Eseuri Simplificate Bacalaureat Romana [PDF]

Zitiervorschau

Luceafărul Mihai Eminescu A. IPOTEZA Poemul romantic Luceafărul a apărut în anul 1883 şi este o alegorie pe tema geniului, în raport cu lumea, iubirea, cunoaşterea, dar şi o meditaţie asupra condiţiei umane. B. SURSE DE INSPIRATIE Principalele surse de inspiraţie sunt cele folclorice (basmul Fata în grădina de aur, cules de austriacul Richard Kunisch, motivul zburătorului), alături de care poetul valorifică surse mitologice şi izvoare filozofice ( antinomile dintre geniu şi omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer). B. ARGUMENTARE 1. viziune romantică,elemente clasiciste Viziunea romantică este dată de temă (condiţia omului de geniu), de motivele literare (luceafărul, noaptea, umbra, visul, fereastra, castelul), metamorfozele lui Hyperion, cosmogonie, amestecul genurilor (epic, liric, dramatic) şi al speciilor ( idila, elegia, meditaţia, pastelul), în timp ce elementele clasiciste sunt reprezentate de echilibrul compoziţional, simetrie, armonie. 2 . compoziţie,structură Compoziţia romantică se realizează prin opoziţia planurilor terestru şi cosmic şi a două ipostaze: omul comun şi geniul, poemul constituindu-se din patru tablouri. 3. incipitul Incipitul este specific basmului, se face referire la un timp mitic: “A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”, iar visul înlesneşte întâlnirea celor două spirite, unul aparţinând cadrului cosmic, celălalt cadrului terestru. 4.tablouri Tabloul I este reprezentat de povestea de iubire dintre fata de împărat şi Luceafăr, evenimentele fiind proiectate atât în plan teluric, cât şi în plan astral. La cea dintâi chemare a fetei( Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază”), Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa din cer şi mare. Cea de-a doua întrupare va fi din soare şi din noapte. Dacă fata(omul comun) nu se poate înălţa la condiţia nemuritoare (ea refuzând să-l urmeze), Luceafărul (geniul), din iubire, dar şi din dorinţa de a deţine cunoaşterea absolută, acceptă condiţia de muritor: “Da, mă voi naşte din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege”). Tabloul al II-lea, idila dintre Cătălin şi Cătălina, ilustrează o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale, asemănarea numelor sugerând apartenenţa la

aceeaşi condiţie: a omului comun. Realizat în antiteză cu portretul Luceafărului, portretul lui Cătălin este este întruchiparea mediocrităţii pământene: “viclean copil de casă”, “Băiat din flori şi de pripas”. Deşi acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr, “dorul de moarte” relevând dualitatea fiinţei umane. Tabloul al III-lea este nucleul filozofic al textului şi poate fi divizat în alte trei secvenţe poetice: călătoria intergalactică, rugămintea lui Hyperion şi răspunsul Demiurgului. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire, pentru a descifra taina iubirii absolute: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O ora de iubire.../”. Demiurgul refuză cererea lui Hyperion (cel care merge deasupra), căci el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. Tabloul al IV-lea este construit simetric faţă de primul, prin interferenţa celor două planuri, terestru şi cosmic. Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un cadru romantic, tipic eminescian: scenele de iubire se petrec în pacea codrului, sub lumina protectoare a lunii. Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, pătimaşa sete de iubire îl înnobilează: “... eşti iubirea mea de-ntâi/ Şi visul meu din urmă”. Chemarea adresată de fată astrului accentuează ideea că destinul omului este supus norocului, întâmplării: „Cobori în jos, Luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează”. Atitudinea din final a Luceafărului este una specifică geniului: distantă, raţională, vizând ataraxia stoică: ”Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” 5. stil, versificaţie Limbajul artistic al Luceafărului, „poemul-culme” cum îl numea Zoe Dumitrescu-Buşulenga, se defineşte prin câteva particularităţi: limpezimea clasică (nu abundă podoabele stilistice), exprimarea gnomică, frecvenţa expresiilor populare, muzicalitatea(conferită de ritmul iambic predominant, alternanţa rimei masculine cu cea feminină). F. CONCLUZIE Ilustrând condiţia omului de geniu, prin armonizarea unor teme, motive, prin folosirea antitezei ( planurile teluric şi astral, metamorfozele lui Hyperion etc.), prin amestecul genurilor şi al speciilor literare, poemul Luceafărul se încadrează în curentul literar numit romantism.

