Enciclopedia Plantelor Folosite in Terapia Veterinara [PDF]

Zitiervorschau

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

1

TEMELIE MIHAELA

ENCICLOPEDIA PLANTELOR MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

ROVIMED PUBLISHERS

2

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Prepress: Bogdan Barabaş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TEMELIE, MIHAELA Plante medicinale folosite în terapia veterinară / Mihaela Temelie; ed.: Viorel Medveţki. - Bacău : Rovimed Publishers, 2008 Bibliogr. Index ISBN 978-973-7719- 28-2 I. Medveţki, Viorel (ed.) 633.88 615.322 Copyright © by ROVIMED PUBLISHERS Editura ROVIMED PUBLISHERS www.rovimed.com e-mail: [email protected]

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TEMELIE MIHAELA

ENCICLOPEDIA PLANTELOR MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

ROVIMED PUBLISHERS

3

4

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

5

CUVÂNT ÎNAINTE Animalele, indiferent de modul lor de hrănire, consumă diferite plante sau organe ale acestora în scopul diminuării şi, chiar, tratării stărilor lor de boală. Inteligenţa la nivelul animalelor este definită prin capacitatea acestora de a-şi adapta comportamentul la situaţia existentă. Se disting două modalităţi de conduite adaptative: ▪ instinctivă (automată) – exprimată prin programe ce includ experienţa speciei, transmise genetic, ▪ deliberată – în care intervine intenţionalitatea. Un act deliberat cu eficienţă adaptativă presupune o experienţă însuşită prin învăţare şi memorare, o anticipare şi o elaborare adecvată. În instincte apare doar o experienţă trecută şi memorată în genele codului genetic. Transmiterea lor la descendenţi constituie prin sine însăşi o anticipare a condiţiilor de mediu şi a experienţelor la care va fi supus purtătorul lor. Când experienţele individuale şi condiţiile de mediu nu corespund cu acelea memorate de specie în aceste instincte, individul este obligat să recurgă la acte deliberate sau să piară prin lipsa capacităţii de adaptare. În realitate există o îmbinare a celor două posibilităţi de acţiune, o „libertate a voinţei” ale cărei limite se extind concomitent cu dezvoltarea filogenetică a sistemului nervos. Într-o lume în continuă schimbare şi evoluţie, nici un instinct nu poate fi suficient pentru a anticipa toate condiţiile în care va trăi purtătorul său. De aceea, acesta trebuie să fie dotat şi cu posibilităţi de acţiune întreprinse ad-hoc. Când toate acestea sunt depăşite individul dispare. Instinctele sunt garanţii pe care specia şi le ia pentru ca perpetuarea sa să nu se întrerupă. De aceea, le întâlnim în lumea vie, şi acesta este motivul pentru care manifestarea lor se petrece sub imperiul unei tensiuni la care animalul nu se poate opune fără să-şi atragă suferinţa, iar satisfacerea lor este răsplătită prin plăcere. În esenţa lor, conduitele instinctive constituie acte inteligente având finalităţi adaptative. Ele sunt o expresie a inteligenţei materiei vii. Din dragoste de animale şi de natură am continuat seria „ENCICLOPEDIA PLANTELOR MEDICINALE” prin realizarea volumului „Enciclopedia plantelor medicinale folosite în terapia veterinară”. Elaborarea acestei lucrări are la bază anumite considerente de ordin teoretic şi practic: - acest volum se adresează atât specialiştilor, cât şi publicului iubitor de animale, - plantele medicinale pot fi încadrate la limita dintre produsele alimentare şi medicamentele propriu-zise. Rolul lor nu se limitează la influenţarea unor procese patologice, ci devine din ce în ce mai important în prevenirea afecţiunilor. - în lucrare este redată răspândirea plantelor medicinale, acolo unde sunt în număr mare şi pot fi recoltate, - de asemenea, cartea oferă îndrumări privind recoltarea în condiţii optime a acestor plante, - recoltarea plantelor medicinale din flora spontană de către proprietarul necuvântătorului oferă numeroase avantaje: mişcarea, îmbogăţirea cunoştinţelor, valorificarea unor resurse locale, - pentru a evita eventualele accidente, este descris cum trebuie să fie produsul obţinut după uscare,

6

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ - se ştie că pentru a avea un efect terapeutic direct mai accentuat plantele medicinale se administrează în amestecuri. De aceea, la fiecare afecţiune mai des întâlnită sunt prezentate plantele medicinale indicate, - pentru ca plantele medicinale să-şi păstreze calităţile şi efectul asupra organismului, trebuie preparate în mod adecvat şi potrivit scopului urmărit; acest aspect este mult mai important decât cantitatea pe care o administrăm, - explicarea diferiţilor termeni medicali şi botanici întâlniţi în lucrare.

Lucrarea începe cu o prezentare succintă a istoriei plantelor medicinale şi a relaţiei plante animale, care face obiectul primului capitol „Studiu introductiv”. În capitolul „Noţiuni generale despre plante medicinale” se prezintă principalele clase de principii active, ca substanţe tămăduitoare pentru organismul animal. De asemenea, se indică metodele de identificare, recoltare, uscare şi conservare ale plantelor medicinale în subcapitolul „Obţinerea drogurilor”. Un loc aparte în acest subcapitol îl are prezentarea specială a precauţiei faţă de plantele medicinale toxice. Capitolul se încheie cu prezentarea modurilor de prelucrare a drogurilor [reprezentate prin materia primă de origine vegetală, animală sau minerală, care serveşte la prepararea anumitor medicamente (conform definiţiei din DEX); organele uscate ale plantelor medicinale, în cazul nostru]. Al treilea capitol, care este şi cel mai vast, cuprinde „Plantele medicinale folosite în terapia veterinară”. Fiecare specie de plante se legitimează cu denumirea populară şi ştiinţifică, urmată de încadrarea în familie, ecologia şi răspândirea în ţară. În continuare se prezintă descrierea botanică succintă pentru recunoaşterea plantei, organul (organele) utilizat(e), recoltarea (la plantele medicinale cele mai folosite recoltarea este însoţită de prezentarea produsului obţinut, pentru a putea fi utilizat cu maximum de randament). Monografia plantei se completează cu compoziţia chimică din punct de vedere al virtuţilor terapeutice, precum şi, unde este cazul, toxicologia plantei urmată de acordarea primului ajutor în cazul unor intoxicaţii accidentale cu plante medicinale toxice. Apoi sunt prezentate recomandările fitoterapeutice şi modul de administrare al plantelor, atât în uz intern, cât şi în cel extern. Monografia fiecărei plante medicinale se încheie cu un tabel care sintetizează datele cele mai importante despre aceasta. De asemenea, fiecare plantă este însoţită de un desen alb - negru. Explicarea succintă a diferiţilor termeni medicali şi botanici întâlniţi în lucrare face obiectul „Glosarului”. „Indexul de denumiri ştiinţifice” vine în sprijinul cititorului pentru a găsi planta medicinală căutată, indiferent sub ce denumire populară ar cunoaşte-o. Materialul bibliografic fiind foarte generos şi numeros, lucrarea se încheie doar cu o „Bibliografie selectivă”. Trebuie subliniat că această lucrare nu urmăreşte să prescrie tratamente şi nici să înlocuiască consultaţia medicului, ci numai să arate însuşirile plantelor medicinale, să înlăture unele întrebuinţări greşite şi să ajute la utilizarea lor într-un mod ştiinţific, în apărarea sănătăţii. 1 octombrie 2008 Autorul

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

7

STUDIU INTRODUCTIV VECHIMEA CUNOŞTINŢELOR DESPRE RELAŢIA PLANTE - ANIMALE Din cele mai vechi timpuri, alături de asigurarea hranei, a locuinţei, etc., o necesitate vitală a omului a constituit-o şi practicarea vindecării empirice. Sunt documente care atestă îndeletnicirea folosirii plantelor în lecuirea bolilor de către triburile geto-dacice, care locuiau teritoriul ţării noastre. După cucerirea romană, cunoştinţele farmacognostice şi terapeutice ale grecilor şi latinilor au completat tezaurul cultural dac. Dintre plantele descrise de botanistul şi medicul Dioscorides (sec. I, e. n.), în lucrarea sa „De materia medica”, între cele cu utilizări medicinal, câteva zeci au denumiri dacice. Dintre plantele medicinale (unele şi alimentare) folosite de pe vremea tracilor până în zilele noastre, pe teritoriul României sunt: Allium cepa (ceapa), Aconitum napellus (omagul), Hypericum perforatum (sunătoarea), Sarothamnus scoparius (Cytisus scoparius - mături), Sambucus nigra (soc), Chelidonium majus (rostopască), Gentiana asclepiadea (ghinţura albastră), Gentiana lutea (ghinţura galbenă), Verbascum thapsus (lumânărică), Menta piperita (mentă), Salvia officinalis (salvie, jaleş), Thymus vulgaris (cimbru), Achillea millefolium (coada şoricelului), Artemisia absinthium (pelin), Taraxacum officinale (păpădia), Pimpinella anisum (anason), Carum carvi (chimion), Eryngium planum (scaiul dracului), Conium maculatum (cucuta), etc. (A. Petrescu, 1976). Medicina empirică românească, una dintre cele mai bogate din lume, constituie şi astăzi o preţioasă sursă de informaţie şi chiar de inspiraţie pentru farmacognozia modernă. În antichitate se foloseau metode de îmblânzire a animalelor sălbatice cu ajutorul unor plante aromatice şi narcotice, care acţionau asupra sistemului nervos al acestora, modificându-le comportamentul. Scriitorii antici vorbesc despre faptul că unii „vrăjitori” ascundeau în sandale sau între degetele picioarelor frunze de valeriană (Valeriana officinalis) sau cătuşnică (Nepeta cataria) al căror miros atrăgea pisicile şi câinii. Nu este de mirare că aceste personaje colindau cetăţile urmate cu docilitate de o mulţime de animale, într-o procesiune stranie, ce uimea privitorii, sporind faima „vrăjitorului”. În „Descrierea Eladei”, apărută în secolul al II-lea d. Hr., scriitorul grec Pausanias amintea de vânătorii care atrăgeau lupii şi vulpile punându-şi pe ei o cămaşă impregnată cu sucuri de plante, de obicei din neamul odoleanului (Valeriana officinalis), care produceau excitaţii vânatului. Tot el credea că acesta era şi secretul taumaturgilor (în concepţiile religioase - persoane înzestrate cu capacitatea supranaturală de a face minuni) care atrăgeau în jurul lor lei şi tigri fără ca sălbăticiunile să le facă vreun rău. Probabil că acest procedeu era cunoscut şi de către unii creştini pe care romanii, condamnându-i la moarte, îi aruncau în groapa cu lei şi care, spre stupefacţia mulţimii dornică de spectacole sângeroase, rămâneau nevătămaţi, obţinând în acest fel graţierea. Scrieri vechi, referindu-se la astfel de odorante, arată că ele conţineau extracte de nard (Nardostachys jatamansi) şi coacăz (Ribes sp.), precum şi uleiuri parfumate. Animalele copleşite de miros nu cutezau să se apropie. Studiul ştiinţific al acestor substanţe vegetale efectuat în ultimii 50 – 60 de ani, în laboratoare, a îmbogăţit simţitor arsenalul substanţelor insectifuge de sinteză şi a pus la îndemâna îmblânzitorilor de animale, care evoluează în circurile moderne o seamă de droguri-narcotice, care, într-o bună măsură, îi apără de agresivitatea unor fiare care, oricât de bine dresate, pot avea uneori reacţii imprevizibile.

8

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

PRIN TIMP ŞI SPAŢIU La începutul secolului al XIX -lea, naturalistul de origine franceză F.F.Virey, cunoscut şi ca medic veterinar, considera că primii doctori în medicină au fost animalele. El se sprijinea pe observaţii personale, dar şi pe informaţiile cuprinse în lucrarea „Historia naturalis” a lui Pliniu cel Bătrân (24 – 79 d. Hr.) unde sunt prezentate multe situaţii în care animalele se folosesc de diferite specii de plante. Aşa, de pildă, uliul (Accipiter gentilis), când simte că i-a slăbit vederea, îşi umezeşte ochii cu seva plantei Tragopogon picroides, care este rudă cu lăptuca sălbatecă. Pasărea zgârie tulpina cu ghearele pentru a da de seva vindecătoare. Rândunicile (Hirundo rustica) tratează afecţiunile asemănătoare, în cazul când acestea apar la pui, cu latexul galben-portocaliu al rostopascăi (Chelidonium majus). Pe teritoriul ţării noastre sau găsit tăbliţe care dovedesc întrebuinţarea de către medicii legiunilor romane din Dacia, a acestui remediu în tratarea afecţiunilor oculare. De astfel, în medicina populară, şi astăzi, planta este folosită în acest scop, deşi farmacognozia modernă o recomandă pentru alte suferinţe. Pliniu cel Bătrân notează că nevăstucile (Mustela nivalis) se imunizează împotriva muşcăturii şerpilor veninoşi mâncând rută (Ruta graveolens), o plantă greu mirositoare, conţinând un ulei eteric şi glicozidul rutina. Căprioarele (Capreolus capreolus) rănite de săgeţi erau găsite rumegând frăsinel (Dictamnus albus). Ulterior, s-a constatat că scoarţa tulpinii acestei plante aromatice este tonică şi stimulentă, iar uleiul ei volatil este un puternic bactericid. Râsul (Lynx lynx), în momentul în care este rănit, îşi prepară din anumite plante, pe care le „rumegă”, o pastă pe care o aplică pe răni întinzând-o cu ajutorul limbii şi care joacă rolul unui veritabil pansament. Un vestit farmacist medieval, Jakob Christoffel von Grimmelshausen, relua, în 1669, ideea lui Pliniu, potrivit căreia oamenii au ţinut seama de felul cum animalele se serveau de plantele de leac. Astfel, în una din operele sale, mult apreciate în epocă, scria: „Credeţi voi, oameni, că noi, animalele, suntem proaste? […] Dacă socotiţi că suntem aşa de proaste, spuneţi-mi, vă rog, cine i-a învăţat pe porumbeii sălbatici, gaiţe, mierle şi potârnichi să folosească drept purgativ frunzele de tulichină, iar pe turturele şi găini, păpădia? Cine a învăţat pe câini şi pe pisici să mănânce iarbă înrourată, când vor să-şi curăţe pântecele? Cine sfătuieşte pe mistreţi să mănânce iederă şi pe urşi mătrăgună, acestea fiind medicamente pentru ei? Cine l-a îmbiat pe vultur să caute şi să folosească geode când nu-şi poate depune ouăle decât cu greutate? Şi cine îndeamnă pe şarpe să mănânce molură când năpârleşte şi vrea să-şi limpezească vederea?” La ţară se spune că atunci când câinele are dureri de cap consumă frunze de iarba-câinelui (Cynodon dayctylon). În cazuri asemănătoare pisicile se tăvălesc peste cătuşnică (Nepeta cataria). Vulpile (Vulpes vulpes), care au mâncat momeli cu otravă, consumă boabe de dalac (Paris quadrifolia), a căror acţiune vomitivă ar putea constitui un antidot. Este un fapt verificat experimental că multe animale folosesc plantele în combaterea paraziţilor intestinali. De pildă, câteva din speciile care hibernează mănâncă spre sfârşitul verii plante cu acţiune dezinfectantă pentru tubul digestiv, cum ar fi pelinul (Artemisia absinthium) şi leurdă (Allium ursinum) a căror acţiune fitoncidă şi vermifugă este recunoscută. Ierunca sau cocoşul de mesteacăn (Tetrastis bonasia) consumă, în timpul iernii, amenţi (mâţişori) de mesteacăn, care, de asemenea, curăţă tubul digestiv de tenii şi de alţi paraziţi intestinali. Animalele, indiferent de modul lor de hrănire, consumă diferite plante sau organe ale acestora în scopul diminuării şi, chiar, tratării stărilor lor de boală. Iată câteva plante folosite de animale în scop „terapeutic” şi acţiunea acestora: Este cunoscut faptul că frunzele de brad (Abies alba) sunt consumate de cocoşul de munte (Tetrao urugallus), atât ca hrană, cât şi ca preventiv al alterării mijloacelor de apărare imună.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

9

Carnivorele consumă planta cunoscută sub numele de dragavei (Rumex crispus) în traheobronşită, tuse uscată, iritantă, agravată la inspir profund. S-a remarcat, de asemenea, că dragavei este consumată de animale şi în tusea tuberculoasă. Frunzele de leurdă (Allium ursinum) combat coriza spasmodică la toate speciile de animale, dar, îndeosebi, la pisica sălbatecă (Felis silvestris) şi la râs [Felis (Lynx) lynx], corize banale sau rinite sezoniere care debutează cu strănuturi numeroase, urmate de apariţia unei secreţii apoase, care cade sub formă de picături din nas şi irită narinele şi buza superioară, coriza de primăvară (provocată de vântul umed din N – E), cu scurgeri arzătoare, care erodează nasul şi buza superioară. Cerbul (Cervus elaphus), căprioara (Capreolus capreolus), capra-neagră (Rupicapra rupicapra) îşi „tratează” emfizemul, tusea brutală, expiraţia dificilă mâncând flori sau fructe de soc (Sambucus nigra), în funcţie de sezon. Cerbul (Cervus elaphus), căprioara (Capreolus capreolus), capra-neagră (Rupicapra rupicapra), consumă partea aeriană de urzica mică (Urtica urens) pentru diminuarea efectelor urticariei de origine alimentară, toxică sau alergică. Carnivorele consumă partea aeriană a viorelelor (Scilla bifolia) pentru a „trata” traheobronşita, cu instabilitate termică şi circulatorie. Pierderea mirosului antrenează scăderea apetitului. Sute de astfel de observaţii, făcute de-a lungul secolelor, au dus la concluzia că medicina populară şi farmacologia primitivă s-au inspirat, iniţial, din aceste manifestări ale instinctului de apărare şi conservare specific animalelor. Desigur că autoterapia vegetală a animalelor a fost o posibilă şi importantă sursă de inspiraţie pentru omul primitiv, dar nu unica, deoarece acesta se găsea în faţa unor situaţii când doar propria lui experienţă trebuia să decidă asupra plantelor presupuse utile. Şi era firesc, deoarece el întâlnea unele specii de plante care reacţionau în organismul uman astfel decât în cele animale. De exemplu: ▪ valeriana (Valeriana officinalis), la animale (în special, la tigri şi pisici) este excitantă, în timp ce la om este sedativă, ▪ fructele de mătrăgună (Atropa belladonna), bine tolerate de păsări, produc prin ingerare, la om, tulburări grave, ▪ osul-lemnului (Sarothamnus scoparius) este toxic pentru om, din cauza sparteinei, în timp ce pentru iepuri şi căprioare ei constituie hrana de bază în timpul iernii.

10

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

NOŢIUNI GENERALE DESPRE PLANTELE MEDICINALE PRINCIPIILE ACTIVE ALE PLANTELOR MEDICINALE Cunoştinţele despre plantele medicinale, atât de folosite în prezent, reprezintă împletirea tradiţiei medicinii empirice cu cercetările cele mai recente, realizate în acest domeniu – un valoros tezaur oferit de natură omului şi animalelor, în scopul vindecării diferitelor afecţiuni. Deşi se fac în continuare descoperiri de noi substanţe vegetale, astăzi se cunosc bine substanţele tămăduitoare ale plantelor numite principii active. Acestea au fost încadrate în mai multe clase şi anume: alcaloizii, hidraţii de carbon, glicozidele (heterozidele), saponinele, principiile amare, uleiurile, taninurile, acizii organici, vitaminele, antibioticele. La enumerarea substanţelor conţinute de către o specie de plantă medicinală se apelează frecvent la toţi compuşii identificaţi în planta respectivă. Astfel, la o asemenea înşiruire se nominalizează o serie întreagă de compuşi chimici: „planta conţine aminoacizi, grăsimi, zaharuri, amidon, mucilagii, potasiu, etc.”, texte cu care nu se spune nimic fiindcă nu există nici o plantă care să nu conţină substanţe din grupele menţionate. Situaţia se schimbă doar atunci, când substanţa cu pricina se găseşte într-un procent semnificativ mai mare în comparaţie cu alte plante. Cantităţile însemnate de mucilagii din nalbă sau podbal conferă acestor substanţe interes terapeutic. Din întreaga compoziţie chimică a unei specii prezintă interes terapeutic numai substanţele biologic active. Valoarea produsului vegetal este condiţionată de conţinutul în principii active. Grupele de principii active sunt următoarele: 1. Alcaloizii. Sunt primele principii active descoperite de chimişti şi sunt substanţe cu caracter bazic, răspândite, în special, la dicotiledonate. Aceştia constituie un grup foarte eterogen din punct de vedere chimic. Caracterele comune ale tuturor alcaloizilor sunt: - prezenţa azotului în molecula lor, - formează săruri cu acizii, - produc tulburări puternice în organism. Majoritatea alcaloizi se prezintă sub formă cristalină, puţini în stare lichidă [coniina din cucută (Conium maculatum), nicotina din tutun (Nicotiana tabacum)]. Dintre alcaloizii întâlniţi în plantele medicinale cităm: efedrina extrasă din cârcel (Ephedra distachya), colchicina otrava brânduşei de toamnă (Colchicum autumnale), atropina alcaloid al mătrăgunei (Atropa belladonna), hioscianina extrasă din măselariţă (Hyoscyamus niger), opiul scos din capsulele mac (Papaver rhoeas) conţine 23 de alcaloizi (cei mai folosiţi: morfina, codeina, tebaina, narcotina, papaverina), chelidonina întâlnită în rostopască (Chelidonium majus), harmina, principiul activ al plantei Peganum harmala, întâlnită în cimitirele dobrogene, veratrina extrasă din stirigoaie (Veratrum album), aconitina obţinută din omag (Aconitum taricum), leonurina din talpagâştii (Leonurus cardiaca), singura labiată înzestrată cu alcaloizi. 2. Hidraţii de carbon. Dintre cele mai importante holozide (hidraţi de carbon) pot fi enumerate:  Gume. Gumele sunt poliglucide complexe, care prin hidroliză dau galactoză, manoză, glucoză, ramnoză, xiloză şi alte monoze. Ele au proprietatea de a reţine apa, formând cleiuri, soluţii mucilaginoase şi geluri. Se întâlnesc la seminţele plantelor din familiile Leguminosae, Liliaceae şi în tuberculii plantelor din familia Araceae, sub formă de substanţe de rezervă. Gumele au proprietăţi emoliente.  Mucilagii. Mucilagiile se găsesc în scoarţele unor copaci, în cotiledoanele multor seminţe unde au rol de a reţine apa, preîntâmpinând procesul de deshidratare. Mucilagiile au diverse roluri. Acestea se găsesc în diferite specii de nalbă (nalbă Lavatera thuringiaca, nalbă creaţă - Malva verticillata, nalbă mare - Althaea officinalis, nalbă mică - Malva pusilla, nalbă de pădure - Malva sylvestris, nalbă măruntă - Malva neglecta), poroinic (Orchis morio).  Pectine. Pectinele sunt polizaharide de natură necelulozică, care se găsesc în structura peretelui celular al plantelor, mai ales în fructe (aproximativ 30%), în bulbi şi fibre vegetale. Pectinele sunt substanţe hidrofile, care prin îmbibare cu apă se transformă în

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ





11

mucilagii. În fructele coapte pectinele se combină cu apă, glucide şi acizi în diferite concentraţii şi dau naştere la geluri. Pectinele intră în compoziţia membranei celulare, dar se pot acumula şi în vacuole. Aceste substanţe au acţiune coagulantă şi astringentă. Exemple de plante care conţin în fructe pectine: gutui (Cydonia oblonga), măr (Malus domestica), afin (Vaccinium myrtillus), păr (Pyrus sativa) Celuloză. Celuloza este un polizaharid ce constituie principalul component al membranei celulei vegetale. Conţinutul de celuloză variază considerabil la diferite tipuri de celule: astfel în ţesutul lemnos este în proporţie de 40 – 50%, pentru ca în celulele endospermului să ajungă la 1%, iar în stratul suberos al pereţilor secundari să lipsească. În plante celuloza este asociată cu alte substanţe: lignina, pectina, hemiceluloza, diferite răşini, lipide, glicozide, taninuri, etc. Celuloza este importantă pentru activitatea tubului digestiv. Amidon. Amidonul reprezintă rezerva de polizaharide cea mai însemnată din plantele verzi şi constituie principala sursă de glucide (oze) pentru alimentaţia omului şi hrana animalelor. Amidonul, rezultat în urma procesului de fotosinteză, se depozitează în seminţe, bulbi şi tuberculi, sub formă de granule de mărimi, structură şi aspect caracteristice pentru diferite specii vegetale. Granulele de amidon conţin pe lângă polioze constituente ale amidonului şi apă, fosfaţi, lipide, acizi graşi, etc. Amidonul are rol energetic.

3. Glicozide (heterozide). Glicozidele sau heterozidele sunt compuşi alcătuiţi dintr-o componentă glucidică şi o componentă neglucidică, denumită aglicon, a cărei structură chimică poate fi foarte diferită. Agliconul conferă glicozidelor proprietăţi fizice, chimice şi farmacologice specifice, condiţionând în cea mai mare măsură utilizarea lor ca substanţe terapeutice. Din grupul glicozidelor fac parte:  Cardiotonice. Acest tip de glicozide sterolice este răspândit în frunzele plantelor din familiile Apocynaceae, Liliaceae şi Scrophulariaceae. Au acţiune favorabilă asupra cordului bolnav, diminuând pulsul, regularizând ritmul şi bătăile inimii; acţionează uneori şi ca diuretic. Exemple de substanţe cardiotonice: digitalina din degetar (Digitalis purpurea, D. lanata), convalatoxina din lăcrămioară (Convallaria majalis), adoniziada şi adenivernozida prezente în ruşcuţa de primăvară (Adonis vernalis), erizimina conţinută de micşunele sălbatice (Erysimum diffusum).  Antracenozide. Compuşii din această categorie au culoare galbenă, portocalie şi roşie şi se găsesc în rădăcinile mai multor plante, dar, în special, în scoarţa şi frunzele de Rhamnus frangula (cruşin). Din această categorie fac parte frangulina şi senozida. Acţiunea lor este purgativă sau laxativă ori laxativ-purgativă. Alte substanţe antracenozide se găsesc în rădăcină de revent (Rheum palmatum), măcriş (Rumex acetosa).  Flavonozide. Compuşii din această categorie se găsesc în florile şi rădăcinile unor plante din familiile Scrophulariaceae, Compositae, Leguminosae, Rosaceae, fiind cunoscuţi circa 50 derivaţi flavonici care se găsesc liberi sau sub formă de glicozide. Flavonele formează cristale incolore. Ele au acţiune, predominant, diuretică. Exemple de substanţe flavonozide: apigenina conţinută de muşeţel (Matricaria chamomilla), gura leului (Antirrhinum majus), quercetina ce se găseşte în trandafir (Rosa centifolia, R. damascena) hamei (Humulus lupulus).  Tioglicozide. Tioglicozidele, un alt grup de glicozizi sulfuraţi, prezintă caracteristici de activare locală a circulaţiei sângelui, revulsive. Se găsesc în muştar alb (Sinapis alba), muştar negru (Sinapis nigra), hrean (Armoracia rusticana) şi alte specii de crucifere. 4. Taninuri. Taninurile sunt substanţe prezente la numeroase specii de plante superioare şi localizate în sucul vacuolar al celulelor corticale, frunzelor şi fructelor. Taninurile se prezintă sub forma unor soluţii concentrate, refrigerente. Proporţia în care se găsesc ele variază în limite foarte mari, de exemplu: în scoarţa de Quercus sp. 10 – 20%, la Salix sp. 9 – 13%, la Tilia sp. 15 – 20%, etc. Taninurile sunt astringente şi au rol hemostatic.

12 5. 6.

7.

8.

9.

10.

11.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ Saponozide. Saponozidele sunt răspândite îndeosebi la reprezentanţii familiilor Dioscoreaceae, Amarylidaceae, Liliaceae, Scrophulariaceae. Din acest grup fac parte saponinele: tigonina, gitonina, digitonina, holoturina, etc. Saponinele au acţiune expectorantă, hemolizantă şi în unele cazuri depurativă. Principii amare. Substanţele amare formează o grupă în care pot fi încadrate substanţe de diferite structuri datorită unei singure proprietăţi organoleptice comune, şi anume: gustul lor este amar chiar şi în diluţii mari. Se întâlnesc frecvent la plantele din familia Compositae. Produsele amare pot fi: amare pure, amare mucilaginoase şi amare aromatice, acestea din urmă conţinând şi ulei volatil. Glicozizii amari se găsesc în ghinţură albastră (Gentiana asclepiadea), ghinţură galbenă (Gentiana lutea), fierea pământului (Centaurium umbellatum), păpădie (Taraxacum officinale). Uleiurile volatile cu principii amare se întâlnesc în pelin (Artemisia absinthium), în angelică (Angelica archangelica). Substanţele amare au acţiune tonic – amară, stomahic şi stimulează pofta de mâncare. Aceste remedii se prescriu sub formă de tincturi amare. Uleiuri eterice. Uleiurile eterice se află sub forma unor picături refrigerente, volatile. Se întâlnesc, de exemplu, în celulele petalelor de Rosa canina (măceş), în perii secretori de la plantele familiei Labiatae. Pereţii celulelor în care se găsesc uleiuri eterice sunt, de obicei, suberizaţi, fiind astfel impermeabili. Uleiurile eterice se depozitează în vezicule intracelulare lipsite de membrană sau în cazul perilor secretori, după elaborarea lor în citoplasmă traversează peretele şi se acumulează într-o veziculă subcuticulară de unde se evaporă în atmosferă. Aceste substanţe sunt importante pentru efectul lor antimicrobian şi antiseptic. Uleiurile eterice se împart în trei categorii, după natura chimică a principalelor compuşi care le dau mirosul caracteristic: ▪ uleiuri care conţin compuşii seriei alifatice: ulei de trandafir, ulei de nalbă, ulei de levănţică, ulei de coriandru, ulei de lămâi; ▪ uleiuri care conţin terpene şi derivaţii lor: - terpene monociclice: uleiul de mentă, uleiul de salvie, uleiul de obligeană; - terpene diciclice: uleiul de pelin, uleiul de pin, uleiul de ienupăr, uleiul de valeriană; ▪ uleiuri care conţin produşi din seria aromatică: uleiul de cimbru, uleiul de sovârf, uleiul de anason, uleiul de fenicul. Uleiuri grase. Uleiurile grase se întâlnesc în cantităţi mici în diferite organe ale plantelor, dar ele se depozitează în cantităţi mari doar în seminţe, ca substanţă de rezervă pentru embrion. În planta vie uleiurile sunt întotdeauna mai uşoare decât apa, nu se dizolvă în apă şi alcool (cu excepţia ricinului), dar se dizolvă rapid în eter. Dintre uleiurile grase cele mai cunoscute şi frecvent folosite în fitoterapie se numără uleiul de ricin, uleiul de migdal, uleiul de bumbac, uleiul de floarea-soarelui, uleiul de cânepă, uleiul de in. Uleiuri volatile. Uleiurile volatile sunt substanţe aromate întâlnite în diferite părţi ale plantelor (rădăcină, tulpină, frunze, flori) care se extrag, de obicei, prin distilare cu apă. Sunt lichide grase la pipăit, dar se deosebesc de uleiurile grase prin volatilitate, prin miros aromat şi prin solubilitatea lor rapidă în alcool. Deşi foarte puţin solubile în apă, uleiurile volatile împrumută acesteia parfumul şi gustul lor, dând naştere la „ape aromate”, folosite în fitoterapie. Acizi organici. Acizii organici sunt compuşi care conţin una sau mai multe grupări carboxilice. Sunt larg răspândiţi în regnul vegetal sub formă de acid oxalic (măcriş - Rumex acetosa), de acid malic (măr - Malus domestica), de acid citric (lămâi - Citrus limon), etc. sau sub formă de săruri sau esteri ai acestora. Se găsesc, mai ales, în fructe proaspete (zmeură, fragi, mure, etc.) contribuind la stabilitatea vitaminei C din produsele vegetale şi, în cazul acidului citric, la prevenirea formării calculilor urinari oxalici. Răşini. Răşinile provin din oxidarea şi polimerizarea uleiurilor eterice. Sunt substanţe vâscoase, cu o compoziţie complexă, fiind un amestec de terpene şi acizi rezinici. Se găsesc în citoplasmă sub forma unor picături fine, strălucitoare, care difuzează în spaţii intercelulare sau se depozitează în cavităţi şi canale rezinifere.

12. Fitoncide. Fitoncidele sunt substanţe volatile, similar antibioticelor, sintetizate de unele plante superioare (îndeosebi plantele din familiile Liliaceae, Cruciferae) şi au proprietăţi bacteriostatice, antibactericide şi antifungice. De pildă: filicina din ferigă (Dryopteris filix-mas) combate viermii

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

13

intestinali, santonina conţinută de pelin (Artemisia absinthium) combate viermii intestinali, aliina din usturoi (Allium sativum), posedă efect antibiotic al căilor digestive şi respiratorii. Unele glicozide fenolice, cu proprietăţi antibiotice cum ar fi arbutina din merişor (Vaccinum vitis idaea), geina din cerenţel (Geum urbanum), salicina din salcie (Salix alba). 13. Vitamine. Vitaminele sunt substanţe organice complexe, indispensabile desfăşurării normale a proceselor vitale. Organismul animal are nevoie de un aport zilnic din toate cele 13 vitamine absolut necesare. Acestea sunt: A, B1, B2, B6, B12, C, D – D1 – D3, E, H, K – K1 – K2, PP, acid pantotenic, acid folic. Vitaminele constituie principiile cele mai importante care sunt sintetizate în frunze (în special). Plantele medicinale nu oferă cantităţi prea mari din vitamine, dar înaltul lor grad de asimilabilitate, faptul că se absorb împreună cu celelalte principii active (care vin să completeze efectul terapeutic urmărit) le conferă acestora o importanţă deosebită. De exemplu: - măceşul (Rosa canina), în fructe este bogat în vitamine C, A, B1, B2, P, K, acid nicotinic, dar şi alte substanţe cu valoare terapeutică cum ar fi: tanin, acid malic, acid citric, pectine, zaharuri. - urzica (Urtica dioica) este bogată în vitamine C, K, A, B2; mai conţine substanţe azotoase, clorofilă, mucilagii. Lipsa vitaminelor produce carenţe grave în organism (avitaminoze), care pot fi combătute fie cu alimente vegetale (ce conţin respectiva vitamină), fie cu siropuri sau chiar vitamine preparate prin biosinteză. Vitaminele necesare organismului animal se caracterizează prin: ▪ Vitamina A (axeroftol, antixeroftalmică) se găseşte în carotinidele plantelor galbene, roşii, verzi (de exemplu lămâi - Citrus limon, portocal - Citrus aurantium), jucând un rol important în mecanismul percepţiilor luminoase şi metabolismul calciului. ▪ Vitamina B1 (tiamina, aneurina, antiberi-beri) şi vitamina B2 (lactoflavina, riboflavina) sunt importante în asigurarea funcţiilor sistemului nervos şi în metabolismul glucidelor şi se găsesc în diferite organe ale plantelor superioare, dar, în special, în drojdia de bere (Saccharomyces cerevisiae). ▪ Vitamina B6 (piridoxina) se găseşte în varză albă (Brassica oleracea var. capitata forma alba), varză roşie (Brassica oleracea var. capitata forma rubra), spanac (Spinacia oleraceae), ţelină (Apium graveolens), salată (Lactuca sativa), morcov (Daucus carota ssp. sativus), nap (Brassica napus), fasole (Phaseolus vulgaris), cartof (Solanum tuberosum), mazăre (Pisum sativum), ceapă (Allium cepa). Posedă un rol important în metabolism, sporeşte rezistenţa la infecţii. ▪ Vitamina C (acid ascorbic, antiscorbutică), se formează din abundenţă în fructele de măceş (Rosa canina), şi de cătină (Hippophae rhamnoides), de scoruş de munte (Sorbus aucuparia) şi de coacăze negre (Ribes nigrum), în frunze de ciuboţica-cucului (Primula officinalis), jucând un rol important în metabolism, în coagularea sângelui şi sporirea rezistenţei la infecţii. ▪ Vitamina E (tocoferol, factorul antisterilităţii) se găseşte în organele verzi şi în seminţe, în perioada de germinaţie. Ea asigură buna funcţionare a organelor genitale şi are efect antiiritant. ▪ Vitamina F se găseşte din belşug în ulei de in (Linum usitatissimum), ea contribuind la menţinerea troficităţii pielii şi la metabolismul colesterolului. ▪ Vitamina K (fitomenadiona), prezentă în special în mătasea porumbului (Zea mays), varză albă (Brassica oleracea var. capitata forma alba), varză roşie (Brassica oleracea var. capitata forma rubra), frunze de traista-ciobanului (Capsella bursa pastoris), urzică (Urtica dioica), joacă un rol însemnat în procesul de coagulare a sângelui. ▪ Vitamina P (antipelagroasă, a permeabilităţii capilare) este un complex de compuşi flavonici, întărind acţiunea vitaminei C, sporind rezistenţa capilarelor şi a venelor, îmbunătăţind tensiunea arterială. 14. Antociani. Antocianii sunt pigmenţi răspândiţi în flori, fructe, frunze, rădăcini care îşi schimbă culoarea în funcţie de pH – ul celular. Cei mai cunoscuţi antociani sunt: peonina (bujor - Paeonia officinalis), malvina (nalbă - Malva glabra), cianina (albăstriţă - Centaurea cyanus), macocianina (mac - Papaver rhoeas), delfinina (nemţişori de câmp - Consolida regalis), venina (din struguri roşii - Vitis vinifera), etc. Rolul lor este insuficient cunoscut.

14

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

FARMACIA DIN PLANTE Cunoaşterea plantelor medicinale şi recoltarea lor trebuie apreciate şi ca activităţi în mijlocul naturii, ca ocazii de a face instructive şi utile ieşirile în căutarea aerului curat, liniştii şi frumuseţii. Pentru cei interesaţi de regulile şi metodele de recoltare şi preparare a produselor fitoterapeutice. Drogul reprezintă materia primă de origine vegetală, care serveşte la prepararea de produse fitoterapeutice (infuzie, decoct, tinctură, sirop, etc.), a unor medicamente. Se cunoaşte faptul că, de la locul de origine al plantei până la produsul vegetal folosit (drogul), trebuie parcurse mai multe etape, fiecare având o deosebită importanţă: A. cunoaşterea (identificarea) plantelor medicinale şi a zonelor lor de răspândire, B. recoltarea plantelor medicinale care presupune mai multe faze: a. perioada şi momentul recoltării, b. tehnici generale de recoltare, c. transportarea plantelor proaspăt recoltate, C. uscarea plantelor medicinale, D. conservarea (păstrarea) plantelor medicinale. A. Identificarea plantelor medicinale şi a zonelor lor de răspândire. Datorită unor asemănări care există între specii mai mult sau mai puţin apropiate, este posibilă confundarea lor cu plante lipsite de valoare terapeutică. Recoltarea altei plante în locul celei căutate este uneori dăunătoare, alteori zadarnică. Substituirea cu o plantă toxică poate să ducă la otrăviri. Recoltarea unor plante nu se poate face an după an din aceleaşi locuri. În scurtă vreme s-ar ajunge la dispariţia lor din zonă. Aşa sunt: coada şoricelului (Achillea millefolium L.), cruşinul (Rhamnus frangula L.), iarba mare (Inula helenium L.), mătrăguna (Atropa bella-donna L.), sunătoarea (Hypericum perforatum L.). Se recomandă ca, după un an de recoltare, să li se lase un an pentru refacere. Plantele nu sunt răspândite toate în aceleaşi locuri, nu cresc toate într-o singură zonă. La loc deschis, în câmpii, sunt răspândite anumite specii, care au nevoie mare de lumină şi de căldură, dar nu necesită prea multă umezeală, iar în zonele de munte tot plante iubitoare de lumină, dar rezistente la frig şi cu viaţă mai scurtă. Pe dealuri şi, mai ales, la adăpostul văilor şi pădurilor, cresc plantele care se mulţumesc cu mai puţină lumină, dar au nevoie de multă umezeală. Alte specii cresc pe locuri virane, în margini de drumuri şi de căi ferate, în apropierea locuinţelor, pe ruine, etc. Trebuie bine cunoscute plantele medicinale, dar şi locurile în care este mai bogat răspândită fiecare specie. Este necesar să se cunoască bine şi partea din plantă care trebuie recoltată. De exemplu, nu trebuie recoltată planta întreagă, atunci când este nevoie numai de frunze, flori sau fructe. Este dăunătoare distrugerea plantei fără nici un scop şi nu trebuie, nu sunt utile părţile de plantă care nu au valoare medicinală. Astfel, de la pătlagină se recoltează frunza, denumită în latineşte Plantaginis folium, după numele plantei şi după partea recoltată, de la soc florile - Sambuci flores şi fructele - Sambuci fructus şi aşa mai departe. B. Recoltarea plantelor medicinale. Pentru a avea produse fitoterapeutice de calitate, plantele medicinale se recoltează numai din regiuni nepoluate, departe de drumuri şi de căi ferate. a. Perioada şi momentul recoltării. Perioada de timp cea mai potrivită pentru recoltarea unei plante este de mare însemnătate. Este necesar să se cunoască în ce epocă, la care vârstă din timpul creşterii şi dezvoltării, părţile care trebuie recoltate sunt mai bogate în principii active, adică în substanţele care le dau acţiunea şi valoarea terapeutică. Este necesar să se cunoască mai întâi în ce lună a anului poate să înceapă recoltarea fiecărei plante, adică aşa-zisul calendar al recoltatorului. Se urmăreşte apoi, din timp în timp, apropierea epocii potrivite pentru recoltare, mai ales, că dintr-o parte în alta a ţării şi de la un an la altul sunt diferenţe climatice care grăbesc sau întârzie viaţa plantelor. De cele mai multe ori trebuie să se cunoască şi momentul din zi, în care urmează să se facă recoltarea. Unele plante se recoltează în zori pe rouă, ca să nu li se scuture fructele; dacă nu se poate în zori, se vor recolta noaptea la lumina lunii. Altele se pot recolta numai după ce se ridică roua.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

15

Nici starea timpului nu este indiferentă pentru stabilirea momentului de începere a recoltării. Plantele medicinale nu se recoltează pe timp de ploaie. Mai mult, unele dintre ele se recoltează pe timp uscat şi însorit, altele pe timp uscat şi noros, dar cald, altele pe timp noros şi răcoros. Recoltarea plantelor aromatice necesită trecerea unui interval de timp de una sau două zile însorite după ploaie, pentru ca vremea să fie uscată, dar cel mai bun pentru recoltarea lor este timpul cald şi noros. Rădăcinile (Radix), rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) şi tuberculii (Tuber), adică părţile subterane ale plantelor medicinale, se recoltează primăvara timpuriu, înainte de formarea mugurilor sau părţilor aeriene, deci în perioada de repaus. Înainte de recoltarea acestor organe trebuie să se acorde multă atenţie şi siguranţă identificării speciei, deoarece acum se pot ivi cele mai multe confuzii. Părţile aeriene (Herba) se recoltează, de obicei, cu puţin înainte de înflorirea completă sau în timpul înfloririi. Momentul optim de recoltare al plantei în acest caz este foarte diferit în funcţie de specie, altitudine şi zona geografică unde creşte planta. Mugurii foliari (Gemmae sau Turionea) se recoltează primăvara devreme, înainte de desfacerea lor, când planta îşi intensifică activitatea ei de vegetaţie. Scoarţa sau coaja (Cortex) tulpinilor, ramurilor sau rădăcinilor se recoltează, în special, primăvara, la începutul vegetaţiei, când seva începe să circule, deoarece, pe de o parte, scoarţa conţine o cantitate suficientă de principii active şi, pe de altă parte, se poate uşor desprinde de partea lemnoasă a organului vegetativ. Frunzele (Folium) se recoltează după ce au ajuns la maximum de dezvoltare. În cazul plantelor ierboase, recoltarea cea mai bună corespunde epocii de înflorire a lor. Mai trebuie amintit că frunzele, care conţin uleiuri volatile, trebuie recoltate pe timp noros, iar celelalte pe vreme cu soare. Recoltarea florilor (Flores sau Flos) se face cu puţin înainte de înflorire, adică în boboc, cât şi în timpul înfloririi, dar în nici un caz mai târziu. Recoltarea fructelor (Fructus) variază în funcţie de natura fructului. Astfel, în cazul fructelor cărnoase (afine, porumbe, etc.) recoltarea se face în faza de pârgă, când ele sunt complet dezvoltate, iar în cazul fructelor uscate înainte de deshidratarea lor. Seminţele (Semen) se recoltează cu puţin înainte de completa maturizare, apoi se întind imediat pentru uscare în straturi subţiri. b. Tehnici generale de recoltare. Pentru obţinerea unor produse de bună calitate, se aplică anumite tehnici sau metode, procedee de recoltare. Pentru unele părţi de plantă se utilizează anumite metode şi cu totul altele se folosesc pentru alte părţi. În plus, sunt unele produse care se recoltează prin tehnici cu totul speciale, care nu se potrivesc la recoltarea altor produse. Scoarţele de pe ramuri şi de pe tulpini se recoltează cu bricege sau cuţite. Se crestează mai întâi scoarţa într-un loc, de jur împrejurul ramurii sau tulpinii, cu o tăietură inelară, pătrunzând până la partea tare, lemnoasă, fără a reteza de pe copaci ramuri sau tulpini prea mari sau prea multe, pentru a nu se usca copacul. La distanţe de 10-20 cm se fac tăieturi inelare asemănătoare. Între două inele, se face altă tăietură de-a lungul ramurii sau tulpinii şi, începând de la această tăietură, se dezlipeşte de jur împrejur, cu vârful cuţitului scoarţa, care gata recoltată se aseamănă cu un jgheab. Pe tulpinile sau ramurile mai groase se fac de-a lungul mai multe tăieturi, iar scoarţa nu se mai desface în jgheaburi, ci în fâşii late şi lungi. Nu se vor tăia mai multe ramuri şi tulpini de câte se pot decoji în aceeaşi zi, deoarece mai târziu nu se mai desprind de pe lemn. Mugurii se culeg cu mâna, unul câte unul, căutându-i pe cei de mărime corespunzătoare, observând să nu fie deschişi. Frunzele se recoltează manual, prin strujire sau prin culegere, mai rar prin tăiere cu foarfeca. Strujirea se aplică atunci când se recoltează deodată toate frunzele de pe tulpină

16

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ sau de pe ramuri. Tulpina, de exemplu, se prinde de vârf cu o mână, apoi se cuprinde din apropiere cu cealaltă mână care, trasă în josul plantei, adună în palmă toate frunzele, detaşându-le una după cealaltă. La fel se recoltează şi frunzele de pe ramuri. Dacă se recoltează numai frunzele ajunse la maturitate, celelalte fiind lăsate să-şi continue creşterea urmând să fie recoltate în alte etape, se culeg una câte una. Frunzele foarte mari, care crescând la baza plantelor se întind în apropierea pământului, se recoltează prin tăiere cu secera sau foarfeca. În general, frunzele se culeg fără codiţe (peţiol). În puţine cazuri, ca la mătrăgună, când şi peţiolii sunt bogaţi în principii active, se recoltează împreună cu frunzele. Florile şi inflorescenţele, înţelegând prin inflorescenţe formaţiuni care cuprind mai multe flori la un loc sau alăturate, se recoltează cu mâna sau cu foarfeca. Florile mari se recoltează cu mâna. La fel se recoltează, când este cazul, numai anumite părţi din floare (petale). Cu foarfeca se taie inflorescenţele. Părţile aeriene ale plantelor, tulpinile înfrunzite cu ramuri şi flori se recoltează prin rupere şi prin smulgere cu mâna, dar şi prin tăiere cu foarfeca, secera. De la plantele prea înalt crescute, precum şi de la cele cu baza lemnoasă, se recoltează numai vârfurile înflorite, ierboase. Fructele se recoltează cu mâna, prin secerare, treierare şi uneori prin batere şi scuturare. Rădăcinile şi rizomii se recoltează prin smulgerea plantelor, prin scoaterea cu cazmaua sau hârleţul, prin săparea unor gropi sau şanţuri. Plantele uşor înrădăcinate se smulg. Cele cu rădăcini mai puternice se scot cu cazmaua sau hârleţul; când rădăcinile sau rizomii sunt mari şi adânc înfipte în pământ, se sap gropi sau şanţuri care urmăreşte traseul rădăcinilor lungi, pentru a nu lăsa îngropate părţile căutate şi de valoare. Şanţurile şi gropile, indiferent de mărimea lor, se astupă imediat, pentru nivelarea terenului. Recoltarea rădăcinilor şi rizomilor se face cu grijă, lăsând în teren destule plante, încât recoltarea să nu fie urmată de distrugerea speciei prin dispariţia ei din locurile de creştere. Plante toxice (otrăvitoare). Plantele care conţin substanţe toxice (otrăvitoare) se recoltează, se transportă, se prelucrează şi se păstrează astfel, încât să nu pună în pericol viaţa şi sănătatea celor care le recoltează şi le mânuiesc, a altor persoane, viaţa şi sănătatea animalelor, precum şi puritatea mediului înconjurător. Plantele toxice se recoltează numai de persoane adulte. Cea mai mare importanţă trebuie să se acorde faptului că recoltarea, mânuirea şi prelucrarea plantelor toxice nu se vor face în nici un caz cu ajutorul copiilor. Lipsa de experienţă, atenţia redusă, imposibilitatea de a înţelege consecinţele, sensibilitatea mărită a organismului în creştere faţă de unii agenţi toxici sunt argumente suficiente pentru a explica necesitatea excluderii copiilor de la această activitate, ori câte măsuri de protecţie sar lua. Folosirea mănuşilor de protecţie este obligatorie. De asemenea, este absolută necesară spălarea mâinilor cu apă şi săpun după lucru şi înainte de a mânca, fuma, etc.; ducerea mâinilor la ochi, gură, nas pe tot timpul lucrului este interzisă. Ultima observaţie se referă la interzicerea de a arunca apa în care se spală plantele toxice în heleşteiele, iazurile, bălţile, lacurile, din care se adapă animalele domestice şi sălbatice, în fântâni sau ape curgătoare. c. Transportarea plantelor proaspăt recoltate. Imediat după recoltare şi înainte de a fi transportate spre locurile de uscare, produsele vegetale medicinale nu se aşează direct pe pământ. O astfel de mânuire înseamnă lipsă de grijă faţă de păstrarea lor în stare de curăţenie. Se interzice, de asemenea, aşezarea lor în grămezi, pentru că este urmată de transpiraţie şi încălzire. Produsele încinse fermentează; căldura şi fermentarea distrug principiile active. Are loc tot atunci schimbarea culorii produselor, adesea până la înnegrirea totală, apoi dezvoltarea unor mucegaiuri, apariţia unor mirosuri străine.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

17

Pentru transport, frunzele se încarcă, aşezându-le cât mai afânat cu putinţă în coşuri sau lăzi. Folosirea sacilor sau pungilor de plastic este total interzisă, deoarece nu permit circulaţia aerului în interior, grăbesc foarte mult transpiraţia, încălzirea şi urmările lor duc la degradarea rapidă a produselor vegetale. În plus, materialele plastice absorb în proporţie mare uleiurile volatile care dau mirosurile plăcute plantelor aromatice şi au adesea acţiuni medicinale importante. Florile se transportă în lăzi căptuşite cu hârtie curată (nu ziar) sau în coşuri. Fructele zemoase se adună şi se transportă în lădiţe înalte de 10 – 15 cm, ca să nu se strivească, deoarece sucurile fructelor strivite se preling pe fructele întregi, grăbind apariţia proceselor de fermentaţie. Transportarea plantelor toxice se face separat de alte plante. Curăţirea, selectarea şi fasonarea plantelor medicinale. Înainte de uscare se efectuează mai multe lucrări pregătitoare: curăţirea, selectarea şi fasonarea, care au ca scop obţinerea unui produs cât mai curat, uniform, aspectuos şi de bună calitate, corespunzător viitoarei sale utilizări în scopuri medicinale. Curăţirea şi selectarea urmăresc înlăturarea corpurilor străine cum sunt: pământul, nisipul, pietrişul, plantele străine sau părţi din plante străine şi, de asemenea, înlăturarea părţilor nefolositoare din planta medicinală recoltată. Acestea din urmă sunt denumite şi impurităţi. Pământul, nisipul şi pietrele rămase pe rizomi şi rădăcini sau cuprinse între firele lor se îndepărtează prin scuturare puternică, uneori prin frecare cu peria şi adesea prin spălare cu apă multă. Aceste corpuri străine aderă puternic la produse în timpul uscării, aşa încât îndepărtarea lor ulterioară se face cu mult mai greu. Din cauză că prin dizolvare unele principii active se pot pierde, pierzându-se astfel valoarea terapeutică a produselor, spălarea trebuie să se facă repede, după care apa se va scurge bine, iar rădăcinile şi rizomii se vor întinde la soare până se zvântă. Se înlătură şi părţile nefolositoare din planta medicinală, care nu constituie produsul cerut şi se consideră impurităţi: resturile de tulpini aeriene recoltate odată cu rădăcinile şi rizomii plantelor, codiţele unor frunze, flori sau fructe, părţile lemnificate ale tulpinilor ierboase, resturile de lemn de pe scoarţe, frunzele dintre flori sau fructe, uneori fructificaţiile din inflorescenţe, rădăcinile ajunse prin smulgere între părţile aeriene, părţile îngălbenite, brunificate, uscate, mucegăite, atacate de dăunători, etc. Pentru produsele din grupa fructelor, separarea corpurilor străine şi a impurităţilor se face prin cernere, prin vânturare manuală ori mecanică sau, chiar, prin afundare în apă. Lucrările de fasonare sunt necesare pentru a da produsului vegetal medicinal mărimea corespunzătoare, forma potrivită şi aspectul pe care trebuie să-l aibă. De mărimea diferitelor produse depinde în mare parte aspectul lor, uniformitatea, dar şi bunul mers al uscării, ambalării, prelucrării ulterioare. Fasonarea scoarţelor, care la decojire capătă dimensiuni prea mari, se face prin tăiere în fragmente de mărimi corespunzătoare, de obicei de 10-20 cm. Când produsul este format din părţi aeriene ale plantei, se scurtează tulpinile prea lungi, îndepărtând părţile desfrunzite. Rizomii şi rădăcinile prea lungi se taie în fragmente de lungimi potrivite, de obicei între 10-15 cm. Dacă sunt mai groase, rădăcinile şi rizomii se despică de-a lungul, o dată sau de mai multe ori sau se toacă în felii subţiri denumite rondele. Dacă timpul şi alte condiţii sunt favorabile, unele dintre operaţiile de curăţire, selectare şi fasonare se pot face chiar la locul recoltării. În mod obişnuit, operaţiile pregătitoare se efectuează însă numai după ce produsele recoltate se transportă la locul de uscare. C. Uscarea plantelor medicinale Uscarea înseamnă îndepărtarea apei din produse. După cum se ştie, apa din produsele vegetale proaspăt recoltate produce transpiraţie, încălzire şi fermentaţii, procese care distrug principiile active, permit mucegăirea, schimbă culoarea şi mirosul produselor. Plantele uscate nu

18

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

mai suferă aceste modificări şi îşi păstrează calităţile timp îndelungat. De asemenea, greutatea lor scade mult, în oarecare măsură scade şi volumul. Uscarea plantelor medicinale se începe cât se poate de repede după recoltare. În realitate, pierderile de apă prin evaporare încep de la sine, imediat după recoltare, dar asigurarea unor anumite condiţii este absolut necesară pentru a mării viteza de uscare şi pentru a favoriza uscarea întregului material. În special, florile, frunzele şi fructele moi trebuie puse la uscat în cel mult 2-3 ore de la recoltare. Întârzierile, ca şi încetinirea, prelungirea uscării au ca urmări descompunerea principiilor active, brunificări, mucegăiri. Uscarea se poate organiza în încăperi goale, poduri, magazii, pătule, şure, şoproane, pe prispe, balcoane, sub acoperişuri improvizate, precum şi la soare, în locuri deschise. La soare se usucă, de obicei, rădăcinile de păpădie, rizomii de pir, scoarţele de călin, de cruşin, cozile de cireşe şi vişine, florile albe, florile de lumânărică. Celelalte produse, dacă se usucă la soare, se decolorează sau îşi pierd principiile active. Pentru uscare se mai obişnuieşte ca unele produse, mai ales vârfurile înflorite (de exemplu sunătoarea), să fie legate în mănunchiuri sau buchete care se agaţă pe sfori, sârme întinse în locuri adăpostite. Durata uscării în timpul verii este de 3-8 zile pentru flori, frunze şi ierburi subţiri, 10-14 zile pentru frunze groase şi părţi aeriene, 14-21 zile pentru scoarţe, rădăcini. Primăvara şi toamna, aceste termene sunt aproximativ de două ori mai lungi. Pentru uscare pot fi folosite rame confecţionate din nuiele, şipci, scândură sau plase de sârmă. Curăţenia în spaţiile de uscare este foarte importantă. Deoarece adesea plantele trebuie întinse pe podele, după curăţire acestea se acoperă cu rogojini sau cu hârtie curată, dar nu cu folii de material plastic. Produsele toxice se vor usca separat, în condiţii de siguranţă. Trierea produselor vegetale medicinale după uscare este necesară, deoarece prin uscare mai au loc unele schimbări de culoare. Fructele fermentate, florile şi frunzele îndoite sau presate în timpul transportului se înnegresc, cele recoltate prea târziu se îngălbenesc, se brunifică ori se înnegresc. Trierea se face manual. Când produsul vegetal este destul de bine uscat, se sfarmă între degete, cu mici trosnituri. Scoarţele, rădăcinile şi rizomii nu rezistă la îndoire şi se rup cu zgomot. Fructele uscate pot fi sfărâmate, iar când sunt mişcate şi se lovesc unele de altele produc un sunet caracteristic. Plantele medicinale uscate poartă denumirea de droguri. D. Conservarea plantelor medicinale Plantele uscate destinate utilizărilor casnice se păstrează în borcane bine închise, pungi de hârtie, cutii de tablă, carton sau de lemn, tapetate în interior cu hârtie albă. La păstrarea plantelor uscate este foarte important ca acestea să fie ferite de umiditate. Toate recipientele ce conţin produse vegetale medicinale, trebuie să aibă o etichetă lizibilă cu numele plantei pentru a nu fi confundate. Recolta veche nu trebuie amestecată cu cea nouă, ci trebuie ambalate separat. Cu cât planta este mai veche, cu atât şi-a pierdut din proprietăţile sale terapeutice. Spaţiile de depozitare trebuiesc să fie complet uscate, bine aerisite pentru a nu păstra umiditatea.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

19

FORMELE FARMACEUTICE SUB CARE SE ADMINISTREAZĂ PLANTELE MEDICINALE Pentru ca plantele medicinale să fie accesibile celor ce le folosesc, s-a recurs la forme de utilizare a lor în condiţii casnice, fără nici un fel de dificultate. Prezentăm în continuare câteva reguli generale de preparare a produselor din plante medicinale:  la prepararea tincturilor şi uleiurilor medicinale se folosesc, în general, plante proaspete. Dacă se folosesc plante uscate, pentru prepararea uleiurilor, acestea se înmoaie mai întâi cu puţin alcool.  tincturile şi uleiurile se pun la macerat în sticle închise la culoare, acoperite cu dop de plută, într-un loc călduros sau la soare, dar să nu depăşească 40 °C.  tincturile, uleiurile, oţeturile şi celelalte preparate lichide (după ce s-au strecurat) se păstrează în sticluţe sau sticle închise la culoare, astupate bine, etanş, în locuri întunecate şi răcoroase.  maceratul se pregăteşte toată cantitatea odată, seara, dimineaţa se încălzeşte uşor şi se toarnă în termos, administrându-se după indicaţii.  decocturile se fierb acoperite şi se lasă acoperite după strecurare până la folosire.  infuziile se acoperă imediat după ce s-au pus plantele şi se lasă în repaus acoperite la infuzat după indicaţii.  alifiile se păstrează în cutioare mici, la rece în frigider.  când se fac băi generale (complete) nivelul apei nu trebuie să depăşească nivelul inimii, iar temperatura 45°C.  plantele medicinale folosite pentru toate preparatele vor fi bine mărunţite, iar amestecurile de plante, de asemenea, mărunţite şi foarte bine amestecate. Pentru a obţine substanţele medicamentoase din droguri, se pot utiliza diferite procedee de preparare ca: infuzie, decocţie, maceraţie, tincturi, etc. care în general se bazează pe extracţia principiului sau a grupului de principii active, folosindu-se dizolvanţi ca: apa, vinul, alcoolul, oţetul, uleiul, etc. Odată cu principiul activ se extrage şi unele substanţe secundare, care uneori au proprietatea de a mări efectul terapeutic al drogului. Cele mai simple forme de utilizare în uz intern ale plantelor medicinale sunt: a. Ceaiurile medicinale se pot prepara prin infuzie, decoct şi macerare. Infuzia este forma cea mai obişnuită de extracţie a substanţelor active din plantele medicinale. Poate fi: infuzie la rece şi infuzie la cald. ▪ Infuzia la rece se prepară lăsând planta proaspătă sau uscată fărâmiţată să stea acoperită cu apă rece timp de 6 până la 16 ore. După acest răstimp, se amestecă conţinutul şi se strecoară. Se bea rece sau uşor încălzit. ▪ Infuzia fierbinte. Pentru aceasta se acoperă planta proaspătă sau uscată cu apă clocotită. Se acoperă vasul şi se lasă să infuzeze cu planta 3 – 10 minute, după care se strecoară. Infuzia se recomandă a fi preparată din flori sau părţi de plantă cu ţesuturi friabile. Unele droguri ca florile de tei, muşeţel, frunze de mentă, etc. se prepară numai prin infuzie, deoarece prin fierbere principiul lor activ (uleiul volatil) dispare. Maceratul este soluţia extractivă apoasă cea mai simplă obţinută din plante la temperatura mediului ambiant. Acest procedeu este indicat pentru speciile care se extrag la rece, ca de exemplu: valeriană, nalbă, vâsc, etc. Materia primă vegetală fragmentată sau întreagă se menţine în contact cu cantitatea de apă potabilă prescrisă un timp de 1 – 12 ore, agitând din când în când. Se filtrează prin tifon şi se administrează în aceeaşi zi. Decoctul este tot o soluţie extractivă apoasă obţinută la cald din materia primă vegetală fragmentată, dar menţinută la fierbere cu cantitatea de apă prescrisă timp de 30 minute, în funcţie de plantă. Soluţia extractivă apoasă astfel obţinută se filtrează fierbinte, apoi peste plantă se mai adaugă o cantitate de apă fierbinte pentru a completa pierderile prin evaporare. Se lasă apoi să mai infuzeze încă 10 minute. Acest procedeu se întrebuinţează, în special, în cazul materiilor prime vegetale cu consistenţă dură: rădăcini, scoarţe, unele fructe şi seminţe.

20

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

b. Tinctura. Tinctura este o soluţie extractivă hidroalcoolică obţinută la temperatura camerei. În medicina casnică, această formă farmaceutică se obţine prin macerarea materiei prime vegetale în alcool etilic de 40 – 70 grade. Pentru prepararea tincturii se foloseşte planta proaspătă sau uscată, cu excepţia valerianei şi cerenţelului. Este preferabil ca pentru prepararea tincturii să se întrebuinţeze planta proaspătă. Se taie bucăţi planta, rădăcina se taie felii, florile se desfac petală cu petală, fructele se strivesc uşor. Apoi se pun într-un vas, care se poate închide ermetic, se acoperă planta cu alcool. Se lasă vasul la temperatură moderată şi se agită zilnic. Se lasă la macerat conform prescripţiilor. După aceea se presează planta, se strecoară dacă este necesar. Deşi tinctura se poate păstra timp îndelungat, se recomandă, totuşi, să se prepare anual. Se administrează sub formă de picături, luate cu apă, ceai sau pe zahăr. c. Pulberea. Pulberea de plantă se obţine pisând planta într-un mojar sau măcinând-o în râşniţă, dacă vrem să obţinem o pulbere mai fină. Pulberea nu se păstrează timp îndelungat, deoarece substanţele aromatice conţinute se evaporă foarte uşor. Pulberea se administrează, de obicei, dizolvată în apă, lapte, supă sau alte lichide. d. Siropurile medicinale. Siropurile medicinale sunt soluţii extractive apoase la care se adaugă zahăr (640 g zahăr la 360 ml lichid). În general, siropurile din plante medicinale se prepară dizolvând zahărul într-o soluţie ce conţine substanţele medicamentoase aflate în drog (macerate, infuzii, decocturi). Dizolvarea zahărului se face la rece sau la cald. Siropul se prepară în vase smălţuite. Apă care se evaporă în timpul fierberii se completează cu apă fierbinte. Siropurile se strecoară (filtrează) fierbinţi prin tifon, direct în sticle uscate, de capacitate mică, se completează bine şi se astupă imediat. Se păstrează la rece. e. Vinul medicinal. Vinul medicinal este o formă farmaceutică obţinută din materii prime vegetale fragmentate, dar macerate în vin. Se folosesc 30 –50 g de drog la un litru de vin vechi şi de bună calitate. Macerarea se face la temperatura camerei. După 7 – 8 zile se strecoară. Se lasă în repaus 24 ore, apoi se adaugă zahărul după gust. Vinurile medicinale sunt destinate uzului intern, în special, pentru stimularea poftei de mâncare, în care scop se administrează cu jumătate de oră înainte de masă. Nu se recomandă celor cu gastrite hiperacide, hipertensivilor şi celor cu afecţiuni hepatice. Nu se administrează copiilor. Ca forme de uz extern se întâlnesc următoarele forme de administrare ale plantelor medicinale: a. Oţeturile medicinale (aromatice). Se prepară prin macerarea plantelor medicinale mărunţite în oţet de vin, în cantitate de 50 – 100 g plante la un litru de oţet. Timpul de macerare este de 7 – 8 zile după care se filtrează prin tifon, iar la sfârşit conţinutul tifonului se presează. Oţeturile medicinale se administrează numai în uz extern. b. Uleiurile medicinale. Pentru prepararea extractelor uleioase de plante medicinale, se utilizează, în special, florile. În afară de scopurile medicinale, uleiurile se întrebuinţează şi pentru îngrijirea pielii. Cel mai valoros ulei este cel de sunătoare, dar se poate prepara şi din flori de muşeţel, levănţică, cimbrişor, rozmarin şi sovârv. Extractele uleioase se pot amesteca câte două sau câte trei. Uleiurile se păstrează în recipiente etanşe. Pentru prepararea extractelor uleioase se întrebuinţează doar ulei de măsline sau de floarea-soarelui, de bună calitate, obţinute prin presare la cald. Vasul, în care s-au pus la macerat florile, se aşează într-un loc ferit de soare, timp de 4 – 6 săptămâni, agitându-se zilnic conţinutul. După scurgerea timpului necesar se presează plantele şi se strecoară uleiul prin pânză. Uleiul rămas se lasă să se sedimenteze. Se păstrează la loc întunecat. c. Inhalaţia. Inhalaţia se obţine din plante medicinale bogate în uleiuri volatile care se pun în vase smălţuite sau de porţelan, peste care se adaugă o anumită cantitate de apă clocotită. Vaporii de apă saturaţi în uleiuri volatile acţionează când pătrund prin inhalare în căile respiratorii. d. Gargarisme. Gargarismele se prepară ca infuzie sau decoct din plante medicinale folosindu-se sub formă de gargară în stomatite, afte, amigdalită, abcese dentare, etc. e. Cataplasmele, prişniţele sau compresele. Cataplasmele, prişniţele sau compresele sunt destinate uzului extern şi se obţine din diferite soluţii extractive apoase sau hidroalcoolice, cu care se îmbibă un tifon sau o bucată de pânză de bumbac curată. Cataplasma se aplică direct pe piele pentru a se obţine un efect revulsiv, emolient sau antiinflamator. Prin acest mod de utilizare se aplică şi unele măşti cosmetice. f. Băile fitoterapeutice. Băile fitoterapeutice sunt forme de utilizare a plantelor medicinale în uzul extern (sub formă de băi). Pentru a obţine un amestec de plante pentru băi (ceaiuri balneologice), plantele fragmentate se introduc într-un săculeţ din tifon dublu. După umectare, săculeţul cu plante se fierbe, conform indicaţiei, 10 – 30 minute, la foc domol, în 3 – 5 litrii de apă, care se pune apoi în cada de baie cu apă la o temperatură potrivită. g. Băile locale. Băile locale se prepară la fel ca băile fitoterapeutice, dar în cantităţi mai mici de lichid şi se recomandă în cazul unor plăgi purulente, hemoroizi, etc. Pentru ca plantele medicinale să-şi păstreze calităţile şi efectul asupra organismului, trebuie preparate în mod adecvat şi potrivit scopului urmărit, acest aspect fiind mult mai important decât cantitatea pe care o administrăm.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

21

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ AFINUL Vaccinium myrtillus L. – Fam. Ericaceae

Ecologie. Răspândire. Afinul este o specie montană, de la limita inferioară a pădurilor de molid până în zona alpină (2 250 m). Creşte atât la umbră, semiumbră, cât şi la soare, în tăieturi sau doborâturi de pădure, pajişti sărace, îndeosebi pe versanţii mai umbriţi şi umezi, fiind indicator pentru soluri puternic acide, dar cu umiditate ridicată. Se întâlneşte în întregul lanţ carpatic, în toate judeţele de munte. Descrierea plantei. Arbust înalt de 10 – 50 (60) cm, foarte ramificat, are tulpina verde cu muchii evidente, frunzele sunt ovale cu vârf ascuţit, marginea mărunt dinţată, florile, de culoare roz, sunt la subsuoara frunzelor. Fructele sunt sferice, negre – albăstrui, brumate şi au gust dulce – acrişor. Organul utilizat. De la această plantă se folosesc frunzele – Myrtilli folium – şi fructele – Myrtilli fructus – care se recoltează în perioada iulie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Pentru frunze se rup ramurile fără flori. Se aşează în coşuri, fără a le îndesa. Frunzele presate sau lovite se înnegresc în timpul uscării. Se recomandă ca uscarea să înceapă imediat. În acest scop, ramurile culese se agaţă sau se întind în locuri umbrite şi bine aerisite. Când frunzele sunt uscate, dar ramurile încă nu sunt complet uscate se trece la separarea frunzelor de ramuri prin batere sau prin strujire şi apoi prin vânturare. Produsul obţinut este format din frunze uscate, subţiri, cu ambele feţe verzi, fără miros, cu gust slab astringent.

22

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Fructele coapte se recoltează cu mâna. Se separă apoi impurităţile în vase cu apă, când fructele cad la fund, iar impurităţile se adună de pe suprafaţa apei cu o sită. Separarea se va face foarte repede pentru ca sucul fructelor să nu treacă în apă. Fructele umede se întind la soare până se zvântă, apoi se trec în camere încălzite şi lipsite de praf, unde se întind în straturi subţiri, pe rame cu plasă de sârmă galvanizată. Fructele se consideră uscate când ajung la consistenţa stafidei. Vânturate, fructele care s-au uscat, sună. Principii active. Frunzele de afin conţin flavone, acizi organici, tanin, mirtilină – o substanţă specifică, iar fructele au în plus zaharuri, caroten, pectine şi vitaminele C şi B. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de afin au importanţă terapeutică în medicina veterinară. Prezenţa taninurilor dă produsului proprietăţi antiseptice şi antidiareice în infecţiile intestinale, mai ales în gastroenterite, contribuind la ameliorarea proceselor de fermentaţie şi putrefacţie. Flavonelor li se atribuie importante şi variate proprietăţi farmacologice. S-a demonstrat acţiunea antiinflamatorie. Totodată au proprietăţi bacteriostatice, utilizându-se ca antiseptic urinar şi uşor diuretic. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea diareei, gastroenteritei, afecţiunilor renale, cistitei se administrează: a. infuzie dintr-o lingură frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). b. decoct dintr-o lingură frunze uscate la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). c. macerarea la rece a fructelor uscate, o lingură la 100 ml apă. Se lasă 10 ore la temperatura camerei. Se obţine un lichid negru – violaceu. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 20 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 3 – 5 g. Tratamentul se aplică de 2 – 3 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Vaccinium myrtillus

afin

Alte denumiri populare ale plantei afene de munte, afine negre, afinghi, asine, coacăză, cucuzie, pomuşoare

Acţiune farmacologică diuretic, antiseptic, antidiareic, antiinflamator, bacteriostatic, astringent, dezinfectant

Organ utilizat frunze, fructe

Mod de administrare infuzie, decoct, macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

23

ALBĂSTRELE Centaurea cyanus L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Buruiană de cultură, tipică pentru semănăturile de grâu şi secară, uneori creşte şi pe marginea drumurilor şi prin locurile uscate şi pietroase în regiunile de câmpie şi deal. Descrierea plantei. Este o plantă ierboasă, anuală, dreaptă, înaltă de 50 – 100 cm, cu frunze liniare de 8 – 9 cm şi înguste, cu perişori mătăsoşi, flori terminale de culoare albastră. Organul utilizat. De la albăstrele se folosesc inflorescenţele – Cyani flores – care se recoltează în perioada iulie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Inflorescenţele se recoltează prin rupere cu mâna. Se usucă în locuri bine aerisite, la umbră, în strat subţire. Produsul obţinut este constituit din flori uscate, de culoare albastru – închis, fără miros şi fără gust. Principii active. Principiile active ale albăstrelelor sunt constituite din substanţe amare, tanin, mucilagii, săruri de potasiu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de albăstrele are importanţă terapeutică în medicina veterinară.

24

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acest produs, un adevărat medicament natural, este indicat în boli de rinichi şi de vezică (datorită proprietăţilor diuretice), dereglări ale funcţiilor digestive, diaree (acţiune astringentă, antiinflamatoare). Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea dispepsiilor, indigestiilor, cistitelor, afecţiunilor renale, diareelor se administrează: a. infuzie din 2 linguri flori uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal, b. decoct din 2 linguri flori uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 5 – 10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 10 – 25 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Centaurea cyanus

albăstrele

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică antiinflamator, uşor diuretic, astringent, antidiareic

floarea grâului, buruiană mnerie, clopoţel, corobatică albastră, vineţele, floarea paiului, ghioc, droc, măturice, zglăvoc, dioc, floare vânătă, iarba frigurilor, vineţea

Organ utilizat

Mod de administrare

inflorescenţă

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

25

ALOE Aloe arborescens L. – Fam. Liliaceae

Ecologie. Răspândire. Aloe, cunoscută încă din antichitate, este originară din Africa Tropicală şi Meridională, unde atinge talia unui arbore. Iubitoare de aer şi lumină. Aloe este răspândită în sudul Africii. În România se cultivă ca plantă ornamentală de apartament. Descrierea plantei. Aloe este o plantă ierboasă, perenă, tulpina este înaltă până la 3 m, diametrul 5 – 8 cm, neramificată, cu internodii dese, palide. Frunzele cărnoase, persistente, dispuse în spirală, fără fibre, suculente, lungi de 45 – 60 cm, canaliculate, pe margini cu spini moi. Florile roşii, cu câte 6 stamine, cilindrice, drepte, lungi de 3 – 4 cm, concrescute la bază într-un tub scurt, dispuse în inflorescenţă densă, spiciformă. Înfloreşte iarna. Organul utilizat. De la aloe se folosesc frunzele – Aloe folium – şi/sau planta – Aloe herba. Recoltare. De pe plante de aloe, în vârstă de 3 – 5 ani, se recoltează frunze sau părţi de plantă prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca. Se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă de pulbere. Principii active. Produsul de aloe conţine capaloină, substanţă activă amară, precum şi derivaţi de antrachinonă. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de aloe au importanţă în medicina veterinară. În doze mici este stimulent digestiv, în doze mai mari devine purgativ al intestinului gros, în doze foarte mari devine un purgativ drastic. Efectul purgativ diferă de la o specie la alta, calul fiind cel mai sensibil. Principiile active pe care le conţine au şi rol bacteriostatic, în special faţă de bacilul Koch şi stafilococi.

26

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Uz intern: Pentru tratarea de constipaţii rebele (mai ales pentru cabaline), indigestii, anorexie, stimulent gastric se administrează: a. macerat dintr-o lingură de frunze mărunţite la 100 ml apă, timp de 30 minute. Se administrează prin breuvaj bucal. b. tinctură dintr-o linguriţă de frunze la 100 ml alcool, timp de 7 – 8 zile. Se agită sticla în fiecare zi. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament pentru anorexie, stimulare digestivă: animale mari (cabaline, taurine) 2 – 5 – 10 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 1 – 2 – 4 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,1 – 0,5 – 2 g. Dozele de tratament în constipaţii rebele: animale mari (cabaline, taurine) 20 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 2 – 4 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Pentru purgaţie, administrarea drogului se face după o dietă de 10 – 12 ore, urmată apoi de adăpare la discreţie, în condiţii de repaus. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Aloe arborescens

aloe

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

purgativ, bacteriostatic, (faţă de bacilul Koch, stafilococi), stimulent digestiv

frunze, părţi de plantă

macerat, tinctură

doftor

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

27

ALUNUL Corylus avellana L. – Fam. Betulaceae

Ecologie. Răspândire. Alunul este frecvent întâlnit din zona de câmpie până în cea montană, în toată ţara. Creşte în păduri, la margini şi tăieturi de păduri, tufărişuri (adesea pure), zăvoaie, islazuri. Descrierea plantei. Arbust cu înălţime de până la 6 m, alunul are florile grupate în inflorescenţe numite amenţi, iar fructele – alune. Organul utilizat. De la alun se recoltează frunzele – Coryli folium – în perioada aprilie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea frunzelor se face prin ruperea lor cu codiţă. Se aleg numai frunze întregi, sănătoase. Frunzele recoltate se transportă imediat la locurile de uscare. Se întind la umbră, în poduri calde, cu aerisire bună şi acoperite cu tablă sau în încăperi calde şi în şoproane, în straturi subţiri. Se întorc zilnic, cu atenţie, spre a nu le sfărâma. Produsul uscat obţinut este constituit din frunze de culoare verde – închis, cu gust amar, fără miros. Principii active. Frunzele de alun conţin tanin, flavone, ulei volatil. Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Având rol antifebril, hemostatic, dezinfectant, reconfortant medicina veterinară

28

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

tradiţională foloseşte frunzele de alun ca hrană sau sub formă de infuzie pentru prevenirea bolilor. Mod de administrare. Infuzia se prepară din 2 linguri de frunze de alun bine mărunţite peste care se toarnă 500 ml apă clocotită. Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Primăvara în luna mai, crescătorii de vite iau scoarţă de alun, o usucă, o macină şi o amestecă cu sare şi pulbere de oase calcinate. Acest amestec este administrat în tain animalelor. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Corylus avellana

alun

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

antifebril, hemostatic, dezinfectant, reconfortant

frunze

infuzie

alunel, fundici, rânză, tufă

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

29

AMĂREALA Polygala amara L. – Fam. Polygalaceae

Ecologie. Răspândire. Amăreala este o specie de plante care creşte prin păşuni şi locuri ierboase, însorite, din zonele alpine şi subalpine. Descrierea plantei. Numită şi iarbă grasă, amăreala este o plantă ierboasă, perenă, de talie mică, cu înălţime de 15 – 20 cm. În pământ prezintă un rizom ramificat, de culoare brun – gălbuie la exterior şi alburiu la interior. Primăvara iese din rizom numeroase tulpini, care în mare parte din lungimea lor sunt întinse pe pământ. Frunzele sunt glabre. Există frunze bazale, cu formă eliptică – ovală, care sunt dispuse în rozetă. Frunzele de pe tulpină sunt mai mari, mai alungite şi mai înguste. Florile mici, de culoare albastră sau violetă, sunt grupate în inflorescenţe. Întreaga plantă este amară. Organul utilizat. De la amăreală se foloseşte partea aeriană – Polygalae amarae herba – care se recoltează pe timpul înfloritului, adică în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Se taie cu cuţitul sau cosorul partea aeriană a plantei, aproape de nivelul solului, pe timp frumos, uscat. Se usucă la umbră în strat subţire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Principii active. Amăreala conţine saponine, principii amare, ulei eteric, mucilagii, tanin, săruri minerale. Acţiune farmacologică. Recomandări. Amăreala prezintă importanţă terapeutică. Ea posedă proprietăţi emoliente, reglator digestiv, galactogog. Mod de administrare. Uz intern: pentru tratarea stărilor de inapetenţă, bronşită, reglarea tractului gastrointestinal, stimularea secreţiei lactice se administrează o infuzie preparată din 2

30

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ linguri de plantă uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 25 – 50 – 75 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 2 – 3 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Polygala amara

amăreală1

Alte denumiri populare ale plantei iarbă grasă, iarbă lăptoasă, oloioasă, seceruici, şerpăriţă, şopârliţă, tămâioară

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

emolient, reglator digestiv, galactogog

partea aeriană

infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

31

ANASONUL Pimpinella anisum L. – Fam. Umbelliferae

Ecologie. Răspândire. Anasonul este o plantă exclusiv de cultură, care are nevoie de multă căldură, de lumină directă şi umiditate moderată. Vegetează bine pe soluri fertile, afânate, cu pânza freatică mai superficială. În România se cultivă în judeţele: Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Teleorman, Olt, Timiş, Constanţa. Descrierea plantei. Anasonul este o plantă anuală, ierboasă, înaltă de 40 – 70 cm. În pământ posedă rădăcină pivotantă. Tulpina, ramificată în partea de sus, este goală la interior. Frunzele de la bază sunt ovale, cu margini dinţate, iar cele superioare sunt adânc divizate în segmente înguste, liniare. Florile sunt mici, albe, regulate, pe tipul 5 şi grupate în inflorescenţe compuse. Fructele sunt ovale la maturitate, de 3 – 5 mm lungime. Organul utilizat. De la anason se folosesc fructele – Anisi fructus – care se recoltează în perioada august – septembrie. Recoltare. Uscare. Fructele se recoltează dimineaţa pe vreme însorită, când 80% din inflorescenţe sunt uscate, prin tăierea acestora. Se usucă la umbră în strat subţire, în aer liber sau în încăperi aerisite, apoi se treieră şi, dacă este posibil, se trece prin selector. Se răscolesc zilnic cu lopata (dacă este o cantitate mai mare) sau cu mâna până la uscarea completă. Uscarea artificială se efectuează în cuptor la o temperatură de 30 – 40 0C. Principii active. Fructele de anason conţin ulei volatil bogat în anetol, aldehidă anisică, colină, cetone.

32

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Atenţie! Produce stări toxice la animale în cazul consumului în exces de frunze şi seminţe. Intoxicaţia se manifestă prin: tulburări gastrointestinale şi excitaţie nervoasă. Se intervine cu infuzii preparate din flori de tei şi flori de muşeţel, prin administrarea de tanin, cărbune. În formele excitative se recomandă opiacee şi sedative. Fructele vechi nu se folosesc deoarece devin toxice. Acţiune farmacologică. Recomandări. Fructele de anason au utilizări terapeutice în medicina veterinară. Ele posedă proprietăţi stomahice, carminative, eupeptice, antispastice, galactogoge, fapt pentru care se utilizează sub formă de infuzie, decoct deoarece stimulează secreţiile glandulare, cele de la nivelul mucoasei gastrice şi intestinale, biliare, mamare. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, indigestiilor, anorexiei, calmant în colici la pui şi la animalele tinere, eupeptic pentru animalele tinere: a. infuzie dintr-o linguriţă de fructe peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct dintr-o linguriţă de fructe la 100 ml apă. Se fierbe 10 – 15 minute. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 25 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 8 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 1 – 2 g. păsări 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Pentru stimularea producţiei de lapte la taurine, frunzele sau seminţele se administrează în concentrate în limita dozelor de mai sus. Uz extern. Pentru combaterea ectoparaziţilor (purici, păduchi) la păsări, mai ales la cele de colivie, se aplică pulverizaţii pe corp cu uleiul obţinut din seminţe. Pulverizaţiile se fac în cantităţi mici, astfel uleiul are acţiune toxico – iritativă. Uleiul serveşte la combaterea ectoparaziţilor (purici, păduchi) şi ca antiscabios. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Pimpinella anisum

anason

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

anason românesc, anis, chimin dulce, bădean, hanus, chimion de grădină, hanos, molotru, secărea, tarhon

stomahic, carminativ, eupeptic, antispastic, galactogog, antiparazitar

Organ utilizat

Mod de administrare

fructe

infuzie, decoct, ulei

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

33

ANGELICA Angelica archangelica L. – Fam. Umbelliferae

Ecologie. Răspândire. Angelica este întâlnită spontan în zona montană şi subalpină (500 – 1500 m altitudine), prin locuri stâncoase şi umede, în chei, pe malul pâraielor, în turbării, la margine de pădure. Planta este declarată monument al naturii şi nu se recoltează din flora spontană. În scopuri medicinale se cultivă la altitudine de 500 – 600 m, în apropierea apelor curgătoare, pe locuri adăpostite şi însorite. Descrierea plantei. Planta are o înălţime de 1 – 2 m şi prezintă un rizom gros (napiform), de culoare brună, cu numeroase zbârcituri şi striaţii circulare, dure, elastice, cu miros aromat, caracteristic şi gust iute, din care se desprind multe rădăcini lungi şi ramificate. Angelica, în primul an prezintă numai frunze bazale, iar în anul al doilea formează o tulpină foarte groasă. Frunzele sunt mari, lungi, bipenate. Florile, de culoare albăverzui, sunt grupate în inflorescenţe. Organul utilizat. De la angelică se recoltează rizomul cu rădăcini – Angelicae rhizoma cum radicibus – toamna sau primăvara. Recoltare. Uscare. Rizomul şi rădăcinile de angelică se recoltează toamna târziu, în primul an de vegetaţie, sau primăvara devreme, în anul al doilea de vegetaţie, cu folosindu-se hârleţul sau cazmaua. Se scutură de pământ şi, dacă este necesar, se spală într-un curent de apă, după care se pun la zvântat. Nu se ţin mult în apă pentru că principiile

34

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

active sunt foarte solubile. Se taie rizomul în bucăţi de 6 – 8 – 10 cm, iar fragmentele groase se despică de-a lungul. Se usucă în poduri acoperite cu tablă, bine aerisite. Principii active. Produsul de angelică conţine ulei eteric, cumarine, o substanţă specifică – angelicină, lactone, acizi graşi, vitamina B1, glucoză, amidon, acizii anorganici: acidul cafeic, acidul clorogenic, acidul angelic, acidul malonic, acidul succinic, acidul oxalic, acidul fumaric, acidul citric, acidul aconitic. Atenţie! Uleiul eteric, lactonele, cumarinele pot produce stări uşoare de toxicitate la animale. Intoxicaţiile pot avea simptomele: tulburări gastrice, excitabilitate nervoasă şi în unele cazuri mai grave paralizii. Se intervine prin suprimarea cauzei, menţinerea animalului la umbră, se administrează calmante opiacee, tranchilizante. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de angelică au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Se foloseşte datorită proprietăţilor sale aromatice, antifebrile, diuretice, tonic în convalescenţă şi debilitate, stimulente, antinevralgic, stomahice şi carminative. Mod de administrare. În uz intern, pentru tratarea următoarelor afecţiuni: stări febrile, stări „a frigore”, afecţiuni renale, anorexii, ca tonic în convalescenţă şi debilitate, produsul de angelică se administrează astfel: a. decoct din 5 g rizom şi rădăcină de angelică uscată, bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 20 – 30 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. tinctură din 5 g rizom şi rădăcină uscată, bine mărunţită la 100 ml alcool de 30 – 400. Se lasă în sticlă acoperită cu dop timp de 7 – 10 zile, agitându-se zilnic pentru uniformizare. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 25 – 40 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porci) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 4 g. Tinctura, după ce s-a stabilit doza specifică animalului respectiv, se diluează cu apă şi apoi se administrează prin breuvaj bucal. Tratamentul se aplică până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Angelica archangelica

angelica

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

aglică, anghelică, antonică, buciniş, cucută mare

tonic general, antifebril, diuretic, antinevralgic, stomahic, carminativ, antisteric, aromatic, stimulent

Organ utilizat

Mod de administrare

rizom cu rădăcini

decoct, tinctură

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

35

ANGHINAREA Cynara scolymus L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Anghinarea este o plantă de cultură, originară din regiunea Mării Mediterane şi nordul Africii. În România se cultivă în sudul ţării (Sectorul Agricol Ilfov, în judeţele Ialomiţa, Teleorman, Giurgiu, Olt, Dolj, Buzău, Brăila). Este o plantă sensibilă la temperaturi scăzute (nu rezistă sub 00C). Pentru protejare, se acoperă pe timp de iarnă cu paie, frunze sau se muşuroieşte. Preferă soluri nisipoase, adânci, bogate în humus, bine structurate, cu reacţie neutră, permeabile, cu umiditate suficientă. Fiind pretenţioasă faşă de umiditatea atmosferică, pe timp de secetă se irigă. Descrierea plantei. Anghinarea este o plantă ierboasă, bienală sau perenă, înaltă de până la 2 m. În pământ prezintă un rizom din care pornesc rădăcini puternice, profunde. Tot din rizom, în primul an se dezvoltă o rozetă de frunze lungi de 100 – 120 cm şi late de cca. 50 cm, cu nervura principală foarte proeminentă, cu margini care prezintă crestături adânci şi uneori spini. Frunzele tinere sunt albicioase, datorită perilor deşi de pe ambele feţe. Cu timpul, perii de pe faţa superioară se desprind şi cad. În al doilea an, dintre frunzele rozetei se înalţă o tulpină, care este dreaptă, groasă, puternic ramificată şi prezintă frunze mari, adânc divizate, spinoase, albicioase. Florile, de culoare roşie – violacee, sunt tubuloase, grupate în inflorescenţe mari, globuloase. Organul utilizat. De la anghinare se recoltează în scop medicinal frunzele – Cynarae folium – din iunie până în septembrie, pe măsură ce ajung la maturitate, dar înainte de a începe să îmbătrânească. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Din rozeta bazală se recoltează numai frunzele mijlocii lungi de 50 – 100 cm, prin tăiere cu secera. Recoltarea excesivă până la desfrunzire conduce la scăderea producţiei totale şi micşorarea rezistenţei plantei la ger. Se pot face 3 – 4 recoltări pe an, dar numai până la căderea brumei. Tufele destinate ca material de înmulţire vor fi excluse de la recoltare. Pentru uscare peţiolul frunzelor se despică. Frunzele se aşează în strat subţire, la umbră, în încăperi sau magazii bine aerisite. Produsul obţinut este lipsit de miros, dar cu gust foarte amar.

