născut, Cum ai crescut Cântec omenesc din sânge şi lut. Cândva ai plecat Copil de ţăran sărac dintr-un sat. Şi ai întârziat îndelung prin cetăţi burgheze Lângă uneltele de cizmărie Cu care a trudit un Hans Sachs, un Neculuţă, Intru încălţăminte şi poezie. Ai năzuit, ai muncit sub cutele roşului steag Si azi ne-ai părăsit, tovarăşe drag! Ai murit. Pierdut însă nu eşti Ci vei rămâne pildă In lupta grea spre culmi muncitoreşti. Nu te plângem, iubite! Lacrămile nu intră în practica noastră de ziditori Ai unei lumi fericite. înclinăm numai o clipă steagul nostru de luptă Peste faţa ta suptă. Ne-ai părăsit, dar vei trăi după moarte, Nu într-o lume aşezată undeva, departe, Ci în noi, fraţii tăi de muncă.... Moartea e părelnică şi cel doar aparent dispărut se va afla de-a pururi printre fraţii aceleiaşi cauze (precum duhurile străbunilor din unele tradiţii spiritualiste), participând la marile fapte şi la bucuriile comunităţii, inclusiv la creştinescul ritual al împărtăşirii cu pâine, o pâine de istorie nouă:
100
Eugen Negriei Suntem încă La poalele muntelui. Până sus, ne aşteaptă O cale lungă de sbucium şi faptă. Vei merge cu noi. Te vei bucura cu noi de piscuri, de soare, de iarbă, de rouă şi vei prânzi cu noi pâine de istorie nouă. Sub cutele roşului steag Pornim mai departe, tovarăşe drag. (La moartea unui tovarăş)
Categoria făuritorilor lumii noi, a comuniştilor puternici şi dinamici care se impun prin fapte comunităţii este, cum se bănuieşte, mult mai bine ilustrată. Astfel de personaje, care răspândesc senzaţia forţei monolitice şi a orgoliului clasei biruitoare, îşi găsesc corespondentul în statuile şi grupurile statuare ale Verei Muhina şi ale numeroşilor ei comilitoni şi urmaşi, care au umplut de pumni şi bicepşi de fier pieţele publice ale ţărilor lagărului socialist.„Piept în piept cu Dumnezeu" - cum îl vede poetul George Dan -, acest erou comunist herculean este aidoma celui prezent în figuraţia fascistă şi în cea legionară. Militantul hotărât şi dinamic, exemplu de bărbăţie în lupta cu mentalitatea inerţială şi cu duşmanii progresului, va ocupa un loc central în figuraţia de partid până la sfârşitul regimului comunist. O bucată de vreme (după 1968), el va purta un singur nume - Ceauşescu - şi nu le va fi uşor poeţilor să-i caute noi şi noi atribute encomiastice din aria grandiosului şi a monumentalului. Dar bunele deprinderi s-au format în anii '50, cînd se puneau bazele funcţionării atelierului de statui. Atunci s-a lucrat serios şi sub o supraveghere stăruitoare la inventarul gesturilor emblematice, la repertoriul detaliilor fizionomice, al analogiilor convenabile şi al proiecţiilor hiperbolice. Eroul comunist este soldat „de neînfrânt", „pururea sub arme", mereu alături de cei mulţi în „lupta grea", este stâncă de neclintit, paratrăsnet „spre fulgere duşmane". El tămăduieşte, îmbărbătează şi alină pe cei de-o seamă şi înspăimântă de moarte pe duşman. Figura lui, iluminând ireal, e dominată de o pereche de ochi scăpărători, săgetători, justiţiari sau comprehensivi. Se rosteşte limpede şi are o voce tunătoare şi justă, indiferent de timp şi de împrejurare. Pe cap, el poartă şapcă sau căciulă ori nu poartă nimic, în funcţie de obiceiurile vestimentare ale conducătorilor politici ai momentului, de la noi sau din URSS. Când are misiuni în provincie sau în locuri greu accesibile, îmbracă haina de piele, care devine, cu vremea, toga demnităţii şi puterii, însemnul unei misiuni secrete de salvare, al unei decizii providenţiale într-un moment de cumpănă în munca de „transpunere în viaţă" a politicii partidului.
Literatura română sub comunism
101
Astfel de eroi gata formaţi, zei ce suscită adoraţia noastră pentru dimensiunea puterii lor şi pentru posibila măreţie a faptelor, reprezintă tot ce poate fi mai anost în galeria oamenilor noi. Perpetuu sublimi, ei par o emanaţie târzie a hieratismului oriental (bizantin) şi se află în aceeaşi arie figurativă şi la acelaşi nivel al codificării cu alte entităţi ideale supuse encomionului: partidul, patria socialistă, patria comunismului (URSS). Mai demni de interes - un interes, neîndoios, clinic - sunt eroii comunişti în acţiune. Eroul se cuvine, nu-i aşa, să-şi probeze eroismul şi, în consecinţă, poeţii vor căuta în ziare sau vor născoci întâmplări pe măsură, adică vor pune în faţa comuniştilor cât mai multe obstacole şi vor face dificilă depăşirea lor. împrejurările excepţionale nasc eroi excepţionali. Situaţiile „poetice" devin astfel de tip narativ şi poezia poate fi rezumată. Pierzând orice urmă de densitate lirică, ea răspunde perfect comandamentului accesibilităţii. De altfel, din rândul unor astfel de poezii epice, presărate, ca în basme, cu obstacole pe care feţii-frumoşi ai noilor vremuri trebuie să le treacă, s-au ales cele mai multe texte destinate de autorităţi şcolarilor. La loc de cinste s-a aflat, ani la rând, poezia (datată martie 1950) Silvester Andrei salvează abatajul de A. Toma şi amplul poem Minerii din Maramureş (publicat, prima dată separat, în 1951) de Dan Deşliu, care îl va reedita de câteva ori, pentru ca în 1959 (!) să-1 reproducă într-o carte împreună cu alt poem epic, Lazăr de la Rusca, la fel de bine cunoscut în lumea şcolii. Aceste două texte canonice stau însă pe un morman de poezii epice de factură apropiată şi care legitimează eroismul, închipuind duşmani fioroşi şi stavile anevoie de trecut. Ele, de altfel, se vor înmulţi după moartea lui Stalin, când critica a validat noul romantism revoluţionar care propovăduia cutezanţa, asumarea pericolului morţii, dăruirea deplină şi dezinteresată, credinţa absolută în ţelurile partidului şi în necesitatea sacrificiului în numele colectivităţii. Important e să găseşti mereu în jur - în natură sau în societate - inamici şi primejdii implacabile. Catastrofele, calamităţile, accidentele de muncă, urgia naturii, potrivnicia muntelui şi a apei sunt asimilate duşmanului de clasă. Dar, întâi de toate, e chiar duşmanul de clasă care trebuie scos mereu în faţă şi asmuţit asupra omului nou comunist spre a-i dezvălui disponibilităţile eroice. Tenebroşi şi necruţători sunt agenţii titoişti care trec frontiera cu gânduri criminale, pângărind pământul patriei socialiste şi ameninţând cuceririle revoluţionare. în Autobiografie, Nicolae Tăutu dispune însă în faţa lor un adversar pe măsură, pe grănicerul Radu A. Ion, care tocmai scrie, cu creionul chimic, pe întuneric, autobiografia necesară intrării în partid. Ea e redactată într-un stil ce pare o cinică parodie la Arghezi, într-o vreme în care marele poet vindea cireşe spre a se întreţine:
102
Eugen Negriei Eu, grănicerul Radu A. Ion, Muind creionul chimic strâns în gură, Simt bunii mei din leatul lor de sgurâ Cum se apleacă peste foaia de hârtie, Căci primul sunt din şirul lor ce ştiu a scrie.
împuşcat mişeleşte în piept şi pe moarte, candidatul de partid nu-i poate lăsa nepedepsiţi pe intruşii titoisti (Nu cade fără luptă un soldat!), pe care-i urăşte fără a le fi văzut măcar faţa şi cu o ură venită tot din străbuni: Nu, n-or scăpa! El îi ura pe drept şi ura lui venea din vechi străbuni. Nu lor opri nici rănile din piept, Care-l frigeau ca înroşiţi cărbuni! „Ii voi opri!" Se opinti vârtos. Acelaşi zâmbet liniştit pe gură. Se rezemă de trunchiul sgrunţuros şi trase primul foc, cu ură. Simţi puteri de parcă toată ţara ţinea de arma lui, vânjos. Alt glonţ izbi... Auzi cum urlă fiara şi geme, svârcolindu-se pe jos? Respectând cutumele realismului socialist şi teoria exagerării tipice (!), poetul va putea fabula oricât pentru ca textul să aibă efect mobilizator. Astfel, îl va pune pe comandantul de pluton să scoată dimineaţa, din vestonul eroului, autobiografia muiată în sânge, care se opreşte la fatidicele cuvinte: Eu voi veghea... Si fiindcă a iubit poporul său voinic I şi patria şi roşul vieţii spic, I Aşa cum ştie doar un bolşevic, ostaşii toţi, întregul său pluton vor iscăli în locul lui Ion paşaportul spre nemurire. De scenarii similare şi de infractori la fel de periculoşi se folosesc spre a revela eroismul celor ce stau de strajă la cuceririle revoluţionare şi Dan Desliu (Cântec despre sergentul Belate Alexandru) şi Mihai Beniuc (Pe aici nu se trece!). Dan Desliu este probabil cel mai inventiv în plăsmuirea de situaţii propice revelării eroicului. Un oarecare informator al Securităţii, lăutarul ţigan Lazăr Cernescu, pedepsit pentru trădare de partizanii anticomunişti din munţi, va fi preschimbat de Desliu în erou prin câteva mici trucuri jurnalistice. El îi
Literatura română sub comunism
103
transformă pe revoltaţi în tâlhari însetaţi de sânge, insistând asupra chipului şi vorbelor lor şi, respectiv, pe Lazăr într-un militant de marcă, respectat şi iubit de oamenii din valea Ruscăi, iar, după moartea-i năprasnică, de întreaga ţară. De parcă ar fi vorba de Idele lui Marte, pe asasinii adunaţi într-un conclav de corbi, autorul ni-i arată şovăitori. Speriaţi că vor stârni mânia poporului, ei vor fi înduplecaţi doar după ce „fruntea haitei" le ţine un fel de discurs pre-belic de îmbărbătare, formulat ca în Toma Alimos şi cu argumente ce ţin de lupta de clasă, văzută însă de pe cealaltă parte a baricadei: D-aoleu, capete seci, d-alei, corbilor zevzeci! Că d-abia l-am apucat şi vreţi să-l lăsăm scăpat? V-aţi zârghit, ori aţi uitat ce tărie ni s-a luat nouă bogătanilor, ce-aveam strunga banilor, nouă care-amar de ani am strâns belşugul morman! ăştia cu partidu lor cu puterea din popor, ne-au topit, ne-au frânt de vlagă, chiaburimea-a mas beteagă! Ce tot staţi şi vă gândiţi? Hai pe el şi-l hăcuiţi! Schingiuirea lăutarului va fi descrisă apoi naturalist, pentru ca imaginile să aviveze ura cititorului: Tâlharii degrabă-l prind, lângă peşteră-l întind, ochii cu brişcă străpung, limba aprigă i-o smulg, cu plumbi grei mi-l plumbuesc şiamar îl batjocoresc! Se privesc băloşi de sânge, zece rânjete nătânge...
104
Eugen Negriei
Dar s-ar zice că Lazăr are nevoie de fundalul melancolic al unui regret general spre a se putea profila ca erou. El nu se opinteşte să învingă şi, împăcat cu soarta, se tânguie mioritic, fără a schiţa cel mai mic gest de împotrivire: Si Lazăr aşa gândea: „Lazăre, ţi s-a sfârşit cât ai avut de trăit! N-ai să mai zăreşti nicicând Rusca-n vale fumegând, nici copila, nici muierea, nici lumina cu vederea... Se află în faţa morţii, dar, pentru el, dureros este doar gândul că a lăsat acasă cartea care 1-a luminat şi i-a dat puteri - Istoria PC(b)US -, deschisă tocmai la capitolul despre colectivizare: Dar alt gând acum te doare, dintre toate ăl mai tare: Acolo la tine-acasă, sade o carte pe masă între azimă şi blid, dăruită de partid, Cartea unde-ai slovenit cum si când s-a făurit Tara Muncii ce-anflorit acolo la Răsărit... Cartea ceea cea mai dragă fraţilor din lumea-ntreagă, cartea unde-ai învăţat cum să lupţi înverşunat împotriva răilor, pentru-ai tăi, pentru popor. Cartea unde orice rând luminează sângerând şin orice slovă din toate inimă de om viu bate: armă, flamură şi zid, Cartea Marelui Partid ... A rămas deschis-acasă cartea ceea luminoasă...