Plumb G. Bacovia

A. PORTRET DE AUTOR Despre G. Bacovia, critica literară a afirmat că depăşeşte prin viziunea novatoare estetica simbolistă. Nicolae Manolescu vorbeşte despre antisimbolism, în timp ce Mircea Cărtărescu descoperă în Bacovia din ultimele volume un precursor al postmodernismului, datorită versurilor „prozaice, plate, destructurate”.

B. IPOTEZA Poezia Plumb, care deschide volumul cu acelaşi titlu, publicat în 1916, se înscrie în universul tipic simbolist prin folosirea simbolului, prin tehnica repetiţiilor, cromatică, dramatismul trăirilor eului liric, prin muzicalitate.

C. ARGUMENTARE 1. semnificaţia titlului, tema Titlul poeziei este simbolul central „plumb”, care sugerează apăsarea, angoasa, monotonia, chiar toxicitatea sau izolarea definitivă, moartea, iar tema o constituie condiţia poetului într-o lume ostilă, într-o societate artificială şi lipsită de aspiraţii.

2. structură,compoziţie,imaginar poetic a. simetrie Structural, poezia este construită pe principiul simetriei. Simetria este asigurată de raportul dintre structura strofică şi planurile imaginarului poetic: prima strofă corespunde universului exterior, iar cea de a doua corespunde universului trăirilor interioare ale eului liric. Relaţia de simetrie este asigurată şi de paralelismul sintactic dintre versurile celor două catrene: Dormeau adânc/ Dormea întors; Stam singur/ Stam singur; Şi-i scârţâiau/ Şi-i atârnau”. b. Strofa I surprinde elemente ale unui spaţiu al singurătăţii, al captivităţii, definindu-se astfel starea de angoasă. Lexemele care contribuie la conturarea cadrului aparţin câmpului semantic al funerarului ( cimitir, cavou, sicriu etc.,), decorul fiind de o monotonă artificialitate. Prin repetarea epitetului de plumb se insistă asupra ideii de existenţă mohorâtă, lipsită de transcendenţă ( sicriele de plumb, flori de plumb, coroanele de plumb). c. Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de dispariţia afectivităţii, de neputinţa împlinirii prin iubire: Dormea întors amorul meu de plumb. Epitetul întors sugerează înstrăinarea, despărţirea sau, după cum nota Blaga, întoarcerea mortului cu faţa spre Apus, întoarcerea definitivă. Imposibilitatea înălţării prin iubire, asocierea acesteia cu moartea

conferă originalitate poeziei bacoviene, detaşând-o de modelele romantice: Şi-i atârnau aripile de plumb. d. elemente de prozodie, muzicalitate Sentimentul înstrăinării şi al angoasei este sugerat, într-o manieră tipic simbolistă, şi prin muzicalitatea versurilor realizată de tonalitatea minoră a imperfectelor dormeau, dormea, stam, atârnau, de sonoritatea închisă a cuvântului-simbol plumb sau a cuvintelor vânt, vestmânt.

D. CONCLUZIE Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, conturarea stărilor sufleteşti de angoasă, de spleen, poezia Plumb se încadrează în estetica simbolistă.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii Lucian Blaga

A. INTRODUCERE Modernismul românesc se constituie ca doctrină estetică în lucrările lui Eugen Lovinescu, fiind promovat prin intermediul revistei şi al cenaclului „Sburătorul”. Din perspectivă lovinesciană, reprezentativi pentru poezia tradiţionalistă rămân Vasile Voiculescu, Ion Pillat etc., iar pentru cea modernistă Ion Barbu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga.