36

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Frunzele de anghinare conţin cinarină, acizii cafeic, chinic, clorogenic, malic, lactic, gliceric, glicolic, flavone (cinarozidă, scolinozidă), polifenoli, principiu amar (cinaropicrina), mucilagii, taninuri, pectine, săruri de potasiu şi de magneziu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul constituit din frunze de anghinare are importanţă terapeutică în medicina veterinară. Acesta posedă acţiune coleretică şi întăreşte funcţia antitoxică a ficatului. Datorită flavonelor are acţiune diuretică, creşterea debitului urinar neafectând compoziţia chimică a urinei eliminate, atât în cloruri, cât şi în azot total şi amoniac. De asemenea, favorizează sinteza antitoxică de uree şi scade cantitatea de colesterol, această din urmă proprietate datorându-se, probabil, aportului de compuşi sterolici cu acţiune hipocolesterolemiantă. Prin administrarea preparatelor de anghinare mărirea diurezei este totdeauna însoţită şi de o creştere a concentraţiei ureice. Cinarina (ca substanţă pură, are gust uşor aromat) stimulează colereza. Totodată, acţionează şi la nivel hepatic (asemănător silimarinei din seminţele de armurariu) stimulând funcţia antitoxică a ficatului, favorizează regenerarea celulei hepatice şi hiperemia ficatului. Anghinarea îmbină în mod fericit proprietăţile unui remediu biliar cu cele ale remediului hepatic, prima calitate fiind însă predominantă. Infuziile din frunzele de anghinare sunt, astfel, capabile să provoace, în criza hepatică, analgezie, reducerea senzaţiei de vomă, reducerea balonării şi a meteorismului. O altă proprietate, nu mai puţin importantă, a produsului de anghinare este efectul hipolipemic. Animalele cu leziuni hepatice, dacă sunt tratate cu preparate obţinute din această plantă, prezintă ameliorări rapide ale leziunilor, iar toxinele sunt eliminate masiv prin urină. Acţionează favorabil în steatoza hepatică care deseori însoţeşte afecţiunile biliare. Anghinarea este folosită în hepatitele cronice, ciroze, congestie şi insuficienţă hepatică, nefrite cronice, în tulburări ale metabolismului apei, ca tonic-amar, în tratamentul afecţiunilor alergice pe fond hepatic, în hipocolesterolemie, ca antireumatic, febrifug. Mod de administrare. În uz intern, pentru tratarea anorexiei cu stimularea digestiei şi apetitului, în stări febrile, în tratarea afecţiunilor cronice hepatice, în insuficienţă biliară, tulburări ale metabolismului apei, ca şi în afecţiuni renale se administrează: a. infuzie preparată din 1 g de frunze de anghinare uscate bine mărunţite la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal, b. decoct din 1 g de frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 25 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 3 – 5 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Cynara scolymus

anghinare

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică coleretic, diuretic, hipocolesterolemiant, antitoxic hepatic, tonic-amar, antireumatic, febrifug

Organ utilizat

Mod de administrare

frunze

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

37

ARINUL NEGRU Alnus glutinosa Gaertn. – Fam. Betulaceae

Ecologie. Răspândire. Arinul negru este întâlnit în lunci, depresiuni, văile râurilor, turbării la câmpie şi dealuri, de unde urcă până în zona montană inferioară sub formă de mici pâlcuri, la altitudine de 800 – 900 m, maximum 1300 m în Munţii Harghita. Este un arbore rezistent la geruri, îngheţuri timpurii şi târzii; este pretenţios la căldură şi exigent faţă de umiditatea mare din sol. Îi place solul umed, jilav. Descrierea plantei. Arinul negru este cunoscut şi sub numele de anin negru. Este un arbore impunător, înalt de 10 – 25 (30) m. Rădăcinile tinere posedă nodozităţi (de culoare portocalie) cu bacterii simbionte fixatoare de azot (N2). Tulpina dreaptă, prezintă în tinereţe scoarţa netedă, de culoare cenuşie, iar după (10) 15 – 20 ani devine negricioasă, cu solzi colţuroşi. Lemnul dens, în secţiune este alb – roşiatic, dar la aer devine cărămiziu, cu inele anuale vizibile. Frunzele sunt obovate sau aproape rotunde, lipicioase în tinereţe, iar toamna, înainte de căderea lor, se înnegresc. Florile sunt grupate în amenţi formaţi de vara şi se desfac în primăvara următoare de timpuriu, înainte de înfrunzire. Arinul negru are o longevitate de 100 ani. Organul utilizat. De la aninul negru se utilizează scoarţa – Alni cortex – care se recoltează în perioadele martie – aprilie. Recoltare. Uscare. Scoarţa se recoltează primăvara de pe ramuri de 4 – 5 ani. Se vor lăsa netăiate şi unele tulpini şi ramuri principale, din care planta să se refacă în anii următori. Ramurile şi tulpinile nu vor depăşi cantitatea ce se poate decoji în aceeaşi zi.

38

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Decojirea lor în ziua următoare se face greu şi dă un produs care nu mai corespunde, din cauză că scoarţa se decojeşte cu aşchii de lemn, care nu se mai pot înlătura. Pentru decojire, se înlătură lichenii de pe ramuri, se crestează inelar scoarţa la distanţe de 25 – 30 cm, se despică apoi între 2 inele de-a lungul ramurii şi se desprinde întreaga porţiune, cu vârful cuţitului. Decojirea ramurilor direct pe arbust, duce la uscarea lui. Scoarţele nu se vor îmbrăca una în alta şi se vor întinde la soare pentru a se usca. Principii active. Toate produsele de arin negru conţin taninuri, substanţe minerale, uleiuri eterice. Atenţie! Consumul exagerat de frunze în furaje sau administrarea de prea mult drog provoacă tulburări digestive, constipaţie şi colici. Se intervine prin suprimarea cauzei şi se administrează purgativ uleios, pansament gastric şi medicamente simptomatice. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Scoarţa de arin negru conţin principii active ce acţionează ca tonic amar, diuretic, astringent, febrifug, dezinfectant, cicatrizant, antihemoragic, antiinflamator şi uşor antimicrobian. Produsele sunt recomandate pentru tratarea febrei, stomatitei, gastroenteritelor, enterite catarale şi hemoragice. Mod de administrare. Uz intern. Drogul de arin negru se foloseşte, în uz intern, pentru tratarea următoarelor afecţiuni: stomatite, gastroenterite, enterite catarale şi hemoragice, hematurie, sub formă de: a. infuzie preparată din 10 – 25 g de scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 – 40 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct din 10 – 20 g de scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 25 – 50 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 5 – 10 – 25 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea febrei aftoase, rănilor, tăieturilor, panariţiului, necrobacilozei se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 200 g scoarţă uscată şi bine mărunţită sau pulbere la 900 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere) şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Alnus glutinosa

arin negru

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

anin, anin negru, alin, aniniş, lipicios

tonic amar, diuretic, astringent, febrifug, dezinfectant, cicatrizant, antihemoragic, antiinflamator, uşor antimicrobian

Organ utilizat

Mod de administrare

scoarţă

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

39

ARDEIUL Capsicum annuum L. – Fam. Solanaceae

Ecologie. Răspândire. Ardeiul este plantă de cultură originară din America Centrală şi America de Sud. În România se cultivă în toate zonele, pe aproximativ 15 000 ha. Planta are cerinţe ridicate faţă de căldură, este pretenţioasă faţă de lumină şi umiditate. Preferă solurile nisipo-lutoase, neutre, fertile, bogate în elemente minerale. Descrierea plantei. Ardeiul este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 30 – 50 (-100) cm, în funcţie de varietate, soi şi tipul de cultură. În pământ posedă o rădăcină pivotantă, cu numeroase rădăcini secundare. Tulpina este dreaptă, ramificată şi poartă frunze simple, lanceolate, cu peţiol lung. Florile au culoarea albă, sunt solitare, dispuse câte două la locul de ramificare a tulpinii. Organul utilizat. De la ardei se folosesc fructele (ardeii) – Capsici fructus – care se recoltează în perioada iunie – septembrie (octombrie). Recoltare. Uscare. În scop terapeutic ardeii (fructele) se recoltează cu mâna când au ajuns la maturitate. Uscarea se face la umbră. Se păstrează în locuri uscate, în pungi de hârtie sau înşiraţi pe aţă. Principii active. Produsul, constituit din fructe (ardei) uscate, conţine capsaicina (alcaloid principal, care imprimă gustul iute, arzător), capsicina (alt alcaloid important, cu acţiune puternic rubefiantă), capsantina şi capsorubina (două substanţe carotinoidice, care conferă culoarea fructului), glucoză (7,33%s.p.), fructoză (1,99%s.p.), zaharoză (0,43%s.p.), amidon (1,78 – 4,40g%s.u.), substanţe pectice (7,8 – 9,8g%s.u.), lipide

40

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

(0,33%), ulei eteric, vitamina C (139 – 160 mg % s.p. în fructele verzi şi 211 – 300 mg% s.p. la cele roşii), vitamina B1 (0,05 mg % s.p.), vitamina B2 (0,05mg%s.p.), vitamina PP (0,33 mg % s.p.), vitamina E (0,65 mg % s.p. în fructele verzi şi 1 mg % s.p. în cele roşii), vitamina A (0,75 – 6,00mg % s.p.), vitamina P (75 – 300 g s.p.), săruri minerale de K, S, P, Mg, Na, Fe, Mn, Cu, Co. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de ardei au importanţă terapeutică în medicina tradiţională. Ardeiul intensifică activitatea cortexului suprarenal şi producţia de corticosteroizi. De asemenea este un stimulent al digestiei. În terapeutică se administrează pentru acţiunea sa rubefiantă, revulsivă, în combaterea durerilor reumatice, nevralgice, lumbago, pentru vitaminizarea organismului, sub formă de tinctură sau diverse loţiuni la care se asociază şi alte antireumatice sau analgezice. La aplicarea pe piele a tincturii de ardei, în doze moderate se produce senzaţia de căldură. La doze ridicate senzaţia poate fi de arsură. Ardeiul, de fapt, nu-i dotat cu acţiune rubefiantă propriu-zisă; capsaicina excită terminaţiile nervoase cutanate termosensibile, trasmiţând senzaţia de căldură şi numai secundar provoacă hiperemia în zona de aplicaţie. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea retenţiei urinare, a fasciolozei: a. decoct dintr-o lingură de pulbere de ardei iute (boia de ardei iute), o lingură de usturoi zdrobit şi o lingură de hrean ras în 500 ml apă. Se fierbe10 minute. Se acoperă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se administrează oilor prin breuvaj bucal, câte 1 linguriţă pe zi, timp de 8 zile, b. decoct dintr-o lingură de pulbere de ardei iute (boia de ardei iute) şi câteva rămurele de răchită roşie la 700 ml apă. Se fierbe10 minute. Se acoperă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se administrează oilor prin breuvaj bucal, câte 2 - 3 linguriţe pe zi. Tratamentul se aplică până la vindecarea sau ameliorarea stării animalului. Uz extern. Pentru efectul rubefiant, revulsiv tegumentar, insecticid se administrează: a. macerat în apă a pulberii de ardei (ardei iute, în special), b. macerat în ulei de in sau vaselină a pulberii de ardei (ardei iute, în special), c. tinctură din boia de ardei (ardei iute roşu) sau ardei (ardei iute roşu) tăiat foarte mărunt, în proporţie de 1:5 alcool. Toate preparatele sunt aplicate local prin frecţii sau pensulaţii. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Capsicum annuum Alte denumiri populare ale plantei

ardei

Acţiune farmacologică ardei borcănos, ardei lung, boia, chiper diuretic, antihelmintic, chiperat, chipăruş, chiper de cel dulce, chiper rubefiant, revulsiv iute, chiper lung, paprică, piper turcesc tegumentar, insecticid

Organ utilizat fruct

Mod de administrare decoct, tinctură, macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

41

ARMURARIUL Silybum marianum (L.) Gaertn. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Datorită originii mediteraneene, armurariu are pretenţii ridicate de temperatură, însă moderate faţă de umiditate şi sol (nu suportă solurile grele sau pe care stagnează apa). În România se cultivă în sudul Munteniei (judeţele Ialomiţa, Giurgiu, Teleorman), în sudul Olteniei (judeţele: Olt, Dolj), Dobrogea (judeţul Constanţa) şi în sudul Câmpiei de Vest (judeţul Timiş). Descrierea plantei. Armurariu este o plantă ierboasă, anuală de iarnă (hibernantă) sau bienală, robustă, înaltă de 1 – 1,5 m. În pământ posedă o rădăcină viguroasă. Tulpina este dreaptă, puţin tomentoasă, ramificată, cu frunze mari, alungit – ovate, glabre, sesile, alterne, marmorate cu alb în lungul nervurilor, care se prelungesc marginal în câte un ghimpe mai lung. Între aceştia se găsesc ţepi mai scurţi. Florile liliachii sau roşii sunt organizate în inflorescenţe mari (până la 5 – 6 cm diametru), spinoase. Fructele sunt lungi de 6 – 8 mm, de culoare galben – brună, cu gust amărui şi lipsite de miros. Organul utilizat. De la armurariu se recoltează fructele – Cardui mariae fructus – în luna august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Fructele se recoltează dimineaţa pe vreme însorită, când 80% din inflorescenţe sunt uscate, prin tăierea acestora. Se usucă în aer liber sau în încăperi aerisite, apoi se treieră şi, dacă este posibil, se trece prin selector.

42

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Produsul obţinut este format din fructe de culoare brună – gălbuie, cu gust mai mult sau mai puţin amar şi nu au miros. Principii active. Fructele de armurariu conţin silimarină, care este constituită din patru compuşi: silibină, silidianină, silimanină, silandrină. Produsul mai conţine saponine, fitomelane, acid fumaric. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de armurariu prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Principiile active din fructele de armurariu au activitate ca antihepatotoxic şi protector al hepatocitelor (celulele ficatului) şi al membranelor acestora, în tratamentul inflamaţiilor hepatice, în ciroză hepatică şi diverse hepatite, în tratarea afecţiunilor hepatice cu tulburări funcţionale, care au apărut în urma unor intoxicaţii, şi, lucru foarte important, pot fi administrate în scop profilactic pentru protecţia celulelor hepatice atunci când există posibilitatea aportului unor substanţă care afectează ficatul (solvenţi organici, derivaţi cloruraţi, etc.). Produsul posedă o acţiune necrotropă, antagonizând degenerescenţele celulare hidropice, şi lipotropă, prin scăderea degenerescenţei grase. Silimarina exercită o acţiune hepatoprotectoare şi faţă de unele tetracicline (oxiteracina, randomicina) înlăturând efectele nocive ale acestora. De asemenea, este capabilă să protejeze celula hepatică faţă de acţiunea unor pesticide. Mod de administrare. Pentru tratarea afecţiunilor hepatice cronice, a indigestiilor, anorexiei: a. infuzie preparată din 10 g de fructe de armurariu la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal, b. macerat din 1 g de fructe la 100 ml oţet de mere sau alcool de 350. Se lasă acoperit 7 zile, timp în care sticla se agită periodic pentru uniformizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine)15 – 30 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 5 – 10 g. Tratamentul durează 4 – 5 zile consecutiv. Se face o pauză de 4 – 5 zile şi apoi se poate relua, repetându-se de câteva ori, în cazul afecţiunilor hepatice. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Silybum marianum

armurariu

Alte denumiri populare ale plantei argenţică de grădină, armurar, buruiana-armurării, crăpuşnic, scaiul-Sf. Mării, scai pestriţ, scaete

Acţiune farmacologică antihepatotoxic, protector al hepatocitelor, necrotrop, scade degenerescenţa grasă, stimulent al digestiei dificile

Organ utilizat

Mod de administrare

fruct

infuzie, macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

43

ARNICA Arnica montana L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Arnica este răspândită în regiunile montane, în zona subalpină în tot lanţul carpatic, dar mai frecventă în munţii Apuseni şi în nordul Moldovei. Planta creşte prin fâneţe şi păşuni umede. Descrierea plantei. Cunoscută şi sub numele de carul zânelor, arnica este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 60 cm, cu rizom cilindric orizontal sau oblic din care se desprind rădăcini. Tulpina dreaptă, cilindrică, simplă, rar ramificată se termină cu o inflorescenţă şi este acoperită cu peri scurţi, rigizi. Frunzele bazale sunt dispuse în rozetă. Frunzele tulpinale sunt mici şi aşezate opus. Inflorescenţa este formată din flori galbene. Organul utilizat. De la carul zânelor se recoltează inflorescenţele fără codiţe – Arnicae flores – în lunile iunie – iulie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Florile de arnică se recoltează la începutul înfloririi, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca ori prin rupere cu mâna. În această primă fază, florile marginale ale inflorescenţelor sunt viu colorate şi sănătoase. Se usucă la umbră, în strat subţire. Produsul obţinut are aromă uşoară şi gust iute – amărui. Observaţie! Pulberea de flori, care se formează şi se ridică în timpul manipulării acestora, produce strănut, de aceea se foloseşte o mască de pânză pe nas şi gură.

44

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Produsul conţine ulei volatil, acizi graşi, caroten, fitosteroli, timol, cinarina, poliine, acid clorogenic, acidul cafeic, flavone, colină, derivaţii de cvercetol şi kemferol, un complex de principii amare specific numit aricină. Atenţie! Supradozarea în tratamentul animalelor determină stări toxice, care se manifestă prin tulburări gastrointestinale şi colici. Se intervine cu spălături gastrice de evacuare şi cu tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Florile de arnică prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Datorită timolului produsul are acţiune antiseptică, antiinflamatorie şi de stimulare a formării ţesuturilor de granulare. Poliinele au proprietăţi bacteriostatică şi fungică, iar acidul clorogenic antiinflamator, antisclerotic, antihemoragică acţiuni la care se asociază şi cinarina, care este în plus şi diuretică. Acidul cafeic este bacteriostatic, iar colina este hipotensivă. Derivaţii de cvercetol şi kemferol măresc viteza de circulaţie a sângelui la nivelul coronarelor. Extern, florile de arnică au acţiune cicatrizantă, vasoconstrictorie şi vulnerară. Mod de administrare. Uz intern: Pentru tratarea stărilor febrile şi cistitelor hemoragice, se administrează: a. infuzie preparată dintr-o lingură de flori uscate şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 – 25 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează „per os” prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5 g flori uscate, bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 10 – 15 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 20 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 2 g. Tratamentul se aplică până la vindecarea sau ameliorarea animalului. Uz extern: Pentru tratarea plăgilor infectate, a eczemelor, contuziilor se prepară o tinctură din 15 – 20 g pulbere de flori peste care se toarnă 100 ml alcool de 30 – 400. Se lasă în sticlă acoperită cu dop timp de 8 – 10 zile, agitându-se zilnic pentru uniformizare. Se strecoară şi se foloseşte sub formă de comprese, îmbibate cu o soluţie obţinută din 3 părţi tinctură şi 7 părţi apă. Aceste comprese nu se aplică pe răni proaspete. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Arnica montana

arnică

Alte denumiri populare ale Acţiune farmacologică Organ Mod de plantei utilizat administrare carul pădurilor, podbeal de munte, antiseptic, antiinflamator, inflores infuzie, ciudă, cujdă, carul zânelor, iarba antisterolic, diuretic, cenţă decoct, tinctură soarelui, ţâţa oilor, tabacu–câmpului vasoconstrictor periferic, vulnerar

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

45

BOBUL Vicia faba L. – Fam. Leguminosae

Ecologie. Răspândire. Bobul este o specie de plante originară din Asia. În România se cultivă pe suprafeţe reduse, în Transilvania şi în nordul Moldovei. Planta este puţin pretenţioasă faţă de căldură, suportând bine îngheţurile uşoare de primăvară (de până în – 50C). În schimb, are cerinţe ridicate faşă de umiditate,mai ales, la germinare, înflorire şi la formarea păstăilor. Seceta provoacă avortarea florilor. Preferă soluri grele, argiloase. Descrierea plantei. Bobul este o plantă ierboasă, anuală, cu înălţimea între 50 – 70 cm. În pământ posedă o rădăcină pivotantă, cu ramificaţii secundare prevăzute cu nodozităţi colţuroase, neregulate. Tulpina este dreaptă, glabră, groasă, 4 – unghiulară, fistuloasă. Florile, albe, mari de 2 – 3, au aripile cu o pată mare, neagră şi sunt dispuse câte 3 – 6 în inflorescenţe. Fructul, numit păstaie, este lung de 4 – 10 cm, brun – negricios la maturitate, cu 4 – 5 seminţe are culoare cafenie – roşcată sau negricioasă. Organul utilizat. De la bob se foloseşte partea aeriană – Vicii herba – care se recoltează în perioada iunie – iulie. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene se recoltează prin tăiere cu secera sau cu cuţitul, în timpul înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Se usucă pe prispă, la umbră, în strat subţire, sau în poduri acoperite cu tablă şi bine aerisite. La 2 – 3 zile produsul se întoarce.

46

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Planta, în organele sale aeriene, conţine săruri minerale de Na, K, P, Ca, Fe, Mg, vitaminele A, B1, B2, C (în cantităţi mici) şi unele principii active puţin studiate. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de bob se utilizau în medicina populară veterinară. Principiile active din plantă au acţiune antitetanos, folosindu-se cenuşa de paie de bob pentru combaterea tetanosului. Mod de administrare. Animalele se tratează empiric de tetanos, administrându-le silitră (azotat de potasiu) în hrană, tiriac în apă, după care sunt afumate cu paie de bob. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Vicia faba

bob

Alte denumiri populare ale plantei baclale, boabă, bombă, bonă, cochie, favă, păsule

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

antitetanos

tulpină

afumare

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

47

BOZUL Sambucus ebulus L. – Fam. Caprifoliaceae

Ecologie. Răspândire. Bozul este o specie de plante comună, întâlnindu-se în locuri ruderale, prin ogoare, pe lângă drumurile de prin sate. Descrierea plantei. Este o plantă ierboasă, perenă, viguroasă, înaltă de 0,5 – 1 (2) m, cu frunze compuse, flori albe, grupate în inflorescenţă, iar fructele au culoarea neagră. Bozul are un miros neplăcut. Organul utilizat. De la boz se culege în scopuri medicinale partea aeriană – Sambuci ebuli herba – în perioada iunie – iulie. Recoltare. Uscare. Recoltarea părţii aeriene înflorite se face pe timp însorit, când 50 – 75% dintre ele sunt deschise, tăind cu foarfeca. Uscarea se face repede, pe rame, în lumina directă a soarelui, acoperite cu un rând de hârtie. Recoltarea se face prin tăierea tulpinilor şi ramurilor tinere. Se vor lăsa netăiate unele tulpini şi ramuri principale, din care planta să se refacă în anii următori. Ramurile şi tulpinile nu vor depăşi cantitatea ce se poate decoji în aceeaşi zi. Decojirea lor în ziua următoare se face greu şi dă un produs care nu mai corespunde, din cauză că scoarţa se decojeşte cu aşchii de lemn, care nu se mai pot înlătura. Pentru decojire se crestează inelar scoarţa la distanţe de 25 – 30 cm, se despică apoi între 2 inele de-a lungul ramurii şi se desprinde întreaga porţiune, cu vârful cuţitului. Decojirea ramurilor direct pe arbust, duce la uscarea lui. Scoarţele nu se vor îmbrăca una în alta şi se vor întinde la soare pentru a se usca. Principii active. Florile de boz conţin acizi organici, flavone, zaharuri, ulei volatil, substanţe amare, saponine, răşini.

48

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană de boz are importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Acestor preparate li se atribuie proprietăţi analgezic, antispastic, antialergic faţă de înţepăturile insectelor cicatrizant şi antiinflamator. Frunzele, prin uleiul volatil şi acidul valerianic, sunt folosite ca insectifug. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea animalelor de atonie ruminală, medicina populară foloseşte scoarţa albă a tulpinii după ce o înlătură pe cea externă. Se fierbe în lapte şi după ce s-a răcit se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Se practică la ovine, bovine. Uz extern. Pentru tratarea rănilor, umflăturilor şi durerilor de picioare se administrează un decoct obţinut din 100 g plantă mărunţită la 1 000 ml apă. Se fierbe 20 minute, apoi se lasă la răcit. Se strecoară. Se fac spălături locale. Pentru tratarea hipodermozei, strechei se foloseşte un decoct preparat din 150 g vârfuri de tulpini de boz, funingine, 50-60 g sare la 500 ml apă. Se fierbe 20- 25 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se aplică comprese pe zona unde există afecţiunea. Eficacitatea este bună. Pentru tratarea rănilor produse de muşcătura animalelor sălbatice se administrează un decoct obţinut din 100 g frunze de boz la 500 ml apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară. Se fac spălături locale. Datorită uleiului volatil şi a acidului valerianic, care au efect insectifug, se administrează boz astfel: pentru combaterea ectoparaziţilor (în special a păduchilor) la găini, se atârnă în coteţ (în poiată) ramuri cu multe frunze de boz. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Sambucus ebulus

boz

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

boj, izbolu, scai mărunt, soc mic

analgezic, antispastic, antialergic faţă de înţepăturile insectelor, antiinflamator, cicatrizant

Organ utilizat partea aeriană, scoarţă

Mod de administrare decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

49

BRADUL Abies alba Mill. – Fam. Pinaceae

Ecologie. Răspândire. Bradul este puţin rezistent la ger şi îngheţurile târzii, uşor vătămat de fum şi gazele din atmosferă, întâlnit pe soluri profunde, fertile în staţiuni adăpostite la altitudinea de 600 – 1200 m în Carpaţii Orientali, la 700 – 1500 m în Carpaţii Meridionali şi în Carpaţii Occidentali. Ocupă cca. 5% din suprafaţa împădurită a României şi cca. 25% din suprafaţa ocupată de conifere. Formează păduri pure sau păduri de amestec cu alte specii. Descrierea plantei. Bradul este un arbore conifer, înalt de 50 – 60 m, care prezintă o rădăcină pivotantă, profundă. Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu grosime de 1 – 2 (3 – 4) m. Scoarţa conţine numeroase pungi cu răşină. Coroana este deasă, compactă, cilindrică – piramidală, cu vârful ascuţit la tinereţe şi lăţit la bătrâneţe. Frunzele aciculare, sunt pe faţa superioară de un verde mai deschis, iar pe faţa inferioară cu două dungi albicioase, paralele. Frunzele sunt dispuse pe două rânduri în acelaşi plan. Bradul are o longevitate de până la 700 ani. Organul utilizat. De la brad se folosesc mugurii – Abietii turiones – care se recoltează primăvara. Recoltare. Uscare. Datorită înălţimii copacului, mugurii de brad se pot culege cu mâna, numai când ne ajutăm cu o scară. Uscarea se face în cuptorul aragazului la temperaturi de 40 – 450C.

50

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Mugurii de brad conţin ulei volatil bogat în borneol, tanin, răşină, celuloză, săruri minerale cu potasiu, fosfor, calciu, mangan, fier, siliciu, sodiu. Atenţie! Principiul toxic este terebentina. Simptomele intoxicaţiei sunt: febră, colici, tremurături musculare, constipaţie urmată de diaree apoasă şi hematurie. Se intervine cu administrare de lapte, decoct de in, purgative saline, infuzie de tei, cărbune, tratament simptomatic şi tonice cardiace. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de brad prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Principiile active din mugurii de brad au proprietăţi antiseptic, astringent, tonic, stimulează digestia şi pofta de mâncare, vitaminizant, antiinflamator. Se utilizează produsul în combaterea gastroenteritei, anorexiei, în debilitate. Mod de administrare. În tratarea de gastroenterite, anorexie, debilitate se administrează: a. infuzie preparată din 1 000 g rămurele tinere uscate sau muguri peste care se toarnă 10 l apă clocotită. Se lasă un timp până ce temperatura scade la 800C, apoi se lasă acoperită 4-5 ore. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 1 000 g rămurele tinere uscate sau muguri la 10 l apă. Se fierbe 60 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 5 – 10 l, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 3 l, la purcei şi miei 250 – 500 ml, animale mici (pisici, câini, păsări) 100 – 200 ml. Mărirea dozelor poate duce la intoxicaţii. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Abies alba

brad

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

brad alb, brad nemeş, baradău, cepi, barădac, brădaică, bread, buhaci, haşcă, hăciugă, nemeş, pin alb, porod

antiseptic, astringent, tonic, vitaminizant, antiinflamator

Organ utilizat

Mod de administrare

muguri

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

51

BRÂNDUŞA DE TOAMNĂ Colchicum autumnale L. – Fam. Liliaceae

Ecologie. Răspândire. Brânduşa de toamnă este caracteristică pentru fâneţe, poieni, livezi din zona de deal şi munte, cu umiditate suficientă, dar fără apă stagnantă, pe soluri luto-nisipoase. Creşte pe teritoriul judeţelor Cluj, Sălaj, Maramureş, Covasna, Harghita, Braşov, Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Vâlcea, Gorj, în nordul Moldovei, în Bucovina. Descrierea plantei. Plantă ierboasă, perenă, otrăvitoare, înaltă de 20 – 45 cm, fără tulpină deasupra solului, brânduşa de toamnă dezvoltă în pământ un mic bulbo-tuber, acoperit cu resturile frunzelor din anul anterior, colorate în cafeniu, gros de aproximativ 3 cm şi lung de 4 – 5 cm. Din el cresc primăvara 3 – 4 frunze lanceolate, verzi, cu nervuri paralele, care ating lungimi de 25 – 30 cm şi lăţimea de 2,5 cm. Între frunze apare primăvara ovarul, care se transformă în capsulă alungită, moale, de culoare verde, devenind în iunie – iulie albicioasă. În această etapă seminţele sunt albe. Culoarea capsulei trece în cafeniu, începând de la vârf. După vestejirea frunzelor, în septembrie – octombrie apar florile violacee. Organul utilizat. De la brânduşa de toamnă se recoltează seminţele – Colchici semen – în iulie – august şi uneori bulbo-tuberii – Colchici bulbus – tomna, în timpul înfloririi, august – octombrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Pentru seminţe se recoltează capsulele, când au devenit albicioase şi cu vârful cafeniu. Capsulele se usucă la soare pe prelate, în strat subţire, iar pe timp urât în camere încălzite şi bine aerisite. Zilnic se întorc, pentru o uscare uniformă. Capsulele uscate se bat într-un sac, apoi se cern prin sită deasă. Cele rămase se desfac cu mâna. Seminţele cernute se şi vântură. Apoi se lasă la soare încă 1 – 2 zile, pentru uscare completă. Produsul obţinut este de culoare brun-închis, au gust amar, înţepător, iar mirosul lipseşte. Bulbo-tuberii, după ce au fost scoşi din pământ, se spală şi se taie în rondele. Se usucă în cuptoare la temperaturi sub 500C. Produsul are culoare brun-cenuşie şi gust amar. Principii active. Produsele conţin colchicină (alcaloid) şi derivaţii ei, dintre care cel mai important este demecolcină. Compoziţia chimică a brânduşei de toamnă mai cuprinde şi două combinaţii de glicozizi.

52

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Colchicina se acumulează relativ uşor în organism şi se elimină încet, din care cauză produsul este foarte toxic, administrându-se cu grijă. Absorbită pe cale orală, colchicina străbate ciclul entero-hepatic. Ea se fixează în mai toate ţesuturile şi îndeosebi în mucoasa intestinală, ficat, rinichi şi splină, cu excepţia miocardului (muşchiul iminii), muşchilor scheletici şi plămânilor. Eliminarea se face, în special, prin fecale şi urină. Atenţie! Produsele sunt foarte toxice. Toxicitatea este dată de colchicină. Doza mortală pentru bovine este de 8-10 g frunze proaspete/Kg greutate sau 2-3 g frunze uscate/Kg. Intoxicaţiile cu colchicină se manifestă după 2 – 48 ore de la ingerare şi constă din salivaţie abundentă, gastroenterită, violente dureri abdominale, balonări, enterită hemoragică, anurie, paralizia centrului respirator bulbar (ce poate apare între prima şi a şasea zi de la intoxicaţie), moartea. Primul ajutor constă în spălături gastrice cu administrare de cărbune, ceai tare, lapte, apă cu albuş de ou, apă cu tanin (5-10%), apă cu tinctură de iod (5 ml tinctură de iod la un litru de apă), mucilagiu de altee, clisme cu cloralhidrat şi tonice cardiace. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de brănduşă de toamnă prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Colchicina, în cazul celulei animale, opreşte diviziunea celulară, fapt pentru care este utilizată în tratamentul leucemiilor. Acest lucru se realizează însă cu mari dificultăţi, toxicitatea sa mare producând numeroase inconveniente. În schimb, demecolcina, mult mai puţin toxică, este mai activă (de 10 ori) putând fi administrată în doze mai mari. În tratamentul puseelor de gută acută şi subacută, ca analgezic şi în tratarea reumatismului cronic, se administrează tinctură. Cu toată medicaţia antigutoasă actuală, colchicina este remediul cel mai eficient în crizele de gută. Produsul nu acţionează uricozuric, ci inhibă fagocitoza cristalelor de către leucocite întrerupând astfel cercul vicios al procesului inflamator. Se poate folosi la precizarea diagnosticului de către medic. O criză dureroasă, care nu răspunde colchicinei, cu siguranţă nu este gută. Ca urmare a mecanismelor descrise mai sus, este indicată în accese acute de gută, în profilaxia crizelor acute la gutoşi cronici, este un uricoeliminator şi inhibitor al sintezei de acid uric. Stimulează peristaltismul intestinal şi măreşte secreţiile ca cea biliară, intestinală. Se administrează şi în tratamentul afecţiunilor inflamatorii venoase, reumatismale. Demecolcina se administrează în tratarea neoplasmului (posedând o acţiune de inhibare a diviziunii celulare), în limfopatii maligne, carcinoame dermice. Este activă în tratamentul ascitei, al periplegiilor spastice şi al fenomenului de rigiditate. În uz extern, colchicina se foloseşte în dermatita precanceroasă, psoriazis şi ca paraziticid. Mod de administrare. Colchicina se recomandă prin prescripţie medicală. Ingerată în cantităţi mari devine toxică. Produsele de brânduşă de toamnă se administrează numai de medic şi sub supravegherea sa. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Colchicum autumnale brânduşa de toamnă Alte denumiri populare ale plantei bălură, blânduşcă, ceapa ciorii, crinul mâţii, ghicitoare, gâgâţele, jiorele de toamnă, ruscea de poiană

Acţiune farmacologică inhibă diviziunea celulară, anticanceros, antigutos, analgezic, antiinflamator

Organ utilizat bulbotuberi, seminţe

Mod de administrare se administrează şi se supraveghează de medic

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

53

BRUSTURUL Arctium lappa L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Specie caracteristică pentru terenuri necultivate, brusturul creşte pe lângă drumuri, căi ferate, garduri, de la câmpie până în zona montană; rezistă la secetă şi temperaturi extreme. Descrierea plantei. Brusturul este o specie ierboasă, bianuală; în primul an are numai frunze mari, în rozetă, pornind direct din rădăcini, iar în anul al doilea are şi tulpini florifere puternice; florile sunt de culoare purpurie. Organul utilizat. De la brustur se foloseşte rădăcina – Bardanae radix – care se recoltează fie toamna primului an, în octombrie – noiembrie, fie în primăvara celui de al doilea an de vegetaţie, în martie-aprilie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rădăcinile se scot cu cazmaua sau hârleţul, se spală imediat, se curăţă de părţile aeriene, se taie în bucăţi de 10 – 15 cm, iar fragmentele groase se despică în 2 – 4 bucăţi pentru a se usca mai uşor. Rădăcinile de brustur se usucă la soare, în locuri deschise, bine ventilate. Produsul uscat obţinut are miros slab, caracteristic şi gust dulceag-mucilaginos, apoi amar. Principii active. Rădăcinile de brustur conţin zaharuri, săruri de potasiu, acid cafeic, hormoni volatili, principii amare, mucilagii, uleiuri volatile, vitamine din complexul B. Atenţie! Supradozarea poate determina fenomene toxice. Intoxicaţiile se manifestă prin: tulburări digestive, nefrite, transpiraţii, poliurie sau anurie. Se intervine cu purgative saline, apă de var, cărbune, tanin, tonice cardiace, tratament simptomatic.

54

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Rădăcinile de brustur prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară. Produsul acţionează laxativ, diuretic, sudorific, depurativ, hemostatic, uşor carminativ, antiinflamator, antifurunculos, coleretic şi uşor ruminator. Preparatele de brusture sunt folosite în maladiile renale şi cutanate (eczeme cu descuamare, exantem hepatic cu ulceraţii), al gutei şi reumatismului, ca şi pentru tratamentul unor plăgi deschise, în furunculoză. Extractul din rădăcini are acţiune antitumorală. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea stărilor toxice, stării „a frigore”, furunculoză mamară, atonie ruminală se administrează: a. infuzie preparată din 5-10 g rădăcină uscată şi mărunţită de brustur peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 – 40 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5-10 g rădăcină uscată şi mărunţită de brustur peste care se toarnă 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc moale. Se strecoară. Se mai răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 20 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 2 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea dermatitelor, eczemelor, furunculozei, plăgilor, plăgilor cu larve se aplică: a. spălături locale cu:  infuzie preparată din 5-10 g rădăcină uscată şi mărunţită de brustur peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 – 40 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se spală locul afectat.  decoct concentrat folosit în uzul extern, se obţine din două linguri de rădăcină mărunţită la 350 ml apă. care se fierbe 10 minute. Se acoperă 10 – 15 minute, apoi se strecoară şi se foloseşte. b. cataplasme cu macerat la rece. Se macerează 5-10 g rădăcină uscată şi mărunţită de brustur în 100 ml apă. Se lasă la macerat 10 zile la temperatura camerei. Se strecoară şi se foloseşte. Tratamentul se aplică de 3 – 4 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Arctium lappa

brustur

Alte denumiri populare ale plantei blustur, bruscălău, brustan, caftalan, calcoceni, captalan, captă, capul-călugărului, iarbaboierului, lapuc, lipan, nădai, scai mărunt, scaiul-oii

Acţiune farmacologică laxativ, diuretic, sudorific, depurativ, hemostatic, uşor carminativ, antiinflamator, antifurunculos, coleretic, ruminator, antitumoral

Organ utilizat

Mod de administrare

rădăcină

infuzie, decoct, cataplasme

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

55

BRUSTURUL DULCE Petasites hybridus (L.) G. M. Sch. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Brusturul dulce creşte prin locurile umede şi pe marginea apelor, în zăvoaie, din zona montană şi submontană. Descrierea plantei. Plantă erbacee, perenă, cunoscută şi sub numele de captalan sau brustur roşu, este înaltă de 15 – 40 cm, cu rizom gros, noduros, ramificat, orizontal din care se desprind rădăcini negricioase şi stoloni lungi de un metru. Tulpinile sunt simple, neramificate, drepte. Frunzele sunt foarte mari, cordate sau reniforme şi sur – păroase pe faţa inferioară. Florile au culoarea cărnii. Toată planta are miros neplăcut. Organul utilizat. De la brusturul roşu se recoltează rizomul şi rădăcinile – Petasitidis rhizoma – primăvara de timpuriu sau toamna. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rădăcinile de captalan se scot cu cazmaua sau hârleţul, se spală imediat, se curăţă de părţile aeriene şi se taie în bucăţi de 10 – 15 cm, iar fragmentele groase se despică în 2 – 4 bucăţi pentru a se usca mai uşor. Rădăcinile de brustur dulce se usucă la soare, în locuri deschise, bine ventilate. Produsul uscat obţinut are miros puternic şi dezagreabil, caracteristic, iar gustul este acru şi amar.

56

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Produsul de brustur dulce conţine petazină, petazol, ulei volatil, mucilagii, inulină, rezine, glucoză, zaharoză, săruri de potasiu şi magneziu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Rizomul şi rădăcinile de brustur dulce au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă, servind ca sudorific, diuretic, depurativ, emenagog, vasodilatator, musculotrop, spasmolitic, antiseptic, iar extern ca antiparazitar. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, stărilor febrile, stărilor toxicoinfecţioase se administrează: a. infuzie preparată din 5-10 g rizom şi rădăcini uscate şi mărunţite de brustur dulce peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 20 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. infuzie preparată din 5-10 g frunze sau flori uscate şi mărunţite de brustur dulce peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15-20 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. c. macerat la rece. Se macerează 10 g rădăcină uscată şi mărunţită de brustur în 100 ml apă. Se lasă acoperită 60 minute pentru a macera. Se strecoară şi se foloseşte. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 20 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 15 – 20 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 2 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea inflamaţiilor, edemelor şi râiei la oi se administrează infuzie preparată din 150 g rizom şi rădăcini uscate şi mărunţite de brustur dulce peste care se toarnă 1 000 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 60 minute, apoi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se aplică cataplasme cu un pansament pe locul afectat sau se spală cu soluţia obţinută locul afectat de mai multe ori pe zi. Tratamentul se aplică de 3 – 4 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Petasites hybridus

brustur dulce

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

captalan, brustur roşu, brusturele măgarului, captalaci, cucurez, floarea ciumei, iarba pălăriei, iarba părului, lipan, podval mare, rădăcina ciumei, smântânică, sudoarea laptelui

sudorific, diuretic, depurativ, emenagog, vasodilatator, musculotrop, antiseptic, spasmolitic, antiparazitar

Organ utilizat

Mod de administrare

rizom, rădăcină

infuzie, macerat, cataplasme

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

57

BUJORUL Paeonia officinalis L. – Fam. Ranunculaceae

Ecologie. Răspândire. Bujorul este o specie de plante cultivată, în special, în grădinile rurale. Cunoscută şi sub denumirea de rujă, bujorul are cerinţe moderate faţă de căldură şi sol. Descrierea plantei. Bujorul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 30 – 60 cm. În pământ posedă rădăcină cu tuberculi alungiţi. Tulpina este dreaptă, uniformă, glabră şi, de obicei, neramificată. Frunzele sunt 1 – 2 ternate, cu foliole lanceolate, late de mai mulţi cm, cu nervuri proeminente. Florile, solitare, mari, au culoarea roşie. Organul utilizat. De la bujor se folosesc petalele – Paeoniae flores – care se recoltează în perioada mai – iunie. Recoltare. Uscare. Culegerea florilor de bujor se face pe timp frumos, după ora 10, prin tăiere cu cuţitul sau foarfece, după care petalele sunt smulse. O altă modalitate de recoltare o reprezintă culegerea petalelor florilor când au început să cadă la exemplarele puse în vază. Se usucă pe hârtie, în strat subţire, la umbră în poduri aerisite şi acoperite cu tablă. Principii active. Produsul, constituit din petale roşii, uscate, conţine taninuri, peonidina, un antocian care îi conferă culoarea roşie. De asemenea, mai conţine ulei eteric şi substanţe mucilaginoase. Acţiune farmacologică. Recomandări. Petale florilor de bujor au importanţă terapeutică în medicina veterinară. Principiile active prezintă activitate antiseptică, diuretică, analgezică. Produsul se remarcă şi prin acţiunea antispasmodică şi hemostatică.

58

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Pentru a trata cistita hemoragică se administrează: a. infuzie preparată din 100 - 200 g de petale de bujor uscate, bine mărunţite la 1000 – 2000 ml apă clocotită. Se lasă acoperită pentru a infuza 30 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal, b. decoct din 100 – 200 g de petale de bujor uscate, bine mărunţite la 1000 – 2000 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 1000 – 2000 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 250 – 500 ml, animale mici (pisici, câini, păsări) 50 – 100 ml. Administrarea drogului se face 1 – 2 ori în 24 de ore, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Paeonia officinalis

bujor

Alte denumiri populare ale Acţiune farmacologică plantei rujă, bajaruji, bujor de grădină, buşor, antiseptică, diuretică, analgezică, roză de Rusalii, ruşioară, tubaroză antispasmodică, hemostatică

Organ utilizat flori (petale)

Mod de administrare infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

59

BUSUIOCUL Ocimum basilicum L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Busuiocul este o specie de plante condimentară originară din India, dar cultivată de mult timp şi la noi, astfel că a intrat în tradiţia multor obiceiuri populare. Busuiocul este pretenţios faţă de căldură şi de lumină, cu toate că se poate dezvolta bine şi pe locuri uşor semiumbrite. Prezintă cerinţe moderate faţă de umiditate. Preferă soluri cu textură mijlocie, bine structurate, permiabile, fertile, care nu fac scoarţă. Nu suportă solurile argiloase, grele, reci, solurile nisipoase şi sărăturile. Descrierea plantei. Busuiocul este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de până la 50 (60)cm. Tulpina, dreaptă, în partea superioară este păroasă, cu frunze late, peţiolate, ovate sau oblongi, cu margini aproape întregi, glabre. Florile sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme întrerupte. Corola florii este albă sau roşiatică. Planta este caracterizată de un parfum specific. Organul utilizat. De la busuioc se foloseşte partea aeriană (constituită din tulpinile şi ramurile tinere acoperite cu frunze, terminate cu sau fără inflorescenţă) – Basilici herba – care se recoltează în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Partea aeriană (constituită din tulpinile şi ramurile tinere acoperite cu frunze, terminate cu sau fără inflorescenţă) se taie cu foarfeca în timpul înfloritului. Se usucă în straturi foarte subţiri, la umbră, în poduri sau încăperi calde cu bună aerisire. Nu se întorc. Principii active. Produsul de busuioc conţin ulei volatil compus din linalol, acetat de linalil, eucaliptol, eugenol, estragol, fitoncide, saponine triterpenice, tanin. Atenţie! Supradozarea produce tulburări digestive. În aceste cazuri se intervine cu tratament simptomatic.

60

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Părţile aeriene ale busuiocului prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. La animale este folosită în tratarea afecţiunilor renale, cistitelor, inclusiv hemoragice, în stări „a frigore” şi în tulburări gastrointestinale. Apa în care se înmoaie busuiocul capătă proprietăţi speciale, datorită fitoncidelor şi uleiului volatil care se dizolvă în lichid, conferindu-i calităţi dezinfectante, reconfortante, igienice. Mod de administrare. Pentru tratarea unor afecţiuni renale, cistite, cistite hemoragice, stări „a frigore”, tulburări gastrointestinale se administrează o infuzie obţinută din plantă de busuioc bine mărunţită. Se lasă acoperită 50 – 60 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Cantitativ infuzia se pregăteşte în funcţie de mărimea animalului. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 1000 – 2000 – 3000 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 250 – 500 ml, animale mici (pisici, câini, păsări) 50 – 100 ml. Cantităţile se pot repeta în 24 de ore. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Ocimum basilicum Alte denumiri populare ale plantei

busuioc

Acţiune farmacologică basic, busioc de grădină, buruiană de bubă rea, antidiareic, emolient, coroabă, mătăcină, plescăiţă, rupturi, văsileac antiinflamator

Organ utilizat partea aeriană

Mod de administrare infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

61

CASTANUL SĂLBATIC Aesculus hippocastanum L. – Fam. Hippocastanaceae

Ecologie. Răspândire. Castanul sălbatec este o specie de plante comună în cultură pe străzi, în parcuri. Cunoscut şi sub denumirea de castan porcesc, castanul este un arbore rezistent la secetă şi geruri. Preferă soluri profunde, bogate, revene, nisipoase. Descrierea plantei. Castanul sălbatec este un arbore înalt de până la 30 m, cu rădăcină puternică. Tulpina, solzoasă, are scoarţa de culoare cenuşie – negricioasă, este puternic ramificată, cu trunchi scurt, gros şi coroană deasă, largă, globuloasă. Frunzele sunt palmat compuse, lung – peţiolate, cu 5 – 7 foliole cuneat – invers – ovate şi marginea crenat – serate. Florile, cu petale de culoare albă, pătate cu roşu la bază, sunt dispuse în inflorescenţe mari, drepte. Fructele sunt capsule cărnoase, sferice, verzi, cu ţepi mari, care conţin câte o sămânţă (castană) turtit – sferică, brună, lucioasă, cu o pată gălbuie sau albicioasă corespunzătoare micropilului. Longevitatea castanului sălbatic este de 150 ani. Organul utilizat. De la castanul sălbatec se recoltează scoarţa – Hippocastani cortex – primăvara, înainte de înfrunzire, frunzele – Hippocastani folium – în perioada mai – iunie, florile – Hippocastani flores – în luna mai şi seminţele – Hippocastani semen – în intervalul septembrie – octombrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Se taie ramuri tinere de 2 – 5 ani, numai atâtea câte pot fi decojite în aceeaşi zi. Coaja ramurilor se crestează inelar, la distanţe de 10 – 15 cm, se despică, apoi, de-a lungul ramurii între 2 inele şi se cojeşte întreaga porţiune cu vârful cuţitului. Decojirea ramurilor direct pe arbore duce la uscarea lui. În ziua următoare tăierii ramurilor, decojirea nu se mai poate face, ori se face foarte greu, cu cuţitul, când produsul se impurifică cu bucăţi de lemn. Se usucă la soare sau în încăperi încălzite şi aerisite ori artificial în cuptor la temperatură de până în 55 – 600C.

62

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

După uscare, produsul este rugos, cu culoare cenuşie sau brună, cu gust foarte amar şi uşor astringent. Nu are miros. Recoltarea seminţelor se face manual, culegându-le unul câte unul. Se usucă întinse în strat în încăperi bine aerisite, în poduri sau chiar la soare, după ce au fost sortate, înlăturându-se fructele atacate de dăunători sau/şi zdrobite. Timp de 3 săptămâni se întorc zilnic. Seminţele se consideră uscate, când, fiind vânturate, ele sună. Produsul nu prezintă miros, iar gustul este amar şi neplăcut. Principii active. Produsele de castan sălbatic nu au o compoziţie chimică unitară. Astfel, scoarţa conţine fraxozida şi esculozida sau esculina (care sunt două heterozide cumarinice) şi o mare cantitate de taninuri mixte. Seminţele (castanele) castanului porcesc conţin saponine (denumite generic escine), flavone (flavonozide, leucoantocianidoli, catehinele) Atenţie! În cazuri de supradozaj, escina din produsele de castan sălbatec produce intoxicaţii care se manifestă prin nelinişte, febră, greaţă, dureri de cap, dureri de abdomen, vomă, diaree, sete, somnolenţă şi în cazuri mai grave delir, paralizie facială. Se intervine cu vomitive, analeptice circulatorii. Acţiune farmacologică. Recomandări. Scoarţa şi seminţele de castan sălbatic prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară cultă şi tradiţională. Datorită acţiunii sale ca antihemoroidal, antiedematos, antiinflamator, carminativ, se foloseşte făina de castane obţinută din miezul seminţelor şi scoarţa de pe ramuri sub formă de decoct 10-20%. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea diareelor, inflamaţiilor tubului digestiv se administrează: a. făină de castane, obţinută din miezul seminţelor dată în raziile alimentare b. decoct din scoarţă de castan porcesc sub formă de pulbere la cantitatea de apă specifică fiecărei categorii de animale. Se fierbe 30 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 0,5 – 1 – 1,5 kg drog uscat sau 1 – 2 – 3 kg drog proaspăt, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,1 – 0,3 kg drog uscat sau 0,4 – 0,5 kg drog proaspăt, animale mici (pisici, câini, păsări) 10 – 15 g drog uscat Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea proceselor inflamatorii exudative, edem traumatic se aplică cataplasme cu infuzie preparată din 20 g de produse de castan sălbatic bine mărunţite sau sub formă de pulbere la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează. Tratamentul se aplică până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Aesculus hippocastanum

castan sălbatic

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

castan porcesc, castan de India, castanul porcului

Organ utilizat antihemoroidal, antiedematos, scoarţă, antiinflamator, carminativ seminţe

Mod de administrare infuzie decoct, cataplasmă

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

63

CĂLINUL Viburnum opulus L. – Fam. Caprifoliaceae

Ecologie. Răspândire. Călinul creşte în păduri şi tufărişuri mai umede, de la câmpie până în regiunile de munte. Descrierea plantei. Este un arbust stufos, atinge uneori 4 m înălţime, scoarţa este cenuşie sau verde – cenuşie, cu pete albicioase. Frunzele sunt oval – alungite şi au 3 sau 5 lobi; fiecare lob are marginile dinţate şi vârful ascuţit. Toamna, frunzele se colorează în roşu, ca şi fructele. Inflorescenţele sunt compuse din flori albe – verzui. Organul utilizat. De la călin se recoltează scoarţa – Viburni cortex – în luna aprilie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Pentru aceasta se taie ramuri tinere, numai atâtea ramuri câte pot fi decojite în aceeaşi zi. Coaja ramurilor se crestează inelar, la distanţe de 15 – 20 cm, se despică apoi de-a lungul ramurii între două inele şi se decojeşte întreaga porţiune, cu vârful cuţitului. Decojirea ramurilor direct pe arbust duce la uscarea lui. Scoarţele bătrâne cu crăpături, ca şi cele care conţin părţi de lemn se înlătură. Se usucă în aer liber, la soare. Produsul uscat este constituit din scoarţe tubulare sau în formă de jgheab, cu suprafaţa internă netedă, verde – gălbuie sau cafenie – gălbuie, cu pete roşiatice şi cu linii de-a lungul ei. Au miros slab, neplăcut, gust amărui, astringent. Principii active. Scoarţa de călin conţine o substanţă specifică, tanin, acid salicilc. Atenţie! Planta este toxică, îndeosebi frunzele şi fructele. Intoxicaţia se manifestă prin greaţă, vomă, diaree, somnolenţă, apatie, adinamie, mergând până la deces. Se intervine prin evacuarea rapidă a conţinutului stomacal (dacă nu se reuşeşte în totalitate se administrează şi vomitive), spălături gastrice cu cărbune. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul, constând în scoarţa călinului, posedă acţiune sedativă, spasmolitică, şi hemostatică. Scoarţa de călin are o acţiune tonifiantă asupra sistemului nervos. Principiile active ale călinului conferă produsului o acţiune cardiotonică.

64

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Pentru tratarea surescitării şi pierderilor de sânge, în uz intern, se administrează: a. infuzie preparat din 2 linguriţe de scoarţă de călin uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 2 linguriţe de scoarţă de călin uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 25 – 50 – 75 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini) 2 – 5 – 8 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se vindecă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Viburnum opulus

călin

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

clopoţei, mălin, păluşcă

sedativ, antispastic, cardiotonic, hemostatic

Organ utilizat scoarţă

Mod de administrare infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

65

CĂTINA ALBĂ Hippöphae rhamnoides L. – Fam. Elaeagnaceae

Ecologie. Răspândire. Specie cu mare rezistenţă la secetă şi ger, creşte pe prundişuri, nisipuri, soluri crude, pe coaste râpoase pe care le fixează datorită lăstăririi şi drajonării. Vegetează din zona de munte şi până în Delta Dunării, îndeosebi în judeţele Bacău, Vrancea, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Tulcea. Descrierea plantei. Cătina albă este un arbust cu spini, foarte ramificat, cu peri fini pe tulpini şi pe frunze, dându-i un aspect albicios. Frunzele sunt întregi, alungite, înguste. Florile, care apar înaintea frunzelor, sunt mici, gălbui, grupate în inflorescenţe fie globuloase (cele bărbăteşti), fie alungite (cele femeieşti). Fructele mici, globuloase sunt portocalii, grupate în ciorchine şi conţin o sămânţă. Organul utilizat. De la cătină se folosesc fructele – Hippophae fructus – în stare proaspătă sau uscată. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Fructele se recoltează din luna august până la primul îngheţ. Fructele sănătoase, coapte, se desprind de pe ramuri cu foarfeca şi se strâng în coşuri căptuşite cu hârtie. Se trece rapid fie la prepararea de suc, gem, sirop, etc. fie la uscarea lor în cuptor, la foc mic (50 – 600C), până când acestea, căzând, produc zgomot. De asemenea se pot congela: în prima etapă se răcesc la 20C, apoi se trece la faza a doua, la congelarea propriu – zisă (respectiv la temperaturi între -15 şi - 250C) Fructele uscate rămân portocalii, au miros caracteristic şi gust acrişor.

66

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Cătina albă este o adevărată polivitamină naturală. Fructele cătinii conţin 400 – 1500 % vitamină C, caroten, vitaminele E, B1, B2, PP, acid folic, vitamina P, provitamina D, ulei gras. Acţiune farmacologică. Recomandări. Fructele de cătină albă prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară tradiţională şi cultă. Produsul, constând în fructe de cătină albă, posedă acţiune stomahică, antianemică şi este vitaminizant. Mod de administrare. Pentru tratarea tulburărilor de nutriţie şi metabolism, în uz intern, se administrează: a. infuzie preparat din 50 g de fructe uscate peste care se toarnă 500 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 50 – 60 de minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 50 g de fructe uscate peste care se toarnă 500 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se răceşte. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 500 – 1000 ml/zi, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 200 – 500 ml/zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile (6 – 7 zile) până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor atone se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu: a. infuzie preparat din 50 g de fructe uscate peste care se toarnă 500 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 50 – 60 de minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se foloseşte. b. decoct obţinut din 50 g de fructe uscate peste care se toarnă 500 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se răceşte. Se strecoară şi se foloseşte. Administrarea drogului se face 3 – 4 ori în 24 de ore, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Hippöphae rhamnoides

cătină albă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

cătină cenuşie, cătină de râu

stomahic, vitaminizant, antianemic

Organ utilizat fructe

Mod de administrare infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

67

CĂTUŞNICA Nepeta cataria L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Cătuşnica creşte spontan prin fâneţe, tufărişuri, sub garduri vii, prin locuri ruderale, mai mult pietroase, pe lângă garduri şi drumuri. Descrierea plantei. Cunoscută şi sub numele de iarba mâţei, cătuşnica este o plantă erbacee, perenă, aromatică, cu înălţime cuprinsă între 40 – 100 cm, cu tulpina cvadrangulară, cu frunzele oval peţiolate, cordate, cu marginea crenat serată. Faţa inferioară a frunzelor este sur – tomentoasă. Florile, bilabiate, sunt de culoare albe – roşiatice. Planta se remarcă prin mirosul puternic, plăcut, penetrant, aromat, asemănător celui de lămâie şi are gust slab - amar. Atrage pisicile ca şi valeriana, de unde una dintre denumirile populare. Organul utilizat. De la cătuşnică se recoltează partea aeriană înflorită – Nepenae catariae summitates – în perioada mai – iulie. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene ale plantei, constând din vârfurile înflorite, se recoltează la începutul îmbobocirii, pe vreme frumoasă, după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, pe rame, în straturi foarte subţiri. Principii active. Planta conţine ulei volatil bogat în carvacrol, nepetol şi mai puţin în timol. Planta mai conţine acidul cafeic, acidul eterogenic, acidul rosmarinic şi nepetalactonă.

68

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană înflorită de cătuşnică este folosită în medicina veterinară tradiţională. I se atribuie acţiune ca antitusiv, antituberculos, behic, emolient. Cert este faptul că pisicile o caută şi se tăvălesc peste ea şi o mănâncă. Datorită proprietăţilor principiilor active preparatele de iarba mâţei se administrează în tratarea tusei, tuberculozei şi a altor afecţiuni pulmonare. Mod de administrare. Pentru tratarea tusei, tuberculozei şi a altor afecţiuni pulmonare, infuzia de cătuşnică se poate prepara în două moduri:  dintr-o linguriţă de produs bine mărunţit peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se la infuzia acoperită 15 minute. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal.  dintr-o linguriţă de produs bine mărunţit peste care se toarnă 200 ml vin fiert. Se la infuzia acoperită 15 minute. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Nepeta cataria

cătuşnică

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

cătuşă mică, floare de nimica, iarba mâţei, iarba vântului, smeiţă

antitusiv, antituberculos, behic, emolient

Organ utilizat partea aeriană

Mod de administrare infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

69

CEAPA Allium cepa L. – Fam. Liliaceae

Ecologie. Răspândire. Ceapa este o specie de plante care provine, probabil, din Asia Centrală. În România este cultivată în toate judeţele, ocupând o suprafaţă de aproximativ 40.000 ha. Manifestă cerinţe mici faţă de căldură, dar emite pretenţii mari faţă de umiditate şi lumină. În locuri umbrite nu formează bulbi şi tulpini florifere. Solicită soluri cu textură nisipo – lutoasă, care pot avea, chiar, şi fertilitate moderată. Bulbii de ceapă, datorită marii variabilităţi obţinute prin cultură şi ameliorări agrotehnice, au dimensiuni şi forme foarte diferite. Există, în general, soiuri de ceapă cu bulbi turtiţi la cei doi poli sau cu bulbi alungiţi. De asemenea, există soiuri de ceapă albă şi ceapă vânătă sau roşie (în realitate culoarea este violacee), după cum cunoaştem şi ceapă dulce şi ceapă iute. Descrierea plantei. Ceapa este o plantă ierboasă, cu miros şi gust caracteristic, perenă (în cultură bi - sau trienală), cu înălţimea cuprinsă între 30 – 100 cm. În pământ posedă o rădăcină firoasă. Bulbul (tulpina subpământeană) provine din modificarea frunzelor care, prin îngroşarea lor la bază, devin suculente, iar cele din exterior pergamentoase. În interiorul bulbului pot exista 1 – 3 muguri. Frunzele şi tulpina floriferă este fistuloasă. Florile sunt dispuse în inflorescenţă. Organul utilizat. De la ceapă se folosesc bulbii – Allii cepae bulbus – care se recoltează in perioada iunie – august în al doilea an de vegetaţie.

70

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Recoltare. Uscare. Bulbii de ceapă se recoltează scoţându-se în întregime din pământ cu ajutorul sapei sau hârleţului şi tăind frunzele. Nu se usucă, ci se administrează în stare proaspătă. Principii active. Bulbii de ceapă conţin aliina şi alte fitoncide, ulei volatil cu bisulfură de alilpropil, propilaldehidă şi propantiol cu proprietăţi lacrimogene. De asemenea, produsul mai conţine flavone, acizii cafeic şi clorogenic, hidraţi de carbon (9%), sodiu (8mg%), potasiu (160mg%), calciu (30mg%), fosfor (40mg%), fier (0,5%), iod, siliciu, sulf, zinc, aluminiu, molibden, nichel, flor, cobalt, crom, cupru, mangan, vitamina A (5mg%), vitaminele B1, B2, acid nicotinic (0,2mg%), vitamina C (8mg%), vitaminele E, PP, acid fosforic, acid acetic, acid glicolic, glucide simple, taninuri. Atenţie! Administrat intern în exces, îndeosebi în stare proaspătă, produce intoxicaţii la animalele rumegătoare, mai rar la cele nerumegătoare (cal). Intoxicaţia se manifestă prin: hipersalivaţie, vomă, gastroenterită, poliurie, icter. Se intervine prin administrarea de tanin, lapte, laxative, tonice generale şi tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de ceapă are importanţă în medicina veterinară deoarece posedă acţiune diuretică, bacteriostatică, antimicotică, antihelmintică, antiseptică, cicatrizantă. Acţiunea preparatelor de ceapă se datorează fitocomplexului activ pe care-l conţine şi prin care utilizările din medicina tradiţională au fost confirmate ştiinţific. Sucul proaspăt posedă proprietăţi bacteriostatice, antimicotice. Această acţiune se datorează fitoncidelor. Activitatea antibiotică a fost demonstrată faţă de Staphylococcus aureus şi alţi germeni Gram pozitivi, faţă de Bacillus subtilis, Proteus sp., Pseudominas sp., Escherichia coli, ca şi faţă de ciuperci fitopatogene, cum sunt Colletotrychum circinans, Botrytis allii, B. abortus, B. bissoidea. Acţiunea sa inhibitoare se manifestă faţă de pneumobacilul lui Friedlander şi Bacillus anthracis. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, a indigestiilor, pentru combaterea viermilor intestinali se foloseşte suc sau ca atare în hrană. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 0,750 – 1,5 kg, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 100-250 g, animale mici (pisici, câini) 10 – 20 – 30 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor arsurilor, panariţiului, furunculozei se aplică un unguent obţinut din amestecarea unui macerat de ceapă (un bulb mare de ceapă copt şi tăiat mărunt macerat 8 ore în 100 ml apă rece) cu 10 g ceară de albine, 10 g răşină de brad şi 50 g untură (smântână). Se aplică local. Administrarea drogului se face 3 – 4 ori în 24 de ore, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Allium cepa

ceapa

Alte denumiri populare ale plantei arbagic (bulbii mici), cabă, cebulă

Acţiune farmacologică diuretic, bacteriostatic, antimicotic, antiseptic, antihelmintică, cicatrizant

Organ utilizat bulb

Mod de administrare bulbi proaspeţi, suc, unguent

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

71

CERENŢELUL Geum urbanum L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Specie de umbră şi umiditate, cerenţelul creşte pe soluri uşoare şi afânate, uneori abundent, în păduri umede din regiunile de câmpie şi deal, la marginea apelor şi a drumurilor, în tufişuri, mai ales, în Transilvania (Covasna), Banat, Muntenia (judeţele Argeş, Dâmboviţa, Giurgiu, Prahova), Oltenia (Olt, Vâlcea), Dobrogea (Tulcea), Moldova (judeţele Bacău, Neamţ, Suceava, Vrancea). Descrierea plantei. Cerenţelul este o plantă ierboasă, perenă, cu înălţimea de 25 – 60 cm. În pământ posedă un rizom cafeniu, gros până la 2 cm, din care pornesc rădăcinile. Interiorul rizomului prezintă culoare roşiatică. Tulpina, lemnoasă la bază, este subţire, păroasă. Frunzele bazale sunt în rozetă, cele tulpinale au peţiol scurt şi câte 3 – 5 lobi. Florile galbene, cu codiţe lungi, cresc în vârful plantei. Fructele, mai multe la un loc, se termină cu un vârf lung, ca un fir îndoit în formă de bici. Organul utilizat. De la cerenţel se folosesc rizomul şi rădăcinile, drogul cunoscându-se sub denumirea de Gei rhizoma. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Se recoltează rizomii şi rădăcinile primăvara, în martie sau toamna, începând din septembrie, prin smulgere, iar pe cele grele cu cuţitul sau cazmaua. În epocile de recoltare, cerenţelul se recunoaşte mai uşor după fructe. Se scot din pământ rizomii cu rădăcinile, se curăţă de resturile tulpinii aeriene şi se spală bine. Se zvântă câteva

72

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

zile. Uscarea se poate face la soare sau în camere încălzite. Rizomii uscaţi se rup cu uşurinţă la îndoire. Produsul uscat obţinut are culoare cafenie – închisă la exterior, roşiatică la interior şi gust amărui – astringent, cu aromă de cuişoare. Mirosul este slab aromat. Principiile active. Principiile active ale rizomului şi rădăcinilor de cerenţel sunt constituite din tanin (10-24%) de natură galică şi catehică, acid galic şi acid elagic (în stare liberă), acidul cafeic, acidul clorogenic, zaharuri, ulei volatil, substanţe amare. Acţiune farmaceutică. Recomandări. Produsul de cerenţel prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară cultă şi tradiţională. Preparatul posedă acţiune astringentă, calmantă, antiseptică, fiind şi un bun fortifiant. Mod de administrare. Pentru tratarea enteritelor, gastroenteritelor, stărilor de debilitate şi în convalescenţă se administrează decoct obţinut din 10 g de rădăcină şi rizom bine mărunţită la 250 ml apă. Se fierbe 30 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 150 – 200 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 40 – 75 g, animale mici (pisici, câini) 30 – 50 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În uz extern, pentru tratarea plăgilor, eczemelor, ulcerelor cutanate se prepară un decoct obţinut din 10 g de rădăcină şi rizom bine mărunţită la 250 ml apă. Se fierbe 30 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Cu acest decoct se fac spălături locale şi se aplică cataplasme. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Geum urbanum

cerenţel

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică astringent, calmant, antiseptic, tonic general

albeaţă, bărbuşoară, buruiană de inimă rea, buruiană de cucui, cerculeţ crânceş, cuişoriţă, iarba faptului, richioară, verneţel

Organ utilizat rădăcină, rizom

Mod de administrare decoct, băi locale, cataplasme

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

73

CHIMEN Carum carvi L. – Fam. Umbelliferae

Ecologie. Răspândire. Chimenul este o specie spontană, dar şi cultivată. În România se cultivă în Câmpia de Vest, Podişul Transilvaniei şi în Ţara Haţegului. În primul an este semiumbrofilă, iar în anul al doilea heliofilă. Se dezvoltă bine pe soluri profunde, afânate, cu umiditate suficientă. Descrierea plantei. Chimenul se mai numeşte şi chimion. Este o plantă erbacee, bienală, înaltă de până la 100 cm. În primul an formează o rozetă bazală de frunze. În al doilea an formează o tulpină cu frunze şi flori. Rădăcina pivotantă poate atinge adâncimi de 40 cm. Tulpina se ramifică spre vârf. Frunzele sunt rare şi adânc divizate (2 – 3 penat – sectate). Florile, mici, de culoare albă, roz sau roşcată, sunt grupate în inflorescenţe. Organul utilizat. De la chimion se folosesc fructele – Carvi fructus – care se recoltează în lunile iulie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. La plantele din fâneţe, recoltarea se face în etape, pe măsura coacerii lor. Fructele se culeg înainte de maturitatea completă şi numai dimineaţa sau seara, iar ziua numai pe timp noros, pentru a nu se scutura. Fructele se depozitează în încăperi uscate, curate, dezinfectate, în strat se 10 cm. Se lopătează zilnic până se usucă complet. Produsul obţinut posedă gust şi miros caracteristic. Culoarea este brună sau brun – cenuşie.

74

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Fructele de chimen conţin ulei volatil, care are component principal carvona în proporţie de 50 – 80%, alături de carveol şi carvacrol. Produsul de chimion mai conţine şi ulei gras, glucide, proteine, cumarine, fitosteroli. Acţiune farmacologică. Recomandări. Fructele de chimen prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară. Produsul posedă acţiune carminativă, calmează colicii intestinal, galactogogă, este un stimulent al funcţiilor gastrice, fluidifiant al secreţiilor bronhice Acţiunea carminativă este foarte importantă. Acţiunea reală a carminativelor vegetale a fost mai greu de pus în evidenţă, din care cauză medicina ştiinţifică i-a acordat mai puţină importanţă. Carminativele vegetale par a influenţa tonusul musculaturii netede, astfel încât are loc o resorbţie a gazelor la nivelul vaselor sanguine, fapt care duce la încetarea fenomenelor spastice. Acţiunea carminativă provoacă declanşarea secreţiei gastrice, influenţează peristaltismul intestinal, tensiunea arterială şi, chiar, funcţia inimii. Mod de administrare. Pentru tratarea inapetenţei, meteorismului, enterocolitelor, bronşitelor şi pentru stimularea producţiei de lapte se administrează: a. infuzie preparată din 2 - 5 g de fructe de chimen la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal, b. decoct din 2 - 5 g de fructe de chimen la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 25 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Carum carvi

chimen

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

secară, chimion, chimen de câmp, chimeon, chimin sălbatic, chiminog, limă, chiminoc, chimişon, chimin de câmp, negralică, piperuş, săcărică, tarhon, tipăruş

carminativ, calmarea colicilor intestinale, stimulent al funcţiilor gastrice, fluidifiant al secreţiilor bronhice, emenagog, galactogog

Organ utilizat

Mod de administrare

fructe

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

75

CICOAREA Cichorium intybus L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Specie foarte răspândită la noi în ţară, cicoarea creşte în păşuni şi fâneţe, pe marginea drumurilor, a căilor ferate şi şanţurilor, a culturilor, în locuri necultivate, din zona de câmpie până în cea montană. Descrierea plantei. Cicoarea este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 30 – 100 cm, cu rozetă bazală de frunze alungite şi neregulat crestate, tulpina ramificată cu frunze mici; inflorescenţele terminale şi axilare au culoarea albastră – azurie. Organul utilizat. De la cicoare se folosesc părţile aeriene nelignificate – Cichorii herba – şi rădăcina – Cichorii radix – care se recoltează în perioada iulie – august şi în septembrie – noiembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Partea aeriană se recoltează prin tăiere cu foarfeca, în perioada înfloririi, în iulie – august, fără baza lemnoasă, cel mai bine dimineaţa, după ce roua se evaporă şi înainte de a se închide florile. Se usucă în straturi subţiri, în locuri umbroase, uscate, bine aerisite. Florile uscate sunt albicioase – cafenii. Rădăcinile se recoltează în septembrie – noiembrie cu hârleţul sau cazmaua. Se curăţă de pământ, se spală repede, se zvântă şi se usucă în încăperi aerisite, încălzite.

76

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Produsul obţinut este constituit din rădăcini uscate, cafenii – cenuşii la exterior, iar la interior albicioase, cu mici puncte galbene – cafenii lipsite de miros, cu gust mucilaginos – amar. Principii active. Atât rădăcina, cât şi partea aeriană a cicorii conţin principii amare (lactucina), cicorină, inulină, tanin, acid cicoric, ulei volatil, aminoacizi esenţiali. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de cicoare au importanţă terapeutică în medicina veterinară. Acestea posedă acţiune uşor sedativă, diuretică, coleretic - colagogă, depurativă, stimulează metabolismul. Mod de administrare. Pentru tratarea anorexiei, dischineziei biliare, de angiocolită, hepatită, afecţiuni renale, constipaţii se administrează: a. infuzie preparată din 5 g de plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 25 – 30 de minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal, b. decoct din 5 g de plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 30 – 80 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 15 – 20 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 – 8 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Cichorium intybus

cicoare

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

cicoară, cicoare de câmp, cicoară de vară, sedativ, diuretic, rădăcină, cicorie amară, cociţă, doruleţ, dudău, floarea- depurativ, stimularea partea infuzie, decoct secerei, încingătoare, scai voinicesc, directă a metabolismului, aeriană mestică, scăiuşeţ, de casă, sporiş coleretic - colagog

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

77

CIMBRIŞORUL Thymus serpyllum L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Specie iubitoare de căldură, cimbrişorul creşte pe locuri aride, pietroase sau nisipoase, însă cu expoziţie sudică şi bogate în calciu. Se întâlneşte în zona de deal şi munte, în fâneţe, pe coaste aride, pietroase. Poate fi recoltată în cantităţi mai mari în întreaga Transilvanie, judeţele de deal ale Munteniei şi Olteniei, în Moldova (Bacău, Botoşani, Suceava, Neamţ, Vrancea), Dobrogea (Tulcea). Descrierea plantei. Cimbrişorul este un subarbust de talie mică, având înălţimea de 10 – 30 cm şi fiind aromat. Parţial târâtor, cu ramuri îndreptate în sus, frunzele sunt mici, ovale, alungite, opuse, iar inflorescenţele glomerulare, cu flori mici, roşii – purpurii sau roz. Organul utilizat. De la cimbrişor se recoltează partea aeriană – Serpylli herba – în perioada iunie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face cu ajutorul foarfecii sau cu cuţitul, numai când plantele sunt înflorite, pe timp uscat, după ce se ridică roua. Părţile, care au devenit lemnoase, se aleg şi se îndepărtează. Uscarea se face la umbră în straturi subţiri. În primele zile produsul se întoarce din când în când. Mai târziu începe să-şi scuture florile şi frunzele şi de aceea se lasă neîntors până la sfârşitul uscării. Produsul uscat trebuie să aibă flori roz – violacee, miros plăcut şi gust aromatic pronunţat.

78

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Alături de uleiul volatil, cimbrişorul conţine un principiu amar specific, acizi organici, flavone, tanin. Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană a plantei prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Produsul posedă acţiune expectorantă, antispastică, antiseptică, coleretic, cicatrizant, antiviral, antiparazitară. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea anorexiei, dischineziei biliare, enterocolitelor, afecţiunilor pulmonare şi bronşitelor se administrează infuzie preparată din 5 g de plantă uscată bine mărunţită la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 de minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal, Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 15 – 20 – 30 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 4 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Se foloseşte şi ca insecticid pentru ectoparaziţii din adăpostul păsărilor sub forma unei infuzii concentrate, care se prepară din 100 g de plantă uscată bine mărunţită la 900 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 de minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se foloseşte. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Thymus serphyllum

cimbrişor

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

cimbrişor de câmp, buruiană de balsam, cimbriţor sălbatec, cimbru păsăresc, cimbru târleţ, cimbrul ciobanului, iarba cucului, lămâiţă, sărpun, schinduf, serpunel, simbru, tămăiţă, timian, timişor

expectorant, antispastic, antiseptic, stomahic, diuretic, coleretic, cicatrizant, antidiareic, antiviral şi ca insecticid pentru ectoparaziţii din adăpostul păsărilor

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

79

CIMBRUL Thymus vulgaris L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Specie de lumină, cimbrul creşte în locuri însorite şi cu temperaturi ridicate. Zonele unde se întâlneşte des sunt în Câmpia Olteniei (Olt, Dolj), Bărăganul (Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, sudul Buzăului), Câmpia de Vest, precum şi în zonele de câmpie ale judeţelor Bacău şi Neamţ. Descrierea plantei. Cimbru este un subarbust cu tufe globuloase, cu baza lemnificată, înalt de 10 – 50 cm, are tulpini numeroase, cilindrice, lemnoase şi cenuşii la bază, părţile tinere cu peri îndreptaţi în jos, frunzele au peţiol scurt şi sunt mici, opuse, au marginile răsucite, sunt păroase pe faţa inferioară. Florile, mici, de culoare roz, sunt grupate în mici inflorescenţe în formă de spic. Organul utilizat. De la cimbru se recoltează partea aeriană, respectiv partea ierboasă a rămurelelor – Thymi vulgaris herba – în perioada iunie – octombrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea cimbrului se face cât mai timpuriu, când apar primii boboci, dar înainte de înflorirea în masă. Tăierea se face cu cuţitul, secera la 5 – 10 – 15 cm de la suprafaţa pământului, astfel încât să se evite tăierea părţilor lemnoase ale tulpinii. Uscarea se face la umbră, în locuri sau în încăperi curate şi cu o bună aerisire. Produsul uscat este constituit din frunze de culoare verde, cu gust aromat, caracteristic şi miros plăcut. Principii active. Partea aeriană a cimbrului conţine ulei volatil, tanin, acizi organici, principiu amar, flavone, ulei gras, săruri de litiu. Produsul vegetal recoltat în timpul verii este mai bogat în ulei volatil decât cel recoltat toamna. Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană nelignificată a plantei este utilizată în medicina veterinară tradiţională şi cultă, deoarece prezintă importanţă terapeutică. Produsul posedă acţiune expectorantă, antispastică, antiseptică, coleretic, cicatrizant, antiviral, antiparazitară.

80

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea anorexiei, dischineziei biliare, enterocolitelor, afecţiunilor pulmonare şi bronşitelor se administrează infuzie preparată din 5 g de plantă uscată, bine mărunţită la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 de minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal, Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 15 – 20 – 30 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 4 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se vindecă. Uz extern. Se foloseşte şi ca insecticid pentru ectoparaziţii din adăpostul păsărilor sub forma unei infuzii concentrate, care se prepară din 100 g de plantă uscată, bine mărunţită la 900 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 de minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se foloseşte. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Thymus vulgaris

cimbru

Alte denumiri populare ale plantei cimbrişor grecesc, cimbru adevărat, cimbru bun, cimbru mirositor, iarba cucului, iarbă de lămâioară, lămâioară, lămâiţă

Acţiune farmacologică expectorant, antispastic, antiseptic, stomahic, diuretic, coleretic, antidiareic, cicatrizant, antiviral, antiparazitar

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

81

CINSTEŢ Salvia glutinosa L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Cinsteţ este o specie de plante comună, întâlnită prin păduri umbroase, pe lângă pâraie, văi, îndeosebi, în regiunea montană. Descrierea plantei. Este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 50 – 100 cm. În pământ prezintă un rizom gros, oblic. Tulpina este uneori ramificată. Frunzele sunt simple cu marginea dinţată şi vârful ascuţit. Peţiolul frunzei este lung şi păros. Florile, mari, de culoare galben – sulfurii, brun – punctate, sunt dispuse în inflorescenţe simple. Organul utilizat. De la cinsteţ se recoltează partea aeriană – Salviae glutinosae herba – în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene ale plantei se recoltează prin tăiere cu secera sau cuţitul, pe timp frumos şi spre seară, după orele 16. După ploi, recoltatul se face cel mai devreme după 15 ore de timp însorit. Uscarea se face în strat subţire, la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Principii active. Preparatele, constituite din partea aeriană de cinsteţ, conţin ulei eteric, tuionă, alfaborneol, cineol, pinen, camfen. Acţiune farmacologică. Recomandări. Datorită proprietăţilor sale terapeutice, produsul de cinsteţ este utilizat şi în medicina veterinară tradiţională. Partea aeriană posedă acţiune antiseptică, cicatrizantă, antibacteriană. Mod de administrare. În tratamentul febrei aftoase, ca şi în îngrijirea rănilor rezultate din rosături de hamuri, jug, de lovituri se prepară decoct din 500 g de plantă bine mărunţită la 10 litri de apă. Se fierbe 30 minute la foc moderat. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se

82

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ strecoară. Se răceşte. Cu acest decoct se fac spălături locale de 3 – 4 ori pe zi. Plantele fierte din decoct se aplică sub formă de compresă pe rană. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Salvia glutinosa

cinsteţ

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică antiseptic, cicatrizant, antibacterian

brânca porcului, cocean căpresc, dumbravnicul calului, jane, jaleş, iarba Sf. Ion, lăpuş, urechea porcului

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

decoct, compresă

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

83

CIREŞUL Cerasus avium (L.) Mnch. – Fam. Rosacae

Ecologie. Răspândire. Cireşul este o specie de plante care se întâlneşte prin pădurile din zona de câmpie şi până în etajul montan (1000 m). Descrierea plantei. Cireşul este un arbore care poate să atingă şi 20 m înălţime. Frunzele sunt ovale, cu margini dinţate. Florile sunt albe, iar fructele roşii, albe sau negre, în cazul cireşului amar, care este cel mai valoros din punct de vedere terapeutic. Organul utilizat. De la cireş se recoltează cozile fructelor – Cerasi stipes – în lunile iunie – iulie. Recoltare. Uscare. În perioada de coacere a fructelor se colectează cozile cireşelor coapte. Acestea se spală imediat cu apă, se lasă să se zvânte, apoi se îndepărtează dintre ele resturile de crengi, frunze, sâmburi. Se pun la uscat în straturi subţiri, la soare, întorcându-se zilnic, pentru a le feri de mucegăire. Principii active. Codiţele fructelor de cireş conţin săruri de potasiu, taninuri catehice, saponine, flavone.

84

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Codiţele cireşelor au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională, prezentând acţiune diuretică (cu uşoară acţiune antiinflamatorie), uşor astringent, antidiareică. Mod de administrare. Pentru tratarea afecţiunilor renale şi ale căilor urinare (cistită, pielită, pielonefrite), a diareii se administrează: a. infuzie preparată din codiţe uscate de fructe de cireş la 250 ml (pentru fiecare 25 g de drog) apă clocotită. Se lasă acoperită 30 – 40 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal, b. decoct obţinut din codiţe uscate de fructe de cireş la 250 ml (pentru fiecare 25 g de drog) apă. Se fierbe 15 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 100 – 150 – 250 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 30 – 50 – 100 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 5 – 10 – 20 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Cerarus avium

cireş

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

cerăş pădureţ, cerăş păsăresc, cireşe, cireş păsăresc, cireş sălbatec, ciureş, mălin, mălin păsăresc, mocru, vascuşoară, vişin

diuretic (cu uşoară acţiune antiinflamatorie), uşor astringent, antidiareic

Organ utilizat

Mod de administrare

codiţele fructelor

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

85

CIUBOŢICA – CUCULUI Primula officinalis (L.) Hill. – Fam. Primulaceae

Ecologie. Răspândire. Ciuboţica – cucului este răspândită în zonele de deal şi munte, prin poieni însorite, păşuni, prin fâneţe, la margini de păduri. Se întâlneşte în întreaga Transilvanie, Muntenia (Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Prahova), Oltenia (Gorj, Mehedinţi, Vâlcea), Moldova (Bacău, Iaşi, Suceava, Vrancea, dar şi în Neamţ). Descrierea plantei. Ciuboţica – cucului este o plantă ierboasă, perenă, de talie mică. În pământ are un rizom lung din care pornesc numeroase rădăcini subţiri. Partea aeriană este înaltă de 10 – 30 cm. Frunzele formează o rozetă bazală. Din mijlocul ei se înalţă o tulpină ierboasă, goală în interior, care poartă o inflorescenţă compusă din flori galbene – aurii, care sunt parfumate. Partea utilizată. De la ciuboţica – cucului se recoltează în lunile aprilie-mai atât florile – Primulae flores – cât şi rizomul cu rădăcinile – Primulae radix. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rizomii cu rădăcini se recoltează cu sapa sau cazmaua. Se spală repede, se zvântă, apoi se întind la soare sau în poduri acoperite cu tablă. Produsul uscat prezintă rizomi cafenii – cenuşii sau cafenii – roşcaţi, cu suprafaţa aspră, acoperită de numeroase rădăcini albe – cenuşii în interior, albe – gălbui la exterior. Au miros slab caracteristic, gust astringent – amărui.