Literatura română sub comunism
105
Cartea cu pricina, care, în trecere fie spus, precede cărticica roşie a lui Mao, este, cum se vede, obiectul-fetiş, producătorul de minuni al oricărei credinţe, în stare, ca şi talismanul, icoana, moaştele, să aducă ploi, să ofere recolte fără muncă, victorii fără luptă. Cu Istoria PC(b)US la el în traistă, Lazăr de la Rusca nu ar fi fost răpus de lupii sângeroşi ai reacţiunii.
Cum spuneam, comuniştii îşi pot împlini destinul eroic înfruntând nu numai duşmanul de clasă, ci şi natura (în toate manifestările ei ce ţin de incontrolabil) care, opunându-se progresului, deci necesităţii istorice, joacă, în fond, acelaşi rol de inamic politic. De altfel, de la un moment dat, ca şi în URSS, va rămâne singurul inamic capabil să lovească fără avertisment. Mari servicii poetice vor face producătorilor de eroi catastrofele, calamităţile, furtunile, viscolul, circumstanţele excepţionale (accidentele), dificultăţile de tot felul, pentru că ele devin agenţi mobilizatori, dezlănţuind spiritul de sacrificiu şi impunând marile caractere. Elementul natural e odios, întrucât, cum se exprimă Dan Deşliu despre viscolul din 1954 (subiect gras, exploatat de mulţi condeieri), este „nepăsător de plan, de calendar". El trebuie răpus fără preget, întrucât reprezintă starea inerţială faţă de care o societate dinamică e obligată să riposteze necruţător şi fără întârziere. Cum războiul nu se terminase de mult, îndărătnicia muntelui de a nu se lăsa demolat sau străpuns de soldaţii partidului era asimilată împotrivirii disperate a fascistului pitit în cazemată: Comanda scurtă, răspicată, O dă un tânăr cu cojoc. E comandantul de brigadă -Porunca sună aprig: „Foc!" Duşmanul e în faţă:- un munte, Iar oastea - sute de flăcăi. Când ies din schimb cu steagu-n frunte, Parcă-s izvoare noi în văi. Da, totul aminteşte frontul: Tranşeea, armamentul greu Care deschide orizontul In mina fără minereu.
Eugen Negriei
106 încet, duşmanul se retrage. Cu greu cedează. încolţit, Se opinteşte, geme, rage Ca un balaur de granit Ades, de ciudă lăcrămează. Se strânge apa pe sub bolţi, Dar tinerii înaintează. Duşmanul dă din colţ în colţ.
Din două părţi e strâns, ca-n cleşte -şi nu-i scăpare pentru el. Munte cu munte se-ntâlneşte Dar'mi-te bravii din tunel! (Petre Solomon, însemnări de la Bicaz. Bătălia din inima muntelui) Inevitabilă e aici şi analogia cu balaurul (cel din poveste sau cel răzbit de Sfântul Gheorghe), întrucât duşmanul e de regulă demonizat, menit categoriei teratologicului spre a nu putea fi, mai apoi, victimizat. Şantierul BumbeştiLivezeni fusese văzut de Dan Deşliu, în Cântec de faptă (1949), ca un front de luptă pe viaţă şi pe moarte cu un monstru primejdios, ce nu cedează uşor. Astfel de înfruntări muncitoreşti cu natura erau tot atâtea ocazii de revelare a eroismului colectiv. în multe alte cazuri, eroii comunişti au nume şi biografii. Citate şi evocate copios de critici şi popularizate un deceniu prin manuale, nume precum Silvester Andrei (din Silvester Andrei salvează abatajul de A. Toma), Toader şi Remeş (din Minerii din Maramureş de Dan Deşliu) au intrat în limbajul şedinţelor şi, probabil, o vreme, chiar în conştiinţa colectivă ca exemple de eroism în câmpul muncii. A. Toma, poet de cabinet, va porni, ca atâţia alţii în epocă, de la o ştire publicată în Scînteia pentru a închega iute, indiferent la inadvertenţe, un scurt poem în care faptele sunt conduse şi reordonate după nevoia artistică a poetului, într-o flagrantă ignorare a veridicului. Minerul Bogănici Neculai şi vagonetarul Silvester Andrei, „fruntaşi în întrecerea socialistă" şi buni fârtaţi, nu apucă să se bucure de roadă bogată de cărbune a noului abataj, că sunt surprinşi de o surpare a bolţii. Trupul lui Bogănici este prins sub bolovani: Deodată, o ploaie de năruitură Porni din înalt, şi cură cu ură, Tot mai larg cască moartea lacoma-i gură,
Literatura română sub comunism
107
Tot mai crunt îşi scrâşneşte deasupră-le colţii, Cu trosnet prăvale şi un stâlp, propta bolţii -Trup tânăr, minere, sub greu-i tu pici - Tu n-o să mai bocăni pe-aici Bogănici. Primul gând al lui Silvester e să fugă, dar un geamăt-cuţit crunt în piept l-a muşcat: „Geme-un om, un tovarăş, laşi să piară-un fârtat?". Conştiinţa de clasă învinge şi, o dată decizia luată, în şapte versuri expeditive se va consuma ceac-pac, într-o frenezie a verbelor acţiunii, o celebră pagină de eroism socialist, comparabilă, prin viteza deznodământului, cu cele ale lui Bolintineanu: înşfacă trei scânduri, înşfacă securea Lucrează în friguri, lunatic, aiurea Sub grindina morţii din acoperiş, Iute, două cruciş, stâlp a treia proptiş, şi peste o clipă, inima-i ţipă: Salvat, abatajul.1 - grindina stete! Ai luptat, ai învins, ai fost om, măi băiete. Cu totul altfel, lent şi metodic, compune Dan Deşliu, care amână pe cât posibil punctul culminant şi deznodământul unei situaţii de un dramatism şi aşa căznit şi căruia doar logica de partid îi poate afla motivaţia. Nu se ştie de ce şi pentru ce un grup de nouă mineri (curcanii lui Alecsandri?!) în frunte cu Toader „doinitorul" primeşte sarcina de partid de a împinge un compresor pe un drum de munte impracticabil, spre Vârful Toroioaga, mărginit de prăpăstii, unde nici carul, I nici caii încă n-au răzbit. Prin lungime, prin numărul episoadelor paralele, prin includerea în text a unor cântece populare, a fişelor de cadre ale personajelor, prin descrierea unor şedinţe de partid, a unor incursiuni de verificare a vigilenţei eroilor, a unor scene calde de familie din viaţa lor ori, din când în când, a unor luminoase peisaje socialiste, prin rememorarea unor întâmplări sumbre din vremea exploatării capitaliste, poemul trădează ambiţia imitării marilor versificări epopeice sovietice. Punctul culminant al acţiunii se tot amână şi pe bună dreptate, căci e prea de tot previzibil tocmai pentru că e în limitele aberante ale realismului socialist: când, după un efort sisific, agregatul ajuns în vârf e gata să se rostogolească
Eugen Negriei
108
în prăpastie, Toader împiedică prăbuşirea cu propriul picior. Versurile care prezintă momentul sacrificiului în numele îndeplinirii sarcinii de partid au fost memorate de câteva promoţii de elevi: Parcă s-a lăsat un nor pe lumina ochilor si din cerul înroşit soarele s-a prăvălit şi tot muntele căzu dară compresorul nu. Motivul „piciorului care salvează" sau, altfel zis, al „trupului care se opune" a făcut carieră în poezia primului deceniu comunist, plină de catastrofe neverosimile născocitoare de eroi neverosimili. început de viaţă nouă. Emanciparea Cititorul care consultă astăzi antologia din 1954 Poezia nouă în RPR va fi frapat de lipsa de nuanţe din cadrul figuraţiei de partid, de claritatea absolută şi de pozitivitatea constantă a eroului comunist. Mai ales în poezie, el e privat de dimensiunea evolutivă şi apare matur şi perfect format, precum copiii şi îngerii din plastica Renaşterii. Mai simpatici, întrucât au o rezervă de umanitate şi un rest de slăbiciune omenească, sunt eroii care progresează, care se cristalizează sub înrâurirea ideilor comuniste sau a comuniştilor. Ei sunt sarea şi piperul prozei din epocă şi, dacă aceasta a devenit cât de cât lizibilă, este pentru că i s-a permis adoptarea unei atitudini nuanţate faţă de personajul naiv, lipsit de experienţă ori indus, vremelnic, în eroare de reprezentanţii clasei învinse. Mitrea Cocor, Ana Roşculeţ, llie Barbu, Adam Jora au apărut pentru a justifica teza didactică a convertirii şovăielii în decizie, a neliniştii în răzvrătire, a mâniei în ură de clasă, a feminităţii confuze în rigoare politică. Trecutul acestor personaje (legat de apartenenţa lor profesională şi socială) trebuia să fie marcat de sărăcie şi neştiinţă sau să fie mai puţin "just" pentru ca schema evolutivă să funcţioneze. Nu la fel de uşor îi va fi poeziei să relateze astfel de istorii ale unor eroi aflaţi „pe drumul spinos al înţelegerii". Cât de dispus ar fi să sporească numărul de strofe, dovedindu-şi astfel vrednicia şi iubirea de partid, producătorul unor astfel de poveşti de succes va trebui să se rezume fie la o secvenţă a ei, cea mai reprezentativă, fie la două, între care una să se refere obligatoriu la trecutul întunecat.
Literatura română sub comunism
109
Personajul feminin este cel care ilustrează cel mai bine evoluţia (obsesie literară ce derivă din cultul dialecticii de partid). Propaganda cultivă ideea că puterea comunistă este cea care, pentru prima oară în istorie, a instituit egalitatea sexelor, redându-le femeilor demnitatea deplină. Practic, emanciparea era înţeleasă sub unghiul câştigului politic. Şi, pentru a o transforma într-un homo politicus, literaţii aserviţi propagandei i-au retras „tovarăşei de viaţă şi de luptă" a comunistului o parte din atributele feminităţii, eliberând-o din lanţurile erosului, atribuindu-i calităţi manageriale, oferindu-i funcţii de răspundere şi ocupaţii tradiţional masculine: tractoristă, raboteuză, şefă de brigadă, tramvaistă, sudoriţă, minerită, oţelară etc. înapoiată, conservatoare, simpluţă, needucată în vechiul regim, cu numai câţiva ani în urmă adică, femeii de tip nou i se acordă chiar un dram de superioritate într-un fel de întrecere socialistă sui-generis cu bărbatul, competiţie paşnică şi utilă ţării. Dimineaţa, ea se scoală prima, mobilizând brigada C.A.P.-ului, face munci urâte şi dificile, e mai răbdătoare şi mai de nădejde când partidul o cere, are instinctul dreptăţii şi al soluţiei optime, un fel direct şi concret de a rezolva lucrurile încâlcite, tăindu-le nodul cât ai clipi. E providenţială pentru bărbatul ei, adeseori leneş, beţiv şi gata să cadă în mrejele chiaburilor, pentru satul ei înglodat în superstiţii, pentru uzina ei ce vrea să spargă normele. Viziunea aceasta a propagandei anilor '50 despre insul simplu (care, nu de puţine ori, era o femeie) ce îşi înalţă mai repede decât alţii nivelul politic, devenind un neîntrecut soldat al Revoluţiei, a intrat adânc în conştiinţa conducerii de partid. Remanenta ei s-a confirmat în anii '80 când, la ordinul Elenei Ceauşescu şi al tovarăşului ei de viaţă (bolnav, gângav şi brusc îmbătrânit), s-a umplut ţara de primăriţe tinere şi fudule (din pepiniera „Ştefan Gheorghiu"), executante nemiloase ale politicii de spoliere a ţăranilor şi de umilire a intelectualilor satului. însă superioritatea faţă de bărbat, faţă de un alt om al muncii nu trebuia exagerată şi, în cele mai multe poeme dedicate femeii socialiste, accentul cade pe superioritatea infinită a prezentului faţă de trecutul vieţii ei. Ades citata poezie Ce gândea Măria Tomii când lucra în schimbul de onoare de Dan Deşliu e alcătuită din astfel de serii de antiteze prezent-trecut, întrerupte de câte un sâc dat „corbilor pe dolari", care nu vor putea stăvili atâta noian de fericire: Si-a mai strâns basmaua înc-odat' Si s-a dus domol spre bor maşină. Prin ferestre, o zare de lumină înflorise tare depărtat... Si-a pornit burghiul hămesit
110
Eugen Negriei să croiască-n placă rotocoale... Ferul dur scrâşnea înăbuşit, mormăiau greoaie macarale. Dar Măria Tomii ce-auzea peste aspru huet de motoare? Cum zorea în schimbul de onoare, auzea grăindu-i inima: - Ce-aifost tu, Mărie, până ieri? - O vădană slabă şi căznită... Măturam gunoiul la boieri pentru-n boţ de pită mucezită. şi-am avut o fată şi-un băiat... Când gândesc la dânşii mai auz ţipăt subţirel şi spăimântat şiun hoit năpraznic de obuz. Dacă norii veşnic umblători mi-arfi strâns olaltă lacrimile, ajungea să plouă şapte zile, din zori de ziuă până-n zori... M-am tot dus şi-am pribegit pe căi şi-am zărit cum arde-n flăcări ţara. Sufletul mi-a ars în pălălăi ca-n pătule grâul şi secara! Până ce-ntr-o zi, spre răsărit, roşii ca obrajii dimineţii, scânteiară steagurile vieţii şi zării văzduhul limpezit, şi-am ajuns aicea, la uzină, şi-am aflat că-i slobod să deschid porţile înalte spre lumină cu aprinsa slovă de partid! Azi când stau colea, printre fruntaşi, eu simţesc că stropul muncii mele creşte-a Republicii putere şi izbeşte crâncen în vrăjmaşi! Din soroc dentreceri în soroc, ne-avântăm pe tot mai nalte creste, şi-nţeleg că ăsta nu-i un joc
Literatura română sub comunism
111
cum gândeam la început că este. înţeleg că num-aşa e modru: tot mai mulţi să suie până-n frunte! Să ne fie sporul câtu-i munte şi fruntaşii - câtă frunza-n codru! (...) Geaba ţipă corbii pe dolari, hăt încolo, peste munţi şi ape, şi de-asurda hulpavii tâlhari mai se-aţin nevolnici pe aproape! Pacea cânt-aici, în bormaşină! Pumnii noştri grei de muncitori ţin în hăţuri setea de omor şi îngheaţă lupii-n vizuină! ţara asta dragă, casa mea, n-o s-o spurce putreda lor ghiară!... Servitoarei amărâte de odinioară nu-i vine să creadă ce-i este dat să trăiască: Mări, doamne! Oare asta-s eu, sluga oropsită de-altădată? Nu ştiu, da şi mie câteodată a mă-ncrede parcă-mi vine greu! Extaza e pe-aproape întrucât, ieşind visătoare şi fericită din fabrică, fruntaşei în muncă i se pare că însuşi tovarăşul Stalin îi binecuvântează, cu surâsul blajin, destinul reînnoit: Lângă poartă cine îi răsare? Vechi prieten cu surâs blajin... - Cui zâmbeşti, tovarăşe Stalin? Oare ei? Chiar ei, pe cât se pare!... Alte exemple de destine înnoite descoperă George Dan în vizită de documentare la fabrica de pâine „Steagul roşu", unde este surprins să dea peste necunoscuta specie, cu membrele albe şi dolofane, a „brutarilor cu cercei": Numai fete şi femei, Brutărese cu cercei. Douăzeci de fete albe, Douăzeci de lebede
112
Eugen Negriei Cu mărgele la gât, salbe. Repede, mai repede, Braţele lor dolofane Deretică năzdrăvane, Pun în şir sac după sac, Cară, toarnă, duc, desfac şi cu toatele se-ntrec Să împingă sub „berbec" Coca dulce, coca albă, Care creste, sân sub salbă. Si „berbecul" cocampunge. Şi cu coarne o străpunge, O frământă şi-o frământă.