B. IPOTEZA Poet şi filozof, Lucian Blaga transpune în lirică cele două concepte filozofice originale: cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică. Cea dintâi, de tip logic, raţional se revarsă asupra obiectului cunoaşterii, vrând să lumineze şi astfel să reducă misterul, iar cea de a doua, pentru care optează şi poetul, are drept scop potenţarea tainelor lumii. Cele două concepte filozofice originale sunt transpuse şi în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, care deschide volumul Poemele luminii şi face parte din seria artelor poetice moderne, alături de Joc secund de Ion Barbu şi Testament de Tudor Arghezi.

C. ARGUMENTARE 1. artă poetică modern(ist)ă Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează concepţia autorului despre poezie şi rolul poetului; este o artă poetică modernă, întrucât viziunea despre menirea poetului presupune raportarea la concepţia sa filozofică, metafora „lumina mea” semnificând cunoaşterea luciferică, iar „lumina altora”, cunoaşterea paradisiacă.

2. semnificaţia titlului, tema Titlul, o metaforă revelatorie, este reluat în incipitul poeziei şi fixează prin marca eului liric „eu” atitudinea poetului faţă de misterele lumii. Poezia se construieşte în jurul motivelor luminii şi misterului, care definesc tema cunoaşterii.

3. structură,compoziţie, semnificaţii Compoziţional, se identifică trei secvenţe, marcate în general prin scrierea cu majusculă a versurilor. Prima secvenţă exprimă prin verbe la forma negativă („nu strivesc”, „nu ucid”) asociate metaforei „calea mea” (destinul poetic asumat) refuzul cunoaşterii logice, raţionale. Universul este identificat cu metafora „ corola de minuni”, care sugerează ideea de univers armonios. Metaforele enumerate în finalul secvenţei întâi surprind temele

majore ale creaţiei poetice: „flori” – frumosul, viaţa; „ochi” – cunoaşterea, contemplaţia poetică; „buze” – iubirea, rostirea (poetică); „morminte”moartea, eternitatea. A doua secvenţă, cea mai amplă, este construită pe baza unor relaţii de opoziţie: „eu-alţii”, „lumina mea – lumina altora” . Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale antitetice: „lumina altora” – „sugrumă vraja” şi „eu cu lumina mea” – „sporesc”, „îmbogăţesc”. Ideea poetică este susţinută de elemente ale imaginarului poetic blagian, precum lumina, luna, noaptea, fiorii, misterul etc. Secvenţa finală( „căci eu iubesc/ şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte”) oferă explicaţia atitudinii asumate: misterul este protejat din iubire, iubirea fiind convertită în instrument al cunoaşterii luciferice.

D. CONCLUZIE Prin utilizarea versului liber (alături de tehnica ingambamentului), care corespunde ritmului interior al poetului fascinat de misterele lumii, prin valorificarea temei cunoaşterii sau ilustrarea rolului poetului şi al poeziei, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modern(ist)ă.

Joc secund Ion Barbu A. INTRODUCERE Modernismul românesc se constituie ca doctrină estetică în lucrările lui Eugen Lovinescu,aceasta fiind promovat prin intermediul revistei şi al cenaclului „Sburătorul”. Din perspectivă lovinesciană, reprezentativi pentru poezia tradiţionalistă rămân Vasile Voiculescu, Ion Pillat etc., iar pentru cea modernistă, Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu.

B. IPOTEZA În studiul consacrat operei poetului-matematician, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu propune trei etape ale creaţiei: parnasiană, baladic-orientală şi ermetică. Poezia Joc secund de Ion Barbu, care deschide volumul al cărui titlu ulterior l-a împrumutat, face parte din seria artelor poetice moderne, alături de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga şi Testament de Tudor Arghezi.

C. ARGUMENTARE 1. artă poetică modern(ist)ă Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează concepţia autorului despre poezie şi rolul poetului: este o artă poetică modernă, creatorul optând pentru ermetism şi poezia pură, pentru un limbaj abstract, original.

2. semnificaţia titlului, tema Pornind chiar de la titlu, discursul propune o cale de acces spre lumea ideilor pure, prin joc. Creaţia este „joc secund”, mai pur decât cel prim, care reflectă materialul, contingentul.