86

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Florile de ciuboţica – cucului, grupate în inflorescenţă, se taie cu cuţitul sau foarfeca, apoi se separă floare cu floare, înlăturând tulpinile. Se usucă întinse în strat subţire, la umbră, în încăperi curate, aerisite. După uscare, florile au petalele intens colorate în galben, miros plăcut de miere şi gust dulceag. Principii active. Plantele de ciuboţica – cucului conţin acid ascorbic, saponine, două substanţe specifice, tanin, ulei volatil, acid salicilic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de ciuboţica – cucului prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Datorită saponinelor, produsul se foloseşte ca expectorant şi fluidifiant al secreţiilor bronhice. Produsele au proprietăţi antitusive, calmante şi antispastice, sudorifice, diuretice, uşor laxative. Extern, sub formă de cataplasme aplicate pe locurile dureroase, contuzii, echimoze au acţiune calmantă, cicatrizantă şi hemostatică. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, renale, cistitelor se administrează: a. infuzie preparată din 5 – 10 g flori de ciuboţica – cucului uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 – 40 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 10 linguri pulbere de rădăcină la 1 000 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 20 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea zonelor traumatizate se aplică cataplasme locale cu: a. infuzie preparată din 50 – 100 g flori de ciuboţica – cucului uscate şi mărunţite peste care se toarnă 900 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 – 40 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se foloseşte. b. decoct obţinut din 10 linguri pulbere de rădăcină de ciuboţica – cucului la 1 000 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se foloseşte. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Primula officinalis

ciuboţica cucului

Alte denumiri populare ale plantei aglică, aglice, agliş, andicel, cizma cucului, calce, calţă, clopoţele, urechea ursului

Acţiune farmacologică expectorant, antitusiv, calmant, antispastic, sudorific, uşor laxativ, calmant, cicatrizant, hemostatic

Organ utilizat

Mod de administrare

flori, rădăcină

infuzie, decoct, cataplasme

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

87

CIUMĂFAIA Datura stramonium L. – Fam. Solanaceae

Ecologie. Răspândire. Specie comună din zona de câmpie până în cea montană, ciumăfaia se întâlneşte în locuri gunoite, în pârloage, grădini, vii, islazuri, rovine, umpluturi, în locuri necultivate. Descrierea plantei. Ciumăfaia este o specie ierboasă, anuală, toxică, înaltă până la 100 (120) cm, cu multe ramificaţii pe care cresc frunze mari, cu codiţe lungi, ovale sau oval – triunghiulare, fiecare având mai mulţi lobi ascuţiţi. Florile, de culoare albă, sunt lungi de cca. 10 cm. Fructul, acoperit cu ghimpi, la început are culoare verde, apoi brună. Organul utilizat. De la ciumăfaie se folosesc frunzele – Stramonii folium – ce se recoltează în lunile iunie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Perioada de recoltare este legată de dezvoltarea plantei, fiind necesară aşteptarea înfloririi, când în frunze concentraţia de substanţe active este maximă. Se aleg zile uscate, iar după ploaie se mai aşteaptă încă 2 – 3 zile însorite, înainte de începerea recoltării. Momentul cel mai potrivit din zi este dimineaţa. Frunzele se rup cu codiţe (peţiol). Este permisă şi recoltarea plantei întregi şi desprinderea frunzelor de pe tulpini numai după uscare. Uscarea trebuie să se înceapă imediat după recoltare.

88

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Frunzele se întind în straturi subţiri, în încăperi bine aerisite, în poduri sau chiar la soare. Produsul uscat este constituit din frunze subţiri, sfărâmicioase, lipsite de miros, cu gust amărui, înţepător. Observaţie! Spălarea mâinilor cu apă şi săpun după lucru şi înainte de a mânca, fuma, etc. este absolut necesară, datorită toxicităţii plantei. Se interzice folosirea copiilor la recoltarea şi mânuirea acestei plante. Principii active. Frunzele de ciumăfaie conţin substanţe specifice dintre care cele mai importante sunt scopolamina şi hiosciamina. Mai conţin ulei eteric, acizi oxalic, malic, citric, fumaric, succinic. Atenţie! Planta este toxică. La cai se observă dilatarea maximă a pupilei şi micşorarea irisului, uscarea mucoasei bucale senzaţie de sete mare, refuzul hranei, balonarea stomacului, stare de nelinişte, pulsul accelerat şi slab, respiraţie grea, constipaţie, paralizia centrului respirator bulbar, asfixie, moarte. La rumegătoare semnele se succed mai rapid. Se intervine cu spălături gastrice, administrare de tonice cardiace, purgative, injecţii cu parasimpaticomimetice, izolarea animalului în locuri liniştite şi aerate. Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele de ciumăfaie sunt folosite în tratamentul căilor respiratorii sub formă de pulbere sau ţigări antiastmatice. Acţiunea pe care o exercită asupra căilor respiratorii se datorează, în special, hiosciaminei, substanţă ce se absoarbe foarte uşor prin piele, cât şi prin mucoase. În caz de intoxicaţii, în special la copii, se produce înroşirea pielii, uscarea gurii, creşterea pulsului. Produsul se mai foloseşte ca antispastic şi în maladia Parkinson. Se administrează numai sub formă de pulbere, tinctură, fumigaţii. Mod de administrare. Pentru tratarea tulburărilor aparatului respirator, astmului, ca sedativ şi hipnotic se administrează decoct preparat din frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. După ce s-a răcit se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament la prescripţia medicului: animale mari (cabaline, taurine) 20 – 40 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Datura stramonium

ciumăfaie

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică antispastic, antiasmatic, sedativ, hipnotic, antiinflamator

laur, buruiană bolundă, ciumăfoaie, ciumare, ciuma fetei, curcută, cornută, durducan, laur porcesc, măr spinos, mandragină, mărul porcului, nebunariţă, nebuneală, turbare

Organ utilizat

Mod de administrare

frunze

decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

89

CIURUL – ZÂNELOR Carlina acaulis L. – Fam Compositae

Ecologie. Răspândire. Ciurul – zânelor, cunoscută şi sub numele de turtă, este o specie de plante întâlnită prin fâneţe şi păşuni pe care le depreciază calitativ, frecventă în regiunea montană şi subalpină. Descrierea plantei. Turta este o specie ierboasă, perenă, cu rizom relativ gros, pivotant. Tulpina este scurtă de până la 15 cm sau lipseşte. Frunzele sunt penat – sectate, spinoase, rigide, cu nervuri proeminente. Florile, de culoare brun – roşcate, sunt dispuse în inflorescenţă terminală, mare, cu diametrul de 7 – 12 (15) cm. Organul utilizat. De la ciurul – zânelor se foloseşte rizomul şi rădăcinile – Carlinae rhizoma et radix – care se recoltează în perioada august – septembrie. Recoltare. Uscare. Se scoate din pământ rizomul cu rădăcinile, cu ajutorul cazmalei sau hârleţului. Se scutură de pământ, iar dacă este nevoie se spală într-un curent de apă. Se taie în bucăţi de 5 – 6 cm. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Principii active. Rizomul şi rădăcinile de ciurul – zânelor conţin ulei volatil, inulină, tanin, rezine, săruri minerale. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de ciurul – zânelor prezintă utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Preparatele sunt folosite pentru acţiunea diuretică. Farmacodinamic intervine asupra epiteliului renal, mărind cantitatea de urină eliminată. De asemenea posedă şi proprietăţi colagoge, antiinfecţioase şi antidermatozide. Se foloseşte ca tonic stomahic, în tratarea ascitei, a afecţiunilor rinichilor şi căilor urinare, a infecţiilor, în combaterea febrei.

90

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiunea antibacteriană, îndeosebi faţă de stafilococ, se datorează oxidului de carlină, compus prea toxic pentru a fi utilizat în terapeutică. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea nefritei, cistitei, stărilor febrile, ascitei, indigestiilor se administrează: a. infuzie preparată din 10 g pulbere din rizomi şi rădăcină de ciurul – zânelor peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 10 g pulbere din rizomi şi rădăcină de ciurul – zânelor la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 50 – 100 – 250 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 15 – 30 g, animale mici (pisici, câini) 1 – 5 – 10 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea rănilor purulente, dermatitelor, scabiei, tricofiţiei se administrează extracţie umedă preparată din 5 g pulbere de rizom şi rădăcină la 100 ml oţet. Se lasă 7 zile la macerat. Sticla se agită zilnic pentru uniformizarea conţinutului. Se strecoară. Se badijonează zonele afectate sau întregul corp. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Carlina acaulis Alte denumiri populare ale plantei

ciurul zânelor

Acţiune Organ Mod de farmacologică utilizat administrare turtă, ceapă ciorească, ciurul zorilor, cioropor, diuretic, colagog, infuzie, colacul babii, găinuşă, ciortopolog, iarba antidermatozic, tonic rizomi cu decoct, lupului, mărul ciobanului, nevăstuică, pălămidă, stomahic, antitermic, rădăcină extracţie pâinea babei, punga babei, sita zânelor, tătăiaşe, antibacterian acetică spinul cerbului, turcea, turturea (stafilococ)

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

91

COACĂZUL NEGRU Ribes nigrum L. – Fam. Saxifragaceae

Ecologie. Răspândire. În flora spontană, considerat relict glaciar, coacăzul negru creşte sporadic în Transilvania (Alba, Bistriţa – Năsăud, Cluj, Harghita, Covasna), Moldova (Bacău), prin păduri umede, tufişuri, malul râurilor din zona montană. Descrierea plantei. Coacăzul negru este un arbust înalt de până la 1 – 2 m, puternic ramificat, frunzele au peţiol lung şi sunt ascuţite la vârf, cu 3 – 5 lobi ce au pe faţa inferioară vezicule galbene, ca nişte puncte strălucitoare. Inflorescenţele, atârnând în ciorchine, sunt acoperite de perişori şi florile, care o compun, au culoarea galbenă – verzui la exterior şi roşie – maronie la interior. Fructele au formă sferică şi sunt de culoare neagră. Organul utilizat. De la coacăzul negru se foloseşte în scop medicinal fructele – Ribi negri fructus. Recoltare. Uscare. Fructele se recoltează, prin scuturare, când au ajuns la maturitate fiziologică. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în încăperi curate, bine aerisite. Principii active. Frunzele, dar, mai ales, fructele coacăzului negru conţin vitamina C, tanin, săruri de potasiu, ulei volatil, zaharuri. Acţiune farmacologică. Recomandări. Fructele de coacăz negru prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Principiile active au efect antiinfamator, astringent, tonic, reconfortant.

92

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Fructele de coacăz negru se administrează ca adjuvant în tratamentul bolilor infecţioase, în afecţiuni renale, în convalescenţă, tonic, reconfortant, sub formă de: a. infuzie preparată din 3-5 g fructe de coacăz negru uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. macerat din fructe de coacăz negru. Se macerează 5-10 g fructe în 200 ml apă timp de 40-50 minute la temperatura camerei. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 20 – 40 – 80 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 4 – 8 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Ribes nigrum

coacăz negru

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

pomuşoară neagră, smordin, smordină neagră, strugurei negri

antiinfamator, astringent, tonic, reconfortant.

Organ utilizat frunze, fructe

Mod de administrare infuzie, macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

93

COADA – CALULUI Equisetum arvense L. – Fam. Equisetaceae

Ecologie. Răspândire. Coada – calului este o specie întâlnită prin lunci umede, pe marginea apelor de munte, pe râpe, terenuri apoase, pe terasamentele căilor ferate, ca buruiană în culturi, de la câmpie până în regiunea montană. Descrierea plantei. Coada – calului este o plantă ierboasă, perenă, cu rădăcini adventive, ce au tuberculi de mărimea unei alune, bogaţi în substanţe de rezervă. Rădăcinile pornesc dintr-un rizom negricios, articulat. Din rizom cresc anual primăvara tulpini fertile şi vara tulpini sterile. Tulpina fertilă este mică, de 5 – 15 cm înălţime, articulată, neramificată, la noduri cu frunze solzoase, de culoare brunie, unite într-o teacă cu marginea dinţată. Terminal poartă un spic, sporifer. Tulpina sterilă, verde, asimilatoare, dreaptă, cu înălţimea de 20 – 50 (80) cm, se formează după dispariţia tulpinii fertile. Este şi ea articulată, la noduri cu frunze mici, unite într-o teacă mică, dinţată şi cu ramuri verticilate, simple, rar ramificate, de regulă 4 – brăzdate. Ramurile îi dau aspectul unei cozi de cal. Organul utilizat. De la coada – calului se foloseşte tulpina sterilă – Equiseti herba – care se recoltează în perioada iulie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. De la coada – calului se foloseşte tulpina sterilă care se recoltează pe vreme frumoasă, după ce s-a ridicat roua, prin tăierea acestora la 5 – 6 cm de sol. Se curăţă părţile brune şi se înlătură. Se usucă la umbră, în strat subţire, în încăperi curate, bine aerisite sau poduri acoperite cu tablă.

94

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Produsul obţinut are culoarea verde – cenuşiu, este inodor şi are gust uşor acrişor. Principii active. Coada – calului este una dintre plantele cele mai bogate în dioxid de siliciu şi posedă, pe lângă aceasta, o saponină denumită ecvizetonină; în plus, conţine două flavone şi un ulei volatil, izolat din materialul vegetal uscat. De asemenea, mai posedă acizii malic şi oxalic, gliceride ale acizilor stearic, linoleic, oleic, vitamina C, săruri de potasiu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de coada – calului prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Principiile active din produs posedă acţiune antimicrobiană, antiseptică, scade aciditatea gastrică, dezinfectant urinar, expectorant, bronhodilatator, diuretic, hemostatic. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea unor afecţiuni pulmonare, renale, în cistite, cistite hemoragice se administrează: a. infuzie preparată din 3-4 linguri de coada-calului uscată şi mărunţită peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 40 – 50 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 3-4 linguri de coada-calului uscată şi mărunţită la 250 ml apă. Se fierbe 25 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 15 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea eczemelor, plăgilor atone se aplică cataplasme cu: a. decoct obţinut din 3-4 linguri de coada-calului uscată şi mărunţită la 250 ml apă. Se fierbe 25 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se foloseşte. b. macerat din 4 linguri de coada-calului. Se macerează în 250 ml apă rece timp de 1-2 ore la temperatura camerei. Se strecoară şi se foloseşte. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 15 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Equisetum arvense

coada calului

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

coada mânzului, părul porcului, coadă antimicrobian, dezinfectant goală, barba ursului, bota calului, coada urinar, antiseptic, expectorant, tulpina iepei, mânzoaică, iarbă de cositor, bronhodilatator, diuretic, sterilă opintici, peria ursului, nodăţică hemostatic

Mod de administrare infuzie, decoct, macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

95

COADA – CALULUI MARE Equisetum telmateia – Fam. Equisetaceae

Ecologie. Răspândire. Coada – calului mare se întâlneşte frecvent pe marginea apelor, coaste râpoase, locuri umede, păduri mocirloase, marginea şanţurilor, de la câmpie până la munte. Descrierea plantei. Numită şi părul – porcului, coada – calului mare este o specie erbacee, perenă. Rădăcinile adventive pleacă dintr-un rizom puternic, brun – negricios. Posedă tulpină fertilă de primăvară şi sterilă de vară. Tulpina fertilă este brun – roşcată, rar brun – alburie, înaltă de 20 – 50 cm, nerămuroasă, goală în interior. Trăieşte 7 – 8 zile. După fructificare piere. Tulpina sterilă este foarte viguroasă, neramificată, înaltă de 50 – 100 (120) cm. Ea prezintă ramuri lungi, simple sau ramificate, aspre la pipăit. Organul utilizat. De la coada – calului se foloseşte tulpina sterilă – Equiseti herba – care se recoltează în perioada iulie – septembrie. Recoltare. Uscare. De la coada – calului se foloseşte tulpina sterilă care se recoltează pe vreme frumoasă, după ce s-a ridicat roua, prin tăierea acestora la 5 – 6 cm de sol. Se curăţă părţile brune şi se înlătură. Se usucă la umbră, în strat subţire, în încăperi curate, bine aerisite sau poduri acoperite cu tablă. Principii active. Produsul conţine dioxid de siliciu şi posedă o saponină denumită ecvizetonină; în plus, conţine două flavone şi un ulei volatil, izolat din materialul vegetal uscat. De asemenea, mai posedă acizii malic şi oxalic, gliceride ale acizilor stearic, linoleic, oleic, vitamina C, săruri de potasiu.

96

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de coada – calului mare prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Principiile active din produs posedă acţiune antimicrobiană, antiseptică, scade aciditatea gastrică, dezinfectant urinar, expectorant, bronhodilatator, diuretic, hemostatic. În medicina tradiţională şi cultă, preparatele obţinute din coada – calului mare s-au folosit şi încă se folosesc pentru calităţile lor diuretice. Preparatele din coada – calului mare măresc rezistenţa ţesutului conjunctiv, justificând astfel prescripţia lor în tratamentul bolilor reumatismale. Sfera indicaţiilor s-a deplasat astăzi pentru aceste preparate către maladiile metabolice, printre care poliartrite cronice, artroze şi, de asemenea, edemele picioarelor. În tratamentul eczemelor şi neurodermitelor se prescriu băi de coada – calului mare sau comprese datorită efectului favorabil exercitat asupra circulaţiei locale. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea unor afecţiuni pulmonare, renale, în cistite, cistite hemoragice se administrează: a. infuzie preparată din 3-4 linguri de coada-calului mare uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 40 – 50 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 3-4 linguri de coada-calului mare uscată şi bine mărunţită la 250 ml apă. Se fierbe 25 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 15 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea eczemelor, plăgilor atone se aplică cataplasme cu: a. decoct obţinut din 3-4 linguri de coada-calului mare uscată şi bine mărunţită la 250 ml apă. Se fierbe 25 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se foloseşte. b. macerat din 4 linguri de coada-calului mare. Se macerează în 250 ml apă rece timp de 1-2 ore la temperatura camerei. Se strecoară şi se foloseşte. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 15 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Equisetum telmateia

coada calului mare

Alte denumiri populare ale plantei barba sasului, barba ursului, brad, brădac, brădişor, codâie de a mare, părul porcului

Acţiune farmacologică

Organ Mod de utilizat administrare antimicrobian, dezinfectant urinar, infuzie, tulpina antiseptic, expectorant, decoct, sterilă bronhodilatator, diuretic, hemostatic macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

97

COADA – RACULUI Potentilla anserina L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Coada – racului formează covoare compacte în satele de deal, pe marginea uliţelor, şanţurilor şi a râurilor, îndeosebi în Transilvania, Muntenia (Argeş, Prahova), Moldova (Neamţ, Suceava). Descrierea plantei. Coada – racului este o plantă ierboasă, perenă, cu tulpină orizontală şi ramuri ascendente, frunze compuse, argintii pe faţa inferioară şi flori galbene cu cinci petale. Organul utilizat. De la coada – racului se recoltează partea aeriană – Anserinae herba – înflorită în perioada iulie – septembrie şi rădăcina – Anserinae radix – în lunile septembrie – octombrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea părţii aeriene de coada – racului se face prin rupere cu mâna sau prin tăiere fie cu secera, fie cu coasa, când planta creşte în masă. Se aleg părţile îngălbenite, plantele străine sau tulpinile târâtoare din produs şi se înlătură. Se întind în strat subţire la umbră în şoproane, magazii curate şi aerisite. Produsul uscat este constituit din plante de culoare verde – închis, cu flori galbene – închis, fără miros şi cu gust amărui. Rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă. Se păstrează în locuri uscate, răcoroase.

98

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Produsul, constituit din partea aeriană de coada – racului, conţine tanin, substanţe amare, flavone. Atenţie! Se pare că are o toxicitate electivă faţă de cal. În general planta este ocolită de animalele erbivore. Simptomele intoxicaţiei sunt: colici, eructaţii amoniacale, constipaţii cu coprostază, hipotermie, sudori reci. Se intervine cu spălături gastrice de evacuare, purgative şi tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de coada – racului prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară. Datorită taninului posedă proprietăţi astringente şi antidiareice. Are, de asemenea, proprietăţi hemostatice, antiseptice, antispastice, îndeosebi pentru tratamentul colicilor intestinale, în contracţii dureroase preciclice. În litiaza renală şi artrite se recomandă o cură mai îndelungată cu infuzie. Mod de administrare. Pentru tratarea enteritelor, enterocolitelor, enteritelor hemoragice, cistitelor hemoragice se administrează: a. infuzie preparată din 8 linguri de coada-racului uscată şi mărunţită peste care se toarnă 1 000 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 20 – 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. infuzie preparată din 4 linguri rădăcină de coada-racului uscată şi mărunţită peste care se toarnă 1 000 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 20 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. c. decoct obţinut din 8 linguri de coada-racului uscată şi mărunţită la 1000 ml apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. d. decoct obţinut din 4 linguri rădăcină de coada-racului uscată şi mărunţită la 1 000 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 50 – 75 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 15 – 25 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 3 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Potentilla anserina

coada racului

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

argentină, argindeană, arginţică, arginţel, buboană, buruiana junghiurilor, iarba scrântiturii, sclintiţă, iolut, troscot, vintricea, prescură, zolotnic

Organ utilizat

astringent, antidiareic, partea antiseptic, antispastic, aeriană, cicatrizant, hemostatic rădăcină

Mod de administrare infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

99

COADA – ŞORICELULUI Achillea millefolium L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Coada – şoricelului este una dintre cele mai cunoscute şi răspândite plante medicinale, ce creşte cel mai adesea la marginea drumului, în locuri uscate, acoperite cu iarbă, pe marginea ogoarelor, păşuni, poieni, râpe. Descrierea plantei. Este o plantă ierboasă, perenă, cu tulpini înalte de 20 – 80 cm, frunzele sunt fin divizate, iar inflorescenţa, terminală, bogată, are culoare albă sau roz. Organul utilizat. De la coada – şoricelului se folosesc inflorescenţele – Millefollii flores – şi planta cu frunze şi flori (partea aeriană) – Millefollii herba. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea începe în iunie şi încetează în septembrie. Timpul cel mai bun de recoltare este între orele 10 – 14, în zilele însorite. Inflorescenţele se taie cu foarfeca de la locul unde începe ramificarea lor. Partea aeriană se taie cu vârfurile înflorite, la distanţa de 20 cm de la vârf, evitându-se recoltarea părţilor lemnoase ale tulpinii. Atât inflorescenţele, cât şi părţile aeriene se întind în straturi subţiri în încăperi sau adăposturi curate şi bine aerisite (poduri, magazii) ferite de razele soarelui. Produsul uscat are miros aromat şi gust amărui. Principii active. Frunzele conţin tanin, principii amare, vitamina C, iar florile ulei volatil. Planta este bogată în fosfaţi, nitraţi şi cloruri, mai ales de potasiu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de coada – şoricelului prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Datorită conţinutului în ulei volatil, bogat în azulen, coada-şoricelului are proprietăţi puternic astringente, apropiindu-se de cele ale muşeţelului. Se întrebuinţează intern, sub formă de infuzie, decoct în majoritatea afecţiunilor (mai

100

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

ales cele care se manifestă prin dureri intermitente) hepatice, gastrointestinale, combătând, în acelaşi timp infecţia intestinală, acumularea gazelor (carminativ), antianemic, antialergic, depurativ, combate viermii intestinali, bolile vezicii urinare. Extern se foloseşte ca vulnerar. Se mai utilizează sub formă de băi, comprese în tratamentul hemoroizilor, rănilor şi al arsurilor. Drogul are şi acţiune antiinflamatorie şi dezinfectantă, regenerează ţesuturile. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea nefritelor, pielonefritelor, cistitelor, cistitelor hemoragice, colicelor, ca stimulent digestiv, ruminator, reglator al funcţiei hepatice se administrează: a. infuzie preparată din 3-5 g produs de coada – şoricelului uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 20 – 30 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 3-5 g produs de coada – şoricelului uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 10 – 15 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se fac spălături locale folosindu-se pansament steril, după care se aplică cataplasme cu infuzie preparată din 3-5 g produs de coada – şoricelului uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 20 – 30 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se foloseşte. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Alchillea millefolium

coada şoricelului

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

alunele, brădăţel, ciureşică, coadaantiseptic, dezinfectant urinar, şoarecii, coada-hârtului, crestăţea, diuretic, tonic-aperitiv, cricalic, iarba-oilor, iarba-şoarecelui, stimulent al funcţiei hepatice, iarbă strănutătoare, rotăţele albe, antispastic, astringent, prisnel, sorocină, şorecie, ţâţa-forcotecii antiinflamator, cicatrizant

Organ utilizat

Mod de administrare

inflores -cenţă, partea aeriană

infuzie, decoct, băi locale, cataplasme

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

101

CORIANDRUL Coriandrum sativum L. – Fam. Umbelliferae

Ecologie. Răspândire. Coriandrul, cunoscut încă din antichitate, este o plantă cultivată şi sporadic sălbatecă. Este originară din sudul Europei. În România se cultivă în sudul şi sud – estul ţării, unde precipitaţiile sunt de peste 400 mm anual. Creşte bine pe cernoziomuri şi soluri brune de pădure, netasate; vegetează slab pe soluri grele şi umede. Este o specie rezistentă la temperaturi scăzute. Nu suportă excesul de umiditate, vânturile calde şi uscate. Descrierea plantei. Coriandrul este o specie ierboasă, anuală, înaltă de 30 – 100 cm. Rădăcina este pivotantă, subţire. Tulpina, dreaptă, cilindrică, glabră, fin – striată, este ramificată în partea superioară. Frunzele de la baza plantei sunt simple, lung – peţiolate şi sunt fie întregi cu trei lobi dinţaţi, fie compuse din trei foliole adânc crestate şi dinţate. Ele se usucă timpuriu. Celelalte frunze, alterne, sunt penate, liniar – sectate. Florile mici, de culoare albă, violetă sau roz, sunt grupate în inflorescenţe compuse, lung – pedunculate. Fructele sunt sferice, mici, galbene – brunii sau brune. Toată planta, cu excepţia fructelor coapte, au miros neplăcut, de ploşniţă. Organul utilizat. De la coriandru se folosesc fructele – Coriandri fructus – care se recoltează în iulie – august.

102

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Fructele se recoltează când au ajuns la maturitate, prin tăierea inflorescenţelor uscate, pe timp frumos, uscat. Se usucă la umbră în strat subţire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Se răscolesc zilnic cu lopata (dacă este o cantitate mai mare) sau cu mâna până la uscarea completă. Produsul uscat constă în fructe dure, casante, de culoare brun – gălbuie. Principii active. Componentul principal al fructelor de coriandru este uleiul volatil. Există o relaţie între mărimea fructului şi conţinutul în ulei volatil; fructele mai mici sunt mai bogate în ulei. Constituentul important al uleiului volatil este format din lonalool, alături de care se găsesc pinen, geraniol, borneol, terpineol, citronelol, citrat, carvonă, camfor. În endosperm, fructele de coriandru mai conţin ulei gras format din gliceride ale acidului petroselinic şi substanţe proteice, umbeliferonă, gama – sitosterol, tocoferoli, cumarine, acid cafeic şi clorogenic, aminoacizi. Acţiune farmacologică. Recomandări. Fructele de coriandru au importanţă terapeutică în medicina veterinară şi posedă acţiune spasmolitică, stomahică, carminativă, bactericidă şi fungicide, stimulează secreţia de lapte. Se administrează ca tonic – aperitiv şi în combaterea colicilor, a viermilor intestinali îndeosebi la pui. Mod de administrare. Pentru tratarea afecţiunilor inflamatorii ale tubului digestiv, colicilor cu exces de gaze, stimularea secreţiilor glandelor mamare se administrează: a. infuzie preparată din 10 g fructe de coriandru peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. pulbere de fructe care se adaugă în mâncare sau se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 20 – 35 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 8 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Coriandrum sativum

coriandru

Alte denumiri populare ale plantei anason, coleandru, buruiană pucioasă, chimen, iarbă puturoasă, piper, piper alb, pucioasă, puturoasă

Acţiune farmacologică spasmolitic, carminativ, bactericid, fungicid, stimulează secreţia de lapte, tonic – aperitiv, în combaterea colicilor, a viermilor intestinali

Organ utilizat

Mod de administrare

fructe

infuzie, pulbere

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

103

CREASTA – COCOŞULUI Celosia argentea f. crestata – Fam. Amaranthaceae

Ecologie. Răspândire. Creasta – cocoşului este o specie de plante cultivată ca plantă decorativă în parcuri şi grădini publice. Planta nu emite pretenţii mari faţă de factorii de mediu. Descrierea plantei. Creasta – cocoşului este o plantă ierboasă, anuală, cu înălţimea cuprinsă între 10 – 60 cm. Tulpina este dreaptă, glabră, cu frunze liniar - lanceolate. Florile, mici, de culoare purpurie – lucitoare, sunt dispuse în inflorescenţă de forma unui evantai. Fructul este o capsulă, care conţine mai multe seminţe. Acestea sunt de culoare neagră, fin – punctate, lucioase. Organul utilizat. De la creasta – cocoşului se folosesc inflorescenţele – Celosia argentea flores – care se recoltează în perioada (iunie) iulie – septembrie. Recoltare. Uscare. Inflorescenţele de creasta – cocoşului se culeg cu mâna sau se taie cu foarfeca ori cuţitul. Ele se recoltează după orele 11, pe timp frumos, însorit. Se usucă la umbră, într-un strat foarte subţire, de preferinţă în poduri acoperite de tablă. Principii active. Planta este studiată incomplet din punct de vedere al compoziţiei chimice, ştiindu-se doar că inflorescenţele conţin taninuri. Acţiune farmacologică. Recomandări. În medicina veterinară tradiţională se folosesc inflorescenţele de creasta – cocoşului pentru proprietăţile lor astringente, antihemoragice, fiind administrate în tratarea diareii, hematuriei, sub formă de infuzie sau decoct. Mod de administrare. În tratarea diareii se recomandă infuzia de creasta – cocoşului, care se prepară dintro linguriţă de produs bine mărunţit la 200 ml apă clocotită. Se acoperă 10 minute, apoi se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.

104

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ Pentru tratarea hematuriei se administrează decoct obţinut din 15 g de inflorescenţă de creasta – cocoşului bine mărunţită la 350 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal.

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Celosia argentea

creasta cocoşului

Alte denumiri populare ale plantei busuioc roşu, oţetar, serped, talpa - gâştei

Acţiune farmacologică astringent, antihemoragic

Organ Mod de utilizat administrare infloresinfuzie, cenţă decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

105

CREŢIŞOARA Alchemilla vulgaris L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Creţişoare este întâlnită prin păşuni, fâneţe, pe stâncării, coaste abrupte, albii de torenţi, rupturi de pantă, margini de pădure, tufişuri din etajul montan şi alpin. Descrierea plantei. Cunoscută şi sub numele de brumărie, creţişoara este o plantă ierboasă, perenă, ce prezintă în pământ un rizom brun, din care pornesc numeroase rădăcini adventive subţiri. Tulpina este dreaptă sau culcată, înaltă până la 40 cm. Frunzele sunt reniforme, cu 7 – 9 (13) lobi. Frunzele bazale sunt lung – pedunculate şi dispuse în rozetă, iar cele tulpinale sunt mai mici. Florile, mici, galbene – verzui, cu două rânduri de sepale, lipsite de petale sunt grupate în inflorescenţe terminale. Organul utilizat. De la brumărie se foloseşte partea aeriană – Alchemillae herba – care se recoltează în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene ale creţişoarei se culeg prin tăiere cu forfeca sau cuţitul sub rozeta de frunze. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului. Se usucă la umbră, în strat foarte subţire, fără a se întoarce. Principii active. Produsul de brumărie conţine tanin, acidul elagic, acidul luteic, substanţe grase constituite din acidul palmitic şi acidul stearic, fitosteroli.

106

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de creţişoară prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Produsul posedă acţiune astringentă, diuretică, antiinflamatorie, antihemoragică, antidiareică, stomahică, cicatrizantă. Principiile active ale plantei au efecte terapeutice complexe favorabile în tratamentul enteritelor, gastroenteritelor, afecţiunilor renale, a cistitelor hemoragice. De asemenea, in uz extern, se fac spălături locale şi se aplică cataplasme cu infuzie sau decoct de plantă. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, gastroenteritelor, afecţiunilor renale, a cistitelor hemoragice se administrează: a. infuzie preparată din 5-10 g produs de creţişoară uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 10 – 15 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5-10 g produs de creţişoară uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 20 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 2 – 3 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, plăgilor hemoragice, inflamaţiilor acute se fac spălături locale şi, apoi, se aplică cataplasme cu: a. infuzie preparată din 5-10 g produs de creţişoară uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 10 – 15 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se foloseşte. b. decoct obţinut din 5-10 g produs de creţişoară uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se strecoară şi se foloseşte. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Alchemilla vulgaris

creţişoară

Alte denumiri populare ale plantei brumărie, creţărel, făină de in, pălaşcă, pleaşcă, rătunjir, umbra muntelui, umbrarul - doamnei

Acţiune farmacologică astringent, diuretic, antiinflamatorie, antihemoragic, antidiareic, stomahic, cicatrizant

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

107

CREŢUŞCA Filipendula ulmaria (L.) Maxim. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Creţuşca este o plantă întâlnită la altitudini de 300 – 900 m, prin zăvoaie, pajişti umede cu vegetaţie înaltă, mlaştini cu sau fără turbă, la marginea râurilor, în şanţuri, buruienişuri, mai ales, în zona forestieră a fagului. Descrierea plantei. Numită şi anglică, creţuşca este o specie erbacee, perenă, înaltă de 60 – 120 cm. Prezintă în pământ un rizom orizontal, noduros, din care pornesc rădăcini adventive, filiforme. Tulpina este dreaptă, glabră, unghiulară, roşcată, de obicei simplă. De asemenea, prezintă frunze alterne, compuse imparipenat – sectate, cu 2 – 5 perechi de foliole mari, late, de formă ovală şi cu o foliolă terminală mult mai mare, 3 – 5 lobată. Florile sunt mici, albe, dispuse în inflorescenţe puternic mirositoare. Fructele sunt glabre, torsionate în spirală după înflorire. Organul utilizat. De la creţuşcă se recoltează partea aeriană – Ulmariae herba – în iunie – august. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene de la creţuşcă se culeg prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, după ora 10, când roua este ridicată, în perioada înfloritului. Se usucă la soare, în strat foarte subţire, fără a se întoarce.

108

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Produsul conţine ulei volatil, primverozida salicilatului de metil, care, însă, în timpul uscării se descompune şi se volatilizează, astfel că produsul uscat nu mai prezintă mirosul de salicilat de metil. Mai conţine hiperină, avicularină, flavonă (spireozidă), gaulterozid izosalicină, aldehidă salicică, heliotropină şi vanilină în urme, glucide, ceruri, tanin, glucozida cvercetolului. Acţiune farmacologică. Recomandări. Părţile aeriene de la creţuşcă au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Acţiunea diuretică se datorează flavonelor, iar cea antireumatică spireozidei şi gaulterozidei, substanţe înrudite cu acidul salicilic. Produsul mai posedă acţiune astringentă, tonică, antihidropică, antiinflamatorie. Preparatele de creţuşcă se recomandă în stări reumatismale, stări „a frigore”, în tratarea afecţiunilor renale. Mod de administrare. Se practică tratamente în stări reumatismale, stări „a frigore”, în afecţiuni renale utilizându-se infuzie preparată din 3 – 5 g produs de creţuşcă uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 – 40 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 6 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se vindecă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Filipendula ulmaria

creţuşcă

Alte denumiri populare ale plantei anglică, barba caprei, borş, caprifoaie, răcuşor, smântânică, taulă, teişor

Acţiune farmacologică diuretic, antireumatic, diaforetic, astringent, tonic, antihidropic, antiinflamator

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

109

CRINUL ALB Lilium candidum L. – Fam. Liliaceae

Ecologie. Răspândire. Crinul alb este o specie de plante originară din Asia de Sud – Vest. În România se cultivă în majoritatea judeţelor ţării. Planta nu este foarte pretenţioasă faţă de factorii de mediu, dar preferă soluri uşoare, bogate în humus. . Descrierea plantei. Crinul alb este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 60 – 100 cm. În pământ prezintă un bulb ovoidal, gălbui sau alb, cu numeroşi solzi. De la baza bulbului se desprind numeroase rădăcini. Tulpina este dreaptă, plină, verde. Frunzele sunt glabre, lanceolate. Florile sunt complet albe, mari, infundibuliforme, de 5 – 8 cm lungime, cu antere galbene şi au miros plăcut, specific. Organul utilizat. De la crinul alb se folosesc florile – Liliumae candidumi flores – care se culeg în perioada mai – iunie şi bulbii – Liliumae candidumi bulbus – care se recoltează toamna. Recoltare. Uscare. Florile de crin alb se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau prin rupere cu mâna. Recoltarea se face pe timp frumos, însorit, după ora 10, când roua este ridicată. Se usucă în strat subţire (în strat de câte o floare), la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Bulbii se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C.

110

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Produsul de crin alb este incomplet studiat din punct de vedere al compoziţiei chimice. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de crin alb au utilizări terapeutice în medicina veterinară. Florile de crin alb posedă proprietăţi antiseptice, bactericide şi cicatrizante. Bulbul de crin alb posedă principii active cu rol sedativ, antifebril, sudorific, antibiotic, galactogen. Medicina veterinară foloseşte planta intern în stările febrile, stările „a frigore”, mastite şi în agalaxie. Extern, în tratarea plăgilor ca antiseptic şi cicatrizant. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea stărilor febrile, stărilor „a frigore”, mastitelor şi în agalaxie se recomandă un macerat preparat din 5 g pulbere de bulbi sau flori de crin alb în 200 ml apă rece, timp de 30 – 40 minute. Procedeul asigură extragerea principiilor active. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 100 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 50 – 60 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se administrează un macerat preparat din 5 g pulbere de bulbi sau flori de crin alb în 200 ml apă rece, timp de 30 – 40 minute. Se strecoară. Cu soluţia obţinută se fac spălături locale folosindu-se un pansament steril. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Lilium candidum

crin alb

Alte denumiri populare ale plantei crin de grădină lilie, liliom alb, muşcată, pipăroase, stânjenel alb, zambac

Acţiune farmacologică antiseptic, bactericid, cicatrizant, sedativ, antifefril, sudorific, antibiotic, galactogen

Organ utilizat

Mod de administrare

flori, bulbi

macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

111

CRINUL DE PĂDURE Lilium martagon L. – Fam. Liliaceae

Ecologie. Răspândire. Crinul de pădure este o specie de plante care se întâlneşte prin pădurile de foioase, margini de pădure, prin fâneţe, locuri stâncoase, de la câmpie până în regiunea montană, pe teritoriul majorităţii judeţelor ţării. Descrierea plantei. Crinul de pădure este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 40 – 80 cm. În pământ prezintă un bulb ovoidal, format din numeroşi solzi cărnoşi. De la baza bulbului se desprind numeroase rădăcini. Tulpina este dreaptă. Frunzele (cel puţin cele inferioare) sunt verticilate, lanceolate sau ovat – oblongi. Flori pendule, roz, roşiatice sau violacee sunt punctate cu purpuriu – închis şi au miros specific. Organul utilizat. De la crinul de pădure se folosesc florile – Liliumae martagon flores – care se recoltează în perioada mai – iunie şi bulbii – Liliumae martagon bulbus – ce se culeg toamna. Recoltare. Uscare. Florile de crin de pădure se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau prin rupere cu mâna. Recoltarea se face pe timp frumos, însorit, după ora 10, când roua este ridicată. Se usucă în strat subţire (în strat de câte o floare), la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Bulbii se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C.

112

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Produsul de crin de pădure conţine ulei volatil, saponine, flavone, acizi organici. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de crin de pădure au utilizări terapeutice în medicina veterinară. Florile de crin posedă proprietăţi antiseptice, bactericide şi cicatrizante. Bulbul de crin de pădure posedă principii active cu rol sedativ, antifebril, sudorific, antibiotic, galactogen. Medicina veterinară foloseşte planta intern în stările febrile, stările „a frigore”, mastite şi în agalaxie. Extern, în tratarea plăgilor ca antiseptic şi cicatrizant. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea stărilor febrile, stărilor „a frigore”, mastitelor şi în agalaxie se recomandă un macerat preparat din 5 g pulbere de bulbi sau flori de crin de pădure în 200 ml apă rece, timp de 30 – 40 minute. Procedeul asigură extragerea principiilor active. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 100 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 50 – 60 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se administrează un macerat preparat din 5 g pulbere de bulbi sau flori de crin de pădure în 200 ml apă rece, timp de 30 – 40 minute. Se strecoară. Cu soluţia obţinută se fac spălături locale folosindu-se un pansament steril. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Lilium martagon

crin de pădure

Alte denumiri populare ale plantei crin de grădină lilie, liliom alb, muşcată, pipăroase, stânjenel alb, zambac

Acţiune farmacologică antiseptic, bactericid, cicatrizant, sedativ, antifefril, sudorific, antibiotic, galactogen

Organ utilizat

Mod de administrare

flori, bulb

macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

113

CRUŞINUL Frangula alnus Mill. (Rhamnus frangula L.) – Fam. Rhamnaceae

Ecologie. Răspândire. Cruşinul este o specie care creşte în păduri cu exces de umiditate, pe malul râurilor, în zăvoaie, locuri mocirloase, mlaştini, îndeosebi în zona de deal. Este răspândit în Transilvania (cu deosebire în Braşov, Cluj, Arad, Hunedoara, Sălaj, Satu-Mare), mai puţin în nordul Moldovei. Descrierea plantei. Arbust înalt de 1 – 3 m, cruşinul are coroană rară din ramuri subţiri, scoarţa este netedă, cafeniu – cenuşie, cu numeroase lenticele albe – cenuşii aşezate orizontal, iar la interior are culoarea galbenă – portocalie. Frunzele au marginea întreagă şi faţa lucioasă. Florile, de culoare albă, sunt grupate în buchete la subţioara frunzelor. Fructele sunt cărnoase, globuloase. Ele la început au culoare verde, apoi roşie şi la maturitate negru – violet. Organul utilizat. De la cruşin se recoltează scoarţa – Frangulae cortex – începând din martie până la sfârşitul lui iunie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face prin tăierea tulpinilor şi ramurilor tinere. Ramurile de un an, care se recunosc prin lipsa lenticelelor de pe scoarţă, ca şi ramurile bătrâne, care nu mai sunt lucioase şi prezintă crăpături adânci, nu dau un produs utilizabil în scopuri medicinale. Se vor lăsa netăiate şi unele tulpini şi ramuri principale, din care planta să se refacă în anii următori. Ramurile şi tulpinile nu vor depăşi cantitatea ce se poate decoji în aceeaşi zi. Decojirea lor în ziua următoare se face greu şi dă un produs care nu mai corespunde, din cauză că scoarţa se decojeşte cu aşchii de lemn, care nu se mai pot înlătura. Pentru decojire, se înlătură lichenii de pe ramuri, se crestează inelar scoarţa la distanţe de 25 – 30 cm, se despică apoi între 2 inele de-a lungul ramurii şi se desprinde întreaga porţiune, cu

114

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

vârful cuţitului. Decojirea ramurilor direct pe arbust, duce la uscarea lui. Scoarţele nu se vor îmbrăca una în alta şi se vor întinde la soare pentru a se usca. De reţinut, scoarţele recoltate trebuie ţinute un an în “depozit” pentru oxidarea anumitor substanţe înainte de folosire. Prin uscare suprafaţa interioară a produsului nu trebuie să se înnegrească. Va avea culoare galbenă – portocalie sau roşcată, gust slab amar, fără miros. Principii active. Scoarţa de cruşin conţine două substanţe specifice, principii amare, mucilagii, saponine, flavone. Atenţie! Administrarea de scoarţă verde, frunze şi, mai ales, fructe la animale produce intoxicaţii, care au simptomele: apatie, vomă, colici, hipertermie, tulburări gastrointestinale, diaree, diaree hemoragică, epuizare totală. În cazuri grave survine moartea. Se intervine cu spălături gastrice de evacuare, tanin, cărbune vegetal, calmante, opiacee, clisme cu clorhidrat, tonice generale, tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Scoarţa de cruşin se administrează ca laxativ sau purgativ, în funcţie de doză. În stare proaspătă posedă acţiune drastică, cu colici şi vomismente, din care cauză este utilizată numai după uscare. Acţiunea laxativă se manifestă la circa 10 ore de la administrare prin stimularea mobilităţii intestinului gros. Coaja de cruşin are avantajul faţă de alte purgative de origine vegetală că se poate folosi multă vreme fără a produce obişnuinţă pentru organism. Se întrebuinţează, mai ales, în constipaţiile cronice sub formă de pulbere, infuzie sau decoct. Cantitatea de scoarţă folosită pentru un ceai este în funcţie de starea de constipaţie a organismului. În cantitate mică are acţiune laxativă. În totdeauna se va începe cu doze mici, care se vor mări în funcţie de efectul produs. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea constipaţiilor cronice se administrează: a. decoctul de scoarţă de cruşin se prepară astfel: 50 g pulbere (4 linguri) de coajă mărunţită se opăreşte cu 500 ml apă. După 30 minute, se fierbe la foc mic timp de un sfert de oră. Se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. infuzie preparată din 50 g pulbere (4 linguri) de coajă mărunţită peste care se toarnă 500 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 60 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. c. pulbere care se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 100 – 250 – 400 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 15 – 20 g, animale mici (pisici, câini) 2 – 10 g. Se calculează 1 g / Kg corp. Uz extern. Pentru tratarea râiei şi zgârieturilor la animale se prepară o alifie din pulbere scoarţă de cruşin, oţet şi unt. Se pun într-un vas şi se fierb uşor. Se amestecă bine şi se lasă la răcit. Se ung zonele afectate. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Rhamnus frangula

cruşin

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

paţachină, crăsci, lemn câinesc

laxativ, purgativ

scoarţă

Mod de administrare pulbere, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

115

CUCURBEŢICA Aristolochia clematis L. – Fam. Aristolochiaceae

Ecologie. Răspândire. Cucurbeţica este o specie întâlnită prin vii, semănături, marginea pădurilor, tufărişuri, crânguri, în lungul căilor ferate, în zona de câmpie şi de deal. Descrierea plantei. Cunoscută şi sub numele de mărul – lupului, cucurbeţica este o plantă erbacee, perenă, care prezintă în pământ un rizom cilindric, scurt, de culoare galbenă – brun. Tulpina dreaptă, simplă, cu noduri evidente, de unde se îndoaie în zig-zag. Frunze au formă ovat – triunghiulare, cu baza adânc cordată, vârf rotunjit, pieloase, lung – peţiolate, alterne. Florile, tubuloase, de culoare galbenă – palid, sunt câte 3 – 5 la subsuoara frunzelor. Insectele pătrunse în floare sunt ţinute în captivitate pentru a realiza polenizarea. Fructul este globulos, de forma unei pere şi are culoarea galbenă – verzuie. Organul utilizat. De la mărul – lupului se foloseşte partea aeriană – Aristolochiae herba – care se recoltează în lunile mai – iunie. Recoltare. Uscare. Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca, în timpul înfloritului, pe vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială se face în cuptoare la temperaturi de 50600C.

116

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Rizomul plantei se recoltează toamna către sfârşitul perioadei de vegetaţie. Se scoate din pământ cu cazmaua. Se spală într-un curent de apă (dacă este cazul). Se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat subţire. Principii active. Produsul conţine un complex de acizi denumiţi generic acizi aristolochici. Mai conţine alcaloizi, dintre care amintim ca mai important magnoflorina, apoi tanin, fitosteroli, alantoină, principii amare, rezine flavone, care prin extracţie conduc la un compus colorat, denumit „galben de Aristolochia”. Atenţie! Planta este toxică. Toxicitatea se manifestă prin scăderea poftei de mâncare, constipaţie, apoi, inflamaţii ale rinichilor. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatul de cucurbeţică prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. S-a demonstrat că extractele de mărul – lupului măresc rezistenţa fagocitară a leucocitelor. Responsabil de această acţiune este acidul aristolochic, activ în concentraţie de 1 : 100 000. Acţiunea sa este de stimulare a fagocitozei naturale şi nu se aseamănă cu efectul antibioticelor. Acidul aristolochic se acumulează în organism la administrări repetate, probabil în circulaţia entero – hepatică, din care cauză se instalează un efect de lungă durată, care este favorabil în tratamentul unor infecţii cronicizate (fistule anale, fistule dentare, plăgi greu vindecabile). Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea bolilor de picioare, febrei aftoase, rujetului şi a plăgilor se prepară un decoct din 4 linguri de cucurbeţică uscată şi mărunţită la 2 000 ml apă. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă la răcit până la călduţ. Cu soluţia obţinută se spală picioarele animalelor bolnave, rănite, locurile afectate. Reţeta are o vechime de 200 ani şi este foarte întrebuinţată de crescătorii de animale. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Aristolochia clematis

cucurbeţică

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

antibiotic, stimulează fagocitoza

partea aeriană

decoct

clocotici, desagii - popii, fasolică, floarea lupului, lăpădătoare, locotiţă, măr lupesc, mişcoriţă, remf

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

117

CURPEN Clematis vitalba L. – Fam. Ranunculaceae

Ecologie. Răspândire. Curpenul este o plantă comună întâlnindu-se prin păduri, tufărişuri, zăvoaie, vii, pe garduri. Creşte pe soluri grele, până la umede, cu conţinut mare de carbonaţi, începând din zona de câmpie până la făgetele montane inferioare. Descrierea plantei. Curpenul este o liană perenă, care prezintă în pământ un rizom puternic din care se desprind rădăcini. Tulpina este agăţătoare, cu muchii longitudinale, mai proeminente spre noduri, ramificată. Are o lungime de până la 10 m, iar în lipsa unui suport rămâne târâtoare. Scoarţa se exfoliază în fâşii lungi. Frunzele sunt imparipenat – compuse, cu 3 – 5 foliole ovate sau ovat – lanceolate. Peţiolul se transformă în cârcel persistent, lignifiat, pentru susţinerea tulpinii. Florile, de culoare albe – verzui, sunt grupate în inflorescenţe terminale sau axilare. Organul utilizat. De la curpen se folosesc frunzele – Clematis folium – care se recoltează în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Perioada de recoltare este legată de dezvoltarea plantei, fiind necesară aşteptarea înfloririi, când în frunze concentraţia de substanţe active este maximă. Se aleg zile uscate, iar după ploaie se mai aşteaptă încă 2 – 3 zile însorite, înainte de începerea recoltării. Momentul cel mai potrivit din zi este dimineaţa. Frunzele se rup cu peţiol. Uscarea trebuie să se înceapă imediat după recoltare. Frunzele se întind în straturi subţiri, în încăperi bine aerisite, în poduri sau chiar la soare. Principii active. Frunzele de curpen conţin un alcaloid numit clematina, anemonimă, protoanemonină.

118

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. În medicina veterinară tradiţională, preparatele din frunze de curpen se administrează datorită proprietăţilor de antiinflamator, antibiotic. Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea rănilor la animale, inclusiv cele pricinuite de jug, se aplică cataplasme cu frunze de curpen zdrobite. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Clematis vitalba

curpen

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

aniinflamator, antibiotic,

frunze

cataplasme

curmen, curpăn de pădure, curpini albi, curpănaş, curpeniţă, curpin, hălăciugă, curpini negri, luminoasă, năprasnică, vie pădureană, viţă albă

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

119

CUSCRIŞORUL Pulmonaria officinalis L. – Fam. Boraginaceae

Ecologie. Răspândire. Numită şi plămânărică, cuscrişorul creşte în locuri umbroase şi umede, în păduri de foioase, din câmpie şi până în zona montană inferioară, în toată ţara, cu deosebire în Transilvania, Muntenia (Dâmboviţa, Giurgiu), Moldova (Bacău, Neamţ, Suceava). Descrierea plantei. Cuscrişorul este o plantă ierboasă, de talie relativ mică, fiind înaltă până la 30 cm, aspru păroasă, cu rizom gros, cu tulpină cilindrică, neramificată. Frunzele sunt alungite, ovale, cu mici pete rotunde albe. Florile, grupate în inflorescenţă, la deschidere sunt roşii, apoi trec în violet şi albastru. Pe aceeaşi plantă se află flori cu cele trei feluri de culori, în acelaşi timp. Organul utilizat. De la cuscrişor se recoltează frunzele – Pulmonariae folium – din martie până în septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Primăvara, în martie, aprilie şi mai, se recoltează prin rupere cu mâna frunzele de pe tulpinile cu flori. Mai târziu, se recoltează cantităţi mai mari de pe tulpinile fără flori. Se aleg şi se îndepărtează frunzele atacate, iar cele sănătoase se întind în straturi subţiri în şoproane, poduri sau camere cu bună aerisire, ferite de lumina soarelui. Produsul obţinut constă în frunze uscate, de culoare verde – închis pe partea superioară, uneori cu pete albicioase şi verde – albăstriu pe faţa inferioară, acoperite cu peri aspri pe ambele feţe, fără miros, cu gust slab mucilaginos şi uşor sărat. Principii active. Frunzele de cuscrişor conţin mucilagii, tanin, saponine, alantoină, săruri de potasiu, acid silicic, vitaminele A, C. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de cuscrişor are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Principiile active conferă preparatelor acţiune expectorantă, behică,

120

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

emolientă, diuretică, astringentă, antiseptică, hemostatică, remineralizantă, cicatrizantă. Datorită acestei compoziţii chimice complexe, frunzele se folosesc în afecţiunile căilor respiratorii (bronşită, gripă), uşurând expectoraţia, calmând tusea şi răguşeala. Prin sărurile de potasiu ce le conţine, plămânărica are şi acţiune diuretică, întrebuinţându-se în boli de rinichi şi vezică urinară. Acidul silicic îi dă proprietăţi remineralizante recomandându-se în convalescenţă şi stări de demineralizare. Alantoina imprimă plantei însuşirea de a vindeca şi cicatriza rănile (arsuri, degerături) prin stimularea ţesuturilor sănătoase. Pentru aceste proprietăţi se recomandă şi în ulcerul gastric, iar datorită taninului se foloseşte în diaree. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, afecţiunilor renale, cistitelor se administrează: a. infuzie preparată din 10 g produs de cuscrişor uscat şi mărunţit peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 10 g de frunze uscate şi mărunţite la 200 ml apă. Se fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. c. pulbere de frunze de cuscrişor. d. extract de frunze de cuscrişor. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 50 – 100 – 200 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 50 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 5 – 10 – 20 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se fac spălături locale folosindu-se un tampon de vată sau un pansament steril şi, apoi, se aplică cataplasme cu: a. infuzie preparată din 10 g produs de cuscrişor uscat şi mărunţit peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se foloseşte. b. decoct obţinut din 10 g de frunze uscate şi mărunţite la 200 ml apă. Se fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se strecoară şi se foloseşte. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Pulmonaria officinalis

cuscrişor

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

plămânărică, boranze, crucişor, iarba pământului, iarba-plămânilor, maclaviţă, mierea ursului, sudoare, tutun de pădure

expectorant, emolient, behic, astringent, diuretic, antiseptic, hemostatic, cicatrizant, remineralizant

Organ utilizat

Mod de administrare

frunze

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

121

DALAC Paris quadrifolia L. – Fam Liliaceae

Ecologie. Răspândire. Dalacul este o specie de plante care vegetează în păduri umbroase, cu soluri umede şi bogate în humus, de la câmpie până în regiunea montană. Descrierea plantei. Numită şi răsfug, dalacul este o specie de plantă ierboasă, perenă, înaltă de 10 – 40 cm, care prezintă în pământ un rizom repent, orizontal, cu 2 – 4 internodii lungi de 1 – 4 cm. Tulpina este glabră. Frunzele sunt invers ovate, glabre, într-un singur verticil, scurt – peţiolate, cu trei nervuri principale evidente. Organul utilizat. De la dalac se recoltează frunzele – Paris quadrifolia folium – în perioada mai – iulie. Recoltare. Uscare. Frunzele tinere de răsfug se recoltează înainte de înflorire prin ciupirea a cel mult 30 – 35% din frunzele plantei. Se usucă la umbră, în strat subţire, în încăperi sau poduri (de preferat acoperite cu tablă) curate, aerisite. Principii active. Produsul constituit din frunze uscate de dalac conţine două saponine specifice (paridina şi paristyfinina), flavone, rezine. Atenţie! Saponinele specifice au acţiune iritantă asupra mucoaselor, epiteliilor şi excitantă asupra sistemului nervos.

122

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Intoxicaţiile, deşi rare, se manifestă prin diaree, colici, ameţeli, vomă, poliurie, dilatarea pupilelor, contracţii spasmodice la nivelul muşchilor. Se intervine prin administrare de multe lichide, de vomitive, purgative. Acţiune farmacologică. Recomandări. Planta este puţin studiată sub aspect farmacodinamic. Produsul de dalac are importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Frunzele sunt utilizate ca diuretice, antihemoragice, stomahice antispasmodice, cu efecte în alienaţia mintală, tuse convulsivă, epilepsie, sub formă de pulbere. Mod de administrare. Cu frunze uscate sunt tratate vitele cornute când urinează sânge şi când nu rumegă. Dar produsul de dalac se administrează numai de medic şi sub supravegherea sa. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Paris quadrifolia

dalac

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică diuretic, antihemoragic, stomahic, antispasmodic

răsfug, boaba lupului, boaba vulpii, buruiană de bubă, frunză de zgaibă, iarba stelei, mărul lupului, mură de ghite, poala vulpii, struguele lupului, turta lupului

Organ utilizat frunze

Mod de administrare se administrează şi se supraveghează de medic

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

123

DEGEŢELUL LÂNOS Digitalis lanata Ehrh. – Fam. Scrophulariaceae

Ecologie. Răspândire. Degeţelul lânos este o specie cultivată, dar întâlnită spontan prin tufişuri, margini de pădure, rarişti de pădure, poieni, locuri pietroase din zona de câmpie şi colinară, vegetând pe sol subţire, în sudul Transilvaniei, Banat, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei. În condiţii de cultură vegetează bine în regiuni cu precipitaţii de 500 – 600 mm anual. Este o plantă pretenţioasă la lumină. Lumina are rol important în mărirea conţinutului de principii active. Preferă soluri luto – nisipoase şi nisipoase cu regim favorabil de precipitaţii. Descrierea plantei. Degeţelul lânos este o plantă ierboasă, perenă în stare spontană (cultivată ca bienală), înaltă de 30 – 70 cm. Tulpina este dreaptă, simplă sau ramificată, spre vârf lânos – păroasă. Frunzele bazale alungit – lanceolate şi atenuate în peţiol, cele tulpinale eliptic – lanceolate, sesile, alterne. Florile, albe – gălbui, sunt grupate în inflorescenţă terminală, spiciformă. Organul utilizat. De la degeţelul lânos se folosesc frunzele – Digitalis lanatae folium – care se recoltează în două etape (prima etapă este iunie – iulie şi a doua septembrie – octombrie) pe măsură ce ating dezvoltarea maximă, adică cel puţin 7 cm lungime. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea frunzelor se face manual prin rupere, pe timp însorit, între orele 11 – 14. Programarea pentru recoltarea frunzelor nu este indiferentă. S-a dovedit, prin determinări cantitative, că maximum de principii active se acumulează în timpul zilei şi anume între orele 11 – 14. Principiile active sintetizate în frunze în timpul zilei, în orele de luminozitate maximă, se pare că sunt consumate în metabolismul plantei, în timpul nopţii. În prima etapă se culeg frunzele din exteriorul rozetei bazale, lăsând

124

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

pentru a doua pe cele mai mici dinspre interior, ca şi pe cele de pe tulpini. Uscarea se face întinzând frunzele în straturi subţiri, la soare în 5 – 6 ore, iar la umbră, în poduri acoperite cu tablă în aproximativ 8 zile. Produsul obţinut constă în frunze uscate, de culoare verde, cu nervuri albicioase pe faţa inferioară, cu gust amar, lipsite de miros. Principii active. Frunzele de degeţel lânos conţin peste 70 de glicozide cardiotonice, dintre care principale sunt lanatozida A, digitalium verum, lanatozida B, lanatozida C, digitoxigenol, gitoxigenol şi gitaloxigenol. Produsul mai conţine saponine, digitala, flavone, acetilcolină, colină, enzime şi bioelemente: cupru, molibden, mangan, crom, nichel. Atenţie! Toate organele plantei conţin glicozizi cardiotonici, saponine, sapogenine, steroizi, glicozizi digitalonici cu acţiune otrăvitoare. Semnele intoxicaţiei constau în salivaţie abundentă, vomă, colici diareici, poliurie, albuminurie, uneori hematurie, puls accelerat, tensiunea arterială în creştere continuă. Moartea survine prin asfixie. În caz de intoxicaţie cu degeţel lânos se face apel imediat la medic. Până la sosirea ajutorului sanitar calificat se intervine cu spălături stomacale, se administrează cărbune medicinal şi laxativ – purgativ constând din sulfat de sodiu (sare amară). Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de degeţel lânos prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă. Digitala este, în doze terapeutice, un cardiotonic vascular. Ea întăreşte mişcările cordului, rărind şi regularizând ritmul bătăilor inimii. Totodată se măreşte amplitudinea acestor bătăi. În această acţiune presiunea arterială creşte ca urmare a măririi forţei de pompare a sângelui, cât şi prin contracţia capilarelor din cauza acţiunii vasoconstrictive intense, exercitată asupra fibrelor netede ale vaselor contractile. Frunzele de degeţel lânos constituie şi un diuretic foarte eficace, determinând o mai bună irigare renală. Tulburările de circulaţie însoţite de staze venoase se ameliorează, dispar edemele, acţiune care se datorează prezenţei saponinelor şi flavonelor din produs. Efectul cardiotonic şi diuretic persistă timp de circa două săptămâni după administrarea preparatelor de digitală. Aceste preparate nu trebuie administrate timp îndelungat, fără pauze, deoarece se ajunge astfel la doze cardiotoxice. Pentru a evita acest lucru, în tratament se interpun pauze digitalice, când sunt administrate alte produse cardiotonice (Convallaria majalis – lăcrămioara, Adonis vernalis – ruscuţa de primăvară, Scilla bifolia – viorele). Mod de administrare. Pentru tratarea insuficienţei cardiace, emfizemului pulmonar, ca tonic cardiac şi diuretic se utilizează sub forma preparatelor farmaceutice Lanatozid C, drajeuri şi soluţii 1% „per os” sau 0,4% injectabile intravenos, ori Digoxin, comprimate conţinând 0,25 mg sau soluţie injectabilă 0,5%. Formele de administrare, cât şi dozele, se aplică sub supravegherea medicului. Aceasta deoarece doza terapeutică trebuie calculată pentru fiecare bolnav în parte, în funcţie, pe de o parte de doza terapeutică necesară şi, respectiv, de toleranţa individuală faţă de această doză. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Digitalis lanata

degeţel lânos

Alte denumiri populare ale plantei cucenţă, degetăriţă, degeţel de câmp, ţâţa - oii

Acţiune farmacologică cardiotonic, diuretic

Organ utilizat frunze

Mod de administrare se administrează şi se supraveghează de medic

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

125

DEGEŢELUL ROŞU Digitalis purpurea Ehrh. – Fam. Scrophulariaceae

Ecologie. Răspândire. Degeţelul roşu este o specie de plante exclusiv de cultură. În România se cultivă în judeţele Botoşani, Suceava, Braşov, Hunedoara, Dâmboviţa, Argeş, Vâlcea. Este o plantă pretenţioasă la lumină şi umezeală. Lumina are rol important în mărirea conţinutului de principii active. Preferă soluri luto – nisipoase şi nisipoase cu regim favorabil de precipitaţii. Descrierea plantei. Degeţelul roşu este o plantă toxică ierboasă, bienală până la perenă, acoperită cu peri, înaltă de 30 – 100 cm. În pământ posedă rădăcină pivotantă, bogat ramificată. În primul an dezvoltă o rozetă de frunze lungi de aproximativ 30 cm, oval – lanceolate, cu peţiol înaripat, lung. Faţa superioară a frunzei este zbârcită, iar cea inferioară lânoasă şi se caracterizează şi prin proeminenţa nervurilor împletite ca într-o reţea. Tulpina apare în al doilea an, fără ramificaţii. Prezintă din loc în loc frunze alterne, mai mici decât cele din rozeta bazală, iar de-a lungul părţii terminale o inflorescenţă, constituită din flori roşii – purpurii, în formă tubuloasă, păroase, asemănătoare unor degetare. Organul utilizat. De la degeţelul roşu se folosesc frunzele – Digitalis purpureae folium – care se recoltează pe măsură ce ajung la dezvoltarea maximă, mai întâi cele din exteriorul rozetei, începând din luna august.

126

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea frunzelor se face manual prin rupere, pe timp însorit, între orele 11 – 14. Programarea pentru recoltarea frunzelor nu este indiferentă. S-a dovedit, prin determinări cantitative, că maximum de principii active se acumulează în timpul zilei şi anume între orele 11 – 14. Principiile active sintetizate în frunze în timpul zilei, în orele de luminozitate maximă, se pare că sunt consumate în metabolismul plantei, în timpul nopţii. În prima etapă se culeg frunzele din exteriorul rozetei bazale, lăsând pentru a doua pe cele mai mici dinspre interior, ca şi pe cele de pe tulpini. Uscarea se face întinzând frunzele într-un singur strat, la soare în 5 – 6 ore, iar la umbră, în poduri acoperite cu tablă în aproximativ 6 zile. Produsul obţinut constă în frunze uscate, de culoare verde – închis pe faţa superioară şi verde – deschis pe cea inferioară, cu gust amar, miros slab, particular. Principii active. Produsul de degeţel roşu are un conţinut foarte mare de glicozide cardiotonice, dintre care principale sunt purpureoaglicozida A, purpureoaglicozida B, glucoditaloxozidă, digitalium verum, digitoxigenol, gitoxigenol şi gitaloxigenol. Preparatul mai conţine saponine, digitala, flavone, acetilcolină, colină, enzime şi bioelemente: cupru, molibden, mangan, crom, nichel. Atenţie! La animale intoxicaţiile survin foarte rar. Doza mortală pentru cal este de 120-140 g frunze proaspete, iar pentru rumegătoarele mari este de 160-200 g frunze proaspete. Semnele intoxicaţiei constau în salivaţie abundentă, vomă, colici diareici, poliurie, albuminurie, uneori hematurie, puls accelerat, tensiunea arterială în creştere continuă. Moartea survine prin asfixie. În caz de intoxicaţie cu degeţel lânos se face apel imediat la medic. Până la sosirea ajutorului sanitar calificat se intervine cu spălături stomacale, se administrează cărbune medicinal şi laxativ – purgativ constând din sulfat de sodiu (sare amară). Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă. Digitala este, în doze terapeutice, un cardiotonic vascular. Ea întăreşte mişcările cordului, rărind şi regularizând ritmul bătăilor inimii. Totodată se măreşte amplitudinea acestor bătăi. În această acţiune presiunea arterială creşte ca urmare a măririi forţei de pompare a sângelui, cât şi prin contracţia capilarelor din cauza acţiunii vasoconstrictive intense, exercitată asupra fibrelor netede ale vaselor contractile. Frunzele de degeţel roşu constituie şi un diuretic foarte eficace, determinând o mai bună irigare renală. Tulburările de circulaţie însoţite de staze venoase se ameliorează, dispar edemele, acţiune care se datorează prezenţei saponinelor şi flavonelor din produs. Efectul cardiotonic şi diuretic persistă timp de circa două săptămâni după administrarea preparatelor de digitală. Aceste preparate nu trebuie administrate timp îndelungat, fără pauze, deoarece se ajunge astfel la doze cardiotoxice. Pentru a evita acest lucru, în tratament se interpun pauze digitalice, când sunt administrate alte produse cardiotonice (Convallaria majalis – lăcrămioara, Adonis vernalis – ruscuţa de primăvară, Scilla bifolia – viorele). Mod de administrare. Pentru tratarea insuficienţei cardiace cronice, insuficienţei cardiace subacute, insuficienţei valvulare, fibrilaţii auriculare, în stadiul de decompensaţie, hidropizii de origine cardiacă, emfizem pulmonar se recomandă: a. pulbere de frunze de degeţel roşu, b. infuzie, c. macerat la rece, care se filtrează după 24 ore

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

127

d. produs farmaceutic: Digitalină – soluţie 10/00, e. produs farmaceutic Digitalis – comprimate 0,1 g, f. produs farmaceutic Nidacil – comprimate, supozitoare, fiole, soluţii, g. tinctură 10%. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratamentcu infuzie sunt mari, medii şi mici. Tratamentul se face fracţionat 3-4-6 zile, cu pauze pentru a evita acumularea: animale mari (cabaline, taurine): * doze mari 4 – 5 – 8 g, * doze medii 2 – 3 – 5 g, * doze mici 1,2 – 2 – 3 g. animale mijlocii (ovine, caprine, porcine): * doze mari 0,2 – 0,5 – 1 g, * doze medii 0,2 – 0,3 g, * doze mici 0,1 – 0,2 g. animale mici (pisici, câini): * doze mari 0,05 – 0,5 g, * doze medii 0,03 – 0,1 g, * doze mici 0,02 – 0,05 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 25 – 50 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 ml, animale mici (pisici, câini) 0,2 – 0,5 – 1 ml. Formele de administrare, cât şi dozele terapeutice produsului de degeţel roşu se aplică sub supravegherea medicului. Aceasta deoarece doza terapeutică trebuie calculată pentru fiecare bolnav în parte, în funcţie, pe de o parte de doza terapeutică necesară şi, respectiv, de toleranţa individuală faţă de această doză. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Digitalis purpurea

degeţel roşu

Alte denumiri populare ale plantei degetărel roşu, degetăriţă, deget roşu, ţâţa – oii, năpăs-trocel

Acţiune farmacologică cardiotonic, diuretic

Organ utilizat frunze

Mod de administrare se administrează şi se supraveghează de medic

128

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

DENTIŢA Bidens tripartita L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Dentiţa este o specie comună în toate regiunile ţării, întâlnindu-se prin mlaştini cu şi fără turbă, şanţuri umede, în zona de margine a lacurilor, râurilor, zăvoaie, pe lângă izvoare, fântâni, locuri ruderale umede. Descrierea plantei. Este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 20 – 60 (100) cm. Prezintă în pământ rădăcină deasă, uneori fusiformă. Tulpina este dreaptă, glabră, subţire, tetraedrică, de culoare verde deschis, dar purpurie în dreptul nodurilor, ramificată. Frunzele, de culoare verde – închis, sunt tripartite. Florile, de culoare galbenă, sunt dispuse în inflorescenţe. Organul utilizat. De la dentiţă se foloseşte partea aeriană – Bidentis herba – care se recoltează în perioada iulie – septembrie. Recoltare. Uscare. Partea aeriană de la dentiţă se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca (acestea trebuie să fie bine ascuţite, pentru a nu smulge planta din pământ), în perioada înfloritului, pe timp frumos, însorit, după ora 11. Se usucă în strat subţire, în poduri acoperite cu tablă. Principii active. Produsul de denţiţă conţine ulei eteric, acid ascorbic, tanin, flavone, cumarine (umbelifarana şi scopoletol). Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de dentiţă are importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Principiile active posedă astringentă, cicatrizantă. Produsul este folosit extern, sub formă de infuzie. Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, a plăgilor cu viermi se fac de 3 ori pe zi spălături locale folosindu-se un pansament steril. Infuzia de dentiţă se prepară dintr-o linguriţă

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

129

de plantă uscată, bine mărunţită la 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită, pentru a infuza, 10 minute. Se strecoară. Se foloseşte. Se mai practică presărarea pe rană de pulbere uscată de dentiţă sau prepararea unei paste din pulbere de plantă şi apă şi aplicarea ei pe rană. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Bidens tripartita

dentiţă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică astringent, cicatrizant

cânipioară, cârligior, dindiniţă, dintele lupului, dinţii babei, doi dinţi, iarbă roşie, lichitoare, puriţă

Organ utilizat partea aeriană

Mod de administrare infuzie

130

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

DOVLEACUL Cucurbita pepo L. – Fam. Cucurbitaceae

Ecologie. Răspândire. Cunoscut şi sub denumirea de bostan, dovleacul este o specie de plante originară din Mexic. În România se cultivă printre tulpinile de porumb. Este o plantă iubitoare de lumină. Suportă bine umiditatea din sol, dar este atacat de boli. Dovleacul este puţin pretenţios faţă de sol. Vegetează bine pe cernoziomuri semiargiloase, afânate, fertile. Descrierea plantei. Dovlecelul este o plantă ierboasă, anuală, care posedă în pământ rădăcină pivotantă, ramificată. Tulpina, agăţătoare, cu cârcei, este în muchii, aspru – păroasă, puternic ramificată. Frunzele, mari, sunt 5 – lobate, lung – peţiolate, acoperite cu peri aspri, rigizi. Florile sunt mari, galben – aurii, în formă de pâlnie. Fructele sunt melonide, verde – galbene – portocalii, lunguieţe. Pulpa fructului este fragedă, suculentă, apoi devine aţoasă, tare. Coaja la maturitate este tare. Seminţele sunt albe – gălbui, mari, netede. Organul utilizat. De la bostan se folosesc în scop terapeutic seminţele – Cucurbitae pepo semen – care se recoltează toamna. Recoltare. Uscare. Seminţele de bostan se recoltează toamna când fructul a ajuns la maturitate fiziologică. Fructul (bostanul) se crapă, seminţele se aleg din miez şi se usucă la soare sau la umbră, întinse pe hârtie, în strat subţire.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

131

Principii active. În afară de ulei gras (35%), cumarine, carotenoide, cucurbitol, fitosterine, peporezinei, seminţele de bostan conţin aminoacizi, din care unul denumit cucurbitină (Dunnill şi Fowden – 1965) ar fi principiul activ al produsului. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de dovleac prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Cucurbitina din seminţele de bostan, posedă o acţiune tenifugă, ca şi cea a peporezinei. Datorită acţiunii celor două categorii de principii active, aceste seminţe sunt considerate un bun antihelmintic ţinând cont de lipsa de toxicitate a drogului. Se recomandă în tratarea în combaterea viermilor intestinali (tenie, limbric, oxiur, botriocefal). Mod de administrare. Pentru tratarea viermilor intestinali, în special al teniei şi ai limbricilor, se recomandă seminţe decorticate, fărâmiţate mărunt, care de administrează prin breuvaj bucal sau sub formă de boluri, seminţe fărâmiţate în emulsie de ulei de floarea soarelui sau miere. După 12 ore de la aplicarea tratamentului se administrează ulei de ricin prin breuvaj bucal. Uleiul de ricin stimulează purgaţia. Dozele de tratament: animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 25 – 60 g, animale mici (pisici, câini) 5 – 10 – 15 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Cucurbita pepo

dovleac

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

antihelmintic

sămânţa

bostan, bostan porcesc, berbeniţă, bostan de ţară, dovlegi galbeni, dovlegi pestriţi, dovlete, dofani

Mod de administrare stare proaspătă

132

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

DOVLEACUL TURCESC Cucurbita maxima Duch. – Fam. Cucurbitaceae

Ecologie. Răspândire. Cunoscut şi sub denumirea de bostan turcesc, dovleacul turcesc este o specie de plante originară din America Centrală. În România se cultivă printre tulpinile de porumb. Este o plantă iubitoare de lumină. Emite cerinţe mari faţă de umiditatea din sol şi aer. Dovleacul turcesc este puţin pretenţios faţă de sol. Vegetează bine pe cernoziomuri semiargiloase, afânate, fertile. Descrierea plantei. Dovleacul turcesc este o plantă ierboasă, anuală. În pământ posedă rădăcină pivotantă, puternică, adâncă. Tulpina este târâtoare, cilindrică, goală în interior, ramificată şi cu peri rigizi. Prezintă ramuri cu cârcei. Frunzele sunt mari, cordiforme, peţiolate, aspru – păroase. Florile, mari, au culoarea galbenă – aurie. Fructul, peponidă voluminoasă, are formă sferică sau sferic – comprimată şi culoare argintie sau alburie. Organul utilizat. De la bostanul turcesc se folosesc în scop terapeutic seminţele – Cucurbitae maxima semen – care se recoltează toamna. Recoltare. Uscare. Seminţele de bostan turcesc se recoltează toamna când fructul a ajuns la maturitate fiziologică. Fructul (bostanul turcesc) se crapă, seminţele se aleg din miez şi se usucă la soare sau la umbră, întinse pe hârtie, în strat subţire. Principii active. Fructul de bostan turcesc conţine zaharuri, mici cantităţi de grăsimi, săruri minerale de sodiu, potasiu, calciu, fosfor, vitaminele A, B1, B2, C. În afară de ulei, cumarine, carotenoide, fitosterine, peporezinei, seminţele de bostan turcesc conţin aminoacizi, din care unul denumit cucurbitină (Dunnill şi Fowden – 1965) ar fi principiul activ al produsului.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

133

Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de dovleac au importanţă terapeutică în medicina veterinară. Seminţele lui sunt considerate un bun antihelmintic ţinând cont de lipsa de toxicitate a drogului. Cucurbitina din seminţele de bostan turcesc, posedă o acţiune, în special, tenifugă, ca şi cea a peporezinei. Datorită acţiunii celor două categorii de principii active, aceste seminţe sunt considerate un bun antihelmintic ţinând cont de lipsa de toxicitate a drogului. Se recomandă în tratarea în combaterea viermilor intestinali (tenie, limbric, oxiur, botriocefal). Mod de administrare. Pentru tratarea viermilor intestinali, în special al teniei şi ai limbricilor, se recomandă seminţe decorticate, fărâmiţate mărunt, care de administrează prin breuvaj bucal sau sub formă de boluri, seminţe fărâmiţate în emulsie de ulei de floarea soarelui sau miere. După 12 ore de la aplicarea tratamentului se administrează ulei de ricin prin breuvaj bucal. Uleiul de ricin stimulează purgaţia. Dozele de tratament: animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 25 – 60 g, animale mici (pisici, câini) 5 – 10 – 15 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Cucurbita maxima

dovleac turcesc

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

bostan turcesc, bostani moldoveneşti de fript, bostani munteneşti, dovleci plăcintari, dovlete românesc, sămânţar

antihelmintic

sămânţa

în stare proaspătă

134

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

DRAGAVEI Rumex crispus L. – Fam. Polygonaceae

Ecologie. Răspândire. Gragavei este o specie de plante comună în întreaga ţară, de la câmpie până în regiunea subalpină, întâlnindu-se prin locuri virane, ruderale, pe lângă garduri, drumuri, pâraie, fâneţe umede, păşuni. Descrierea plantei. Dragavei este o plantă ierboasă perenă, care posedă în pământ un rizom. Tulpina este dreaptă, muchiată, simplă sau ramificată. Frunzele inferioare la bază sunt îngustate într-un peţiol încreţit. Toate frunzele au marginea foarte mult ondulat – încreţite. Florile, de culoare galbenă, sunt dispuse în verticile. Organul utilizat. De la dragavei se foloseşte partea aeriană – Rumicis herba – care se recoltează în iulie – august. Recoltare. Uscare. Partea aeriană de la dragavei se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca (acestea trebuie să fie bine ascuţite, pentru a nu smulge planta din pământ), în perioada înfloritului, pe timp frumos, însorit, după ora 11. Se usucă în strat subţire, la umbră, în poduri acoperite cu tablă. Principii active. Preparatele, constituite din partea aeriană de dragavei, conţin tanin, glucide, flavone, vitamina C, vitamina K. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de dragavei are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Principiilor active din dragavei li se atribuie proprietăţi expectorante, de fluidifiant al secreţiilor bronhice, antitusive, calmante şi antispastice, sudorifice. Medicina tradiţională foloseşte produsul pentru tratarea traheobronşitei, în tuse uscată, iritantă, agravată la inspir profund. S-a remarcat, de asemenea, că dragavei este consumată de animale şi în tusea tuberculoasă.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

135

Mod de administrare. Pentru tratarea traheobronşitei, în tuse uscată, iritantă, agravată la inspir profund, în tusea tuberculoasă se administrează infuzie, care se prepară dintr-o linguriţă de produs de dragavei bine mărunţit sau sub formă de pulbere la 200 ml apă rece. Se acoperă 15 minute. Se strecoară (filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă se foloseşte produsul sub formă de pulbere). Se administrează prin breuvaj bucal. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Rumex crispus

dragavei

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

bronghi, brozdii, crestăţele, hrenuţ, limba boului, măcrişul calului, sceavă, stevie, ştegie

expectorant, fluidifiant al secreţiilor bronhice, antitusiv, calmant, antispastic, sudorific

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

infuzie

136

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

DREŢE Lysimachia nummularia L. – Fam. Primulaceae

Ecologie. Răspândire. Dreţe este o specie întâlnită la câmpie şi în regiunea deluroasă, care creşte prin poieni, tufişuri, păduri, zăvoaie, depresiuni umede, lunci, malul lacurilor, bălţilor, pajişti umede, şanţuri. Descrierea plantei. Cunoscută şi sub numele de gălbăşoară sau duminicuţă, dreţe este o plantă mică, ierboasă, perenă. Tulpina este dreaptă, dar de cele mai multe ori repentă, simplă, în patru muchii, glabră, lungă de 10 – 50 cm. Frunzele sunt rotunde sau eliptice, opuse. Florile sunt mari de culoare galbenă, dispuse la subţioara frunzelor. Organul utilizat. De la duminicuţă se foloseşte partea aeriană – Lysimachiae nummulariae herba – care se recoltează în perioada mai – iulie. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene de la gălbăşoară se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, în strat foarte subţire, fără a se întoarce, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Principii active. Produsul de duminicuţă conţine tanin, saponine, flavone, leucoantociani şi acizi fenolici. Acţiune farmacologică. Recomandări. Medicina veterinară tradiţională foloseşte partea aeriană de la dreţe în tratarea septicemiilor la animale. Experimental s-a dovedit acţiunea inhibantă a extractului apos asupra dezvoltării multor germeni, dar îndeosebi împotriva germenului Mycobacterium tuberculosis. De asemenea au fost evidenţiate şi proprietăţi analgezice şi hipotermizante ale acestei plante.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

137

Mod de administrare. Pentru tratarea septicemiei se dă animalelor erbivore să consume planta ca atare, în stare verde sau uscată. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Lysimachia nummularia

dreţe

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică tuberculostatic, cicatrizant, analgezic, febrifug

afic, banul popii, coada racului, gălbăjoară, gălbenele de pădure, greţel, inima pământului, maţele ghinilor, oloagă, măghiranul pă-mântului, scrântitoare

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

în stare proaspătă sau uscată

138

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

DUDUL ALB Morus alba L. – Fam. Moraceae

Ecologie. Răspândire. Dudul alb este o specie de plante de origine asiatică. În România este frecvent cultivat în grădini, livezi, curţi, pe marginea drumurilor, în plantaţii pentru sericicultură, în toată zona de câmpie şi de deal. Vegetează bine pe soluri uşoare, afânate, fertile, suficient de umede. Descrierea plantei. Dudul alb este un arbore foios, înalt până la 8 – 10 m. În pământ posedă rădăcină pivotantă. Tulpina are trunchiul drept, scurt, gros şi coroana ramificată, globulară, rară. Scoarţa tulpinii este de culoare brună – cenuşie, cu crăpături largi. Lemnul, de culoare albă – gălbuie, prezintă raze medulare şi inele anuale vizibile. Frunzele sunt mari, cordiforme, cu marginea serată şi vârf ascuţit. Fructele (dudele) sunt albe, dulci, fade, zemoase. Lăstăreşte viguros. Longevitatea dudului alb este de 100 de ani. Organul utilizat. De la dudul alb se folosesc frunzele – Mori folium – care se recoltează în perioada mai – iunie. Recoltare. Uscare. Recoltarea frunzelor de dud alb, fără peţiol, se face prin ruperea lor cu mâna sau prin tăiere cu cuţitul ori foarfeca, pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat subţire, la umbră, în magazii, şoproane sau poduri acoperite cu tablă. Din timp în timp se întorc cu grijă, pentru a nu le sfărâma. Principii active. Frunzele de dud alb conţin tanin, acid aspartic, acid folic, arginină, acid acetic, acid propionic, acid izobutiric, aldehide, cetone, caroten, maliat, carbonat de calciu. Cu toată compoziţia chimică complexă a produsului, principiul activ hipoglicemiant încă nu este cunoscut.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

139

Dudele conţin apă, antociani, tanin, acizi organici, glucide, pectine, vitamina C, provitamina A. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de dud alb au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. La animale se folosesc în tulburări de metabolism, gastrite şi gastroenterite. Scoarţa rădăcinii are acţiune purgativă şi tenifugă. Fructele imature, astringente sunt antidiareice, iar cele mature laxative şi antiscorbutice. Mod de administrare. Pentru tratarea tulburărilor de metabolism, gastritelor şi gastroenteritelor se recomandă: a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de dud alb peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de dud alb peste care se toarnă 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc moale. Se lasă la răcit. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 20 – 50 – 80 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 20 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Morus alba

dud alb

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

agud, agud alb, frăgar, frăgar alb, morvar, solcov, sorcov, pomniţar, şorcoviţă

alcalinizant, astringent, antidiareic

Organ utilizat frunze

Mod de administrare infuzie, decoct

140

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

DUMBRAVNICUL Melittis melissophyllum L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Dumbravnicul este o specie de plante, care creşte prin păduri, margini de pădure, tufărişuri, întâlnindu-se din regiunea dealurilor până în cea montană inferioară. Descrierea plantei. Dumbravnicul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 60 cm. În pământ prezintă un rizom scurt, ramificat, din care pornesc rădăcini adventive. Tulpina este dreaptă, patrunghiulară, neramificată, păroasă. Frunzele au forma ovat – cordată şi sunt peţiolate, cu marginea dinţată, având pe faţa inferioară peri (îndeosebi în lungul nervurilor). Ca aşezare, frunzele sunt opuse. Florile au culoarea purpurie, roz sau, rar, albă. Planta este plăcut mirositoare. Organul utilizat. De la dumbravnic se folosesc frunzele – Melittisae folium – care se recoltează în perioada mai – iunie. Recoltare. Uscare. Perioada de recoltare este legată de dezvoltarea plantei, fiind necesară aşteptarea înfloririi, când în frunze concentraţia de substanţe active este maximă. Se aleg zile uscate, iar după ploaie se mai aşteaptă încă 2 – 3 zile însorite, înainte de începerea recoltării. Momentul cel mai potrivit din zi este dimineaţa. Frunzele se rup cu peţiol.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

141

Uscarea trebuie să se înceapă imediat după recoltare. Frunzele se întind în straturi subţiri, în încăperi bine aerisite, în poduri sau chiar la soare. Principii active. Compoziţia chimică a plantei a fost puţin studiată. Produsul, constituit din frunze uscate de dumbravnic, conţine cumarină, heterozide, ulei volatil, tanin, săruri minerale. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de dumbravnic sunt folosite de medicina veterinară tradiţională. Li se atribuie proprietăţi antiseptice, cicatrizante, anticoagulante. Cercetări preliminare au evidenţiat efecte antiseptice şi diuretice. Se pare că inhibă dezvoltarea colibacililor. Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea edemului mamar, a mamitei se recomandă spălături locale cu decoct preparat din 4 linguri de frunze uscate şi mărunţite de dumbravnic la 500 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute. Se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se spală ugerul. Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Melittis melisophyllum

dumbravnic

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

avrămească, bribonic, dobrişor, dubrajnic, hămească, iarba albinei, iarba ciutei, ibornic, priboinic, todoruşcă, umbronic

antiseptic, cicatrizant, anticoagulant

Organ utilizat

Mod de administrare

frunze

decoct

142

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

FASOLEA Phaseolus vulgaris L. – Fam. Leguminosae

Ecologie. Răspândire. Fasolea este o specie de plante originară din America Centrală şi de Sud. În România, se cultivă în regiunile din sudul, sud – estul şi sud – vestul ţării. Emite cerinţe mari la umiditate în perioada germinaţiei, înfloririi ţi formării păstăilor. Cu toate că este plantă de zi scurtă, fasolea este foarte pretenţioasă faţă de intensitatea luminii. Preferă soluri mijlocii, nisipo – lutoase, permeabile, fertile, vegetând bine pe cernoziomuri, soluri aluviale, soluri brun – roşcate. Descrierea plantei. Fasolea este o plantă ierboasă, anuală, care posedă în pământ rădăcină firoasă, ramificată, cu nodozităţi mici, adâncă până la 40 cm. Tulpina la formele oloage [Phaseolus vulgaris var. nanus (Jusl.) Mart.] este dreaptă, ramificată, înaltă de 25 – 40 cm. La formele volubile (Phaseolus vulgaris var. vulgaris L.) este agăţătoare, rar ramificată. Planta posedă frunze trifoliate (rar simple), care au foliole cu margini întregi. Florile sunt puţin alburii, roşii sau galbene, dispuse în inflorescenţe lungi, multiflore, dar mai scurte decât frunzele. Fructul este păstaie, ce conţine 4 – 8 seminţe (boabe) reniforme. Organul utilizat. De la fasole se foloseşte în scop terapeutic tecile uscate – Phaseoli fructus sine semine – care se recoltează toamna. Recoltare. Uscare. Se recoltează păstăile prin ruperea lor cu mâna sau prin tăiere cu cuţitul ori foarfeca, pe timp frumos, dimineaţa, după ce s-a ridicat roua. Aceste se desfac pentru eliberarea seminţelor. Ele se întind în straturi subţiri, în încăperi bine aerisite, în poduri bine ventilate,