Lebedele dolofane sunt, într-adevăr, o descoperire incitantă care urcă nivelul adrenalinei reporterului. Clocotul ei îl face să derapeze, împingând, cum se vede, analogia sexuală nepermis de departe pentru atmosfera de austeritate a epocii. Simbolistica populară a împreunării viguroase (berbecul, cornul care străpunge şi frământă sânul ce creşte ca o cocă dulce), jovialitatea însăşi a tonului relatării sunt neobişnuite în anii fundamentalismului comunist. Ele s-ar putea justifica doar prin teoria dreptului la fericire. De altfel, redactorul sau conştiinţa de poet comunist nu întârzie să intervină spre a restabili echilibrul şi traseul pedagogic-demonstrativ al textului. Mai întâi prinde glas corul brigăzii lebedelor, evocator al pâinii înlăcrimate din vremea burghezo-moşierimii: Si brigada astfel cântă: Făioară, făioară, Nu de mult în astă ţară Te-nmuiam cu lăcrămioare, Să te fac o pâinişoară Coaptă lângă inimioară. Şi plecam la temnicer, După drugii groşi de fier Săngenunchi, să rog, să cer: „Temnicere, temnicere, Milă ai de o muiere, Du această pâine ruptă Omului cu faţa suptă, Omului cu ochi ca rana -Zace-n carceri la Doftana"...
Literatura română sub comunism
113
Apoi - şi aceasta este partea care ne interesează - se deapănă pe larg povestea pilduitoare a vieţii „meşteriţei de brigadă" (poreclită „Sapte-Pâini"), căreia reporterul îi face în prealabil, după tipicul ziaristicii de teren, portretul. El conţine semnele simpatiei interlocutorului, care vede ce vede un bărbat: Meşterită de brigadă Poartă şorţul de zăpadă; E voinică, sprâncenată, Şi pe sub bonet bălan, Bucle negre de catran. Ochii negri, albe gene, Şi tot albe şi sprâncene. Dar nu-s albe de bătrână, Ci sunt ninse de făină! Sub privirile mirate, Pe obraz cu aluniţă Si-n bărbie o gropiţă, îmi răspunde la bineţe. Are dinţi cu strungăreţe Si aluat sbicit pe mâini. Poezia ia forma sprinţară a unui reportaj-interviu. Răspunsurile eroinei la întrebările poetului sunt întrerupte de cântecele brigăzii şi de secvenţe de muncă, nu altfel decât în jurnalele de actualităţi ale Studioului Sahia: - „De ce-ţi spune Sapte-Pâini?" Faţa-i s-a-nroşit ca sfecla; „De... Aceasta mi-e porecla... Am fost şapte fete... şapte... Taica, maica, de cu noapte Se speteau pe la chiaburi Să hrănească şapte guri... „Sapte-Pâini" ne zice satul; Dar noi pâinea şi aluatul Doar la paşte şi crăciun Le gustam. . . Ce să mai spun? Am crescut cu-amar şi vai Si cu turtă de mălai..." Brutărita ca zvârluga
Eugen Negriei
114 La cazan acum dă fuga, Prinde sacul cu făină, Cerne straturi de lumină. Pune apa si maiaua, Şi mai albă decât neaua, La cazanele cu roţi Dupadupa! din saboţi. Intr-un veşnic vino-du-te, Fetele să şi le-ajute, (- are în brigada ei Numai fete şi femei. Brutărese cu cercei).
Ce aflăm din mărturia stahanovistei despre trecutul ei pare a fi o sinteză a locurilor comune din broşurile propagandei. Ioana brutăriţa e cea mai mică din cele şapte fete ale unei familii sărace decimate de oftică şi de pelagră. Slugă la un popă din Craiova, e alungată de acesta pentru că, din instinct revoluţionar, s-a împotrivit să dea colivă şi colaci la porci. Ajunsă servitoare la Bucureşti, cunoaşte în Cismigiu un tânăr proletar care, fireşte, e arestat de Siguranţă fără să apuce să-şi vadă fetiţa. Ca să o crească, viitoarea stahanovistă alăptează, ca doică, prunci de bogătani - pui de năpârci la fel de răi ca părinţii (Dar coconul dacă creşte I De doică nu-şi aminteşte. I Sânul ce l-a supt întâi I şi i-afost şi căpătâi -l II striveşte sub călcâi...). Se angajează apoi la o brutărie, „plămădind şi alăptând". Meşterul hapsân şi patronul beţiv o terorizează, oprindu-i leafa pentru vina de a-i fi dat o chiflă copilei înfometate. Insă cea care de la patru ani nu are tată, cunoaşte în 1944 pe adevăratul ei părinte - partidul comunist, care o alfabetizează şi-i arată calea. Devine prima femeie-cocătoare din ţară. Pe acest final apoteotic, ochii reporterului se luminează intens, iar corul brutăritelor slăveşte pâinea durdulie a patriei socialiste. Un veritabil repertoriu de personaje care au învăţat să trăiască şi să se poarte ca oamenii de tip nou găsim în poemul de mari dimensiuni In satul lui Sahia, scris în registru şugubăţ-şăgalnic de Eugen Jebeleanu, şi el pe post de reporter. Cei mai mulţi sunt tineri angajaţi ai unei Gospodării de stat cu sediul într-o fostă reşedinţă regală. Suficient de tineri pentru a nu mai şti ce a însemnat pentru românii dintre războaie teroarea frigurilor: Friguri mai aveţi pe-aici? Fata-i mică. Mă ţinteşte. Parc-ar spune: Ce-ţi veni? „Friguki? Păi. au fost vreodaf ca să fie şi acum ? "
Literatura română sub comunism
115
Grija lor e cu totul alta: a nu lăsa altcuiva cinstea de a doborî normele. Invidie, s-ar zice, dar o invidie sănătoasă şi, astfel, întrecerii socialiste i se pot sacrifica nu numai zilele, ci şi nopţile: Patru tineri îşi ciulesc urechea, Pe-un al cincilea băiat s-asculte: Mă, nu alta, să mapuce strechea! Tocmai când prinsesem să adorm, a Năvălit Istrate. „Scoală (spune) „Pâlpâie de-argint" mâncat-a norma, Nu o dată, ci de patru ori!" Parcă mă atinse un tăciune... Mă, vă spun, să fiu al ciorilor, Dacă de acuma până-n zori, Eu, cu munca mea nu l-oi răpune. Ce-o să mai citiţi, miraţi, din nou, Uite-aici, în frunte, pe tablou. O să-nalţ la norme, mă, cât vraful! Astfel de hotărâri patetice pot stârni veselia brigăzii, o veselie şi ea sănătoasă, care se transmite ca o stare de bine întregii naturi: Tac cu toţii. Strigă-n urmă unul: „De munceşti la noapte, ia-ţi cearceaful! Poate-i tragi un pui de somn...". Ca tunul Râsul tuturor sub cer răsună, Larg, deschis, şi-şi tot ridică scara, Peste câmp, spre bolţile bătrâne. Si cu ei, din holde, râde vara, Zornăind din sălbile de grâne. Oamenii din Gospodărie au o sete nepotolită de muncă şi, pentru că ştiu că nu o fac pentru huzurul stăpânului, îşi exprimă prin gesturi naive bucuria îmbătătoare a visului împlinit: Stă mecanicul la post, Navea nici o grijă! ştie Să dea apă după rost, Că-i mecanic bun Ilie.
116
Eugen Negriei A-nsetat o viaţă-ntreagă Slugărind pe la boieri. D-aia ştie cum să tragă Apa-n gurile de fier. Şi când vede c-a ajuns Valul mai să dea pe-afară, Parcă sufletul i-a uns Vin de-ăl bun, nu apă chioară. Parcă a băut-o toată El, nu ţarina-nsetată! Stă, priveşte Dunărea: 0 iubeşte ca o raţă. Să ştii că apa nu e rea! Şi se şterge la mustaţă.
Ca mulţi alţi versificatori din epocă, autorul preferă, între calităţile omului nou, candoarea. Eroii aceştia necomplicaţi şi sinceri în trăiri ar fi fost şi pe placul pescarului de suflete neprihănite din vechime. Jebeleanu le manipulează însă simplitatea pentru efectele ei comice şi stenice. Asta nu înseamnă că sunt nătăfleţi, o pradă uşoară pentru „cel viclean". Străduindu-se să depăşească normele, ei sunt cu ochii pe chiaburii în veşnică uneltire şi, când vine momentul faptei, ei ştiu să-şi arate vrednicia, precum soldatul sovietic pe care infirmitatea nu-1 doboară, ci-1 întăreşte: Paznic este Elisei. Are-un singur braţ, - că trei Doar chiaburii au, doar ei, Doar tâlharii, vrei nu vrei: Are-un singur braţ, că unu 1 l-a smuls din umăr tunu Când a fost trimis băiatu In războiul, necurata, De chiaburi, de vodă, latu, Şi de Hitler, blestemaţii. Are-un singur braţ, atâta, Şi în pumn, voinică, bâta. Multe cutre doborât-a, De-si ascund chiaburii mutra.