3. structură,compoziţie, imaginar poetic Compoziţional, se remarcă două catrene, cu rimă încrucişată, ritm iambic, măsura versurilor fiind de 13-14 silabe. Poezia, definită prin construcţia oximoronică „adâncul acestei calme creste” presupune filtrare, concentrare a esenţelor, se caracterizează prin profunzime, vizează formele absolute ale intelectului. Semnificativă este metafora „calmă creastă”, cu trimitere la categoria estetică a apolinicului, inducându-se ideea că poezia este produs al raţiunii, al contemplării senine. Versul al doilea al primei strofe îşi ordonează sugestiile în jurul motivului oglinzii, conturându-se imaginea artei ca oglindire a realităţii în forma superioară a Ideii ( „Intrată prin oglindă în mântuit azur”). Poezia devine un mijloc de transfigurare a realităţii brute, act de cunoaştere şi autocunoaştere, un spaţiu al esenţelor pure („ un joc secund mai pur”).

Misiunea artistului-nadir, ale cărui aspiraţii nu sunt similare celor ale omului obişnuit („zbor invers”) este de a redescoperi frumuseţea, sublimul, armonia lumii („harfe resfirate”). Epitetul „invers” poate sugera şi ideea că poezia nu reprezintă înălţare în realitate, ci coborâre în imaginar, spre protunzimile gândului. Finalul dezvoltă o idee întâlnită şi la Arghezi, aceea că actul creator înseamnă trudă ( „cântec istoveşte”), şi relevă trăsături ale poeziei precum muzicalitatea („cântec”), ermetismul („ascuns”), ambiguitatea.

4.stil La nivel stilistic, abundenţa metaforelor („ceas dedus”, „calmă creastă”, „nadir latent”), a inversiunilor, epitetelor susţin concizia şi ermetismul textului. D. CONCLUZIE Limbajul original, intelectualizat, ermetismul, ambiguitatea, conceptul de poezie pură, ilustrarea viziunii poetului despre menirea creatorului şi a creaţiei conferă textului caracter de artă poetică modernă.

Testament Tudor Arghezi A. INTRODUCERE Modernismul românesc se constituie ca doctrină estetică în lucrările lui Eugen Lovinescu, fiind promovat prin intermediul revistei şi al cenaclului „Sburătorul”. Din perspectivă lovinesciană, reprezentativi pentru poezia tradiţionalistă rămân Vasile Voiculescu, Ion Pillat etc., iar pentru cea modernistă Ion Barbu, Lucian Blaga şi Tudor Arghezi. B. IPOTEZA Poezia Testament de Tudor Arghezi , care deschide primul volum al creatorului, „Cuvinte potrivite”, face parte din seria artelor poetice moderne alături de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga şi Joc secund de Ion Barbu. C. ARGUMENTARE 1. artă poetică modern(ist)ă Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează concepţia autorului despre poezie şi rolul poetului; este o artă poetică modernă, pentru că tratează o triplă problematică: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului şi raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică. 2. semnificaţia titlului, tema Titlul are atât o semnificaţie denotativă, cât şi una conotativă: pe de o parte, desemnează un act juridic, pe de alta, face trimitere la cele două părţi ale Bibliei: Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt adunate învăţăturile prorocilor şi apostolilor adresate omenirii. Din această accepţie religioasă derivă şi sensul conotativ al termenului, care desemnează şi tema poemului, cea de moştenire spirituală, creatorul adresându-se urmaşului: cititor sau viitor truditor al cuvântului. 3. structură, compoziţie, imaginar poetic Textul poetic este organizat în cinci strofe, cu un număr inegal de versuri. Incipitul este conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual şi concentrează ideea moştenirii literare, relevând totodată şi condiţia poetului: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte.” Discursul liric este organizat în jurul termenului-cheie „carte”, element de recurenţă, care în strofa întâi are semnificaţia unei „trepte” în dobândirea cunoaşterii. Elaborată cu trudă de poet, cartea este o punte între generaţii şi are valoarea unui document fundamental, asemenea Bibliei: „ Aşaz-o cu credinţă căpătâi/ Ea e hrisovul vostru cel dintâi”.