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

143

acoperite cu tablă sau chiar la soare. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de până în 35 – 45 0C. Fructele (păstăile) se culeg cu mâna, prin rupere. Se usucă pe prispă, la umbră, în strat subţire, sau în poduri acoperite cu tablă şi bine aerisite. La 2 – 3 zile produsul se întoarce. Se recoltează tecile de la soiurile cu păstaia albă (după ce s-au îndepărtat boabele în scopuri alimentare), nepătate prin ruperea lor cu mâna sau prin tăiere cu cuţitul ori foarfeca, pe timp frumos, dimineaţa, după ce s-a ridicat roua. Ele se curăţă de vrejuri, resturi de frunze. Principii active. Produsul, constituit din tecile uscate ale fasolei, conţine flavone, aminoacizi esenţiali (arginină, asparagină, tirozină, triptofan), galedină, acid guanidinaminovalerianic, acid salicic, acid fosforic, vitamina C, hemiceluloză (cca. 50%), săruri minerale. Fasolea verde posedă proteine (2,1 – 2,5%), zaharuri (5,6%), potasiu (177mg%), calciu (195mg%), fosfor (420mg%), fier (7mg%), nichel, cupru, cobalt, vitamina A (125mg%), vitamina B1 (0,9mg%), vitamina B2 (0.6 mg%), niacină (3,7mg%), vitamina C (120mg%). Boabele de fasole conţin proteine (21%), hidraţi de carbon (56%), potasiu (1770 mg%), calciu (195 mg%), fosfor (420 mg%), fier (7 mg%), nichel, cupru, cobalt, vitamina A, vitamina B1, vitamina B2, niacină, vitamina C. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de fasole, sub formă de teci uscate, fasole verde au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Datorită flavonelor existente în tecile uscate de fasole se explică, în parte, acţiunea diuretică a produsului. Alte proprietăţi care caracterizează tecile uscate de fasole: depurativă, nutritivă, energizantă, remineralizantă, de asemenea curăţă umorile organismului, favorizând eliminarea toxinelor, intervine favorabil înlăturând excesul de apă din corp. Mod de administrare. Pentru tratarea edemelor renale, cistitelor, nefritelor, ascitei, intoxicaţiilor se administrează un decoct preparat din aproximativ 100 păstăi la 1 000 ml apă. Se fierbe 20 minute. Se acoperă şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 50 – 80 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 20 – 30 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Medicina populară foloseşte decoctul în atonie ruminală, fascioloză şi retenţie placentară. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Phaseolus vulgaris

fasole

Alte denumiri populare ale plantei baclău, baghi, bob, fansule, fasoi, fasulă, făsule, fisuliu, fusei, fusoi, pustoaică, postae, păsui, teacă, ţucără

Acţiune farmacologică depurativ, curăţă umorile organismului favorizând eliminarea toxinelor, înlătură excesul de apă din corp, diuretic, antiinfecţios

Organ utilizat

Mod de administrare

teacă, seminţe

decoct

144

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

FENICULUL Foeniculum vulgare Mill. – Fam. Umbelliferae

Ecologie. Răspândire. Originar din sudul Europei, feniculul se cultivă la noi în regiunile de câmpie din sud, sud – est şi în cele de vest. Planta este pretenţioasă faţă de căldură, vegetând bine pe soluri nisipo – argiloase, bogate în humus şi calciu, pe cernoziomuri sau soluri de luncă. Descrierea plantei. Cunoscut şi sub numele de molură sau anason dulce, feniculul este o plantă ierboasă, bienală sau perenă, înaltă de 100 – 200 cm. În pământ posedă rădăcină pivotantă, cărnoasă, slab – ramificată. Tulpina are multe ramificaţii care pornesc de la bază, are suprafaţa striată şi brumată. Frunzele sunt 3 – 4 penat – sectate, fin divizate (asemănătoare cu cele de mărar). Inflorescenţele, dispuse în vârful tulpinilor şi ramurilor, sunt umbele formate din 8 – 16 umbeluţe cu 12 – 20 de flori fiecare. Florile, care compun inflorescenţele, sunt mici, de culoare galbenă. Fructele sunt alungite, îngustate spre capete, glabre, de culoare galbenă – verzuie, cu miros plăcut şi gust dulceag. Organul utilizat. De la fenicul se folosesc fructele – Foeniculi fructus – care se recoltează în lunile august – septembrie. Recoltare. Uscare. În primul an de vegetaţie, feniculul se seceră în octombrie. În anii al doilea, al treilea şi al patrulea recoltarea se face la sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie. Recoltarea se face în etape, pe măsura coacerii lor. Momentul cel mai prielnic este când 50% din totalul umbelelor sunt coapte. Fructele se culeg înainte de maturitatea fiziologică completă şi numai dimineaţa sau seara, iar ziua numai pe timp noros,

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

145

pentru a nu se scutura. Fructele se depozitează în încăperi uscate, curate, dezinfectate, în strat se 10 cm. Se lopătează zilnic până se usucă complet. Principii active. Fructele uscate de anason dulce conţin ulei volatil (cu transanetol, cis-anetol, estragol), ulei gras, glucide, proteine, acid cafeic, acid clorogenic, săruri minerale de zinc, nichel, cobalt, crom, fier, calciu, magneziu, cupru, potasiu, sodiu, molibden. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de fenicul prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Fructele de anason dulce sunt utilizate ca digestiv, carminativ, diuretic, expectorant, antiseptic, vermifug, antiparazitar. Fructele servesc la tratarea indigestiilor afecţiunilor digestive, bronşitelor şi colicilor abdominale. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea indigestiilor afecţiunilor digestive, bronşitelor şi colicilor abdominale la animale mici şi tineret se administrează: a. pulbere de fructe, b. infuzie preparată din 2 g fructe (fărămiţate sau nu) de fenicul peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 20 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 25 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,3 – 0,5 – 1 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru combaterea paraziţilor se prepară o infuzie din 2 linguri de fructe (fărămiţate sau nu) de fenicul peste care se toarnă 500 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 60 minute, apoi se strecoară. Se unge cu această soluţie corpul animalului. Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Foeniculum vulgare

fenicul

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

anason dulce, molură, baden, basamac, chimin dulce, chimion, cumin, fenhiel, hanos, finchil, hanus, marariu de casă, mălură, molură, secărea

digestiv, carminativ, diuretic, expectorant, antiseptic, vermifug, antiparazitar

Organ utilizat

Mod de administrare

fructul

infuzie, pulbere

146

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

FERIGA Dryopteris filix-mas (L.) Schott. – Fam. Polypodiaceae

Ecologie. Răspândire. Feriga este o specie de plante comună, întâlnită în păduri de foioase, tufărişuri, locuri umbrite, buruienişuri de depresiune, sporadic în molidişuri, din regiunea inferioară a munţilor până la etajul subalpin din întreg lanţul carpatic. Feriga este indicatoare de soluri cu regim de umiditate reavăn până la jilav, sensibilă la poluare atmosferică. Descrierea plantei. Feriga, cunoscută şi sub numele de iarbă dulce de munte, este o plantă ierboasă, perenă. În pământ prezintă un rizom gros, lung până la 30 cm, oblic – ascendent, acoperit cu resturi de peţioluri din anii precedenţi. Frunzele tinere răsucite în formă de cârjă, dispuse în buchet. Frunzele mature sunt mari, lungi până la 140 cm, cu un peţiol de 30 cm, acoperit cu palee membranoase, brun – roşcate. Organul utilizat. De la iarba dulce de munte se foloseşte rizomul – Filicis maris rhizoma – care se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Se recoltează toamna, scoţându-se în întregime din pământ şi tăind frunzele de pe rizomi astfel ca să rămână numai bazele peţiolurilor, de maximum 2 – 3 cm înălţime. Se prezintă sub formă de bucăţi, de obicei drepte, dar pot fi şi curbate. Aspectul lor este caracteristic datorită bazelor peţiolurilor care acoperă rizomul. Numai în secţiune poate fi descoperit rizomul propriu – zis. Se usucă la umbră, într-un singur strat sau suspendaţi pe şipci în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, în cuptor obişnuit, se face la temperaturi mai mici de 400C. Produsul obţinut are o culoare brun – roşcată, gustul la început dulceag devine iute şi neplăcut, astringent, iar mirosul lipseşte. Principii active. Principiile active din rizomul de ferigă sunt constituiţi dintr-o substanţă caracteristică tuturor ferigilor, filicina. Mai posedă acidul filicinic, acidul flavaspidic, filmarona, componenţi floroglucidici.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

147

Atenţie! Rizomii de ferigă sunt foarte toxici în perioada de încolţire. Conservarea îndelungată a drogului şi administrarea cu un purgativ uleios îi măreşte toxicitatea. La supradozare, filicina poate provoca fenomene toxice, de ordin gastrointestinal, mai ales vomă, greaţă şi diaree, tulburări nervoase ca astenie, depresiune, somnolenţă şi chiar lipotimie, tulburări vizuale, auditive şi cardiovasculare concretizate prin aritmie, tahicardie, mai rar bradicardie. Nu se administrează lapte pentru că măreşte acţiunea toxică a plantei. El favorizează absorbţia acidului filicinic la nivelul tubului digestiv, crescând toxicitatea. Se intervine cu cărbune, mucilagii, tonice cardiace, alcool, cafeină, tratament simptomatic. Tratamentul se aplică sub supraveghere medicală. Acţiune farmacologică. Recomandări. Rizomul ferigii este folosit de medicina veterinară împotriva viermilor intestinali. Cel mai activ component este filicina, dar s-a observat că toţi componenţii floroglucidici posedă activitate antihelmintică. Se menţionează că activitatea compuşilor floroglucidici se manifestă numai în cazul rizomilor proaspeţi, indicată de culoarea verde a secţiunii acestora. Deoarece substanţele active din rizomul de ferigă paralizează musculatura netedă a celor mai multe specii de tenie, produsul constituie unul din cele mai bune preparate tenifuge, naturale, indigene. Se mai foloseşte şi împotriva altor viermi intestinali ca: Botriocephalus distomum, Ascaris, Ankylostoma. Cu 15 minute înaintea administrării se ia bicarbonat de sodiu care diminuează aciditatea şi măreşte activitatea floroglucidelor, iar la o oră de la folosirea preparatului se ia un purgativ pentru eliminarea viermilor. Este nevoie de purgativ deoarece acţiunea filicinii este numai viermifugă (paralizia viermilor) nu şi viermicidă (eliminarea viermilor). Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea cestodozelor (gălbează), stărilor icterice, afecţiunilor pulmonare se administrează: a. pulbere de rizom de culoare verzuie ( cel de culoare galbenă sau brună este ineficace), b. extract cloroformat cu 18-25% filicină. Se administrează prin breuvaj bucal, după o dietă de 12-18 ore. Dozele de tratament cu pulbere de rizom: animale mari (cabaline, bovine) 50 – 100 – 250 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 50 – 65 g, animale mici (pisici, câini) 2 – 5 – 10 g, păsări 1 – 2 g. Dozele de tratament cu extract (Extractum filicis): animale mari (cabaline, bovine) 5 – 10 – 20 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 g, animale mici (pisici, câini) 0,2 – 0,5 – 1 g, păsări 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea reumatismului şi gutei se adaugă în baie sau se frecţionează articulaţiile dureroase cu preparatul obţinut astfel: rizomul de ferigă se fierbe 20 minute în 900 ml apă, după care se trece prin sită. Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Dryopteris filix mas

ferigă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică antihelmintic, tenifug

iarbă dulce de munte, feregă, barba ursului, făliuţă, feligă, ferice, firică, iarba şarpelui, limba cerbului

Organ utilizat rizom

Mod de administrare pulbere, extract

148

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

FLOAREA – SOARELUI Helianthus annuus L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Floarea – soarelui este o specie de plante originară din America de Nord. În România se cultivă aproape pe tot teritoriul său. Planta emite cerinţe medii faţă de umiditate, obţinându-se producţii bune în zonele cu precipitaţii de 400 – 450 mm anual. De asemenea, suportă bine seceta. Floarea – soarelui preferă soluri lutoase sau luto – nisipoase, profunde, bogate în humus, vegetând bine pe cernoziomuri, soluri aluviale şi soluri brune negleizate. Descrierea plantei. Floarea – soarelui este o plantă ierboasă, viguroasă, anuală, uleioasă, cu înălţimea cuprinsă între 1 – 3 m. În pământ posedă rădăcină pivotantă, puternică, cu rădăcini secundare, adâncă până la 2,5 m. Tulpina este dreaptă, cilindrică, groasă, aspru – păroasă, cu măduvă buretoasă. Frunzele sunt alterne, mari, cordiforme, cu marginea serată, aspre, peţiolate. Creşterea frunzelor încetează după înflorire. Florile, de culoare galbenă – aurie, sunt grupate în inflorescenţa mari, cu diametru de până la 30 cm. Inflorescenţa are aspect de floare simplă şi urmăresc cursa diurnă a soarelui. Fructele sunt achene comprimate, de culoare brună sau brun – negricioasă. Organul utilizat. De la floarea – soarelui se folosesc seminţele – Helianthi semen – care se recoltează în perioada august – septembrie şi uleiul de floarea – soarelui – Oleum Helianthi.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

149

Recoltare. Uscare. Se recoltează seminţele prin scuturare cu mâna, pe vreme frumoasă, uscată, după orele 10. Se usucă în strat foarte subţire, la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă şi bine aerisite. Uleiul de floarea – soarelui (Oleum Helianthi) se obţine prin presarea la rece a seminţelor de floarea – soarelui. Este un lichid limpede, de culoare galben-deschisă, cu gust dulceag şi miros caracteristic. Uleiul neutralizat este lipsit de miros. Principii active. Produsul conţine quercetrină, antocianină, betaină, xantofilă, acizi solanici, colină, ulei volatil. Seminţele conţin ulei volatil, fitină, lecitină, acizi graşi nesaturaţi şi saturaţi, aminoacizi esenţiali, celuloză, vitaminele A, D, E, K, săruri minerale – îndeosebi de potasiu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de floarea – soarelui au utilizări terapeutice atât în medicina veterinară tradiţională, cât şi în cea cultă. Uleiul, obţinut din seminţele de floarea – soarelui, se foloseşte ca vehicul pentru vitaminele liposolubile, precum şi pentru preparare de uleiuri şi linimente farmaceutice. Medicina veterinară foloseşte uleiul ca laxativ, emolient şi protector. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea indigestiilor, constipaţiilor se foloseşte ulei comestibil administrat ca atare sau în amestec cu alte substanţe prin breuvaj bucal. Dozele de tratament ca laxativ: animale mari (cabaline, bovine) 150 – 500 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 50 – 150 ml, animale mici (pisici, câini) 2 – 20 – 50 ml. Uz extern. Ungerea pielii cu ulei pentru efectul lui emolient şi protector. Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Helianthus annuus

floarea – soarelui

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

ierboaie, ochiul – soarelui, sorină, pantonea, răsărită, ruja – soarelui, rumăniţă mare, sora – soarelui

laxativ, emolient, protector.

Organ utilizat

Mod de administrare

seminţe

ulei

150

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

FRAGUL Fragaria vesca L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Fragul este o specie foarte comună, care se întâlneşte prin pajişti, poieni, fâneţe, păduri, crescând pe soluri uşoare în toate zonele de deal şi munte din întreaga ţară (cu excepţia Dobrogei). Descrierea plantei. Fragul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 5 – 20 (30) cm, cu rozetă de frunze la bază, tulpini târâtoare şi florile albe. Organul utilizat. De la frag se utilizează frunzele – Fragariae folium – care se recoltează din luna iunie până în septembrie şi fructele (fragii) proaspete. Recoltare. Uscare. Frunzele de frag fără peţiol, se recoltează, prin rupere cu mâna. Se aleg zile uscate, iar după ploaie se mai aşteaptă încă 2 – 3 zile însorite, înainte de începerea recoltării. Momentul cel mai potrivit din zi este dimineaţa. În vederea uscării se întind în aer liber la soare, în locuri adăpostite, în poduri, magazii bine ventilate şi se întorc din timp în timp. Principii active. Drogul conţine tanin, flavone, ulei volatil, zaharuri, mucilagii, acizi graşi, potasiu, calciu, fier, fosfor, vitaminele C, A. Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele de fragi prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Datorită proprietăţii de diuretic cu eliminare de acid uric şi uraţi se foloseşte în tratarea gutei, a afecţiunilor renale şi vezicale. De asemenea se utilizează ca astringent în tratarea diareii sau a colitei cu tendinţe diareice. Frunzele de fragul prezintă şi proprietăţi dezinfectante (bactericide), antiinflamatorii şi cicatrizante

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

151

Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistite, diareii se recomandă: a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 30 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 15 – 25 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 3 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea stomatitelor şi a plăgilor se foloseşte infuzie preparată din 10 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se spală gura animalului sau se spală rănile. Pentru tratarea febrei aftoase se administrează un decoct obţinut din 20 g frunze uscate şi mărunţite la 500 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se spală animalul în gură şi pe picioare, insistând asupra zonelor afectate. Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Fragaria vesca

frag

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

frăguţă sălbatecă, căpşuni, pomiţă, vărguţe

astringent, antidiareic, diuretic cu eliminare de acid uric şi uraţi, dezinfectante (bactericide), antiinflamatorii, cicatrizante

Organ utilizat frunze

Mod de administrare infuzie, decoct

152

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

FRASINUL Fraxinus excelsior L. – Fam. Oleaceae

Ecologie. Răspândire. Frasinul este frecvent întâlnit în zona de câmpie şi deal, dar şi la munte (în partea inferioară), crescând în păduri, lunci, zăvoaie, chei, preferând soluri afânate. Descrierea plantei. Frasinul este un arbore viguros, înalt până la 40 m. Frunzele sunt compuse din 7 – 13 foliole, de formă ovală, uneori lanceolată, cu marginea dinţată. Culoarea este verde închis. Florile apar înaintea frunzelor. Fructul este aripat. Organul utilizat. De la frasin se recoltează frunzele – Fraxini folium – în perioada mai – iulie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea frunzelor se face prin strujire de pe codiţa principală. Se usucă în straturi subţiri pe rame sau prelate, în magazii curate, şoproane, la umbră. Produsul obţinut este constituit din foliole uscate de culoare verde închis, fără miros şi cu gust amar şi astringent. Principii active. Foliolele de frasin conţin substanţe specifice, tanin, acizi organici. Atenţie! Supradozarea determină toxicitate. Responsabili de acest efect sunt luminalul şi derivaţii cumarinici. Simptomele constau în: constipaţie urmată de diaree, diaree hemoragică, nefrite, nefrite cu hematurie sau oligurie. Se intervine cu spălături gastrice, rehidratare, ser glucazat, vitamina K, tratament simptomatic.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

153

Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Cu toate că frunzele de frasin nu conţin prea multe principii active, produsul are acţiune diuretică, laxativă, cicatrizantă. Se foloseşte şi în tratamentul gutei. De asemenea, se întrebuinţează ca bun remediu antiartritic. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistitelor, stărilor „a frigore” şi ca purgativ se administrează: a. infuzie preparată din 3-5 g frunze uscate şi mărunţite de frasin peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 3-5 g frunze uscate şi mărunţite de frasin la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. c. pulbere de frunze de frasin. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 15 – 30 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor antractuoase se fac spălături cu soluţii obţinute prin procedeele enunţate mai sus. Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Fraxinus excelsior

frasin

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

fracsân, frapsin, frasen, iasig, iesic

diuretic, laxativ, antireumatic, cicatrizant

Organ utilizat frunze

Mod de administrare infuzie, decoct, pulbere

154

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

FRĂSINELUL Dictamnus albus L. – Fam. Rutaceae

Ecologie. Răspândire. Frăsinelul este o specie care se întâlneşte prin locuri însorite, uscate, în tufărişuri, mărăcinişuri, marginea pădurilor, poieni, pajişti stepice, coaste înierbate, de la câmpie până în zona deluroasă. Descrierea plantei. Cunoscut şi sub numele de floarea – focului, frăsinelul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de până la 100 (120) cm. Prezintă în pământ un rizom cenuşiu – negricios, din care pornesc rădăcini. Tulpina este dreaptă, rigidă, simplă, păroasă. Florile sunt mari, albe sau rozee, cu striaţii purpurii. Organul utilizat. De la frăsinel se folosesc rădăcinile şi rizomii – Dictamni albi cortex – care se recoltează toamna. Recoltare. Uscare. Rizomii şi rădăcinile de frăsinel se recoltează toamna cu cazmaua. Se spală într-un curent de apă. Se usucă la soare sau la umbră în poduri acoperite cu tablă. Manipularea plantei vii se face cu atenţie. În contact cu pielea şi mucoasele produce iritaţii puternice, chiar vezicaţii. Principii active. Produsul de frăsinel conţine ulei volatil, dictamnină, colină, rezine, glucide, substanţe amare, saponine. Datorită uleiului volatil, planta are un miros puternic

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

155

aromat, iar în zilele calde, acesta volatilizându-se, se autoaprinde. Ca atare, planta pare înconjurată de un nimb de flăcări, de unde şi denumirea de floarea – focului. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele din frăsinel au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională. S-a constatat că scoarţa tulpinii acestei plante aromatice este tonică şi stimulentă, iar uleiul ei volatil este un puternic bactericid. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea rănilor, infecţiilor pielii se administrează decoct, care se prepară dintr-o linguriţă de pulbere de scoarţă de frăsinel la 300 ml apă rece. Se fierbe 15 minute. Se acoperă 15 minute. Se strecoară (filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se administrează prin breuvaj bucal. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, plăgilor purulente, arsurilor, infecţiilor se recomandă să se spele locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct, care se prepară dintr-o linguriţă de pulbere de scoarţă de frăsinel la 300 ml apă rece. Se fierbe 15 minute. Se acoperă 15 minute. Se strecoară (filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se foloseşte. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Dictamnus albus

frăsinel

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

floarea focului, floarea luminii, frăţiori

tonic, stimulent, bactericid

Organ utilizat scoarţă

Mod de administrare decoct

156

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

GĂLBENELE Caledula officinalis L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Gălbenelele este o specie de plante cultivată şi subspontană, care este nepretenţioasă faţă de temperatură. Creşte bine în lumină directă. Are pretenţii moderate faţă de umiditate. Vegetează bine pe toate tipurile de sol, dar, mai ales, pe cele fertile şi profunde. Descrierea plantei. Cunoscută şi sub numele de filimică, gălbenelele este o plantă erbacee, anuală, înaltă de 20 – 50 cm. Prezintă în pământ o rădăcină pivotantă. Tulpina este dreaptă, ramificată, pubescentă. Frunzele sunt sesile, întregi, pubescente, alterne. Florile, grupate în inflorescenţă cu aspect de floare simplă, de culoare galbenă până la galben – portocaliu, au diametru de 3 – 4 cm. Organul utilizat. De la gălbenele se recoltează inflorescenţele – Calendulae flores – care se recoltează în lunile iunie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Inflorescenţele de gălbenele se recoltează prin rupere cu mâna sau prin tăiere cu foarfeca, pe timp uscat, însorit, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în straturi foarte subţiri, aşezate pe rame, la umbră, în camere curate, bine aerisite sau în poduri acoperite cu tablă. Produsul uscat constă din flori de culoare galbenă, care nu au miros şi nici gust. Recoltarea stimulează formarea de noi inflorescenţe. Principii active. Produsul de gălbenele conţine un ulei volatil, substanţe amare, rezine, carotenoizi, flavone, compuşi policnici, tanin, acizi organici, saponine, mucilagii Atenţie! Supradozarea în tratamentul intern provoacă intoxicarea animalelor. Toate speciile sunt sensibile. Simptome: hipersalivaţie, vomă, colici, diaree, meteorism, dispnee, tulburări cardiace (tahicardie), transpiraţii abundente, tremurături musculare, pareze, paralizii. Se intervine prin evacuarea toxicului prin

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

157

spălături gastrice, administrarea de purgative, mucilagii, emoliente, cărbune, soluţii iodate, pansamente gastrice, calmante, spasmolitice, tonice generale, cafeină, glucoză, rehidratante, tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de filimică prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Principiile active posedă acţiune emenagogă, antispastică, cicatrizantă, antiinflamatorie. Ca topic, un preparat de gălbenele dă bune rezultate în tratamentul diferitelor plăgi, în înţepături de insecte, în tratarea degerăturilor, arsurilor, când acţionează ca antiseptic, cicatrizant şi antiinflamator, antitrichomonazic. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea gastritelor, ulcerelor, cistitelor hemoragice, furunculozei se administrează: a. infuzia de gălbenele se prepară dintr-o linguriţă de produs bine mărunţit la 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 minute pentru a infuza. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. b. tinctura se obţine din 20 g drog foarte bine mărunţit, care se macerează 8 zile în 100 ml alcool de 70 grade. Sticla se astupă cu dop. Se agită în fiecare zi pentru uniformizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Înainte de administrare doza se diluează cu apă. c. maceratul se prepară dintr-o linguriţă şi jumătate de produs bine uscat şi mărunţit la 100 ml apă sau lapte la temperatura camerei. Se acoperă 60 minute pentru a macera. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 30 – 50 – 60 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 3 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea eczemelor, plăgilor, plăgilor purulente, furunculozei, papilomatozei, trichomonazei vaginale, arsurilor, conjunctivitelor se recomandă: a. infuzia de gălbenele se prepară dintr-o lingură de produs bine uscat şi mărunţit la 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute pentru a infuza. Se strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se spală de mai multe ori zona afectată, iar în trichomonază se fac spălături vaginale. b. tinctura se obţine din 20 g drog foarte bine mărunţit, care se macerează 8 zile în 100 ml alcool de 70 grade. Sticla se astupă cu dop. Se agită în fiecare zi pentru uniformizare. Se strecoară. Se badijonează zona afectată. c. must din flori proaspete presate. Se badijonează zona afectată. Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Calendula officinalis

gălbenele

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică cicatrizant, antispastic, antiinflamator, antiseptic, antitrichomonazic

filimică, calce, calinică, cilimică, coconiţe, crăiţe, ruşnică, ochi galbeni, flori oşeneşti, căldăruşă, fetişcă, floare galbenă, gălbenioare, hilimică, ochişele, roşioară, rujinică, salomie, stâncuţă, silinii, tătăişi, vâzdoage

Organ utilizat

Mod de administrare

inflorescenţă

infuzie, tinctură, macerat, must

158

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

GHINŢURA ALBASTRĂ Gentiana asclepiadea L. – Fam. Gentianaceae

Ecologie. Răspândire. Ghinţura albastră este o specie de umbră sau semiumbră, cu cerinţe ridicate faţă de umiditate. Creşte pe văioage umede, la margini de poieni sau păduri, în zona montană, pe versanţii umbriţi ai dealurilor, coborând până la 400 – 500 m, în tot arcul carpatic. Descrierea plantei. Cunoscută şi sub numele de lumânărica pământului sau genţiană, ghinţura albastră este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 40 – 80 cm, cu frunze ovale, opuse, flori albastre, în formă de clopot, aşezate la subţioara frunzelor. Organul utilizat. De la ghinţura albastră se recoltează rădăcinile şi rizomii – Gentianae asclepiadeae radix – în lunile august – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Se scot rizomii şi rădăcinile din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Apoi se spală bine de pământ, se îndepărtează resturile de părţi aeriene, se taie în bucăţi de 10 – 15 cm, iar fragmentele groase se despică de-a lungul. Rădăcinile atacate de insecte, rădăcinile seci sunt necorespunzătoare. Se usucă la soare, în locuri deschise, bine ventilate, până când la îndoire se rup cu uşurinţă. Produsul uscat se prezintă sub formă de bucăţi de rădăcini, mai mult sau mai puţin neregulate, aproximativ cilindrice, uneori curbate sau despicate longitudinal. Rădăcinile se deosebesc de rizomi prin zbârcituri adânci pe care le prezintă pe suprafaţa lor, orientate longitudinal şi, adesea, cu o alură spiralată, datorită torsionării rădăcinii. Rizomii au, în schimb, striuri orientate transversal şi mai mult sau mai puţin dese, după cum fragmentul provine din porţiunea superioară a rizomului sau din zona de joncţiune cu rădăcina. Culoarea este brun – gălbuie până

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

159

la brun – cenuşie la exterior şi, în mod obligatoriu, galbenă la interior. Gustul este la început dulceag, apoi foarte amar, iar mirosul slab. Principii active. Rădăcinile şi rizomii de ghinţură albastră conţin principii amare, ulei volatil, o substanţă specifică (genţianina), tanin. Atenţie! Mărirea dozelor determină intoxicarea animalelor manifestată prin tulburări digestive. Se intervine prin tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Rădăcina de genţiană (ghinţură albastră) prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Principiile active îi conferă produsului acţiune tonic-amară, stomahică, coleretică – colagogă, antihemoragică. De asemenea, produsul posedă şi proprietăţi antipiretice (scăzând temperatura). Mod de administrare. Pentru tratarea anorexiei, în tulburări digestive cronice, tulburări de metabolism, atonia prestomacelor, cistite hemoragice se administrează: a. infuzie e prepară din 2 linguriţe de rădăcină şi rizom de genţiană bine uscate şi mărunţite la 1 000 ml apă. Se acoperă 15 – 20 minute pentru a infuza. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoctul se obţine din 2 linguriţe de rădăcină şi rizom de genţiană bine uscate şi mărunţite la 1 000 ml apă. Decoctul se fierbe 10 minute la foc domol şi se strecoară fierbinte. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. c. tinctura de ghinţură albastră se prepară macerând 4 linguri de drog în 100 ml alcool de 70 grade, timp de 8 zile. Sticla se agită în fiecare zi pentru uniformizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Înainte de administrare doza se diluează cu apă. Dozele de tratament pentru infuzie şi decoct: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 25 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 1 – 2 g. Dozele de tratament pentru tinctură: animale mari (cabaline, bovine) 1 – 3 – 8 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,2 – 0,5 – 2 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,05 – 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Gentiana asclepiadea

ghinţură albastră

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

lumânărica-pământului, tăietoare, brilioancă, coada lupului, coada vacii, creasta cocoşului, fierea-pământului, gălbinare, lumânărea, iarba tăieturii, ghinţură, ochinăle

tonic amar, stomahic, aperitiv, stimulent gastric, coleretic-colagog, antipiretic, antihemoragic

Organ utilizat

Mod de administrare

rădăcină, rizom

infuzie, decoct, tinctură

160

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

GHINŢURA GALBENĂ Gentiana lutea L. – Fam. Gentianaceae

Ecologie. Răspândire. Ghinţura galbenă este o specie întâlnită pe soluri scheletice şi pajişti în regiunile montană şi alpină, bogate în humus. Vegetează bine pe soluri bogate în calciu (fiind o plantă calcifilă), pe pante luminate, însorite, cu expoziţie sudică sau sud – estică. Rezistă la temperaturi foarte scăzute din timpul iernii. Prezintă cerinţe ridicate faţă de umiditatea solului. Descrierea plantei. Ghinţura galbenă este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 40 – 120 cm. Prezintă în pământ un rizom gros, scurt, cu multe rădăcini cilindrice, lungi până la 90 cm. Tulpina este fistuloasă, cilindrică, neramificată, glabră, frunzoasă. Frunzele sunt eliptice, alungite, late până la 10 cm. Florile sunt mari, de culoare galbenă, dispuse în inflorescenţe. Foarte răspândită altădată, în toate zonele alpine din ţara noastră, a fost în pragul dispariţiei, datorită unei exploatări neraţionale. Astăzi este o plantă ocrotită prin lege ca monument al naturii. Este cultivată pentru scopuri medicinale în judeţele Braşov, Prahova, Neamţ. Organul utilizat. De la ghinţura galbenă se folosesc rădăcinile şi rizomii – Gentianae radix – care se recoltează toamna. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rizomii şi rădăcinile ghinţurei galbene se recoltează numai din culturi. Se scot din pământ cu sapă sau hârleţul. Se spală într-un curent de apă. Se taie în bucăţi de 10 – 15 cm. Uscarea se face la soare sau la umbră, în poduri acoperite cu tablă. Produsul uscat are culoarea brun – gălbuie până la cenuşie, la exterior şi galbenă la interior. Gustul este la început dulceag, apoi foarte amar, iar mirosul slab. Principii active. Produsul de ghinţură galbenă conţine substanţele amare: genţiopicrina, amarogenţina, genţiamarina, genţiacaulina, izogentizina. De asemenea mai conţine alcaloidul genţianina, glucide, tanin.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

161

Atenţie! Supradozarea duce la intoxicaţii. Se intervine cu tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Rizomii şi rădăcinile ghinţurei galbene prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Principiile active pe care le conţin rizomii şi rădăcinile de ghinţură galbenă posedă proprietăţi stomahice şi tonic amare, eupeptice, coleretice – colagoge, diuretice. De asemenea, stimulează secreţia salivei, a sucurilor gastrice şi intestinale ajutând la realizarea unei digestii normale, măreşte secreţiile biliare, stimulează contracţia vezicii biliare şi, ca urmare, evacuarea bilei. Mod de administrare. Pentru tratarea anorexiei, tulburărilor digestive cronice, tulburărilor de metabolism, atoniei prestomacelor, cistitei hemoragice se administrează: a. infuzia de gălbenele se prepară din 2 linguriţe de produs de ghinţură galbenă bine uscat şi mărunţit la 1 000 ml apă clocotită. Se acoperă 15 minute pentru a infuza. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 2 linguriţe pulbere de produs bine uscat şi mărunţit la 1 000 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară fierbinte, apoi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. c. pulbere de produs bine uscat şi mărunţit de ghinţură galbenă care se administrează prin breuvaj bucal. d. tinctura se obţine din 15 g drog foarte bine mărunţit, care se macerează 8 zile în 100 ml alcool de 70 grade. Sticla se astupă cu dop. Se agită în fiecare zi pentru uniformizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Înainte de administrare doza se diluează cu apă. e. extract din rădăcini şi rizomi de ghinţură galbenă. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 25 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,2 – 1 – 2 g. Dozele de tratament pentru extract: animale mari (cabaline, bovine) 5 – 15 – 25 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 1 – 3 – 5 g, animale mici (pisici, câini) 0,1 – 0,5 – 1 g. Dozele de tratament pentru tinctură: animale mari (cabaline, bovine) 1 – 3 – 8 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,2 – 0,5 – 2 g, animale mici (pisici, câini) 0,05 – 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Gentiana lutea

ghinţură galbenă

Alte denumiri populare ale plantei abrămească, cahincea, dunţură, hinţură, fierea-pământului, ghimpere de munte, ochinăle, strigoaie, stegeră, ţintură

Acţiune farmacologică stomahic, tonic-amar, coleretic-colagog, eupeptic, diuretic

Organ utilizat

Mod de administrare

rădăcină, rizom

infuzie, decoct, pulbere, tinctură, extract

162

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

GOARNA-GRAMOFONULUI Vinca minor L. – Fam. Apocynaceae

Ecologie. Răspândire. Numită şi saschiul, goarna-gramofonului este mult răspândită prin păduri umbroase, mai ales, în Sălaj, Hunedoara, Bistriţa – Năsăud, Maramureş, Timiş, Arad, Bihor, Cluj, Caraş-Severin şi pe suprafeţe mai puţin compacte în Bacău, Neamţ, Vrancea, Gorj, Vîlcea, Argeş, Dîmboviţa, Prahova. Lipseşte în Dobrogea. Descrierea plantei. Goarna-gramofonului este o plantă ierboasă, târâtoare, având ramuri verticale cu flori. Ramurile verticale au înălţime de 15 – 20 cm. Frunzele sunt ovale, lucioase, pieloase, cu marginea întreagă şi dispuse opus. Au culoarea verde – închis pe care o păstrează şi în timpul iernii, fiind persistente. Florile au culoare albastră. Organul utilizat. De la această plantă se recoltează tulpinile verticale cu frunze şi flori – Vincae minoris herba – începând din aprilie până în octombrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Perioada de recoltare începe când planta este în plină înflorire şi când frunzele ei au crescut îndeajuns, prea puţine rămânând tinere. Se taie cu cuţitul sau foarfeca bine ascuţite, pentru a nu smulge rădăcinile. Se aleg apoi frunzele galbene sau brunificate. Uscarea se face cât mai curând, în locuri ferite de lumina directă a soarelui, dar călduroase şi bine aerisite, întinzând plantele în strat subţire şi întorcându-le după 2 – 3 zile. Produsul uscat este constituit din tulpini cu frunze verzi, de culoare ceva mai deschisă pe faţa inferioară şi cu flori albastre, fără miros, cu gust sălciu – amărui. Principii active. Produsul constituit din partea aeriană de goarna-gramofonului, conţine vincamină, substanţe specifice, aminoacizi, flavone, acizi organici, antibiotice vegetale.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

163

Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană de goarna-gramofonului are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. I se conferă preparatului proprietăţi ca diuretic, antiinflamator, antiseptic. Mod de administrare. Pentru tratarea hematuriei se administrează decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite peste care se adaugă 100 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Vinca minor

goarna gramofonului

Alte denumiri populare ale plantei saschiu, bobârnoc, barbanoc, brebenei, caprifoi, coada vânătorului, cununiţă, foaie în fir, iederă, merişor, perişor, ponchiu

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

diuretic, antiinflamator, antiseptic

partea aeriană

decoct

164

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

GRÂUL Triticum aestivum ssp. vulgare L. – Fam. Gramineae

Ecologie. Răspândire. Grâul, plantă alimentară de bază, este cultivat de milenii. În România se cultivă pe suprafeţe mari. Planta cere climă moderat de caldă şi umedă. Preferă soluri lutoase şi luto – nisipoase, bogate în humus. Descrierea plantei. Grâul este o plantă ierboasă, anuală, cu înălţimea cuprinsă între 40 – 150 cm. În pământ posedă rădăcină fasciculată, firoasă. Tulpina, numită şi pai, este dreaptă, netedă, glabră, goală la interior. Frunzele sunt liniare, cu nervuri paralele, margine întreagă, fără peţiol, glabre. Tulpina se termină cu un spic cu spicileţe formate din 3 7 flori cu palee inferioare (acestea constituie pleava). Fructul (bobul de grâu) este o cariopsă. Organul utilizat. De la grâu se foloseşte fructul (bobul de grâu) – Triticum aestivum ssp. vulgare – care se recoltează în perioada iunie – iulie. Recoltare. Uscare. Grâul se recoltează la maturitate. Boabele de grâu se depozitează în încăperi uscate, curate, dezinfectate, în strat subţire. Se lopătează zilnic până se usucă complet. Principii active. Fructul (bobul de grâu) conţine proteine (8 – 24%), amidon (60 – 70%), glucide (2 – 3,5%), vitaminele A, B, E, K, D, PP, fitosteroli. Dintre aminoacizii ce constituie proteinele boabelor de grâu mai numeroşi sunt: arginină, histidină, isoleucină, leucină, lizină, metionină, fenilalanină, triptofan, valină.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

165

Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de grâu au utilizare terapeutică în medicina veterinară. Principiile active conţinute de boabele de grâu îi conferă proprietăţi nutritive, stomahice, pansament gastric, antiinflamatorii, plastic, absorbant, cicatrizant, antidot în intoxicaţiile cu iod. Mai posedă rol plastic, sicativ, absorbant, protector. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, ca antiinflamator al intestinului gros, plastic pentru tineret şi animale adulte în convalescenţă, antidot în intoxicaţiile cu iod, ca pansament gastric se administrează: a. mucilagiu de amidon preparat din o parte amidon şi patru părţi apă rece. Se amestecă energic şi continuu. Peste acestea se adaugă 45 părţi apă fierbinte. Se amestecă continuu. Vasul se aşează pe foc 15 minute, amestecându-se continuu. Se obţine o masă coloidală albă. Se lasă la răcit până la călduţ. Se administrează prin breuvaj bucal. b. pulbere simplă de amidon, c. amidon în diverse mixturi. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 50 – 200 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 50 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 –5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Se indică în tratarea afecţiunilor de piele (dermatitelor, urticare, eczemelor) aplicarea de cataplasme cu amidon şi/sau băi cu amidon. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Triticum aestivum ssp. vulgare

grâu

Alte denumiri populare ale plantei arnăut, grâu de primăvară, grâu cârnău, grâu de toamnă, grâu rusesc, grâu alb, leşiţă, hulcă, ulcă

Acţiune farmacologică nutritiv, pansament gastric, stomahic, antiinflamatorii, cicatrizant, absorbant, plastic, antidot în intoxicaţiile cu iod, plastic, sicativ, absorbant, protector

Organ utilizat fructul

Mod de administrare mucilagiu, pulbere, amidon, cataplasme

166

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

HAMEI Humulus lupulus L. – Fam. Cannabinaceae

Ecologie. Răspândire. Hameiul creşte spontan căţărat pe arbori la marginea pădurilor, în zăvoaie, lunci, tufişuri, garduri, de-a lungul râurilor, de la câmpie până la altitudinea de 1000 m. Se cultivă pe suprafeţe tot mai mari, mai ales în împrejurimile Sighişoarei, Clujului şi Orăştiei, pe terenuri amenajate cu araci înalţi. Preferă regiuni cu precipitaţii bogate ce imprimă mediului un caracter răcoros. De asemenea preferă soluri cu textură mijlocie, profunde, permeabile, bogate în calciu. Descrierea plantei. Hameiul este o liană perenă. Rădăcina este puternică, pătrunde în pământ până la 3 – 4 m. Frunzele sunt opuse, aspre, lung – trilobate în partea mijlocie şi simple spre vârf, faţa superioară păroasă, cea inferioară glabră. Florile mascule sunt grupate în inflorescenţe, iar cele femele dispuse în amenţi pedunculaţi, devenind conuri ovate. În scopuri alimentare, în special, hameiul se cultivă. În plantaţii plantele mascule lipsesc, deoarece polenizarea determină pierderea calităţii tehnologice a conurilor femele. Organul utilizat. De la hamei se recoltează, în scopuri medicinale, conurile femele – Lupuli strobuli – şi perii glandulari pluricelulari – Glandulae lupuli – care se recoltează în perioada august – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Conurile femele de hamei se recoltează, prin rupere cu mâna sau tăierea cu foarfeca, în zilele senine, uscate, după ora 10. Culoarea conurilor trebuie să fie verde. Se usucă la umbră, în poduri acoperite cu tablă, într-un singur strat. Uscarea artificială,

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

167

în cuptor, se face la 40 – 500C. Conurile odată recoltate, se usucă, se întind pe bucăţi mari de pânză şi se bat, în vederea desprinderii perilor glandulari. Produsul obţinut se prezintă ca o pulbere groscioară, lipicioasă. Are gust amar şi miros puternic, aromatic şi iritant. Produsul trebuie conservat la loc uscat, în absenţa luminii, deoarece principiile active se degradează. Se recomandă să nu se utilizeze un produs conservat mai mult de un an. Principii active. Produsul de hamei conţine humulona, lupulona, ulei volatil, colină, asparagină. În ultimii ani au fost izolate cetonele: humulinona şi hulupona. Atenţie! Supradozarea internă produce intoxicaţii. Simptome: stare depresivă, tulburări cardiovasculare, tulburări nervoase. Se intervine pentru evacuarea conţinutului stomacal, tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de hamei prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Principiile active conferă produselor proprietăţi sedative, digestive, antispastice, tonic amare, antibacteriene, cicatrizante. Se indică şi ca tonic în stările de debilitate. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea stărilor nimfomatoase, anorexiei, ca tonic în stările de debilitate se recomandă infuzie de hamei se prepară dintr-o linguriţă de conuri uscate, bine mărunţite, peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament cu rol sedativ: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 25 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 3 – 5 g. Dozele de tratament cu rol digestiv: animale mari (cabaline, bovine) 2 – 5 – 10 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,5 – 1 – 2 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,05 – 0,1 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor atone şi plăgilor deschise se indică infuzie de hamei se prepară dintr-o linguriţă de conuri uscate, bine mărunţite, peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se fac spălături locale de mai multe ori pe zi, folosindu-se un pansament steril, până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Humulus lupus

hamei

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică sedativ, digestiv, antispastic, tonic amar, antibacterian, cicatrizant, tonic

amei, cumulău, curpăn, hamei sălbatec, himei, măiugă, mei, mulugă, peste pădure, tofolean, vână de hamei, viţă da hamei

Organ utilizat conuri femeieşti, peri glandulari

Mod de administrare infuzie, spălături locale

168

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

HREANUL Armoracia rusticana (Lam.) G.M.Sch. – Fam. Cruciferae

Ecologie. Răspândire. În România, hreanul se cultivă mai ales în jurul oraşelor mari. Creşte şi spontan, ca plantă comună, în poieni, în grădini, pe malul râurilor şi pârâirilor, la marginea drumurilor, în locuri necultivate. Nu emite pretenţii faţă de factorii de mediu. Este rezistent la ger. Descrierea plantei. Hreanul este o plantă ierboasă, perenă, cu rădăcină adâncă (60 – 100 cm), frunzele sunt mari, alungite, iar florile sunt grupate în inflorescenţe mici, de culoare albă. Organul utilizat. De la hrean se utilizează rădăcina – Cochleariae radix – care se recoltează toamna. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rădăcinile se scot cu cazmaua sau hârleţul, se spală imediat, se curăţă de părţile aeriene, se taie în bucăţi de 10 – 15 cm, iar părţile groase se despică în 2 – 4 fragmente pentru a se usca mai uşor. Rădăcinile de hrean se usucă la soare, în locuri deschise, bine ventilate. Produsul obţinut este constituit din rădăcini sau fragmente de rădăcini uscate, de culoare închisă la exterior şi albă – gălbuie la interior, cu gust iute şi miros înţepător. Principii active. Rădăcina de hrean conţine glucide, aminoacizi, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, fier, vitaminele A, B1, B2, B6, F, C, substanţe sulfuroase, azotaţi, acid ascorbic.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

169

Atenţie! Folosirea în tratament a frunzelor recoltate în timpul înfloritului sau supradozarea internă cu drogul obţinut din rădăcină determină intoxicaţii. Simptome respiraţie dispneică, congestie pulmonară, edem pulmonar, colici, comă. Se intervine cu purgative saline, cărbune, mucilagii, infuzii de muşeţel sau de nalbă mare, calmante. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de hrean au utilizare terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Datorită compuşilor sulfuraţi, hreanul modifică secreţiile bronhice, stimulează diureza şi exercită o acţiune balsamică şi antiseptică. Principiile active conferă hreanului efect eupeptic, expectorant, diuretic, diaforetic, antiseptic, antiparazitar. Extern este revulsiv, rubefiant şi lacrimogen. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor, catarului pulmonar, atonia rumenului, stări „a frigore”, paraziţi intestinali se recomandă maceratul de rădăcină proaspătă de hrean, care se prepară dintr-o linguriţă şi jumătate de produs ras la 50 g miere de albine sau 100 ml lapte, astfel încât hreanul să reprezinte 20 – 30% din preparatul obţinut. Se acoperă 60 minute pentru a macera. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 50 – 100 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 15 – 30 – 50 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 3 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea reumatismului se aplică cataplasme cu rădăcină de hrean rasă sau rădăcină rasă amestecată cu oţet de miere. Atenţie! Trebuie avut grijă la timpul cât se ţine cataplasma, pentru a nu irita, arde locul deja afectat. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Armoracia rusticana

hrean

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

ahrean, chirean, hărean, irean, rădăcină sălbatecă, ridiche sălbatecă, rean, tormac

eupeptic, expectorant, balsamic, diuretic, diaforetic, antiseptic, antiparazitar, revulsiv, rubefiant, lacrimogen

Organ utilizat

Mod de administrare

rădăcină

macerat cataplasmă

170

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

IARBA MARE Inula helenium L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Iarba mare este o specie de lumină şi semiumbră, cu cerinţe ridicate faţă de umiditate. Creşte în zona de deal şi în cea montană inferioară, la margini de păduri, prin fâneţe umede, de-a lungul pâraielor. Bazinele mai importante se întâlnesc în toată Transilvania, în judeţele de deal ale Moldovei, Munteniei şi Olteniei. Descrierea plantei. Denumită şi oman, iarba mare este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 60 – 150 (200) cm, cu tulpină viguroasă, ramificată în partea superioară. Frunzele sunt mari, ovale. Inflorescenţele, de culoare galbenă, seamănă cu floarea – soarelui, dar sunt mai mică. În pământ are un rizom vertical, gros, cărnos, ramificat, pe a cărei suprafaţă se văd cicatrice inelate. Din rizom cresc rădăcini lungi de 20 – 50 cm. Au culoare cafenie – gălbuie la exterior şi albă la interior. Rizomul şi rădăcinile au miros camforat, balsamic. Organul utilizat. De la iarba mare se recoltează rizomul cu rădăcinile – Inulae radix – care se face în septembrie şi octombrie, dar şi în aprilie, înainte de pornirea vegetaţiei. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Se aleg plantele bine dezvoltate, în vârstă de 2 – 3 ani. Cu ajutorul hârleţului sau cazmalei se scot din pământ, se spală imediat bine, în multă apă, se înlătură resturile părţilor aeriene, precum şi rădăcinile subţiri, seci, lemnoase sau atacate de paraziţi. Se taie în bucăţi de 10 – 15 cm, iar fragmentele groase se despică de-a lungul. Se întind în straturi subţiri, în încăperi încălzite şi se întorc des. Uscarea lentă favorizează înnegrirea produsului. Produsul uscat este constituit din rizomi şi rădăcini întregi sau tăiate în fragmente, cenuşiu – cafenii la exterior, albe – cenuşii la interior şi cu puncte cafenii, cu miros camforat şi gust amar, aromat. Rădăcinile despicate trebuie să aibă miezul plin. Principii active. Rizomul şi rădăcinile de iarbă mare conţin inulină, ulei volatil, helenină, fitoncide (antibiotice vegetale), substanţe amare.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

171

Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de iarbă mare prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Produsul este un calmant al tusei şi modificator al secreţiilor bronhice. Acţionează atât ca expectorant, cât şi ca spasmolitic, dar mai posedă şi o acţiune general – tonică, datorită proprietăţilor amare ale substanţelor amare pe care le conţine. În afara acestor calităţi terapeutice, produsul mai posedă acţiune diuretică (în reumatism şi gută şi în afecţiunile renale, dar, mai ales, de natură infecţioasă), bacteriostatică (inhibând dezvoltarea bacilului Koch – cel care produce T.B.C.-ul), antifermentativă şi antivirală. În ultima vreme s-a stabilit că helenina, în afara acţiunilor menţionate, exercită un oarecare efect sedativ asupra sistemului nervos central, la nivelul bulbo-medular, fiind recomandată în hipersensibilitate, hiperexcitabilitate şi insomnii. Datorită unor substanţe specifice conţinute, preparatul are o acţiune antihelmintică, îndeosebi combătând limbricii. Terapeutica medicală veterinară foloseşte preparatele de iarba mare pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, renale şi ca stomahic (uşurând activitatea stomacului). Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, renale, ascaridiozei, ca stomahic şi sedativ general se administrează: a. infuzie preparată din 5 g pulbere din rădăcină de iarbă mare peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5 g pulbere din rădăcină la 100 ml apă. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. c. pulbere de rădăcină, care se administrează prin breuvaj bucal. Apoi se toarnă apă. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 20 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Empiric, rădăcinile uscate şi pisate se dădeau odinioară vacilor pentru o producţie mai mare de lapte şi pentru mărirea procentului de grăsime conţinută în acesta. De asemenea se dădeau oilor pentru tratarea gălbezei şi porcilor pentru a se îngrăşa şi a-i feri de boli. Uz extern. Pentru tratarea eczemelor, rănilor purulente, ulceraţiilor se fac spălături locale cu decoct preparat din 4 linguri de pulbere de rădăcină la 250 ml apă. Se fierbe 15-20 minute la foc domol. Se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară. Se foloseşte soluţia obţinută utilizând un pansament steril sau un tampon de vată, după care se aplică comprese. Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Inula helenium

iarbă mare

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

bruscălean, iarbă mare frumoasă, holoman, iarbă neagră, lacrimile Elenei, ochiul boului, smântânică

behic, expectorant, spasmolitic, tonic, antihelmintic (îndeosebi limbrici), diuretic, bacteriostatic (faţă de bacilul Koch), antifermentativ, antiviral

Organ utilizat

Mod de administrare

rizom cu rădăcini

pulbere, decoct, comprese

172

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

IARBA ROŞIE Polygonum persicaria L. – Fam. Polygonaceae

Ecologie. Răspândire. Iarba roşie este o specie de plante care creşte prin locuri mlăştinoase, pe marginea râurilor, pâraielor, din regiunea dealurilor până în cea subalpină. Descrierea plantei. Iarba roşie este o plantă erbacee, anuală, cu înălţime de până la 60 cm. Tulpina este dreaptă, glabră, puţin ramificată, cu noduri bazale pronunţate şi tubuloasă, prevăzută cu peri. Frunzele sunt compuse, foliolele fiind perigoniale. Florile, de culoare albă sau roşiatică, sunt grupate în inflorescenţă spiciformă. Organul utilizat. De la iarba roşie se foloseşte partea aeriană – Polygoni persicariae herba – care se recoltează în lunile iulie – septembrie. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene de la iarba roşie se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Principii active. Produsul conţine saponine, flavone, mucilagii. De asemenea mai conţine principii toxice, incomplet cunoscute, care, în doze relativ mari, provoacă tulburări hepatice.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

173

Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatul de iarbă roşie se foloseşte în medicina tradiţională veterinară. Principiile active îi conferă produsului proprietăţi ca cicatrizant, antiinfecţios, astringent, antihemoragic, vulnerar. În medicina veterinară tradiţională iarba roşie este folosită pentru tratarea rănilor şi evitarea infecţiilor. Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se aplică pe locul afectat pulbere obţinută din partea aeriană a plantei. Pentru tratarea plăgilor cu larve (răni cu viermi) se aplică: a. suc obţinut prin presarea plantei, b. planta recoltată proaspăt, mărunţită, se pune pe rană şi se pansează, c. decoct obţinut din 10-15 g parte aeriană de iarbă roşie ruptă în bucăţi la 100 ml apă. Se fierbe la foc domol timp de 15-20 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se spală rana, iar cu planta rămasă de la decoct se aplică cataplasmă. Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Polygonum persicaria

iarbă roşie

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

ardeiaşi, ardeiul broaştei, buruiana jermilor, iarba purceilor, iarbă iute, răchiţică

cicatrizant, antiinfecţios, astringent, antihemoragic, vulnerar

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

pulbere, suc, decoct

174

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

IEDERA Hedera helix L. – Fam. Araliaceae

Ecologie. Răspândire. Iedera este o specie de plante care creşte pe soluri calcaroase, cu mull, bogate în humus, în păduri de stejar, fag, răşinoase, zăvoaie, pe stâncării, începând de la coline până în regiunea montană, la 1500 – 1800 m altitudine. Este puţin rezistent la ger. Rezistă bine la fum, gaze şi umbrire. Descrierea plantei. Iedera este o plantă foarte comună, o liană. Tulpina se fixează de arbori prin rădăcini adventive. Frunzele sunt coriace, glabre, unghiular 5 – lobate, în timp ce frunzele ramurilor bătrâne sunt deltoidee. Florile, albe – verzui, mici, sunt dispuse în inflorescenţe simple. Are o longevitate de 500 de ani. Organul utilizat. De la iederă se folosesc frunzele – Hederae helicis folium – care se recoltează când este nevoie. Recoltare. Uscare. Recoltarea frunzelor se face în zilele senine, după ce se ridică roua, până la ora 16. Frunzele se strujesc de pe tulpini, apoi se usucă în poduri cu aerisire bună sau în şoproane, magazii. Principii active. Produsul de iederă conţine hederină, hederozida A, saponine, rutozid, acidul clorogenic, acidul cafeic, scopolină. De curând a fost descoperită prezentă emetinei.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

175

Atenţie! Fructele sunt toxice. Sunt semnalate rare cazuri de intoxicaţie. Intoxicaţia se manifestă prin vomă şi diaree. Se intervine cu spălături stomacale, vitamină C (comprimate sau fiolă), cărbune activ. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de iederă au utilizări terapeutice în medicina veterinară. În medicina veterinară populară preparatele de iederă sunt folosite ca antiinflamator, revulsiv, vasodilatator. Prin activitatea trofică accelerează microcirculaţia la nivelul articulaţiilor şi al dermului. Recent s-a precizat acţiunea antibiotică asupra bacteriilor Gram pozitiv. Mod de administrare. Frunzele de iederă în combinaţie cu vâscul sunt folosite de medicina veterinară tradiţională pentru obţinerea unui decoct folosit pentru tratarea animalelor de hematurie-hemoglobinurie. Decoctul se prepară dintr-o lingură frunze uscate şi mărunţite la 250 ml apă. Se fierbe 5-10 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Hedera helix

iederă

Alte denumiri populare ale plantei brostean, buruiana zburătorului, fanchiu, hârleţ, iedera celor frumoase, iedera zânelor

Acţiune farmacologică antibiotic (pentru bacterii Gram pozitiv), antiinflamator, trofic, revulsiv, vasodilatator periferic

Organ utilizat

Mod de administrare

frunze

decoct

176

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

IENUPĂRUL Juniperus communis L. – Fam. Cupressaceae

Ecologie. Răspândire. Ienupărul se întâlneşte în pâlcuri sau formând tufărişuri, în rarişti şi margini de pădure, poieni, păşuni, din regiunea colinară până în etajul montan. Este prezent în întreg lanţul carpatic, între 700 – 1500 m altitudine. În Munţii Apuseni, Podişul Transilvaniei şi Munţii Rodnei coboară până la 200 m. Ienupărul este rezistent la ger, secetă şi nepretenţios faţă de sol. Preferă locuri luminoase, aerisite, cu umiditate atmosferică ridicată, nepoluată de fum, praf, gaze. Descrierea plantei. Ienupărul este un arbust răşinos, foarte ramificat, care poate atinge 2 m înălţime. Formează tufă deasă. Ramurile ca şi tulpinile sunt ascendente. Frunzele cresc câte 3 din acelaşi loc, sunt aciculare, liniare, cu vârful înţepător. Florile sunt mici. Cele sunt de culoare galbenă, cele femeieşti sunt verzi. Organul utilizat. Produsul – Juniperi fructus – este impropriu denumit fruct, deoarece este alcătuit din conurile femele, fructificate, cu 3 seminţe în interior, care poartă denumirea de gălbule. Acestea se coc abia în al 2 – lea sau al 3 – lea an. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se începe în octombrie şi, dacă este posibil, se continuă toată iarna. Sub arbuşti se întind prelate şi ramurile se bat uşor, până se scutură numai fructele

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

177

coapte. Se aleg şi se îndepărtează manual impurităţile mai mari. Impurităţile mai mici decât fructele, între care şi insecte, se cern. Se usucă în straturi de 10 – 15 cm grosime, întorcându-se cu lopata la 1 – 2 zile. Artificial, se usucă în cuptor la 35 – 400C. Produsul uscat este constituit din pseudobace de culoare neagră – albăstruie, cu suprafaţa cerată. Gustul este dulceag – amărui, aromat, iar mirosul balsamic, caracteristic. Principii active. Produsul conţine ulei volatil, o substanţă amară specifică – juniperina, glucide, acizi organici, flavone, pectine, rezine, tanin, acidul comunic. Atenţie! Nici un preparat de ienupăr nu se administrează mai mult de 6 săptămâni. La supradozarea drogului rumegătoarele devin sensibile. Simptome: hipersalivaţie, colici, gastroenterită, enterită hemoragică, nefrită, hematurie, uneori paralizii. Se intervine cu spălături gastrice, administrare de apă albuminată, lapte, vitamina K, purgative, mucilagiu din seminţe de in, infuzie de nalbă mare, tanin, tanalbină, tonice cardiace. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de ienupăr au importanţă terapeutică în medicina veterinară. Se utilizează sub formă de infuzii ca antiinflamator, antispastic bronhic, diuretic, stomahic şi ruminator. De asemenea este folosit ca antiseptic al căilor urinare şi balsamic. Datorită uleiului volatil posedă şi acţiune uşor expectorantă. Mod de administrare. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, vezico-renale, stărilor „a frigore”, ca stimulator al secreţiilor gastrice şi ca ruminator se administrează infuzie preparată din 2-3 g de fructe uscate şi mărunţite la 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 25 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 1 – 3 g găini 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Juniperus communis

ienupăr

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

orchiş, boabe de brad, brădişor, bradul antiinflamator, antispastic, ciumei, brazi pitici, cetină, feniar, ghimpăr, diuretic, stomahic, globurău, ialovăţ, ienuper, ienibahar, ruminator, antiseptic al jinipet, jneapăn, molete, sinap, şolovăţ căilor urinare, balsamic

Organ utilizat

Mod de administrare

fructe

infuzie

178

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

INUL Linum usitatissimum L. – Fam. Linaceae

Ecologie. Răspândire. Inul este o specie de plante originară din vestul Mării Mediterane şi din Asia Mică. Planta s-a cultivat din Antichitate pentru fibre şi sămânţă. Formele cultivate astăzi sunt:  in intermediar (Linum usitatissimum ssp. transitorium),  in pentru fibre (Linum usitatissimum ssp. eurasiaticum). Inul pentru fibre preferă climat umed, răcoros, luminozitate slabă. Emite pretenţii mari la umiditatea din sol şi atmosferă. Perioada de vegetaţie este de 90 – 95 zile.  in pentru ulei (Linum usitatissimum ssp. mediterraneum). Inul pentru ulei este mai pretenţios la căldură decât cel de fibre. Perioada de vegetaţie este de 75 – 150 zile. Inul, indiferent de subspecie, găseşte condiţii bune în cea mai mare parte a României. Se dezvoltă mai bine pe soluri uşoare, sau mijlocii, afânate, aerisite, profunde, permeabile, bine structurate, bogate în humus. Descrierea plantei. Inul este o plantă ierboasă, anuală, textilă, oleaginoasă, cu înălţimea cuprinsă între 60 – 100 cm. În pământ posedă rădăcină pivotantă, subţire, lungă, slab – ramificată. Tulpina este cilindrică, ramificată de la bază (la inul pentru ulei) sau numai terminal (la inul pentru fuior). Frunzele sunt alterne, îngust – lanceolate (lungi de 2 – 3 cm şi late doar de 2 – 3 mm), cu 3 nervuri paralele. Florile, albastre – azurii, sunt grupate câte 10 – 15 dicazii terminale. Seminţele au formă oval – alungită, sunt dure, plate şi

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

179

lucioase, cu punctuaţii fine pe suprafaţa lor, rotunjite la un capăt şi ascuţite la celălalt. Culoarea este brun – deschisă şi sunt lipsite de miros. Dacă sunt, însă, zdrobite, dezvoltă un miros caracteristic de ulei de in. Gustul este muciloginos, uleios. Organul utilizat. De la in se recoltează, în scop terapeutic, seminţele – Lini semen – care se folosesc ca atare sau sub formă de făină (Farina Lini). Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea seminţelor de in se face când 85% dintre acestea au culoarea cafenire, ziua numai pe timp noros, pentru a nu se scutura. Se depozitează în încăperi uscate, curate, dezinfectate, în strat gros de până la 10 cm. Se lopătează zilnic până se usucă complet. Produsul obţinut se prezintă ca seminţe de formă oval – alungită, plate, lucioase, dure, de culoare brună, cu gust mucilaginos, uleios şi nu au miros. Dacă sunt zdrobite, dezvoltă un miros caracteristic de ulei de in. Principii active. Produsul, constituit din seminţe de in, conţine mucilagii (3 – 6%, lipide, protide, linamarozid, săruri de potasiu şi magneziu. Un alt component principal al seminţelor de in este uleiul gras care se găseşte în proporţie de până la 40%. Mucilagiul conţinut în tegumentul sămânţei de in este format din acid galacturonic, ramnoză, urme de fucoză şi, sub formă de esteri, şi eteri xiloză, galactoză, arabinoză. Atenţie! Supradozarea produce intoxicaţii, care se manifestă prin: stare de nelinişte, colici, hipersalivaţie, vomă, respiraţie dispneică şi foarte accelerată, convulsii, contraindicaţii tetaniforme, tahicardie, cianoza mucoaselor, stare comatoasă, moarte. Se intervine cu: a. hiposulfit de sodiu 1-2 mg / kg corp intravenos, în soluţie apoasă 5-10%, b. albastru de metilen 2% intravenos, 50-150 ml, asociat cu 10 ml nitrat de sodiu 20% intravenos, c. tonice cardiace, d. spălături gastrice, e. cărbune vegetal, f. permanganat de sodiu. Toate speciile sunt sensibile. Acţiune farmacologică. Recomandări. Seminţele de in au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Făina de in are acţiune emolientă, calmantă, antiseptică, cicatrizantă pentru umectarea pielii şi înmuierea crustelor. Are proprietatea de a păstra timp îndelungat temperatura apei cu care au fost preparate. Seminţele sunt administrate ca laxativ – purgativ, emolient, antiinflamator. Înmuiate în apă, seminţele formează un bloc mucilaginos şi ajungând în intestine favorizează mecanic expulzarea bolului fecal. Seminţele de in se recomandă în tratarea constipaţiei, cistitelor, furunculelor. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea inflamaţiilor şi a iritaţiilor tubului digestiv, pentru combaterea constipaţiei, atonia prestomacelor, împâstarea rumenului se administrează: a. ulei extras din seminţe de in. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 500 – 1000 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 100 – 250 ml, animale mici (pisici, câini, păsări) 30 – 100 ml.

180

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ b. decoct preparat din 8 g seminţe de in la 200 ml apă şi care se fierbe 10 – 15 minute. Se acoperă şi se lasă la infuzat 10 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament cu seminţe: animale mari (cabaline, taurine) 50 – 100 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 25 – 50 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 2 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea arsurilor, abceselor, furunculozei, flegmoanelor se aplică cataplasme cu pulbere de seminţe de in. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Linum usitatissimum

in

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

in de fuior, in de sămânţă

laxativ – purgativ, emolient, antiseptic, calmant, cicatrizant, antiinflamator

Organ utilizat

Mod de administrare ulei, seminţe decoct, cataplasme

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

181

IPCĂRIGEA Gypsophila paniculata L. – Fam. Caryophyllaceae

Ecologie. Răspândire. Ipcărigea este o specie care vegetează pe locuri nisipoase, uşoare, bine aerisite, însorite din Dobrogea, sudul Munteniei şi Olteniei, sudul Moldovei, Câmpia de Vest. Nu suportă terenurile grele. Descrierea plantei. Cunoscută şi sub numele de floarea – miresei, ipcărigea este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 60 – 90 cm, cu numeroase ramificaţii. În pământ posedă un rizom gros până la 7 – 8 cm, cafeniu – gălbui la exterior şi alb – gălbui la interior, din care pornesc numeroase rădăcini lungi de 1,5 – 2 m. Frunzele sunt lanceolate, cu 3 nervuri, opuse. Inflorescenţa, foarte ramificată, cuprinde numeroase flori mici, de culoare albă sau roşiatică. Organul utilizat. De la floarea – miresei se recoltează rizomii şi rădăcinile – Saponariae albae radix sin. Gypsophila paniculata radix – din august până în noiembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Se scot din pământ plantele ale căror fructe au ajuns la maturitate. Se taie partea superioară a rizomului, care conţine muguri şi se îngroapă în acelaşi loc, pentru anii următori. Rizomii şi rădăcinile recoltate se spală repede, se taie în fragmente de 10 – 20 cm lungime, iar cele groase se despică de-a lungul sau se taie în discuri de 1 cm grosime. Se usucă întinse în straturi subţiri, la soare, în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C. Produsul obţinut constă în fragmente de rizomi şi rădăcini cafenii – deschise la exterior, albicioase la interior, cu miros slab şi gust dulceag – amărui, iritant. Pulberea mirosită sau inhalată produce strănut. Principii active. Produsul de ipcărige conţine saponine, glucide, acizi graşi, cantităţi mici de ulei volatil.

182

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Rădăcinile şi rizomul de la floarea – miresei prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Principiile active pe care preparatele le conţin diminuează tensiunea superficială, modificând permeabilitatea membranei celulare. De asemenea, măreşte secreţia bilei şi secreţiile altor glande digestive. Datorită acţiunii expectorante, se recomandă sub formă de decoct, la tratarea formelor cronice de tuse, în care este necesară expectoraţia. Astfel, produsului i se atribuie rol expectorant, depurativ, fluidifiant, diuretic, cicatrizant. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, nefrite (ca adjuvant) se administrează: a. infuzie preparată din 3-5 g produs de floarea – miresei uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 3-5 g produs de coada – şoricelului uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. c. macerat se prepară dintr-o linguriţă de pulbere de rădăcină la 200 ml apă rece. Se lasă acoperit 8 ore pentru a macera. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 5 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, eczemelor se fac spălături locale cu: a. infuzie preparată din 3-5 g produs de floarea – miresei uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul. b. decoct obţinut din 3-5 g produs de coada – şoricelului uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se aplică cataplasme cu un pansament steril îmbibat cu soluţia rezultată din infuzie sau decoct. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Gypsophila paniculata

ipcărige

Alte denumiri populare ale Acţiune farmacologică plantei coroana miresei, floarea miresei, expectorant, depurativ, gipsăriţă, iperige, scuturice, strălucită fluidifiant, diuretic, cicatrizant

Organ utilizat rădăcină, rizom

Mod de administrare infuzie, decoct, macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

183

ISOPUL Hyssopus officinalis L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Isopul este o specie de plantă de origine mediteraneană. Emite cerinţe mari faţă de căldură, dar rezistă şi la geruri aspre dacă solul este acoperit. În schimb, este puţin pretenţios faţă de umiditate şi sol, putând fi folosit şi pentru lucrările antierozionale, fixarea nisipurilor mobile, talazurilor. Fiind şi o plantă ornamentală şi meliferă se recomandă a fi cultivată în parcuri şi spaţii verzi, îndeosebi în Oltenia (judeţele Dolj, Olt), Muntenia (judeţele Giurgiu, Teleorman, Prahova şi în sudul judeţului Buzău) şi în Câmpia de Vest. Descrierea plantei. Isopul este un subarbust de cultură cu aspect tufos, lignificat la bază, înalt până la 60 – 80 cm. În pământ posedă rizom scurt, brun din care pornesc mai multe rădăcini. Tulpinile aeriene sunt mai multe la număr, drepte, cilindrice, muchiate, cu frunze opuse, liniar – lanceolate, lungi de 2 – 4 cm şi înguste de 2 – 8 mm, aproape sesile, glabre. Florile, albastre, roz sau albe, au staminele mult ieşite în afară şi grupate în inflorescenţe spiciforme, cu câte 7 – 9 flori aşezate la subsuoara frunzelor superioare. Organul utilizat. De la isop se foloseşte partea aeriană ierboasă şi vârfurile înflorite – Hyssopi herba – care se recoltează în perioada iunie – septembrie (2 – 3 recolte). Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Părţile aeriene de la isop se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cosorul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe vreme frumoasă, caldă, în perioada înfloritului (când plantele sunt înflorite pe jumătate), între orele 10 – 17. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Produsul obţinut este constituit din tulpini ierboase şi ramuri uscate, cu frunze mici, flori purpurii, roz sau roz – albe la subsuoara frunzelor, cu miros aromat şi gust slab – arzător.

184

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Produsul, constituit din părţile aeriene înflorite de isop, conţine ulei volatil, flavone (hesperidină, diosmină), taninuri triterpenice, acid ursolic, acid oleanolic, substanţe amare, săruri minerale de calciu, potasiu, sodiu, fosfor, fier, mangan, sulf, cupru, zinc, molibden, aluminiu. Atenţie! Supradozarea provoacă intoxicarea animalului. Toate speciile sunt sensibile. Intoxicaţiile se manifestă prin dispnee, hipersalivaţie, tahicardie, alte tulburări cardio – circulatorii. Se intervine prin spălături gastrice, tonice cardiace şi tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Părţile aeriene înflorite de isop au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Principiile active din plantă acţionează ca antiseptic bronşic şi pulmonar, expectorant foarte activ, tonic amar, hipotensiv, vasodilatator arterial, bronhodilatator, anticataral, sudorific, scade fragilitatea capilarelor, stimulează pofta de mâncare, împiedică infiltrarea grasă a ficatului, diuretic, calmant al durerilor abdominale, carminativ, cicatrizant. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea inflamaţiilor catarale ale căilor respiratorii, în bronşite, afecţiuni febrile se administrează infuzie preparată din 3 – 5 g de produs de isop bine mărunţit sau sub formă de pulbere la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu în cazul produsului sub formă de pulbere). Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 30 – 50 – 75 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 25 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 – 8 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea rănilor se administrează: a. infuzie preparată din 3 – 5 g de produs de isop bine mărunţit sau sub formă de pulbere la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu în cazul produsului sub formă de pulbere). Se răceşte şi se foloseşte. b. macerat obţinut din produs de isop bine mărunţit sau sub formă de pulbere la 100 ml apă la temperatura camerei sau lapte. Se lasă 60 minute. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu în cazul produsului sub formă de pulbere) şi se foloseşte. Cu aceste preparate se fac spălături locale de mai multe ori pe zi folosindu-se pansamente sterile sau tampoane de vată. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Hyssopus officinalis Alte denumiri populare ale plantei cimbru cel bun, cimbru de grădină, culecel bun

isop Acţiune farmacologică

Organ Mod de utilizat administrare

antiseptic bronşic şi pulmonar, expectorant foarte activ, tonic amar, hipotensiv, vasodilatator arterial, bronhodilatator, sudorific, scade fragilitatea partea capilarelor, stimulează pofta de mâncare, aeriană împiedică infiltrarea grasă a ficatului, diuretic, calmant al durerilor abdominale, carminativ

infuzie, macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

185

IZMA – BROAŞTEI Mentha aquatica L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Izma – broaştei este o specie de plante care poate fi întâlnită prin locuri mlăştinoase, dar mai ales în ape lin curgătoare şi ape stătătoare adânci până la 2 m, bogate în calciu. Ocupă suprafeţe însemnate în Delta Dunării şi lunca inundabilă a Dunării. Descrierea plantei. Izma – broaştei este o plantă ierboasă, perenă, înaltă până la 100 cm. În pământ posedă un rizom subţire cu internodii lungi. Tulpina, fin – păroasă, poate fi simplă sau ramificată. Frunzele sunt ovale, eliptice, uşor serate pe margine. Florile sunt grupate în inflorescenţă globuloasă. Organul utilizat. De la izma – broaştei se folosesc frunzele – Menthae aquaticae folium – care se recoltează în lunile iulie septembrie. Recoltare. Uscare. Frunzele se recoltează, dacă este posibil, numai din ce există deasupra apei. Se usucă la soare, într-un strat subţire. Se poate usca şi la umbră, în poduri acoperite cu tablă. Principii active. Frunzele de izma – broaştei conţin ulei volatil, colină, acizi graşi, glucide, un principiu amar, tanin, fitoncide, mentonă, fitosterine. Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele de izma – broaştei au utilizări terapeutice empirice în medicina veterinară. Produsul prezintă o acţiune bacteriostatică, cicatrizantă. Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea ragadelor mamelonare (crăpăturile mameloanelor) se aplică un unguent preparat din pulbere de frunze amestecate cu smântână. Se ung mameloanele de 3 ori pe zi, timp de mai multe zile, până la vindecare .

186

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Mentha aquatica

izma broaştei

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

cicatrizant, bacteriostatic

frunze

unguent

buruiana dalacului, iarba cucului, izma apei, izmă lungă, izmă porcească, izmă proastă, izmă creaţă, mintă, minta bălţilor, mentă bătrânească, veşniţă

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

187

LAPTELE – CUCULUI Euphorbia cyparissias L. – Fam. Euphorbiaceae

Ecologie. Răspândire. Laptele – cucului este o specie heliofilă, care se întâlneşte prin păşuni, locuri uscate, nisipoase, pietroase, însorite, locuri ruderale şi cultivate, pe margini de drum, de la câmpie până în regiunea subalpină. Descrierea plantei. Planta, cunoscută şi sub numele de alior, este ierboasă, perenă, foarte comună, înaltă până la 50 cm. În pământ prezintă un rizom puternic, oblig, lignificat, cu stoloni. Tulpina, glabră, este ramificată în partea superioară. Frunzele, îngust – liniare, moi, sunt dispuse în spirală. Florile grupate în inflorescenţă. Ca urmare a faptului că la cea mai mică rănire a plantei exudă un latex vâscos, de culoare albă, i s-a dat numele de laptele - cucului Organul utilizat. De la alior se recoltează părţile aeriene – Euphorbia cyparissias herba – şi latexul plantei. Recoltare. Uscare. Partea aeriană de la laptele - cucului se recoltează prin tăiere cu foarfeca, în timpul înfloritului, pe vreme frumoasă, uscată. Pentru că planta se foloseşte în stare proaspătă şi, mai ales, latexul ei, aliorul nu se conservă pentru iarnă. Principii active. Planta conţine o substanţă specifică euphorbion. Mai conţine cauciuc, gumă, răşină, uleiuri grase, uleiuri eterice, amidon, tanin, rezine. Atenţie! Planta este otrăvitoare. Substanţa toxică este euphorbionul. Latexul are proprietăţi revulsive foarte pronunţate. Aplicat pe piele poate provoca iritaţie şi

188

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

băşici. Latexul ajuns în ochi poate provoca orbirea. Intern produce inflamaţii gastrointestinale şi purgaţii drastice. Se intervine cu vomitive, purgative şi cărbune activ. Acţiune farmacologică. Recomandări. Laptele – cucului a fost mult timp folosit în medicina veterinară populară. Principiile active îi conferă produsului efect purgativ-emetic, vermifug, coleretic puternic. Utilizat extern posedă acţiune iritant-revulsivă. Mod de administrare. Uz intern. În unele zone ale ţării, empiric, se foloseşte pentru tratarea constipaţiei decoct obţinut din 3-5 g produs uscat şi mărunţit la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal numai la animalele mari şi mijlocii. Uz extern. Tot empiric, pentru tratarea papilomatozei cutanate sau mamare (afecţiune neoplazică benignă de natură virotică) la bovine şi cabaline se badijonează papiloamele cu latex de laptele – cucului. Latexul nu se diluează. Se rupe planta şi latexul eliminat se aplică pe locul afectat. Tratamentul se face de trei pe zi. Efectul nu a fost încă confirmat ştiinţific. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Euphorbia cyparissias

laptele cucului

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

alior, buruiană de negi, buruiană de purgativ-emetic, vermifug, friguri, laptele câinelui, laptele lupului coleretic puternic, iritant-revulsiv

Organ Mod de utilizat administrare partea decoct, aplicaţii aeriană cu latex

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

189

LĂCRĂMIOARA Convallaria majalis L. – Fam. Liliaceae

Ecologie. Răspândire. Lăcrămioara sau mărgăritarul este o specie care vegetează spontan frecvent în păduri de foioase, mai ales stejerete, tufărişuri, în locuri umbroase, îndeosebi în regiunile de câmpie şi de dealuri. Este indicată pentru cultură printre masive arborescente, în parcuri şi grădini. Planta se întâlneşte pe soluri brune sau brun – roşcate, bogate în calciu şi mull, afânate, fertile. Mărgăritarul este o plantă de semiumbră, cu cerinţe ridicate faţă de umiditate. Descrierea plantei. Mărgăritarul este o plantă otrăvitoare, ierboasă, perenă, înaltă de 15 – 25 cm, care are în pământ un rizom lung şi subţire, din care cresc frunze mari, ovale, cu margini întregi şi peţiol lung. Din anul al treilea, odată cu apariţia frunzelor sau după înfrunzirea completă, apare şi tulpina cu 5 – 15 flori mici, albe, parfumate, grupate spre vârf. Înfloreşte în mai. Organul utilizat. De la lăcrămioară se recoltează partea aeriană înflorită – Convallariae herba – în perioada aprilie – mai. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea părţii aeriene se face prin tăiere cu cuţitul ori foarfeca, în zile uscate şi aşteptând să se ridice roua. Frunzele de cea mai bună calitate sunt cele recoltate înainte de înflorire. Recoltarea prin smulgere este oprită, deoarece duce la distrugerea plantelor. Uscarea se face numai în încăperi foarte curate şi calde. Produsul uscat îşi păstrează culoarea verde, nu are miros, iar gustul este amar. Principii active. Partea aeriană conţine compuşi cardiotonici, saponine, flavone.

190

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Atenţie! Planta este toxică. Supradozele sunt toxice şi pot provoca simptomele: gastroenterite însoţite de vome, colici, diaree, frisoane, dispnee superficială, micţiuni dese sau anurie, ameţeli, pierderea echilibrului, paraplegii, modificări cardiace (apar la 10 – 15 minute de la ingerare). Se intervine cu purgative saline, clisme cu apă sărată, clisme cu clorhidrat, infuzii de orz, diuretice, injecţii cu apomorfină, pilocarpină, cafeină, tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Medicina veterinară foloseşte produsele de lăcrimioară în tulburări de ritm cardiac, mai ales în tratamentul de lungă durată. Deşi iniţial produsul a fost utilizat ca purgativ, nu a întârziat să-şi evidenţieze calităţile sale cardiotonice. Datorită puternicii acţiuni diuretice este recomandat ca remediu al leziunilor muşchiului inimii, în aritmie, dispnee cardiacă. Cele mai folosite produse sunt infuzia, maceratul şi tinctura. Cel mai activ s-a dovedit sucul obţinut prin presarea plantei proaspete, care posedă o activitate dublă faţă de cea a infuziei. Mod de administrare. Pentru tratarea dereglărilor de ritm cardiac se administrează: a. infuzie preparată din 50 g produs de lăcrimioară uscat şi bine mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. tinctură, care se poate pregăti astfel: din 100g de plantă înflorită se obţine un suc. Peste acesta se adaugă 18 ml alcool 900C, 15 g glicerină şi apă distilată până se completează 100 ml. Se lasă la macerat 5 zile, agitând sticla la 12 ore. Se administrează prin breuvaj bucal. c. macerat se prepară din 50 g produs de lăcrimioară uscat şi bine mărunţit la 100 ml apă rece. Se lasă acoperit 30 – 40 minute pentru a macera. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament pentru infuzie sau macerat: animale mari (cabaline, taurine) 5 – 15 – 20 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 1 – 4 – 8 g, animale mici (pisici, câini) 0,2 – 1 g, păsări (găini) 0,02 – 0,1 g. Dozele de tratament pentru tinctură: animale mari (cabaline, taurine) 10 –25 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 ml, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 2 ml, păsări (găini) 0,05 – 0,2 ml. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Convallaria majalis

lăcrămioară

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

cardiotonic, în dereglări de ritm cardiac

partea aeriană

infuzie, macerat, tinctură

mărgăritar, cerceluşi, clopoţele, clopoţei, flori domneşti, iarba lui Sf. Gheorghe, iarba mărgăritarului, lăcrămiţă, mărgărit, mărgea, păhăruţe, suflete

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

191

LEMNUL CÂINESC Ligustrum vulgare L. – Fam. Oleaceae

Ecologie. Răspândire. Lemnul câinesc este frecvent întâlnit în subarboretul pădurilor de câmpie şi de deal, în tufişuri, crânguri. Este o specie rezistentă la ger, secetă şi fum. Suportă bine umbrirea. Vegetează pe diferite soluri afânate, aerisite. Descrierea plantei. Lemnul câinesc este un arbust foios, înalt de 1 – 5 m, are înrădăcinare superficială, cu numeroase ramificaţii fine. Tulpina este ramificată de la bază, cu scoarţă de culoare cenuşiu – brună. Lăstarii sunt pubescenţi. Frunzele sunt mai mult sau mai puţin lanceolate. Florile, de culoare albă, neplăcut mirositoare, sunt dispuse în inflorescenţă. Organul utilizat. De la lemnul câinesc se recoltează florile – Ligustri flores – în lunile iunie – iulie şi frunzele – Ligustri folium – în perioada înfloritului. Recoltare. Uscare. Florile se recoltează prin tăiere cu foarfeca, iar frunzele prin strujire, în perioada înfloritului, pe timp frumos, uscat, după ora 10. Se usucă la umbră, în strat subţire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Principii active. Produsul conţine două substanţe specifice ligustrina şi ligulina. Mai conţine tanin, vitamina C. Atenţie! Consumarea plantei de către animale le provoacă iritaţia tubului digestiv, salivaţie, gastroenterite, colici, diaree, poliurie sau hematurie. Se intervine cu pansament gastric, cărbune medicinal, tanin, pulbere de scoarţă, de stejar, tanalbină, tonice cardiace, vitamine K.