Literatura română sub comunism
117
Bâta e cuminte foc. Doar când fu să puie foc Un chiabur, - o luă din loc Şi s-a pus, măre, pe joc, Joc de bâtă pe cojoc. A oprit-o Elisei, C-are ţara retevei Mult mai bun pentru mişei Şi-a tunat: - Huu, alelei, A venit lupu la miei! Aduceţi, mă, un curmei Şi legaţi-l, cu temei, Să-l trimitem, fără plată, La cinstita judecată! Are-n singur braţ Culaie Elisei, dar braţu-i taie, Ochii scapără văpaie, Trec prin zid, intră-n odaie, Trec prin neguri, trec prin ploaie, Bezna nopţii o despoaie. Să trăieşti, măi Elisei, Că ni-eşti paznic cu temei, Ai un braţ, da ca de lei, Face cât treizeci şi trei, Vâră groaza în mişei! Tine-ţi ochii tot pe ei! Născut în mizerie şi suferinţă, omul vremurilor noi deprinde încet-încet gustul fericirii. Descoperă plăcerile sportului: Uite colo, unde-odată Trişti mergeam pe luciul gheţii, Chiar acolo, spre Bogata, Râd şi zburdăacum băieţii. Mingea-i nouă, au şi plasă... Parcă-i zice „voleibal". Noi, patine-n vremea noastră Ne făceam din os de cal...
118
Eugen Negriei
Cunoaşte, în sfârşit, desfătarea lecturii şi tihna bibliotecii, unde, pe vremuri, dospeau păcatele regeşti şi căscau domol boieroaicele: Scaunul din colţ, de parcă Nu e scaun, ci-i o barcă, Şi se leagănă uşor, Folosea Când se gândea Regele cum să mai stoarcă Alte-averi de la popor. E târziu. Dar nu e gol Scaunul legănător. Unde ieri căscau domol Boieroaicele cu graţie, şade-acum un muncitor C-un creion şi-o carte-n mână Uite-aşa. De-o săptămână, După muncă, Ochii-n carte şi-i aruncă. Chibzuieşte-o inovaţie La batoze. Şi, ca o culme a voluptăţilor socialiste, omul nou se zbenguie sub duşul cu apă fierbinte, spre ciuda chiaburilor şi a domnilor: Iese pustiul. Ies si eu. Hai să mergem amândoi. Am ajuns. Hei, câţi broscoi! Şi mai mari şi d-ăi mai mici. Nu-s numai din sat de-aici. Tu de unde? Din Sur lari! Si-ăla mic cât un cartof? Eu? Da, tu. Eu, din Spanţov. Cum eapa?
Literatura română sub comunism
119
Caldă, bună! I-auzi, ia cum sună, sună! Sar copiii: - Duşul, duşul! Câte-s, mă?- Sunt şaisprezece. Cum e, mă? - Si cald, şi rece. Duşul, duşul! Ce mai cântă, mă, ghiduşul! Străluceşte, de argint e, Las'să şuere fierbinte! Ala, mă, din Chiselei: Las-o, ţâncă, mai încet, Câ-ţi ies aburi şi pe nări, Mă, balaure! - Hei, duşul! Uiteacum îşi poartă-arcuşul Pe spinări, de par viori Si te spală ca pe flori. Uite cum ţi-mproaşcă ceafa! Să fiu rumen ca garoafa! Oliolio, cum sună stropii! Mari să creştem, mă, cât plopii, Nalţi cât creştetul pădurii, Să plesnească toţi chiaburii, Si să se topească domnii! Dar, cu atâta fericire pe cap şi sub povara atâtor noroace, omului nou i se poate năzări că ceva e în neregulă, ceva ce în lumea monahală s-ar numi păcatul trândăviei. Aşa simte, în poezia Odihnă a Ninei Cassian, fruntaşul în muncă trimis de colectivul lui să-şi refacă forţele pe malul mării: Un om priveşte, stând pe malul gol, înconjurat de marea frumuseţe Şi gânduri, necurmat îi dau ocol, Ca pescăruşii-n zboruri îndrăzneţe... .. .Când a venit, părea că-i ziua lungă. Prea lungă pentru treburi prea puţine. Abia plecat din locul lui de muncă. Ritmul de ieri îi mai bătea în vine. Si mâna ce lucrase-n abataj. Culcată pe nisipuri joase, Nu-şi regăsea-n acest schimbat peisaj
120
Eugen Negriei Adâncul rost ce-n urmă îl lăsase. „Echipa de acum ce-o fi făcând? Ce noi metode-n lipsa lui învaţă?" Ziarele vorbeau despre izbânzi, Izbânzi la care el n-afost de faţă...
Fireşte, poeta se precipită să-1 asigure pe erou că nu-i nimic grav când oamenii muncii şi nu trântorii aspiră la bunăstare şi tihnă. Mai mult, îl pune să se lase lămurit în lungi „discuţii" de un colectiv de „tovarăşi minunaţi" şi îi aşază sub ochi ziarele cuprinzând proiectul noii constituţii, în care un paragraf e dedicat „dreptului la odihnă". Fericirea e acum legitimă şi marea mai frumoasă: In paragrafe, iată c-a zărit Şi „Dreptul la odihnă"... Prin fereastră, O briză părul blând i-a răvăşit şi marea fu deodată mai albastră. Odihna lui, prezenţa frumuseţii, Erau doar binemeritatul dar Din miile de daruri ale vieţii Cuprinse-n scumpa foaie de ziar. Nu le-a născut un vag şi searbăd vis, Ci jertfe, lupte duse ani întregi De oamenii ce, zi de zi, au scris Prefaţa vie a acestei legi. .. .şi-acum, când vântul culcă valuri rare, El, stând aşa-n amurg, pe malul mării, E mândru că trăieşte-o vreme-n care şi fericirea-i scrisă-n legea ţării. ** *
Câteva concluzii se impun. E clar că, pentru propaganda prin literatură a anilor '50, edificarea omului nou a constituit, cum s-a văzut şi mai sus, o preocupare constantă. Reiterată cu prilejul fiecărei plenare de partid şi al fiecărei întruniri scriitoriceşti, abordată în articole festive si devenind subiectul unor
Literatura română sub comunism
121
cărţi de referinţă pentru şcoli, semnate de critici influenţi precum Ion Vitner, Silvian Iosifescu, Savin Bratu, problema „eroului timpurilor noastre" intră în categoria obsesiilor de partid. Omul nou al primilor ani socialişti (modelat după cel sovietic şi care se defineşte fie în luptă cu duşmanul de clasă, fie cu el însuşi în cadrul aspiraţiei melioriste) nu va mai fi acelaşi cu cel visat de Nicolae Ceausescu. Dar dorinţa partidului de a crea un specimen al lui, cu trăsături ideopolitice şi morale specifice, modificate de la etapă la etapă, va continua să se manifeste cu aceeaşi hotărâre. Partidul se autosugestionează că un asemenea om a fost deja produs de viaţă şi că numai superficialitatea scriitorilor şi insuficientul lor contact cu realitatea umplu literatura cu eroi şterşi şi convenţionali, deşi aceştia sunt adeseori secretari de B.O.B. sau activişti din organele centrale. Reproşându-le scriitorilor incapacitatea de a prinde esenţa omului nou (sarcină de partid), câţiva critici dezvăluiau retorismul, formalismul, caracterul perpetuu jubilativ, schematismul şi lipsa de autenticitate a literaturii realist-socialiste în general. în aroganţa şi delirul lor estetic, autorităţile solicită condeierilor să le ofere cititorilor figuri viguroase de eroi contemporani excepţionali, dar care să fie în acelaşi timp şi tipici şi întrupări ale ideologiei şi vizibili peste tot în peisajul socialist. Excepţia masificată! în felurite veşminte de lucru, cum spuneau ideologii de partid, există unul, un singur om nou, care însă rămâne să fie descoperit. Prin 1960, la mai mult de un deceniu de când s-a lansat tema şi omul nou a fost decretat marea inovaţie a literaturii socialiste, se mai vorbea încă de lacune şi slăbiciuni scriitoriceşti şi se recunoştea că eforturile de creare a eroului înaintat n-au fost încununate de succes deplin. Nimeni însă (nici măcar criticii mai luminaţi) nu va îndrăzni să se pronunţe pentru abandonarea eroului vremurilor noi, care va rămâne pînă la sfârşitul sfârşitului un punct de referinţă şi un imperativ în toate cuvântările conducătorilor. O doctrină întemeiată pe iluzie şi pe impunerea ei ca necesitate istorică nu ar fi putut rejecta vreodată produsele acestei iluzii. La proiectul etico-politic al omului nou nu s-a putut renunţa, cum nu s-a putut renunţa nici la cel ideoeconomic care a împins în catastrofă sistemul. în fond, nimeni din zonele de decizie ale puterii şi nici din cele ale propagandei - interesate de menţinerea puterii - nu doreşte cu adevărat apariţia în carne şi oase a unui om nou şi multiplicarea lui (oricând primejdioasă). Ce se doreşte este doar impunerea, prin persuasiune retorică, a ficţiunii, a convingerii că suntem datori să îl vedem ca aievea şi capabili să-i redăm chipul.
122
Eugen Negriei IMPRECATIO. Retorica exhortativă. înveninarea
Nu trebuie să ne mire preocuparea partidului de a întreţine o permanentă stare de asediu, de neîncredere şi de ură, de a stimula prin absolut toate mijloacele propagandistice avute la dispoziţie - şi nu în ultimul rând prin poezia agitatorică - instinctul combativ şi violenţa de clasă. Regimul comunist se simte în război sau, mai bine zis, se vrea în război permanent cu duşmanii dinlăuntru şi din afară pe care, dacă nu-i are, îi inventează. La originea acestei politici morbide de respingere a oricărui început de normalizare a vieţii se află doctrina leninistă referitoare la cucerirea şi consolidarea puterii (vezi Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky) şi, nu mai puţin, precizările aduse acesteia de Stalin în Problemele leninismului. Cum se ştie, Lenin susţine teza că preluarea prin forţă a puterii de către clasa muncitoare nu reprezintă sfârşitul luptei de clasă, fiindcă răsturnarea burgheziei şi dorinţa ei de revanşă generează noi tensiuni şi nelinişti sociale, care obligă la vigilenţă şi militantism consecvent. In speranţa restaurării vechilor privilegii pierdute, clasele doborâte de la putere opun o rezistenţă acerbă, urzesc comploturi şi diversiuni şi se aruncă în luptă cu ură sporită pentru recâştigarea „raiului" răpit de „prostimea mârşavă". în consecinţă, lupta de clasă - adevăratul, singurul motor al istoriei (subminat de politica laşă a reformelor, care, fireşte, trebuie respinsă) - se înteţeşte şi se ascute chiar dacă duşmanul pare a fi fost lichidat fizic prin acţiune armată. Rămâne de continuat ofensiva împotriva reminiscenţelor burgheze din mentalitatea oamenilor, ideilor şi conceptelor capitaliste perpetuate prin elementele reacţionare abil camuflate ori strecurate din afară, împotriva imperialismului mondial care sprijină forţele reacţionare din interiorul noului stat. Nefiind condiţionată de cucerirea puterii, ci de gradul de rezistenţă a reacţiunii care nutreşte speranţa restaurării, lupta de clasă are nevoie spre a fi aţâţată şi menţinută la „foc continuu", nu atât de prezenţa propriu-zisă, eventual vivificată senzorial, a duşmanilor, ci de o psihoză care să amplifice detaliile şi să dea proporţii şi gravitate celui mai mic gest inadecvat noilor vremuri. De astfel de psihoze se ocupă propaganda şi interesul ei pentru generarea stării de vigilenţă perpetuă, de suspiciune generalizată nu e greu de explicat. Erorile de evaluare, calculele greşite ale partidului, insuccesele proprii pot fi puse pe seama duşmanului de clasă sau a înrâuririlor lui diabolice, iar „oamenii muncii", aflaţi sub această continuă presiune psihologică, se vor simţi datori să se încoloneze, să se transforme în soldaţi ai partidului, necruţători cu inamicul. Ca instrument al propagandei, poezia agitatorică a vremii nu face decât să împlinească dezideratele acesteia: stimulează ura apăsând până la capăt pedalele retoricii manipulatorii şi punând la bătaie orice fel de argument, oricât de
Literatura română sub comunism
123