Materialul poetic din strofa a treia este organizat în jurul versului „ Eu am ivit cuvinte potrivite”, care ilustrează menirea creatorului, aceea de descoperi cu harul său, dar şi prin trudă „cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia nu doar ca inspiraţie divină, ci şi ca meşteşug. În viziunea poetului, cuvintele se metamorfozează, păstrându-şi însă forţa expresivă: „ Veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”. În penultima strofă este prezentă ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolul ei fiind „vioara”. Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la Charles Baudelaire, autor al Florilor răului. Poetul român consideră că orice aspect al realităţii, frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „ Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. În finalul poeziei este sugerată ideea transformării versului clasic („Domniţa suferă în cartea mea”), precum şi faptul că poezia este o îmbinare de har („slova de foc”) şi trudă („slova făurită”). De asemenea, poetul reliefează condiţia creatorului, „rob” al cuvântului, care trudeşte pentru cititorul său: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”. 4. stil Respectul pentru cuvânt, pe care poetul îl culege din toate registrele limbii ( arhaisme: „hrisov”, regionalisme : „grămădii”, termeni religioşi: „Dumnezeu”, „icoane” etc.), chiar şi dintre cele considerate nepoetice („bube”, „mucegaiuri”, „noroi”, „zdrenţe”), conferă textului poetic vigoare, originalitate şi modernism. D. CONCLUZIE Poetul văzut ca un artizan al cuvintelor, creaţia poetică- îmbinare desăvârşită între har şi trudă, valorificarea esteticii urâtului, incălcarea regulilor prozodiei clasice sunt argumente în favoarea modernităţii artei poetice argheziene, Testament.

În Grădina Ghetsemani Vasile Voiculescu A. INTRODUCERE Ideologia tradiţionalistă din perioada interbelică se cristalizează în jurul revistei „Gândirea”, preluând elemente din orientările antebelice sămănătorismul şi poporanismul şi se manifestă în opoziţie cu modernismul susţinut de E. Lovinescu. Din perspectivă lovinesciană, reprezentativi pentru poezia modernistă sunt Ion Barbu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, iar pentru cea tradiţionalistă, Ion Pillat sau Vasile Voiculescu. Lirica tradiţionalistă gândiristă valorifică teme precum satul, dezrădăcinarea, revolta socială, universul biblic.

B. IPOTEZA Reprezentativ pentru lirica tradiţionalistă este poemul de inspiraţie religioasă ( iconografic) În Grădina Ghetsemani, de Vasile Voiculescu, poem care face parte din volumul „Pârgă”.

C. ARGUMENTARE 1. semnificaţia titlului, tema Titlul poeziei face trimitere la cadrul fizic al rugăciunii lui Iisus, sursa de inspiraţie constituind-o motivul biblic al rugăciunii acestuia pe Muntele Măslinilor, după Cina cea de taină, scenă relatată de Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca. Tema este reprezentată de suferinţa şi moartea lui Iisus, care prin jertfa sa împlineşte predicţiile Scripturii şi preia păcatele omenirii, oferindu-i astfel mântuirea.

2. structură,compoziţie, imaginar poetic Compoziţional, se identifică trei secvenţe, care surprind natura duală a lui Iisus, constituită ditr-o latură umană şi una divină. Incipitul poemului redă zbaterea lui Iisus , aflat în luptă cu moartea şi cu propriul destin: „Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...” Gestul îngenuncherii, verbele „nu primea”, „se-mpotrivea”, relevă latura omenească a lui Iisus, în faţa unui destin nemilos, în timp ce versul „Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna” vizează şi dimensiunea sa divină, prin hiperbola utilizată sugerându-se ideea de suferinţă resimţită la nivel cosmic. Materialul poetic din secvenţa a doua se organizează în jurul metaforei „grozava cupă”, semnificând păcatele omenirii şi iminenţa sacrificiului, cu care îl îmbie divinitatea inflexibilă (sinecdoca „ o mână nendurată”). Metafora „ sete uriaşă” desemnează latura divină a lui Iisus, care doreşte