192

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Medicina veterinară foloseşte planta în aplicaţii terapeutice externe pentru tratarea plăgilor atone, stomatitelor şi afecţiunilor podale (panariţiu, desongulări), râiei. Principiile active îi conferă produsului acţiune antiseptică, antiparazitară şi cicatrizantă. Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor atone, stomatitelor, afecţiunilor podale (panariţiu, desongulări), scabiei se fac spălături locale cu: a. infuzie preparată din 10 g produs de lemn câinesc uscat şi mărunţit peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se spală locurile afectate. b. decoct obţinut din 10 g produs de lemn câinesc uscat şi mărunţit la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se spală locurile afectate. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Ligustrum vulgare

lemn câinesc

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică antiseptic, cicatrizant, antiparazitar

caprifoi, călin, caşie, cireş de pădure, cornăţel, corn, cununiţă, lemnul câinelui, mălai negru, mălin, mirtoi, salbă moale, tulchioară

Organ utilizat

Mod de administrare

frunze, flori

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

193

LEMNUL DULCE Glycyrrhiza glabra L. – Fam. Leguminosae

Ecologie. Răspândire. Lemnul dulce2 este o specie de plante heliofilă, întâlnit numai în regiunile joase, puţin răspândit în flora spontană, în special în albiile râurilor părăsite, în buruienişuri, locuri necultivate, în câteva staţiuni din judeţele: Brăila, Ialomiţa şi Vrancea (Răstoaca, Cârligele, Unirea, Vulturu, pe valea râului Putna). Vegetează pe soluri uşoare sau mijlocii, nisipoase sau nisipo – lutoase, umede, fără apă stagnantă. Specie de lumină, suportă, însă, şi semiumbra. Planta cere temperatură ridicată şi staţiuni ferite de vânturi puternice. Descrierea plantei. Lemnul dulce este un subarbust peren, înalt de până la 1,5 m. Prezintă un rizom principal gros, fusiform, din care se desprind rizomi secundari, bruni la exterior şi galbeni la interior, lungi de 1 – 2 m. De pe aceştia se desprind numeroase rădăcini, lungi de 1 – 2 m. Tulpinile sunt drepte, viguroase, puţin ramificate în partea superioară. Frunzele sunt compuse, cu 5 – 9 foliole ovale sau lat – eliptice. Florile, de culoare albastră – violetă, sunt grupate câte 50 – 80 în inflorescenţe. Organul utilizat. De la lemnul dulce se recoltează rizomii şi rădăcinile – Liquiritiae radix sau Glycyrrhizae glabrae rhizoma cum radicibus – primăvara, în perioada martie – aprilie şi toamna, în lunile septembrie – octombrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Plantele de cel puţin 3 – 4 ani se dezrădăcinează, săpându-se gropi şi şanţuri în jurul lor, urmărind rizomii şi rădăcinile lungi. Se scoate întreaga tufă. Tufa, de pe care nu

194

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

se taie primii 15 – 25 cm de rizom cu muguri sau rădăcini, se îngroapă în acelaşi loc, pentru a forma din nou rădăcini în următorii 3 – 4 ani. Gropile şi şanţurile se astupă. Rădăcinile se scutură de pământ, se zvântă şi se scutură din nou. Dacă este nevoie, se spală repede şi se zvântă câteva ore. Pentru fermentare se aşează în grămezi, care se acoperă cu paie sau coceni. La 2 – 3 zile se desfac şi se întorc cu furca, pentru a nu mucegăi. După 10 – 15 zile, când au devenit mai galbene în interior, se taie în bucăţi de 25 – 30 cm. Cele mai groase de 2 cm se despică de-a lungu. Se usucă la soare sau în poduri acoperite cu tablă. Artificial, se usucă în cuptor la temperaturi de cel mult 400C. Uscarea se face până ce se rup uşor la îndoire. Produsul obţinut are miros slab caracteristic, iar gustul, la început dulce, devine apoi puţin amar şi iute. Principii active. Produsul conţine saponine, fitosteroli, glicirizină, acidul gliciretic, săruri de calciu, potasiu, magneziu, fier, fosfor, zinc, mangan, cupru, cobalt, flavone, glicerol, urme de tanin şi cumarine, acizi graşi, colină glucide, ulei eteric, vitamine din complexul B. Acţiune farmacologică. Recomandări. Medicina veterinară foloseşte rizomul şi rădăcinile de lemn dulce în tratarea animalelor de bronşite, gastroenterite, constipaţii. Produsul posedă acţiune expectorantă. Flavonele imprimă o activitate diuretică şi spasmolitică, comparabilă cu cea a papaverinei. De asemenea, influenţează motilitatea gastrointestinală, conferindu-i preparatului proprietăţi laxative. Mod de administrare. În tratamentul bronşitelor, gastroenteritelor, constipaţiilor se administrează: a. pulbere de rădăcină şi rizom de lemn dulce, b. decoct obţinut dintr-o linguriţă pulbere de rădăcină şi rizom de lemn dulce la 200 ml apă. Se fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal numai. c. macerat la rece se prepară dintr-o linguriţă pulbere de rădăcină şi rizom de lemn dulce la 200 ml apă rece. Se lasă acoperit 2 ore pentru a se macera. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament pentru pulbere: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 50 – 75 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,02 – 1 g. Dozele de tratament pentru infuzie sau macerat: animale mari (cabaline, taurine) 15 – 75 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,02 – 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Glycyrrhiza glabra

lemn dulce

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

dulcişor, iarbă dulce, rădăcină dulce, reglisă

expectorant, diuretic, spasmolitic, laxativ,

Organ utilizat rădăcină, rizom

Mod de administrare pulbere, decoct, macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

195

LEMNUL DOMNULUI Artemisia abrotanum L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Lemnul domnului este o specie subspontană, care se întâlneşte în sudul ţării. Vegetează bine pe soluri uscate, nisipoase sau pietroase, permeabile. Descrierea plantei. Lemnul domnului este un semiarbust, cu miros aromat de lămâie, înalt de până la 1 m. Posedă în pământ o rădăcină bogat ramificată. Tulpina este dreaptă, ramificată. Frunzele sunt foarte divizate, iar pe faţa inferioară fin – păroase. Florile, de culoare galbenă, sunt dispuse în inflorescenţe mici. Organul utilizat. De la lemnul domnului se foloseşte partea aeriană – Artemisia abrotanum herba sin. Abrotani herba – care se recoltează în august – septembrie. Recoltare. Uscare. Partea aeriană se recoltează prin tăiere cu foarfeca, în timpul înfloritului, pe vreme frumoasă, uscată, după orele 11. Se usucă într-un singur strat la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Produsul emană un miros plăcut de lămâie. Principii active. Produsul conţine ulei volatil bogat în eucaliptol, cumarine (din care cea mai importantă izofraxidinozida), flavone, abrotină (alcaloid cristalizabil), substanţe amare. Acţiune farmacologică. Recomandări. Medicina veterinară tradiţională foloseşte preparatul de lemnul domnului pentru tratarea bronşitelor, în tratamentul stomatitei foliculare a calului. Principiile active îi conferă produsului efect antispastic, expectorant, antiinflamator, antiseptic, cicatrizant. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronşitei (tusei) la cai se administrează:

196

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ a. planta se taie mărunt şi se amestecă în grăunţe. Se administrează de 2 – 3 ori pe zi. b. decoct obţinut din 10 g produs de lemnul domnului uscat şi mărunţit la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se spală locurile afectate. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal numai. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea stomatitei foliculare la cal se recomandă decoct obţinut din10 g produs de lemn câinesc uscat şi mărunţit la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se fac spălături bucale de mai multe ori pe zi, ultima, seara, după ce animalul a mâncat porţia de hrană. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Artemisia abrotanum

lemnul Domnului

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

alimană, focşor, lămâiţă, lemn domnesc, lemn dulce, lemnuş, pelin domnesc, rosmalin, ţipruş

antispastic, expectorant, antiinflamator, antiseptic, cicatrizant.

Organ utilizat partea aeriană

Mod de administrare în stare proaspătă, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

197

LEURDA Allium ursinum L. – Fam. Liliaceae

Ecologie. Răspândire. Leurda este o specie care vegetează pe soluri bogate în humus, umede, fiind întâlnită prin păduri umbroase de foioase din regiunea muntoasă şi deluroasă. Descrierea plantei. Leurda este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 50 cm. Prezintă în pământ un bulb ovoid, cu puţine fibre paralele, din care pornesc rădăcinile firoase. Tulpina floriferă este dreaptă. Frunzele sunt late de 2 – 3 cm, eliptic lanceolate, cu peţioli lungi de cca. 5 cm. Planta are numai frunze bazale. Florile, albe, sunt grupate câte 5 – 20 într-o inflorescenţă. Planta are miros de usturoi. Organul utilizat. De la leurdă se recoltează frunzele – Allii ursinii folium – în perioada aprilie – iunie. Recoltare. Uscare. Frunzele se recoltează în timpul înfloritului, prin rupere cu mâna. Se usucă la umbră, în strat subţire, în poduri acoperite cu tablă. Principii active. Compoziţia chimică a leurdei este insuficient studiată. Planta conţine levuroză, aliină, care prin hidroliză enzimatică sau prin antrenare cu vapori de apă trece în bisulfură de alil. Aceasta posedă mirosul şi gustul de usturoi. Atenţie! Supradozarea determină intoxicaţii. Simptome: hipersalivaţie, tremurături musculare, anorexie. Se intervine cu tonice, calciu gloconic, glucoză, tratament simptomatic.

198

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele de leurdă au întrebuinţări în medicina veterinară tradiţională, fiind folosite la tratarea stării „a frigore”, cistitelor hemoragice, mastitelor şi mamitelor hemoragice. Principiile active conferă produsului acţiune antihemoragică, antiinflamatorie, antiseptică. Mod de administrare. Pentru tratarea stării „a frigore”, cistitelor hemoragice, mastitelor, mamitelor hemoragice se indică infuzie preparată dintr-o lingură de produs de leurdă bine uscat şi mărunţit la 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 20 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 20 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Allium ursinum

leurdă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

ai-ciorăsc, ai de pădure, ai sălbatic, aiuţi, aliu, leoardă

antihemoragic, antiinflamator, antiseptic

Organ utilizat

Mod de administrare

frunze

infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

199

LEUŞTEANUL Levisticum officinale Koch.– Fam. Umbelliferae

Ecologie. Răspândire. Leuşteanul este o specie de plante originară din sudul Europei. În România se cultivă în grădinile ţărăneşti. Planta manifestă pretenţii moderate faţă de căldură, umiditate şi lumină. Vegetează bine pe soluri grele, bogate în substanţe minerale şi organice. Descrierea plantei. Leuşteanul este o plantă ierboasă, perenă, aromatică, înaltă de peste 1 m, cu miros puternic, caracteristic. În pământ posedă un rizom gros de pe care se dezvoltă rădăcini şi tulpina aeriană, care este dreaptă. Frunzele, de culoare verde intensă, descrescând ca mărime de la bază spre vârf, sunt penat – sectate (frunzele inferioare dublu, cele superioare simplu – penate), cu foliolele lat – ovate şi la vârf incis – dinţate. Florile, mici, de culoare galbenă, sunt grupate în inflorescenţe. Organul utilizat. De la leuştean se folosesc rizomul şi rădăcinile – Levistici radix – şi fructele – Levistici fructus. Ambele organe ale plantei se recoltează toamna. Se mai folosesc şi frunzele – Levistici folium – care se culeg în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Perioada de recoltare este legată de dezvoltarea plantei, fiind necesară aşteptarea înfloririi, când în frunze concentraţia de substanţe active este maximă. Se aleg zile uscate, iar după ploaie se mai aşteaptă încă 2 – 3 zile însorite, înainte de începerea recoltării. Momentul cel mai potrivit din zi este dimineaţa. Frunzele se rup cu peţiol. Uscarea trebuie să se înceapă imediat după recoltare. Frunzele se întind în straturi subţiri, în încăperi bine aerisite, în poduri sau chiar la soare. Rizomii şi rădăcinile de leuştean se recoltează toamna, spre sfârşitul vegetaţiei. Acestea se curăţă de resturi vegetale şi impurităţi. Se spală repede într-un curent de apă, se taie în discuri (rondele) de 1 cm grosime. Se usucă întinse într-un singur strat,

200

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

la soare sau în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de până în 40 – 50 0C. Fructele de leuştean se recoltează tot toamna, când sunt bine formate, maturizate şi uscate. Fructele sunt mici, lat – eliptice şi turtite, de culoare albă – gălbuie până la brune. Principii active. Produsele de leuştean conţin rezine, furanocumarine, dar, în special, ulei volatil, al cărui component principal este terpineolul. Mai conţine taninuri, acid acetic, acid benzoic, rutozidă, amidon. Atenţie! Supradozarea poate produce tulburări digestive, gastroenterite, tulburări ale aparatului renal manifestate prin poliurie. Cazurile uşoare pot fi tratate la domiciliu. În cazuri mai deosebite se face tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de leuştean au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Principiile active din preparatele de leuştean posedă acţiune antiseptică. Leuşteanul se recomandă în afecţiuni renale, cistite, cistite hemoragice, afecţiuni ale căilor respiratorii, datorită acţiunii expectorante, diuretice şi uşor sedative (calmează sistemul nervos după perioade de stres). Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistitelor, cistitelor hemoragice, a afecţiunilor căilor respiratorii se administrează: a. infuzie preparată din 5 g produs (frunze şi rădăcină) bine mărunţit la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10 – 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal, b. decoct din 5 g produs (frunze şi rădăcină) la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 25 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 3 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Empiric, muşcătura de şarpe se spală cu borş din tărâţe de porumb în care s-au adăugat frunze de leuştean uscate şi fărâmiţate. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Levisticum officinale

leuştean

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

buruiană de lungoare, buruiana lingoarei, leoştean, lustrean, libistoc, luştreang, păscănaţ

antiseptic, expectorant, diuretic, uşor sedativ

Organ utilizat rizom cu rădăcini, fructe

Mod de administrare infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

201

LEVĂNŢICA Lavandula angustifolia Mill. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Levănţica este o specie de plantă de origine mediteraneană. Planta are nevoie de temperaturi ridicate, rezistând la ger doar în perioade de repaus şi acoperită cu zăpadă. Levănţica emite pretenţii faţă de lumină, fiind puţin pretenţioasă faţă de umiditate şi sol. Vegetează bine pe soluri calcaroase, afânate, permeabile şi relativ uscate. Nu suportă solurile cu exces de umiditate sau pe care stagnează apă. În România s-a cultivat mai mult prin grădini ca plantă ornamentală şi aromatică. În ultimul timp se cultivă pe suprafeţe ceva mai mari în Câmpia de Vest, Câmpia Olteniei, Câmpia Burnazului, în Bărăgan, în zona de câmpie şi colinară a Dobrogei, în Subcarpaţii de curbură şi meridionali. Aceasta deoarece levănţica este o foarte bună plantă fitoameliorativă pentru valorificarea terenurilor erodate şi prevenirea eroziunii solului, putându-se cultiva pe pante abrupte, însorite, calcaroase. Descrierea plantei. Levănţica este un semiarbust, peren, înalt de 30 – 60 (100) cm, care formează tufe globuloase. În pământ posedă rădăcină lignificată, lungă de 2 m şi groasă de 2 – 3 cm. Tulpina este dreaptă, puternic ramificată, începând de la bază, formând tufe globuloase de culoare verde – cenuşii datorită perilor. Frunzele sunt liniare, întregi, opuse, sesile, fiind de 8 – 10 ori mai lungi de cât late. Florile, de un albastru – violaceu, sunt grupate în inflorescenţe terminale cu aspect de spic lung de 3 – 7 cm.

202

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Fructele au formă ovoidă şi culoarea brună şi sunt lucioase. Ele sunt grupate câte patru. Levănţica are o longevitate de 20 – 30 de ani. Organul utilizat. De la levănţică se folosesc florile – Lavandulae flores – care se recoltează în perioada iunie – iulie, începând din al doilea an de cultivare. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Perioada de recoltare este legată de dezvoltarea plantei, fiind necesară aşteptarea înfloririi şi deschiderii a 25% dintre flori, când în acestea concentraţia de ulei volatil şi alte substanţe active este maximă. Se aleg zile uscate, calde, iar după ploaie se mai aşteaptă încă 2 – 3 zile însorite, înainte de începerea recoltării. Momentul cel mai potrivit din zi este dimineaţa între orele 9 – 12. Vârfurile înflorite se taie cu secera sau foarfecul la distanţa de cel mult 5 cm sub ultima floare. După tăiere, se colectează în coşuri, fără a le presa. Se transportă imediat acasă pentru a pregăti uscarea. Aceasta se face la umbră pe rame peste care s-a aşternut hârtie curată în şoproane, magazii sau poduri curate, bine aerisite, acoperite cu tablă. Se întinde în strat subţire. Din timp în timp se întorc până la uscarea totală. Apoi se face strujirea inflorescenţelor uscate. Produsul obţinut este format din flori solitare, de culoare albastră – violetă, cu miros plăcut, aromat, caracteristic şi gust amărui. Principii active. Produsul, constituit din flori de levănţică, sunt bogate în ulei volatil (cu cca. 50% acetat de linalil). Componentul principal al uleiului volatil este linalolul, care, cu cât se găseşte în procent mai mare sub formă esterificată (acetat de linalil), cu atât conferă preparatului o calitate mai bună, superioară. Pe lângă acetatul de linalil, în uleiul volatil se mai găsesc şi alţi alcooli ca geraniol, nerol, lavandulol, borneol. Produsul de levănţică mai conţine tanin (constituit în cea mai mare parte din acidul rozmarinic), cumarine, acid ursolic, un principiu amar, rezine, pectine. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de levănţică au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Principiile active din florile de levănţică acţionează pentru hidratarea organismului şi, prin aceasta, ca febrifug. Asigură reconfortarea şi calmarea după surmenaj fizic şi iritabilitate nervoasă. Mod de administrare. Pentru tratarea lipsei poftei de apă (lipsa setei) se pun câteva picături de ulei de levănţică sau flori de levănţică în vasele din care se adapă animalele. Mirosul agreabil determină animalele să consume mai multă apă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Lavandula angustifolia

levănţică

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

levand, livand, aspic, spichinel

favorizează hidratarea organismului, febrifug

Organ utilizat flori

Mod de administrare ulei, flori

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

203

LICHENUL DE PIATRĂ Cetraria islandica (L.) Ach. – Fam. Parmeliaceae

Ecologie. Răspândire. Lichenul de piatră este răspândit la noi în ţară pe stânci şi pe platourile din regiunea alpină, uneori în jnepenişuri, îndeosebi pe Muntele Mic în Banat, Ţarcu, Godeanu, Masivul Retezat, Munţii Făgăraşului, Parângului, Sibiului şi în judeţele Maramureş, Bistriţa – Năsăud, Covasna, Harghită, Mureş şi Suceava. Descrierea plantei. Cunoscut şi sub numele de lichenul renului, lichenul de piatră are tal foliaceu, coriace, friabil, în formă de tufă mică, aspru la pipăit, este pe faţa superioară de culoare brun – verzui, iar pe cea inferioară alb – cenuşiu. Organul utilizat. De la lichenul renului se recoltează talul – Lichen Islandicus – în perioada aprilie – noiembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Talul se recoltează în întregime, numai pe vreme uscată. Se desprinde uşor de pe substrat. Acolo unde este abundent, se poate strânge chiar cu grebla pentru fân. Imediat după recoltare se curăţă de resturi de muşchi, urme de iarbă, alte impurităţi. Se înlătură părţile brunificate, înnegrite. Uscarea se face în aer liber sau în şoproane cu aerisire bună. Produsul uscat are un gust amar – mucilaginos, mirosul este foarte slab, dar nu diferă la culoare mult faţă de planta proaspătă.

204

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Lichenul de piatră conţine mucilagii (70% solubile), acizi lichenici, lichenină, acidul usnic, acidul cetraric, acidul lichen – stearic, ulei volatil, vitamina A, vitamina B, iod, principii amare şi cetona fridelină. Acţiune farmacologică. Recomandări. Talul lichenului are importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Principiul amar are un efect general. Acidul usnic are proprietăţi antibiotice, îndeosebi faţă de Mycobacterium tuberculosis. Se pare că, datorită acestei proprietăţi, lichenul de piatră poate fi indicat şi în tratarea tuberculozei. Preparatul de lichenul de piatră se administrează ca antiinflamator, emolient în catarul căilor respiratorii, behic (liniştitor al tusei) şi expectorant. De asemenea, se indică pentru tratarea gripelor, traheo-bronşitelor acute, bronşitelor cronice, laringitelor acute şi cronice. Lichenul de piatră, ca atare, este astăzi din ce în ce mai puţin utilizat. Recent s-au descoperit proprietăţile antitumorale ale acidului usnic. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor căilor respiratorii, în tratarea gripelor, traheobronşitelor acute, bronşitelor cronice, laringitelor acute şi cronice se administrează infuzie preparată din 2 - 5 g de lichenul de piatră bine uscat şi mărunţit la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se adaugă un vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea acidităţii. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 30 – 75 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 20 – 30 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 3 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 5 g tal lichenic bine uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se foloseşte. Tratamentul se aplică de 3 – 4 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Cetraria islandica

lichenul de piatră

Alte denumiri populare ale plantei muşchi de piatră, muşchi creţ, muşchi de munte

Acţiune farmacologică antiinflamator, emolient, behic, expectorant, cicatrizant, antitumoral

Organ utilizat talul

Mod de administrare infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

205

LIMBA MIELULUI Borago officinalis L. – Fam. Boraginaceae

Ecologie. Răspândire. Limba mielului este o specie de plante care se cultivă, dar şi care se găseşte în flora spontană, vegetând în locuri ruderale şi pe locuri cultivate. Descrierea plantei. Limba mielului este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 30 – 60 cm. Tulpina este dreaptă, aspru – păroasă, ramificată. Frunzele sunt alungit – lanceolate, păroase. Florile sunt roşii la început, apoi albastre precum cerul şi sunt grupate în inflorescenţe. Organul utilizat. De la limba mielului se recoltează partea aeriană – Boraginis herba – în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene de la limba – mielului se recoltează în timpul înfloritului, prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului, cel mai bine dimineaţa după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, în locuri umbroase, uscate, bine aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Principii active. Produsul constituit din părţile aeriene de la limba mielului conţine alantoină, răşină, mucilagii, flavone, prostaglandine, tanin, săruri de potasiu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Părţile aeriene de la limba – mielului au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Preparatul posedă acţiune diuretică, sudorifică, febrifugă, depurativă, emolientă şi cicatrizantă. Se recomandă pentru tratarea unor afecţiuni pulmonare, unor afecţiuni renale, în stări „a frigore”, a plăgilor.

206

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea unor afecţiuni pulmonare, renale, în stări „a frigore” se administrează infuzie preparată din 10 - 15 g de produs de limba mielului bine uscat şi mărunţit la 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se adaugă un vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea acidităţii. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 100 – 250 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 30 – 50 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 10 – 20 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor: a. se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu infuzie preparată din 10 - 15 g de produs de limba mielului bine uscat şi mărunţit la 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se adaugă un vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea acidităţii. Se răceşte şi se foloseşte. b. tinctură, care se poate pregăti astfel: din 10g de plantă înflorită bine uscată şi mărunţită la 100 ml alcool. Se lasă 10 zile pentru extracţie. Sticla se agită zilnic pentru uniformizare. Se strecoară. Se badijonează şi se bandajează plăgile. Tratamentul se aplică de 3 – 4 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Borago officinalis

limba mielului

Alte denumiri populare ale plantei alior, arăriel, boranţă roşie, mierea ursului, otrăţel

Acţiune farmacologică diuretic, sudorific, febrifug, depurativ, emolient, cicatrizant

Organ utilizat partea aeriană

Mod de administrare infuzie, tinctură

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

207

LUMÂNĂRICA Verbascum phlomoides L. – Fam. Scrofulariaceae

Ecologie. Răspândire. Lumânărica este o specie de plante care vegetează în locuri necultivate, la margini de drumuri. Ea solicită multă lumină şi uscăciune excesivă. Creşte pe terenuri pietroase, nisipoase în zona de câmpie şi de deal din întreaga ţară. Descrierea plantei. Lumânărica este o plantă ierboasă, anuală, înaltă până la 2 m, tulpina este dreaptă, neramificată, cu flori galbene, grupate în inflorescenţă (în treimea superioară), cu frunze păroase, ovale, care sunt din ce în ce mai mari spre bază. Organul utilizat. De la lumânărică se recoltează florile (petalele şi staminele) – Verbasci flores – din iunie până în septembrie şi rădăcinile – Verbasci radix – toamna târziu sau primăvara devreme. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face numai dimineaţa, după ce se ridică roua. Când florile încep să se închidă de căldură, la amiază, nu se vor mai recolta, deoarece dau, ca şi florile căzute, un produs necorespunzător. Se culeg cu mâna, prin ciupire, numai corola cu staminele de la florile deschise. Se colectează în cutii sau coşuri căptuşite cu hârtie curată. Uscarea se face la soare, în straturi subţiri, cu un singur rând de flori, pe rame sau pe hârtie curată, timp de câteva ore, apoi la umbră. Uscarea prea înceată le brunifică. Culoarea florilor uscate trebuie să fie galbenă – aurie, mirosul plăcut, de miere, gustul dulceag, mucilaginos.

208

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Rădăcinile se scot cu cazmaua sau hârleţul, se spală imediat, se curăţă de părţile aeriene, se taie în bucăţi de 10 – 15 cm, iar părţile groase se despică în 2 – 4 fragmente pentru a se usca mai uşor. Rădăcinile se usucă la soare, în locuri deschise, bine ventilate. Observaţie! Deoarece perii plantei provoacă inflamaţii ale pielii, mucoaselor, ochilor, pe timpul recoltării se va purta îmbrăcăminte cu mâneci lungi şi bine închisă la gât. Mâinile nu se vor duce la faţă şi, mai ales, la ochi. Principii active. Principalul principiu activ îl constituie mucilagiile, dar florile de lumânărică mai conţin şi saponine, flavone, acizi organici, zaharuri, tanin şi un alcool specific. Atenţie! Florile, rădăcinile de lumânărică folosite fără a fi uscate au o doză de toxicitate la care toate speciile de animale sunt sensibile. Intoxicaţia prezintă simptomele: somnolenţă, apatie, oligourie sau anurie, transpiraţii, tremurături musculare. Se intervine cu purgative saline, apă de var, cărbune medicinal, tanin, cardiotonice, tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Florile de lumânărică au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Proprietăţile expectorante şi emoliente le fac să fie incluse în speciile pectorale sau se folosesc ca behice şi antiastmatice. Cu toată acţiunea expectorantă nu se vor utiliza în catarul acut, ci în stări subacute şi în bronşitele cronice. Mai au acţiune antiinflamatorie, antivirală, antihistaminică, antispastică, antimicrobiană. Medicina veterinară etnoiatrică foloseşte rădăcina plantei pentru tratarea plăgilor cu larve (viermi). Ţăranii introduc florile de lumânărică în găurile de şoareci deoarece au acţiune ratifugă. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea stărilor „a frigore”, afecţiunilor pulmonare, bronşitelor, laringitelor se administrează infuzie preparată din 3 - 5 g de flori de lumânărică bine uscate şi mărunţite la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10 – 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 20 – 60 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 5 – 10 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor cu larve se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut dintr-o lingură de rădăcină de lumânărică bine uscată şi mărunţită la 200 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte. Administrarea drogului se face 3 – 4 ori în 24 de ore, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Verbascum phlomoides

lumânărică

Alte denumiri populare Acţiune farmacologică Organ Mod de ale plantei utilizat administrare coada lupului, coada expectorant, emolient, behic, antiasmatic, flori, infuzie, mielului, corobatică, cucuruş antiinflamator, antiviral, antihistaminic, rădăcină decoct galben, lipan, rânzişoară antispastic, antimicrobian

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

209

MACUL Papaver somniferum L. – Fam. Papaveraceae

Ecologie. Răspândire. Macul este o specie de plante de cultură originară din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Se cultivă în toate judeţele de câmpie şi deal. Vegetează bine pe soluri mai fertile şi bogate în calciu. Creşte în toate judeţele de câmpie şi deal. Descrierea plantei. Macul este o plantă ierboasă, anuală, dreaptă, înaltă de până la 100 cm, cu tulpina acoperită cu peri aspri. Frunzele, păroase şi ele, sunt divizate. Florile au patru petale, intens roşii, unele având baza pătată. Organul utilizat. De la macul de grădină se folosesc petalele florilor – Papaver somniferum flores – sau capsule – Opium – care se recoltează din mai până în iunie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face prin desprinderea uşoară a petalelor, la începutul desfacerii florii. Momentul optim al recoltării este dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, iar timpul s-a încălzit (după orele 9 – 10). Petalele se culeg fără a le strânge cu degetele. Petalele strivite îşi schimbă culoarea în timpul uscării şi apar cu pete cafenii. Se colectează în cutii sau coşuri căptuşite cu hârtie curată. Uscarea se face pe rame, peste care s-a aşternut hârtie curată. Petalele care s-au lipit una de alta în timpul transportului, se desfac. Se întind în strat subţire. Ramele se aşează în locuri adăpostite de soare şi de vânt, de preferinţă în poduri, sub acoperişuri de tablă. Produsul uscat este constituit din petale roşii – violacee, cu sau fără pete de culoare neagră la bază, cu miros slab, caracteristic, cu gust amărui, mucilaginos.

210

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Capsulele se recoltează când seminţele se desprind de pe pereţii lor. În această fază capsulele sunt tari şi de culoare galbenă-cenuşie. Întârzierea recoltatului reduce conţinutul de morfină. Principii active. Petalele de mac de grădină conţin mucilagii, alcaloizi, substanţe specifice, complexul antocianic, care este format din cianoziodă, mecocianină, readinozidă. Complexul antocianic este responsabil de coloraţia roşie a florii de mac. Capsulele (şi opiul) conţin alcaloizi:  de tip morfinian: morfină, codeină, tebaină, pseudomorfină, neoptină, codeinonă,  de tip benzil- şi benziltetrahidroizochinolina: papaverină, laudanosină, laudanidină, laudanină, papaveraldină, codamină, reticulină,  de tip ftalilizochinolină: pacodină, tetrahidropapaveraldină, narcotină, narcotolină, narceină,  de tip protopină: protopină, criptopină,  de tip aporfină: corituberină, magnoflorină, izoboldină,  de tip protoberberină: coreximină, izocoripalmină, canadină, captizină, berberină,  de tip N-metilreadină: papaverubina C, D, E, glaudină. Mai conţin enzime (oxidaze, peroxidaze, fenoloxidaze, invertază, demitelaze, fosfataze, proteaze, etc.), glucide simple (glucoză, fructoză, zaharoză, xiloză), poliglucide (holoceluloză, pentozani, pectine), apă, Na, K, Ca, Mg, B, Al, Si, Ti, Mn, Fe, Cu, Pb. Opiul mai conţine acizi organici: meconic, lactic, malic, tartric, citric, acetic, succinic. Atenţie! Toate organele plantei, exceptând seminţele, conţin latex constituit din numeroşi alcaloizi toxici. La vacă, porc, pisică pot apare reacţii adverse determinate de morfină, care le este contraindicată din cauza stărilor de excitaţie. Intoxicaţia se manifestă prin: stări depresive, ataxie sau stări de excitaţie, cu accese rabiforme, convulsii, urmate de paralizii, hipersalivaţie, meteorism, colici, tulburări respiratorii şi cardiace, mucoase subicterice, hematurie, albuminurie. Se intervine cu spălături gastrice prin sifonare, apă albuminată, cărbune medicinal, tanin, purgative saline sau ulei de ricin, permanganat de potasiu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Capsulele macului prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară. Alcaloizii cei mai importanţi cu întrebuinţări în terapeutică sunt:  papaverina, puţin toxică, acţionează spasmolitic asupra musculaturii netede.  narcotina din opiu serveşte ca materie primă pentru obţinerea hidrostinei şi cotarninei utilizate ca hemostatice în hemoragiile uterine. Clorhidratul de narcotină este un sedativ al tusei mai puternic decât codeina.  morfina este una din cele mai puternice calmante ale durerii. Posedă proprietăţi analgezice hipnotice şi narcotice. Provoacă obişnuinţă, dependenţă, ceea ce impune doze crescânde pentru acelaşi efect terapeutic. Determină intoxicaţie cronică.  codeina are efect sedativ asupra centrului tusei. Produsul de mac prezintă o acţiune antitusivă, spasmolitică, sedativ al tusei, calmantă, narcotică, analgezică hipnotică, narcotică, uterolitic-antispastică.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

211

Mod de administrare. Produsele de mac nu se recomandă decât cu prescripţie medicală. Pentru tratarea colicilor abdominale, ca narcotic şi hipnotic se administrează pulbere de opiu, boluri, pilule, extract uscat, tinctură cu 1% morfină. Dozele de tratament cu pulbere de opiu: animale mari (cabaline, taurine) 2 – 5 – 20 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,5 – 1 – 2 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,05 – 0,1 – 0,5 g. Dozele de tratament cu extract: animale mari (cabaline, taurine) 1 – 3 – 5 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,2 – 0,5 – 1 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,02 – 0,5 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline, taurine) 20 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,1 – 0,2 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Empiric, în anumite zone ale ţării, animalelor care fată greu li se administrează decoct din capsule de mac. Probabil decoctul are efect uterolitic-antispastic şi analgezic. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Papaver somniferum

mac

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

mac alb, mac albastru german, mac de grădină, somnişor

spasmolitic, antitusiv, sedativ al tusei, calmant, narcotic, analgezic hipnotic, narcotic, uterolitic-antispastic

Organ utilizat flori (petale), capsule

Mod de administrare la indicaţia şi sub observaţia medicului

212

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MACUL DE CÂMP Papaver rhoeas L. – Fam. Papaveraceae

Ecologie. Răspândire. Deşi specifică ca buruiană de semănături (în special de cereale), macul de câmp se întâlneşte şi în mirişti, pe marginea drumurilor, a căilor ferate, pe soluri mai fertile şi bogate în calciu. Creşte în toate judeţele de câmpie şi deal. Descrierea plantei. Macul este o plantă ierboasă, anuală, dreaptă, înaltă de până la 100 cm, cu tulpina acoperită cu peri aspri. Frunzele, păroase şi ele, sunt divizate. Florile au 4 petale, intens roşii, unele având baza pătată. Organul utilizat. De la mac se folosesc petalele – Rhoeados flores – care se recoltează din mai până în iunie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face prin desprinderea uşoară a petalelor, la începutul desfacerii florii. Momentul optim al recoltării este dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, iar timpul s-a încălzit (după orele 9 – 10). Petalele se culeg fără a le strânge cu degetele. Petalele strivite îşi schimbă culoarea în timpul uscării şi apar cu pete cafenii. Se colectează în cutii sau coşuri căptuşite cu hârtie curată. Uscarea se face pe rame, peste care s-a aşternut hârtie curată. Petalele care s-au lipit una de alta în timpul transportului, se desfac. Se întind în strat subţire. Ramele se aşează în locuri adăpostite de soare şi de vânt, de preferinţă în poduri, sub acoperişuri de tablă.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

213

Produsul uscat este constituit din petale roşii – violacee, cu sau fără pete de culoare neagră la bază, cu miros slab, caracteristic, cu gust amărui, mucilaginos. Principii active. Petalele de mac de câmp conţin mucilagii, alcaloizi, substanţe specifice, complexul antocianic, care este format din cianoziodă, mecocianină, readinozidă. Complexul antocianic este responsabil de coloraţia roşie a florii de mac de câmp. Acţiune farmacologică. Recomandări. Petalele florilor de mac de câmp au importanţă terapeutică în medicina veterinară. Preparatul prezintă o acţiune emolientă, expectorantă, decongestionantă şi antitusivă, fiind un sedativ moderat şi uşor narcotic. Mod de administrare. Pentru tratarea afecţiunilor respiratorii, a stării „a frigore” se administrează infuzie preparată din 1 - 2 g petale de mac de câmp bine uscate şi mărunţite la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 20 – 30 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 2 – 3 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Papaver rhoeas

mac de câmp

Alte denumiri populare ale plantei macul cucului, mac iepuresc, mac păsăresc, mac roşu, mac sălbatec, măcuţ, paparone

Acţiune farmacologică emolient, antitusiv, sedativ moderat, uşor narcotic, expectorant, decongestionant

Organ utilizat

Mod de administrare

flori (petale)

infuzie

214

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MANA – PĂMÂNTULUI Arum maculatum L. – Fam. Araceae

Ecologie. Răspândire. Mana – pământului, cunoscută şi sub denumirea de rodul – pământului, este frecvent întâlnită în zona de câmpie şi deal din toată ţara, crescând în păduri umede şi umbroase, tufărişuri, preferând soluri afânate, bogate în humus. Descrierea plantei. Rodul – pământului este o plantă ierboasă, perenă, de 15 – 30 cm înălţime, cu tubercul orizontal în pământ, frunze sagitale, flori grupate în inflorescenţă şi fructe roşii. Este o plantă toxică. Organul utilizat. De la mana – pământului se recoltează tuberculul cu rădăcinile sale – Ari tuber – în perioada martie – aprilie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Tuberculii de mana – pământului sunt scoşi cu cazmaua sau hârleţul. Imediat se spală, apoi se zvântă. Se usucă în încăperi încălzite. Produsul uscat este constituit din tuberculi cu aspect zbârcit, de culoare maro – închis sau brună, nu au miros. Principii active. Rodul – pământului, în tuberculii săi, conţine amidon, saponine, alcaloizi (aroina) şi substanţe specifice. Atenţie! Mana – pământului este socotită, o plantă toxică datorită, probabil, saponinelor şi unor alcaloizi ca aroina. Sucul plantei irită puternic pielea şi mucoasele gastrointestinale. Provoacă purgaţie violentă, salivaţie, vărsături. Produce

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

215

parapareză şi hemoglobinurie. Se intervine prin administrare de multe lichide, de vomitive, tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de mana – pământului este utilizat în medicina veterinară tradiţională. I se atribuie proprietăţi antiinfecţioase, antiinflamatorii, antiseptice, bacteriostatice. Totodată, preparatul se foloseşte şi ca vulnerar şi antinevralgic în diferite dureri. Mod de administrare. Pentru tratarea septicemiei, empiric, se foloseşte decoctul de mana-pământului, care se obţine din două linguriţe de produs bine mărunţit sau pisat la 500 ml apă. Se fierbe la foc potrivit timp de 35 minute. Se strecoară fierbinte, apoi se răceşte până la călduţ. Decoctul, astfel preparat, se amestecă cu 500 ml borş şi se administrează prin breuvaj bucal. Atenţie! Datorită toxicităţii plante şi faptului că beneficiile sunt mai mici decât riscurile acestui tratament, reţeta nu este încurajată a fi folosită. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Arum maculatum

mana pământului

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

rodul pământului, aron, baltag, antiinfecţios, antiinflamator, tubercul cu calendarul - codrului, ghimper nemţesc, antiseptic, bacteriostatic, rădăcină hribă, săgeată, timp, ungurean vulnerar, antinevralgic

Mod de administrare decoct

216

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MĂCEŞUL Rosa canina L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Măceşul creşte în rărituri de păduri sau pe marginea acestora, în locuri poieniţe, pe coaste însorite, în păşuni şi fâneţe, la marginea drumurilor şi a căilor ferate. Se întâlneşte de la câmpie până la munte (nu mai sus de 1200 m), dar, îndeosebi, în zonele de deal. Descrierea plantei. Măceşul este un arbust înalt de 1 – 3 m, acoperit cu ghimpi ale căror vârfuri sunt îndreptate în jos, ramurile sunt arcuite în afară, frunzele sunt compuse având 5 foliole. Florile, cu 5 petale, sunt de culoare roz. Organul utilizat. De la măceş se recoltează:  florile – Cynosbati flores – în luna iunie,  frunzele – Cynosbati folium – în perioada mai – iunie,  fructele – Cynosbati fructus – în lunile august – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea frunzelor se face în zilele senine, după ce se ridică roua, până la ora 16. Frunzele se rup cu mâna de pe tulpini sau se taie cu foarfeca, apoi se usucă în poduri cu aerisire bună sau în şoproane, magazii. Florile se recoltează prin tăiere cu foarfeca, iar frunzele prin strujire, în perioada înfloritului, pe timp frumos, uscat, după ora 10. Se usucă la umbră, în strat subţire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Fructele de măceş se culeg în diferite faze de coacere, când sunt portocalii sau roşii, dar nu şi când coacerea este depăşită şi încep să devină moi. Se recoltează cu

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

217

mâna, numai fructele întregi şi sănătoase. Uscarea măceşelor se face numai în cuptor încălzit la o temperatură de 85 – 1050C. Se verifică prin strângere între degete; când se sparg cu zgomot, înseamnă că sunt bine uscate. Măceşele uscate sunt ovale, cu o adâncitură în vârf, portocalii sau roşii, lucioase sau zbârcite. Seminţele lor sunt galbene. Peretele fructului este dulce-acrişor, slab astringent, lipsit de miros. Principii active. Măceşele au un conţinut bogat de vitamine A, B1, B2, C, P, K, PP, E, dar cea care este în cantitate mai mare este vitamina C. Mai conţin şi acizi organici, pectine, tanin, flavone, săruri minerale. Acţiune farmacologică. Recomandări. Medicina veterinară foloseşte produsele de măceş pentru rolul lor laxativ, diuretic, depurativ, tonic şi ca stimulator general în tratarea lipsei poftei de mâncare la animale (anorexii), în indigestii, afecţiuni renale cu mărirea diurezei şi eliminarea substanţelor toxice din organism, cistite, stări „a frigore”. Datorită vitaminei P, preparatele de măceşe menţin permeabilitatea şi fragilitatea vaselor capilare, normalizând circulaţia sângelui. Măceşele se utilizează ca vitaminizant, astringent şi antidiareic. Datorită conţinutului în vitamină C, produsul este important pentru funcţionarea normală a tuturor glandelor cu secreţie internă (tiroidă, pancreas, etc.) a ficatului, splinei, creierului, inimii; intervine în respiraţia ţesuturilor, în reacţiile fermentative, în procesul de eliminare al toxinelor sanguine. Mod de administrare. Pentru tratarea anorexiilor, indigestiilor, afecţiunilor renale, cistitelor, stărilor „a frigore”, ca tonic vitaminizant pentru animalele în convalescenţă şi recuperabile se administrează decoct obţinut din 6 – 10 g produs de măceş la 200 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 70 – 100 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 15 – 30 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 – 10 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Rosa canina

măceş

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică laxativ, diuretic, depurativ, tonic, stimulator general, vitaminizant, astringent

ciucuri de mărăcine, cacaşder, glogheje, iarba mâţei, mărăcine, mărăcinile-coţofanei, răsură, rug sălbatec, rujă, scoabe, scoruş nemţesc, sipică, suieş, trandafir sălbatec, tufă de rug, zgoroghin

Organ utilizat

Mod de administrare

flori, frunze, fructe

decoct

218

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MĂCEŞUL DE MUNTE Rosa pendulina L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Măceşul de munte este o specie de plante care vegetează pe coaste abrupte, stâncării, grohotişuri, chei, defileuri, păduri, în etajul montan şi subalpin, pe soluri scheletice, superficiale, slab – acide, bogate în azot. Planta suportă o uşoară umbrire. Descrierea plantei. Măceşul de munte este un arbust, înalt până la 2 m. Posedă tulpini lungi, cu ramuri scurte, orizontale sau pendule, de obicei lipsite de ghimpi, ca şi ramurile florifere. Frunzele sunt imparipenate cu 7 – 9 (11) foliole eliptice sau ovale. Florile sunt mari (5 cm diametru), violaceae sau roz – purpurii. Organul utilizat. De la măceşul de munte se folosesc fructele – Rosa pendulina fructus – care se recoltează toamna. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Fructele de la măceşul de munte se culeg în diferite faze de coacere, când sunt portocalii sau roşii, dar nu şi când coacerea este depăşită şi încep să devină moi. Se recoltează cu mâna, numai fructele întregi şi sănătoase. Uscarea măceşelor se face numai în cuptor încălzit la o temperatură de 85 – 1050C. Se verifică prin strângere între degete; când se sparg cu zgomot, înseamnă că sunt bine uscate. Măceşele uscate sunt ovale, cu o adâncitură în vârf, portocalii sau roşii, lucioase sau zbârcite. Seminţele lor sunt galbene. Peretele fructului este dulce-acrişor, slab astringent, lipsit de miros. Principii active. Produsul conţine o cantitate mare vitamina C, vitaminele B2, K, PP, E, provitamina A, glucide, acid malic, pectină, tanin, ulei volatil, acizi graşi, lecitină, săruri de potasiu, calciu, fier, magneziu.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

219

Acţiune farmacologică. Recomandări. Medicina veterinară foloseşte produsele de măceş de munte pentru rolul lor laxativ, diuretic, depurativ, tonic şi ca stimulator general în tratarea lipsei poftei de mâncare la animale (anorexii), în indigestii, afecţiuni renale cu mărirea diurezei şi eliminarea substanţelor toxice din organism, cistite, stări „a frigore”. Datorită vitaminei P, preparatele de măceşe menţin permeabilitatea şi fragilitatea vaselor capilare, normalizând circulaţia sângelui. Măceşele se utilizează ca vitaminizant, astringent şi antidiareic. Datorită conţinutului în vitamină C, produsul este important pentru funcţionarea normală a tuturor glandelor cu secreţie internă (tiroidă, pancreas, etc.) a ficatului, splinei, creierului, inimii; intervine în respiraţia ţesuturilor, în reacţiile fermentative, în procesul de eliminare al toxinelor sanguine. Mod de administrare. Pentru tratarea anorexiilor, indigestiilor, afecţiunilor renale, cistitelor, stărilor „a frigore”, ca tonic vitaminizant pentru animalele în convalescenţă şi recuperabile se administrează decoct obţinut din 6 – 10 g produs de măceş de munte la 200 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 70 – 100 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 15 – 30 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 – 10 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Rosa pendulina

măceş de munte

Alte denumiri populare Acţiune farmacologică Organ Mod de ale plantei utilizat administrare trandafir de munte, trandafir laxativ, diuretic, depurativ, tonic, fructe decoct de pădure stimulator general, vitaminizant, astringent

220

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MĂRARUL Anethum graveolens L. – Fam. Umbelliferae

Ecologie. Răspândire. Mărarul este o specie de plante originară din regiunea mediteraneană. Este rezistent la temperaturi scăzute. Planta emite cerinţe mari faţă de lumină. Umbrirea alungeşte plantele, iar aroma este scăzută. Ridică pretenţii la umiditate în timpul germinaţiei şi la începutul perioadei de vegetaţie. Mărarul preferă soluri cu textură uşoară sau mijlocie, afânate, bogate în humus şi curate de buruieni. Descrierea plantei. Mărarul este o plantă aromatică, condimentară, ierboasă, anuală, înaltă de până la 150 (160) m. În pământ posedă rădăcină pivotantă. Tulpina este dreaptă, cilindrică, striată, verde, glabră, cu frunze tripenat – sectate, care au foliole filiforme. Florile, mici, de culoare gălbui – verzui, sunt grupate în inflorescenţe compuse. Fructele au formă oval – eliptice şi sunt de culoare cafenie. Organul utilizat. De la mărar se folosesc frunzele – Anethi folium – şi fructele – Anethi fructus – care se recoltează pe toată perioada de vegetaţie, primele, sau în lunile august – septembrie cel de al doilea produs. Recoltare. Uscare. Recoltarea frunzelor de mărar se face în zilele senine, după ce se ridică roua, până la ora 13 - 14. Frunzele se rup cu mâna sau cu cosorul ori cu cuţitul, apoi se usucă la umbră, în strat subţire, în poduri cu aerisire bună sau în şoproane, magazii. Uscarea artificială, în cuptor obişnuit, se face la temperaturi mai mici de 400C.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

221

Fructele de mărar se recoltează când ajung la maturitate fiziologică, în general la 90 – 110 zile de la semănat. Se taie cu foarfeca sau cosorul tulpinile florifere. Se pot lega mai multe tulpini la un loc sub formă de buchete. Dacă cantitatea de tulpini este mică, fructele se obţin prin frecarea între palme a inflorescenţelor. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc din când în când. Uscarea artificială, în cuptor obişnuit, se face la temperaturi mai mici de 400C. Principii active. Produsul, constituit din frunze şi/sau fructe de mărar, conţine, în funcţie de organul plantei, ulei volatil între 2,5 – 4% (în frunze) şi 3 – 6% (în fructe). Uleiul volatil este format în proporţie de 40 – 60% din carvonă. De asemenea, mărarul este bogat în potasiu, sulf, sodiu, vitamină A, vitamină B1, vitamină C. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de mărar au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Ca la toate plantele condimentare, frunzele de mărar au proprietăţi stomahice şi tonic – amare. Ele măresc, totodată, cantitatea de urină eliminată în timp. Fructele de mărar posedă acţiune carminativă, antispastică, sedativă, antiinflamatorie, galactogogă. Mod de administrare. Pentru ameliorarea digestiei, afecţiunilor pulmonare, crampelor abdominale, mai ales la tineret, se administrează: a. infuzie preparată din 10 - 15 g de produs de limba mielului bine uscat şi mărunţit la 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se adaugă un vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea acidităţii. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. pulbere obţinută prin măcinarea seminţelor, c. ulei, extras din seminţe. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 25 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 1 – 2 g, păsări 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În mediul sătesc, în unele zone, vacilor mulgătoare li se administrează prin breuvaj bucal decoct obţinut din seminţe de mărar sau se amestecă seminţele de mărar în tărâţe, făină de porumb şi li se dă să mănânce, pentru mărirea producţiei de lapte şi îmbunătăţirea calităţii lui. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Anethum graveolens

mărar

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

chimen dulce, crop, mărar de grădină, mărar tare, morar

tonic - aperitiv, carminativ, antispastic, sedativ, antiinflamator, galactogog

Organ Mod de utilizat administrare infuzie, frunze, pulbere, fructe ulei

222

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MĂSELARIŢA Hyoscyamus niger L. – Fam. Solanaceae

Ecologie. Răspândire. Măselariţa este o plantă care creşte pe terenuri ruderale, printre dărâmături, pe maidane, şanţuri, la margini de drum, păşuni gunoite, locuri necultivate sau ca buruiană în culturi, pe lângă stâne de la câmpie până în etajul subalpin. Iernează bine în regiunile cu ierni mai aspre. Nu suportă băltirea apei şi nici apa freatică la o adâncime mai mică de 1,5 m. Solicită soluri drenate, cu textură luto – nisipoasă sau lutoasă. Descrierea plantei. Măselariţa este o plantă ierboasă, bienală, înaltă de 30 – 80 cm. Posedă o rădăcină pivotantă. Tulpina, care apare în al doilea an, este dreaptă, cilindrică. La început se dezvoltă o rozetă de frunze. Frunzele tinere tulpinale sunt întregi şi sesile, cele de la bază sunt fidate, cu 5 – 7 lobi şi peţiolate. Sunt puternic pubescente, perii glandulari fiind lipicioşi. Florile, aşezate la subsuoara frunzelor din partea superioară a tulpinii şi ramurilor, au culoarea galben – murdar şi prezintă vinişoare reticulare roşietice. Organul utilizat. De la măselariţă se recoltează frunzele – Hyoscyami folium – în intervalul iunie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Perioada cea mai potrivită pentru recoltare este la începutul înfloririi, aşteptând, în acest scop zile uscate. Se recoltează frunzele, prin ciupire, în mai multe etape, pe măsură ce ajung la dezvoltare deplină. Frunzele prăfuite sau stropite cu noroi, se spală repede cu apă, se scurg şi se zvântă. Uscarea frunzelor se face la umbră, în adăposturi sau încăperi, înşirate pe sfoară sau întinse într-un singur strat. Dacă peţiolul şi nervura principală sunt groase, acestea se despică. Culoarea produsului uscat este verde – închis, cu gust amar, puţin sărat şi lipsit de miros, deşi, în stare proaspătă, posedă un miros caracteristic, neplăcut.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

223

Principii active. Produsul de măselariţă conţine hiosciamină, scopolamină, rutină, tanin, steroli, vitamina C, aminoacizi liberi, ulei eteric, hiposcipicrină, oxalat de calciu, oxalat de litiu, acizii cafeic şi clorogenic. Atenţie! Planta este otrăvitoare şi în stare proaspătă şi în stare uscată. Simptomele intoxicaţiei diferă de la o specie la altă La cai intoxicaţia se manifestă prin: midriază, deglutiţie grea, sete, frisoane, nelinişte, convulsii, paralizie generală. La rumegătoare apar: balonarea rumenului, respiraţie convulsivă cu raluri, diaree, paralizie generală. La porci exteriorizează prin: midriază, deglutiţie grea, sete, frisoane, nelinişte, respiraţie convulsivă cu raluri, diaree, vomismente, convulsii, paralizie generală. Se intervine cu cărbune medicinal şi vomitive. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de măselariţă au utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Preparatele prezintă acţiune carminativă, antispastică, analgezică şi hipnotică. Mod de administrare. Produsele de măselariţă nu se recomandă decât cu prescripţie medicală. Uz intern. Pentru înlăturarea crampelor gastrointestinale cu gaze şi a peristaltismului exagerat se administrează: a. pulbere de frunze, b. extract uscat (cu 0,3% alcaloizi), c. ulei extras din seminţe (Oleum Hyoscyami) în liniment cu salicilat de metil, d. tinctură. Dozele de tratament cu pulbere: animale mari (cabaline, taurine) 15 – 25 – 30 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 8 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 1 g. Dozele de tratament cu extract: animale mari (cabaline, taurine) 1 – 4 – 5 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,1 – 0,5 – 1 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,02 – 0,1 – 0,3 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline, taurine) 2 – 10 – 20 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 1 – 2 – 4 ml, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 – 0,8 ml. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Medicina populară tratează caii de emfizem pulmonar şi sindrom tignafes (năduf, suspin) cu seminţe de măselariţă pe care le amestecă cu furajele concentrate sau în grăunţe. Uz extern. Pentru tratarea mialgiilor reumatice se fac frecţii locale cu tinctură obţinută din frunze uscate şi mărunţite. Administrarea drogului se face 1 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Hyosciamus niger

măselariţă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

narcotic, antispastic, hipnotic, analgezic

frunze

bob, bolunditoare, buruiană de măsele, ciumască, iarba lui Sf. Ioan, masalari, maslad, mătrăgună, nebunariţă, iosciam

Mod de administrare la indicaţia şi sub observaţia medicului

224

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MĂSLINUL Olea europaea L. – Fam. Oleaceae

Ecologie. Răspândire. Măslinul este o specie de plantă de origine mediteraneană. În România se cultivă în apartament sau în sere. Descrierea plantei. Măslinul este un arbore (în unele cazuri arbust) de talie mijlocie, care poate atinge o înălţime de până la 15 m, cu viaţă lungă. Frunzele de măslin au formă lanceolată, cu marginea întreagă şi răsucită către faţa inferioară. Sunt scurt peţiolate. Culoarea frunzelor este verde – închis pe faţa superioară şi mai albicioasă pe cea inferioară. De asemenea, sunt lucioase. Florile au culoarea albă. Fructul, drupă, este rotund sau eliptic, la maturitate negru – albăstrui, cu sămânţă striată, de formă ovat – alungită. Organul utilizat. De la măslin se folosesc frunzele – Olivae folium – care se recoltează în perioada mai – iunie, şi uleiul de măsline – Oleum Olivarum – care se obţine din fructe (măsline). Recoltare. Uscare. Fructele de măslin se recoltează cu mâna, dar numai cele întregi şi sănătoase. Uscarea artificială, în cuptor obişnuit, se face la temperaturi de 40 – 500C. Uleiul de măsline este un lichid galben, cu nuanţă verzuie, cu gust dulceag şi miros plăcut. Nu este sicativ (nu se usucă repede). Uleiul de măsline de calitatea I este utilizat pentru prepararea soluţiilor injectabile, iar cel de calitatea a II-a intră în alcătuirea unor forme de preparate ca unguentele, emulsiile, etc.

225

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. În măsline – Oleae fructus – în diferite faze de maturaţie, ca şi în uleiul de măsline se găsesc oleuropeina, olivilul şi uvaolul (acesta din urmă fiind identic cu principiul activ din frunzele de strugurii ursului – plantă ocrotită prin lege), acid maslinic, trigliceride. Măslinele proaspete conţin apă până la 75%, protide în proporţie de 0,75 – 1% în măslinele verzi şi până la 3% în cele mature. În măslinele verzi cantitatea de grăsimi (uleiul) este de 15%, iar în cele mature este de 58%. De asemenea, conţin între 1 – 3,6% celuloză, în funcţie de stadiul de maturitate. Măslinele, ca şi uleiul, sunt bogate în potasiu (până la 1g%), calciu, fier, cupru, magneziu, sulf, fosfor, mangan, etc. Sunt prezente vitamina A, vitamina B1, vitamina B2, vitamina C şi vitamina E (8mg%). Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de măslin au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Uleiul de măsline este emolient, colagog, laxativ uşor şi purgativ mecanic în doze de 30 – 60 g, cicatrizant. Este prescris, intern, în anemie, tratamentul constipaţiilor, al litiazei biliare, în afecţiuni hepatice, în colici renali, în cataruri stomacale şi intestinale, în saturnism, ulcer, viermi paraziţi, paradontoze, alergii reumatismale. Se absoarbe în mare cantitate, din care cauză se comportă ca un antidot faţă de otrăvurile iritante. Mod de administrare. Pentru tratarea constipaţiilor, al litiazei biliare, în afecţiuni hepatice, în colici renali, în cataruri stomacale şi intestinale, în saturnism, ulcer, viermi paraziţi, paradontoze, alergii reumatismale Empiric, pentru tratarea fasciolozei şi pentru stimularea funcţiei ficatului, la oi, li se administrează măline sau ulei în hrană. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Olea europaea

măslin

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică emolient, colagog, laxativ uşor, purgativ mecanic, cicatrizant

Organ utilizat fructe (ulei)

Mod de administrare ulei

226

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MĂTRĂGUNA Atropa bella-donna L. – Fam. Solanaceae

Ecologie. Răspândire. Mătrăguna creşte în locuri umede şi umbroase, în păduri, tufişuri, în toate locurile împădurite din lanţul carpatic. Se întâlneşte frecvent prin luminişurile pădurilor tăiate, mai ales, în pădurile de fag. Descrierea plantei. Numită şi cireaşa lupului, mătrăguna este o plantă ierboasă, perenă, comună, foarte otrăvitoare, înaltă până la 1,5 m, viguroasă, rămuroasă, cu rădăcini lungi până la 1m, groase până la 4 cm, frunze mari, subţiri, ovale, flori violet – castanii la subţioara frunzelor (în iunie – august), cu fructe negre – lucioase, asemănătoare cireşelor, dar cu numeroase seminţe. Organul utilizat. De la mătrăgună se recoltează frunzele cu peţiol (codiţe) – Belladonnae folium – începând din iunie sau iulie. În septembrie – noiembrie se recoltează rădăcinile – Belladonnae radix. Din păduri, rădăcinile se recoltează şi în aprilie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea frunzelor se face manual, puţin înainte de înflorire şi în timpul înfloririi, pe vreme uscată, prin strujire, fără a tăia tulpinile şi se repetă încă o dată sau de două ori la 4 – 5 săptămâni. Se usucă la umbră. Produsul obţinut nu are miros şi nu se gustă fiind otrăvitor. Rădăcinile se recoltează (când frunzele se vestejesc şi tulpinile devin gălbui) cu hârleţul sau târnăcopul. Se spală repede şi se zvântă. Rădăcinile seci, lemnoase şi cele foarte subţiri se aruncă. Rădăcinile groase se despică, iar cele lungi se fragmentează la circa 10 cm. Se usucă la soare sau în camere încălzite.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

227

Observaţie! Spălarea mâinilor cu apă şi săpun după lucru şi înainte de a mânca, fuma, etc. este absolut necesară. Se interzice utilizarea copiilor la recoltarea şi mânuirea mătrăgunei. Apa în care se spală rădăcinile nu trebuie băută de animale şi nici să se scurgă în fântâni sau în ape curgătoare. Principii active. Produsele de mătrăgună conţin substanţe specifice dintre care beladona şi atropina, flavone, aminoacizi, scopolamină. Atenţie! Toată planta este toxică. Intoxicaţia se manifestă prin refuzul hranei, dilatarea maximă a pupilei şi micşorarea irisului, uscarea mucoasei bucale, sete mare, colici, balonarea stomacului, puls accelerat şi slab, respiraţie grea, peristaltism intestinal absent, constipaţie, stare de nelinişte. Semnele clinice pot să dispară sau se pot accentua producând moartea. Se intervine pentru evacuarea conţinutului prin sifonaj, purgative, clisme, administrare de tanin, cărbune medicinal, injecţii cu pilocarpină sau ezerină, cafeină, fricţiuni pentru activarea circulaţiei. Ca neutralizant se foloseşte iodura de potasiu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de mătrăgună (prin beladonă) reprezintă antispasticul de predilecţie pentru traiectul gastrointestinal, acestei acţiuni asociindu-se efectul de reducere a secreţiilor gastrice şi intestinale, fapt important în tulburările datorate hiperacidităţii, relaxează musculatura netedă. De asemenea posedă un efect calmant gastrointestinal. Spasmele intestinale din enterocolitele acute şi cronice răspund bine la tratamentul cu beladonă. Mod de administrare. Produsele de mătrăgună nu se recomandă decât cu prescripţie medicală. Pentru tratarea constipaţiilor spastice, bronşitelor cronice se administrează: a. infuzie preparată din 3 g de produs de mătrăgună bine uscat şi mărunţit sau pulbere la 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. pilule, c. extract uscat, d. pulbere obţinută prin măcinarea seminţelor, e. tinctură de beladonă care conţine 0,03% alcaloizi. Dozele de tratament cu pulbere: animale mari (cabaline, taurine) 15 – 25 – 40 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 8 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,2 – 1 g. Dozele de tratament cu extract: animale mari (cabaline, taurine) 1 – 4 – 5 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,1 – 0,5 – 1 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,02 – 0,1 – 0,3 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline, taurine) 2 – 10 – 20 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 1 – 2 – 4 ml, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 – 1 ml. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Atropa bella-donna

mătrăgună

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

antispastic, calmant gastrointestinal

frunze, rădăcină

tinctură, pulbere, extract

cinstită, cireaşa codrului, cireaşa lupului, doamna codrului, floarea codrului, iarba codrului, iarba lupului, împărăteasă, împărăteasa buruienilor, nătrăgulă, papalău, ţilidonie

228

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MĂTREAŢA – BRADULUI Usnea barbata L – Fam. Usneaceae

Ecologie. Răspândire. Mătreaţa – bradului este un lichen întâlnit pe molid, brad, pin, lariţă. Vegetează, relativ frecvent, în pădurile din etajul molidului. Descrierea plantei. Mătreaţa – bradului este o specie de licheni, care se prezintă ca o masă (tal) moale, filamentoasă, alcătuită din fire lungi, subţiri, aspre la pipăit. Organul utilizat. De la mătreaţa – bradului se foloseşte talul lichenului –Usnea barbata – care se poate recolta în toate lunile anului. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face în tot cursul anului. Este, însă, recomandat ca recoltarea să se facă toamna. Se usucă la umbră, în camere aerisite. Produsul uscat are culoare verde – cenuşie, este fără miros, dar cu gust mucilaginos, amar. Principii active. Produsul, constituit din talul lichenului mătreaţa – bradului, conţine acizi lichenici, dintre care se evidenţiază acidul usnic şi o substanţă amară polifenolică. Acţiune farmacologică. Recomandări. În medicina veterinară produsele de mătreaţa – bradului are utilizări terapeutice. Preparatul de Usnea barbata posedă acţiune antiinflamatorie, antibiotică, cu creşterea rezistenţei organismului la infecţii, gripă şi răceli. De asemenea se

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

229

administrează şi în afecţiuni intestinale când efectul antibacterian al acidului usnic se manifestă puternic. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea inflamaţiilor căilor respiratorii, în gripă şi răceli se administrează infuzie preparată din 2 - 5 g de produs de mătreaţa – bradului bine uscat şi mărunţit la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se adaugă un vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea acidităţii. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 30 – 70 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 20 – 30 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 3 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 5 g produs de mătreaţa – bradului bine uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte. Tratamentul se aplică de 3 – 4 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Usnea barbata

mătreaţa bradului

Alte denumiri populare ale plantei barba împăratului, barba bradului, barba copacilor, barba ursului

Acţiune farmacologică antiinflamator, antibiotic, măreşte imunitatea generală, antibacterian

Organ utilizat tal

Mod de administrare infuzie, decoct

230

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MENTA Mentha piperita (L.) Huds. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Menta, cunoscută şi sub denumirea de izmă, se întâlneşte în Câmpia de Vest, în Dolj, Bărăgan, în Dobrogea, în partea de est a judeţului Braşov, în sudul şi centrul Moldovei (Galaţi, Vrancea, Bacău, Neamţ). Descrierea plantei. Izma este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 50 –120 cm, puternic ramificată chiar de la bază, cu tulpina în 4 muchii evidente, cu frunze opuse, oval – lanceolate, flori violacee grupate în inflorescenţe în formă de spic. Are miros aromat, caracteristic şi gust înţepător, răcoritor. Organul utilizat. De la mentă se recoltează frunzele – Menthae folium – care se colectează înaintea înfloririi, în perioada mai – iunie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea frunzelor se face în zilele senine, după ce se ridică roua, până la ora 16. Frunzele se strujesc de pe tulpini, apoi se usucă în poduri cu aerisire bună sau în şoproane, magazii. Produsul obţinut trebuie să-şi păstreze culoarea verde (uneori cu nuanţe roşietice), miros aromat specific şi gust înţepător, răcoritor. Principii active. Frunzele de mentă sunt bogate în ulei volatil cu mentol. Alături de acestea mai conţin tanin, flavone, principii amare, acizi organici, cetone. Acţiunea farmacologică. Recomandări.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

231

Acţiunea farmacologică a produsului se manifestă în 3 direcţii: 1. produce o uşoară anestezie a mucoasei stomacului datorată mentolului, prin care se explică acţiunea antiemetică, 2. stimulează secreţia şi funcţia biliară şi hepatică, fiind coleretic – colagog; stimulează producerea bilei, influenţează pozitiv fluiditatea ei asigurând, totodată, degajarea vezicii biliare, 3. are o uşoară acţiune antifermentativă, dezinfectantă, indicată în tratamentul colitei fermentative. Medicina veterinară foloseşte planta ca stomahic, bacteriostatic, expectorant, astringent, carminativ, antispastic asupra sfincterelor, antiseptic, antispasmodic intestinal, carminativ, antidiareic, sudorific, excitant al sistemului nervos şi o recomandă în tratarea enteritelor, enterocolitelor, dispepsiilor, indigestiilor, crampelor abdominale şi stărilor „a frigore”. Mod de administrare. Pentru tratarea enteritelor, enterocolitelor, dispepsiilor, indigestiilor, crampelor abdominale şi stărilor „a frigore” se administrează infuzie preparată din 2 - 5 g de frunze de mentă bine uscate şi mărunţite la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 20 – 40 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 1 – 3 g, găini 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Mentha piperita

mentă

Alte denumiri populare ale plantei izmă, izmă bună, mentă bună, camfor, diană, ferent, ghiazmă, ghizma broaştei, giugiumă, iarbă neagră, iasmă

Acţiune farmacologică stomahic, bacteriostatic, expectorant, astringent, carminativ, antispastic asupra sfincterelor, antiseptic, antispasmodic, antidiareic, sudorific, excitant al sistemului nervos

Organ utilizat

Mod de administrare

frunze

infuzie

232

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MENTA CREAŢĂ Mentha spicata var. crispata L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Menta creaţă, cunoscută şi sub denumirea de izmă creaţă, este o specie de lumină. Temperatura ridicată este factorul determinant al conţinutului în ulei volatil al mentei creţe. Se cultivă frecvent prin grădinile ţărăneşti alături de busuioc. Planta vegetează bine pe soluri uşoare, afânate, bogate în humus. Descrierea plantei. Menta creaţă este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de până la 80 cm. În pământ posedă rizom scurt, din care pornesc rădăcini adventive şi stoloni. Tulpina este dreaptă, în patru muchii, cu frunzele adânc dinţate şi grofate, iar florile, mici, şi, spre deosebire de mentă (Mentha piperita), sunt de nuanţă mai roşiatică. Organul utilizat. De la menta creaţă se recoltează frunzele – Menthae crispae folium – care se colectează înaintea înfloririi, în perioada mai – iulie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea frunzelor de mentă creaţă se face în zilele senine, după ce se ridică roua, până la ora 16. Frunzele se strujesc de pe tulpini, apoi se usucă în poduri cu aerisire bună sau în şoproane, magazii. Produsul obţinut trebuie să-şi păstreze culoarea verde (uneori cu nuanţe roşietice), miros aromat specific şi gust înţepător, răcoritor.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

233

Principii active. Frunzele de mentă creaţă sunt bogate în ulei volatil cu mentol, carvonă, pinen, limonen. Alături de acestea mai conţin tanin, flavone, principii amare, acizi organici, cetone. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul, constituit din frunze de izmă creaţă, are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Principiile active conferă, intern, produsului efect spasmolitic intestinal, carminativ, coleretic – colagog, iar extern, efect antibacterian, astringent. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea dispepsiilor, indigestiilor, crampelor abdominale enteritelor, enterocolitelor, se administrează infuzie preparată din 2 g de frunze de mentă creaţă bine uscate şi mărunţite la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 20 – 40 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 1 g, găini 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea ragadelor mamelonare (crăpăturile mameloanelor) se aplică un unguent preparat din pulbere de frunze de mentă creaţă amestecate cu smântână. Se ung mameloanele de 3 ori pe zi. Smântâna are acţiune emolientă. Tratamentul se aplică până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Mentha spicata var. crispata mentă creaţă Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

izmă creaţă, creaţă, diană, gizmă creaţă, iarbă creaţă, iarbă neagră, izmă de apă, izmă bătrânească, marcicină, izmă creaţă a cerbilor, nintă rece, trandahir

spasmolitic intestinal, coleretic-colagog, carminativ, astringent antibacterian

Organ utilizat

Mod de administrare

frunze

infuzie, unguent

234

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MERIŞORUL Vaccinium vitis idaea L. – Fam. Ericaceae

Ecologie. Răspândire. Merişorul sau coacăzul de munte creşte la mare altitudine (peste 1300 m), în pajişti alpine sau luminişuri, mai rar în locuri umbrite (molidişuri). Este răspândit în zonele mai înalte ale lanţului carpatic, în special, în Transilvania (Bistriţa – Năsăud, Harghita, Covasna, Braşov, Hunedoara, Sibiu), Oltenia (Gorj, Vîlcea), Muntenia (Argeş, Dîmboviţa, Prahova, Buzău), Moldova (Suceava, Neamţ). Descrierea plantei. Coacăzul de munte este un arbust stufos, de talie mică, înalt de 10 – 30 cm, cu tulpină cilindrică, ramificată. Frunzele, cu margini întregi, sunt pieloase, lucioase, de culoare verde – închis pe faţa superioară şi mai deschis pe faţa inferioară, unde se văd şi puncte mici, cafenii – roşcate. Forma frunzelor este alungită, rotunjită spre vârf şi mai îngustată spre peţiolul scurt. Florile cresc câte 2 – 6 pe vârfuri, au formă de clopoţei de culoare albă – roz, cu câte 5 petale unite. Fructele sunt mici, zemoase, la început albe, apoi roşii. Organul utilizat. De la merişor se recoltează frunzele – Vitis idaeae folium – în perioada august – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul uscat. Recoltarea se face tăind cu cuţitul sau foarfeca ramurile cu frunze. Se elimină de pe ramuri frunzele pătate sau uscate. Ramurile se întind apoi în strat subţire, în încăperi călduroase şi aerisite, în poduri ventilate sau la umbră. În general, uscarea trebuie făcută cât mai repede, prelungirea timpului de uscare atrăgând micşorarea valorii medicinale a produsului. După uscare frunzele se strujesc. Produsul uscat obţinut este constituit din frunze de culoare cafenii – negricioase, cu gust astringent şi puţin amar.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

235

Principii active. Frunzele de merişor conţin substanţe specifice dintre care cea mai importantă este hidrochinona, tanin, flavone, acizi organici, zaharuri, vitaminele A şi C, ceară. Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele de merişor au utilizări terapeutice în medicina veterinară. Produsul se administrează în tratamentul bolilor căilor urinare (cistite şi, îndeosebi, în stări inflamatorii purulente), în afecţiuni renale, mai ales, în litiaze renale, datorită acţiunii diuretice, antiseptice, antiinflamator şi litontriptice. Acţiunea antiseptică, în tratamentul afecţiunilor amintite, se datorează hidrochinonei, care se elimină rapid prin urină, colorând-o în verde. Taninurile exercită o acţiune sinergică cu hidrochinona, prin calităţile lor astringente şi antiseptice. La folosirea infuziei sau decoctului timp mai îndelungat, taninurile conduc la o iritare gastrică, din care cauză este mai bine să se administreze în asociere cu menta, în părţi egale. Mod de administrare. Pentru tratarea cistitelor, afecţiunilor renale, gastroenteritelor, stărilor „a frigore”, stărilor febrile se administrează: a. decoct obţinut din 6 g frunze uscate şi mărunţite de merişor la 100 ml apă. Se fierbe timp de 15 minute la foc mic. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. b. infuzie preparată din 6 g frunze uscate şi mărunţite de merişor peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. c. macerat la rece. Se macerează 6 g frunze uscate şi bine mărunţite de merişor în 100 ml apă. Se lasă acoperită 60 minute pentru a macera. Se strecoară şi se foloseşte. d. pulbere de frunze, e. extract alcoolic. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 30 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 15 – 25 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 – 10 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Vaccinium vitis idaea

merişor

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

coacăz de munte, merişor de munte, afin roşu, bujor, afin, cimişir, coacăz, poronici, stropşeli, smârdar

diuretic, antiseptic, litontriptic, astringent, antidiareic, antihemoragic

Organ utilizat frunze

Mod de administrare infuzie, decoct, macerat, pulbere

236

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MESTEACĂNUL Betula verrucosa Ehrh. – Fam. Betulaceae

Ecologie. Răspândire. Mesteacănul este o specie întâlnită, mai ales, în păduri de deal, putând urca până în zona montană în păduri de amestec cu coniferele. Descrierea plantei. Mesteacănul este un arbore înalt până la 30 m, cu scoarţă albă şi netedă, cu frunziş rar, luminos şi flori grupate în amenţi. Organul utilizat. De la mesteacăn părţile folosite sunt: scoarţa – Betulae cortex, frunzele – Betulae folium, mugurii – Betulae gemmae şi seva – Betulae sucus. Recoltare. Uscare. Frunzele se recoltează primăvara sau la începutul verii, prin strujirea ramurilor în stadiul tânăr, când sunt încă lipicioase. Se usucă în straturi subţiri, la umbră, în poduri, magazii. Mugurii se recoltează cu mâna, se mărunţesc şi se usucă în straturi subţiri, la umbră. După uscare se transformă în pulbere. Seva se colectează spre mijlocul lunii martie prin crestarea tulpinii. Principii active. Produsele de mesteacăn conţin saponine, substanţe amare, mucilagiu, tanin, ulei volatil, o substanţă specifică – betulina, alantoină, acid cafeic. Atenţie! Frunzele consumate în cantitate mare sau supradozarea în tratament are acţiune toxică. Responsabile de această stare sunt uleiul esenţial, compuşii fenolici şi

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

237

derivatul triterpenic (betulina). Intoxicaţia prezintă simptomele: tulburări digestive manifestate prin enterite, colici, anorexie. Se intervine cu tonice generale, sedative, tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de mesteacăn au utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă. Scoarţa de mesteacăn este folosită pentru proprietăţile sale dezinfectante şi cicatrizante. Frunzele de mesteacăn posedă, în primul rând, o acţiune diuretică. Diureza produsă are o acţiune favorabilă prin eliminarea masivă de acid uric. Sucul, obţinut prin presarea frunzelor proaspete, este foarte eficient în tratamentul afecţiunilor infecţioase şi inflamatorii ale căilor urinare. Se mai foloseşte în calculoză biliară, dar, mai ales, în cea renală. Extractul preparat din muguri posedă acţiune coleretică – colagogă, stimulează secreţia biliară, gastrică şi intestinală şi previne litiaza biliară. Mugurii, datorită uleiului volatil pe care îl conţin, au proprietăţi antibiotice. Seva de mesteacăn este un mijloc eficient împotriva colicilor, durerilor şi litiazei renale, fiind şi depurativă. Seva nu are acţiune diuretică. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistitelor, afecţiunilor hepatice, pentru refacerea organismului se administrează infuzie preparată din 10 g frunze uscate şi mărunţite de mesteacăn sau muguri uscaţi de mesteacăn peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 15 – 35 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Seva recoltată în luna martie prin crestarea tulpinii se administrează animalelor pentru acţiunea ei tonică, dezinfectantă. Uz extern. Pentru tratarea dermatitelor, eczemelor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 20 g scoarţă de mesteacăn bine uscată şi mărunţită la 200 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte. Tratamentul se aplică de 3 – 4 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Betula verrucosa

mesteacăn

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

mastan, mesteacăn alb, mestecan

diuretic puternic cu eliminare masivă de acid uric, coleretic-colagog, antiinflamator, tonic, antibiotic, dezinfectant, cicatrizant

Organ utilizat frunze, muguri, scoarţă, sevă

Mod de administrare infuzie, decoct

238

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MOLIDUL Picea excelsa (Lam.) Link. (Picea abies L.) – Fam. Pinaceae

Ecologie. Răspândire. Molidul este vegetează pe soluri afânate, revene, brune sau brun – gălbui de pădure, podzoluri sau soluri podzolite, adeseori scheletice, formând păduri întinse, molidişuri sau în amestec cu bradul, uneori cu fagul, în etajul superior şi subalpin, pe cele două versante ale munţilor Carpaţi. În etajul alpin se întâlneşte sub formă pipernicită. Este puţin rezistent la gaze şi praf. Constituie, singur, o întreagă subzonă fitoclimatică – molidişuri – cu limita superioară situată la 1500 – 1550 m altitudine, în nordul Carpaţilor Orientali şi la 1700 – 1750 m în Carpaţii Meridionali. Limita inferioară medie se situează la altitudinea de 700 – 800 m în Carpaţii Orientali şi 900 – 1000 m în Carpaţii Meridionali. Molidul este un creator de mediu specific, umbros, rece, umed, lipsit de curenţi puternici de aer, cu soluri puternic podzolite, acide, cu litieră bogată, pâsloasă, greu alterabilă. Descrierea plantei. Molidul este un arbore conifer, răşinos, înalt de până la 50 (60) m. Rădăcina prezintă ramificaţii groase, care se găsesc şi la suprafaţa solului. Tulpina este cilindrică, dreaptă, cu ramuri dispuse verticilat. Scoarţa are culoare brun – roşcată până la cenuşiu. Coroana este ascuţit – piramidală. Frunzele sunt aciculare, puţin încovoiate. Mugurii sunt nerăşinoşi, cei laterali au formă ovoidă, iar cei terminali sunt conici, ascuţiţi. Are o longevitate de 600 de ani.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

239

Organul utilizat. De la molid se recoltează mugurii – Abieti turio – primăvara şi în tot timpul anului cetina. Recoltare. Uscare. Mugurii molidului se recoltează cu mâna, unul câte unul, căutându –i pe cei de mărime corespunzătoare, observând să nu fie deschişi. După culegere se prelucrează imediat. Principii active. Produsul conţine tanin, rezine, ulei volatil, uleiuri eterice, terebentină, acid acetic, fitoncide, substanţe amare. Atenţie! Nerespectarea dozelor duce la fenomene de intoxicaţie, care se manifestă prin: colici, febră, tremurături musculare, constipaţie urmată de diaree apoasă, hematurie. Se intervine cu lapte, decoct de in, purgative saline, infuzie de flori de tei, cărbune medicinal, tratament simptomatic, tonice cardiace. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de molid prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Preparatul posedă acţiune eupeptică, antidiareică, astringentă, stomahic, antiinflamatorie, mineralizantă. Uleiul volatil are efect antibacterian, ajutând la tratarea stărilor diareice şi a inflamaţiilor intestinale. Mod de administrare. Pentru tratarea gastroenteritelor, anorexiei, debilităţii, ca tonic general, mai ales pentru tineretul în creştere, se administrează: a. infuzie preparată din 1 000 g cetină proaspătă de molid peste care se toarnă 10 l apă la 800C. Se acoperă şi se lasă 4 ore, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 1 000 g cetină proaspătă de molid la 10 l apă. Se fierbe timp de 30 – 40 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) adulte 5 – 10 l, viţei de 3 săptămâni 1 l, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) adulţi 2– 3 l, purcei şi mei 0, 250 – 0,500 l, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,100 – 0,250 l. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Picea excelsa

molid

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

brad, brad înalt, brad negru, brad roşu, brădaică, buhaci, molid alb, molid gras, molidar, molift, păhui, pin roşu, podină

eupeptic, antidiareic, astringent, stomahic, antiinflamator, analgezic, antibacterian

Organ utilizat

Mod de administrare

muguri, frunze

infuzie, decoct

240

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MURUL Rubus caesius L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Murul creşte frecvent în regiunile de câmpie şi de deal, rar în zona montană, la marginea pădurilor, în tufişuri, pe coastele dealurilor. Este o specie rezistentă la ger, secetă, ca şi la fum şi praf. Descrierea plantei. Murul este un arbust, cu lăstari lungi, cu numeroase tulpini, care sunt muchiate, ghimpii sunt puternici şi cresc la distanţe egale. Frunzele sunt compuse din 5 foliole, cele bazale mai mici, iar cea din vârf cu mult mai mare, de formă ascuţită, cu margine neregulat dinţată, cu nervuri proeminente şi păroase pe faţa inferioară a frunzei. Faţa inferioară a foliolelor este de un verde mai deschis, iar peţiolii au ghimpi. Florile sunt albe cu 5 petale mari, grupate în inflorescenţe. Fructele au culoare neagră şi sunt brumate la coacere. Organul utilizat. De la mur se recoltează frunzele – Rubi caesi folium – lipsite de peţioli, în lunile iunie – iulie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea începe înaintea înfloririi şi durează pe tot timpul ei. Mâna se apără de ghimpii de pe lăstari şi de pe peţioli cu ajutorul unor mănuşi confecţionate din mai multe straturi de pânză tare sau îmbrăcând mâinile în ciorapi groşi de lână. Se culeg direct foliolele fie prin strujire, fie rupându-le de pe peţiolul principal. Uscarea se face la umbră în şoproane, magazii sau poduri curate acoperite cu tablă. Se întind în strat subţire. Din timp în timp se întorc fără a le sfărâma. Produsul obţinut este constituit din foliole uscate, de culoare verde mai închis pe faţa superioară, cu miros plăcut şi gust astringent. Principii active. Produsul, constituit din frunzele de mur, conţine acizi organici, tanin, flavone, vitamina C, acid salicilic. Acţiune farmacologică. Recomandări.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

241

Preparatele de mur au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Frunzele de mur posedă proprietăţi astringente, dezinfectante, stomahice, spasmolitice, cicatrizante. De asemenea, prezintă efect favorabil în suprimarea spasmelor intestinale, împiedică înmulţirea bacteriilor, precipită proteinele şi realizează o acţiune hemostatică locală, adjuvant în tratamentul afecţiunilor inflamatorii acute ale intestinului, favorizează digestia. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, indigestiilor, parezei prestomacelor, anorexiei se administrează: a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 30 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 15 – 30 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 5 – 7 – 10 g. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Pentru tratarea hematuriei, medicina tradiţională foloseşte infuzia, decoctul de frunze de mur, preparate ca mai sus. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu: a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi se strecoară. Se răceşte Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Rubus caesius

mur

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

rug de mirişte, amură, mur de pădure, astringent, dezinfectant, frunze mur pădureţ sălbatec, mură, mur tufos stomahic, spasmolitic, cicatrizant

Mod de administrare infuzie, decoct

242

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MURUL DE PĂDURE Rubus fruticosus L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Murul de pădure se întâlneşte la câmpie, în regiunea deluroasă şi până la munte în zona molidişurilor, pe marginea pădurilor, în tufişuri, rarişti de pădure, pe coaste preferând lumina directă. Este o specie rezistentă la ger, secetă, ca şi la fum şi praf. Emite pretenţii faţă de căldură şi lumină. Preferă soluri cu textură mijlocie, nisipoargiloase. Descrierea plantei. Murul de pădure este un arbust, cu lăstari lungi de 1 – 2 (3) m, arcuiţi în partea superioară, tulpini, care sunt muchiate, ghimpii sunt puternici drepţi sau puţin curbaţi, dispuşi pe muchii. Frunzele imparipenate, cu 3-7 foliole inegale, acuminate, pe margine cu dinţi neregulaţi, cu nervuri proeminente şi păroase pe faţa inferioară a frunzei. Faţa inferioară a foliolelor este de un verde mai deschis. Florile sunt albe sau roz pal, grupate în inflorescenţe. Fructele au culoare neagră şi sunt brumate la coacere. Organul utilizat. De la mur de pădure se recoltează frunzele – Rubi fruticosi folium – lipsite de peţioli, în lunile iunie – iulie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea începe înaintea înfloririi şi durează pe tot timpul ei. Mâna se apără de ghimpii de pe lăstari cu ajutorul unor mănuşi confecţionate din mai multe straturi de pânză tare sau îmbrăcând mâinile în ciorapi groşi de lână. Se culeg direct foliolele fie prin strujire, fie rupându-le de pe peţiolul principal. Uscarea se face la umbră în şoproane, magazii sau poduri curate acoperite cu tablă. Se întind în strat subţire. Din timp în timp se întorc fără a le sfărâma. Produsul obţinut este constituit din foliole uscate, de culoare verde mai închis pe faţa superioară, cu miros plăcut şi gust astringent.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

243

Principii active. Produsul, constituit din frunzele de mur de pădure, conţine acizi organici, tanin, flavone, vitamina C, acid salicilic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de mur de pădure au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Frunzele de mur posedă proprietăţi astringente, dezinfectante, stomahice, spasmolitice, cicatrizante. De asemenea, prezintă efect favorabil în suprimarea spasmelor intestinale, împiedică înmulţirea bacteriilor, precipită proteinele şi realizează o acţiune hemostatică locală, adjuvant în tratamentul afecţiunilor inflamatorii acute ale intestinului, favorizează digestia. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, indigestiilor, parezei prestomacelor, anorexiei se administrează: a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur de pădure peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur de pădure la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 30 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 15 – 30 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 5 – 7 – 10 g. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Pentru tratarea hematuriei, medicina tradiţională foloseşte infuzia, decoctul de frunze de mur de munte, preparate ca mai sus. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu: a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur de pădure peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi se strecoară. Se răceşte Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur de pădure la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Rubus fruticosus

mur de pădure

Alte denumiri populare ale plantei rug de pădure, mur negru, mur pădureţ sălbatec, mur stufos, mură

Acţiune farmacologică astringent, dezinfectant, stomahic, spasmolitic, cicatrizant

Organ utilizat frunze

Mod de administrare infuzie, decoct

244

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

MUŞEŢELUL Matricaria chamomilla L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Muşeţelul este o specie comună, răspândită în toate zonele de câmpie, în locuri însorite, pe marginea drumului, pe pajişti, pe terenuri sărate, pe locuri bătătorite. În România se şi cultivă. Bazinele cele mai importante şi, totodată, zone favorabile de cultură sunt în Câmpia de Vest (Timiş, Arad, Bihor, Satu-Mare), Oltenia (Mehedinţi, Dolj, Olt), Muntenia (Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Buzău, Brăila), Dobrogea. Are cerinţe mai ridicate pentru umiditate şi lumină. Rezistă bine la temperaturi scăzute. Descrierea plantei. Numit în unele locuri şi romaniţă, muşeţelul este o plantă ierboasă, anuală,de talie relativ mică, înaltă de 5 – 60 cm, cu miros aromat, caracteristic. Rădăcina este pivotantă, ramificată superficial. Tulpina, dreaptă, glabră, este adesea ramificată de la bază. Fiecare ramură se termină cu o inflorescenţă cu aspect de floare simplă. Frunzele sunt alterne, de 2 – 3 ori penat – sectate. Organul utilizat. De la muşeţel se recoltează florile (de fapt inflorescenţele care au aspectul unei florii) – Chamomillae flores – în lunile mai – iunie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face pe timp uscat, însorit, cel mai bine la amiază, prin rupere cu mâna. Momentul cel mai potrivit este când florile albe de pe marginile inflorescenţelor iau

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

245

poziţie orizontală, iar partea centrală, goală în interior, se alungeşte în sus şi devine galbenă spre bază, restul fiind încă de culoare galbenă – verzuie. Se usucă la umbră, în locuri aerisite, în straturi subţiri, de 2 – 3 cm grosime, pe prelate, hârtii, rame. Pe toată durata uscării nu se întoarce. Produsul uscat are miros aromat, caracteristic şi gust amărui. Principii active. Florile de muşeţel conţin substanţe amare, ulei volatil, mucilagii, acizi organici, ulei eteric, glucide simple, grăsimi, pectine, flavone, vitaminele B1, C, săruri de fosfor, potasiu, siliciu, fier, magneziu, calciu, cupru, molibden, zinc, mangan. Atenţie! Nerespectarea dozelor pentru uz intern poate duce la tulburări nervoase (dromomanie) şi digestive. Se intervine cu tonice cardiace, tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Florile de muşeţel au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Preparatele se întrebuinţează pentru proprietăţile lor antispastice, antiinflamatorii şi carminative. Acţiunea spasmolitică se datorează flavonelor. În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul unor stări inflamatorii acute sau cronice ale mucoasei gastrice. Uleiul volatil posedă o proprietate evident antiulceroasă, care se bazează pe un efect de protecţie faţă de acţiunea ulcerogenă. Este indicat ca infuziile de muşeţel să se administreze pe stomacul gol pentru a realiza un mai bun contact cu mucoasa gastrică. În doze mici muşeţelul se utilizează ca stomahic, antiseptic, în inflamaţiile gastrice (gastrite, enterite, colite însoţite de colici), în meteorism de origine spastică. Muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică. La aplicarea externă, preparatele de muşeţel dezvoltă o acţiune cicatrizantă, datorată influenţării favorabile a metabolismului pielii. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea gastritelor, enterocolitelor, în diaree, stări inflamatorii ale mucoaselor, spasme intestinale, intoxicaţii, stări alergice, stări „a frigore” se administrează: a. infuzie preparată din 5 – 10 g pulbere de flori de muşeţel peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5 – 10 g pulbere de flori de muşeţel la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc domol. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 25 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 1 – 3 g, păsări 0,1 – 0,2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea inflamaţiilor, arsurilor, plăgilor atone, plăgilor purulente, în conjunctivită, stomatită, dermatoze, eczeme se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu: a. infuzie preparată din 10 g pulbere de flori de muşeţel peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere) şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.