josnic şi mincinos, pe principiul leninist că orice acţiune este scuzabilă dacă produce inamicului de clasă răni mortale. Scrise parcă în timpul stării de asediu, versurile sunt dominate de imagistica confruntării şi sunt presărate de cuvinte din câmpul semantic al războiului: atac, a înarma, a dezarma, a combate, a se război, obiectiv, post, avanpost, oaste, detaşament, ofensivă, duşman, front, a nimici, marş ş.a. Titlurile unui număr stupefiant de poezii (la care se adaugă articolele de ziar şi broşurile) cuprind cuvântul „luptă11, pentru că arta, cultura aparţin ideologiei (prin ea însăşi militantă), iar scriitorii sunt, cum afirma chiar Maxim Gorki, soldaţi ai cuvântului din marea Armată Roşie, prinşi în bătălia înverşunată a lui „care pe care" cu duşmanul de clasă. Orice activitate umană - cât de modestă sau chiar opusă în substanţa ei înfruntării - este, în viziunea poeţilor vremii, o formă de luptă împotriva a ceva. „Din punctul de vedere al esteticii socialiste, frumosul este luptă", susţine V. Ermilov, o autoritate a vremii. Parcurgând poeziile lor cu titluri încruntate, constaţi că există o disproporţie flagrantă între intensitatea anunţată a luptei şi amploarea planului de atac, pe de-o parte, şi miza ei, pe de alta, între ardoa-' rea trâmbiţată a spiritului militant al poetului agitator şi dimensiunea obiectivului lui concret. De altfel, deznodământul „înverşunatei bătălii", fără concesii, pactizări şi milă (cu planul, cu examenele, cu inerţia - ca la Labiş -, pentru economii, pentru mai mult plumb, pentru ridicarea industriei carbonifere, pentru victoria în alegeri a candidaţilor FDP etc), este dinainte cunoscut: „omului nou" nu i se cuvine decât victoria, adversarii sunt momâi rizibile, condamnate dinainte de mersul istoriei, iar obiectivele - ca şi cucerite. Militantismul se dovedeşte a fi golit de sens şi întreţinut artificial doar pentru a stimula combativitatea şi a generaliza psihologia armei la picior. Repetând la nesfârşit cuvântul „luptă", transformând totul în înfruntare pe viaţă şi pe moarte şi militarizând toate formele spiritului, poezia agitatorică înlesneşte şi activarea şi consolidarea mitului complotului malefic. Anunţat fără întrerupere că în jur şi aiurea are loc o luptă fără cruţare, cititorul începe să vadă peste tot chipul unor duşmani la pândă şi să întrezărească la tot pasul lucirea unor ambuscade diabolice. Studiul procedeelor retoricii manipulatorii, a acelor trucuri utilizate de poezia agitatorică a primilor ani ai comunismului fundamentalist spre a învenina şi mobiliza pe cititor, ne arată cum poate fi creditată o situaţie esenţialmente falsă şi că poate fi. Cu aceleaşi tehnici de amplificare a stării de asediu, propagandiştii de elită ai partidului vor face credibile, peste decenii, temerile în legătură cu pierderea patriei şi a suveranităţii naţionale. De altfel, militantismul va rămâne - e adevărat că în forme mai subtile - o dominantă a propagandei
124
Eugen Negriei
chiar atunci când se va renunţa la teoria luptei de clasă. Dacă nu vor mai fi adversari de înfruntat, vor rămâne adversari de învins, întrucât socialismul nu poate înainta fără obstacole şi fără luptă. „Ura împotriva duşmanului de clasă şi a reminiscenţelor trecutului" Sugestionat că se află de partea binelui în mijlocul unei bătălii infernale cu un duşman de temut, cititorul trebuia determinat să urască şi nu oricum, ci cu intensitatea iubirii creştine. Urâţi! Urâţi! Căci nu-i nimic mai sfânt I Ca ura - strajă vieţii pe pământ, scrie negru pe alb Eugen Frunză, parafrazând parcă versurile Evangheliei Roşii a lui V. Kniazev: Binecuvântat fie cel ce mila nu cunoaşte I In lupta cu duşmanul său. Conceput de poetul agitator ca un posibil nou soldat al partidului, destinatarul versurilor este stimulat să urască cu toată fiinţa pe toţi cei ce intră în categoria vastă şi spornică a „duşmanului poporului": agenţii şi lacheii imperialismului, năimiţii burgheziei, sabotorii diversionisţi, bandiţii din munţi, fasciştii, patronii, chiaburii, iudele titoiste, intelectualii reacţionari şi cosmopoliţi. Prin 1948-1949 a existat o veritabilă supraproducţie de duşmani, iviţi poate şi ca o consecinţă a campaniei iniţiate de plenara CC al PMR din 10-11 iunie 1948 împotriva lipsei de vigilenţă, denumită de ferocele LV. Stalin „boala idioată a nepăsării". Treptat, vigilenţa, ca şi ura, ia forme clasificabile şi direcţii predilecte, chiar dacă, din exces de zel, ideologii de partid mai habotnici continuă să tragă pentru orice situaţie neclară semnale de alarmă ori să lanseze mari strigăte mistice, precum: „duşmanul se află printre noi şi în noi!" „împărtăşania cu ură" (cum am numit, în Poezia unei religii politice, procesul înveninării cititorilor de către autorii literaturii agitatorice) se face invocându-se mereu, ca într-o litanie, necesitatea sporirii vigilenţei faţă de uneltirile şi ispitirile „Vicleanului". întâi de toate, ni se înfăţişează, spre a fi ponegrit, duşmanul de clasă, reminiscenţă a unui trecut burghezo-mosieresc odios. Ca reprezentant al unei categorii lichidate prin decretul de naţionalizare din 11 iunie 1948, patronul din poezia cu acelaşi nume a Măriei Banuş (ce pare a relata o vizită de documentare în casa cu fantome a lumii vechi) lasă să i se vadă doar fizionomia de învins şi vestimentaţia ponosită, vorbind ca un pe nedrept umilit: Din jilţ adânc, din jilţ pufos S-a ridicat un domn verzui. Avea un frac de mort luxos si ochii stinşi şi prea sătui
Literatura română sub comunism
125
„Mi-aţi spus din fabrică să plec. Miaţi zis: tâlhar. Călău, mi-aţi zis. şi arme n-am decât un cec. Poate cu cecul v-am ucis? Eu, nemilos? Eu, un gingaş! Când văd un prunc rahitic, fug. Port oare chip de ucigaş, De om care jupoi şi sug? " Onestitatea e, fireşte, înşelătoare şi insul nu e nici pe departe inocentul ce se arată a fi. Poeta cu privire scotocitoare de anchetator dintr-un proces stalinist izbuteşte să-1 facă să se demaşte: El tace. II privesc cu ură. Ochiu-i sticleşte stins, pustiu. Fracul, perfect ca tăietură, Cuprins de-un tremur, pare viu: „Nu-s mort, s-o ştii. Par mort, dar nu-s. Nici singur nu-s. Mulţi domni în frac Mai au câte ceva de spus Deşi se-afundâ-n jilţ şi tac. Am fost blajin, am fost prea bun. Azi sunt în stare de orice." Vorbise mult. Acum tăcea. Un leş verzui părea că e. Vocea poetei se preschimbă acum într-una de procuror militar ce-şi rosteşte - în sala plină de securisti în civil a Tribunalului Poporului - acuzaţia cu vehemenţă şi cu un soi de autocritică pentru clipa de slăbiciune în care a acceptat să dialogheze cu duşmanul de clasă: „Gingaşe domn, îţi mulţumesc, Iţi mulţumesc c-ai apărut. Furat de muncă, uit, greşesc Si cred c-ai putrezit demult.
Eugen Negriei
126 Azi ştiu că duhul tău nu doarme, Că porţi pistolul sub gheroc, Dar fii pe pace, avem arme Şi ac de fiece cojoc."
Cu puţin efort, ne putem închipui într-un tribunal al Inchiziţiei, în care anchetatorii în sutană se suspectează de indulgenţă şi îşi jură să fie şi mai precauţi faţă de neostenita perfidie a Diavolului. Şi, fiindcă veni vorba, în ştiuta lui inventivitate, Vicleanul poate lua chip şi veşminte de clerici, cu predilecţie de clerici catolici, fiindcă ei fac probleme autorităţilor. Din nou iese la rampă, spre a scuipa otravă, iacobinul Eugen Frunză, care ne avertizează din titlu: Nu-n slujbe divine petrec monseniorii. Si el se foloseşte de motivul armei dosite sub haina respectabilă: Aceasta-i povestea cu sfintele taine... Tovarăşi, vegheaţi hotărât! Duhovnicii papei au arme sub haine Si sfinte cartuşe la gât! Toate gurile de foc ale propagandei - căci E. Frunză (ca şi D. Deşliu) pare a fi întruparea însăşi a acesteia - sunt concentrate asupra supuşilor Vaticanului, vinovaţi de a nu fi acceptat, ca alţii, pactul cu puterea comunistă. Inventivitatea în răutăţi, în insinuări în ironii mordante e neistovită la acest fabricant de minciuni, de etichete sarcastice si scenarii tenebroase:
Nu-n slujbe divine petrec slujitorii Acestor ciudate poveşti; Cu biblia-n mână păşesc monseniorii La tainice treburi lumeşti. Demult, în hrisovul prea sfântului papă, Semnează bancheri muritori; Cucernica-i rugă de aur s-adapă, Din mult pământene comori. Socot fariseii pe-altarul credinţii
Literatura română sub comunism
127
Simbria de peste ocean; Cu „ sfintele daruri" îşi tămâie sfinţii Bătrânul călău Vatican. De secole, cuibul de viespi medievale La crimele mari e părtaş; Otravă coclită e-n guşile sale şi-n rugă e gând ucigaş. Aceasta-i povestea cu tainele sfinte... Tovarăşi, fiţi strajă la post! Spionii sembracă şi-n sfinte veştminte Si ştiu liturghii pe de rost. Semnificativ e faptul că poetul îşi organizează rechizitoriul pe un strat de termeni pravoslavnici uşor de recunoscut şi, în consecinţă, uşor de primit în intimitate. La cititorul de rând îndelung prelucrat de popimea noastră antioccidentală, argumentaţia lui Eugen Frunză chiar a putut avea ecou, întrucât se suprapunea imaginii antipatice a papistaşului, bine înţepenită în mentalul românesc. Imaginea aceasta rămâne şi astăzi pe o mare suprafaţă tot tenebroasă şi la fel de sufocată de prezumţii malefice. în raport cu religia în general, atitudinea autorităţilor e aceea pe care o ai în faţa unei ideologii concurente. Ea este o reminiscenţă a unui trecut ruşinos şi obscurantist şi, ca „opiu al popoarelor", reprezintă o pârghie încă activă în mâna exploatatorilor. Pentru că sunt instrumentele acestora, slujitorii bisericii merită oprobriul şi ura cititorilor. De fapt, tot ce e legat de trecutul burghezomoşieresc şi de trecutul României în general trebuie să pună în mişcare maşina de invective a propagandei, care, controlată de consilieri sovietici, îşi îndeplineşte astfel şi obiectivul secret: distrugerea identităţii naţionale. Măria Banuş are felul ei patetic de a se război cu trecutul, lăsându-se pradă euforiei demolării: Ce mai bâlci dărâmăm! Ce mai târg forfotea! Ţipete, fluere, scrânciob, dughene. Ce mărfuri ciudate zăceau pe tejghea, şi-n umbra dughenii, ce monştri, alene.
128
Eugen Negriei Samsari şi geambaşi, sulimane, foiţă, Vătafi cu biciuşti şi copii ca moşnegii, în aer, de-a valma sub crunta arşiţă, Bocciii, piticii, sforarii şi regii. Directori de circ, buhăiţi şi zbanghii, Jupani de tarabă, mieroşi şi hapsâni, Vesteau chilipirul, chemau muşterii, şi guşile, salbă, jucau peste sâni. Vindeau cu toptanu-adevăruri şi legi şi vorbe cari sfârâie-n untul gogoşii, Balsam pentru suflet, pomezi pentru regi. Aceleaşi cu care s-au uns şi strămoşii. Suduiau, se tocmeau, cumpărau chilipir. Vieţi omeneşti le aveai cu-o para, Veneau doar ei singuri, desculţii, în şir, Să-şi târguie vlaga, pe-un ban, la tejghea. Mereu alte mutre, alţi hoţi ghiduşari, Dregători pehlivani şi maimuţe dresate. In praf, sub povară, mereu opincari si hamali vlăguiţi, rupţi în coate.