împlinirea menirii, înţelegând scopul jertfei sale(„Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă”). Ultima secvenţă reprezintă proiecţia suferinţei interioare asupra cadrului natural, suferinţă sugerată printr-o imagine apocaliptică, realizată cu ajutorul personificării şi al hiperbolei: „Deasupra fără tihnă se frământau măslinii”. Sugestia morţii este reiterată în final prin imaginea „uliilor de seară”, păsări de pradă, asociate simbolic cu un act de cruzime. D. CONCLUZIE Prin temă, sursa de inspiraţie religioasă, prin lexicul poetic şi prin versificaţia clasică, poezia În Grădina Ghetsemani de Vasile Voiculescu aparţine tradiţionalistmului.

Către Galateea Nichita Stănescu

A. INTRODUCERE Neomodernismul este o orientare care se manifestă în anii 60-70 şi propune redescoperirea emoţiei estetice, întoarcerea la un lirism pur, dominat de puterea metaforei.

B. IPOTEZA Poemul Către Galateea de Nichita Stănescu, face parte din volumul Dreptul la timp şi este o artă poetică neomodernistă, datorită ilustrării concepţiei autorului despre poezie şi rolul poetului, cu accent pe relaţia artist-creaţie, precum şi datorită unor particularităţi precum: reinterpretarea miturilor, insolitul imaginilor, subtilitatea metaforei etc.

C. ARGUMENTARE 1. semnificaţia titlului, tema Titlul este sugestiv pentru o artă poetică în care se înfăţişează relaţia dintre artist şi operă, prin aluzia la mitul lui Pygmalion, artistul din Cipru, care, îndrăgostit de una din statuile sale de fildeş, o roagă pe Afrodita să îi dea viaţă. În strânsă relaţie cu titlul, tema poemului este aceea a cunoaşteriinaştere relevate în procesul de creaţie.

2. structură,compoziţie, imaginar poetic Compoziţional, se identifică trei secvenţe, incipitul fiecăreia constituindu-l verbul „ştiu”, iar finalul, imperativul „naşte-mă”, ceea ce conferă simetrie textului. Prima secvenţă redă, în enumeraţie, atributele operei dezvăluite doar artistului, acestea reprezentând totodată înseşi tainele iubirii: „timpurile”(geneza), „mişcările”( transformările), „umbra” (semnificaţia), „tăcerile” (ermetism, ambiguitate), mersul” (evoluţia), „melancolia” (sentimentele transmise). A doua secvenţă depăşeşte concretul, artistul conştientizează şi inefabilul operei, indicii spaţio-temporali precum „după-amiaza”, „dupăorizontul”, „dincolo-de-marea” constituindu-se în metafore ale abstracţiunilor ireprezentabile. Ultima secvenţă îl înfăţişează pe creator ca suflet al operei , între „bătaia inimii” şi „silaba” cuvântului fiind un paralelism organic pe care numai poetul îl percepe. În poem se ţese însă şi un alt paralelism, mult mai subtil: în toate strofele se repetă, gradat, gestul prosternării către operă: în prima strofă,

„genunchiul” şi „piatra”, elemente de recurenţă, doar se ating, sugestia de trecere a viului către statuar fiind doar schiţată. În strofa a doua, sugestia este că „genunchiul pietrelor” este un mimesis al genunchiului omenesc. În a treia strofă este însă exprimată ideea unui mimesis invers: natura, materia se nasc din operă, sunt „umbre” ale ei ( „Copacii – umbre de lemn ale vinelor tale”), artistul însuşi e „umbră” a operei sale. El cunoaşte („ştie”), iar opera „naşte” totul, însă numai prin intermediul artistului.

D. CONCLUZIE Prin insolitul imaginilor artistice, reinterpretarea miturilor, ilustrarea concepţiei creatorului despre rolul poeziei şi al poetului, poemul Către Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică ce aparţine neomodernismului.