246

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ b. decoct obţinut din 10 g pulbere de flori de muşeţel la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere) şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Se aplică şi comprese locale cu infuzie sau decoct de flori de muşeţel. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Matricaria chamomilla Alte denumiri populare ale plantei romaniţă, mamoriţă, mărariul câinelui, morună, muşeţel de câmp, ochiul boului, muşăţea, romaşcă

muşeţel Acţiune farmacologică

Organ utilizat

antispastic, antiinflamator (prin desensibilizarea organismului faţă de infloreshistamină), carminativ, cicatrizant, cenţă antiulceros, stomahic, antiseptic, analgezic, antitoxic, sudorific, antidiareic

Mod de administrare infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

247

MUŞTARUL NEGRU Brassica nigra (L.) Koch. (Sinapis nigra L.) – Fam. Cruciferae

Ecologie. Răspândire. Muştarul negru în stare spontană se întâlneşte în locuri mai mult sau mai puţin umede, pe malul apelor, în locuri ravene ca plantă pionier, prin zăvoaie, în toată ţara. Descrierea plantei. Muştarul negru este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 50 – 150 cm. Tulpina este dreaptă, cilindrică, ramificată, abundent păroasă în partea inferioară şi glabră în cea superioară. Toate frunzele sunt peţiolate, cele inferioare sunt penat – lobate, cu lobul terminal mare. Florile au culoarea galbenă, grupate în inflorescenţe bogate. Fructele sunt silicve alipite de ax, îngustate la ambele capete. Seminţele sunt mici, de culoare brun – roşcată. Organul utilizat. De la muştarul negru se recoltează seminţele – Sinapis nigrae semen – în iulie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face dimineaţa pe rouă, ziua pe timp noros sau în nopţile cu lună, prin tăierea cu cuţitul ori secera, când plantele au aproximativ 1/3 din silicve de culoare galbenă – brună, iar 75 – 80% din seminţe sunt cafenii. Seminţele se usucă, împreună cu pleava, în magazii, în straturi subţiri şi zilnic se lopătează. Când fructele s-au uscat se separă de pleavă prin vânturare. În stare uscată nu au miros. Zdrobite şi umezite, au miros caracteristic de muştar, gust amărui la început, apoi înţepător, caracteristic. Principii active. Produsul de muştar negru conţine sinigrozidă, alilsenevol (esenţă de muştar), sinalbină, sinapină, acid sinapic, colină, mucilagii, mirozină, ulei gras. Atenţie! Ingestia masivă a plantei, după înflorire, produce animalelor intoxicaţii grave. Supradozarea în tratament duce, de asemenea, la intoxicaţii. Toate speciile de

248

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

animale sunt sensibile la intoxicaţii cu muştar negru, dar, mai ales, cabalinele. Porcinele şi ovinele pot face intoxicaţii şi prin aplicarea cataplasmelor o perioadă mai lungă. Simptomele respiratorii, digestive, renale, cardiace şi nervoase se manifestă clinic prin: hipersalivaţie, jetaj spumos, tuse, dispnee, edem pulmonar, meteorism, colici, enterită, poliurie, hematurie. Cabalinele fac forme pulmonare deosebite şi, în final, edem pulmonar. Se intervine cu spălături stomacale de evacuare, soluţie de tanin, purgative saline (la bovine), vomitive (la porcine), decoct şi mucilagiu de nalbă, decoct şi mucilagiu de muşeţel şi in, cafeină ser glucozat hipertonic, venisecţie. În cazul formelor nervoase caracterizate prin excitaţie, se administrează hipotonice, opiacee, calmante, clisme cu clorhidrat. Tineretul sugar nu se alăptează de la animalele intoxicate. Toxinele se elimină prin lapte, prezentând mare pericol pentru viaţa animalelor tinere. Acţiune farmacologică. Recomandări. Seminţele de muştar negru au utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Preparatele acţionează ca stomahic, diuretic, carminativ, excitant, digestiv, rubefiant, revulsiv. Intern, sunt folosite pentru uşurarea activităţii stomacului, liniştirea durerilor abdominale, expulzarea gazelor din intestin şi mărirea cantităţii de urină eliminată. Extern, la locul de aplicare produc o congestie superficială cu efect de decongestionare în profunzime a zonei respective (preparatul activează circulaţia sângelui în zona avizată şi decongestionează organele interne subdiacente). Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea anorexiei, constipaţiei, pentru activarea digestiei se administrează seminţe sau făină de muştar negru. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 20 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,2 – 0,5 – 2 g, păsări 0,1 – 0,2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea congestiilor pulmonare, pleuritelor, mialgiilor miozitelor se folosesc: a. cataplasme preparate din făină de muştar negru cu apă caldă la 40 – 500C. Se aplică local pentru 1 – 2 ore. b. frecţii cu ulei de muştar negru în amestec cu alcool în diferite concentraţii, în funcţie de specie: bovine 10 – 20 ml ulei de muştar negru la 80 – 90 ml alcool, cabaline 5 – 6 ml ulei de muştar negru la 94 – 95 ml alcool, câini 2 – 5 ml ulei de muştar negru la 95 – 98 ml alcool. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Sinapis nigra

muştar negru

Alte denumiri populare ale plantei haradal, muştar de câmp, muştar sălbatec, rapiţă de muştar, rapiţă sălbatecă

Acţiune farmacologică stomahic, diuretic, carminativ, excitant, digestiv, rubefiant, revulsiv

Organ utilizat

Mod de administrare făină, seminţe cataplasme, frecţii

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

249

NALBA CREAŢĂ Malva verticillata L. – Fam. Malvaceae

Ecologie. Răspândire. În flora spontană, nalba creaţă vegetează pe locuri gunoite din grădina cu flori, grădini de legume, pe lângă garduri, întâlnindu-se în jumătatea de nord a ţării, în regiunea de deal şi podiş. Descrierea plantei. Nalba creaţă este o plantă ierboasă, anuală sau bienală, înaltă de 60 – 150 cm. În pământ posedă o rădăcină pivotantă. Tulpina, simplă sau ramificată, este dreaptă. Frunzele au marginile ondulat – încreţite. Organul utilizat. De la nalba creaţă se recoltează în scopuri terapeutice frunzele – Malva verticillata folium – în perioada mai-septembrie şi rădăcinile – Malva verticillata radix – toamna spre sfârşitul vegetaţiei. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Frunzele mature de nalbă creaţă se recoltează fără peţiol, prin tăiere cu foarfeca. Recoltarea se face în zilele senine, după ce se ridică roua, până la ora 16. Frunzele se usucă în poduri cu aerisire bună sau în şoproane, magazii. Se scot rădăcinile din pământ cu cazmaua sau hârleţul plantele. Se taie partea superioară a rădăcinii şi se îngroapă în acelaşi loc, pentru anii următori. Rădăcinile recoltate se spală repede, se decortifică, se taie în fragmente de 10 – 20 cm lungime, iar cele groase se despică de-a lungul sau se taie în discuri de 1 cm grosime. Se

250

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

usucă întinse în straturi subţiri, la soare, în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C. Produsul obţinut constă în fragmente de rădăcini cafenii – deschise la exterior, albicioase la interior, cu miros particular şi gust dulceag, mucilaginos. Principii active. Compoziţia chimică a nalbei creţe nu este studiată. Frunzele sunt foarte bogate în mucilagii (peste 30%). Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele şi rădăcina de nalbă creaţă se folosesc în medicina veterinară cultă şi tradiţională datorită proprietăţilor emoliente, antiinflamatorii, protectoare, cicatrizante. Principiile active pe care le conţine planta şi, în special, mucilagiile relaxează ţesuturile, diminuează starea inflamatorie până la dispariţie, favorizează procesul de vindecare şi epitelizarea. Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea furunculozei şi eczemelor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu: a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă creaţă uscată şi bine mărunţită sau 10 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se foloseşte. b. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă creaţă uscată şi bine mărunţită sau 10 g frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se foloseşte. Cu infuzia sau decoctul se spală de mai mute ori pe zi locul afectat. c. cataplasme cu frunze de nalbă creaţă. Frunzele se introduc în apă clocotită câteva secunde pentru a se înmuia. Se scot, se lasă să se răcească şi se aplică pe furuncul sau eczemă după ce în prealabil acestea au fost spălate cu infuzie sau decoct. Tratamentul se aplică de 3 – 4 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Malva verticillata

nalbă creaţă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică emolient, antiinflamator, protector, cicatrizant

Organ utilizat frunze, rădăcină

Mod de administrare infuzie, decoct, cataplasmă

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

251

NALBA DE CULTURĂ Malva glabra Desv. – Fam. Malvaceae

Ecologie. Răspândire. Nalba de cultură este înrudită îndeaproape cu nalba de pădure. În România planta se cultivă în judeţele: Suceava, Botoşani, Buzău, Prahova, Ialomiţa, Giurgiu, Teleorman. Nalba de cultură manifestă cerinţe moderate faţă de temperatură, dar este iubitoare de lumină. Planta este pretenţioasă faţă de sol, vegetând bine pe sol profund, uşor (mijlociu), fertil. Descrierea plantei. Nalba de cultură este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 30 – 100 cm sau chiar mai mult, cu frunze cu peţiol lung, lobate şi cu flori solitare, mari, de culoare roşie – rozie sau roz - violacee. Organul utilizat. De la nalba de cultură se recoltează frunzele – Malvae glabra folium – în intervalul mai – iunie, florile – Malvae glabra flores – în perioada iunie – septembrie şi rădăcinile – Malva glabra radix – toamna spre sfârşitul vegetaţiei. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Florile de nalbă de cultură se recoltează cu caliciu, fără peţiol (codiţă), prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca. Se aleg zile uscate, iar după ploaie se mai aşteaptă încă 2 – 3 zile însorite, înainte de începerea recoltării. Momentul cel mai potrivit din zi este dimineaţa. Recoltarea se face la intervale de 1 – 2 zile, pe măsură ce se deschid bobocii. Uscarea trebuie să se înceapă imediat după recoltare. Florile se întind în straturi foarte subţiri, în încăperi bine aerisite, în poduri ventilate, acoperite cu tablă sau chiar la soare. Uscarea artificială, în cuptor obişnuit, se face la temperaturi de 35 – 400C. Produsul obţinut este format din flori de culoare neagră, cu baza verde deschis, cu miros slab, aromat şi gust mucilaginos. Frunzele de nalbă de cultură se recoltează fără peţiol prin ciupire, alegându-le pe cele mari, sănătoase, neatacate de rugină sau de insecte. Uscarea se face în strat subţire, în locuri ferite de lumina directă a soarelui. După uscare, culoarea frunzelor trebuie să rămână verde, să aibă gust mucilaginos şi să fie lipsite de miros.

252

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Se scot rădăcinile din pământ cu cazmaua sau hârleţul plantele. Se taie partea superioară a rădăcinii şi se îngroapă în acelaşi loc, pentru anii următori. Rădăcinile recoltate se spală repede, se decortifică, se taie în fragmente de 10 – 20 cm lungime, iar cele groase se despică de-a lungul sau se taie în discuri de 1 cm grosime. Se usucă întinse în straturi subţiri, la soare, în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C. Produsul obţinut constă în fragmente de rădăcini cafenii – deschise la exterior, albicioase la interior, cu miros particular şi gust dulceag, mucilaginos. Principii active. Produsele nalbei de cultură, constituite din frunze şi flori, conţin mucilagii, un antocian numit malvină, malvidina, malvinol, alteină, tanin, săruri minerale, vitaminele: A, B1, B2, C. Atenţie! Nerespectarea dozelor provoacă tulburări circulatorii datorită influenţării inimii, diverse tulburări digestive şi nervoase. Se intervine cu spălături de evacuare, tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de nalbă de cultură se folosesc în medicina veterinară cultă şi tradiţională datorită proprietăţilor emoliente, calmante, expectorante, behice, anticatarale, antiinflamatorii, protectoare, cicatrizante. Principiile active pe care le conţine planta şi, în special, mucilagiile relaxează ţesuturile, diminuează starea inflamatorie până la dispariţie, favorizează expectoraţia, diminuează accesele de tuse, favorizează procesul de vindecare şi epitelizarea. Mod de administrare. Pentru tratarea bronşitelor cronice, gastroenteritelor, colitelor, în inflamarea mucoaselor (bucale, rectale, vaginale, vezicale, uretrale, etc.) se administrează: a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă de cultură uscată şi bine mărunţită sau 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). b. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă de cultură uscată şi bine mărunţită sau 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). c. macerat preparat 10 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă. Se lasă 2 ore la temperatura camerei. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 30 – 60 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 20 – 30 g, animale mici (pisici, câini) 2 – 5 – 10 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Malva glabra

nalbă de cultură

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică emolient, calmant, expectorant, behic, anticataral, antiinflamatori, protector, cicatrizant

Organ utilizat rădăcină, frunze, flori

Mod de administrare infuzie, decoct macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

253

NALBA MARE Althaea officinalis L. – Fam. Malvaceae

Ecologie. Răspândire. Nalba mare creşte prin fâneţe umede, pe lângă tufărişuri din lunci şi zăvoaie, pe malul apelor curgătoare şi bălţilor, în locuri umede, uneori sărăturate, fiind comună de la câmpie până în regiunea de deal, dar preponderent se întâlneşte în zona de câmpie. Nalba mare este puţin exigentă faţă de căldură, dar are cerinţe ridicate faţă de umiditatea din sol. Vegetează bine pe soluri luto – nisipoase, nisipo – lutoase sau chiar nisipoase, bogate în humus şi bine însorite. Descrierea plantei. Nalba mare este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 50 – 150 cm. Posedă în pământ o rădăcină cărnoasă, cilindrică, lungă de 20 – 30 cm. Tulpina este dreaptă, cilindrică, puţin ramificată sau simplă, lignificată la bază. Frunzele sunt lung peţiolate, uşor lobate, iar florile, mari, au corola de culoare albă – roz. Toată planta prezintă peri pâsloşi. Organul utilizat. De la nalba mare se folosesc frunzele – Althaeae folium – care se culeg în lunile iunie – septembrie şi rădăcina – Althaeae radix – care se recoltează în două perioade ale anului martie – aprilie şi octombrie – noiembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea frunzelor se face în zilele senine, după ce se ridică roua, până la ora 16. Frunzele se ciupesc, apoi se usucă în poduri cu aerisire bună sau în şoproane, magazii.

254

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

În stare uscată, frunzele sunt zbârcite, catifelate la pipăit şi sfărâmicioase. Culoarea este verde – cenuşie pe ambele feţe, datorită perilor, mirosul este slab, caracteristic, iar gustul mucilaginos. Se scot rădăcinile din pământ cu cazmaua sau hârleţul plantele. Se taie partea superioară a rădăcinii şi se îngroapă în acelaşi loc, pentru anii următori. Rădăcinile recoltate se spală repede, se decortifică, se taie în fragmente de 10 – 20 cm lungime, iar cele groase se despică de-a lungul sau se taie în discuri de 1 cm grosime. Se usucă întinse în straturi subţiri, la soare, în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C. Produsul obţinut constă în fragmente de rădăcini cafenii – deschise la exterior, albicioase la interior, cu miros particular şi gust dulceag, mucilaginos. Principii active. Produsele de nalbă mare conţin mucilagii, tanin, flavone, vitaminele A, B1, B2, C, amidon, săruri cu potasiu, calciu, magneziu, sodiu, fier, mangan, zinc, bor, cupru. Atenţie! Supradozarea în tratamentul intern provoacă tulburări circulatorii, diverse tulburări digestive şi nervoase. Se intervine cu spălături de evacuare, tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele şi rădăcina de nalbă mare se folosesc în medicina veterinară cultă şi tradiţională datorită proprietăţilor emoliente, antitusive, maturative, behice, antiinflamatorii, protectoare, cicatrizante. Principiile active pe care le conţine planta şi, în special, mucilagiile relaxează ţesuturile, diminuează starea inflamatorie până la dispariţie, favorizează procesul de vindecare. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor cronice, gastroenteritelor, colitelor, în inflamarea mucoaselor (bucale, rectale, vaginale, vezicale, uretrale, oculare) se administrează: a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă mare uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). b. infuzie din 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite de nalbă mare peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). c. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă mare uscată şi bine mărunţită sau 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). d. macerat preparat 100 g rădăcină de nalbă mare uscată şi bine mărunţită sau frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 1000 ml apă. Se lasă 60 minute la temperatura camerei. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 30 – 60 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 20 – 30 g, animale mici (pisici, câini) 2 – 5 – 10 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea furunculozei şi eczemelor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu:

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

255

a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă mare uscată şi bine mărunţită sau 10 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se foloseşte. b. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă mare uscată şi bine mărunţită sau 10 g frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se foloseşte. Cu infuzia sau decoctul se spală de mai mute ori pe zi locul afectat. c. cataplasme cu frunze de nalbă mare. Frunzele se introduc în apă clocotită câteva secunde pentru a se înmuia. Se scot, se lasă să se răcească şi se aplică pe furuncul sau eczemă după ce în prealabil acestea au fost spălate cu infuzie sau decoct. Tratamentul se aplică de 3 – 4 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Althaea officinalis

nalbă mare

Alte denumiri populare ale plantei bănuţi, caşul copiilor, colăcel, colăceii popii, covrigei, nalbă sălbatecă

Acţiune farmacologică emolient, antitusiv, maturativ, behic, antiinflamator, protector, cicatrizant

Organ utilizat

Mod de administrare

frunze

infuzie, decoct, macerat

256

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

NALBA MICĂ Malva pusilla Sm. – Fam. Malvaceae

Ecologie. Răspândire. Nalba mică, frecventă în toată ţara, se întâlneşte prin locuri ruderale şi cultivate, în grădini, curţi, pe lângă drumuri, garduri şi locuinţe crescând, adesea împreună cu nalba măruntă, pe locuri nisipoase, sărace în calcar. Descrierea plantei. Nalba mică este o plantă ierboasă, anuală, de talie relativ mică, înaltă de 10 – 30 cm. Tulpina, ramificată, este dreaptă sau culcată la pământ. Frunzele sunt rotund – reniforme, cordate la bază, cu 5 – 7 lobi, lung – peţiolate. Pe faţa inferioară, prezintă peri simpli, fasciculaţi şi glanduloşi. Florile sunt axilare, roz sau albe. Organul utilizat. De la nalbă mică se recoltează frunzele – Malva pusilla folium – în iulie – septembrie şi rădăcinile – Malva pusilla radix – în octombrie – noiembrie. Recoltare. Uscare. Recoltarea frunzelor se face pe timpul înfloritului, în zilele senine, după ce se ridică roua, până la ora 16. Frunzele se ciupesc, apoi se usucă în poduri cu aerisire bună sau în şoproane, magazii. Rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul plantele. Se taie partea superioară a rădăcinii şi se îngroapă în acelaşi loc, pentru anii următori. Rădăcinile recoltate se spală repede, se decortifică, se taie în fragmente de 10 – 20 cm lungime, iar cele groase se despică de-a lungul sau se taie în discuri de 1 cm grosime. Se usucă întinse în straturi subţiri, la soare, sau în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C. Principii active. Frunzele şi rădăcinile de nalbă mică conţin mucilagii în cantitate mare, substanţe azotoase, tanin, vitamina C, fitosteroli. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de nalbă mică se folosesc în medicina veterinară tradiţională. Principiilor active din aceste produse li se atribuie proprietăţi emoliente, mai ales, substanţelor mucilaginoase.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

257

Mod de administrare. Pentru tratarea bovinelor de indigestie se amestecă decoctul, obţinut din frunze şi rădăcini de nalbă mică, cu untură şi ulei. Preparatul, astfel, obţinut se administrează breuvaj bucal. Decoctul se prepară din 2 linguri de produs (rădăcină şi frunze) sub formă de pulbere la 300 ml apă clocotită. Se fierbe 10 minute. Se acoperă şi se lasă 15 – 20 minute. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu). În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Malva pusilla

nalbă mică

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică emolient, antitusiv, expectorant

bănicei, caşul popii, caş, colăcei, colăceii babii, covrigei, nalbă sălbatecă, nălbuşoară, pânişoară

Organ Mod de utilizat administrare frunze, infuzie, rădăcină decoct

258

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

NALBA DE PĂDURE Malva sylvestris L. – Fam. Malvaceae

Ecologie. Răspândire. Nalba de pădure este o plantă comună în toată ţara. Planta este întâlnită frecvent prin locuri ruderale, dărâmături, pe lângă drumuri, garduri, margini de pădure, rarişti de pădure. Descrierea plantei. Nalba de pădure, cunoscută şi sub numele de nalbă sălbatecă, este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 100 – 150 cm sau chiar mai mult, cu peri pâsloşi, moi, cu frunze cu peţiol lung, uşor lobate, flori de culoare albă – rozie. Organul utilizat. De la nalba de pădure se recoltează frunzele – Malva sylvestris folium – în intervalul mai – iunie, florile – Malva sylvestris flores – în luna iunie şi rădăcinile – Malva sylvestris radix – în perioada octombrie – noiembrie, la nevoie şi în martie – aprilie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Frunzele mature se recoltează fără peţiol, înainte de înflorire, prin tăiere cu foarfeca. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi aerisite. Produsul uscat are culoare verde – cenuşiu, cu miros slab caracteristic şi gust mucilaginos. Florile se recoltează întregi, la începutul înfloririi prin tăiere cu foarfecă. Se usucă la fel ca frunzele. Produsul uscat are culoare albă – roz, fără miros, cu gust mucilaginos. Rădăcinile, lungi de 20 – 30 cm şi groase de 1 – 3 cm, se curăţă de ramificaţiile laterale, se scutură şi se freacă cu peria (numai dacă este nevoie se spălă repede), se îndepărtează părţile lemnoase sau nesănătoase şi se taie în fragmente de 10 cm lungime, iar cele mai groase se despică. Produsul uscat, obţinut prin expunere la soare, are, la interior, culoare albă sau slab gălbuie. Principii active. Produsele nalbei de pădure, care sunt folosite în scopuri medicinale, conţin mucilagii, tanin, vitaminele A, B1, B2, C.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

259

Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele şi rădăcina de nalbă de pădure se folosesc în medicina veterinară cultă şi tradiţională datorită proprietăţilor emoliente, antitusive, maturative, behice, antiinflamatorii, protectoare, cicatrizante. Principiile active pe care le conţine planta şi, în special, mucilagiile au acţiune secretolitică pulmonară, relaxează ţesuturile, diminuează starea inflamatorie până la dispariţie, favorizează procesul de vindecare. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor cronice, gastroenteritelor, colitelor, în inflamarea mucoaselor (bucale, rectale, vaginale, vezicale, uretrale, oculare) se administrează: a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă de pădure uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). b. infuzie din 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite de nalbă de pădure peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). c. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă de pădure uscată şi bine mărunţită sau 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). d. macerat preparat 100 g rădăcină de nalbă de pădure uscată şi bine mărunţită sau frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 1000 ml apă. Se lasă 60 minute la temperatura camerei. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 30 – 60 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 20 – 30 g, animale mici (pisici, câini) 2 – 5 – 10 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea furunculozei şi eczemelor nalba de pădure se administrează sub formă de: a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă de pădure uscată şi bine mărunţită sau 10 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se foloseşte. b. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă de pădure uscată şi bine mărunţită sau 10 g frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se foloseşte. Cu infuzia sau decoctul se spală de mai mute ori pe zi locul afectat. c. cataplasme cu frunze de nalbă de pădure. Frunzele se introduc în apă clocotită câteva secunde pentru a se înmuia. Se scot, se lasă să se răcească şi se aplică pe furuncul sau eczemă după ce în prealabil acestea au fost spălate cu infuzie sau decoct. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Malva sylvestris

nalbă de pădure

Alte denumiri populare ale Acţiune farmacologică plantei nalbă mare, bănuţi, creaţă, colăceii emolient, secretolitic pulmonar, babii, mălagă, nalbă sălbatecă, nalbă maturativ, antitusiv, behic, albă, nalbă de câmp, nalba calului antiinflamator, protector, cicatrizant

Organ Mod de utilizat administrare frunze, infuzie, decoct, flori, macerat, rădăcină cataplasmă

260

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

NĂPRASNICUL Geranium robertianum L. – Fam. Geraniaceae

Ecologie. Răspândire. Năprasnicul este o specie de plante destul de comună, caracteristică pădurilor umbroase ce se întâlnesc în fâşia cuprinsă între 600 – 1300 m altitudine. Vegetează pe soluri cu multă materie organică nedescompusă, umede şi numai la umbră. Descrierea plantei. Năprasnic este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de până la 60 cm. Posedă o tulpină pigmentată roşiatic, cu frunze 3 – 5 palmat – sectate. Florile, roşii, sunt îngemănate la capătul pedunculilor. Planta este caracterizată prin mirosul său neplăcut, de capră. Organul utilizat. De la năprasnic se recoltează partea aeriană – Geranii robertiani herba – în perioada mai – iunie. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene de la năprasnic se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, la începutul perioadei înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Principii active. Părţile aeriene de la năprasnic conţin geraniină, ulei volatil, taninuri, rezine, substanţe amare. Acţiune farmacologică. Recomandări. În medicina veterinară tradiţională produsul de năprasnic se foloseşte datorită proprietăţilor principiilor active ca astringent, hemostatic, anticataral, carminativ, depurativ, tonifiant, emolient, antiseptic, vulnerar, cicatrizant.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

261

Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea cistitelor, cistitelor hemoragice, gastroenteritelor, enteritelor hemoragice, stărilor „a frigore”, traheobronşitelor, hepatitelor se administrează: a. infuzie preparată din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinută din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se lasă să stea 5 minute în apă rece, apoi se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 20 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 20 g, animale mici (pisici, câini) 2 – 5 – 10 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, ulceraţiilor, fistulelor, eczeme se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu: a. infuzie preparată din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă15 minute, apoi se strecoară. Se răceşte Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. b. decoct obţinut din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită la100 ml apă. Se lasă să stea 5 minute în apă rece, apoi se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Se aplică şi comprese cu infuzie sau decoct de năprasnic. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Geranium robertianum

năprasnic

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

banat, buruiene de roşeaţă, buruiană de săgetătură, ciocul berzei, iarba sângelui, înghegătoare, priboi, năpaşnică, şovârf, ursan

astringent, hemostatic, anticataral, depurativ, tonifiant, emolient, antiseptic, vulnerar, cicatrizant

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

infuzie, decoct, cataplasme

262

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

NUCUL Junglans regia L. – Fam. Junglandaceae

Ecologie. Răspândire. Nucul este frecvent cultivat în livezi, vii, grădini, curţi, marginea drumurilor de la câmpie, până în regiunea dealurilor. În flora spontană, nucul se întâlneşte prin pădurile din regiunile cu influenţă mediteraneană (Banat, sud – vestul Olteniei, vestul Munteniei). Arborele este foarte pretenţios faţă de lumină şi preferă soluri mijlocii, uşoare, adânci. Descrierea plantei. Nucul este un arbore foios, fructifer, foarte viguros, înalt de până la 30 m. Prezintă rădăcină pivotantă, puternică. Tulpina este dreaptă, cu scoarţă netedă. Frunzele sunt impari – penat compuse, cu 5 – 9 foliole cu margini întregi. Organul utilizat. De la nuc se recoltează frunzele – Juglandis folium – în iunie – iulie şi pericarpul (coaja verde) fructului (nucii) – Nucum Juglandis pericarpium – în perioada august – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea frunzelor se face fie strujind chiar de la început foliolele de pe peţiolul principal, fie adunându-le întregi şi strujind foliolele după recoltare. Foliolele recoltate se întind, pentru a se usca, în strat subţire, în poduri acoperite cu tablă. Produsul uscat are miros aromat, caracteristic şi gust astringent – amărui. Prezintă culoare verde – închis, dar frunzele nu sunt înnegrite.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

263

Pericarpul se alege la decojirea nucilor recoltate. Se opresc numai fragmentele tari, cu culoare verde – cafenie. Se usucă în poduri acoperite cu tablă. Pericarpul uscat este cafeniu – verzui la exterior şi mai închis la interior. Posedă miros aromat şi gust amar, astringent, aromatic. Principii active. Produsele de nuc conţin tanin, juglandină (un principiu amar), juglonă, flavone, vitamina C, ulei volatil, amidon, pectină, acizi organici. Atenţie! Pentru uzul intern, supradozarea în tratament poate provoca tulburări gastrointestinale exteriorizate prin diaree apoasă sau sanguinolentă, colici, dromomanie. Se intervine cu tratament simptomatic, se administrează lapte, ouă, tanalbină, tonice cardiace, clisme cu clorhidrat. Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele şi pericarpul fructelor de nuc au utilizări terapeutice în medicina tradiţională veterinară. Principiile active conţinute de preparatele de nuc posedă acţiune bactericidă, bacteriostatică, astringentă, calmantă, cicatrizantă, emolientă, antitoxică, hemostatică, antidiareică, tonic – stomahic, antisudurală, antigalactogogă, antireumatică, depurativă. În tratamentul extern, se indică în tratarea plăgilor, eczemelor, sub formă de băi locale sau comprese. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea cistitelor, cistitelor hemoragice, enteritelor şi pentru înţărcarea forţată a vacilor în vederea repausului mamar se administrează: a. infuzie preparată din 10 g frunze de nuc uscate şi mărunţite peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 10 g frunze uscate şi mărunţite la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 50 – 100 – 200 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 25 – 50 g, animale mici (pisici, câini) 5 – 10 – 20 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Pentru tratarea fasciolozei (gălbează), ciobanii administrează oilor coji verzi de nuci sau flori de nuc, pe care le amestecă în mâncarea animalelor. Pentru tratarea hematuriei se indică decoct obţinut din 10 g muguri de nuc uscaţi şi mărunţiţi la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Decoctul se amestecă cu amidon şi un litru de borş. Se agită bine. Se administrează de 3 ori pe zi, cu 2 ore înainte de masă. Pentru tratarea mieilor cu guşă hipotiroidiană se recomandă decoct preparat din 10 g coji verzi de nuci la 200 ml apă. Se fierbe până se obţine o soluţie groasă. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară prin sită. Se administrează mieilor câte 2 – 3 linguriţe 5 – 6 zile. Uz extern. Pentru tratarea furunculozei, arsurilor, ulceraţiilor, fistulelor, eczeme, stomatitelor, gingivitelor se recomandă: a. unguent, care se prepară astfel: 15 g frunze de nuc mărunţite macerate 7 zile în 100 ml ulei, după care se ţine 3 ore la foc slab pe baia de apă. Se strecoară. Se adaugă 15 g ceară de albine. Se ţine încă 30 minute pe baia de apă, apoi se omogenizează. Se aplică unguentul după ce locul afectat se spală cu infuzie sau decoctul obţinut din frunze de nuc.

264

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ b. cataplasme cu infuzie sau decoctul obţinut din frunze de nuc se aplică pe locul afectat Pentru tratarea plăgilor cu larve (viermi) se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 3 – 4 linguri frunze uscate şi mărunţite la 500 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Juglans regia

nuc

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

nucar

astringent, bactericid, bacteriostatic, hipoglicemiant, cicatrizant, emolient, tonic, antitoxic, antidiareic, stomahic, antigalactogog, depurativ

Organ utilizat

Mod de administrare

frunze, pericarp

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

265

NUFĂRUL ALB Nymphaea alba L. – Fam. Nymphaeaceae

Ecologie. Răspândire. Nufărul alb este o specie de plante întâlnită în ape stătătoare şi lin curgătoare, adânci până la 2 m, mai ales, în Delta Dunării. Descrierea plantei. Nufărul alb este o plantă ierboasă, perenă, acvatică, care posedă un rizom gros, cărnos, dezvoltat, pe fundul apei. Frunzele, de obicei natante, au lamina pieloasă, oval rotunjită, întreagă, cordată, cu diametru de 15 – 25 cm. Prezintă peţioli lungi. Florile sunt mari, de culoare albă, cu numeroase petale în formă de spirală. Organul utilizat. De la nufărul alb se recoltează toamna, în perioada septembrie – octombrie, rizomul – Nymphaea alba rhizoma. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rizomii se recoltează toamna, spre sfârşitul vegetaţiei. Se spală repede, se taie în discuri (rondele) de 1 cm grosime. Se usucă întinse în straturi subţiri, la soare sau în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C. Produsul obţinut are gust amar şi astringent. Principii active. Produsul din rizomi de nufăr alb conţin alcaloizii: nimfein şi nufarin, nimfalin, mucilagii, substanţe amare. Acţiune farmacologică. Recomandări. În medicina veterinară tradiţională se folosesc rizomii de nufăr alb ca antidiareic, antidizenteric, antiblenoragic, dar şi ca antitusiv şi în tratamentul tuberculozei. Recent din această specie au fost izolaţi alcaloizi cu acţiune sedativ nervoasă (dând bune rezultate în hipersensibilitate nervoasă).

266

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Pentru tratarea fasciolozei (gălbează) se administrează rizom uscat, bine pisat, amestecat cu funingine, sare şi alcool. Se administrează prin breuvaj bucal. Pentru tratarea hipogalaxiei la vaci se adaugă în hrană rizom proaspăt tăiat sau pulbere de rizom uscat. Pentru tratarea tuberculozei şi tusei la cai se adaugă în hrană rizom proaspăt tăiat mărunt sau pulbere de rizom uscat. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Nymphaea alba

nufăr alb

Alte denumiri populare ale plantei corofete, crin de mare, curalice, nanufăr alb, nenufăr, plămână, plumieră, plută, tidvă de apă

Acţiune farmacologică antidiareic, astringent, antidizenteric, antitusiv, emolient, sedativ nervos, cardiotonic

Organ utilizat rizom

Mod de administrare în stare proaspătă sau uscată

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

267

OBLIGEANA Acorus calamus L. – Fam. Araceae

Ecologie. Răspândire. Obligeana este o specie de plante care solicită umiditate în exces. Se întâlneşte, în flora spontană, la marginea bălţilor, pe malurile apelor curgătoare, în stufărişuri, în locuri mlăştinoase, unde nivelul apei nu este mare şi se retrage periodic. În cantităţi recoltabile vegetează în câteva localităţi din judeţele Timiş (Satchinez, Cenei, Bogda, Beregsău, Banloc) şi Careş – Severin (Pojejena). Se poate cultiva pe terenurile irigabile cu substrat argilos, aflate în lungul râurilor, bălţilor sau lacurilor. În România se cultivă în comuna Satchinez, judeţul Timiş. În condiţii de orezărie, poate da rezultate foarte bune şi în zona Deltei. Descrierea plantei. Obligeana este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 60 – 120 cm. În pământ posedă un rizom orizontal, gros, cărnos. Tulpinile sunt cărnoase, în patru muchii, purtând o singură frunză îngustă şi foarte lungă (50 – 70 cm). La subsuoara frunzei sunt grupate florile într-o inflorescenţă cilindrică, ca un ştiulete. Organul utilizat. De la obligeană se folosesc rizomii – Calami rhizoma – care se recoltează primăvara în martie – aprilie şi toamna în lunile septembrie – noiembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Din locurile necultivate, toamna sau primăvara, se scot rizomii cu greble, căngi sau furci. Rizomii tineri, mici, cu grosime mai mică de 1 – 2 cm, se plantează din nou în mâl şi tot pentru refacerea plantelor în zonă, se lasă pe toată suprafaţa respectivă şi indivizi nerecoltaţi. Rizomii se spală în curent de apă, se curăţă de rădăcini şi de restul frunzelor, se taie în fragmente de 10 – 15 cm, iar cei groşi se despică. Se lasă

268

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

să se zvânte, apoi se usucă în încăperi calde sau în cuptor la temperatură mai mică de 400C. Rizomii uscaţi prezintă o culoare cafenie la exterior şi albă – roz la interior, cicatrici inelare pe o parte şi triunghiulare pe partea opusă (superioară), miros plăcut aromat, iar gustul este amar, aromat. Principii active. Rizomii de obligeană conţin ulei volatil format din azaronă, pinen, eugenol, eucaliptol. Produsul mai conţine rezine, substanţe amare cu acid acoric, acoronă, calmeol, calaconă, acalmonă. Acţiune farmacologică. Recomandări. Rizomul de obligeană prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Pentru proprietăţile sale tonice, aromatice, stimulent gastric (pentru îmbunătăţirea digestiei), carminative, antispastice preparatul de obligeană se foloseşte în disfuncţiile gastrointestinale. Acţiunea substanţelor amare, aromatice se bazează pe combinaţia existentă între principiile amare şi uleiurile volatile cu activitate spasmolitică, carminativă sau colagog – coleretică. De asemenea posedă o acţiune puternic – tonică şi de stimulare a secreţiei gastrice, fiind şi un excelent stimulent al apetitului. Mod de administrare. Pentru tratarea anorexiei, pentru activarea digestiei, ca tonic general se administrează: a. infuzie din 3 g rizom uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct din 3 – 5 g rizom uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 2 – 3 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. c. macerat apos din 5 g rizomul curăţat de coajă la 100 ml apă. Se lasă 10 ore la temperatura camerei. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 10 – 20 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 2 g, găini 0,1 – 1 g. Tratamentul se aplică de 2 – 3 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Acorus calamus

obligeană

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

buciumaş, calamar, calamuz, călin, calm, calmenă, colm, crin de apă, paporotnec, papură roşie, speribană, spetează, spiribană, tartarachi, trestie mirositoare

tonic, aromatic, carminativ, antispastic, diuretic, nutritiv, antiseptic, colereticcolagog, reconfortant

Organ utilizat

Mod de administrare

rizomi

infuzie, decoct, macerat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

269

OMAGUL Aconitum tauricum Wulf. – Fam. Ranunculaceae

Ecologie. Răspândire. Omagul este o specie de plante întâlnită la peste 800 m înălţime, în locuri stâncoase înierbate, în cantităţi mai mari în judeţele Timiş, Caraş – Severin, Cluj, Bistriţa – Năsăud, Harghita. Descrierea plantei. Omagul este o plantă ierboasă, perenă, foarte otrăvitoare, înaltă de până la 1 m. În pământ posedă un tubercul lung şi gros. La înflorire se formează alături un nou tuber, care în anul următor dă o altă plantă. Tulpina este groasă şi dreaptă. Frunzele sunt mari, palmate, adânc fidate, de culoare verde – închis, lucioase. Inflorescenţa se dezvoltă în vârful tulpinii şi are numeroase flori de culoare albastră – violet. Organul utilizat. De la omag se foloseşte tuberculul – Aconiti tuber – care se recoltează din iunie până în septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Tuberculii de omag se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul (de la plantele înflorite ambii tuberculi, iar de la plantele trecute de înflorire numai tuberculul nou, celălalt fiind moale şi deci uşor de recunoscut). Se scutură de pământ, se curăţă de rădăcini şi de resturile tulpinii şi rădăcinilor, se spală. Tuberculii de omag, fiind foarte otrăvitori, nu se vor spăla în ape curgătoare şi nici în lacuri din care se adapă animalele, ci în vase, iar apele de după spălare şi resturile de omag se vor îngropa.

270

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Uscarea se face repede, cel mai bine la soare sau în cuptor la temperaturi cuprinse între 25 – 450C. Produsul uscat este constituit din tuberculi cafenii – închis la exterior şi alb – cenuşiu la interior. Pentru a evita distrugerea speciei, se recomandă ca de pe un anumit teren să se recolteze numai un sfert din plantele identificate. Principii active. Produsul de omag conţine un grup de alcaloizi cu structură chimică caracteristică. Cel mai important alcaloid din punct de vedere al acţiunii farmacodinamice este aconitina. Tuberculul de omag mai conţine acizii aconitic, malic, citric, tartric, glucide. Cercetări recente au pus în evidenţă şi prezenţa altor principii active: dopamina, noradrenalina, tiramina. Atenţie! Planta este extrem de toxică atât în stare proaspătă, cât şi în cea uscată. Organele cele mai otrăvitoare sunt rădăcinile şi seminţele. Cantitatea de principii active este maximă în perioada înfloririi. Principiul activ cel mai otrăvitor este aconitina, care se absoarbe uşor la nivelul tubului digestiv, eliminându-se încet pe cale renală şi care acţionează asupra sistemului nervos central. Doza mortală de aconitină, ca substanţă pură, este de 2 - 3 mg pentru câine, 10 - 12 mg pentru cal. Tuberculul uscat este letal în doze: 5 g pentru câine, 300 - 400 g pentru cal. Depăşirea dozelor produce intoxicaţii grave, care provoacă moartea animalelor. Semnele intoxicaţiei sunt vărsături, colici gastrointestinali, încetinirea bătăilor inimii, reducerea frecvenţei respiratorie, hipersalivaţie, sete, hipotermie, mers nesigur, poliurie, diaree, apoi constipaţie, moleşeală, paralizie, dilatarea pupilelor, moarte prin asfixie. Evoluţia simptomatică este fulgerătoare în majoritatea cazurilor. Nu există un antidot specific. Se recomandă spălături gastrice, tanin, cărbune în soluţie de apă iodată 1%, ulei de ricin, decoct mucilaginos de nalbă, orez, in. În convulsii se administrează morfină sub cutanat, clisme cu cloralhidrat, tonice generale, vasodilatatoare şi antispastice (atropină cu adrenalină). Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de omag are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Se întrebuinţează mai rar din cauza toxicităţii şi administrarea se face numai la prescripţia medicului. Prin conţinutul său în aconitină, tuberculul de omag este un modificator al sistemului nervos central. Produsul acţionează asupra centrului respirator şi al celui termoreglator. Pentru aceste acţiuni este utilizat, sub formă de tinctură, ca antinevralgic, anticongestiv, stimulent respirator, hipotermizant. Se administrează în gripe, guturai, nevralgii de trigemen, congestii pulmonare cu tuse, pneumonii, laringite acute, sciatică, ticuri dureroase ale feţei. Aplicate local, preparatele de omag produc senzaţie de căldură şi apoi impresia de anestezie şi furnicături, ca urmare a excitaţiei terminaţiilor nervoase. Mod de administrare. Uz intern. Administrarea produsului se face numai la prescripţia medicului. Se administrează ca analgezic, anticongestiv, stimulent respirator, hipotermizant sub formă de tinctură, cu un conţinut de 0,05 g aconitină la 100 ml alcool. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 2 – 5 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,5 – 1 ml, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 picături. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

271

Uz extern. Empiric, pentru tratarea plăgilor cu larve se administrează: a. decoct din tubercul ras şi frunze de omag, cu care se spală rana. Acesta se obţine astfel: 3 – 5 g produs la 350 ml apă. Se fierbe 2 – 3 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se foloseşte. b. unguent preparat din 5 g pulbere de tubercul uscat de omag amestecat cu 100 g untură de porc. Se aplică pe rana spălată. Tratamentul se aplică de 2 – 3 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. Pentru combaterea păduchilor la vite, acestea se şterg cu o cârpă înmuiată în decoct de omag dimineaţa şi seara, timp de mai multe zile, până dispar ectoparaziţii. Decoctul se prepară astfel: din 5 g produs la 250 ml apă. Se fierbe 2 – 3 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se foloseşte. Se lasă să se zvinte pielea animalului, după care se spală cu apă călduţă, curată sau în care s-a adăugat 500 ml infuzie de muşeţel. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Aconitum tauricum

omag

Alte denumiri populare ale plantei iarbă rea, iarba-bubei, iarbacoifului, iarba-fierului, iarbajermiloi, năpşor, omac, toaie

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare analgezic, antinevralgic, tinctură, anticongestiv, stimulent respirator, tubercul decoct, hipotermizant, insecticid unguent

272

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

OREZUL Oryza sativa L. – Fam. Gramineae

Ecologie. Răspândire. Orezul este o specie de plante originară din Asia de Sud. Planta emite pretenţii foarte mari faţă de temperatură şi, mai ales, faţă de apă. Orezul valorifică diferite soluri ca textură şi grad de fertilitate. Descrierea plantei. Orezul este o plantă alimentară, ierboasă, anuală, înaltă până la 130 cm. În pământ posedă rădăcină firoasă, cu numeroase canale aerifere. Tulpina, pai, este cilindrică, goală în interior. Frunzele, liniare, au tecile lungi. Organul utilizat. De la orez se folosesc boabele – Oryza sativa fructus – care se recoltează toamna. Recoltare. Uscare. Orezul se recoltează la maturitate. Boabele de orez se depozitează în încăperi uscate, curate, dezinfectate, în strat subţire. Se lopătează zilnic până se usucă complet. Principii active. Boabele de orez conţin amidon, proteine, substanţe neazotate, celuloză, grăsimi, calciu, fosfor, fier, potasiu, sodiu, sulf, magneziu, mangan, clor, iod, zinc, fluor. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de orez are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Principiile active, conţinute de boabele de orez, conferă proprietăţi energetice, constructoare, antihemoragică, astringente, emoliente, antidiareice, diuretice cu

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

273

eliminare de uree. Se recomandă administrarea în uz intern, sub formă de decoct, în surmenaj fizic, în azotemie, în diaree, colite de fermentaţie. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, gastroenteritelor, enteritelor hemoragice se administrează: a. infuzie din 100 g cariopse (boabe) peste care se toarnă 1000 ml apă clocotită. Se acoperă 60 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct din 50 – 100 g cariopse (boabe) peste care se toarnă 1000 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 0,5 – 1 Kg, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,200 – 0,350 Kg, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,025 – 0,050 Kg. Administrarea drogului se aplică de 2 – 3 ori pe zi şi se face timp de mai multe zile până ce animalul se ameliorează sau se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea eczemelor şi altor boli de piele se aplică: a. cataplasme din făină de orez şi apă, b. pudrarea locului afectat cu făină de orez. Administrarea drogului se face 3 – 4 ori în 24 de ore, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Oryza sativa

orez

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică energetic, constructor, antihemoragic, astringent, emolient, antidiareic, diuretic cu eliminare de uree

Organ utilizat fruct

Mod de administrare infuzie, decoct, cataplasme

274

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

ORZUL Hordeum vulgare L. – Fam. Gramineae

Ecologie. Răspândire. Orzul este o specie de plantă originară din Tibet. Planta este rezistentă la temperaturi mici. Preferă soluri cu textură mijlocie, luto-nisipoase, nisipo-lutoase, fertile. Descrierea plantei. Orzul este o plantă alimentară, furajeră, industrială, ierboasă, anuală, cu înălţime de 30 – 150 cm. În pământ posedă rădăcină firoasă, puţin dezvoltată. Tulpina, pai, are 5 – 7 internodii. Frunzele sunt liniare, verzi – pal, glabre. Spicul este lung de 4 – 13 cm. Organul utilizat. De la orz se folosesc fructele – Hordeum vulgare fructus – care se recoltează în iulie – august. Recoltare. Uscare. Orzul se recoltează la maturitate. Boabele de orz se depozitează în încăperi uscate, curate, dezinfectate, în strat subţire. Se lopătează zilnic până se usucă complet. Principii active. Bobul de orz conţine apă, amidon, proteine, grăsimi, multe substanţe neazotate, celuloză, fosfor, potasiu, siliciu, magneziu, calciu, fier. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de orz au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Principiile active conferă acţiune emolientă, de tonic al sistemului nervos, tonic cardiac, stimulator digestiv, drenor hepatic, antidiareic, antihemoragic, antiinflamator. Preparatele de orz se recomandă, sub formă de decoct, în gastroenterite, enterite hemoragice, indigestii, în regimuri dietetice. Mod de administrare. Pentru tratarea gastroenteritelor, enteritelor hemoragice, indigestiilor, în regimuri dietetice se administrează:

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

275

a. decoct din 50 g cariopse (boabe) peste care se toarnă 1000 ml apă. Se fierbe 30 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. b. barbotaj din făină orz 10% şi malţ de orz 10%. Administrarea drogului se aplică de 2 – 3 ori pe zi şi se face timp de mai multe zile până ce animalul se ameliorează sau se vindecă. În mediul sătesc crescătorii de animale folosesc boabele de orz ca hrană pentru găini în scopul stimulării ouatului. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Hordeum vulgare

orz

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică stimulator digestiv, drenor hepatic, antidiareic, antihemoragic, antiinflamator, tonic al sistemului nervos

Organ utilizat

Mod de administrare

fruct

decoct, barbotaj

276

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

OSUL IEPURELUI Ononis spinosa L. – Fam. Leguminosae

Ecologie. Răspândire. Osul iepurelui este o specie de plante care creşte în păşuni şi fâneţe mai aride din regiunea de deal şi se întâlneşte, îndeosebi, în întreaga Transilvanie, în zona colinară a Olteniei şi a Moldovei (Bacău, Neamţ, Suceava, Vrancea). Descrierea plantei. Este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 60 cm, cu tulpina mult ramificată, ramurile sunt terminate cu spini. Frunzele compuse au 3 foliole. Florile, de culoare roz, cu dungi mai închise, sunt dispuse spre vârful tulpinii. Organul utilizat. De la această plantă se foloseşte rădăcina – Ononidis radix – care se recoltează în două perioade ale anului: martie – aprilie şi septembrie – octombrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rădăcinile se scot cu cazmaua sau hârleţul, fiind înfipte destul de adânc în pământ. Se spală bine de pământ, se îndepărtează resturile de părţi aeriene şi se taie în bucăţi de 5 – 10 – 15 cm. Rădăcinile atacate de insecte, cele seci sau lemnoase sunt necorespunzătoare şi se îndepărtează. Se usucă la soare, în locuri bine aerisite şi călduroase, până când la îndoire se rup cu uşurinţă. Produsul uscat constă din rădăcini de culoare brună, cu şanţuri adânci, longitudinale, cu gust şi miros amar, aromat, persistent.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

277

Principii active. Rădăcinile de osul iepurelui conţin flavone, saponine, ulei volatil, substanţe specifice, săruri minerale. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de osul iepurelui are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Substanţele specifice şi sărurile minerale îi dau proprietatea de a stimula secreţiile glandelor, având acţiune diuretică şi depurativă. Produsul este folosit ca diuretic, favorizând expulzarea calculilor renali şi înlesneşte eliminarea clorurilor. Acţiunea diuretică, de eliminare a ureei şi clorurilor, se datorează sinergismului flavonelor cu uleiul volatil şi cu saponinele. Preparatele mai posedă acţiune antiseptică a căilor urinare şi antihemoragică. Ca adjuvant, pentru îndepărtarea edemelor, în curele de primăvară, mai ales, în afecţiunile metabolice, cum ar fi reumatismul şi guta, precum şi în dermatitele cronice, se administrează produsul sub formă de decoct. Mod de administrare. Pentru tratarea cistitei, cistitei hemoragice şi afecţiunilor renale se administrează: a. infuzie preparată din 50 g de rădăcină uscată şi bine mărunţită la 500 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 de minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 50 g de rădăcină uscată şi bine mărunţită la 500 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute la foc mic. Se lasă acoperită şi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 250 – 300 – 500 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 100 – 200 – 300 g, animale mici (pisici, câini) 10 – 15 – 20 g. Doza se poate repeta la 24 ore. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Ononis spinosa

osul iepurelui

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

asudul calului, bobul cocoaşei, caşul iepurelui, ciocul-cioarei, colţul iepurelui, dârmotin, lemnie, lingoare, pir, sudoarea calului, sălăştioară

diuretic puternic, depurativ, antiseptic al căilor urinare, antihemoragic

Organ utilizat

Mod de administrare

rădăcină

infuzie, decoct

278

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

OVĂZUL Avena sativa L. – Fam. Gramineae

Ecologie. Răspândire. Ovăzul este o cereală veche în culturi. Planta emite pretenţii faţă de apă. Nu este pretenţios faţă de sol, vegetând bine pe soluri lutoase, luto-nisipoase. Descrierea plantei. Ovăzul este o plantă furajeră, alimentară, ierboasă, anuală, cu înălţime de 50 – 150 cm. În pământ posedă rădăcină firoasă, profundă. Tulpina, pai, este dreaptă, netedă, glabră, cu 5 – 7 internodii. La bază este tufos – ramificată. Frunzele, plane, au limbul uşor răsucit de la dreapta spre stânga. Spicul este lung. Organul utilizat. De la ovăz se folosesc fructele (cariopse) – Avena sativa fructus – care se recoltează la maturitate. Recoltare. Uscare. Ovăzul se recoltează la maturitate. Boabele de ovăz se depozitează în încăperi uscate, curate, dezinfectate, în strat subţire. Se lopătează zilnic până se usucă complet. Principii active. Fructele de ovăz conţin amidon, glucide, proteine, ulei gras, saponine, un alcaloid (avenină), săruri de calciu, vitamina B1, vitamina B2, nicotinamidă. Acţiune farmacologică. Recomandări.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

279

Produsul de ovăz are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Principiile active conferă preparatelor din ovăz acţiune emolientă, analeptică, calmantă, cicatrizantă, depurativă, diuretică, hipoglicemiantă, energizantă, fortifiantă, tonică, de stimulent tiroidian, dietetic, reconfortant, răcoritor. Mod de administrare. Pentru tratarea enteritelor, gastroenteritelor, preventiv şi curativ se administrează decoct preparat din 1000 g boabe (cariopse) de ovăz la 10 l apă. Se fierbe 60 minute la foc mic. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 1 – 2 porţii pe zi, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) ¼ porţie pe zi. Pentru tineret se recomandă supe dietetice pregătite din 1000 g făină de ovăz, 3 l apă caldă (40-500C), 2 g drojdie de bere, 3-5 g sare.Se lasă 6 ore la macerat, apoi se fierbe 30 minute. Se lasă la răcit şi se administrează. Doze: purcei de 3 săptămâni 50 ml pe zi, viţei 250 ml pe zi. La vârsta de 2-3 luni, doza se măreşte de 4-5 ori. În unele zone din ţară, ţăranii administrează în hrană ovăz pentru tratarea de atonie ruminală, bronşite, emfizem pulmonar, inapetenţă, retenţie placentară la vaci, stimularea ouatului. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Avena sativa

ovăz

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ Mod de utilizat administrare emolient, analeptic, calmant, cicatrizant, depurativ, decoct, diuretic, tonic, hipoglicemiant, fortifiant, fruct supă, energizant, dietetic, reconfortant, răcoritor boabe

280

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

PAPURA Typha latifolia L. – Fam. Typhaceae

Ecologie. Răspândire. Papura este o specie cosmopolită de plante, care vegetează în ape stagnante, sau lin curgătoare, bălţi, la marginea lacurilor, prin mlaştini, în toată ţara (şi este comună în Delta Dunării). Descrierea plantei. Papura este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 1 – 2,5 m. Posedă un rizom gros, noduros. Tulpina este foliată, iar frunzele sunt liniare, cărnoase, late de 1 – 2 cm. Florile sunt dispuse în inflorescenţe. Spicul femel şi cel mascul se ating. Organul utilizat. De la papură se folosesc spicele florale – Typhae flores – în perioada iulie-august. Recoltare. Uscare. Spicele florale se recoltează în perioada înfloritului. Timpul cel mai bun de recoltare este între orele 10 – 14, în zilele însorite. Inflorescenţele se taie cu foarfeca sau cuţitul. Se întind în straturi subţiri în încăperi sau adăposturi curate şi bine aerisite (poduri, magazii) ferite de razele soarelui. Artificial se pot usca în cuptor la temperatură mai mică de 400C. Principii active. Compoziţia chimică a plantei este puţin studiată. Produsul de papură conţine amidon, acizi graşi, săruri minerale. Acţiune farmacologică. Recomandări. Spicele florale de papură se folosesc în medicina veterinară tradiţională, sub formă de decoct, ca dezinfectant, cicatrizant. Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea rănilor cu larve (viermi) se spală rana cu decoct preparat din 2 linguri de produs bine mărunţit la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă şi se lasă 10 minute. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se foloseşte de câteva ori pe zi.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

281

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Typha latifolia

papură

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

băţea, berbecuţ, bot, bucsău, paporă, culm, papură de baltă, spetează

dezinfectant, cicatrizant

Organ Mod de utilizat administrare spice decoct florale

282

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

PĂPĂDIA Taraxacum officinale Web. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Specie de plante răspândită în toată ţara, din regiunea de câmpie până în zona subalpină, vegetează în locuri necultivate, păşuni şi fâneţe, la margini de drumuri. Descrierea plantei. Păpădia este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 5 – 40 cm, cu rozetă bazală de frunze lanceolate şi inegal scobite pe margine, tulpina floriferă este goală la mijloc şi inflorescenţa are culoarea galbenă şi aspect de floare simplă. Organul utilizat. De la păpădie se recoltează frunzele – Taraxaci folium – în lunile aprilie – iunie şi rădăcinile – Taraxaci radix – în perioada iulie – octombrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Frunzele de păpădie se culeg cu mâna prin rupere. Pentru uscare, ele se întind în strat subţire, la umbră, în şoproane, poduri şi încăperi bine aerisite. Uscarea prea înceată le înnegreşte. Produsul obţinut este constituit din frunze uscate, care trebuie să rămână verzi la culoare, să fie lipsite de miros şi să aibă gust amar. Cu cazmaua sau sapă se recoltează rădăcinile, care se scutură de pământ şi se spală repede în jet de apă, se aleg dintre ele şi se înlătură cele seci şi cioturile. Se usucă la soare sau, pe timp ploios, în poduri cu acoperiş de tablă şi bine aerisite. Rădăcinile uscate prezintă de-a lungul lor zbârcituri, la exterior sunt colorate în cafeniu – închis, iar la interior sunt galbene în zona cilindrului central şi albe spre margini.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

283

Principii active. Produsele de păpădie conţin un principiu amar specific, vitaminele A, B, C şi D, zaharuri, pectine, iar rădăcinile inulină, tanin, colină, acizi organici. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de păpădie au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Păpădia se administrează ca adjuvant al reechilibrării glandulare în toate afecţiunile unde există un dezechilibru glandular. Produsul posedă efect tonic, ruminator. Mod de administrare. Pentru stimularea digestiei se administrează: a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de păpădie sau 3 g rădăcină uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 20 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de păpădie sau 3 g rădăcină uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 – 10 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. c. pulbere de frunze sau de rădăcină de păpădie. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,2 – 1 – 2 g. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În ţinutul Dornelor este obiceiul de a se amesteca în hrana oilor păpădie pentru stimularea poftei de mâncare. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Taraxacum officinale

păpădie

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

tonic, ruminator

frunze, rădăcină

infuzie, decoct, pulbere

floarea broaştei, floarea găinii, floarea mălaiului, floarea sorului, floarea turcului, flori galbene, guşa găinii, ochiul boului, pana vizigoiului, papadea, lilicea, papalungă, părăsita găinilor, niparticli

284

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

PĂPĂLĂUL Physalis alkekengi L. – Fam. Solanaceae

Ecologie. Răspândire. Păpălăul este o specie de plante care vegetează prin tufărişuri, margini de pădure, rarişti de pădure, plantaţii de salcâm, întâlnindu-se în regiunile de câmpie şi de deal. Descrierea plantei. Păpălăul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă până la 60 cm. Posedă în pământ un rizom cilindric, subţire. Tulpina este dreaptă, muchiată. Frunzele sunt ovate cu baza îngustată. Florile, dispuse la subsuoara frunzelor, sunt de un alb spălăcit, cu vinişoare roşii. Fructul este o bacă sferică, de culoare roşie – portocali, lucioasă. Organul utilizat. De la păpălău se folosesc fructele proaspete - Physalis alkekengi fructus. Recoltare. Uscare. Fructele se recoltează la maturitate fiziologică şi se utilizează în stare proaspătă. Principii active. Fructele de păpălău conţin acid citric, substanţe amare, dintre care fisalina este mai importantă, mucilagii, glucide. Printre alcaloizii toxici din plantă se numără şi solanina. Atenţie! Toată planta este toxică, cu excepţia fructelor. Acţiune farmacologică. Recomandări. Fructele au utilizare terapeutică în medicina veterinară tradiţională, ca febrifug, diuretic, laxativ, antiinflamator. Favorizează eliminarea uraţilor, nisipului.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

285

Mod de administrare. Uz intern. Empiric pentru tratarea antraxului şi febrei aftoase se recomandă decoctul de păpălău, care se prepară din 20 g fructe la 500 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă 20 – 25 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Uz extern. Pentru tratarea febrei aftoase se spală locurile afectate cu decoct obţinut din 30 g fructe la 900 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă 20 – 25 minute. Se strecoară şi se foloseşte În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Physalis alkekengi

păpălău

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

febrifug, diuretic, laxativ, antiinflamator

fructe

decoct

băscuţă de roşeaţă, boborică, boborea, bobosilii, cucurbeţică, cireaşa evreilor, dălac, fusui sălbatec, go-goaşe, gheorghinar, iarba bubei, măsălare, papală, păpălăi, papere

286

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

PĂTLAGINA Plantago lanceolata L., P. media L., P. major L. – Fam. Plantaginaceae

Ecologie. Răspândire. Sub denumirea de pătlagină se cunosc trei specii de plante. Sunt răspândite în toată ţara, pe margini de drumuri, în păşuni, buruienişuri, în culturi, din câmpie şi până în zona alpină. Descrierea plantei. Sunt plante ierboase, perene, înalte de 10 – 40 cm, cu frunze ovate (Plantago major, P. media) sau lanceolate (Plantago lanceolata), au tulpini florifere drepte cu inflorescenţe de tip spic. Organul utilizat. De la speciile de pătlagină se recoltează frunzele – Plantaginis folium – din mai până în octombrie, fie separat, de la fiecare dintre cele trei specii, fie în amestec. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face după ce se ridică roua, în zile uscate, ridicând frunzele, prinzându-le cu o mână şi tăind întreaga rozetă cu secera sau cuţitul. Se îndepărtează tulpinile, frunzele galbene şi cele atacate, apoi se întind în strat subţire, la umbră, în încăperi bine aerisite. Produsul uscat are culoare verde, nu are miros, iar gustul este uşor amar şi acrişor. Principii active. Frunzele de pătlagină conţin mucilagii, vitaminele K, C, A, tanin, acizi organici, pectine, flavone. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de pătlagină prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Frunzele de pătlagină reprezintă un produs vegetal, care este emolient, uşor hemostatic şi astringent. Datorită acestor proprietăţi, frunzele de pătlagină sunt utilizate ca cicatrizant şi vulnerar, ca astringent în stări inflamatorii ale căilor respiratorii, ale tractului gastrointestinal. Ele fluidifică secreţiile bronhice, ajutând la eliminarea lor. Are în acelaşi timp şi o acţiune de calmare a tusei de diferite origini şi a astmului bronşic.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

287

Pătlagina are proprietăţi utile în tratamentul ulcerului, având acţiune cicatrizantă. Vitamina K, conţinută în frunze, imprimă proprietăţi hemostatice. Extern, se foloseşte, sub formă de băi, în tratamentul ulcerului varicos, în ulceraţii ale pielii, sub formă de băi locale şi comprese în conjunctivită, blefarită datorită proprietăţilor cicatrizante şi antiinflamatorii ale pătlaginii. Tot datorită proprietăţilor antiinflamatorii, pătlagina are efect satisfăcător în tratarea înţepăturilor de insecte. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor, în catar laringo-traheal, diaree se administrează: a. infuzie preparată din 20 – 30 g frunze uscate şi mărunţite de pătlagină peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 20 – 30 g frunze uscate şi mărunţite de pătlagină la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. c. macerare a 200 frunze proaspete la 2 000 ml apă rece. Se lasă 12 ore la temperatura camerei. Se strecoară. şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 50 – 100 – 200 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 30 – 50 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 5 – 10 – 20 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor varicoase, conjunctivitelor, blefaritelor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu: a. infuzie preparată din 40 g frunze uscate şi mărunţite de pătlagină peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi se strecoară. Se răceşte Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. b. decoct obţinut din 40 g frunze uscate şi mărunţite de pătlagină la 250 ml apă. Se lasă să stea 5 minute în apă rece, apoi se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. c. cataplasme cu frunze proaspete de pătlagină tocate mărunt şi amestecate cu unt proaspăt. Alifia se aplică pe locul afectat şi se leagă cu un bandaj. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Empiric, pentru tratarea artritelor, tendinitelor, bursitelor, miozitelor, edemelor la picioare se aplică pe locul afectat: a. cataplasme cu frunze de pătlagină tocate sau pisate, b. alifie preparată din 100 g unt proaspăt amestecat cu frunze de pătlagină tocate sau pisate. După ce unguentul este aplicat, se leagă locul respectiv cu un bandaj. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Plantago lanceolata, P. major, P. media,

pătlagină

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

iarbă de tăietură, limba oii, iarbă de cale, limba broaştei

emolient, expectorant, cicatrizant, antihemoragic, antiseptic

Organ utilizat frunze

Mod de administrare infuzie, decoct, unguent, cataplasmă

288

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

PĂTRUNJELUL Petroselinum sativum Hoffm. – Fam. Umbelliferae

Ecologie. Răspândire. Pătrunjelul este o specie de plante originară din regiunea mediteraneană. În România se cultivă în toate zonele. Planta este rezistentă la temperaturi scăzute. Emite pretenţii faţă de lumină şi faţă de apă în anumite faze de dezvoltare a plantei. Preferă soluri afânate, fertile, cu textură uşoară sau mijlocie. Descrierea plantei. Pătrunjelul este o plantă aromatică, ierboasă, bienală, înaltă de până la 130 cm. Rădăcina este pivotantă, conică cu miros plăcut, aromatic. Tulpina cilindrică, uşor striată, ramificată de la bază. Frunzele sunt lung – peţiolate şi fidate. Florile, albe – verzui, sunt grupate în inflorescenţe compuse. Fructele sunt mici şi ovale. Organul utilizat. De la pătrunjelul se folosesc rădăcina – Petroselinum sativum radix – care se recoltează în lunile octombrie – noiembrie, frunzele – Petroselinum sativum folium – care se recoltează primăvara şi fructele – Petroselinum sativum fructus – în perioada iulie – august. Recoltare. Uscare. Frunzele de pătrunjel se recoltează prin tăiere cu foarfeca, înainte de înflorire, după ce s-a ridicat roua, pe vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

289

Rădăcinile de pătrunjel se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente, cele groase se despică. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C. Fructele se recoltează când ajung la maturitate, numai dimineaţa sau seara, iar ziua numai pe timp noros, pentru a nu se scutura. Fructele se depozitează în încăperi uscate, curate, dezinfectate, în strat de 10 cm. Se lopătează zilnic până se usucă complet. Principii active. Frunzele de pătrunjel conţin ulei volatil în compoziţia căruia intră apiolul, vitamina A, vitamina B1, vitamina C (200 mg%), acid folic, săruri minerale. Rădăcina pătrunjelului conţine proteine, hidraţi de carbon, ulei volatil, ulei gras, flavone (în special, apiozida şi luteozida), vitamina A, vitamina B1, vitamina B2, vitamina C, niacin, sodiu (600 mg%), potasiu (145 mg%), calciu (75 mg%), fosfor, fier. Atenţie! Dozele prea mari în tratamentul intern pot determina intoxicarea animalului. Intoxicarea se manifestă prin colici, timpanism, urticarie, tuse, congestie pulmonară care trece în faza de edem pulmonar. Primele semne apar la 2-3 ore după breuvajul bucal. Se intervine cu tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de pătrunjel au utilizări în medicina veterinară cultă şi tradiţională. În medicina populară, produsele de pătrunjel se folosesc pentru tratarea rănilor greu vindecabile, ca diuretic, stomahic, în badijonări ale mucoasei bucale. În medicina cultă se indică ca diuretic, nefetrolitic. Rădăcina pătrunjelului este un diuretic de valoare, recomandat în afecţiuni renale, cu deosebire în litiaze. Important este faptul că posedă şi efect declorurant (cu acţiune favorabilă în edeme cardiorenale), precum şi în eliminarea uraţilor. De asemenea, are un rol tonic – aperitiv, fiind un stimulent general şi nervin. Prezintă remarcabile proprietăţi antixeroftalmice, antirahitice şi antianemice. Frunze. Intern. Sunt de mult cunoscute proprietăţile sale febrifuge, iar sub raportul acţiunii emenagoge este una dintre cele mai active plante. Deşi mai moderate decât la rădăcini, şi la frunze se manifestă proprietăţile diuretice – depurative. Frunzele de pătrunjel sunt un stimulent general, antianemic şi antirahitic, ca şi un tonic nervin. Ca stimulente, ele acţionează şi asupra musculaturii netede a organelor interne, fiind indicate în toate cazurile de atonie digestivă, a vezicii biliare, cu efect colagog. Calmează colicii acestor organe. Asupra aparatului circulator acţionează ca vasodilatatoare şi în reglarea circulaţiei capilare. Au şi efect antihelmintic, în combaterea oxiurilor. Extern. Pentru efectul antiinflamator se recomandă în iritaţii ale pielii, contuzii, echimoze, înţepături de insecte, ca şi în inflamaţii ale ochilor. De asemenea posedă şi efect antiparazitar. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistitelor, stimulent în creşterea tineretului se administrează infuzie preparată din 5 – 10 g frunze sau rădăcină de pătrunjel uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 – 25 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, bovine) 10 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 – 2 g.

290

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ Pentru tratarea atoniei ruminale crescătorii de vite prepară un amestec de lapte acru şi frunze de pătrunjel tocate mărunt. Se administrează prin breuvaj bucal. Pentru tratarea constipaţiei se recomandă un decoct obţinut din 10 g frunze tăiate mărunt, 10 g rădăcină la 500 ml apă rece. Se fierbe 20 – 25 minute. Se acoperă 15 – 20 minute şi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se amestecă cu 3 – 5 căţei de usturoi. Se administrează prin breuvaj bucal. Pentru stimularea ouatului la găini se dau frunze de pătrunjel tocate mărunt în amestec cu făină de orz sau de porumb. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru combaterea ectoparaziţilor se unge animalul cu o alifie preparată din 10 g fructe de pătrunjel amestecate cu 90 g untură de porc. Se lasă amestecul 4-5 ore. Apoi se unge animalul pe o parte a corpului, iar a doua zi cealaltă parte. Pentru tratarea tricofiţiei se indică un decoct concentrat obţinut din 20 g frunze de pătrunjel tăiate mărunt şi 10 g de cimbru la 100 ml apă rece. Se fierbe 20 – 25 minute. Se acoperă 15 – 20 minute şi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se spală plăgile tricofitice folosindu-se un tampon de vată sau un pansament steril. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Petroselinum sativum

pătrunjel

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

buruiana sărăciei, pătrinjel

cicatrizant, diuretic, nefetrolitic, stomahic, emolient, tonic – aperitiv, stimulent general, antiparazitar

Organ utilizat

Mod de administrare

rădăcină, frunze, fructe

infuzie, decoct, unguent

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

291

PĂTRUNJELUL DE CÂMP Pimpinella saxifraga L. – Fam. Umbelliferae

Ecologie. Răspândire. Pătrunjelul de câmp este o specie de plante, care vegetează în fâneţe şi locuri pietroase, din regiunea de câmpie până la munte. Descrierea plantei. Pătrunjelul de câmp este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 15 – 60 cm. Rădăcina este pivotantă, cu miros respingător. Tulpina în partea inferioară este puţin păroasă. Frunzele sunt penat – sectate. Florile albe sunt grupate în inflorescenţe compuse. Fructele sunt glabre şi ovoidale. Organul utilizat. De la pătrunjelul de câmp se recoltează frunzele – Pimpinella saxifraga folium – în lunile iulie-septembrie, rădăcina – Pimpinella saxifraga radix – care se recoltează în perioada octombrie – noiembrie şi fructele – Pimpinella saxifraga fructus – în iulie-august. Recoltare. Uscare. Frunzele de pătrunjel de câmp se recoltează prin tăiere cu foarfeca, înainte de înflorire, după ce s-a ridicat roua, pe vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Rădăcinile de pătrunjel de câmp se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente, cele groase se despică. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C. Fructele de pătrunjel de câmp se recoltează aproape de maturitatea fiziologică, numai dimineaţa sau seara, iar ziua numai pe timp noros, pentru a nu se scutura. Fructele se

292

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

depozitează în încăperi uscate, curate, dezinfectate, în strat de 10 cm. Se lopătează zilnic până se usucă complet. Principii active. Produsele de pătrunjel de câmp conţin umbeliferonă, pimpinelină, ulei volatil, poliine, acidul cafeic, acidul clorogenic, saponine, tanin, rezine, acizi organici. Acţiune farmacologică. Recomandări. În medicina populară, produsele de pătrunjel de câmp se folosesc pentru tratarea rănilor greu vindecabile, ca diuretic, stomahic, în badijonări ale mucoasei bucale. În medicina cultă se indică, sub formă de infuzie, în tratamentul afecţiunilor renale, a faringitelor (şi ca gargară), a laringitelor, bronşitelor, ca diuretic, nefetrolitic, emolient, cicatrizant, antiparazitar, ca stimulent în creşterea tineretului. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistitelor şi ca stimulent în creşterea tineretului se administrează infuzie preparată din 10 g rădăcină de pătrunjel de câmp uscate şi mărunţite sau 5 g fructe de pătrunjel de câmp peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 – 2 g. Pentru tratarea atoniei ruminale crescătorii de vite prepară un amestec de lapte acru şi frunze de pătrunjel de câmp tocate mărunt. Se administrează prin breuvaj bucal. Pentru tratarea plămânului emfizematos se recomandă un decoct obţinut din 10 g rădăcină de pătrunjel de câmp la 250 ml apă rece. Se fierbe 25 minute. Se acoperă 15 – 20 minute şi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru combaterea ectoparaziţilor se unge animalul cu un unguent preparat din 10 g fructe de pătrunjel de câmp amestecate cu 90 g untură de porc. Se lasă amestecul 4-5 ore. Apoi se unge animalul pe o parte a corpului, iar a doua zi cealaltă parte. Pentru tratarea tricofiţiei se indică un decoct concentrat obţinut din 20 g frunze de pătrunjel de câmp tăiate mărunt şi 10 g de cimbru la 100 ml apă rece. Se fierbe 20 – 25 minute. Se acoperă 15 – 20 minute şi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se spală plăgile tricofitice folosindu-se un tampon de vată sau un pansament steril. Administrarea drogului se face de 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Pimpinella saxifraga

pătrunjel de câmp

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

buruiana sărăciei, pătrinjel

cicatrizant, diuretic, nefetrolitic, emolient, tonicaperitiv, stomahic, stimulent general, antiparazitar

Organ utilizat

Mod de administrare

rădăcină, frunze, fructe

infuzie, decoct, unguent

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

293

PEDICUŢA Lycopodium clavatum L. – Fam. Lycopodiaceae

Ecologie. Răspândire. Pedicuţa este o specie de ferigi care vegetează pe coaste, prin păduri umede, păşuni umede, zone pietroase, întâlnindu-se în regiunile montană şi subalpină. Descrierea plantei. Pedicuţa este o plantă ierboasă, perenă. Tulpina este târâtoare, lungă de 5 – 100 cm, cu ramuri arcuite de 5 – 15 cm, ramificate dichotomic. Frunzele sunt mici, întregi, foarte dese. Organul utilizat. De la pedicuţă se recoltează partea aeriană – Lycopodii herba – în iulie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca, după ce s-a ridicat roua, pe vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 40 – 500C. Culoarea trebuie să rămână verde şi după uscare, gustul dulceag, astringent, iar mirosul lipseşte. Principii active. Produsul de pedicuţă conţine alcaloizi, din care mai importanţi clavatina, licopodina. Preparatul mai conţine flavone, acizi graşi, fitosteroli.

294

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană a pedicuţei are importanţă terapeutice în medicina veterinară tradiţională, fiind utilizată pentru tratarea râiei (având efect antiparazitar), eczemelor, diverselor dermatoze. Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea eczemelor umede şi a diverselor dermatoze se tamponează locul afectat cu un amestec de pulbere de plantă cu oxid de zinc. Empiric, în anumite zone din ţară se tratează animalele de râie prin spălarea sau tamponarea corpului cu decoct de pedicuţă, care se prepară dintr-o lingură de produs bine mărunţit la 150 ml apă clocotită. Se fierbe 15 minute. Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară şi se foloseşte. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Lycopodium clavatum

pedicuţă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică cicatrizant, antiseptic, antiparazitar

brădişor, brâncă, brâul vântului, bunceag, chindicuţă, chedicuţă, muşchi de pământ, comăţel, pedică, brânca ursului, cornişor, talpa ursului

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

decoct, pulbere

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

295

PELINUL Artemisia absinthium L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Extrem de pretenţios la condiţiile de mediu (dar rezistă la secetă), pelinul creşte pe terenuri aride, pietroase, în locuri necultivate, pe lângă canale de irigaţii, la marginea drumurilor, a gardurilor, mai ales, în zona de câmpie. Descrierea plantei. Pelinul este o plantă ierboasă, perenă, robustă, înaltă de 50 – 120 cm. În pământ posedă rădăcină lemnificată, ramificată. Tulpina este dreaptă, cilindrică, fin striată, cu frunze sesile, dipenat-sectate, cu segmente fine, lanceolate, verzi-cenuşii pe faţa superioară, argentii – cenuşii pe faţa inferioară, datorită perilor deşi şi mătăsoşi. Tulpinile sterile poartă frunze lung-peţiolate, tripenat-sectate. Florile, de culoare galbenă, sunt grupate în inflorescenţe globuloase. Organul utilizat. Drogul este constituit din partea aeriană a pelinului – Absinthii herba – recoltat în perioada iulie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face la înflorirea deplină a pelinului, cu secera, cosorul sau foarfeca, în zilele cu timp uscat, spre amiază. Uscarea se face la umbră, în şoproane, locuri adăpostite, dar curate şi bine aerisite. Se întoarce la început zilnic, apoi mai rar. Produsul uscat este constituit din tulpini cenuşii-argintii, frunze verzi – cenuşii pe faţa superioară, cenuşii – argintii pe cea inferioară, flori galbene, cu miros caracteristic amărui şi gust aromat, foarte amar.

296

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Pelinul are un bogat conţinut de potasiu şi nitraţi, ulei volatil, substanţe amare. Atenţie! Supradozarea determină stări toxice manifestate prin amauroză, surescitare generală, nelinişte frică, creşterea bruscă a temperaturii, contracţii convulsive, tremurături musculare, convulsii clonice, opistotonus, transpiraţie abundentă. Evoluţia acută durează 3-5 ore, sfârşind cu moartea. Se intervine în evacuarea prin sifonaj a tubului digestiv, cu calmante, cloralhidrat „per os” în mucilagiu sau clisme, tonice generale, cafeină, ulei camforat, pilocarpină, comprese reci pe corp. În formele cronice, după evacuarea tubului digestiv, se administrează prin breuvaj bucal 15-30 g permanganat de potasiu, 60-100 g bicarbonat de sodiu şi tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Planta are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Pelinul se foloseşte ca tonic amar, stomahic, ruminator. Pelinul posedă şi o acţiune antimicrobiană. Mod de administrare. Pentru tratarea indigestiilor, în atonia prestomacelor se administrează: a. infuzia de pelin, care se prepară din 2 g parte aeriană uscată şi mărunţită sau pulbere din plantă peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. După 20 minute de repaus şi acoperită infuzia se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, în cazul pulberii), se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. pulbere de plantă obţinută prin uscare şi fărâmiţată. c. tinctura se prepară din 30 g parte aeriană uscată şi mărunţită, care se macerează în 100 ml alcool de 30 – 40 grade, timp de 7 zile. Se agită sticla zilnic pentru omogenizare. Se strecoară şi se foloseşte. Dozele de tratament cu pulbere: animale mari (cabaline, bovine) 15 – 25 – 40 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 – 1 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline, bovine) 1 – 3 – 8 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,5 – 1 – 2 ml, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,05 – 0,1 – 0,3 ml. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Planta transmite miros specific cărnii şi laptelui. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Artemisia absinthium

pelin

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică tonic amar, stomahic, ruminator, antimicrobian

pelin alb, pelin brun, pelinaş, lemnul Domnului, pelin bun, iarba-fecioarelor, pelin verde, pelin negru

Organ utilizat partea aeriană

Mod de administrare infuzie, tinctură, pulbere

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

297

PELINUL NEGRU Artemisia vulgaris L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Pelinul negru, cunoscut şi sub numele de pelinariţă, se întâlneşte de la câmpie până în zona muntoasă. Pretenţios la condiţiile de mediu (dar rezistă la secetă), pelinul creşte pe terenuri aride, pietroase, în locuri necultivate, pe lângă canale de irigaţii, la marginea drumurilor, a gardurilor. Descrierea plantei. Pelinul negru este o plantă ierboasă, perenă, robustă, înaltă de 50 – 150 cm. În pământ posedă rizom multicapitat, continuat cu rădăcina abundent-ramificată. Tulpina este cilindrică striată, nuanţată în roşu, adesea, glabră, ramificată. Ea poartă frunze dublu-sectate în partea ei inferioară şi frunze simplu-penate, în rest. Frunzele sunt pe faţa superioară glabre, verzi-închis pe faţa inferioară alb-tomentoase. Florile, de culoare galbenă, tubuloase, sunt grupate în inflorescenţe. Organul utilizat. Drogul este constituit din partea aeriană a pelinariţei – Absinthii herba – recoltat în perioada iulie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face la înflorirea deplină a pelinului negru, cu secera, cosorul sau foarfeca, în zilele cu timp uscat, spre amiază. Uscarea se face la umbră, în şoproane, locuri adăpostite, dar curate şi bine aerisite. Se întoarce la început zilnic, apoi mai rar. Produsul uscat este constituit din tulpini cenuşii-argintii, frunze verzi – cenuşii pe faţa superioară, cenuşii – argintii pe cea inferioară, flori galbene, cu miros caracteristic amărui şi gust aromat, foarte amar.

298

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Pelinul negru are un bogat conţinut de potasiu şi nitraţi, ulei volatil, substanţe amare, cetone. Atenţie! Supradozarea determină stări toxice manifestate prin amauroză, surescitare generală, nelinişte frică, creşterea bruscă a temperaturii, contracţii convulsive, tremurături musculare, convulsii clonice, opistotonus, transpiraţie abundentă. Evoluţia acută durează 3-5 ore, sfârşind cu moartea. Se intervine în evacuarea prin sifonaj a tubului digestiv, cu calmante, cloralhidrat „per os” în mucilagiu sau clisme, tonice generale, cafeină, ulei camforat, pilocarpină, comprese reci pe corp. În formele cronice, după evacuarea tubului digestiv, se administrează prin breuvaj bucal 15-30 g permanganat de potasiu, 60-100 g bicarbonat de sodiu şi tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Planta are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Pelinul negru se foloseşte ca tonic amar, stomahic, ruminator, antiparazitar extern. Pelinul posedă şi o acţiune antimicrobiană. Mod de administrare. Pentru tratarea indigestiilor, ca stimulent al secreţiei gastrice, în atonia prestomacelor se administrează: a. infuzia de pelin negru, care se prepară din 2 g partea aeriană uscată şi mărunţită sau pulbere de plantă peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. După 20 minute de repaus şi acoperită infuzia se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, în cazul pulberii), se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. pulbere de plantă obţinută prin uscare şi fărâmiţată. c. tinctura se prepară din 30 g partea aeriană uscată şi mărunţită, care se macerează în 100 ml alcool de 30 – 40 grade, timp de 7 zile. Se agită sticla zilnic pentru omogenizare. Se strecoară şi se foloseşte. Dozele de tratament cu pulbere: animale mari (cabaline, bovine) 15 – 25 – 40 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 – 1 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline, bovine) 1 – 3 – 8 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,5 – 1 – 2 ml, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,05 – 0,1 – 0,3 ml. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Planta transmite miros specific cărnii şi laptelui. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Artemisia vulgaris

pelin negru

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

pelinariţă, iarbă bărboasă, mături, pelin de câmp, pelin păsăresc, pelin sterp, peliniţă neagră, pelinul-calului, ştir negru

tonic amar, stomahic, ruminator, antimicrobian, antiparazitar extern

Organ utilizat partea aeriană

Mod de administrare infuzie, tinctură, pulbere

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

299

PEPENELE VERDE Citrulus lanatus (Thunb.) Matsumura et Nakai – Fam. Cucurbitaceae

Ecologie. Răspândire. Pepenele verde, bine cunoscut şi sub denumirea de harbuz sau lubeniţă, este o specie de plante originară din Africa. În România se cultivă pe suprafeţe apreciabile. Planta este foarte pretenţioasă faţă de temperatură şi lumină. Vegetează bine pe soluri cu textură nisipoasă sau luto-nisipoasă, bine drenate, afânate. Descrierea plantei. Pepenele verde este o plantă alimentară, ierboasă, anuală. În pământ posedă rădăcină ce pătrunde adânc în sol (1 – 2 m), bogat ramificată. Tulpina este târâtoare, lungă, foarte ramificată, goală în interior, cu peri şi cârcei ramificaţi. Frunzele sunt penat sectate, mari de peste 20 cm, diametru. Florile au culoarea galbenă – pal. Fructul, peponidă, are formă sferică sau ovală. Pulpa fructului este zemoasă, dulce. Organul utilizat. De la pepenele verde se folosesc coaja fructelor – Citrullus lanatus cortex – şi seminţele lor – Citrullus lanatus semen – care se recoltează în lunile august – septembrie. Recoltare. Pepenii verzi se recoltează când aceştia ajung la maturitatea fiziologică. Principii active. Miezul harbuzului conţine apă (95 %), protide, zaharuri, acizi organici, potasiu (60 mg %), sodiu, calciu (5 mg %), fosfor, fier, vitamina A, vitamina B1, vitamina B2, niacin, vitamina C. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de pepene verde are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Principiile active conferă produsului acţiune depurativă, antihemostatică, ajută la expulzarea placentei la vite.

300

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Empiric, în unele zone, pentru expulzarea placentei se administrează vacilor tărâţe în amestec cu coajă de pepene verde uscată şi măcinată şi/sau tărâţe în amestec cu seminţe de pepene verde uscate şi măcinate sau suc de miez de pepene verde. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Citrullus lanatus

pepene verde

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

harbuz, lubeniţă

Organ Mod de utilizat administrare depurativă, antihemostatică, ajută la coaja, în stare expulzarea placentei la vite seminţe uscată

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

301

PICIORUL – COCOŞULUI Ranunculus acris L. – Fam. Ranunculaceae

Ecologie. Răspândire. Piciorul – cocoşului este o specie de plante comună, care creşte prin pajişti şi fâneţe umede, şanţuri, turbării, de la câmpie până în regiunea alpină. Descrierea plantei. Piciorul – cocoşului este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 60 (80) cm. În pământ posedă un rizom. Tulpina este dreaptă ramificată, goală în interior. Frunzele sunt palmat – sectate, peţiolate. Florile sunt mici, de culoare galbenă – aurie. Organul utilizat. De la piciorul – cocoşului se recoltează partea aeriană – Ranunculus acris herba. Recoltare. Uscare. Partea aeriană a plantei se recoltează la nevoie şi se foloseşte imediat, în stare proaspătă. Principii active. Produsul constituit din părţile aeriene de la piciorul – cocoşului conţin anemonină, tanin, răşină, flavone. Anemonina are acţiune iritantă, vezicantă şi ulcerantă. Atenţie! Planta este toxică numai în stare verde. Ea se află în atenţia toxicologilor veterinari, având în vedere dezvoltarea în masă prin unele culturi de nutreţuri. Ea provoacă intoxicaţii manifestate prin dureri interne acute, prin râs sardonic, determinat de contracţia muşchilor mimicii. Se intervine cu lapte în cantitate mare şi ceaiuri din plante bogate în mucilagii. Acţiune farmacologică. Recomandări. Piciorul – cocoşului are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională ca antispastic bronşic, revulsiv, eupeptic în mamită şi meteorism.