Sorbită de vârtejul enumerativ, poeta e, cum se vede, pe punctul să cedeze tentaţiei literaturii şi, în locul unui tablou apocaliptic, să picteze o versiune nu lipsită de culoare şi chiar de farmec - un farmec mohorât - a Moşilor lui Caragiale. Numai că acolo în preajmă se aţine, mereu vigilent, cenzorul şi, chiar de n-ar fi el, îi ţine locul carnetul roşu al scriitorului de partid. A fost nevoie de două strofe de explicitare a poziţiei reale, ferm negative, a tovarăşei Banuş faţă de acest trecut, ca şi, în plus, de o invocare a zeului Târnăcop, a acelui obiect sacru care va constitui şi pentru marele demolator din anii '80 instrumentul îngropării trecutului sub moloz:
Literatura română sub comunism
129
Aşa revăd lumea în care-am crescut: Boită, sălbatică, strâmbă, pestriţă. Aşa era omul: ciopârţit şi vândut La târg, ca un boţ de alviţă. Adânc, târnăcopul! înfigă-se bine In tot putregaiul dughenii. Si monştrii cari latră în umbră, pe vine, Să-i mistuie focul gheenii! (Dărâmăm) Ironie a istoriei, blestemul acesta rostit de membrul unui partid militant ateu a prins, iar Bucurestiul, devenit peste noapte un oraş al uniformelor, al lodenelor pe puncte şi, mai apoi, al cvartalurilor cenuşii de blocuri confort II, a scăpat, în fine, de trecutul infam şi viu. Cum spuneam, spre a deveni cu adevărat eficace în plan propagandistic, ostilităţii trebuie să i se găsească un obiectiv concret. Te războieşti mai bine cu trecutul când el e întrupat de un ins anume, cu obiceiuri şi contur uman precis. Elocventă este situarea la vedere, ,faţă-n faţă" (sintagmă foarte productivă în epocă), a întruchipărilor binelui şi răului, puse, fireşte, să se înfrunte direct şi mortal. în Judecata, Demostene Botez o alege pe Ileana Gafiţei din Covaci, „sat cu-o mulţime de ţărani săraci", spre a reprezenta puritatea, curăţenia morală şi demnitatea aliatului de nădejde al clasei muncitoare. Săracă şi frumoasă (onorând astfel eterna şi fascinanta tradiţie păşunistă), împodobită cu un păr bălai (de înger) şi cu un nume de basm (care a făcut o mare carieră în poezia militantă a vremii), „fata cu codiţe, subţirică": Tăiase peste holde înspre sat, Că o dureau picioarele, săraca Plecase-n zori de zi la secerat si se-ntorcea acum să mulgă vaca. De cealaltă parte, spre a adeveri monstruozitatea clasei avute, se află un zmeu fioros cu ochi de hultan şi apucături de năvrap, adică un fecior de chiabur:
130
Eugen Negriei Tocmai atunci ieşi dintre ogoare Feciorul unui vechi chiabur, călare Venea pe drum de ţară, dinspre luncă, Pe unde-avea nişte cosaşi la muncă Venea la trap, plecat peste oblânc Si calul lui creştea tot mai aproape. Ileana se lasă în jos, adânc, In lanul des, ca-n fundul unei ape (...) Dar ochii lui de pasăre de pradă In care-şi răsfrângea apusul focul, O şi zăriră, şi-nsemnarâ locul. Calul-nota prin spice ca-n zăpadă.
Şi iată-ne în preajma faptei necreştineşti care a dat literaturii motivul „păcatului boieresc" şi gurii satului - subiectul „batjocorirea fetei mari". Deznodământul păcatului e cunoscut şi tipic: fata îşi ia viaţa, nemaisuportând ruşinea, bărbatul plăteşte, fuge, minte şi scapă, suportând ruşinea. Ticăloşia aceasta a bogatului a aprins constant mânia populară şi e de înţeles interesul poetului-agitator pentru astfel de situaţie care intră în reţeta sigură a urii. Ne aflăm, însă, într-o epocă revoluţionară şi Demostene Botez găseşte o altfel de rezolvare a conflictului, una pilduitoare şi demnă de veacul răsturnărilor violente: Mai tare, mai aproape, mai aproape... Şi din sâcara cu tulpina coaptă Ileana se-nălţă deodată, dreaptă. Nici nuncearcă să fugă ca să scape. Simţi suflarea caldă pe obraz, Si-o mână ca de orb ce-o căuta. Văzu o clipă calul care sta Cu frâul atârnându-i de grumaz Nu a putut nimic să spună îşi încorda întreaga ei făptură. Era numai obidă, era ură. Şi secera-i sclipi, - o semilună!
Literatura română sub comunism
131
Nu spune-adevărat acel ce zice Că secera nu taie decât spice. Astfel, povestea nu e una oarecare, ci una exemplară. Poetul vrea să spună că aceasta e calea, singura cale prin care se poate pune capăt nemerniciei fără margini a bogaţilor. Poezia este exact ce se doreşte a fi: un text de instigare la faptă. O faptă întrucâtva justificată de morala naturală şi, cum aflăm din partea a doua a poeziei, aprobată şi integral acoperită de justiţia populară, la tribunalul unde Ileana a venit la judecată, Să-şi povestească viaţa ei curată, In faţa judecăţii populare. Atmosfera din sala judecăţii este îmbietoare, caldă, aş zice chiar încurajatoare: La masă sus sunt oameni de ai ei şi chipul i se umple de lumină. E-un muncitor venit de la uzină, Şi-n cele două părţi, două femei. (...) Vorbea ca niciodată, fără teamă. Simţea că n-are-acum de ce se teme, Că asesoarea cu păr alb de vreme O asculta atentă ca o mamă Si parcă ochii umezi ar fi plâns. Iar asesorul petrecând în gând Atâtea nedreptăţi, de nu ştiu când, Avea pe masă mare, pumnul strâns. Pe bănci/e-orânduite-n spate Poporul asculta povestea fetei, înţelegând din vorba ei ce sete-i De-o judecată dreaptă, de dreptate.
132
Eugen Negriei
Cititorii primesc astfel un mesaj lipsit de ambiguitate: înfruntaţi şi nimiciţi fără teamă duşmanul de clasă, întrucât justiţia însăşi e o justiţie de clasă, care pune în drepturi numai „adevărul" de clasă. Pregătind parcă, în tradiţia sovietică a lui Pavel Moruzov, noi promoţii de delatori universali, în primii ani ai regimului, până şi cântecele de leagăn instigă la ură: Dormi, odorul mamii, pui Muguraş de lume nouă; Vântul bate, pâine nu-i, Doar ciocoii dorm sătui -Frânge-iaş în două Dormi, odorul mamii, dor, Ochii-s grei de gerul lumii; Dar nu-i gerul tuturor, Că li-e cald boierilor -Pe pustie du-mi-i. Dormi, odorul mamii, cer, Vine-o vreme şi răsare: Fără semn pentru boier, Fără foame, fără ger, Numai grâu şi soare. (Eugen Frunză, Cântec de leagăn în iarna de după război)
„Ura împotriva imperialiştilor aţâţători la război şi a lacheilor lor" O ţintă majoră a poeziei propagandei a fost până foarte târziu imperialismul, care, în viziunea autorităţilor române subordonate Moscovei, sprijină prin toate mijloacele forţele reacţionare din interior şi se opun marşului inexorabil spre progres şi libertate al popoarelor. Pentru că, imediat după războiul în care anglo-americanii fuseseră aliaţii Kremlinului (categoria „tovarăşi de drum"), Statele Unite şi modul de viaţă american au reprezentat pentru toate categoriile sociale româneşti o atracţie irezistibilă, trebuia iniţiată şi la noi o campanie viguroasă de denigrare a realităţilor de peste ocean.
Literatura română sub comunism
133
Temele şi intensitatea ponegririi erau fixate de Moscova, ca parte a unei supercampanii orchestrate de serviciile de informaţii sovietice, cu ajutorul, discret finanţat, al sindicatelor, al presei comuniste şi criptocomuniste din Occident, al intelectualilor manevraţi şi cumpăraţi şi al unei reţele uriaşe de comitete, comisii, foruri, fundaţii, organizaţii având ca nobil şi unic scop salvgardarea păcii. In poezia cu un titlu cam fără noimă Culoarea roşie şi neagră, Radu Boureanu pare mobilizat să veştejească miturile bunăstării, democraţiei, libertăţii şi toleranţei americane: La New York totul e frumos, Nu sunt copaci şi nu sunt ciori, Păduri în piatră cresc spre nori, Si în pădurile de piatră, Stau buldogi graşi pe bani şi latră. La New York totul e frumos, Eroi apar, eroi se sting, Copii născuţi pentru Sing-Sing Pe străzile ca o pelagră; Un sânge galben de carate Pulsează-n fiecare building, Dar în City sunt blestemate Culoarea roşie şi neagră. Steaguri de foc desfăşurând Popoarele în marş de soare, Sau neagra ură-n care-i strâng Pe cetăţenii de culoare; Ii chin ui e ca o pelagră Culoarea roşie şi neagră. De la jumătatea poeziei ironia se căzneşte să treacă în sarcasm, spre a deveni, propagandistic, mai percutantă: In alb palat la Washington Stau democraţii de carton,
134
Eugen Negriei Din ghem de ură ţes o plasă, Pe Ares iar să-l prindâ-n leasă
Au pus un paravan cetăţii In port, Statuia Libertăţii! Şi după-nalta ei minciună, Strigoi yankei urlă la lună -Ii chinuie ca o pelagră Culoarea roşie şi neagră. La New York totul e frumos, Nu sunt copaci şi nu sunt ciori, Doar negri în spânzurători Din Oregon până-n New Jersey... Antipatia aceluiaşi poet nu-i ocoleşte nici pe „graşii olandezi" confruntaţi în Indonezia cu o mişcare anticolonială finanţată de Moscova: Din Amsterdam, Din Rotterdam, Graşi olandezi priveau pe geam, Turişti olandezi de spleen mânaţi Cu ochii de lacrimi înstelaţi, Oftau spre pajişti de lalele, Bolnavi de spleen în vechi castele. Sub crucea morilor de vânt, Visau oceane verzi, pământ, şi pe ocean de catifea Ce larg corăbii legăna, Slujind pe marea lor stăpână Cu zâmbet gras pe-obraz de lună, Duceau sub cer indonezian, Chemat în pofte şi-n ochean, Moartea ascunsă-ntr-o lalea. Duioşi şi graşi florari flamanzi. Morari ce moarte măcinaţi, Piraţi moderni intrând în port, Ascundeţi steagul cap de mort...
Literatura română sub comunism
135
Astfel de versuleţe cu vagi urme de muzicalitate simbolistă sunt biete răutăţi infantile fără cine ştie ce ecou. Nu au nici pe departe virulenţa şi puterea de mobilizare a celor menite să înfiereze intervenţia din Coreea (sub egida ONU) a „călăilor americani" şi nici ştiinţa manipulării sentimentelor probată de proaspeţii condeieri ai propagandei din speţa lui Dan Deşliu şi Eugen Frunză. Aceştia se folosesc de informaţii distorsionate, filtrate deja de agenţia T.A.S.S., sau pur şi simplu inventate fără jenă de serviciile de diversiune care subordonau integral presa de stânga şi diversele comitete şi organizaţii internaţionale de apărare a drepturilor şi libertăţilor „oamenilor muncii de pe tot întinsul globului". Două poezii redactează cu furie Dan Deşliu sub impresia unei astfel de ştiri care denunţa reprimarea sângeroasă a unei rebeliuni a prizonierilor nord-coreeni din insula Kociedo. In Steagul, interesează doar versurile direct instigatoare în care se recunosc trucurile stilistice şi sursa efectelor. Se mizează pe violenţa calificativelor, pe vituperări de tip jurnalistic, pe blamul clişeizat. „Ucigaşii plătiţi", „mercenarii morţii", „borfaşii-n uniformă" , adică militarii americani (care cu numai cu câţiva ani în urmă salvaseră Europa, Uniunea Sovietică şi, la urma urmei, comunismul însuşi), vin spre prizonieri „în scrâşnet de maşini blindate", în şiruri numeroase I purtând în mâini unelte de omor. Nu arme, ci „unelte de omor", nu ostaşi, ci criminali, nu confruntare, ci masacru. Seriile de antiteze intră degrabă în dispozitiv. De o parte, aşadar, o armată înarmată până-n dinţi şi disproporţionat de numeroasă, de cealaltă parte, prizonierii famelici având drept arme doar un cântec revoluţionar şi un steag roşu: Si n-aveau arme cei din faţa lor... Dar din barăci, din şanţuri mocirloase, Spre zare înălţau prizonierii Un cântec viforos de partizani Si tremurau călăii-americani ca pălăria-n vântul primăverii... Se face, evident, apel la setul consacrat de imagini care stârnesc de regulă instinctul de protejare a celor slabi şi curajoşi, cei năpăstuiţi fiind întotdeauna de partea dreptăţii:
136
Eugen Negriei Făr-a privi, trăgeau orbeşte zbirii: îşi revărsau cartuşele, puhoi, în cei ce apărau cu pumnii goi mândria şi onoarea omenirii.