302

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea meteorismului ruminal recurent (cronic) se administrează decoct preparat dintr-o lingură de produs de piciorul – cocoşului uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară şi se răceşte. Se amestecă cu 2 ouă bătute. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea mamitei se recomandă decoct obţinut dintr-o lingură de produs de piciorul – cocoşului uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se spală locurile afectate, iar cu planta se aplică cataplasme. Administrarea drogului se face de 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Ranunculus acris

piciorul cocoşului

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

floare broştească, jap, jebdi, leuştean broştesc, ochiul boului, ochiul broaştei, talpa cocoşului

antispastic bronşic, revulsiv, eupeptic

partea aeriană

decoct, cataplasme

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

303

PIERSICUL Persica vulgaris Mill. (Prunus persica Sieb. et Zucc.) – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Piersicul este o specie de plantă originară din China. În România sunt cunoscute numeroase soiuri, cultivate în regiunea de câmpie şi de deal, îndeosebi, în judeţele: Constanţa, Ialomiţa, Olt, Dolj, Timiş, Arad, Bihor, Sălaj. Planta este pretenţioasă la lumină, vegetând bine pe soluri profunde, bine drenate. Descrierea plantei. Piersicul este un arbust înalt de până la 6 – 8 m. În pământ posedă rădăcină superficială. Tulpina prezintă coroană piramidală, de obicei. Frunzele sunt simple, eliptice, glabre, lung – peţiolate. Florile, solitare, au culoare roz, rar albe. Fructul, drupă, are formă globuloasă şi sunt mari, cărnoase, zemoase. Organul utilizat. De la piersic se folosesc frunzele – Persicarium folium – care se recoltează până în luna iulie, florile – Persicarium flores – care se culeg în perioada martie – aprilie. Recoltare. Uscare. Frunzele de piersic se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Recoltarea se face pe timp frumos, cel mai bine dimineaţa după ce s-a ridicat roua până la ora 16. Se usucă la umbră, în locuri umbroase, uscate, bine aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Recoltarea se face prin tăierea cu foarfeca a florilor de piersic. Momentul optim al recoltării este dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, iar timpul s-a încălzit (după orele 9 – 10). Florile se culeg fără a le strânge cu degetele sau mâna. Petalele strivite îşi

304

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

schimbă culoarea în timpul uscării şi apar cu pete cafenii. Se colectează în cutii sau coşuri căptuşite cu hârtie curată. Uscarea se face pe rame, peste care s-a aşternut hârtie curată. Se întind în strat foarte subţire. Ramele se aşează în locuri adăpostite de soare şi de vânt, de preferinţă în poduri, sub acoperişuri de tablă. Fructele piersicului se culeg la maturitatea fiziologică. Principii active. Florile de piersic au în compoziţia lor chimică (puţin studiată) o glicozidă cianogenetică, care prin distilare cu vapori de apă furnizează o apă aromatică, cu conţinut de acid cianhidric. Fructele conţin apă (85 – 89%), protide, glucide, acizi organici, ulei volatil, vitamina A, vitamina B1, vitamina B2, vitamina C, niacin, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, fier. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de piersic posedă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Principiile active conferă preparatelor proprietăţi cicatrizante, dezinfectante, antiseptice. Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor cu larve (viermi) se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu infuzie preparată dintr-o lingură de flori de piersic uscate şi mărunţite peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se răceşte Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte. După ce se spală locul afectat, pe rană se aplică frunze uscate de piersic şi se bandajează. Pentru tratarea plăgilor vechi, a plăgilor cu larve (viermi)se aplică suc de frunze. Acestea se zdrobesc bine prin pisare. Se pune peste ele puţină apă cât să le acopere. Se lasă 15 – 20 minute şi apoi se storc printr-un tifon. Cu sucul obţinut se badijonează rana. Administrarea drogului se face de 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Persica vulgaris

piersic

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică cicatrizant, dezinfectant, antiseptic

Organ utilizat frunze, flori

Mod de administrare infuzie, cataplasme

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

305

PINUL Pinus sylvestris L. – Fam. Pinaceae

Ecologie. Răspândire. Pinul este o specie de plante care vegetează pe soluri sărace, stânci, turbării, în pâlcuri sau mici masive, în regiunea montană şi subalpină. Pinul este puţin pretenţios faţă de climă şi sol, dar preferă regiuni răcoroase. Rezistă la ger şi secetă. Nu suportă poluarea. Descrierea plantei. Pinul este un arbore conifer, răşinos, înalt de până la 40 (50) m. Tulpina este cilindrică, relativ dreaptă, cu ramuri orizontale. Coroana este piramidală în tinereţe, apoi devine tabulară. Frunzele, albăstrui sau suriu – verzui, cuprinse câte două în teacă, sunt aciculare, rigide, uşor răsucite, lungi de 4 – 6 (7) cm. Organul utilizat. În scop terapeutic de la pin se recoltează mugurii – Pini turio – primăvara. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Mugurii se culeg cu mâna, unul câte unul, căutându-i pe cei de mărime corespunzătoare, observând să nu fie deschişi. Se usucă într-un singur strat, subţire, la umbră, în magazii, şoproane sau poduri acoperite cu tablă. Din timp în timp se întorc cu grijă, pentru a nu le sfărâma. Mugurii uscaţi posedă miros aromatic, plăcut şi gust balsamic, de asemenea plăcut. Principii active. Produsul constituit din muguri de pin conţine un ulei volatil format din pinen, limonen şi silvestren, drept componenţi principali. De asemenea mai conţine o cantitate apreciabilă de rezină, pinipicrozidă (este un principiu amar), pinitol, coniferozidă, vitamina C, flavone. Atenţie! Supradozarea provoacă gastroenterite, enterite hemoragice, vomă, colici, afecţiuni renale cu oligurie, albuminurie şi hematurie. Şi aplicaţiile externe pot provoca intoxicaţii prin absorbţie tegumentară. Se intervine cu pansament gastric, mucilagiu, tratament simptomatic.

306

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de pin au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Datorită conţinutului său, produsul este un modificator al secreţiilor bronhice şi diuretic. Se poate administra în tratamentul bronşitelor, de asemenea, ca antiseptic al căilor urinare, în tratamentul pielitelor, al cistitelor catarale sau uretrite. După administrare urina eliminată capătă miros de violete. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea pielitelor, cistitelor, afecţiunilor căilor respiratorii, mai ales, pentru cabaline şi câini se administrează. a. infuzia de muguri de pin, care se prepară din 100 g produs zdrobit peste care se toarnă 1 000 ml apă clocotită. Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit şi se administrează prin breuvaj bucal. b. esenţă, c. diluţie 1/5 LIQUOR PICIS „PER OS” Dozele de tratament cu infuzie 10%: animale mari (cabaline, bovine) 3 – 4 – 6 l, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 3 l, animale mici (pisici, câini, păsări) 01 – 0,2 l. Dozele de tratament cu esenţă: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 25 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 2 g. Dozele de tratament cu LIQUOR PICIS „PER OS”: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 20 – 30 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 3 – 5 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea miozitei, stărilor reumatice, efort articular se recomandă gudron soluţie alcoolică 10%. Se unge locul afectat. Serveşte şi ca unguent pentru întreţinerea copitelor. Administrarea drogului se face de 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Pinus sylvestris

pin

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

brad de munte, căţuni, chifăr, chin, jolcă, luciu, malete, molid, pin de munte, pin roşu

expectorant, diuretic, antiseptic, antireumatic, antiinflamator

Organ utilizat

Mod de administrare

muguri

infuzie, sirop

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

307

PIPERUL – BĂLŢII Polygonum hydropiper L. – Fam. Polygonaceae

Ecologie. Răspândire. Piperul – bălţii este o specie de plante răspândită prin locuri umede inundabile şi mlăştinoase, ajungând până la altitudinea de 1200 m. Descrierea plantei. Piperul – bălţii este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de până la 70 cm. Tulpina este cilindrică, fistuloasă. Toamna capătă o culoare roşietică, îndeosebi în partea superioară. Frunzele, dispuse altern, au o formă lanceolată, marginea este întreagă şi suprafaţa glabră. Culoarea lor este verde – deschis, iar în treimea inferioară (a feţei superioare) se distinge bine o pată violacee în forma literei V. Florile sunt mici, de culoare roz – verzuie. Organul utilizat. De la piperul – bălţii se foloseşte partea aeriană – Poligoni hydropiperis herba – în perioada iulie – octombrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca, după ce s-a ridicat roua (după ora 10), pe vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 40 – 500C. Produsul uscat are culoarea verde – roşiatică, fără miros şi cu gust slab astringent.

308

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Preparatele de piperul – bălţii conţin flavone (dintre care mai importante rutozidul, hiperrozida, ramnazidakemferolul), taninuri, ulei volatil, fitosteroli, vitamina K. Au mai fost identificaţi acizii formic, malic, valerianic, iar dintre componenţii uleiului volatil, tadeona şi tadeonalul. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de piperul – bălţii are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Planta este folosită ca antiseptic şi hemostatic, datorită flavonelor şi vitaminei K. Preparatele se administrează şi pentru proprietatea sa cicatrizantă. Mod de administrare Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se administrează: a. plantă proaspătă pisată, care este aplicată pe rănile deschise. Scopul este de a opri sângerarea şi de a împiedica insectele să depună ouă, din care să iese larve. b. suc de piperul-bălţii, obţinut prin pisarea şi presarea plantei. Cu sucul obţinut se badijonează rana de 2 – 3 ori pe zi, mai ales, pe vreme caldă, pentru a împiedica formarea larvelor. Pentru tratarea rănilor infectate la purcei şi viţei, în urma castrării, se aplică pe locul afectat: a. suc de piperul-bălţii, b. decoct de piperul – bălţii preparat dintr-o linguriţă de produs bine fărâmiţat la 200 ml apă clocotită. Se acoperă pentru a infuza 15 – 20 minute. Se strecoară. Se foloseşte. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Polygonum hydropiper

piperul bălţii

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

ardeiul porcului, buruiana jermilor, cânepă de apă, iarba purceilor, iarbă iute, iarbă roşie, antiseptic, hemostatic, piparcă sălbatecă, piper de apă, piper de baltă, cicatrizant piperul broaştei, troscot piperat, troscot roşu

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

în stare proaspătă, suc, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

309

PIRUL Agropyron repens (L.) Beauv. – Fam. Gramineae

Ecologie. Răspândire. Pirul este o buruiană de cultură, care înţeleneşte terenurile prost întreţinute. Mai creşte pe coaste uscate, aride, nisipoase, din câmpie şi până în zona montană inferioară. Zonele cele mai importante sunt: centru şi nordul Moldovei (Bacău, Neamţ, Botoşani, Suceava) şi Transilvania (Bistriţa-Năsăud, Hunedoara, Harghita, Covasna, Braşov, dar mai ales, în Cluj şi Sălaj). Descrierea plantei. Pirul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 0,2 – 1 (1,50) m, cu rizom de câţiva metri lungime, ramificat, având o grosime de aproximativ 2mm. Organul utilizat. De la pir se recoltează rizomii – Graminis rhizoma – primăvara, începând din martie până toamna (septembrie – octombrie). Recoltare. Uscare. Produs obţinut. Recoltarea rizomilor de pir se face dând cu grapa în urma plugului. Se spală imediat după recoltare, apoi se zvântă şi se înlătură părţile aeriene. Se usucă la soare sau în încăperi bine aerisite. După uscare, se freacă cu pânză de sac pentru îndepărtarea resturilor de rădăcini şi a tecilor de frunze. Produsul uscat are culoare brună.

310

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Rizomul de pir conţine zaharuri, mucilagii, săruri de potasiu, de siliciu şi fier, carotenoide, vitamine din complexul B, vitamina A, ulei volatil. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de pir au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Pirul este cunoscut încă din vechime pentru proprietăţile sale diuretice, lucru confirmat de medicina modernă. Prin diureza pe care o produce, ameliorează bolile de rinichi şi vezică, aduce o îmbunătăţire în gută, reumatism, în diferite boli de piele şi, chiar, în afecţiuni ale ficatului, mărind secreţia biliară. Pirul posedă acţiune diuretică, depurativă, antibiotică, sudorifică, anticatarală, stimulent al secreţiei intestinale. Mod de administrare. Pentru tratarea nefropatiilor, în bronşectazii, stări „a frigore”, catar cronic intestinal, catar cronic al căilor respiratorii, se administrează: a. infuzie preparată din 5 g rizom de pir peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5 g rizom de pir la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 25 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 25 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Agropyron repens

pir

Alte denumiri populare ale plantei albei, chir, grâul mâţei, iarbacâinelui, pir gros, pir mic, răgălie, tirău

Acţiune farmacologică diuretic, depurativ, antibiotic, sudorific, anticataral, stimulent al secreţiei intestinale

Organ utilizat

Mod de administrare

rizomi

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

311

PLOPUL NEGRU Populus nigra L. – Fam. Salicaceae

Ecologie. Răspândire. Plopul negru se întâlneşte în regiunile joase, pe aluviuni, prin zăvoaie, lunci, poieni umede, abundent în Lunca şi Delta Dunării, ca şi în luncile principalelor râuri. Creşte viguros pe soluri aluvionare, afânate, uşoare, profunde, bogate în elemente minerale şi aprovizionate cu apă. Este puţin pretenţios faţă de climă. Suportă inundaţiile de lungă durată fără ca apa să stagneze. Descrierea plantei. Plopul negru este un arbore înalt până la 30 – 35 m, putând atinge diametrul de 2 m la baza tulpinii. Lemnul are culoarea brună-deschisă la cenuşiu. Coroana este largă, rară, lăbărţată, nesimetrică. Se deosebeşte de celelalte specii de plop prin frunzele lung-peţiolate şi triunghiulare. Organul utilizat. De la plopul negru se recoltează mugurii – Populi gemmae – în perioada februarie – martie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Mugurii de plop se recoltează când încep să se umfle şi sunt vâscoşi, datorită secretării unui clei. Ei se culeg prin rupere cu mâna. Se usucă în strat subţire pe sobe. Produsul obţinut trebuie să aibă culoare maronie şi să fie fără miros.

312

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Mugurii conţin, în afară de tanin, saponine, ulei volatil şi ceară, o sare a acidului salicilic şi două flavone, care imprimă lor coloraţia galbenă. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de plop negru are utilizări în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Preparatul este înzestrat cu proprietăţi astringente. Datorită substanţelor specifice lui, plopul negru prezintă acţiuni antiseptice favorizând diminuarea acidului uric. Sarea acidului salicilic conferă preparatului şi o acţiune antipiretică. Sub formă de infuzie, mugurii de plop negru au proprietăţi expectorante, diuretice, antiseptice şi calmante, cicatrizante în stări inflamatorii ale căilor respiratorii (bronşite) şi urinare. Extern se foloseşte, sub formă de băi locale, unguente în răni, arsuri, hemoroizi, sub formă de frecţiuni cu tinctură în tratarea reumatismului. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor, afecţiunilor renale se administrează: infuzie preparată din 5 g muguri uscaţi şi mărunţiţi peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 50 – 100 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 30 g, Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea arsurilor, plăgilor, reumatismului se recomandă unguent, care se prepară astfel: 50 g muguri zdrobiţi maceraţi 24 ore în 10 ml alcool de 90 grade. Apoi se amestecă 15 g ceară de albine. Se ţine 3 ore la foc pe baia de abur la 1000C pentru a se omogeniza. Se filtrează şi se freacă până ce se obţine o pastă omogenă. Se lasă la răcit. Se aplică unguentul după ce locul afectat se spală cu infuzie din muguri de plop negru. Administrarea drogului se face de 3-4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Populus nigra

plop negru

Alte denumiri populare ale plantei pliop negru, plopotaş, plută, plutaş

Acţiune farmacologică astringent, antiseptic, antipiretic, expectorant, diuretic, calmant, cicatrizant

Organ utilizat muguri

Mod de administrare infuzie, unguent

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

313

PLOPUL TREMURĂTOR Populus tremula L. – Fam. Salicaceae

Ecologie. Răspândire. Plopul tremurător vegetează bine în regiunile de deal şi de munte şi mulţumitor la câmpie. Este prezent în păduri şi tufărişuri din regiunea dealurilor şi zonei montane, până la 1 600 m altitudine. Plopul de munte este rezistent la iernile lungi, geroase, îngheţului târziu. Nu emite pretenţii faţă de sol. Are vitalitate ridicată. Descrierea plantei. Plopul de munte este un arbore înalt de până la 15 – 20 (30) m. În pământ posedă rădăcină trasantă, bogată. Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu scoarţă albicioasă cu nuanţă verzuie, netedă. Lemnul este alb-cenuşiu, cu inelele anuale vizibile. Coroana are formă ovoidă sau larg-cilindrică, fiind rară, luminoasă, cu ramuri foarte fragile. Frunzele sunt subrotunde până la ovale, lungi de 4 – 8 cm, uşor cordate, pe margini inegal-sinuat-crenate, glabre, cu peţiolul lung până la 8 cm, puternic turtit lateral, care la cea mai mică adiere de vânt tremură. Organul utilizat. De la plopul tremurător se recoltează mugurii – Populi gemmae – în perioada februarie – martie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Mugurii de plop tremurător se recoltează când încep să se umfle şi sunt vâscoşi, datorită secretării unui clei. Ei se culeg prin rupere cu mâna. Se usucă în strat subţire pe sobe. Produsul obţinut trebuie să aibă culoare maronie şi să fie fără miros.

314

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Mugurii de plop tremurător conţin, în afară de tanin, saponine, ulei volatil şi ceară, o sare a acidului salicilic şi două flavone, care imprimă lor coloraţia galbenă. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de plop tremurător are utilizări în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Preparatul este înzestrat cu proprietăţi astringente. Datorită substanţelor specifice lui, plopul negru prezintă acţiuni antiseptice favorizând diminuarea acidului uric. Sarea acidului salicilic conferă preparatului şi o acţiune antipiretică. Sub formă de infuzie, mugurii de plop negru au proprietăţi expectorante, diuretice, antiseptice şi calmante, cicatrizante în stări inflamatorii ale căilor respiratorii (bronşite) şi urinare. Extern se foloseşte, sub formă de băi locale, unguente în răni, arsuri, hemoroizi, sub formă de frecţiuni cu tinctură în tratarea reumatismului. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor, afecţiunilor renale se administrează: infuzie preparată din 5 g muguri uscaţi şi mărunţiţi peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 50 – 100 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 30 g, Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea arsurilor, plăgilor, reumatismului se recomandă unguent, care se prepară astfel: 50 g muguri zdrobiţi maceraţi 24 ore în 10 ml alcool de 90 grade. Apoi se amestecă 15 g ceară de albine. Se ţine 3 ore la foc pe baia de abur la 1000C pentru a se omogeniza. Se filtrează şi se freacă până ce se obţine o pastă omogenă. Se lasă la răcit. Se aplică unguentul după ce locul afectat se spală cu infuzie din muguri de plop negru. Administrarea drogului se face de 3-4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Populus tremula

plop tremurător

Alte denumiri populare Acţiune farmacologică Organ Mod de ale plantei utilizat administrare plop de munte, plomp, plop astringent, antiseptic, antipiretic, infuzie, muguri de pădure, plot, plută expectorant, diuretic, calmant, cicatrizant unguent

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

315

POCHIVNICUL Asarum europaeum L. – Fam. Aristolochiaceae

Ecologie. Răspândire. Pochivnicul este o specie de plante care se întâlneşte în toată ţara prin păduri de foioase din regiunea de câmpie până în etajul montan inferior, vegetând în locuri umbrite, umede pe soluri grele. Descrierea plantei. Numită şi chiperul lupului, pochivnicul este o plantă ierboasă, perenă, de talie mică (are 5 – 15 cm). În pământ posedă un rizom subţire, albicios. Frunzele sunt opuse, reniforme, pieloase, cu o floare brun – roşcată în partea internă, ce miroase a piper. Organul utilizat. De la chiperul lupului se recoltează rizomul – Asari rhizoma – primăvara (martie – mai) şi toamna (august – septembrie). Recoltare. Uscare. Rizomii se scot din pământ cu cazmaua sau sapa. Se curăţă de resturi vegetale şi impurităţi. Se spală repede, se taie în discuri (rondele) de 1 cm grosime. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C. Principii active. Produsul conţine ulei volatil cu azaronă şi azaraldehidă, azarină, tanin, glucide, rezine. Atenţie! Planta este toxică prin compusul azaronă. Aceeaşi substanţă este considerată de unii autori şi cu proprietăţi cancerigene. Acţiune farmacologică. Recomandări. Rizomii de pochivnic au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Principiile active conferă preparatelor efect expectorant, antibiotic, diuretic, sudorific. Totodată stimulează centrul cardiovascular, influenţează în bine arterele coronare.

316

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Empiric, în unele zone se tratează animalele de emfizem pulmonar şi sindrom tignafes administrându-le ovăz cu rizom de pochivnic tăiat mărunt. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Asarum europaeum

pochivnic

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

buba inimii, buruiana frigurilor, buruiană de atac, chipăruş, chiperul lupului, dafin mic, ficăţea, lingura popii, păsulică, piperul lupului, pohionic, tulipin, urechea omului

stimulează centru cardiovascular, influenţează arterele coronare, expectorant, antibiotic, diuretic, sudorific

Organ Mod de utilizat administrare rizom

în stare uscată

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

317

PODBALUL Tussilago farfara L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Podbalul este o specie de plante de lumină şi creşte pe coaste râpoase, pe malurile abrupte ale apelor curgătoare, pe locuri cu eroziuni recente, săpături, mai ales, în zone de deal şi munte. Este răspândit în întreaga Transilvanie, precum şi în Moldova, Muntenia şi Oltenia, în judeţele care mărginesc arcul carpatic. Descrierea plantei. Podbalul este o plantă ierboasă, perenă, de talie mică, cu înălţimea de 5 – 15 cm. Planta are aspect diferit după sezon: primăvara timpuriu, are tulpini florifere, cu flori grupate în inflorescenţe, de culoare galbenă, frunzele sunt mici, în formă de solzi, iar mai târziu, frunze mari, pornind direct din rizom, sunt moi, aproape rotunde, cu peri lânoşi pe faţa inferioară. Organul utilizat. De la podbal se folosesc florile – Farfarae flores – care se recoltează în perioada martie – aprilie şi frunzele – Farfarae folium – care se strâng în lunile mai – iunie. Recoltare. Uscare. Produs obţinut. Florile se recoltează pe timp uscat, prin rupere cu mâna. Uscarea se face în camere încălzite, bine aerisite, care să asigure o uscare rapidă. Florile uscate au culoare galbenă, sunt fără miros şi au gust mucilaginos. Frunzele mari, verzi se recoltează fără peţiol, tot prin rupere cu mâna. Se aleg numai frunzele întregi, sănătoase. Uscarea se face în camere încălzite, bine aerisite, care să asigure o uscare rapidă. Frunzele uscate au culoare verde, sunt fără miros şi au gust amar, mucilaginos. Principii active. În afară de mucilagii, produsele de podbal mai conţin tanin, un principiu amar specific, inulină, săruri de potasiu, flavone.

318

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de podbal au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Florile şi frunzele de podbal au acţiune emolientă şi expectorantă, utilizându-se cu bune rezultate în bronşite, tuse, răguşeală. Ca behice şi emoliente, florile şi frunzele se folosesc sub formă de infuzie. Datorită principiului amar specific, au o acţiune tonică din care cauză se administrează în afecţiuni cronice ale aparatului respirator, în special, în emfizemul cronic. Mod de administrare. Pentru tratarea afecţiunilor căilor respiratorii, în tuse, în dischinezie biliară se recomandă infuzie care se prepară din 3 – 10 g frunze uscate şi bine mărunţite sau flori uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 20 – 30 – 60 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 20 g, animale mici (pisici, câini) 5 – 10 – 15 g, găini 1 – 3 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Tussilago farfara

podbal

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

brustan, brustur alb, brustur de râu, cenuşoară, papalungă, guşa găinii, limba vecinii, lăpoşel

emolient, expectorant, behic, tonic, colereticcolagog

Organ Mod de utilizat administrare flori, frunze

infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

319

PORTOCALUL Citrus aurantium L. – Fam. Rutaceae

Ecologie. Răspândire. Portocalul este o specie de plante originară din China şi India. În România portocalul este frecvent cultivat în apartamente şi în sere. Planta este pretenţioasă faţă de temperatură, sol, umiditate şi lumină. Pentru înflorire solicită + 15 - +180C. De asemenea, portocalul îngheaţă la -70C. Descrierea plantei. Portocalul este un arbore înalt de 5 – 6 ( - 10) m, cu frunze ceroase, având flori albe, foarte parfumate şi fructe (un fel de bace numite hesperide) globuloase, portocalii. Organul utilizat. De la portocal se folosesc fructele (portocalele) – Citrus aurantium fructus – care se recoltează aproape pe parcursul întregului an. Recoltare. Recoltarea fructelor de portocal se face, când ajung la maturitate fiziologică, prin culegere cu mâna. (Se îndepărtează cele atacate de dăunători.). Principii active. Portocalele conţin până la 90% apă, glucide 8 – 10%, acizi organici (1,5 – 25 g%), vitamina A, niacin (0,2 mg%), vitamina B1 (0,06 mg%), vitamina B2 (0,03 mg%), vitamina C (35 – 50 mg%), sodiu (2 mg%), potasiu (130 mg%), calciu (30 mg%), fosfor (15 mg%), fier (0,4 mg%). Acţiune farmacologică. Recomandări. Portocalele au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Datorită conţinutului destul de ridicat de vitamină C, portocalele măresc rezistenţa la bolile infecţioase şi sunt indicate în carenţa de vitamina C şi ca remineralizant.

320

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Totodată, produsul prezintă şi activitate de hepatoprotector şi uşor coleretic – colagogă. În fitoterapia aparatului digestiv, portocalele sunt indicate în dispepsii şi meteorism. Portocalele au şi efecte depurative. Coaja, la rândul său, este tonic – stomahică. Mod de administrare. Pentru tratarea dispepsiilor, meteorismului, astenie fizică, scorbut, prevenirea îmbătrânirii, infecţii, intoxicaţii, boli hepatice, pentru stabilirea digestiei normale se administrează: a. coaja mărunţită şi dată în hrana animalelor, b. tinctură, care se poate pregăti astfel: din 100 g coajă mărunţită la 200 ml alcool de 40 – 50 grade. Se lasă 10 zile pentru extracţie. Sticla se agită zilnic pentru uniformizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament cu coajă mărunţită: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 50 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 2 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline, bovine) 1 – 3 – 8 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 5 – 10 picături. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Citrus aurantium

portocal

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

naranză, nărozmă, neramce, noronţă, pomoroancă, portucal

astringent, tonic-stomahic, remineralizant, antiscorbutic, antiseptic, antispastic, stimulează regenerarea celulelor, tonic nervos, tonic muscular, antitoxic, antifebril, hepato-protector, coleretic-colagog, depurativ

Organ Mod de utilizat administrare fruct, coajă

în stare proaspătă, tinctură

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

321

PORUMBUL Zea mays L. – Fam. Gramineae

Ecologie. Răspândire. Porumbul nu se cunoaşte ca specie spontană. Originea este nesigură. Se pare că mai întâi s-a cultivat în Mexic. În România se cultivă numeroase varietăţi şi hibrizi. Preferă soluri luto-nisipos, lutos, cernoziomuri levigate, brun-roşcate. Descrierea plantei. Porumbul este o plantă alimentară, ierboasă, anuală, cu înălţimea cuprinsă între 1 – 4 m. În pământ posedă rădăcină firoasă. Tulpina este dreaptă, cilindrică, plină la interior, cu frunze liniar – lanceolate, alterne. Organul utilizat. De la porumb se foloseşte stilurile şi stigmatele florilor femele (mătasea de porumb) – Maydis stigma – care se recoltează în perioada iulie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Mătasea de porumb se recoltează înainte de maturizarea porumbului, când boabele se află în faza de lapte. Se culege cu mâna pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite. Se întorc cu grijă la 1-3 zile. Uscarea artificială se face în cuptor, la temperatură de 40-500C. Produsul, constituit din mătase de porumb uscată, are miros slab-particular, iar gustul este dulce, mucilaginos. Principii active.

322

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Produsul conţine flavone, saponine şi săruri de potasiu, care îi conferă acţiunea farmacodinamică. Preparatele de porumb mai conţin vitamina K, vitamina C, vitamina B6, vitamina E, alantoină, stigmasterol, sitosterol, lipide, taninuri, ulei volatil, rezine, săruri minerale de potasiu şi calciu, dioxid de siliciu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Pentru importanţa sa terapeutică, produsul este larg folosit atât în medicina veterinară tradiţională, cât şi în cea cultă. Acţiunea sa diuretică şi saluretică este rezultatul sinergismului dintre flavone, saponine şi sărurile de potasiu. Se administrează, sub formă de infuzie. Mod de administrare. Pentru activarea funcţiei renale şi intensificarea excreţiei biliare se administrează infuzie de mătase de porumb, care se prepară din 5 – 10 g de produs bine mărunţit la 100 ml apă clocotită. Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 20 – 40 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 4 – 8 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Zea mays

porumb

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

popuşoi, păpuşoi, cucuruz

diuretic, saluretic, colagog, antiinflamator, vitaminizant energizant

Organ Mod de utilizat administrare mătase

infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

323

PORUMBARUL Prunus spinosa L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Porumbarul este puţin pretenţios la condiţiile de mediu. Este mult răspândit în zona de câmpie şi deal, în luminişuri, margini de păduri, terenuri necultivate, coaste pietroase şi însorite, răzoare, margini de drumuri şi căi ferate, păşuni şi fâneţe neîngrijite. Descriere a plantei. Porumbarul este un arbust spinos şi rămuros, des, care înfloreşte abundent şi foarte timpuriu, înainte de înfrunzire. Toamna fructele, care sunt globuloase, devin negre – albăstrui. Organul utilizat. De la porumbar se recoltează florile – Pruni spinosae flores – în luna aprilie, fructele – Pruni spinosae fructus – în perioada octombrie – noiembrie şi rădăcinile – Pruni spinosae radix – toamna la sfârşitul vegetaţiei. Recoltare. Uscare. Produs obţinut. Florile se recoltează prin ciupire sau prin baterea uşoară a ramurilor pe o prelată. Este absolut necesar ca uscarea să se facă repede în camere încălzite şi aerisite. Florile uscate au culoarea albă – crem, miros slab caracteristic şi gust dulceag, uşor astringent. Fructele, care şi după coacere rămân astringente, devin dulci şi mai puţin astringente numai după căderea brumei. Recoltarea lor se face prin culegere cu mâna sau prin scuturare pe prelate curate. Fructele scuturate se vântură manual, apoi se îndepărtează cele necoapte, atacate de dăunători şi zdrobite. Uscarea se face în cuptor la temperaturi de 60 – 700C. Încălzirea bruscă duce la modificări de culoare, aglomerarea fructelor şi la caramelizări. Rădăcinile mai subţiri se scot din pământ cu ajutorul sapei sau hârleţului. După ce sunt recoltate, acestea se spală repede, se taie în fragmente de 2 – 3 cm lungime, iar cele mai groase se despică de-a lungul sau se taie în discuri de 1 cm grosime. Se

324

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

usucă întinse în straturi subţiri, la soare, în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C. Principii active. Florile şi fructele de porumbar conţin flavone, tanin, zaharuri, acid ascorbic, săruri de calciu şi magneziu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de porumbar au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Florile au acţiune diuretică, uşor laxativă, slab hipotensivă, depurativă şi sedativă, fiind administrate sub formă de infuzie în hipertensiune, afecţiuni renale, constipaţie, stări de agitaţie. Fructele au acţiune astringentă (antidiareică şi antihemoragică), diuretică şi antiseptică renale, coleretic – colagogă. Sub formă de decoct, fructele sunt întrebuinţate în diaree, în hemoragii, afecţiuni renale (inclusiv litiază renală), uremie, gută, diskinezie biliară. Mustul din fructele proaspete opreşte hemoragiile nazale şi a gingiilor lovite. Mod de administrare. Pentru tratarea cistitelor, cistitelor hemoragice, nefritelor, enteritelor se administrează: a. infuzie preparată din 10 – 15 g flori uscate şi mărunţite sau fructe uscate peste care se torn 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct din 10 – 15 g flori uscate şi mărunţite sau fructe uscate la 100 ml apă. Se fierbe timp de 20 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 100 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 50 – 75 g. Dozele se pot repeta de 2 – 3 ori în 24 ore. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Pentru tratarea dizenteriei se recomandă decoct din 10 – 15 g rădăcini uscate şi bine mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe timp de 25 – 30 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte. Soluţia obţinută se amestecă cu secară prăjită şi se dă animalului să mănânce sau i se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Prunus spinosa

porumbar

Alte denumiri populare ale plantei coţobrei, curcudel, mărăcine, porumb, porombrel, scorobar, spinul cerbului, spin scorumbar, ţârn

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

diuretic, depurativ, antihemoragic, antiseptic renal, coleretic – colagog, uşor laxativ

flori, fructe, rădăcină

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

325

PUFULIŢA Epilobium hirsutum L. – Fam. Onagraceae

Ecologie. Răspândire. Pufuliţa este răspândită în toată ţara, vegetând prin locuri umede, mlăştinoase, tufărişuri, crânguri, zăvoaie, mai ales pe substrat calcaros, pe lângă izvoare, pâraie, lacuri. Descrierea plantei. Pufuliţa este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 50 – 120 (150) cm. Prezintă în pământ un rizom gros, cu stoloni lungi, cărnoşi. Tulpina este dreaptă, ramificată, cu frunze ovat – lanceolate. Florile sunt roşii – purpurii. Organul utilizat. De la pufuliţă se recoltează partea aeriană – Epilobium hirsutum herba – în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăierea cu foarfeca a treimii superioare, pe vreme frumoasă, uscată, după ora 11. Tulpina rămasă lăstăreşte din nou. Se usucă într-un singur strat, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 40 – 500C. Principii active. Produsul conţine polifenoli, acizii cafeic şi elagic, taninuri, saponine, ulei volatil, glucide, antociani, vitamina C, săruri de cobalt, cupru, zinc, potasiu, sulf, fosfor, magneziu. Acţiune farmacologică. Recomandări.

326

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Produsul de pufuliţă are utilizare terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Partea aeriană a pufuliţei activează procesele fiziologice de eliminare a toxinelor pe cale gastrointestinală şi renală. De asemenea, stimulează funcţia de secreţie a celulelor hepatice, favorizează eliminarea bilei din vezica biliară prin stimularea contracţiilor acesteia. Planta este recomandată ca infuzie în tratarea hepatitei, hepatitei cronice, ciroza hepatică, în ulcere gastroduodenal, enterite. Mod de administrare. Pentru tratarea afecţiunilor hepatice şi gastrointestinale, în unele zone subcarpatice, crescătorii de animale administrează: a. infuzie preparată din 10 g plantă uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinută din 10 g plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Epilobium hirsutum

pufuliţă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

limbricaş, răscoage, sburătoare

depurativ, coleretic-colagog

Organ utilizat partea aeriană

Mod de administrare infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

327

PUFULIŢA DE MUNTE Epilobium montanum L. – Fam. Onagraceae

Ecologie. Răspândire. Pufuliţa de munte este o specie de plante comună în toate regiunile montane ale ţării, crescând prin locuri revene şi jilave, prin tufărişuri, în păduri de foioase (fag, stejar), păduri de şleau (amestec), păduri de conifere, adesea prin tăieturi de pădure, pe soluri cu humus. Descrierea plantei. Pufuliţa de munte este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de !0 – 80 cm. Rizomul este scurt, viguros, încovoiat. Tulpina este dreaptă, cu frunze destul de mari, opuse. Organul utilizat. De la pufuliţa de munte se recoltează partea aeriană – Epilobium hirsutum herba – în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăierea cu foarfeca a treimii superioare, pe vreme frumoasă, uscată, după ora 11. Tulpina rămasă lăstăreşte din nou. Se usucă într-un singur strat, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 40 – 500C. Principii active. Compoziţie chimică nestudiată. După proprietăţile terapeutice produsul ar conţine polifenoli, acizii cafeic şi elagic, taninuri, saponine, ulei volatil, glucide, antociani, vitamina C, săruri de cobalt, cupru, zinc, potasiu, sulf, fosfor, magneziu.

328

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de pufuliţă de munte are utilizare terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Partea aeriană a pufuliţei de munte activează procesele fiziologice de eliminare a toxinelor pe cale gastrointestinală sau renală. De asemenea, stimulează funcţia de secreţie a celulelor hepatice, favorizează eliminarea bilei din vezica biliară prin stimularea contracţiilor acesteia. Mod de administrare. Pentru tratarea enteritei se administrează decoct obţinută din 10 g plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Epilobium montanum

pufuliţă de munte

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

pufuliţă, faţă-n faţă

depurativ, coleretic-colagog, decongestionant

Organ utilizat partea aeriană

Mod de administrare decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

329

RĂCHITEANUL Lythrum salicaria L. – Fam. Lythraceae

Ecologie. Răspândire. Răchiteanul este o specie de plante specifică pentru locurile mlăştinoase ce se întâlnesc din zona de câmpie până în cea montană. Este răspândită în întreaga ţară în regiunile mlăştinoase sau în buruienişurile din zonele inundabile; abundă în Lunca şi Delta Dunării. Descrierea plantei. Răchiteanul este o plantă ierboasă, perenă, robustă, înaltă până la 2 m, neramificată. Tulpina, în 4 muchii, poartă frunze alungite, întregi, cu vârful ascuţit. Florile, roşii – violacee, sunt grupate în inflorescenţe. Organul utilizat. De la răchitean se recoltează partea aeriană înflorită – Salicariae herba – în perioada iunie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Se taie cu foarfeca sau cuţitul, vârfurile cu flori, la distanţă de 30 – 40 cm, de la vârf. Se îndepărtează frunzele uscate, plantele străine din produs. Uscarea se face la umbră, în strat subţire. Din când în când se întoarce, cu grijă, fără a provoca scuturarea frunzelor şi florilor. Produsul uscat este constituit din tulpini cu frunze de culoare verde închis şi flori închise la culoare, cu gust amărui şi fără miros. Principii active. Partea aeriană a răchiteanului conţine flavone (orientina, vitexina), tanin, fitoncide (antibiotice vegetale), ulei volatil, săruri de fier, salicarina – o substanţă specifică, colină, mucilagii. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de răchitean prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Principiile active conferă preparatelor proprietăţi astringente, antidiareice, hemostatice. Acţiunea antibacteriană rapidă şi antiinflamatorie concomitentă ne face

330

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

să ne gândim la un fito-complex şi nu numai la un singur principiu activ. Ar putea interveni în acest caz şi salicarina, ca şi prezenţa mucilagiilor. Mod de administrare. Pentru tratarea enteritelor, enteritelor hemoragice se administrează: a. infuzie preparată din 3 – 5 g plantă uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 3 – 5 g plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 10 – 15 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 3 – 5 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Lythrum salicaria

răchitean

Alte denumiri populare ale plantei brăileancă, călbăşoară, cârligăţea, florile zânelor, gălbejoară, lemnie, sburătoare bărbătească

Acţiune farmacologică astringent, antidiareic, antiseptic, antihemoragic, antidizenteric, antibacterian, antiinflamator

Organ utilizat

Mod de administrare

partea aeriană

infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

331

RĂCUŞORUL Polygonum bistorta L. – Fam. Polygonaceae

Ecologie. Răspândire. Răcuşorul este o specie de plante care vegetează prin turbării, fâneţe, păşuni umede, în regiunile montană şi subalpină. Descrierea plantei. Răcuşorul este o plantă ierboasă, perenă, având înălţime de până la 100 cm. Rizomul este aplatizat, gros, contorsionat în forma literei S, lung de până la 10 cm. Tulpina este plină, dreaptă, simplă, umflată la noduri. Frunzele sunt oblong – lanceolate, peţiolate. Florile, de culoare roşie, sunt grupate în inflorescenţă spiciformă. Organul utilizat. De la răcuşor se foloseşte rizomul – Bistortae rhizoma – care se recoltează toamna. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rizomii se scot din pământ cu cazmaua sau sapa. Se curăţă de resturi vegetale şi impurităţi. Se spală repede într-un curent de apă, se taie în discuri (rondele) de 1 cm grosime. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 40 – 50 0C. Au culoare brun – roşcată la exterior şi roz la interior. Nu are miros, iar gustul este astringent. Principii active. Compoziţie chimică puţin studiată. După proprietăţile terapeutice rizomii ar conţine taninuri, amidon.

332

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de răcuşor are utilizare terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Datorită taninurilor, preparatele posedă proprietăţi astringente, antidiareice, dezinfectante, hemostatice, cicatrizante. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea dizenteriei la cal se recomandă: a. pulbere de rizom, ce se administrează prin breuvaj bucal. b. pulbere de rizom se amestecă cu furajul (tărâţe, uruială) şi se dă animalelor să mănânce. Pentru tratarea enteritelor se administrează decoct obţinut din 5 g rizom uscat şi bine mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 40 – 50 g, animale mijlocii (purcei, miei) 1 – 2 g, animale mici (pisici, câini) 2 –5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, plăgilor cu viermi, ulcerelor tegumentare se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct concentrat obţinut din 15 g rizom uscat şi bine mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte. Apoi se presară pe locul respectiv pulbere de rizom de răcuşor. Tratamentul se aplică de 2 – 3 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Polygonum bistorta

răcuşor

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

astringent, antidiareic, dezinfectant, hemostatic, cicatrizant

rizom

pulbere, decoct

răculeţ, buruiana rândunicii, cârligată, iarba balaurului, iarbă roşie, iarba şarpelui, lemn dulce, moţul curcanului, nodurar, rădăcina şerpilor, şepariţă

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

333

REVENTUL Rheum officinale L. – Fam. Polygonaceae Rheum palmatum var. tanguticum Maxim. – Fam. Polygonaceae

Ecologie. Răspândire. Reventul este reprezentat de două specii înrudite, originare din China. Plantele solicită umiditate ridicată în sol, cât şi în atmosferă. Vegetează bine pe soluri adânci, fertile, cu conţinut ridicat în calciu (cele mai indicate sunt solurile brune sau brunroşcate de pădure). Este indicat a se cultiva în judeţul Braşov, în judeţul Sibiu, ca şi în zona Subcarpaţilor. Descrierea plantei. Plantele care reprezintă reventul sunt plante ierboase, perene, foarte viguroase, înalte de 1,50 – 2,50 m. În pământ posedă rizom gros. Frunzele din primul an cresc în rozetă, sunt palmat-lobate, cu câte 5-7 lobi dinţaţi; cele mai mari pot ajunge la 1 m lungime şi 80 cm lăţime. Tulpinile, goale în interior cresc începând din al treilea an, purtând inflorescenţe cu mici flori purpurii (Rh. palmatum) sau alb-verzui (Rh. officinale). Organul utilizat. De la revent se foloseşte rizomul – Rhei rhizoma – care se recoltează în lunile septembrie – octombrie sau primăvara devreme. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face după coacerea fructelor, din culturi de 3 – 4 ani, utilizând hârleţul, cazmaua sau sapa. La nevoie recoltarea se poate face primăvara, timpuriu, înainte de apariţia frunzelor. Părţile aeriene şi cele putrezite se taie şi se îndepărtează. Părţile subterane cărnoase, sănătoase se spală repede, se scurg şi se zvântă, apoi se decojesc

334

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

cu cuţite inoxidabile şi se scurtează la 10 – 12 cm. Părţile mai groase de 3 cm se despică. Uscarea se începe în încăperi şi adăposturi bine aerisite, în jur de 10 zile, după care se continuă, pe timp frumos în poduri acoperite cu tablă sau în cuptor la 600C. Produsul uscat, constituit din fragmente de rizom brun – gălbui, decojite, are miros caracteristic, aromat şi gust amar, astringent. Principii active. Rizomii de revent conţin taninuri, antrachinone, acid oxalic, rezine, ulei volatil, raponticina, substanţe specifice, principii amare, mucilagii, saponine, flavone, săruri minerale. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de revent are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Principiile active îi conferă acţiune laxativă până la purgativ drastic, în funcţie de doză. De asemenea, produsul posedă proprietăţi ca tonic – aperitiv. Mod de administrare. Pentru tratarea constipaţiei sau pentru a provoca purgaţia se dau boluri. Dozele de tratament : animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 30 – 80 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 5 – 15 – 30 g. Pentru stimularea digestiei se foloseşte tinctură, care se poate pregăti astfel: din 50 g pulbere de rizom la 200 ml alcool de 70 – 80 grade. Se lasă 7 zile pentru extracţie. Sticla se agită zilnic de 3 – 4 ori pentru uniformizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal de 1 – 2 – 3 ori pe zi câte 5 – 10 – 15 – 20 picături în funcţie de efectul dorit şi de specia şi talia animalului. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Rheum palmatum var. tanguticum revent Rheum officinale Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică laxativ până la purgativ drastic, în funcţie de doză, tonic-aperitiv

Organ utilizat

Mod de administrare

rizom

pulbere, tinctură

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

335

RICINUL Ricinus communis L. – Fam. Euphorbiaceae

Ecologie. Răspândire. Ricinul este o specie de plantă originară din Africa. În România se cultivă în sudul ţării îndeosebi, ca plantă ornamentală şi, în câmp, pentru seminţele ei bogate în ulei. Planta este pretenţioasă faţă de temperatură şi umiditate. Vegetează bine pe soluri permeabile, drenate sau uşor drenabile, afânate. Descrierea plantei. Ricinul este o plantă oleaginoasă, ierboasă, anuală, cu înălţime de până în 3 m. În pământ posedă rădăcină pivotantă, adâncă. Tulpina este dreaptă, fistuloasă, cu 5 – 8 internodii, de culoare roşiatică, ramificată. Frunzele sunt foarte mari, palmat – lobate, cu segmente serate, acute. Florile sunt grupate în inflorescenţe roşietice. Organul utilizat. De la ricin se folosesc seminţele – Ricini semen – din care se extrage uleiul de ricin – Oleum Ricini – întrebuinţat în scopuri terapeutice, cât şi în industrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Seminţele de ricin se recoltează când ajung la maturitate fiziologică. Se taie cu foarfeca sau cosorul tulpinile florifere. Se pot lega mai multe tulpini la un loc sub formă de buchete. Dacă cantitatea de tulpini este mică, seminţele se obţin prin frecarea între palme a inflorescenţelor. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc din când în când. Uscarea artificială, în cuptor, se face la temperaturi mai mici de 400C.

336

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Uleiul de ricin – Oleum Ricini – este uleiul gras obţinut prin presarea la rece a seminţelor decorticate de ricin. El este un lichid vâscos, aproape incolor sau slab – gălbui, cu miros şi gust caracteristic. Este solubil în alcool, acid acetic, eter şi cloroform. Principii active. Uleiul de ricin conţine în cantitate mare ricinoleină, glicerida acidului ricinoleic, ca şi gliceridele acidului stearic, acidului hidroxistearic, acidului dihidroxistearic, alcaloidul ricină, care trece în timpul presării din seminţe. Aceasta este îndepărtată în timpul procesului tehnologic. Atenţie! Ricina din tegumentul seminţelor este toxică. La acţiunea acestei substanţe sunt sensibile toate animalele, dar, mai ales cabalinele. Intoxicaţia se manifestă prin: Stări de agitaţie, transpiraţii reci, sete mare,contracţii spasmodice ale muşchilor striaţi, maclonie frenică (semn caracteristic), diaree sanguinolentă, modificări ale ritmului cardiac. Se intervine cu spălături gastrice, se administrează vomitive, purgative saline, mucilagiu, tonice cardiace. Acţiune farmacologică. Recomandări. Uleiul de ricin are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Principala întrebuinţare a uleiului de ricin este aceea de purgativ. Propriu-zis, el nu acţionează asupra mucoasei intestinale, dar în schimb, se amestecă cu materiile fecale înmuindu-le. Ajuns, însă în intestinul gros, el se saponifică punând în libertate acidul ricinoleic, care stimulează peristaltismul intestinal. Acţiunea este rapidă, iar iritaţia locală, moderată. Mod de administrare. Pentru evacuarea intestinală se administrează uleiul de ricin ca atare sau în amestec cu 2 părţi apă caldă şi sărată. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 250 – 400 – 800 g, efectul apare după 16 – 18 ore, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 100 – 200 g, efectul apare după 8 – 10 ore, animale mici (pisici, câini) 5 – 15 g, efectul apare după 5 – 6 ore. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Ricinus communis

ricin

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

căpuşă

purgativ

Organ utilizat seminţe

Mod de administrare ulei

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

337

RIDICHEA Raphanus sativus L. – Fam. Cruciferae

Ecologie. Răspândire. Pentru scopuri medicinale, mai ales, este utilizată ridichea neagră sau de iarnă [R. sativus var. nigra (Mill.) Pers.]. Planta emite pretenţii faţă de umiditate. Vegetează bine pe soluri cu textură mijlocie, afânate, fertile. Descrierea plantei. Ridichea neagră este o plantă alimentară, ierboasă, bienală. În pământ posedă rădăcină pivotantă, care se îngroaşă. Ridichea de iarnă este o varietate de ridiche mai plină, consistentă, cu coajă neagră, care se poate păstra şi peste iarnă. Organul utilizat. De la ridiche se folosesc rădăcinile – Raphanus sativus radix – care se recoltează, în funcţie de soi, primăvara sau toamna. Recoltare. Rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă. Se păstrează în locuri uscate, răcoroase. Principii active. Ridichea neagră conţine proteine, glucide, glucosinapide, săruri minerale de sodiu (245 mg%), potasiu, calciu (20 mg%), fosfor, fier, vitamina A, vitamina B1, vitamina B2, niacin, vitamina C (25 mg%). Acţiune farmacologică. Recomandări. Rădăcinile de ridiche au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Principiile active conferă produsului acţiune emolientă, behică, pectorală, antispasmolitică. Ridichea este folosită şi ca tonic respirator.

338

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Pentru tratarea tusei la cai, rădăcina de ridiche se taie mărunt sau se dau prin răzătoare şi se administrează în hrană sau prin breuvaj bucal. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Raphanus sativus

ridiche

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

ridiche de lună, ridichi negre de iarnă, rădichi, ridichi roşii

emolient, behic, pectoral, antispasmolitic, tonic respirator

Organ utilizat

Mod de administrare

rădăcină

în stare proaspătă

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

339

RODIUL Punica granatum L. – Fam. Punicaceae

Ecologie. Răspândire. Rodiul este răspândit în Afganistan, Iran, Turcia. La noi creste, uneori, subspontan la Buziaş. Ca plantă cultivată se întâlneşte în parcurile din Timişoara, din Băile Herculane, la Grădina Botanică din Bucureşti, la Techirghiol pe malul lacului spre Tuzla. Descrierea plantei. Rodiul este un arboraş ornamental înalt de 1-3 (5) m. Ramurile sunt opuse, purtând frunze scurt-peţiolate invers-ovate sau alungit-lanceolate, pieloase, lucioase pe faţa superioară. Florile sunt roşii-intens, iar fructele cărnoase, roşietice. Organul utilizat. De la rodiu se foloseşte scoarţa – Granati cortex – care se recoltează fie toamna târziu, fie primăvara devreme. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Produsul de rodie reprezintă un amestec din scoarţele recoltate de pe rădăcinile, tulpinile şi ramurile plantei, care se recoltează toamna, la sfârşitul vegetaţiei sau primăvara înainte de începerea vegetaţiei. Rădăcinile se scot cu cazmaua sau hârleţul din pământ. Se scutură de pământ şi se spală imediat într-un curent de apă. Se pun la zvântat. Se decojesc prin crestare inelară. Se usucă în încăperi încălzite şi aerisite sau în cuptoare încălzite la 40 – 450C. Se taie ramuri, numai atâtea câte pot fi decojite în aceeaşi zi. Coaja ramurilor se crestează inelar, la distanţe de 10 – 15 cm, se despică, apoi, de-a lungul ramurii între

340

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

2 inele şi se cojeşte întreaga porţiune cu vârful cuţitului. Decojirea ramurilor direct pe arbore duce la uscarea lui. În ziua următoare tăierii ramurilor, decojirea nu se mai poate face, ori se face foarte greu, cu cuţitul, când produsul se impurifică cu bucăţi de lemn. Se usucă în încăperi încălzite şi aerisite sau, artificial, în cuptoare încălzite la 40 – 450C. Produsul obţinut se prezintă sub forma unor fragmente de scoarţă plate, sub formă de jgheab sau rulate în tuburi, având o suprafaţă ce diferă ca aspect, după originea scoarţei. Gustul este astringent, iar mirosul lipseşte. Principii active. Scoarţa de rodiu conţine alcaloizi de tip piperidinic (0,3-0,5%), izopeletierina, pseudopeletierina, tanin elagic şi galic (25%), acid betulinic, fridelină, betasitosterol. Atenţie! Produsul, prin alcaloizii săi, prezintă o toxicitate crescută, asemănătoare nicotinei (tutun) şi coniinei (cucută), determinând paralizia sistemului nervos central, ceea ce provoacă moartea prin asfixie. În caz de intoxicaţie apare excitaţia psihică, cefalee, ameţeli, paloare însoţită de vomismente, diaree, dureri cardiace, la doze mai mari apar, dilatarea pupilelor, tulburări de vedere, conştiinţa rămânând trează. Pe urmă se instalează paraplegia, anxietate respiratorie datorită paraliziei nervilor motori ai muşchilor scheletici, apoi paralizia muşchilor intercostali şi moartea prin asfixie. Se intervine cu spălături stomacale, administrare de Lugol diluat, respiraţie artificială şi se administrează stimulente ca ceai, cafea, alcool. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatul de rodie are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Izopeletierina imprimă acţiunea farmacodinamică a produsului: tenifugă şi antidizenterică. Mod de administrare. Pentru tratarea enteritelor, enteritelor hemoragice se administrează decoct preparat din 50 g scoarţă uscată şi bine mărunţită la 750 ml apă, care se macerează timp de 6 ore. Se fierbe la foc domol până se reduce volumul la 500 ml. Se filtrează, se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 75 – 100 – 150 (200) g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 50 – 75 g, animale mici (pisici, câini) 5 – 10 – 50 g. Deoarece produsul nu omoară, ci numai paralizează tenia, se administrează, după 2 ore ulei de ricin, pentru a provoca eliminarea teniei paralizate. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Punica granatum

rodiu

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

arodie, bodier, pomogram

tenifug, antidizenteric

Organ utilizat scoarţa

Mod de administrare decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

341

ROINIŢA Melissa officinalis L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Roiniţa, numită şi melisă, se întâlneşte, mai ales, în Banat, Gorj, Vîlcea, Buzău, Vrancea, crescând prin locuri uscate, pietroase, luminişuri şi locuri poieniţe din păduri de stejar, pe pajişti. Descrierea plantei. Melisa este o plantă ierboasă, perenă, stufos – ramificată, înaltă de 30 – 80 (120) cm. Posedă în pământ un rizom orizontal. Tulpina, în 4 muchii, este păroasă în partea superioară. Frunzele sunt ovate, serat – crenate pe margine, păroase. Florile, grupate în jurul nodurilor, la început au culoarea gălbuie, apoi albă sau alb – liliachiu. Mirosul roiniţei aminteşte de aroma de lămâie. Organul utilizat. De la roiniţă se recoltează frunzele – Melissae folium – în perioada iulie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Pentru recoltare se aleg zile uscate, iar timpul cel mai potrivit este după ce se ridică roua. Frunzele se strujesc de pe ramuri şi de pe tulpini, fără a rupe ramurile şi tulpinile. Uscarea se face pe rame, pe care frunzele se întind în strat subţire, în camere calde, poduri bine ventilate, şoproane. Produsul uscat trebuie să-şi păstreze culoarea verde închis pe faţa superioară şi mirosul plăcut aromat, asemănător cu aroma de lămâie.

342

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Melisa conţine ulei volatil, tanin, acid cafeic, acid clorogenic, acid protocatechic, acid rosmarinic, acid ursolic, acid oleanolic, acid pomolic, principii amare, mucilagii. Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele de roiniţă prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară cultă şi tradiţională. Principala acţiune a frunzelor de roiniţă este spasmolitică şi sedativă, din care cauză se administrează în afecţiuni nervoase ale tractului gastro-intestinal. Posedă, de asemenea, o acţiune carminativă evidentă. Extern, melisa se foloseşte sub formă de comprese, băi locale, care ajută la vindecarea rănilor, având proprietăţi cicatrizante şi antiseptice. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea colicilor intestinale, stărilor diareice, vomei, anorexiei, tonic şi stimulent al producţiei de lapte se administrează: a. infuzie preparată din 1 – 2 g de produs de melisă bine uscat şi mărunţit peste care se adaugă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 1 – 2 g de produs de melisă bine uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 15 – 20 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 – 8 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu infuzie obţinută din 2 linguri frunze de roiniţă bine uscate şi mărunţite peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se foloseşte. Administrarea drogului se face de 3-4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Melissa officinalis

roiniţă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

carminativ, antispastic, cicatrizant, antiseptic, galactogog

frunze

infuzie, decoct

melisă, alămâiţă, buruiana stupului, busuiocul stupului, cătuşnică, floarea stupilor, iarba albinelor, iarba stupului, izma stupilor, lămâiţă, stupelniţă

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

343

ROSTOPASCĂ Chelidonium majus L. – Fam. Papaveraceae

Ecologie. Răspândire. Rostopască este întâlnită din regiunea de câmpie până în cea montană (800 – 1000 m), în tufişuri, grădini, la marginea gardurilor, în păduri, îndeosebi de salcâm. În cantităţi mai mari creşte în Oltenia [judeţele Gorj, Dolj, dar, mai ales, în Mehedinţi (la Devesel, Pădurea Chilia, Vânju Mare)], Muntenia (judeţul Giurgiu, împrejurimile Bucureştiului), Dobrogea (judeţul Constanţa), Moldova [judeţele Bacău, Galaţi (pădurea Hanul Conachi), Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava], Transilvania (Cluj, Alba, Harghita, Sălaj, Satu – Mare), Banat (Caraş – Severin). Evită lumina directă, are cerinţe mai ridicate, pentru umiditate. Se dezvoltă bine pe soluri uşoare, chiar nisipoase. Descrierea plantei. Rostopasca este o plantă ierboasă, perenă, înaltă până la 100 cm, bogat ramificată la bază, cu frunze verzi – albăstrui, mari, lobate şi flori galbene. Planta lasă la locul de rupere un latex galben – portocaliu. Organul utilizat. De la rostopască se recoltează tulpinile şi ramurile înfrunzite şi înflorite – Chelidonii herba – în perioada mai – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rămurelele şi tulpinile verzi se taie cu foarfeca. Se usucă în straturi subţiri, la umbră, în poduri sau încăperi calde, cu bună aerisire. Se întorc cu grijă, la intervale de 2 – 3 zile, fără a le sfărâma sau scutura.

344

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Produsul uscat este constituit din plante cu frunze de culoare verde pe faţa superioară şi verde – albăstrie pe cea inferioară, cu flori galbene, cu suc uscat galben – cafeniu şi miros neplăcut. Principii active. Partea aeriană de rostopască conţine alcaloizi (chelidonina, homeochelidonina, sanguinarina, cheleritrina, berberina, protopina, sparteina), care reprezintă constituenţii principali ai produsului. Ea mai conţine ulei volatil, flavone, saponine. Atenţie! Alcaloizii din plantă sunt toxici prezentând, în ansamblu, o acţiune narcotică şi spasmolitică. În parte, acţiunea lor fiziologică este diferită: chelidonina şi homeochelidonina au acţiune analgezică şi spasmolitică; cheleritrina acţionează ca iritant local; sanguinarina stimulează peristaltismul intestinal şi măreşte secreţia gastrică, pancreatică, hepatică, intestinală; berberina paralizează centrul respirator şi scade tensiunea arterială; protopina acţionează asupra centrului nervos vasomotor. Intoxicaţiile cu această plantă se manifestă prin vome, colici abdominali, purgaţii violente, scaune cu sânge. Se intervine cu tratament simptomatic. Acţiune farmaceutică. Recomandări. Produsul de rostopască are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Rostopasca posedă acţiune analgezică, bacteriostatică, cicatrizantă, dezinfectantă antiseptică, stimulează contracţia musculaturii netede. Sucul proaspăt de plantă prezintă, de asemenea, şi acţiune antibacteriană, antivirală şi antifungică. Mod de administrare. Pentru tratarea afecţiunilor oculare se administrează sucul proaspăt de rostopască. Tratamentul se aplică până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Chelidonium majus Alte denumiri populare ale plantei

rostopască

Acţiune Organ farmacologică utilizat negelariţă, buruiană de cele sfinte, buruiană analgezic, antiviral, de negi, buruiană de tătarcă, buruiene sfinte, bacteriostatic, partea calce mare, crucea voinicului, gălbănare, antifungic, dezinfectant, aeriană godie, iarbă de negi, iarba rândunelei, sălăţea cicatrizant

Mod de administrare suc proaspăt

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

345

RUŞCUŢA DE PRIMĂVARĂ Adonis vernalis L. – Fam. Ranunculaceae

Ecologie. Răspândire. Ruşcuţa de primăvară vegetează pe soluri calcaroase, în locuri însorite, pe coaste abrupte, păşuni şi fâneţe uscate, de la câmpie până în zona montană, prezentă mai ales în regiunile de deal şi podiş. Descrierea plantei. Ruşcuţa de primăvară este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 10 – 40 (50) cm. Posedă un rizom scurt, tare, gros, o tulpină dreaptă, glabră, puţin ramificată. Frunzele, alterne, sunt sesile şi glabre. Florile, de culoare galbenă – auriu strălucitoare, sunt mari şi solitare. Organul utilizat. De la ruşcuţa de primăvară se recoltează partea aeriană – Adonidis herba – în aprilie – mai. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene de la ruşcuţa de primăvară se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie.

346

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Produsul conţine adonitoxină (care are şi cumarină), vernadina, complexul cardenolitic, ulei volatil, tanin, saponine, rezine, colină, acizii palmitic şi linoleic, fitosteroli, flavone. Atenţie! Principiile toxice din plantă sunt cumarina şi vernadina. Prin uscare toxicitatea plantei se păstrează, dar prin fierbere această dispare. Animalele care consumă planta manifestă sensibilitate toxică, constând în gastroenterită cu diaree rebelă, poliurie, tulburări cardiovasculare exteriorizate prin puls accelerat, apoi încetinit, insuficienţă cardiacă, mucoase palide, colaps, convulsii, moarte. Se intervine cu vomitive, purgative, cărbune activ. Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană de ruşcuţă de primăvară are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională Datorită complexului cardenolitic, la care se adaugă şi flavonele, produsul prezintă, pe lângă acţiunea cardiosedativă şi cardiotonică, şi o activitate diuretică. În aceste condiţii, eliminarea glicozidelor din organism se face mai rapid şi astfel nu se acumulează spre a duce la fenomene toxice. Datorită acestor calităţi, preparatele de ruşcuţă de primăvară se administrează în pauzele digitalice. Dă bune rezultate în tratamentul insuficienţelor cardiace subacute şi cronice. Mod de administrare. Pentru tratarea insuficienţelor cardiace subacute şi cronice se administrează infuzie preparată din 4 – 5 g de plantă bine uscată şi mărunţită peste care se adaugă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 5 – 10 – 15 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,2 – 1 – 3 g, animale mici (pisici, câini) 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Adonis vernalis

ruşcuţă de primăvară

Alte denumiri populare ale plantei bulbuc, buruiana calului, buruiană de talan, buruiană neagră, chioara găinii, cocoşei, dedinişă, dediţei galbeni, scânteiţă, spănţ, spânz, spânz de cal, sprenţ

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

Mod de administrare

cardiotonic, cardiosedativ, diuretic,

partea aeriană

infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

347

SALBA MOALE Euonymus europaea L. – Fam. Celastraceae

Ecologie. Răspândire. Salba moale este o specie frecventă în subarboretul pădurilor luminoase, de câmpie şi dealuri, vegetând şi prin crânguri, zăvoaie, tufărişuri. Este o plantă de semiumbră, rezistentă la secetă şi puţin pretenţioasă la climă şi sol. Descrierea plantei. Numită şi voiniceriu, salba moale este un arbust, înalt de până la 6 m. În pământ posedă o rădăcină pivotantă, Tulpina este strâmbă, tufoasă, cu ramuri patrunghiulare. Frunzele au formă alungit – lanceolată sau ovat – lanceolată, lungi de 3 – 10 cm, opuse, peţiolate. Florile, verzi – gălbui, sunt grupate în inflorescenţă. Organul utilizat. De la salba moale se foloseşte scoarţa – Euonymi cortex – care se recoltează toamna la sfârşitul vegetaţiei. Recoltare. Uscare. Se taie ramuri tinere, numai atâtea câte pot fi decojite în aceeaşi zi. Coaja ramurilor se crestează inelar, la distanţe de 10 – 15 cm, se despică, apoi, de-a lungul ramurii între 2 inele şi se cojeşte întreaga porţiune cu vârful cuţitului. Decojirea ramurilor direct pe arbore duce la uscarea lui. În ziua următoare tăierii ramurilor, decojirea nu se mai poate face, ori se face foarte greu, cu cuţitul, când produsul se impurifică cu bucăţi de lemn. Se usucă în încăperi încălzite şi aerisite.

348

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Compoziţia chimică nu este bine studiată. Produsul conţine heterozide cardiotonice de tip digitalic, evatrozida şi evatromonozida. Atenţie! Principiile active din plantă, în cantitate mare, sunt toxice. Intoxicaţia se manifestă prin: acţiune iritantă asupra tubului digestiv, acţiune de inhibare pe cale nervoasă a funcţiilor inimii. Sunt semnalate cazuri de otrăvire prin consum de frunze la cai, oi, capre. Se intervine cu laxative şi cărbune medicinal. Acţiune farmacologică. Recomandări. Scoarţa de salbă moale are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. I se atribuie acţiune antiparazitară. Mod de administrare Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoctul de scoarţă de salbă moale preparat dintr-o lingură de produs bine mărunţit sau sub formă de pulbere la 600 ml apă. Se fierbe 30 minute. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se răceşte până la călduţ şi se foloseşte. Administrarea drogului se face de 3-4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Euonymus europaea

salbă moale

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

caprifoi, clocuţă, grujarcă, lemn câinesc, parastasul popii, pomiţă de sânger, sânger, voiniceriu

antiparazitar

Organ Mod de utilizat administrare scoarţă

decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

349

SALCÂMUL Robinia pseudacacia L. – Fam. Leguminosae

Ecologie. Răspândire. Specie cu vitalitate deosebită, salcâmul vegetează în condiţii foarte variate, îndeosebi în zona de câmpie, pe soluri uşoare, nisipoase, pe care le fixează. Creşte mai ales în sudul Olteniei, întreaga Muntenie, sudul şi centrul Moldovei (Bacău, Galaţi, Vaslui, Vrancea), vestul Transilvaniei, adesea formând singur păduri întinse. Salcâmul este o specie de plantă originară din America de Nord. În România se cultivă în plantaţii forestiere pentru fixarea nisipurilor şi nu numai, în perdele forestiere din lungul căilor ferate şi şoselelor. Puţin pretenţioasă faţă de sol, salcâmul vegetează în condiţii foarte variate, îndeosebi în zona de câmpie, pe soluri uşoare, nisipoase, pe care le fixează. Descrierea plantei. Cunoscut arbore la noi în ţară, salcâmul are ramuri spinoase, coroană mare, luminoasă, rară, frunze compuse, flori de culoare albă – gălbuie, grupate în inflorescenţe. Organul utilizat. În scopuri medicinale, de la salcâm se folosesc frunzele – Robinia pseudacaciae folium – recoltate în lunile mai – iunie. Recoltare. Uscare. Produs obţinut. Recoltarea frunzelor de salcâm se face prin strujire. Se usucă pe rame acoperite cu hârtie curată, în strat foarte subţire, la soare. Frunzele uscate au miros caracteristic, dar sunt fără gust. Principii active. Frunzele de salcâm ar avea aceleaşi compoziţie chimică ca şi florile (două flavone specifice, ulei volatil, acizi organici). Acţiune farmacologică. Recomandări. Frunzele de salcâm au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Produsului i se conferă proprietatea de a stimula ouatul păsărilor.

350

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Pentru stimularea ouatului pe timp de iarnă la păsări li se pune în hrană frunze de salcâm uscate şi mărunţite. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Robinia pseudacacia

salcâm

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

acacie, acaţ, arţar, bagrin, brebene, lemn alb, lemn de acaţ, magrin, pănar, salchişm, salcâm alb, salcâm rotund

stimularea ouatului păsărilor

Organ Mod de utilizat administrare frunze

în stare uscată

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

351

SALCIA Salix alba L. – Fam. Salicaceae

Ecologie. Răspândire. Salcia, specie de lunci şi zăvoaie, se întâlneşte pe toate văile râurilor, îndeosebi în zona de câmpie. Descrierea plantei. Salcia este un arbore înalt de până la 20 m, cu coroană neregulată, frunze în formă de lance, cu flori grupate în amenţi (mâţişori). Longevitatea plantei poate fi de 80 – 100 ani. Organul utilizat. De la salcie se foloseşte coaja – Salicis cortex – care se recoltează în lunile martie – aprilie. Recoltare. Uscare. Primăvara, în perioada de circulaţie abundentă a sevei, scoarţa se jupoaie cu uşurinţă de pe ramurile tinere de 2 – 3 ani. Se taie ramuri, numai atâtea câte pot fi decojite în aceeaşi zi. Decojirea ramurilor direct pe arbore duce la uscarea lui. În ziua următoare tăierii ramurilor, decojirea nu se mai poate face, ori se face foarte greu, cu cuţitul, când produsul se impurifică cu bucăţi de lemn. Uscarea se face în cuptor încălzit la 70 – 800C. Principii active. Coaja de salcie conţine două substanţe specifice, tanin, flavone, gume, oxalaţi.

352

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Scoarţa de salcie are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Datorită taninului conţinut, coaja de salcie este folosită ca astringent. Preparatul mai posedă şi acţiune antidiareică. Mod de administrare. Pentru tratarea viţeilor de diaree se administrează decoct preparat din 2 – 4 g pulbere de scoarţă sau scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 10 – 15 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă se foloseşte pulbere). Se administrează prin breuvaj bucal. Doze de tratament: 10 ml / Kg corp, înainte de hrănirea cu lapte. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Salix alba Alte denumiri populare ale plantei

salcie

Acţiune Organ Mod de farmacologică utilizat administrare răchită albă, răchită mare, răchită de luncă, salcă astringent, antidiareic scoarţă decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

353

SALCIA PLETOASĂ Salix babylonica L. – Fam. Salicaceae

Ecologie. Răspândire. Salcia pletoasă este răspândită în cultură de pe litoral până în regiunea montană, prin parcuri, zone verzi, etc. Descrierea plantei. Salcia pletoasă este un arbore înalt de până la 15 m, cu coroană cu ramuri (lujeri) foarte lungi (de obicei galbene), flexibile, plecate în jos, câte odată până la pământ. Frunzele sunt liniar-lanceolate, lung-acuminate de 8-16 cm, glabre, pe faţa inferioară de un verde-cenuşiu. în formă de lance. Florile, grupate în amenţi (mâţişori), apar odată cu frunzele. Organul utilizat. De la salcie pletoasă se foloseşte coaja – Salicis cortex – care se recoltează în lunile martie – aprilie. Recoltare. Uscare. Primăvara, în perioada de circulaţie abundentă a sevei, scoarţa se jupoaie cu uşurinţă de pe ramurile tinere de 2 – 3 ani. Se taie ramuri, numai atâtea câte pot fi decojite în aceeaşi zi. Decojirea ramurilor direct pe arbore duce la uscarea lui. În ziua următoare tăierii ramurilor, decojirea nu se mai poate face, ori se face foarte greu, cu cuţitul, când produsul se impurifică cu bucăţi de lemn. Uscarea se face în cuptor încălzit la 70 – 800C. Principii active. Coaja de salcie pletoasă conţine două substanţe specifice, tanin, flavone, gume, oxalaţi. Acţiune farmacologică. Recomandări. Scoarţa de salcie pletoasă are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Datorită taninului conţinut, coaja de salcie este folosită ca astringent. Preparatul mai posedă şi acţiune antidiareică.

354

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Pentru tratarea viţeilor de diaree se administrează decoct preparat din 2 – 4 g pulbere de scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 10 – 15 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă se foloseşte pulbere). Se administrează prin breuvaj bucal. Doze de tratament: 10 ml / Kg corp, înainte de hrănirea cu lapte. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Salix babylonica

salcie pletoasă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

răchită mlăjoasă, răchită pletoasă, răchită supărată, mlaje, răchita-plângerii, salcă jalnică, salce plângătoare, salce plăjoasă

astringent, antidiareic

Organ Mod de utilizat administrare scoarţă

decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

355

SALVIA Salvia officinalis L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Salvia, cunoscută şi sub denumirea de jaleş, este o specie de plantă originară din regiunea mediteraneană. În România se cultivă pentru valoarea sa ornamentală, în parcuri şi în spaţii verzi, dar şi pentru valoarea medicinală şi condimentară în culturi în părţile dinspre Dunăre ale judeţelor: Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, precum şi în sudul judeţului Constanţa. Salvia emite pretenţii ridicate faţă de lumină şi temperatură. Vegetează bine pe orice tip de sol, chiar şi pe coaste pietroase, nisipuri. Descrierea plantei. Salvia este o plantă perenă, cu caractere de semiarbust, bogat ramificat, înalt de 30 – 70 cm, cu tulpina şi frunzele acoperite de peri deşi de culoare cenuşiu – argintie. Frunzele sunt opuse, ovate, lungi. Florile au culoarea albastră – violacee, grupate în inflorescenţe spiciforme. Organul utilizat. De la salvie se folosesc frunzele – Salviae folium – care se recoltează în perioada iunie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea începe înaintea înfloririi din anul al doilea de vegetaţie. Se pot culege, ţinând cont de gradul de dezvoltare al plantelor, 2 – 3 recolte pe an. Recoltarea se face manual, prin ruperea cu mâna a frunzelor. Frunzele culese se depun în coşuri, fără a le

356

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

presa. Se usucă în straturi subţiri, ferite de soare, în poduri şi încăperi bine aerisite. Pentru uscarea artificială, temperatura din cuptor nu trebuie să depăşească 400C. Produsul obţinut constă în frunze uscate, alungite, de culoare verde – argintiu, cu miros aromat şi gust amar – aromatic. Principii active. Produsul, constituit din frunze uscate de salvie, conţine ulei volatil cu tuionă, pinene, borneol, cineol. Mai conţine tanin, un principiu amar identic cu carnasolul, acid ursolic, flavone, saponine, fitoncide, săruri minerale de potasiu, calciu, fosfor, magneziu, sodiu, fier, mangan, zinc, cupru. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de salvie au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Frunzele de jaleş măresc pofta de mâncare, influenţează în bine tratamentul inflamaţiilor gastrointestinale, ca şi în inflamaţii şi hemoragii ale gingiilor. Principiile active conferă produselor acţiune ca stomahic, carminativ, antispastic, antiinflamator, cicatrizant, antiseptic. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronşitei, faringitei, enterocolitelor, meteorismului, pentru înţărcarea vacilor în vederea repausului mamar se administrează infuzie de frunze de salvie, care se prepară din 5 g de produs uscat şi bine mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 30 – 60 – 80 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini) 3 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. În tratarea aftelor, rosăturilor de jug, de hamuri, loviturilor, muşcăturilor de animale sălbatice se spală locurile afectate cu decoct, care se prepară dintr-o lingură de produs bine mărunţit la 200 ml apă clocotită. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se foloseşte după ce s-a răcit până la călduţ. Administrarea drogului se face de 3-4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Salvia officinalis

salvie

Alte denumiri populare ale plantei jaleş, jale, jaleş bun, jaleş de grădină, salbie

Acţiune farmacologică

Organ Mod de utilizat administrare stomahic, carminativ, antispastic, infuzie, frunze antiinflamator, cicatrizant, antiseptic decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

357

SĂPUNARIŢA Saponaria officinalis L. – Fam. Capryophyllaceae

Ecologie. Răspândire. În flora spontană, săpunariţa creşte în locuri însorite, pe nisipuri, de-a lungul râurilor, pe lângă garduri, drumuri, în zona de şes şi deal, îndeosebi, în întreaga Câmpie de Vest (mai ales pe nisipurile din zona Valea lui Mihai), Delta Dunării, Muntenia (judeţele Giurgiu, Dâmboviţa, Prahova), Oltenia (judeţul Dolj). Descrierea plantei. Săpunariţa este o plantă ierboasă, bienală, înaltă de 30 – 70 (80) cm. În pământ posedă un rizom cilindric, ramificat, de pe care pornesc rădăcinile. Tulpina este dreaptă, puţin sau deloc ramificată. Frunzele sunt eliptice, opuse, iar florile, de culoare albă, sunt uşor lipicioase. Organul utilizat. De la săpunariţă se recoltează rădăcinile – Saponariae rubrae radix – în anul al doi lea , în lunile august – septembrie, când principiile active sunt în cantitate maximă. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente de aproximativ 10 cm lungime, cele groase se despică. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C. Produsul posedă un miros slab, iar gustul este la început dulceag şi mucilaginos, apoi uşor amărui şi iritant. Pulberea mirosită sau inhalată produce strănut, prin iritarea mucoaselor. Principii active. Produsul de săpunariţă conţine saponine triterpenice (saporubină), acidul saporubinic, gipsogenol, glucide.

358

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Rădăcina de săpunariţă are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Preparatul posedă acţiune expectorantă, emolientă, behică. Acţiunea farmacodinamică a produsului este dată de saponinele care îi conferă proprietatea de a scădea tensiunea superficială, de mărire a permeabilităţii celulare. Mod de administrare. Pentru tratarea bronşitelor, pneumoniilor, bronhopneumoniilor se administrează: a. infuzie preparată din 3 – 10 g rădăcină uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 3 – 10 g rădăcină uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 g, Tratamentul se aplică de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile, până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Saponaria officinalis

săpunariţă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

berbecei, buruiană albă, ciulin, floare de săpun, floarea călugărului, tăietură, flori albe, flori de parfum, săponel, flori de grozdică, juni, iarbă de săponit, odogaci, rupturi de mal, săpunul calului, săpunul popii, soponariţă, spumăriţă, văcărică

Organ utilizat

expectorant, emolient, behic rădăcină

Mod de administrare infuzie, decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

359

SÂNZIENE Galium verum L. – Fam. Rubiaceae

Ecologie. Răspândire. Specie comună, se întâlneşte din câmpie până în zona montană. Sânzienele vegetează în diverse locuri: ogoare, pârloage, grădini, pajişti, tufărişuri, zăvoaie, vii, livezi, tăieturi de pădure, plantaţii de salcâm, fâneţe. Descrierea plantei. Numită şi drăgaică, este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 30 – 100 cm, cu frunzele mici, înguste, aşezate la noduri câte 8 – 12 în verticil. Florile, de culoare galbenă – verzuie, au miros de miere şi sunt grupate în inflorescenţe. Organul utilizat. De la sânziene se recoltează, în scop terapeutic, partea aeriană – Galii herba – în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Se taie partea aeriană cu foarfeca sau secera. Se aleg şi se îndepărtează din produs plantele străine. Se usucă în locuri umbroase, dar călduroase şi bine aerisite, în şoproane, magazii, poduri, aşezând plantele în straturi subţiri pe rame şi întorcândule din timp în timp, fără a le rupe sau sfărâma. Produsul uscat este constituit din plante cu tulpină de culoare verde – gălbuie, cu inflorescenţe galbene, fără gust şi cu miros uşor de miere. Principii active. Sânzienele conţin, în partea aeriană, cumarine, o substanţă specifică, flavone, tanin.

360

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de sânziene are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Sânzienele sunt folosite pentru acţiunea lor diuretică, antiinflamatorie, dar şi ca antiseptică, antireumatică. Sânzienele au proprietatea de a coagula laptele. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea hematuriei se administrează decoct preparat din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea reumatismului, artrozei se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoctul obţinut dintr-un amestec, în părţi egale, de sânziene, sporici (Verbena officinalis) şi sulfină (Melilothus albus), câte 4 linguri de produs uscat şi bine mărunţit la 500 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se răceşte până la călduţ şi se foloseşte. Tratamentul se aplică de 3 – 4 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Galium vernum

sânziene

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat drăgaică, floarea lui Sf. Ioan, înghegătoare, antiseptic, diuretic, partea smântânică, sânziene-galbene antiinflamator, antireumatic aeriană

Mod de administrare decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

361

SCAIUL VÂNĂT Eryngium planum L. – Fam. Umbelliferae

Ecologie. Răspândire. Scaiul vânăt este o specie care creşte numai în lumină directă, pe soluri uşoare, nisipoase, cu cerinţe moderate faţă de umiditate. Vegetează prin păşuni, fâneţe, locuri necultivate, răzoare, margini de drumuri şi căi ferate, de la câmpie până în zona de deal şi podiş (altitudine 500 – 600 m). În cantităţi recoltabile se găseşte mai ales în Transilvania (jud. Arad, Bistriţa – Năsăud, Braşov, Cluj, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sibiu), Banat, nordul Moldovei (jud. Botoşani). Descrierea plantei. Scaiul vânăt este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de până la 60 (70) cm. În pământ posedă un rizom fusiform, din care se detaşează rădăcini. Tulpina este albăstrui – vineţie, cu 3 – 5 ramuri în partea superioară. Frunzele sunt rigide, spinoase, cu nervuri pronunţate pe ambele feţe. Florile au culoare albastră şi sunt dispuse în inflorescenţe. Organul utilizat. De la scaiul vânăt se foloseşte partea aeriană – Eryngii plani herba – care se recoltează în iulie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Partea aeriană a plantei se recoltează în perioada înfloririi, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca cu tot cu frunzele bazale, apucându-se cu o mănuşă groasă, pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua. Se îndepărtează părţile lemnificate ale

362

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

tulpinii. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite. Se întorc la 2 – 3 zile. Produsul se caracterizează prin colorarea în albastru metalic. Principii active. Produsul de scai vânăt conţine saponine triterpenice (saniculasaponozida), saniculagenol, eringiumgenol, eringinol, glucide. Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană de scai vânăt are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Saponinele imprimă produsului acţiune emolientă şi expectorantă extrem de activă, ca şi o activitate behică, depurativă. De asemenea produsul mai posedă proprietăţi de fluidifiant al secreţiilor bronşice, antiseptic bronhic, acţionează asupra centrului tusei, înlătură spasmele bronhice, antiinflamator, cicatrizant, calmant. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronşitei se administrează: a. infuzie preparată din 5 – 10 g plantă uscată şi bine mărunţită peste care se adaugă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct din 10 g plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 25 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 15 – 25 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 – 10 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea dermatozelor se fac spălături locale cu: a. decoct obţinut din 4 linguri plantă uscată şi bine mărunţită la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se spală locurile afectate. b. unguent preparat din untură şi cenuşă a florilor sau fructelor de scai vânăt. Se amestecă bine în proporţii egale. Se lasă 2 zile. Se amestecă din nou, apoi se aplică unguentul pe locul afectat, după ce a fost spălat cu decoct. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Eryngium planum

scai vânăt

Alte denumiri populare ale plantei buruiana smeului, mărăcini, scai albastru, spin muced, spâul vântului, spinul vânăt

Acţiune farmacologică

Organ Mod de utilizat administrare emolient, behic, expectorant, infuzie, partea depurativ, antiseptic bronhic, decoct, aeriană antiinflamator, cicatrizant, calmant unguent

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

363

SCÂNTEIUŢA Anagallis arvensis L. – Fam. Primulaceae

Ecologie. Răspândire. Scânteiuţa este o specie care se întâlneşte frecvent în regiunea de câmpie şi de deal, vegetând prin vii, grădini legumicole, pe ogoare, semănături, păşuni, fâneţe, pe marginea drumurilor, pe lângă garduri, prin tăieturi de pădure. Descrierea plantei. Scânteiuţa este o plantă erbacee, anuală, înaltă de 5 – 30 cm. Rădăcina este pivotantă, subţire. Tulpina dreaptă, ramificată. Frunzele sunt mici, ovale, sesile, opuse. Florile au culoarea roşie. Organul utilizat. De la scânteiuţă se foloseşte partea aeriană – Anagallis arvensis herba – care se recoltează în perioada mai – septembrie. Recoltare. Uscare. Partea aeriană a plantei se recoltează în perioada înfloririi, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite. Se întorc la 2 – 3 zile. Uscarea artificială se face în cuptor, la temperatură de 40 – 500C. Principii active. Produsul, constituit din părţile aeriene de la scânteiuţă, conţine saponine, glucide, flavone, tanin, substanţe toxice neidentificate chimic. Atenţie! Planta este toxică. Sunt semnalate cazuri de intoxicare la animalele rumegătoare (oi, bovine) şi păsări. Intoxicaţiile cu scânteiuţă se manifestă prin depresiune progresivă, lipsa rumegării, diaree puternică. Se intervine cu vomitive, spălări gastrice de evacuare.

364

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de scânteiuţă au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională, ca antiinflamator, antiseptic, cicatrizant. Planta este indicată pentru tratarea papilomatozei şi combaterea sterilităţii la vaci. Mod de administrare. Uz intern. Pentru combaterea sterilităţii la vaci se adaugă în hrană plantă uscată. Uz extern. Pentru tratarea papilomatozei (cutanate şi mamare) la cabaline şi bovine se administrează decoct obţinut din 2 linguri plantă uscată şi bine mărunţită la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte şi se badijonează cu un pansament steril locul afectat. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Anagallis arvensis

scânteiuţă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

buruiană bureţilor, iarbă de păsări, nigelariţă, ochişor roşu, roşuţă, plescăiţă, scânteie, sclipeţi

antiinflamator, antiseptic, cicatrizant

Organ Mod de utilizat administrare în stare partea uscată, aeriană decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

365

SCHINDUFUL Trigonella foenum-graecum L. – Fam. Leguninosae

Ecologie. Răspândire. Schinduful, plantă cunoscută şi sub numele de molotru, este originară din Asia, dar mult cultivată în Africa de Nord şi în ţările mediteraneene. În România se cultivă în judeţele Brăila şi Constanţa. Se poate întâlni şi sporadic sălbăticit prin semănături în aceleaşi zone. Descrierea plantei. Molotru este o plantă erbacee, anuală, înaltă de 30 – 50 (70) cm. În pământ prezintă rădăcină pivotantă. Tulpina este dreaptă, cilindrică, fistuloasă, glabră. Frunzele sunt peţiolate, trifoliate, cu foliole uşor dinţate, pe faţa superioară glabre, iar pe cea inferioară slab-păroase; stipelele sunt lanceolate. Florile, grupate câte 1-2 la subsuoara frunzelor, sunt gălbui sau pal-liliachii. Corola prezintă striuri violacee la bază. Fructele sunt păstăi alungite, care au o lungime de 8-10 cm şi pot fi drepte sau uşor curbate. Ele conţin 10 – 20 seminţe comprimate şi foarte dure. Planta degajă un miros persistent, aromat-pătrunzător, caracteristic. Organul utilizat. De la schinduf se folosesc seminţele – Trigonellae semen – care se recoltează în perioada august – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Seminţele de schinduf se recoltează când păstăile au început să se usuce. Recoltarea se face cu combina, dimineaţa până în ora 10, pentru a evita scuturarea lor.