Educat şi modelat de producţiile Mosfilm de război, cititorului simplu nu-i va fi fost greu să se simtă de partea celor ce se hotărăsc să apere cu preţul vieţii steagul roşu de luptă, precum ostaşii sovietici la Stalingrad: 'Zbucnir-atunci în iureş bolovanii şi se făcură arme-n palma grea, parcă pământul însuşi ridica puterea lui, să spulbere tiranii. Cădea un luptător săreau o sută să facă strajă roşului drapel, victoriei ce strălucea în el, din slava lui Octombrie născută. Cazul „Kociedo" e reluat în poezia cu acelaşi nume, compusă, aceasta, în amfibrahi (ca şi imnul R.P.R. Zdrobite cătuşe în urmă rămân...) şi în alt registru stilistic. Textul ei, scutit de relatarea „poveştii", e imprecativ şi de o neobişnuită vehemenţă, vehemenţa şedinţelor de excludere din partid. Chemaţi în faţa instanţei Istoriei, yankeii sunt tocaţi mărunt, ocărâţi frenetic şi osândiţi pe vecie într-un rechizitoriu care sporeşte cu noi argumente agravante amploarea crimei. Li se pun acum în seamă hăcuirea femeilor şi omorârea copiilor. Pruncii sunt împuşcaţi bestial, „în fragede frunţi", iar mamele - trecute prin tăişul baionetelor care le vânează insistent ochii: Yankei, adevărul nu-l ţineţi în loc Sub sârma ghimpată! El masca vi-o smulge cu mâna de foc şi lumii o-arată! Popoarele toate adânc vor privi şi ţine-vor minte pe cei ce din fragede frunţi de copii făcutu-şi'au ţinte, pe cei care-n ochii atâtor femei
Literatura română sub comunism
137
izbit-au cu sete, grăbiţi să răpună lumina din ei sub reci baionete... Văzând că puterile păcii răzbat prin vălul minciunii, aţi tras în viteji ce nu s-au plecat în faţa furtunii. In ziua de mâine aţi tras, lefegii! Paranteză. S-a dovedit în timp (să ne amintim de textele săseşti de denigrare a lui Vlad ţepeş, de momentul Timişoara 1989, de televiziunea lui Saddam prezentând bombardamentele americane) că nimic nu întărâtă, nu emoţionează mai intens, nu ajunge mai repede la sufletul oamenilor simpli (nu alţii decât cei vizaţi de autorii poeziilor agitatorice) ca imaginea copiilor sfârtecaţi şi a mamelor disperate. Pentru ca reţeta să aibă succes instantaneu şi indignarea să se prefacă în ură, imaginea cu pricina ar trebui completată cu aceea a cruzimii inventive şi inutile şi cu dovezile concrete ale lipsei de respect pentru morţi. Cât de mic ar fi fost în realitate numărul atrocităţilor, al violenţelor sângeroase, el trebuie multiplicat fără teama ca autorul informaţiei să fie socotit mincinos: scenariile întemeiate pe genocid sunt totdeauna credibile. E recomandabil, apoi, ca raportarea „cazului" să fie pusă sub semnul demascării unei încercări de muşamalizare a lui, dezvăluirile fiind şi ele mereu binevenite, întrucât împrumută ceva din puterea de atracţie a misterului. Profesioniştii diversiunii sunt creatori de emoţii şi, din acest punct de vedere, nu se deosebesc de poeţii agitatori ai primilor ani de comunism. Poezia Act de acuzare de Eugen Frunză pare a respecta punctajul unui manual de diversiune şi manipulare, chiar dacă e consecinţa, poate, a unei indignări reale (a unui ins, la rândul lui, „influenţat pozitiv"). Ea îşi anunţă de la început, într-un text de escortă, sursa: „Citind Raportul Comisiei Internaţionale a Femeilor care dezvăluie neînchipuitele atrocităţi săvârşite de trupele americane în Coreea". E o sursă credibilă - un raport oficial al unei comisii care, fiind internaţională, e obiectivă şi, fiind formată din femei, e demnă, nu-i aşa?, de tot respectul.
Eugen Negriei
138
Astfel de informaţii nu-1 pot lăsa nepăsător nici pe omul obişnuit. Cu atât mai mult pe poetul militant care, oţărât şi scandalizat, aleargă cu raportul în mână pe străzi şi prin parcuri, anunţând infamia şi clamându-şi furia: De câte ceasuri recitesc mereu Acest protest al secolului meu? însângerate cifre, sfâşiind, Cum aş putea în vers să vă cuprind? Cum aş putea în vorbe să o strâng Nenduplecata ură din adânc? Citesc... Amiaza urcând spre amurg. In parc, alături, cântecele curg... Si e aşa, de-mi vine nu ştiu cum, Să ies strigând, cu foaia asta-n drum Să o citesc oricărui trecător, S-o tălmăcesc în graiul pruncilor S-o urc pe cea mai-naltă din clădiri, Să strig: citiţi, citiţi din fir în fir Şi de vi-i drag un zâmbet omenesc, Urâţi cumplit pe-acei ce-l pângăresc! Urâţi! Urâţi! Căci nu-i nimic mai sfânt Ca ura - straja vieţii pe pământ. Chipul răvăşit al poetului rătăcind cu o foaie-n mână printre oameni, agitaţia lui neobişnuită, gesturile exagerate şi amploarea indignării sunt menite să crediteze spusele lui cu intenţie exhortativă: Citiţi: treizeci de mii. Si număraţi: Treizeci de mii de oameni sfârtecaţi Nu vezi clădiri, nu-s glastre în cerdac: Pe-aici trecu bărbatul ăstui veac.
Literatura română sub comunism
139
Aici râdea în soare un oraş... Peaici trecu yankeul ucigaş. Citiţi cu glasul rar: cincizeci de mii. Sunt oameni! Oameni îngropaţi de vii Erau ţărani, pescari cutezători. Iubeau câmpia, valul sclipitor. Orezu-i ars de bombe, şi pustiu E ţărmul vechi sub cerul fumuriu. Aici cântau codane şi flăcăi... Peaici trecură hoarde de călăi. O dată luate aceste măsuri ce ţin de „politica imaginii" poetului, nici măcar umflarea de la o strofă la alta a cifrei celor ucişi nu mai sare în ochi. Şi tot astfel, cu puţin efort pot fi inventate scene care să ilustreze principiile unei manipulări izbutite: Citiţi: un băieţaş, un ţânc peltic, Privea-ngrozit alături de bunic. In faţa lor barbarii chinuiau Un trup de om, cu ţinte-l ţintuiau. S-a repezit, ţipând, către mişei... L-au fulgerat trei gloanţe de yankei... Citiţi: n-avea mai mult de patru ani Copilul spintecat de-americani. Doar patru ani... şi mii şi mii ca el Căzură pradă glonţului mişel. Doar patru ani... Iar mama, douăzeci, l-au aruncat cadavrul într-un beci.
140
Eugen Negriei Cei şapte fraţi sunt morţi! Şi doi nepoţi. Si tatăl mort. Si morţi vecinii toţi. Le-au pus în gură un cartuş dum-dum... Citiţi, citiţi! Printre ruini şi scrum Un puţ stingher a mai rămas, ferit, Ca un mormânt uitat, neînvelit. Aici în puţ, zac oameni, fraţii mei! Pe-aici trecură hoarde de yankei. Citiţi, prieteni, tot, din fir în păr: Nu e coşmar, e crudul adevăr Citiţi-l, oameni, recitiţi mereu Acest protest al secolului meu...
Cumulului de imagini terifiante i se adaugă, apoi, salve de exhortaţii, rafale de îndemnuri la răzbunare, de formule incitatoare repetate obsesiv până la ultimul vers al poeziei. Şi, din loc în loc, în articulaţiile textului (ca spre a influenţa subliminal) e postat cuvântul yankei, asociat celor mai grele dintre numeroasele injurii proferate de poetul revoluţionar. Un cuvânt care stârneşte şi astăzi o antipatie ce pare greu de explicat. Şi Veronica Porumbacu recurge la o asemenea reţetă infailibilă de preparare a urii, în componenţa căreia intră, în chip obligatoriu, motivul uciderii pruncilor şi imaginea mamelor îndurerate. Persoană cultivată, ea va pune poeziei Baladă un motto din Goethe (Şi tatăl goneşte prin noapte şi vânt/ Copilul în braţe l-aude plângând...), adoptând chiar schema din Erlkonig. Numai că tatăl devine mama coreeană, iar duhurile rele vin în uniformă americană: Sunt prunci şi bătrâni şi femei în oraş. Se sparge deasupra un nor ucigaş. Pe străzile-n flăcări adânc măcinate O mamă îşi saltă copilul în spate: „Fugim în pădure!" Drum greu se întinde. Pe ceafă, ea simte-n văzduhul fierbinte, în umbrelenalte, sfioasa suflare; o boare uşoară urca dinspre mare.
Literatura română sub comunism
141
„Curând ţi-oi aşterne un pat în ferigi... Aşa. Te ţii bine? Ieşim noi de-aici." „La tata~n pădure? " Fugind din Phenyan, o mamă vorbea cu-un copil coreean. Pe drumul lor aspru şi piatra, uşor, le-aşterne sub talpă un fraged covor, şi parcă pământul foşneşte-napoi, s-aducă pădurea spre ei amândoi, şi soarele cade în munţii cei mari, s-ascundă în noapte, grăbit, pe fugari. Bat gloanţe. Copilul în vorbă se prinse: „De ce nu efrig?" „Pădurea se simte." Din nou el întreabă: „Nu-i tata pe creastă?" „Ba nu, e un brad din pădurea albastră." Deodată icneşte: ea nici n-a ştiut ce greu e copilul: flăcău a crescut? Dar mama-i săgeată prin vânturi zburând şi iat-o-ntre brazi şi ostaşi în curând. „Aici îţi aştern un pat în ferigi, cu-o stea lângă tine şi-un mic licurici." Tăcere adâncă, de parcă-i de-un veac. Tac: codrul, ostaşii. Dar ochii nu tac. Ea greu descleştează mânuţa-i de gât şi strânge un trup fără viaţă. Atât... Pentru Veronica Porumbacu, Goethe a fost un răsfăţ şi, pentru epocă, poate chiar pretextul unui soi de curaj estetic împărtăşit colegilor de generaţie. Lui Victor Tulbure îi e de-ajuns să-şi amintească schema narativă şi momentul culminant ale unui film sovietic cu partizani pentru a închipui o scenă de tortură într-o poiană vietnameză. Zoia Kosmodemianskaia devine... Fata din Vietnam, care: sub steagul celor optsprezece ani fu partizană printre za ni. partizc
142
Eugen Negriei
în intenţia ei mobilizatoare, poezia contează pe reacţia pe care o stârneşte tabloul schingiuirii sălbatice a unei fiinţe pure şi demne, supuse unui crescendo de suplicii barbare: De sângele-i udă iarba în poiană. Au prins călăii dârza partizană. N-au fost pe lume verigi şi baionete din coasta ei să muşte mai cu sete Dacă-i zdrobiră gleznele pe roată, din ea o vorbă n-au putut să scoată Şi dacă ţeasta i-au izbit de vatră, le răspundea tăcerea ei de piatră. Cu barda-i retezară mâna stângă -cumplit creştea tăcerea mai adâncă Mai aprig, barda, dreapta i-o răpuse -mâna căzu, dar şoapta nu i-o smulse, în adâncimi numai de ea ştiute privea cu fruntea sus, cu buze mute. Fierbinte sânge şiroia în iarbă şi-n iarbă prinse sângele să fiarbă. Atunci vorbi. Ii ţintui cu ura. ... şi-i astupară cu ţărână gura... Si ideologul moscovit Mihai Novicov se precipită să intre în grupul incitatorilor profesionişti şi, cuprins de chinurile facerii, se străduieşte să-şi rostească furia într-o limbă ce-i joacă feste. Crima imperialistă pare a fi una asemănătoare cu aceea de care se cutremura Veronica Porumbacu (e o crimă-stas, crima perfectă pentru propagandă). în varianta lui (care are aceeaşi sursă de inspiraţie - o informaţie din presa de partid sovieto-română), e ucisă şi mama o dată cu copilul şi nu oricum, ci de aceeaşi baionetă (o baionetă, întrucât glonţul e abstract si anonim).
Literatura română sub comunism
143
Mai toate strofele sfârşesc cu strigătul care dă şi titlul poeziei: Răzbunare! Obişnuit cu indicaţiile preţioase venite de la Răsărit şi la zi cu tot ce mai cloceşte estetica sovietică, criticului nu-i prea prisoseşte imaginaţia. Negăsind altă soluţie de amplificare şi instigare, el o pune pe moartă să-şi scoată baioneta din piept ca să-i poată da indicaţii testamentare în trisilabic amfibrah: Femeia-mi apare în cale. Zăresc şi pruncul lipit de spinare. Femeia e moartă. Dar ochii vorbesc. Un singur cuvânt: răzbunare! Ea scoate din piept baioneta, spunând: „Poete, nu cer îndurare". Femeia e moartă. Dar ochii vorbesc. Un singur cuvânt: răzbunare! „Priveşte oţelul si spune ce-a fost. Copilul ce-ţi spune, ascultă. Cuvintele multe aici nu au rost, Povestea e simplă şi scurtă: Din inima mea, până-n inima lui Oţelul făcu o cărare... Cât sânge a curs... Nu asta s-o spui... Tu scrie atât: răzbunare! Vezi vârful oţelului? E înnegrit... E sânge de prunc ...ca şi sângele ţării" şi piere femeia... Spre ziaru-nroşit Privesc în tăcerea-nserării... Da, ştiu. Cât în pieptu-mi simţi-voi arzând A inimii vii frământare, Nu, n-am să-ncetez să repet un cuvânt. Cuvântul cel sfânt: răzbunare!
144
Eugen Negriei
Eugen Frunză lega sfinţenia de ură, Mihai Novicov - de răzbunare, şi amândoi par să-şi tragă preceptele demonice din Evanghelia Roşie a lui Kniazev. Nu numai imperialiştii anglo-americani atrag ca un magnet imprecaţiile proferate de poeţii comunişti însetaţi de ură şi răzbunare, ci şi toţi cei care, într-un fel sau altul, le fac jocul. Până la moartea lui Stalin, cel mai hulit dintre aceştia este Iuda-Tito. Simpla lui prezenţă la Belgrad ofileşte oraşul şi-1 preschimbă în „regatul spaimei şi spânzurătorii". Tot ce atinge Iuda-lacheul e blestemat să agonizeze şi să moară. 1 Mai la Belgrad (în poezia cu acelaşi titlu a lui Mihu Dragomir) nu mai e binecunoscutul prilej de veselie muncitorească luminoasă din ţările lagărului socialist: Nu-i primăvară. Negru evantai acoperă Belgradul ars de jale. şi doar patrule, de întâiul Mai, mai bocănesc pe uliţele goale. şi-acum, când liberi, noi păşim, cântând, cu flamuri largi de muncă şi victorii, acolo-n munţi şi în păduri, afund, se scriu cu sânge crâncene istorii. In Belgradul tăcut, ca-ntr-un ochian priveşte Tito, mândru de ispravă, şi din balcon, trimis-american priveşteoraşul oferit pe tavă. în logica de acum ştiută a unor astfel de acumulări de imagini sumbre se trage linie şi, după nelipsitul „zadarnic", se anunţă profetic furtuna care va mătura acest putregai al istoriei: Zadarnic cearcă-al Iudei putregai să ofilească vieţii noi răsadul. Da! Nu-i departe ziua de-ntâi Mai Când va păşi, la cot cu noi. Belgradul.
Literatura română sub comunism
145
Mai spurcat la gură şi mai întărâtat, maghiarul Imre Horvath îl înjură cu sete şi îl spurcă pe trădător, îndemnându-ne să-1 urâm şi prevestindu-i, cu o voluptate crudă, un sfârşit mussolinian: In temniţă-i la locul lui tâlharul. Spionul ştreangu-şi merită cu vârf, -Dar spune-mi tu, ce merită murdarul Călău, făcând pe şeful, grasul stârv Ce şi-a vândut nu numai ţara-ntreagă, Ci însăşi pacea lumii, la obor? De mii de ori ne crească ura-n vlagă, Când dăm în ucigaşul trădător. Călăul Tito-i gâde peste gâzi, Cu mult mai mârşav decât toţi: un laţ Onoare-ar fi pe graşii-i umeri hâzi; Streangu-i pentru mai micii vinovaţi, Nu-i lesne tigva să i-o sfarmi jivinii, Dar ura noastră peasasini i-abate. Sfârşească-aidoma lui Mussolini Si zboare-i vântul oasele spurcate! Poezia se numeşte Crunt să-l urâm şi a fost adaptată în română de Eugen Jebeleanu fără eforturi, întrucât, cu siguranţă, fusese scrisă în limba universală a socialismului. ** *
Imaginea desfigurată propagandistic a „călăului Tito" servea de avertisment tuturor celor care cutezau, în interiorul lagărului socialist, să-şi apere interesele naţionale împotriva expansionismului sovietic. „Cine nu e cu noi e împotriva noastră". Iar cine nu mai e cu noi ne e de două ori duşman. însă nu e greu să realizezi că fostul erou al războiului antihitlerist - stigmatizat acum sălbatic în vorbe - reprezintă, metonimic, tot pe imperialiştii anglo-americani cărora, în viziunea viclean maniheistă a Moscovei, Tito le făcea, chipurile, jocul.
146
Eugen Negriei
El nu era înfierat pentru dorinţa de a nu se lăsa tutelat de Stalin, ci pentru atingerea lui de Răul imperialist. Era, din perspectiva fundamentalismului comunist, un eretic prin gura căruia şuieră vorbele Diavolului şi care trebuie demonizat, arătat adică în adevăratul, respingătorul lui chip şi apoi nimicit. Cititorii erau îndemnaţi să privească spre el şi să vadă, sub deghizamentul de erou, făptura satanei imperialiste. Aşadar, prin Tito (parte din întreg) era osândit tot imperialismul anglo-american. Cam la fel se întâmplă şi cu tema „luptei pentru pace", care a avut la noi o mare carieră. Nu un pacifism imparţial, ci tot o bătălie împotriva imperialismului însemna, în fond, „lupta pentru pace" şi, sub acoperirea faptei puse în slujba umanităţii, poeziile cu astfel de subiect răspândeau ură, înfierau, osândeau. La jumătatea anilor '80, când sovieticii erau pe punctul să piardă cursa înarmărilor, s-a dat semnalul declanşării unei astfel de campanii pentru pace. Sub pretextul salvgardării umanităţii, serviciile reunite ale propagandei ţărilor comuniste au încercat să oprească declinul imperiului roşu, prelungindu-i agonia. A contribuit la proces şi propaganda lui Ceauşescu (însuşi Adrian Păunescu s-a agitat să scrie câteva poezii pentru pace), care încercase şi izbutise ani la rând să ne arate că alţii sunt duşmanii seculari ai României. Aşadar, în poeziile anilor '50, „lupta pentru pace" era în esenţă (şi nu altfel decât mişcarea antiglobalizare de astăzi) una antiamericană - şi la fel de înveninată şi de violent incitatoare ca şi celelalte întemeiate strict pe ură şi răzbunare. Pacea nu se cerşeşte, se cucereşte - credea Stalin - şi astfel Scînteia anunţa, pe la 1950, că G.A.C.-urile au devenit posturi de luptă pentru pace şi că „fierbe de ciudă chiaburul când vede cum se întăreşte lupta pentru pace." Titlurile ziarelor sunt, de altfel, explicite în privinţa faptului că, în viziunea stalinistă, politiceşte, nimic nu poate fi pentru ceva fără a fi, în acelaşi timp, împotriva a ceva. încât „luptăm pentru pace, opunându-ne lui Tito şi titoismului." E de-a dreptul surprinzător pentru cititorul de astăzi al poeziilor pentru pace din epocă să constate că intră într-o lume a duşmăniei şi intransigenţei, a vigilenţei paranoice, a comenzilor de război, a îndemnurilor la dârzenie, necruţare şi nemilă. Cei ce sunt interesaţi de stratagemele manipulării propagandistice vor observa că aceleaşi vechi trucuri sentimentale şi aceleaşi tipuri de înscenări sunt folosite şi în cazul poeziei dedicate păcii pentru a răvăşi conştiinţe, a înteţi ura, a întărâta si atâta.
Literatura română sub comunism
147
Prototipul unui astfel de demers este Cântecul de leagăn al lui Dan Deşliu, care vizează un public-ţintă numit în subtitlu (sau dedicaţie?!): „Mamei". E, ca şi multe altele asemenea, o poezie în doi timpi: unei secvenţe paridisiace i se contrapune una infernală. De o parte, surâsul prin vis al „puiului de om", somnul lui liniştit şi îmbietor, de cealaltă parte, uneltirile casapilor de popoare din gheena Casei Negre: Doarme liniştit un pui de om surâzând poveştilor, departe... Multe se petrec la el în somn, care nu s-au spus în nici o carte. Poate-a smuls o rază dintr-o stea şi-au pornit-o razna peste lume, -poate luna s-a făcut mărgea ori ciupercă, peste el anume.■■(...) Fiindcă undeva, peste ocean, uneltesc casapii de popoare, plănuind să zvârle fier duşman în făptura ta neştiutoare!... Urlă profitorii de omor dintr-o Casă Neagră de păcate: îşi tocmesc nevolnici trădători cu grămezi de aur, sângerate... Poeţii se silesc să compună tablouri de intimitate şi beatitudine casnică, să umple cadrul cu prunci cu ochii mari şi trupuri fragede (din nou frăgezimea şi nevinovăţia mielului mistic!). Şi nu pentru picturalitatea lor, ci pentru ca scenele de holocaust pe care le pregătesc imperialiştii şi le închipuie regizorii talentaţi ai propagandei să le producă cititorilor sufletisti strângere de inimă şi înfiorare. Pentru ca efectul de ordin sentimental-afectiv să fie consolidat şi scontând, probabil, şi pe recitarea poeziei în „colectivele de oameni ai muncii", în La masa verde (nelipsită din manuale câţiva ani la rând) Măria Banuş procedează didactic (adică pe înţelesul celor mulţi), distribuind secvenţele antitetice în replicile pe care le schimbă actorii morţii şi ai vieţii la masa verde a istoriei:
148
Eugen Negriei La masa verde, faţă-n faţă, Cer unii moarte, alţii viaţă. Intr-un cătun o mamă-şi laie Copilul gol peste-o copaie. Celor cu moartea, ea le spune „ Ochii lui dulci ca două prune!" Războinicilor ea le zice: „ Umerii lui, două arşice, Trupul lui crud, un trup de miel. Ce vreţi să-mi faceţi voi din el?" In glasul vieţii, glasul ei: Nomade, prunci, bărbaţi, femei. Si glasul vieţii, glasul spune: „Zilele, nopţile sunt bune, Somnul, trezia, vindecarea, Locul de muncă, drumul, marea..." Deasupra focului domol, Jupanii corbi dau rotocol. Ei spun: „Să nu mai fie vetre Să fie zgură, hoit şi pietre." Ei spun: „Suflarea să le-ngheţe. " Ei spun: „Ne trebuie ospeţe." Ospeţe mari, de cuscri, veri, De corbi zarafi, de corbi bancari. Stăpân să fie numai corb In câmp de scrum, în câmpul orb
Literatura română sub comunism
149
Şi la ospăţ s-avem făclii, Grămezi de aur, mii de mii. Nu e un simplu joc al contrastelor, căci această acumulare de tensiuni şi de imagini ale primejdiei şi spaimei are un singur scop: pregătirea catharsis^ului. Cineva, o voce vibrantă şi fermă, articulează un Nu! colosal şi, vorbind în numele mulţimilor cinstite, anunţă liniştitor că există ac de cojocul aţâţătorilor de război. Cititorii pot respira firesc: „nărăviţii la măcel", „haitele de negre zburătoare" din poezia Măriei Banuş vor fi striviţi de o horă muncitorească şi ţintuiţi de o strigătură transnaţională: Cu nărăvitu la măcel ştim să vorbim în chip şi fel. Dar ştim noi mai ales un leac, Cu care să venim de hac Horă de braţe muncitoare Legată strâns peste hotare. Un joc ştim şi-o strigătură, Ce trece foc din gurâ-n gură „Nu suntem carne de ospeţe! Să stea corbii şi să-nveţe!" Pentru Dan Deşliu (în poezia amintită mai sus), provocatoare de catharsis e simpla lucire a steagului sovietic care evocă numele zeului salvator, a zeului de la Răsărit: Dar se tem netrebnicii cumplit şi le-ngheaţă urletul bezmetic, când zăresc lucind spre Răsărit glorios, stindardul sovietic! Neclintit e straşnicul zăgaz care frânge negrele navale,
150
Eugen Negriei luptător al păcii, pururi treaz, chezăşia primăverii tale... Sub lumina roşului drapel, biruind ca să te-nvolburi tu le-om răpune pofta de măcel, le-om striga nemernicilor: „Nu!" ** *
închei aici primul din cele trei volume dedicate evoluţiei poeziei româneşti în perioada comunistă. El a avut în vedere numai produsele poetice din anii „stalinismului integral", cărora le-am acordat un număr nepermis de mare de pagini nu pentru a-mi oferi răgazul necesar descoperirii pâlpâirilor artei ci pentru a putea defini specia - tratată, în genere, cu superficialitate la noi - a poeziei agitatorice. Adoptând mijloacele retoricii manipulatorii, poezia de partid face parte din categoria discursurilor de persuasiune în masă şi, introdusă în ecuaţia, totdeauna revelatoare, a actului comunicativ, poate profita de simplificările benefice ale analizei semiotice (căreia i-am împrumutat, fireşte, doar schemele, nu şi limbajul). La cererea editorului am ilustrat acest fel de poezie (numită, adesea şi impropriu, proletcultistă) cu lungi citate pentru ca noile generaţii de cititori - care au început să se îndoiască de existenţa însăşi a terorii comuniste - să realizeze proporţia fenomenului de îndoctrinare şi îndobitocire. Din aceleaşi considerente am folosit câteodată în text formulele specifice epocii şi sintagmele limbajului de lemn, uneori marcate grafic, alteori evidenţiate ironic prin intermediul stilului indirect-liber. Totuşi, la sfârşitul acestui volum, îngreţoşat de amploarea degradării poeziei şi uimit de întinderea infecţiei, pot spune că aş fi preferat să dedic fenomenului doar câteva rânduri.