366

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

În stare proaspătă nu au miros, dar după uscare acesta devine puternic şi caracteristic. Gustul este uleios şi neplăcut. Principii active. Seminţele de molotru conţin până la 22% substanţe proteice, alături de ulei gras, mucilagii, soponine sterolice (diosgenina), fitosteroli, taninuri, cumarine, alcaloidul trigonelina, ulei volatil, rutozid, săruri minerale de Fe, Mg, P. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de schinduf are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Aceasta foloseşte seminţele pentru întărirea animalelor şi pentru îngrăşare. Mod de administrare. Pentru ameliorarea stării de nutriţie a animalelor, care aparent nu suferă de vreo afecţiune, şi pentru îngrăşare (mai ales a cailor) li se administrează seminţe de schinduf. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Trigonella foenum-graecum

schinduf

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică nutritiv, aperitiv

molotru, schinduţ, sfândig

Organ Mod de utilizat administrare seminţe proaspete

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

367

SCHINELUL Cnicus benedictus L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Schinelul este originar din zona mediteraneană. În România se cultivă în judeţele Prahova, Buzău, Ilfov. Planta nu prezintă cerinţe deosebite faţă de temperatură şi umiditate. Vegetează bine pe soluri profunde, mai grele şi bogate în calciu. Nu suportă perioade lungi de secetă. Descrierea plantei. Schinelul este o plantă erbacee, anuală, cu înălţime cuprinsă între 30 – 60 cm. În pământ prezintă rădăcină lungă de până la 12 cm. Tulpina este dreaptă, în cinci muchii, lânos-păroasă, simplă sau ramificată. Frunzele sunt alungit-lanceolate, cu nervuri proeminente, pe margini sinuate, spinos-dinţate, dispers-păroase, sesile, alterne, înconjoară tulpina ca un guleraş. Florile, galbene, tubuloase, cu nervuri mai închise la culoare, sunt grupate în inflorescenţe organizate în capitule terminale. Organul utilizat. De la schinel se recoltează părţile aeriene superioare cu frunze şi flori – Cardui benedicti herba – în lunile iunie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Părţile aeriene de la schinel se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cosorul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe vreme frumoasă, caldă, uscată, în perioada înfloritului (când plantele sunt înflorite pe jumătate), între orele 10 – 17. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri

368

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Se mai pot usca şi înşirate pe sfoară. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 45 – 500C. Nu posedă miros, iar gustul este foarte amar. Principii active. Părţile aeriene superioare cu frunze şi flori conţin ulei volatil, substanţe amare (cniicina, benedictina), compuşi poliinici, mucilagii, tanin, fitosterine, acizi rizinici, acid nicotinic, fitoncide, lactone sescviterpenice, vitamina B1, săruri de K, Ca, Mg. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de schinel prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Preparatele de schinel posedă acţiune ca tonic amar, stomahic. Mod de administrare. Pentru stimularea poftei de mâncare la animale se administrează decoct preparat din 3- 5 g de produs de schinel sub formă de pulbere la 100 ml apă rece. Se fierbe 5 minute la foc mic. Se acoperă şi se lasă la răcit 40 – 50 minute. Se strecoară prin tifon. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 10 – 25 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 –1 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Cnicus benedictus Alte denumiri populare ale plantei

schinel Acţiune farmacologică Organ utilizat tonic amar, stomahic

Mod de administrare partea aeriană decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

369

SCLIPEŢI Potentilla erecta (L.) Hampe. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Sclipeţi este o specie de plante întâlnite, mai ales, pe soluri calcaroase, turboase, umede, tinoave, prin poieni, marginea pădurilor din regiunea de deal şi podiş până în etajul subalpin. Descrierea plantei. Cunoscută şi sub numele de scântitoare, sclipeţi este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 30 (50) cm. Rizomul este gros, tuberos, lemnos, brun la exterior şi roşu la interior. Tulpina este dreaptă, subţire, slab – păroasă, ramificată. Frunzele tulpinale sunt sesile sau scurt – peţiolate, foliolele fiind oblong – lanceolate. Florile au culoarea galbenă. Organul utilizat. De la sclipeţi se recoltează rizomii şi rădăcinile – Potentilla erecta radix – în primăvară (aprilie – mai) sau toamna (octombrie – noiembrie). Recoltare. Uscare. Rizomii şi rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente de aproximativ 10 cm lungime, cele groase se despică. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi şi poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C.

370

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Principii active. Compoziţia chimică plantei este insuficient studiată. Produsul conţine tanin, rezine, acizi organici. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatul de sclipeţi are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Principiile active conferă produsului proprietăţi antidiareice, antidizenterice, astringente, antimicrobiene, hemostatice. Mod de administrare. Pentru tratarea diareelor diverse se administrează: a. infuzie preparată din 20 g pulbere de rizom şi rădăcini de sclipeţi peste care se adaugă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 15 g rizom şi rădăcini de sclipeţi uscat şi bine mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, bovine) 15 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 25 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 1 – 5 g, găini 0,5 – 1 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Potentilla erecta

sclipeţi

Alte denumiri populare ale Acţiune farmacologică Organ Mod de plantei utilizat administrare scântitoare, cinci degete, găinuşe, antidiareic, antidizenteric, rizom, infuzie, iarba faptului, strânsurea, scrintitoare astringent, antimicrobian, hemostatic rădăcină decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

371

SCORUŞUL DE MUNTE Sorbus aucuparia L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Scoruşul de munte este o specie de plante care se întâlneşte în păduri din regiunea de munte. Arborele este prezent îndeosebi pe versanţii însoriţi, fiind sensibil la umbrire. Este rezistent la ger. Descrierea plantei. Scoruşul de munte este un arbore înalt de până la 12 (20) m. Tulpina este relativ dreaptă, cu scoarţa netedă, lucioasă. Coroana este largă, săracă, rotundă. Frunzele sunt alterne, imparipenat – compuse. Florile au culoarea albă. Fructele sunt globuloase, roşii. Organul utilizat. De la scoruşul de munte se recoltează fructele – Sorbus aucupariae fructus – în lunile septembrie – octombrie. Recoltare. Uscare. Fructele se recoltează prin ruperea ciorchinelor în întregime cu mâna, pe timp frumos, cald, senin. Se usucă artificial în cuptor la 35 – 400C timp de 3 – 4 ore, apoi se ridică temperatura la 60 – 700C. Principii active. Produsul, constituit din fructele scoruşului de munte, conţin acid ascorbic, acid parascorbinic, carotenoizi, pectine, sorbitol, glucoză. Acţiune farmacologică. Recomandări. În medicina veterinară populară fructele sunt folosite în tratamentul fasciolozei (gălbezii). Produsului i se conferă proprietăţi antihelmintice, diuretice, depurative.

372

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Pentru tratarea oilor de fascioloză (gălbează), în stadiu avansat şi însoţită de edem intermandibular, edeme subcutanate, ascită se recomandă decoct obţinut din 200 g fructe uscate la 1000 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se răceşte. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal, câte 200 ml de 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Sorbus aucuparia

scoruş de munte

Alte denumiri populare ale plantei lemn pucios, merişor, pomul ursului, scoruj, sorb

Acţiune farmacologică antihelmintic, diuretic, depurativ

Organ Mod de utilizat administrare fructe

decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

373

SECARA Secale cereale L. – Fam. Gramineae

Ecologie. Răspândire. Secara este o specie de plantă originară din Asia de Sud – Vest şi Centrală. Planta este puţin pretenţioasă la condiţiile de sol şi climatice. Descrierea plantei. Secara este o plantă alimentară, ierboasă, anuală, înaltă de 70 – 200 cm. În pământ posedă rădăcină firoasă. Tulpina este dreaptă, cu frunze plane, liniar – lanceolate, verzi – albăstrui. Organul utilizat. De la secară se folosesc cariopsele (boabele) – Secale cereale fructus – care se recoltează iulie. Recoltare. Uscare. Secara se recoltează la maturitate. Boabele de secară se depozitează în încăperi uscate, curate, dezinfectate, în strat subţire. Se lopătează zilnic până se usucă complet. Principii active. Fructul (bobul de secară) conţine proteine (8 – 10%), amidon (70%), lipide (1 – 2%). Dintre aminoacizii ce constituie proteinele boabelor de secară mai numeroşi sunt: arginină, histidină, isoleucină, leucină, lizină, metionină, fenilalanină, triptofan, valină. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de secară au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Principiile active conferă produsului următoarele proprietăţi: fluidizant al sângelui, emolient, remineralizant, sedativ, antihelmintic.

374

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Pentru tratarea oilor de fascioloză (gălbează) se recomandă numai toamna (primăvara provoacă avortul) un amestec de tărâţe de secară, sare şi pulbere de rădăcină de spânz. Pentru tratarea retenţiei placentare la vacă se administrează o tavă de boabe de secară prăjite. Pentru tratarea de emfizem pulmonar li se dă ca adjuvant cailor să consume secară verde proaspăt recoltată. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Secale cereale

secară

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

săcară, sicărie

fluidizant al sângelui, emolient, remineralizant, sedativ, antihelmintic

Organ Mod de utilizat administrare în stare fructe proaspătă, tărâţe, boabe

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

375

SILNICUL Glechoma hederacea L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Silnicul este o specie de plante care se întâlneşte în toată ţara, vegetând prin păduri, tufărişuri, livezi, locuri umbrite şi umede, fâneţe, de la câmpie până în regiunea subalpină. Descrierea plantei. Numită şi rotunjoară, este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 50 cm. Posedă o tulpină cu frunze cordate, lung peţiolate, la subsuoara cărora sunt dispuse flori violacee. Organul utilizat. De la rotunjoară se recoltează partea aeriană – Glechoma hederacea herba – în lunile mai – iunie. Recoltare. Uscare. Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca, după ce s-a ridicat roua, pe timpul înfloririi, pe vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 40 – 500C. Principii active. Produsul de silnic conţine glecomină, marubiină (substanţe amare), ulei volatil, colină, tanin, saponine, ceruri, rezine.

376

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatul se foloseşte în medicina veterinară tradiţională pentru proprietăţile sale antihelmintice, antiseptice, cicatrizante. Mod de administrare. Uz intern. Pentru combaterea viermilor intestinali la cai li se administrează în amestec cu tărâţa pulbere de plantă. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu infuzie preparată din 2 linguri pulbere de plantă de silnic peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Glecoma hederacea

silnic

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ Mod de utilizat administrare

antihelmintic, antiseptic, cicatrizant

partea aeriană

rotunjoară, brâncă, buruiană rotundă de bube, buruiana leacului, cătuşnica copiilor, coada ielelor, creasta văilor, frunză de zaibă, iarba cârtiţelor, iedera zânelor, mărul lupului, nejălnică, orbalţ, pelungoasă, piperul apelor, rănunchioară

pulbere, infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

377

SILURUL Euphrasia rostkoviana Hayne – Fam. Scrophulariaceae

Ecologie. Răspândire. Silurul este o specie de plante care se întâlneşte frecvent în locuri umede din pajişti, fâneţe, poieni, tufărişuri, margini de pădure din regiunea montană. Descrierea plantei. Silurul este o plantă erbacee, anuală, înaltă de 10 – 50 cm. În pământ posedă o rădăcină pivotantă. Tulpina este dreaptă, ramificată deja în partea inferioară. Frunzele sunt sesile, ovate şi de ambele laturi 3 – 6 dinţate. Florile au culoarea albă, rar palid – liliachie. Organul utilizat. De la silur se recoltează partea aeriană – Euphrasia rostkoviana herba – în perioada iunie – septembrie. Recoltare. Uscare. Partea aeriană a plantei se recoltează în perioada înfloririi, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Se întorc la 2 – 3 zile. Principii active. Produsul, constituit din părţile aeriene de silur, conţine substanţe amare, ulei gras, tanin.

378

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Părţile aeriene de silur prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Produsul este folosit pentru proprietăţile sale cardiotonice în tratarea insuficienţei cardiace. Mod de administrare. Pentru tratarea insuficienţei cardiace se administrează: a. infuzie preparată din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinută din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 5 – 10 – 15 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,2 – 1 – 3 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Euphrasia rostkoviana

silur

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

buruieniţă, dragostea fetei, floare de ochi, mângâierea apelor

cardiotonic

Organ Mod de utilizat administrare partea infuzie, aeriană decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

379

SIMINOCUL Helichrysum arenarium (L.) D.C. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Siminocul este o specie de plante care se întâlneşte pe dealuri, în locuri uscate, nisipoase. Descrierea plantei. Siminocul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 10 – 30 cm. Posedă în pământ o rădăcină pivotantă, lemnoasă. Tulpina este dreaptă, neramificată, acoperită cu peri mici, surii. Frunzele sunt pâsloase, argintii, iar florile sunt mici, globuloase, de un galben auriu. Organul utilizat. De la siminoc se folosesc florile – Helichrysi flores – care se recoltează în lunile iulie – septembrie. Recoltare. Uscare. Florile siminocului se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua, de preferat după ora 11. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi întunecate, aerisite sau în poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite. Se întorc la 2 – 3 zile. Uscarea artificială se face în cuptor, la temperatură de 400C. Principii active. Produsul, constituit din flori de siminoc, conţin ulei volatil, substanţe amare, helicrizina A, izosalipurpozidă (conferă culoarea aurie florilor), flavone.

380

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Florile siminocului au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. În afecţiunile hepatobiliare, preparatele din siminoc măresc secreţia biliară, diluează lichidul biliar, micşorează concentraţia acizilor biliari şi a bilirubinei, în acest lichid. Modifică raportul colesterol/acizi biliari, intensifică tonusul vezicii biliar. Ca acţiune colicistochinetică produsul reduce greaţa, senzaţia de durere din regiunea ficatului, meteorismul, vărsăturile, reduce dimensiunile ficatului mărit patologic. Din flori de siminoc au fost izolaţi compuşi fenolici, care au proprietăţi antimicrobiene. Mod de administrare. Pentru tratarea dischineziei biliare, edemelor, intoxicaţiilor se administrează infuzie preparată din 5 g produs de siminoc uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 15 – 30 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Helichrysum arenarium

siminoc

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

flori de paie, iarbă flocoasă, imortele, mărgică, ochişori, semenic, siminic

coleretic - colagog, diuretic, colecistochinetic, reduce dimensiunile ficatului mărit patologic, antimicrobian

Organ Mod de utilizat administrare flori

infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

381

SLĂBĂNOGUL Impatiens noli tangere L. – Fam. Balsaminaceae

Ecologie. Răspândire. Slăbănogul este o specie de plante care creşte prin păduri umbroase, îndeosebi în regiunea montană şi subalpină. Descrierea plantei. Slăbănogul este o plantă erbacee, anuală, înaltă de 40 – 90 (100) cm. Rădăcina este firoasă. Tulpina este dreaptă, zemoasă, ramificată în partea superioară. Frunzele sunt ovate sau eliptice, simple, întregi. Florile au culoarea galbenă aurie şi sunt nutante, lungi de 2 – 3 cm, cu pintenul curbat. Organul utilizat. De la slăbănog se recoltează partea aeriană – Impatiens noli tangere herba – în perioada iulie – august şi seminţele – Impatiens noli tangere herba – la maturitate fiziologică. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi întunecate, aerisite sau în poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite. Se întorc la 2 – 3 zile. Principii active. Compoziţia chimică a slăbănogului este puţin studiată. Produsul conţine substanţe amare, alcool cerilic, colină. Acţiune farmacologică. Recomandări. Părţile aeriene ale slăbănogului au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Li se atribuie proprietăţi diuretice, laxative, antiinfecţioase, antibacteriene, carminative.

382

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Pentru tratarea hematuriei se administrează decoct preparat din 10 g plantă uscată şi bine mărunţită la 500 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară şi se amestecă cu făină de porumb. Se administrează dimineaţa pe nemâncate. Pentru tratarea constipaţiei se recomandă decoct obţinut dintr-o lingură de seminţe de slăbănog zdrobite (pisate) la 250 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se răceşte. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. Pentru tratarea dizenteriei se indică decoct preparat dintr-o lingură de seminţe de sclăbănog zdrobite la 1000 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se răceşte. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Impatiens noli-tangere

slăbănog

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

brăduleţ, buruiana celor slabi, calpăr, iadeş, iarbă roşie, ploponog, răchiţele

diuretic, laxativ, antiinfecţios, antibacterian, carminativ

Organ Mod de utilizat administrare partea decoct aeriană

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

383

SMIRDARUL Rhododendron kotschyi Simk. – Fam. Ericaceae

Ecologie. Răspândire. Smirdarul este o specie de plante frecvent întâlnită în etajul alpin din Munţii Carpaţi Orientali şi Meridionali, începând din Munţii Rodnei până în Masivul Godeanu. Vegetează şi în asociaţii de jnepenişuri şi, mai rar, în rarişti subalpine de molid şi lariţă. Descrierea plantei. Smirdarul este un arbust de talie relativ mică, fiind înalt de 10 – 50 cm. Tulpina este puţin ramificată, formând tufărişuri scunde, cu lujeri bruni. Frunzele sunt mici, eliptice, cu margini întregi, lucioase, alterne. Florile sunt relativ mari, roşii – purpurii, grupate în inflorescenţe. Smirdarul este o plantă declarată monument al naturii. Organul utilizat. De la smirdar se folosesc florile – Rhododendron kotschyi flores – care se recoltează în lunile iunie – iulie. Recoltare. Uscare. Florile de smirdar se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua, de preferat după ora 11. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi întunecate, aerisite sau în poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite. Se întorc, cu grijă, la 2 – 3 zile. Principii active. Produsul, constituit din flori de smirdar, conţine andromedotoxină, leucocianidină, cvercetol, ulei volatil. Acţiune farmacologică. Recomandări. Florile de smirdar au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională Principiilor active din produs li se conferă proprietăţi ca diuretic şi antihemoragic.

384

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Pentru tratarea hematuriei se administrează decoct obţinută din 2 linguri de flori uscate şi bine mărunţite la 500 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal în două reprize, dimineaţa şi seara. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Rhododendron kotschyi

smirdar

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică antihemoragic, diuretic

bujor de munte, iederă de munte, merişor, perişoare, rujă, trandafir de munte, tulpim, vâsc de munte

Organ Mod de utilizat administrare flori

decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

385

SOCUL Sambucus nigra L. – Fam. Caprifoliaceae

Ecologie. Răspândire. Socul creşte de la câmpie până la poalele munţilor, pe margini de pădure, prin luminişuri, pe lângă drumuri şi garduri, mai ales, în judeţele Arad, Bihor, Braşov, Bistriţa – Năsăud, Cluj, Harghita, Hunedoara, Sălaj, Timiş, Vîlcea, Bacău, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vrancea. Descrierea plantei. Socul este un arbust de 4 – 5 m, uneori de până la 10 m înălţime, cu coroană rotată şi stufoasă. Lemnul de soc are măduva cea mai dezvoltată. Frunzele care apar foarte timpuriu, sunt compuse din 3 - 7 foliole ascuţite, lanceolate cu peri pe dosul nervurilor. Florile sunt parfumate, mici, albe, cu 5 petale, grupate în inflorescenţe. Fructele mici, sferice au culoare neagră şi sunt lucioase. Organul utilizat. De la soc se folosesc florile – Sambuci flores – care se recoltează în perioada mai – iunie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea florilor se face pe timp însorit, după ce se ridică roua, când 75% dintre ele sunt deschise, tăind inflorescenţele cu foarfeca. Uscarea se face repede, pe rame, aşezând inflorescenţele una lângă alta, cu florile în sus, în lumina directă a soarelui, acoperite cu un rând de hârtie. După 5 – 6 ore se scutură florile, pentru a obţine un produs superior, iar codiţele, care se usucă mult mai greu, se îndepărtează. Produsul obţinut este constituit din flori uscate, crem – gălbui, cu miros aromat, gust dulceag – mucilaginos, apoi iute. Principii active. Produsul, constituit din florile de soc, conţine ulei volatil, mucilagii, rutozid, acid cafeic, acid ferulic, vitamina C, zaharuri.

386

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Florile de soc au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Principiilor active li se atribuie proprietăţi sudorifice, diuretice, emoliente. Mod de administrare. Pentru tratarea stărilor „a frigore” se administrează infuzie preparată din 5 – 10 g flori uscate şi mărunţite peste care se adaugă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, bovine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Sambucus nigra

soc

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

hoz, iboz, scorplat, soace

sudorific, diuretic, emolient

Organ Mod de utilizat administrare flori infuzie

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

387

SORBESTREA Sanguisorba officinalis L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Sorbestrea este o specie de plante care vegetează prin fâneţe umede, la marginea tufişurilor de la câmpie până în regiunea montană. Descrierea plantei. Sorbestrea este o plantă erbacee, perenă, înaltă de 30 – 90 (110) cm. În pământ posedă un rizom gros, de culoare brună. Tulpina este dreaptă glabră, ramificată în partea superioară. Frunzele sunt penat – lobate, lungi. Frunzele inferioare sunt dispuse în rozetă bazală. Florile, roşii – purpurii, sunt grupate în inflorescenţă. Organul utilizat. De la sorbestrea se recoltează partea aeriană – Sanguisorba officinalis herba – în perioada mai august. Recoltare. Uscare. Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi întunecate, aerisite sau în poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite. Principii active. Compoziţia chimică a plantei este insuficient studiată. Produsul conţine taninuri, flavone, acid ursolic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de sorbestrea se folosesc în medicina veterinară tradiţională. Li se atribuie proprietăţi antidiareice, astringente, carminative.

388

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Pentru tratarea diareelor diverse se administrează decoct preparat din 10 g pulbere de plantă sau partea aeriană uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se răceşte. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere). Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, bovine) 10 – 30 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 1 – 5 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 1,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Sanguisorba officinalis

sorbestrea

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

bibernil, cârligăţea, sângeroasă, sorbitoare

antidiareic, astringent, carminativ

Organ Mod de utilizat administrare partea decoct aeriană

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

389

SOVÂRVUL Origanum vulgare L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Se întâlneşte, mai ales, prin tăieturi şi margini de păduri, tufişuri, pe marginea drumurilor, în întreaga ţară din câmpie până în zona subalpină, îndeosebi în Transilvania şi Banat (Arad, Bistriţa – Năsăud, Caraş – Severin, Harghita, Hunedoara, Maramureş), Oltenia (Gorj, Vîlcea), Muntenia (Buzău, Giurgiu), Moldova (Bacău, Neamţ, Suceava, Vaslui). Descrierea plantei. Sovârvul este o plantă ierboasă, perenă, dreaptă, ramificată la partea superioară, înaltă de 50 – 80 cm, cu tulpina roşiatică, în 4 muchii, frunze opuse, ovale, florile grupate în inflorescenţe în partea terminală a tulpinii şi ramurilor şi au culoarea rozviolacee. Organul utilizat. De la sovârv se recoltează tulpinile cu ramuri, frunze şi flori – Origani herba – în lunile iulie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Se taie cu cosorul sau cuţitul vârfurile lungi de 20 – 25 cm, fără porţiunile lemnoase. Recoltarea se face dimineaţa, pe timp frumos, uscat, după ce se ridică roua. Se aleg şi se îndepărtează apoi plantele străine, precum şi eventualele părţi lemnoase sau îngălbenite. Se usucă pe hârtii curate întinse sau pe rame, la umbră, în locuri cu ventilaţie bună. Se mai pot usca legate în buchete, care se atârnă pe sârme sau sfori, în locuri ferite de ploi şi soare.

390

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Se obţine astfel un produs format din tulpini şi ramuri cu frunze verzi şi flori violacee, cu miros aromat, specific şi gust amărui – astringent. Principii active. Produsul, constituit din partea aeriană a sovârvului, conţine ulei volatil, tanin, flavone, principii amare, săruri minerale. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Sovârvul posedă o acţiune calmantă, sedativă, antiinflamatorie, antiseptică, cicatrizantă. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea iritabilităţii la câini şi pisici se administrează infuzie preparată din 5 – 10 g de plantă bine uscată şi mărunţită la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mici (pisici, câini) 1 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea abceselor, furunculelor, arsurilor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu infuzie preparată din 10 g de plantă bine uscată şi mărunţită la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte. Administrarea drogului se face 3 – 4 ori în 24 de ore, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Origanum vulgare Alte denumiri populare ale plantei arigan, broască, budeană, busuioc de pădure, busuiocul fecioarelor, forăstău, măgeran sălbatec, milet, rigan, solovârv, trifoişte

sovârv Acţiune farmacologică Organ Mod de utilizat administrare calmant, sedativ, partea antiinflamator, infuzie aeriană antiseptic, cicatrizant

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

391

SPÂNZUL Helleborus purpurascens W. et K. – Fam. Ranunculaceae

Ecologie. Răspândire. Spânzul este o specie care vegetează în poienile din făgete, tufărişuri, rarişti şi margini de pădure în tot lanţul carpatic şi dealurile subcarpatice (de la 500 – 600 m altitudine). Descrierea plantei. Spânzul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de până la 50 cm. În pământ posedă un rizom lung. Tulpina este dreaptă, puţin ramificată. Frunzele sunt palmat – sectate cu 5 – 7 foliole. Florile în partea internă sunt purpurii – verzi, iar în exterior oliviu – purpuriu şi sunt lungi de 2 – 3 cm. Organul utilizat. De la spânz se recoltează rizomul cu sau fără rădăcini – Hellebori rhizoma – din august până la începutul lunii noiembrie. Recoltare. Uscare. Rizomii şi rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente, cele groase se despică. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C. Principii active. Produsul de spânz conţine heterozide cardiotonice, helebrozida (denumirea mai veche este helebrina), saponine.

392

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Atenţie! Planta este toxică în stare proaspătă şi uscată. Intoxicaţia se manifestă prin inapetenţă, gastroenterită hemoragică, crampe, vomă, ritm cardiac încetinit cu perioade de aritmie, respiraţie neregulată, tremur muscular, comă. Se intervine cu spălături stomacale, purgative (sulfat de sodiu), analeptice cardiace şi respiratorii, cărbune medicinal. Consumarea laptelui de la vitele intoxicate produce diaree şi vomă. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de spânz are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Principiile active din plantă au acţiune antiinfecţioasă, antiseptică. Mod de administrare. Produsele de spânz nu se recomandă decât cu prescripţie medicală. Pentru tratarea stărilor „a frigore”, în rujet, agalacţie contagioasă se administrează: a. infuzie din 5 – 10 g rizom uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct din 5 – 10 g rizom uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 2 – 4 – 6 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,5 – 1 – 2 g, animale mici (pisici, câini) 0,03 – 0,02 g. Dacă se foloseşte rizom proaspăt recoltat dozele se dublează. Tratamentul se aplică de 2 – 3 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Helleborus purpurascens Alte denumiri populare ale plantei

spânz

Acţiune Organ utilizat Mod de farmacologică administrare barba lupului, bojoţel, boţăţel, spanţ, coada antiinfecţios, rizom cu sau la indicaţia şi sub popii, cucurig, spunz, iarba nebunilor antiseptic fără rădăcină observaţia medicului

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

393

SPORICI Verbena officinalis L. – Fam. Verbenaceae

Ecologie. Răspândire. Sporici este o specie de plante comună, întâlnită frecvent ca buruiană pe locuri ruderale, locuri virane, mirişti, marginea drumurilor, de la câmpie până în regiunea montană inferioară. Descrierea plantei. Sporici este o plantă erbacee, anuală până la perenă, înaltă de 30 – 60 cm. Tulpina este dreaptă, ramificată. Frunzele sunt penat – fidate, opuse, peţiolate. Florile, dispuse în spice lungi, au culoarea roşietică şi sunt mici. Organul utilizat. De la sporici se foloseşte partea aeriană – Verbenae herba – care se recoltează în iunie – august. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene de la sporici se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, la începutul perioadei înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Principii active. Compoziţia chimică a plantei nu a fost suficient studiată. Produsul de sporici conţine verbenozidă, heterozide cardiotonice. Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană de sporici are utilizare terapeutică în medicina veterinară tradiţională. Principiile active conferă produsului activitate diuretică, antiinflamatorie, dar şi antiseptică, antireumatică.

394

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Mod de administrare. Uz extern. Pentru durerilor de picioare, umflăturilor la picioare, durerilor de unghii se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoctul preparat dintr-un amestec, în părţi egale, de sânziene (Galium verum), sporici (Verbena officinalis) şi sulfină (Melilothus albus). Din acest produs (amestec) uscat şi bine mărunţit se iau 300 g şi se adaugă la 1000 ml apă. Se fierbe 30 minute. Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte până la călduţ şi se foloseşte. Tratamentul se aplică de 3 – 4 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Verbena officinalis

sporici

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică antiseptic, diuretic, antiinflamator, antireumatic

buruiană de boală, guşa porumbelului, iarba fierului, iarba fiarelor, iarbă spornică, măturică, spor, sporiş, spornic, verbină, verbină sălbatecă

Organ Mod de utilizat administrare partea aeriană

decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

395

STEJARUL Quercus robur L. – Fam. Fagaceae

Ecologie. Răspândire. Stejarul se întâlneşte din zona de câmpie până în cea montană (1000 m), ocupând 21% din suprafaţa pădurilor noastre. Este o specie de climat variat. Emite cerinţe ridicate faţă de lumină, de căldură în timpul verii, fiind rezistent la gerurile de iarnă (gerurile puternice îi provoacă crăpături în lemn). Preferă soluri profunde, afânate, fertile. Descrierea plantei. Stejarul este un arbore viguros, înalt până la 50 m, cu diametrul tulpinii de 1 – 2 m. Coroana, profundă, largă, prezintă ramuri noduroase, întinse orizontal, scoarţa brăzdată adânc, cu frunze lobate şi fructe numite ghinde, care sunt lung pedunculate. Fructifică o dată la 6 – 10 ani. Prima fructificate la 70 ani, când se află în masiv, şi la 40 – 50 ani, când creşte izolat. Creşte activ până la 150 – 200 ani, cu maximum între 50 – 70 ani. Longevitatea stejarului poate fi de 500 – 600 ani, excepţional 2 000 ani. Organul utilizat. De la stejar se foloseşte scoarţa – Quercus cortex – care se recoltează în perioada martie – aprilie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Primăvara, la începerea circulaţiei sevei, se recoltează numai scoarţa netedă a ramurilor de 3 ani cu grosime de 6 – 8 cm, de pe arborii rezultaţi din tăieri. Recoltarea se face prin inelare (se fac tăieturi inelare la distanţă de 10 – 30 cm, care se unesc apoi printr-o tăietură în lung, rezultând fragmente în formă de tub) sau prin aşchiere (în acest caz se detaşează şi lemn, care trebuie înlăturat), Scoarţa obţinută astfel se fragmentează în bucăţi mai mici. Se usucă în cuptor încălzit la 60 – 700C. Produsul obţinut are culoare maro – închis şi este fără miros. Principii active. Scoarţa de stejar conţine cantităţi mari de tanin, acizi organici, flavone.

396

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de stejar prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Datorită proprietăţilor principiilor active din preparat, acesta se foloseşte ca astringent, hemostatic, carminativ, antidiareic, antiseptic, cicatrizant. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea gastroenteritelor de diferite etiologii se administrează: a. pulbere b. decoct din 5 – 10 g pulbere de scoarţă la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se răceşte. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 15 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,1 – 1 – 5 g, găini 0,1 – 1 g. Tratamentul se aplică de 2 – 3 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. Uz extern. Pentru tratarea panariţiului şi furculiţei putrede se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct concentrat obţinut din 10 – 15 g scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte. Apoi se aplică comprese îmbibate în decoct şi se bandajează. Administrarea drogului se face 3 – 4 ori în 24 de ore, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Quercus robur

stejar

Alte denumiri populare ale plantei gorun, sledun, stejar pedunculat, şledun, ştojar, terş, trăjer, tufan

Acţiune farmacologică astringent, carminativ, hemostatic, antidiareic, antiseptic, cicatrizant

Organ Mod de utilizat administrare decoct, scoarţă pulbere

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

397

STEJARUL PUFOS Quercus pubescens Wild. – Fam. Fagaceae

Ecologie. Răspândire. Stejarul pufos se întâlneşte atât în zona de şes şi câmpie, cât şi în partea deluroasă a Munteniei, a Dobrogei, în Oltenia, în Banat, în vestul Transilvaniei, formând păduri, tufişuri, dumbrăvi, pâlcuri. până în cea montană (1000 m), ocupând 21% din suprafaţa pădurilor noastre. Este rezistent la secetă, uscăciune. Vegetează bine pe soluri cernoziomice, calcaroase, cu regim deficitar de apă. Descrierea plantei. Stejarul pufos este un arbore înalt până la 15 m. În pământ posedă rădăcină pivotant-trasantă. Tulpina, de obicei, este strâmbă. Coroana se prezintă rară, largă şi luminoasă. Scoarţa are culoare brun-negricioasă, fiind brăzdată adânc. Frunzele sunt lobate, lungi de 10 cm. Fructe, numite ghinde, sunt mici (cca. 1,5 cm). Longevitatea stejarului pufos este mică. Organul utilizat. De la stejarul pufos se foloseşte scoarţa – Quercus cortex – care se recoltează în perioada martie – aprilie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Primăvara, la începerea circulaţiei sevei, se recoltează numai scoarţa netedă a ramurilor de 3 ani cu grosime de 6 – 8 cm, de pe arborii rezultaţi din tăieri. Recoltarea se face prin inelare (se fac tăieturi inelare la distanţă de 10 – 30 cm, care se unesc apoi printr-o tăietură în lung, rezultând fragmente în formă de tub) sau prin aşchiere (în acest caz se detaşează şi lemn, care trebuie înlăturat), Scoarţa obţinută astfel se fragmentează în bucăţi mai mici. Se usucă în cuptor încălzit la 60 – 700C. Produsul obţinut are culoare maro – închis şi este fără miros. Principii active. Produsul, constituit din scoarţă de stejar pufos, conţine cantităţi mari de tanin, acizi organici, flavone.

398

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de stejar prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Datorită proprietăţilor principiilor active din preparat, acesta se foloseşte ca astringent, hemostatic, carminativ, antidiareic, antiseptic, cicatrizant. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea gastroenteritelor de diferite etiologii se administrează: c. pulbere d. decoct din 5 – 10 g pulbere de scoarţă la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se răceşte. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 15 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,1 – 1 – 5 g, găini 0,1 – 1 g. Tratamentul se aplică de 2 – 3 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea. Uz extern. Pentru tratarea panariţiului şi furculiţei putrede se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct concentrat obţinut din 10 – 15 g scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte. Apoi se aplică comprese îmbibate în decoct şi se bandajează. Administrarea drogului se face 3 – 4 ori în 24 de ore, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Quercus pubescens

stejar pufos

Alte denumiri populare ale plantei gorun, sledun, stejar pedunculat, şledun, ştojar, terş, trăjer, tufan

Acţiune farmacologică astringent, carminativ, hemostatic, antidiareic, antiseptic, cicatrizant

Organ Mod de utilizat administrare decoct, scoarţă pulbere

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

399

STIRIGOAIA Veratrum album L. – Fam. Liliaceae

Ecologie. Răspândire. Stirigoaia este o specie de plante, care se întâlneşte frecvent în regiunea montană, prin pajişti, buruienişuri, în locuri târlite, fâneţe mlăştinoase, în jurul stânelor. Descrierea plantei. Stirigoaia este o plantă erbacee, perenă, înaltă de 50 – 150 cm. În pământ posedă un rizom conic, scurt, cărnos. Tulpina este dreaptă, cilindrică. Frunzele sunt pubescente pe faţa inferioară, ovale, sesile, alterne. Florile, grupate în inflorescenţă terminală, pot fi albe, albe – verzui sau gălbui. Organul utilizat. De la stirigoaie se recoltează rizomul cu rădăcinile – Veratri rhizoma – primăvara (martie – aprilie) şi toamna (septembrie – octombrie). Recoltare. Uscare. Rizomii şi rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente, cele groase se despică. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C. Principii active. Produsul conţine alcaloizi (ce pot fi împărţiţi în 3 grupe), din care cei mai activi şi cei mai bine studiaţi, din punct de vedere farmacodinamic, sunt protoveratrinele A şi B. Rizomii şi rădăcinile mai conţin rezine, acizi graşi, amidon.

400

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Atenţie! Planta este toxică atât în stare proaspătă cât şi uscată. Pentru animalele nerumegătoare doza letală este de 1 g rădăcină proaspătă la 1 Kg greutate animală, iar la animalele rumegătoare 2 g / Kg. Porcii nu se intoxică, ci varsă imediat toxicul. Intoxicaţia se manifestă prin salivaţie, diaree cu sânge, greaţă, vărsături, poli urie, puls slab şi neregulat, hipotensiune, bradicardie, aritmie, respiraţie lentă şi profundă, transpiraţie abundentă, ataxie locomotorie, dureri de cap, convulsii, delir, tremur, paralizia centrilor nervoşi bulbari care coordonează respiraţia şi circulaţia, apoi survine moartea. Se intervine cu spălături stomacale, tanin, cărbune medicinal, medicamente cu acţiune analeptică cardiacă şi respiratorie. Sunt semnalate cazuri de intoxicaţie prin confundarea rizomilor de stirigoaie (Veratrum album) cu cei de la ghinţură (Gentiana lutea, G. punctata), utilizaţi la prepararea unor băuturi aperitive. Frunzele ghinţurei nu sunt păroase şi sunt grupate câte 2 la un nod. În timp ce frunzele de stirigoaie sunt păroase şi dispuse altern. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de stirigoaie are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. I se conferă preparatului proprietăţi vomitive, emoliente, astringente, antiseptice, antipiretice şi antifungice. Mod de administrare. Produsele de stirigoaie nu se recomandă decât cu prescripţie medicală. Uz intern. Pentru îndepărtarea corpurilor străine sau de altă natură, din stomac la porci, câini, pisici se administrează pulbere. Doze vomitive: porc 0,5 – 2 g, câini, pisici 0,05 – 0,4g. Pentru tratarea bronho-pneumoniilor, în tratamentul prestomacelor, în hipodermoză se indică administrarea de pulbere de rizomi cu rădăcini de stirigoaie. Uz extern. Pentru combaterea paraziţilor externi se spală animalul cu decoct obţinut din rizomi cu rădăcini. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Veratrum album

stirigoaie

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

steregoanie, stirigie

vomitiv, emolient, astringent, antiseptic, antipiretic, antifungic

Organ Mod de utilizat administrare rizom cu la indicaţia şi sub rădăcini observaţia medicului

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

401

STRUGURII URSULUI Arctostaphylos uva – ursi (L.) Spreng. – Fam. Ericaceae

Ecologie. Răspândire. Strugurii ursului este o specie de plante, care se întâlneşte în etajul alpin, vegetând pe stânci de calcar, dolomit, în rarişti de pădure, din judeţele: Cluj, Alba, Braşov, Sibiu, Hunedoara, Neamţ, Suceava. Descrierea plantei. Strugurii ursului este un arbust târâtor, înalt de 20 – 100 cm. Tulpina este târâtoare şi puternic ramificată. Frunzele sunt obovate, plane, pe margini revolute, alterne, scurt – peţiolate. Florile, grupate câte 3 – 12 în inflorescenţe, sunt roşiatice sau albe. Fructul este o bacă sferică, lucioasă, roşie. Organul utilizat. De la strugurii ursului se folosesc frunzele – Uvae ursi folium – care se recoltează din iulie până în septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Frunzele de strugurii ursului se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua, de preferat după ora 11. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi întunecate, aerisite sau în poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite. Se întorc la 2 – 3 zile. Culoarea produsul devine roşie – brună, datorită taninurilor, are gust amar, astringent, iar mirosul lipseşte. Principii active. Produsul, constituit din frunze de strugurii ursului, conţine arbutozidă, pirozidă, tanin galic, flavone, hiperozidă, acidul ursolic, acidul oleanolic, uvaol, acidul chinic, acidul formic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de strugurii ursului are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Principiile active conferă preparatului a acţiune diuretică, astringentă, hemostatică.

402

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Datorită arbutozidei, frunzele de strugurii ursului sunt un antiseptic al căilor urinare, scindându-se în organism în hidrochinonă care se elimină prin urină şi o colorează în verde. Mod de administrare. Pentru tratarea afecţiunilor renale, a gastroenteritelor se administrează decoct preparat din 10 g pulbere de frunze de strugurii ursului uscate şi bine mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se răceşte timp de 30 – 40 minute. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere). Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 20 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 1 – 3 – 5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Arctostaphyllos uva-ursi

strugurii ursului

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

afine, caninei, camnincă, merişorulcâinelui, porumbeaua ursului, sărbezele,

antiseptic urinar, diuretic, astringent, hemostatic

Organ Mod de utilizat administrare frunze

decoct

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

403

STUPINIŢA Platanthera bifolia (L.) Rich. – Fam. Orchidaceae

Ecologie. Răspândire. Stupiniţa este o specie de plante care vegetează în tufărişuri, pajişti, margini de pădure, poieni, fiind întâlnită frecvent în regiunea de deal şi de munte. Descrierea plantei. Stupiniţa este o plantă erbacee, perenă, de talie relativ mică, înaltă de 20 – 40 cm. În pământ posedă tuberculi alungiţi. Tulpina este dreaptă, fistuloasă, cu frunze mari, eliptice sau ovate, glabre, lucioase, în număr de două, rar patru, cu nervuri evidente. Florile, grupate într-o inflorescenţă laxă, au culoarea albă şi sunt plăcut parfumate. Organul utilizat. De la stupiniţă se folosesc tuberculii – Salep tuber – care se recoltează în perioada mai – iulie. Recoltare. Uscare. Tuberculii se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente. Se usucă întinse într-un singur strat, la umbră sau în încăperi ori poduri acoperite cu tablă, bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C. Principii active. Produsul, constituit din tuberculi de stupiniţă, conţine mucilagii, amidon, zaharuri, proteine.

404

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Acţiune farmacologică. Recomandări. Tuberculii de stupiniţă au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Datorită principiilor active conţinute, preparatul se foloseşte ca protector al mucoasei gastrointestinale. Mod de administrare. Produsul de stupiniţă se administrează ca pansament stomacal şi intestinal sub formă de infuzie preparată din 5 – 10 g de tuberculi bine uscaţi şi mărunţiţi peste care se adaugă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 10 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 20 – 30 g, animale mici (pisici, câini) 0,5 – 2 – 5 g, găini 0,5 – 1 g. Administrarea drogului se face 3 – 4 ori în 24 de ore (practic înainte de fiecare masă), timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Platanthera bifolia

stupiniţă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

bujor alb, iarba căşunatului, iarba căşunăturii, leordacă, violete de noapte

pansament gastric şi intestinal

Organ Mod de utilizat administrare tuberc decoct uli

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

405

SULFINA Melilotus officinalis (L.) Medik. – Fam. Leguminosae

Ecologie. Răspândire. Sulfina este răspândită în toate ţara, de la câmpie până în zona montană, unde atinge altitudinii de 1200 – 1400 m, pe pante pietroase, prin semănături, prin fâneţe, în mod deosebit la margine de drumuri şi căi ferate. Descrierea plantei. Sulfina este o plantă ierboasă, anuală, înaltă până la 100 – 150 cm. Rădăcina este pivotantă şi posedă nodozităţi. Tulpina este foarte ramificată, cu frunze trifoliate şi flori galbene, grupate în inflorescenţă alungită. Organul utilizat. De la sulfină se foloseşte partea aeriană – Meliloti herba – care se recoltează în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Tulpinile cu ramuri şi inflorescenţe se recoltează pe timp uscat, tăindu-le la cel mult 30 cm de la vârf. Uscarea se face în straturi subţiri, la umbră, în încăperi aerisite. Produsul obţinut are culoare verde, flori galbene, miros aromat, plăcut şi gust sărat – amărui. Principii active. Partea aeriană a sulfinei conţine ulei volatil, substanţe amare, tanin, acizi organici, mucilagii. Atenţie! Uscarea defectuoasă a plantei determină formarea dicumarolului (un derivat al cumarimei), care inhibă producerea de protrombină la organismele

406

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

animale, cu împiedicarea capacităţii de coagulare a sângelui. Animalele, care consumă fân cu sulfină mucegăită, prezintă hemoragii subcutanate şi viscerale prelungite. Cele mai sensibile sunt bovinele. Simptomele intoxicaţiei apar după 2 – 3 săptămâni şi constau în mers greoi, dificil, nesigur, la cele mai mici traumatisme apar hematoame, spumozităţi sanguine bucale şi/sau nazale, hipotermie, mamite hemoragice, hiperstazie cutanată, frisoane, midriază, melenă. Se intervine prin asigurarea repausului la animalele intoxicate, evitarea traumatismelor, injecţii cu vitamina K în doze mari şi repetate, injecţii intravenoase cu clorură de calciu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de sulfină au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Se foloseşte ca anticataral, hipersecretor, carminativ în tulburări gastro-intestinale (catar gastric şi intestinal, colite cu balonări, aerofagie), în bolile aparatului respirator (bronşite, tuse), ca expectorant şi emolient. Având acţiune antispastică şi diuretică se utilizează în afecţiuni urinare (inclusiv în stări infecţioase). Sulfina stimulează regenerarea celulelor hepatice, ceea ce explică utilizarea acestei plante în afecţiunile ficatului (în special, în sechelele hepatitei şi în stări de oboseală a ficatului). Preparatele din sulfină determină dilatarea vaselor sanguine, cresc permeabilitatea şi înlătură vasoconstricţia, reglând astfel tensiunea arterială, iar datorită acţiunii anticoagulante se foloseşte în tratarea varicelor şi tromboflebitelor. Sulfina ameliorează circulaţia sanguină şi de aceea este utilizată în tulburări de circulaţie arterială, limfatică, dar, în special, venoasă (pentru membrele inferioare). De asemenea, produsele din sulfină au şi o acţiune antibacteriană. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor digestive, renale, hepatice, pulmonare se administrează: a. infuzie preparată din 5 g produs de sulfină uscat şi bine mărunţit sau pulbere de plantă peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 – 60 minute pentru a infuza. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere). Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal, b. decoct din 5 g produs de sulfină uscat şi bine mărunţit sau pulbere de plantă la 100 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere). Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament : animale mari (cabaline, taurine) 1 – 2 l, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,250 – 0,500 l, animale mici (pisici, câini) 0,05 – 0,100 l. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea inflamaţiilor tegumentare, arsurilor, plăgilor atone, plăgilor purulente, edemelor, afecţiunilor membrelor (dureri de picioare, umflături la picioare, dureri de unghii) se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu: a. infuzie preparată din 15 g pulbere sau produs de sulfină uscat şi bine mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 – 60 minute, apoi se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere). Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

407

b. decoct obţinut din 10 g pulbere sau produs de sulfină uscat şi bine mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere) şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Se aplică şi comprese locale cu infuzie sau decoct de sulfină. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Melilotus officinalis

sulfină

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

iarbă de piatră, molotru galben, salcină, sulcină

Organ Mod de utilizat administrare

antispastic, emolient, expectorant, carminativ, hipersecretor, stimulent al regenerării celulei hepatice, ameliorarea partea circulaţiei (îndeosebi cea venoasă), aeriană diuretic, antiseptic renal, hipotensiv (prin dilatarea vaselor periferice)

infuzie, decoct, băi locale, comprese cu infuzie

408

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

SUNĂTOAREA Hypericum perforatum L. – Fam. Hypericaceae

Ecologie. Răspândire. Specie cu mare răspândire, sunătoarea este adaptată atât la ariditate, cât şi la umiditate excesivă. Altitudinal, vegetează de la câmpie până în zona montană (mai abundentă în zona deluroasă), în tăieturi de păduri, fâneţe, la marginea drumurilor şi a pădurilor, în locuri necutivate. Descrierea plantei. Sunătoarea, numită şi pojarniţă, este o plantă ierboasă, perenă, înaltă până la 100 cm, cu tulpina în 2 muchii şi ramificată în partea superioară. Frunzele sunt opuse, ovale, fără peţiol, cu punctuaţiuni negre, iar altele transparente. Florile sunt dispuse terminal, sunt numeroase, de culoare galbenă. Organul utilizat. De la sunătoare se recoltează vârfurile înflorite sau îmbobocite – Hyperici herba – în lunile iunie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Perioada de recoltare începe la deschiderea primelor flori şi durează până la înflorirea completă a plantei. Se taie cu foarfeca sau cuţitul vârfurile cu flori. Uscarea se face la umbră, în straturi subţiri. Din timp în timp, sunătoarea se întoarce, cu grijă, fără a provoca scuturarea frunzelor şi florilor. Produsul uscat este constituit din vârfuri lungi de 20 – 30 cm, cu ramuri şi frunze verzi, cu puncte transparente, cu flori galbene, cu miros aromat şi gust amăruiastringent.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

409

Principii active. Componentul principal îl constituie o substanţă colorantă – hipericina, care imprimă plantei o acţiune cicatrizantă şi antiseptică. Mai conţine ulei volatil, tanin, rezine, flavone, acizi organici, saponine, caroten, seleniu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de sunătoare au importanţă terapeutică în medicina tradiţională şi cultă. Sunătoarea este mult utilizată ca antihemoragic, antiinflamator, antinevralgic, cicatrizant, anticataral, carminativ şi antiulceros. Produsul are, de asemenea, o proprietate diuretică. Posedă, de asemenea, şi proprietăţi antibiotice. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea hematuriei, enteritelor, indigestiilor, în meteorism cronic se administrează infuzie preparată din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită de sunătoare peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 15 – 30 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 2 g. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, plăgilor cu larve se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită de sunătoare la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Hypericum perforatum

sunătoare

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

pojarniţă, iarba lui Sf. Ioan, buruiană antihemoragic, antiinflamator, de năduf, iarba crucii, iarba spaimei, antinevralgic, cicatrizant, iarba sângelui, jale de munte, crucea anticataral, carminativ, voinicului, drobişor, buruiană de răzor antiulceros, diuretic, antibiotice

Organ Mod de utilizat administrare partea aeriană

infuzie, decoct

410

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

ŞTEVIA STÂNILOR Rumex alpinus L. – Fam. Polygonaceae

Ecologie. Răspândire. Ştevia stânelor este o specie de plante care vegetează în jurul stânelor şi pe păşunile apropiate, pe locuri grase, gunoite, pe lângă cabane din regiunea montană şi etajul subalpin (1 200 – 1 800 m). Descrierea plantei. Ştevia stânelor este o plantă erbacee, perenă, înaltă de 100 – 120 cm. În pământ posedă un rizom gros, ramificat, brun – roşcat, cu multe cicatrice de tulpini şi rădăcini. Tulpina este dreaptă, cu şanţuri longitudinale. Frunzele sunt mari, late, plane sau ondulat – crispate, cu peţiol lung. Florile au culoarea verde şi sunt grupate în inflorescenţă îngustă. Organul utilizat. Rădăcinile şi rizomul de la ştevia stânelor – Rumex alpinus radix – se recoltează în două perioade ale anului, fie primăvara în martie – mai, fie toamna în septembrie – octombrie, când conţinutul de principii active este maxim. Recoltare. Uscare. Rădăcinile şi rizomii se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente, cele groase se despică. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

411

Principii active. Produsul de ştevia stânelor conţine taninuri, crizofanol, emodină, fiscionină, crizofaneină, reocrizină, compuşi antrachinonici vitaminele C şi K. Atenţie! Consumul plantei în exces sau mărirea dozelor peste cele maxime recomandate provoacă tulburări renale, apar semne de retenţie urinară, anurie. Urina se colorează în galben-intens. În acest caz se întrerupe administrarea şi se intervine cu tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Rădăcinile şi rizomii de ştevia stânelor au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Li se atribuie proprietăţi ca ruminator, purgative, stomahice, cicatrizante, diuretice, astringente şi antiputride, stimulente ale musculaturii netede uterine. Preparatele de ştevia stânelor se folosesc în constipaţie, în atonia uterină, pentru tratarea furunculozei, tricofiţiei, în tratamentul plăgilor putride. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea constipaţiei, în atonia uterină se administrează pulbere de rădăcini şi rizomi de ştevia stânelor. Dozele de tratament ca ruminator, stomahic, cicatrizant, diuretic, stimulent al musculaturii netede uterine: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 20 – 30 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,1 – 0,5 – 1 g. Dozele de tratament ca purgativ: animale mari (cabaline, bovine) 100 – 150 – 200 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 30 – 80 – 100 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 5 – 15 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea furunculozei, tricofiţiei, în tratamentul plăgilor putride se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu macerat din 3 linguri pulbere de rizom şi rădăcini la 250 ml apă rece. Se lasă la macerat 4 – 5 ore. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu) şi se foloseşte. Apoi se aplică comprese îmbibate în soluţia obţinută şi se bandajează. Administrarea drogului se face 3 – 4 ori în 24 de ore, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Rumex alpinus

ştevia stânilor

Alte denumiri populare ale plantei măcriş căiesc, steghie, măcrişul cailor, stege, şteagă, urzica raţei

Acţiune farmacologică

Organ Mod de utilizat administrare ruminator, purgativ, stomahic, cicatrizant, rizom pulbere, diuretic, astringent, antiputrid, stimulent cu macerat al musculaturii netede uterine rădăcini

412

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TALPA – GÂŞTEI Leonurus cardiaca L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Specie de lumină, cu cerinţe reduse faţă de umiditate şi sol, talpa – gâştei creşte în buruienişurile de pe marginea drumurilor şi a căilor ferate, la marginea pădurilor, în locuri poieniţe, pe lângă garduri, pe terenuri necultivate, în zona de câmpie şi deal, până la altitudinea de 500 – 600 (1000) m. Este răspândită în Transilvania, Banat, dar, mai ales, Muntenia (Argeş, Ialomiţa, Giurgiu, Teleorman, Buzău, Brăila), Moldova (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui). Descrierea plantei. Talpa – gâştei este o plantă ierboasă, perenă, viguroasă, înaltă de peste 100 cm, cu tulpina în 4 muchii, frunze opuse, lobate, având aspectul unei labe de gâscă, cu peri aspri,de unde şi denumirea populară. Florile, roz – purpurii, sunt grupate câte 10 – 20 la subsuoara frunzelor în inflorescenţe compacte, având aspectul unui guler. Mirosul plantei proaspete este neplăcut, puternic, dar nectarul florilor sale atrage albinele. Organul utilizat. În scopuri medicinale, de la talpa – gâştei se foloseşte partea aeriană înflorită – Leonori herba – care se recoltează din iunie până la începutul lui august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Se taie cu cuţitul sau cosorul, din tulpini şi ramuri, vârfurile cu flori lungi de 10 – 25 cm, astfel încât să nu se culeagă tulpini lemnificate şi nici mai groase de 5 mm. De asemenea, nu se vor recolta vârfurile cu fructificaţii bogate. Înainte de a se începe

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

413

uscarea, se îndepărtează resturile care provin de la alte plante, fragmentele de tulpini prea groase sau lemnoase, frunzele îngălbenite sau atacate. Uscare se face la umbră, în straturi subţiri, în poduri ventilate sau în şoproane. Zilnic sau la cel mult 2 zile, plantele se întorc, cu grijă, pentru a evita scuturarea şi sfărâmarea frunzelor şi florilor. Produsul uscat este de culoare verde închis, cu flori mici, roz, fără miros, cu gust amar – pronunţat. Principii active. Partea aeriană provenită de la talpa – gâştei conţine compuşi cardiotonici specifici, alcaloizi, un principiu amar, ulei volatil, tanin, saponine, vitaminele C, E, A. Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană de talpa – gâştei are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Drogul produce relaxarea musculaturii netede a vaselor de sânge, care alimentează inima, ca şi a cordului însuşi, fiind utilizat în tulburări funcţionale ale inimii, datorită acţiunii sale de sedativ nervos şi tonic cardiac. Sub formă de infuzie este utilizată în tratamentul nevrozelor cardiovasculare. Se foloseşte pentru reglarea bătăilor inimii de origine nervoasă, pentru reglarea presiunii sângelui (scade tensiunea arterială – hipotensiv). Extern, decoctul sau compresa cu decoct concentrat se foloseşte la reducerea umflăturilor şi cicatrizarea rănilor, datorită acţiunii antiinflamatorie a produsului. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea nevrozelor cardiace, insuficienţelor cardiace se administrează infuzie preparată din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită de talpa – gâştei peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 5 – 10 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 2 g. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. Uz extern. Pentru tratarea mamitei se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 3 linguri plantă uscată şi bine mărunţită la 500 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Leonurus cardiaca Alte denumiri populare ale plantei apucătoare, cione, santa, buruiană de bleasnă, creasta cocoşului, gisdei, iarba căşunăturii, iarbă de dat, laba lupului, lingorică, somnişor, talpa lupului

talpa gâştei Acţiune farmacologică Organ Mod de utilizat administrare sedativ nervos, tonic infuzie, cardiac, uşor partea decoct hipotensiv, aeriană, concentrat antiinflamator

414

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TĂTĂNEASA Symphytum officinale L. – Fam. Boraginaceae

Ecologie. Răspândire. Specie de locuri deschise, tătăneasa creşte, mai ales, pe soluri argiloase, pe care stagnează apă, de la câmpie până în zona montană inferioară, pe marginea apelor, prin şanţuri, locuri băltite, zăvoaie, lunci. Descrierea plantei. Tătăneasa este o plantă ierboasă, perenă, robustă, înaltă de 50 – 120 cm, cu peri aspri pe întreaga suprafaţă, tulpina este cu muchii aripate, frunzele sunt opuse, mari, alungite, care se prelungesc pe tulpină şi sunt foarte aspre. Florile, de culoare roşie – violacee, cu 5 petale, sunt tubuloase şi grupate în inflorescenţe în forma unei cozi de scorpion. Organul utilizat. De la tătăneasă se recoltează rădăcina – Symphyti radix – în două perioade ale anului: primăvara (martie – aprilie) şi toamna (septembrie – octombrie). Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rădăcina de tătăneasă se scoate cu cazmaua sau hârleţul. Se spală bine de pământ, se îndepărtează resturile de părţi aeriene, se taie în bucăţi de 8 – 10 cm, iar fragmentele groase se despică de-a lungul. Se usucă la soare, în locuri deschise, bine ventilate, până când la îndoire se rup cu uşurinţă. Produsul uscat este negru la suprafaţă şi alb la interior şi nu are miros.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

415

Principii active. Produsul, constituit din rădăcină de tătăneasă, conţine mucilagii, ulei volatil, tanin, rezine. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de tătăneasă are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Decoctul de rădăcină de tătăneasă are proprietăţi emoliente, decongestive şi expectorante, folosindu-se în bronşite, tuse. Datorită principiului activ de bază, rădăcinile au acţiuni hemostatice, calmante şi cicatrizante în enterite şi diaree. Mod de administrare. Pentru tratarea diareii, afecţiunilor căilor respiratorii se administrează: a. pulbere de rădăcină de tătăneasă, b. decoct preparat din 10 g pulbere de rădăcină de tătăneasă la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc mic. Se lasă în repaus acoperit 10 – 15 minute. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 20 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 3 – 5 g. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Symphytum officinale

tătăneasă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ Mod de utilizat administrare

buruiană de vânătaie, iarba oaselor, barba tatei, emolient, expectorant, boracioc, iarbă întăritoare, gavăţ, iarba tatii, hemostatic, calmant, rădăcină iarbă neagră, lutatină, nădai, ploşniţoasă, cicatrizant, decongestiv rădăcină neagră, tacin, tatană, zlac

decoct, pulbere

416

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TEIUL Tilia cordata Mill. – Fam. Tiliaceae

Ecologie. Răspândire. Teiul, originar din Europa, se întâlneşte spontan în păduri de câmpie şi deal, în toată ţara, dar în mod deosebit în Moldova (Bacău, Botoşani, Iaşi, Vaslui), Dobrogea (Tulcea – la poalele munţilor Măcinului), Muntenia (Giurgiu), Transilvania (Arad, Satu – Mare). Se cultivă în toate parcurile, pe alei, în spaţii verzi, cimitire, în curţi, pe străzi, ca arbore decorativ, în masive, aliniamente, deoarece este excelent pentru umbrire prin coroana sa regulată şi frunzişul des. Teiul este exigent faţă de căldură, sensibil la secetă. Vegetează bine pe soluri profunde, fertile, cu regim constant de umiditate. Descrierea plantei. Arbore înalt până la 20 – 25 m, teiul prezintă frunze în formă de inimă, inflorescenţe formate din 3 – 16 flori parfumate, de culoare galbenă – deschis. Codiţa inflorescenţei este concrescută în partea inferioară cu nervura principală a bracteei. Longevitate până la 200 de ani. Organul utilizat. De la tei se recoltează florile – Tiliae flores – cu sau fără bractee, în lunile iunie – iulie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face la începutul înfloririi, când o parte din flori sunt încă în boboc, pe timp frumos, uscat, la 1 – 2 zile după ultima ploaie, cu ajutorul scărilor duble, pentru a se evita urcarea în arbori, care duce la ruperea ramurilor. Se poate utiliza foarfeca de omizi cu coadă lungă. Se usucă în locuri calde şi ventilate, dar ferite de lumina directă a soarelui. Se întind în straturi cât mai subţiri, pentru ca uscarea să fie rapidă. Uscarea înceată poate să brunifice produsul. Florile uscate au culoarea galbenă, miros aromat şi gust dulceag – mucilaginos.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

417

Principii active. Produsul, constituit din florile de tei, conţine ulei volatil, un alcool specific farnesol, mucilagii, flavone, tanin, colină, saponine, rutozid, zaharuri. Acţiune farmacologică. Recomandări. Farnesolul imprimă florilor mirosul caracteristic. Se foloseşte produsul atât în medicina veterinară tradiţională, cât şi în cea cultă. Principiile active au acţiune sudorifică, febrifugă, emolientă, expectorantă, sedativă, decongestivă, antiinflamatorie, spasmolitică, diuretică. Farmacodinamic, florile au proprietatea de a mări sudoraţia cu efect purificator, înlătură sau reduce febra, relaxează ţesuturile şi diminuează starea inflamatorie, favorizează expectoraţia provocând eliminarea din bronhii şi din plămâni a substanţelor dăunătoare, este calmant nervos cu diminuarea stărilor de excitaţie cerebrală, diminuează congestia, elimină sau limitează procesul inflamator, acţionează asupra epiteliului renal, mărind cantitatea de urină eliminată, favorizând înlăturarea din organism a unor deşeuri metabolice. Acţiunea emolientă este asigurată de mucilagiu, cu imprimarea proprietăţilor behice, acţiunea diaforetică (sudorifică) şi uşor sedativă este produsă de farnesol. Acţiunea spasmolitică şi diuretică este asigurată de flavone, iar cea uşor antiinflamatorie de substanţele triterpenice. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronhopneumoniei, sindromului de retenţie a apei în organism, în tratamentul unor stări de excitaţie ale sistemului nervos central se administrează infuzie preparată din 5 g flori de tei uscate peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 5 – 10 – 15 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 g. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea inflamaţiilor locale, afecţiunilor membrelor (dureri de picioare, umflături la picioare, dureri de unghii) se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu infuzie concentrată obţinută din 10 g flori de tei uscate peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere). Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Apoi se aplică şi comprese locale cu infuzie de flori de tei. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Tilia cordata

tei

Alte denumiri populare ale plantei tei pucios, tei argintiu, cei, tei câinesc, tei de toamnă, tei bălan, tei bun

Acţiune farmacologică sudorific, emolient, decongestiv, sedativ, spasmolitic, diuretic, antiinflamator, antipiretic, antiviral, măreşte imunitate

Organ Mod de utilizat administrare flori

infuzie, comprese

418

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TEIUL ALB Tilia tomentosa Mnch. (T. argentea DC.) – Fam. Tiliaceae

Ecologie. Răspândire. Teiul alb este o specie de plante care se întâlneşte spontan în regiunile de câmpie şi de dealuri, mai ales în regiunile joase din sudul şi estul ţării, ca exemplare izolate, în pâlcuri, în păduri de amestec sau formând arborete pure, îndeosebi, în Dobrogea de Nord. Este rezistent la secetă, ger şi fum. Descrierea plantei. Cunoscut şi sub numele de tei argintiu, teiul alb este un arbore, înalt de până la 30 m. Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu coroană deasă ramuri îndreptate în sus. Prezintă lujeri verzi – cenuşii, tomentoşi. Frunzele subrotunde cu vârful brusc ascuţit, serate pe margini, faţa superioară verde închis – lucioasă, iar cea inferioară argintie, cu peţiol lung. Florile, galben aurii, sunt grupate câte 5 – 15 în inflorescenţă. Organul utilizat. De la teiul alb se folosesc florile – Tiliae flores – care se recoltează cu sau fără bractee, în lunile iunie – iulie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face la începutul înfloririi, când o parte din flori sunt încă în boboc, pe timp frumos, uscat, la 1 – 2 zile după ultima ploaie, cu ajutorul scărilor duble, pentru a se evita urcarea în arbori, care duce la ruperea ramurilor. Se poate utiliza foarfeca de omizi cu coadă lungă. Se usucă în locuri calde şi ventilate, dar ferite de lumina directă a soarelui. Se întind în straturi cât mai subţiri, pentru ca uscarea să fie rapidă. Uscarea înceată poate să brunifice produsul. Florile uscate au culoarea galbenă, miros aromat şi gust dulceag – mucilaginos. Principii active. Produsul, constituit din flori de tei alb, conţine mucilagii, ulei volatil cu farnesol, cvercetrină, rutozid, tilirozidă, gume, flavone, substanţele triterpenice, taninuri galice şi catehice, acidul elagic, cantităţi reduse de fraxozidă şi esculozidă, sapononă, colină, acetilcolină, zahar.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

419

Acţiune farmacologică. Recomandări. Farnesolul imprimă florilor mirosul caracteristic. Se foloseşte produsul atât în medicina veterinară tradiţională, cât şi în cea cultă. Principiile active au acţiune sudorifică, febrifugă, emolientă, expectorantă, sedativă, decongestivă, antiinflamatorie, spasmolitică, diuretică. Farmacodinamic, florile au proprietatea de a mări sudoraţia cu efect purificator, înlătură sau reduce febra, relaxează ţesuturile şi diminuează starea inflamatorie, favorizează expectoraţia provocând eliminarea din bronhii şi din plămâni a substanţelor dăunătoare, este calmant nervos cu diminuarea stărilor de excitaţie cerebrală, diminuează congestia, elimină sau limitează procesul inflamator, acţionează asupra epiteliului renal, mărind cantitatea de urină eliminată, favorizând înlăturarea din organism a unor deşeuri metabolice. Acţiunea emolientă este asigurată de mucilagiu, cu imprimarea proprietăţilor behice, acţiunea diaforetică (sudorifică) şi uşor sedativă este produsă de farnesol. Acţiunea spasmolitică şi diuretică este asigurată de flavone, iar cea uşor antiinflamatorie de substanţele triterpenice. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronhopneumoniei, sindromului de retenţie a apei în organism, în tratamentul unor stări de excitaţie ale sistemului nervos central se administrează infuzie preparată din 5 g flori de tei alb uscate peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 5 – 10 – 15 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 g. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea inflamaţiilor locale, afecţiunilor membrelor (dureri de picioare, umflături la picioare, dureri de unghii) se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu infuzie concentrată obţinută din 10 g flori de tei alb uscate peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere). Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Apoi se aplică şi comprese locale cu infuzie de flori de tei alb. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Tilia tomentosa

tei alb

Alte denumiri populare ale plantei tei argintiu, cei, tei câinesc, tei de toamnă, tei bălan, tei bun

Acţiune farmacologică sudorific, emolient, decongestiv, sedativ, spasmolitic, diuretic, antiinflamator, antipiretic, antiviral, măreşte imunitate

Organ Mod de utilizat administrare flori

infuzie, comprese

420

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TEIUL CU FRUNZĂ MARE Tilia platyphyllos Scop. – Fam. Tiliaceae

Ecologie. Răspândire. Teiul cu frunză mare, originar din Europa Centrală, se cultivă prin parcuri, pe marginea străzilor, în grădini, cimitire, ca arbore decorativ. Dintre toate speciile de tei (cu calităţi terapeutice sau nu), această specie are florile cele mai parfumate. Descrierea plantei. Teiul cu frunză mare este un arbore, înalt de până la 40 m. Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu coroană rară, cu ramuri groase. Prezintă lujeri anuali slab – pubescenţi vara, apoi glabri, pe care se află muguri. În primii 20 – 30 de ani, scoarţa este cenuşie, netedă, apoi se acoperă cu un ritidom negricios, brăzdat în lung. Frunzele, alterne, mari de 6 – 12 cm, subrotunde sau ovale, la bază cordate, asimetrice, acut – serate pe margini, faţa superioară glabră, iar cea inferioară vede – albicioasă sau cenuşie, cu nervuri terţiale proeminente şi cu smocuri de peri albicioşi. Florile, galbene, sunt grupate câte 3 – 9 în inflorescenţă. Lăstăreşte până la distanţe de 1 – 2 m de baza tulpinii. Organul utilizat. De la teiul cu frunză mare se folosesc florile – Tiliae flores – care se recoltează cu sau fără bractee, în lunile iunie – iulie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face la începutul înfloririi, când o parte din flori sunt încă în boboc, pe timp frumos, uscat, la 1 – 2 zile după ultima ploaie, cu ajutorul scărilor duble, pentru a se evita urcarea în arbori, care duce la ruperea ramurilor. Se poate utiliza foarfeca de omizi cu coadă lungă. Se usucă în locuri calde şi ventilate, dar ferite de lumina directă a soarelui. Se întind în straturi cât mai subţiri, pentru ca uscarea să fie rapidă. Uscarea înceată poate să brunifice produsul. Florile uscate au culoarea galbenă, miros aromat şi gust dulceag – mucilaginos. Principii active. Produsul, constituit din flori de tei cu frunză mare, conţine mucilagii, ulei volatil cu farnesol, cvercetrină, rutozid, tilirozidă, gume, flavone, substanţele triterpenice,

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

421

taninuri galice şi catehice, acidul elagic, cantităţi reduse de fraxozidă şi esculozidă, sapononă, colină, acetilcolină, zahar. Acţiune farmacologică. Recomandări. Farnesolul imprimă florilor mirosul caracteristic. Se foloseşte produsul atât în medicina veterinară tradiţională, cât şi în cea cultă. Principiile active au acţiune sudorifică, febrifugă, emolientă, expectorantă, sedativă, decongestivă, antiinflamatorie, spasmolitică, diuretică. Farmacodinamic, florile au proprietatea de a mări sudoraţia cu efect purificator, înlătură sau reduce febra, relaxează ţesuturile şi diminuează starea inflamatorie, favorizează expectoraţia provocând eliminarea din bronhii şi din plămâni a substanţelor dăunătoare, este calmant nervos cu diminuarea stărilor de excitaţie cerebrală, diminuează congestia, elimină sau limitează procesul inflamator, acţionează asupra epiteliului renal, mărind cantitatea de urină eliminată, favorizând înlăturarea din organism a unor deşeuri metabolice. Acţiunea emolientă este asigurată de mucilagiu, cu imprimarea proprietăţilor behice, acţiunea diaforetică (sudorifică) şi uşor sedativă este produsă de farnesol. Acţiunea spasmolitică şi diuretică este asigurată de flavone, iar cea uşor antiinflamatorie de substanţele triterpenice. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea bronhopneumoniei, sindromului de retenţie a apei în organism, în tratamentul unor stări de excitaţie ale sistemului nervos central se administrează infuzie preparată din 5 g flori de tei cu frunză mare uscate peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 5 – 10 – 15 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 g. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea inflamaţiilor locale, afecţiunilor membrelor (dureri de picioare, umflături la picioare, dureri de unghii) se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu infuzie concentrată obţinută din 10 g flori de tei cu frunză mare uscate peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere). Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Apoi se aplică şi comprese locale cu infuzie de flori de tei cu frunză mare. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Tilia platyphyllos

tei cu frunză mare

Alte denumiri populare ale plantei tei alb, tei de vară, tei roşu, cei, tei verde, tei bălan, tei bun

Acţiune farmacologică sudorific, emolient, decongestiv, sedativ, spasmolitic, diuretic, antiinflamator, antipiretic, antiviral, măreşte imunitate

Organ Mod de utilizat administrare flori

infuzie, comprese

422

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TRAISTA CIOBANULUI Capsella bursa pastoris (L.) Medik. – Fam. Cruciferae

Ecologie. Răspândire. Locurile în care creşte traista ciobanului sunt diverse, însorite sau cu puţină umbră, bătătorite sau cu pământ afânat, întâlnindu-se prin livezi, culturi, pe marginea drumurilor, pe lângă ziduri în toată ţara. Descrierea plantei. Traista ciobanului este o plantă ierboasă, anuală sau bienală, înaltă până la 50 cm, cu rozetă de frunze bazale, tulpină neramificată, cu flori albe, grupate într-o inflorescenţă alungită şi fructe în formă de trăistuţă. Organul utilizat. De la traista ciobanului se recoltează partea aeriană – Bursae pastoris herba – în lunile aprilie – mai. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Cea mai bună metodă de recoltare este prin smulgere, când se obţin şi frunzele de la baza plantei (dar nu este o metodă ecologică). Se îndepărtează apoi rădăcinile prin tăiere. Se usucă în locuri umbroase şi calde. Produsul uscat este constituit din plante de culoare verde – deschis, cu flori albe, fără miros, cu gust amărui – iute. Principii active. Planta conţine principii amare, ulei volatil, tanin, săruri de potasiu, glicozide, acid fumaric.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

423

Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de traista ciobanului are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Drogul are acţiune urotonică, hemostatică, antispastică, antiinflamatorie, astringentă. Preparatul are şi proprietăţi antitumorale, această acţiune fiind atribuită acidului fumaric. Mod de administrare. Pentru tratarea gastroenteritelor, diareei, în hemoragii uterine se administrează infuzie preparată din 5 – 10 g produs de traista ciobanului uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 20 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 10 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Capsella bursa pastoris

traista ciobanului

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

arior, buruiană de friguri, coada pisicii, păsăţel, păscuţă, plosca ciobanului, paştele cailor, punga babei, punga popii, punguliţă, rapăn, tăşculiţă, straişa popii

urotonic, hemostatic, astringent, antispastic, antiinflamator, antitumoral, antidiareic

Organ Mod de utilizat administrare partea aeriană

infuzie

424

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TREI – FRAŢI – PĂTAŢI Viola arvensis L. – Fam. Violaceae

Ecologie. Răspândire. Trei-fraţi-pătaţi se întâlneşte din zona de deal până în etajul subalpin. Creşte în lunci, la marginea pădurilor, în culturi ca buruiană, prin fâneţe montane, pe coaste şi stâncării. Bazine mai mari se întâlnesc în Transilvania (îndeosebi în Cluj, Sălaj, Bihor, Arad), Banat, Moldova (Bacău, Suceava, Iaşi), Muntenia (Prahova). Descrierea plantei. Este o plantă ierboasă, anuală, de talie mică, înaltă de 10 – 14 cm, cu frunze ovale, are florile alcătuite din 5 petale mari, de culoare violetă şi galben – deschis. Organul utilizată. De la trei-fraţi-pătaţi se recoltează partea aeriană – Violae herba – în perioada iunie – august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face în timpul înfloririi, pe vreme uscată, după ce se ridică roua. Se taie toată partea aeriană cu secera, coasa sau cuţitul. Se usucă în locuri umbroase, în şoproane şi poduri, aşezând plantele în straturi subţiri şi întorcându-le din timp în timp, fără a le rupe sau sfărâma. Produsul obţinut este constituit din plante uscate fără rădăcini, de culoare verde, cu flori albastre – galbene sau albe – gălbui, fără miros, cu gust mucilaginos, uşor amar. Principii active. Partea aeriană conţine saponine, flavone, acid salicilic, substanţe specifice, tanin, ulei volatil, vitaminele C, A. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de trei-fraţi-pătaţi are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Datorită saponinelor şi flavonelor produsul are proprietăţi diuretice şi depurative, expectorante şi behice, emetic. Saponinele ajută la fluidificarea şi eliminarea secreţiilor bronhice. În medicina veterinară se recomandă în pneumonii, bronhopneumonii, gastroenterite şi pentru eliminarea conţinutului patologic din stomac la pisici, câini, porci.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

425

Mod de administrare. Pentru tratarea pneumoniilor, bronhopneumoniilor, gastroenteritelor se administrează infuzie preparată din 10 g produs de trei-fraţi-pătaţi uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 20 – 40 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 20 g, animale mici (pisici, câini) 1 – 2 – 5 g, păsări 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Viola arvensis

trei-fraţi-pătaţi

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

buruiana împăratului, catifeluţe, călţunaşi de câmp, cârligei, flori domneşti, frăţiori, micşunele, pansele sălbatice, soră cu frate, tămâioară, toporaşi

diuretic, depurativ, expectorant, behic

Organ Mod de utilizat administrare partea aeriană

infuzie

426

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TRIFOIŞTEA Menyanthes trifoliata L. – Fam. Menyanthaceae

Ecologie. Răspândire. Trifoiştea este o specie de plante care vegetează prin mlaştini, turbării, pe marginea lacurilor şi pâraielor cu apă lentă din zona montană inferioară. Descrierea plantei. Numită şi trifoiul de baltă sau trifoiul amar, trifoiştea este o plantă ierboasă, perenă, palustră, de talie relativ mică, fiind înaltă de 15 – 30 cm. Frunzele sunt trifoliate, lung – peţiolate, alterne. Foliolele sunt egale, ovale, cu marginea întreagă, glabre, de culoare verde – deschis. Florile au culoarea palid – roz. Organul utilizat. De la trifoiul de baltă se folosesc frunzele – Trifolii fibrini folium – care se recoltează din aprilie până în iunie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Frunzele trifoiului de baltă se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ şi peţiolii să nu fie mai lungi de 10 cm. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatura de 60 – 700C. Produsul obţinut este constituit din frunze trifoliate, verzi – închis pe faţa superioară şi mai deschis pe partea inferioară, cu miros caracteristic şi gust foarte amar.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

427

Principii active. Produsul conţine glicoziode amare, de tip genţianacee, dintre care cea mai importantă este meliantozida. Mai conţine flavone, tanin, rutozid, hiperină, colină, alcool cerilic, acizii oxicinamic, cafeic şi clorogenic, precum şi un alcaloid similar genţianinei, săruri bogate în mangan. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de trifoiul de baltă are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Preparatul de trifoişte se foloseşte ca stomahic, tonic – amar energic, dar neastringent. Mai posedă, secundar, acţiune colagenă. Mod de administrare. Pentru stimularea funcţiilor hepatice, a poftei de mâncare se adaugă frunze de trifoişte în hrana animalelor mari. La animalele mici, în vederea tratării aceloraşi afecţiuni se administrează tinctură. Dozele de tratament cu frunze: animale mari (cabaline, bovine) 25 – 50 – 75 g, animale mici (pisici, câini) 2 – 5 – 10 g. Dozele de tratament cu tinctură: 10 – 20 picături, de 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Empiric, pentru tratarea bolilor de plămân se recomandă infuzie preparată dintr-o linguriţă de produsul de trifoişte uscat şi mărunţit peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Menyanthes trifoliata

trifoişte

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică stomahic, tonic amar energic, colagen

trifoişte de baltă, bobul broaştei, plumânare, trifoi amar, trifoi de baltă, trifoi de lac

Organ Mod de utilizat administrare frunze

infuzie

428

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TROSCOTUL Polygonum aviculare L. – Fam. Polygonaceae

Ecologie. Răspândire. Troscotul este o specie de plante legată ecologic de aşezările umane; creşte pe terenuri virane, la marginea drumurilor, a şanţurilor, în diferite culturi. Este răspândit în toată ţara, mai ales, în zona de câmpie şi deal. Descrierea plantei. Troscotul este o plantă ierboasă, anuală, de talie mică, târâtoare. Are frunze ovale, mici, fără peţiol. Florile, tot mici, sunt grupate la subţioara frunzelor. Organul utilizat. De la troscot se recoltează partea aeriană – Polygonii herba – în perioada iunie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Plantele se smulg şi se curăţă de rădăcini sau se cosesc acolo unde cresc în masă. Se usucă pe rame, în strat subţire, în poduri cu acoperiş de tablă. Produsul uscat obţinut are culoare verde – închis şi este fără miros. Principii active. Partea aeriană conţine tanin, acid salicilic, gume, ulei volatil. Atenţie! Toate ierbivorele se intoxică dacă ingeră cantităţi mari de plantă sau nu se respectă dozele de tratament. Intoxicaţia se manifestă prin: iritaţia mucoaselor, timpanism, colici, constipaţie. Se intervine cu spălături gastrice, purgative uleioase, mucilagii cardiotonice şi tonice generale. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de troscot are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Troscotul posedă acţiune diuretică, remineralizantă, astringentă, cicatrizantă. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, gastritelor, afecţiunilor pulmonare, afecţiunilor renale se administrează infuzie preparată din 5 – 10 g produs de troscot uscat şi

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

429

mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 50 – 100 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 50 g, animale mici (pisici, câini) 5 – 10 g. Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor şi inflamaţiilor locale, pentru grăbirea vindecării lor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 10 g produs de troscot uscat şi mărunţit la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc mic. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Polygonum aviculare Alte denumiri populare ale plantei

troscot

Acţiune farmacologică costrei, hericică, iarba găinilor, iarbă grasă de diuretic, grădină, iarbă noduroasă, iarbă roşie, laba găinii, remineralizant, porcin, sporiş, tărsoacă, trăgănătoare, troscot gras astringent, cicatrizant

Organ Mod de utilizat administrare partea aeriană

infuzie, decoct

430

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TUIA Thuja occidentalis L. – Fam. Cupressaceae

Ecologie. Răspândire. Tuia este o specie de plantă originară din sud – estul Americii de Nord. În România se cultivă prin parcuri şi grădini, sub numeroase forme şi varietăţi, ca arbuşti ornamentali. Planta este rezistentă la ger şi secetă. Descrierea plantei. Tuia este un arbust răşinos, cu ramurile şi ramificaţiile lor dispuse în planuri orizontale. Frunzele sunt penat – fidate şi aplatizate. Conurile nu au coarne, iar seminţele sunt înaripate. Organul utilizat. De la tuia se folosesc frunzele – Thuja occidentalis folium – care se poate recolta tot timpul anului. Recoltare. Uscare. Recoltarea frunzelor se face prin ruperea lor cu mâna sau prin tăiere cu foarfecul, pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat subţire la umbră, în magazii, şoproane sau poduri acoperite cu tablă. Din timp în timp se întorc cu grijă, pentru a nu le sfărâma. Principii active. Produsul, constituit din frunze uscate sau proaspete, conţine tuionă, ulei volatil, principii amare, tanin, flavone. Atenţie! Toate ierbivorele rumegătoare se intoxică dacă ingeră planta sau nu se respectă dozele de tratament. Intoxicaţia se manifestă prin: salivaţie, colici, diaree sanguinolentă, răcirea extremităţilor, paralizie, moarte. Se intervine cu spălături gastrice, purgative uleioase, mucilagii cardiotonice şi tonice generale. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de tuia posedă utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Datorită conţinutului în tuionă frunzele de tuia se administrează ca stimulent al secreţiei urinare. Preparatul este aplicat sub formă de pensulaţii sau badijonări

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

431

dimineaţa şi seara, poate avea efect în tratamentul papiloamelor şi verucilor de mică întindere. Mod de administrare. Uz extern. Pentru tratarea papilomatozei se recomandă decoct obţinut din 20 g produs de tuia la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc mic. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se badijonează de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Thuja occidentalis

tuia

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică diuretic, cicatrizant

arborele vieţii, brăduţă, brăduliţă

Organ Mod de utilizat administrare frunze decoct

432

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TURIŢA MARE Agrimonia eupatoria L. – Fam. Rosaceae

Ecologie. Răspândire. Turiţa mare creşte, îndeosebi, în locuri semiumbrite, cu umiditate mare, din regiunea de câmpie până în cea montană (1000 m), în luminişuri şi la margini de păduri, în tufărişuri, la margini de drumuri, în livezi, pajişti. Este mai răspândită în Transilvania (Braşov, Cluj, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Sibiu), Banat (CaraşSeverin), Muntenia (Argeş, Prahova, dar, mai ales, Buzău), Oltenia (Vîlcea), Moldova (Bacău, Neamţ, Suceava). Descrierea plantei. Turiţa mare este o plantă ierboasă, perenă, neramificată, înaltă de până la 100 cm, abundent păroasă, cu rizom scurt în pământ. Tulpina aeriană cu noduri, care se răresc spre vârf, este foarte păroasă. Frunzele se compun din 5, 7 sau 9 foliole mari, dinţate şi păroase. Florile, galbene, sunt grupate în inflorescenţe alungite. Organul utilizat. De la turiţa mare se recoltează partea aeriană – Agrimoniae herba – din iunie până în august. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea se face cu secera sau cuţitul, fără părţile golaşe sau lemnoase ale tulpinii, căutând plantele înflorite, dar nu şi pe cele care au numai fructe. Se aleg apoi şi se îndepărtează de pe plantele recoltate fructificaţiile care s-au îngălbenit, părţile groase ale tulpinilor şi pe cele lemnoase. Uscare se face în locuri ferite de soare, întinzândule în strat subţire.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

433

Produsul uscat este constituit din tulpini cu frunze verzi, flori galbene şi fructe verzi, imature. Pe întreaga plantă sunt peri, mirosul este slab, caracteristic, gustul amărui-astringent. Principii active. Partea aeriană de turiţă mare conţine tanin, flavone, principii amare, ulei volatil, acizi organici, săruri de siliciu, vitaminele C, K. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de turiţă mare au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Produsul de turiţă mare este considerat ca un tonic amar, dar, datorită conţinutului ridicat în taninuri este şi un bun antidiareic, prin proprietăţile sale astringente. Posedă şi acţiune coleretice şi colagoge. Mod de administrare. Pentru tratarea enteritelor, gastritelor, stărilor alergice cu urticarie, stărilor subicterice, afecţiunilor hepatice se administrează: a. infuzie preparată din 3 g produs de turiţă mare uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 3 g produs de turiţă mare uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se răceşte. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 25 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 20 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 3 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Agrimonia eupatoria

turiţa mare

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică tonic amar, antidiareic, coleretic-colagog, astringent

asprişoară, boitoreană, canipoală, buruiană de friguri, cornăşel, dubravnică, gălbenare de germe, leuşteanul muntelui, lipici, mătcuţă, scai mărunt, scăişor, sora fragilor, turicioară, turiţă

Organ Mod de utilizat administrare partea aeriană

infuzie, decoct

434

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

TUTUNUL Nicotiana tabacum L. – Fam. Solanaceae

Ecologie. Răspândire. Tutunul este o plantă originară din America de Sud. El este o specie iubitoare de căldură. În cursul vegetaţiei suma de grade se ridică la 1800 – 32000C. Seminţele încolţesc la minimum 120C. Temperatura optimă (medie zilnică) cerută, 24-250C. La peste 350C planta suferă. De asemenea, este sensibilă faţă de temperaturile joase. Faţă de lumină este o specie pretenţioasă. Tutunul folosit pentru ţigările de foi solicită o luminozitate moderată, de aceea se cultivă printre şirurile de pomi sau porumb. Mărimea şi calitatea producţiei depinde de umiditate. Vegetează bine dacă primeşte 180 – 200 mm precipitaţii. Vânturile puternice sfâşie frunzele. Pretinde soluri luto-nisipoase, bine structurate, afânate, bogate în humus. În România tutunul se cultivă în regiunea de câmpie, în sudul ţării. Descrierea plantei. Tutunul este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 75 – 150 (200) cm. Prezintă în pământ rădăcina pivotantă, ramificată, adâncă până la 2 m. Masa radiculară principală se află în straturile superficiale ale solului. Tulpina este erectă, cilindrică, glandulos-păroasă, simplă sau puţin ramificată la vârf. Frunzele tutunului sunt mari alungit-eliptice până la îngustlanceolate, sesile sau scurt-peţiolate sau sesile, alterne, întregi, glandulos-păroase, cu nervaţia puternic evidentă pe faţa inferioară. Florile roşii, mirositoare, sunt grupate într-o inflorescenţă paniculat-ramificată. Fructul are culoare cafenie şi suprafaţă rugoasă şi este capsulă biloculară cu 2000 – 4000 seminţe ovoide sau reniformă, foarte mici. Organul utilizat. De la tutun se folosesc în scop terapeutic frunzele – Nicotiane folium – şi ca insecticid toată planta, care se recoltează în lunile iunie - august.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

435

Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Recoltarea frunzelor se face manual prin rupere, pe timp însorit, între orele 11 – 14. Programarea pentru recoltarea frunzelor nu este indiferentă. S-a dovedit, prin determinări cantitative, că maximum de principii active se acumulează în timpul zilei şi anume între orele 11 – 14. Uscarea se face întinzând frunzele în straturi subţiri, la soare în 5 – 6 ore, iar la umbră, în poduri acoperite cu tablă în aproximativ 8 zile. Produsul obţinut constă în frunze uscate, de culoare brun-închise, aspre la pipăit, cu miros şi gust specific de tutun. Principii active. Frunzele mature de tutun conţin apă (proaspete 75-90%, uscate 20-30%, fermentate 1517%), săruri minerale (de K, Ca, Na, Mg, Fe, Mn, Al, P, S, Si, Cl, Cu şi urme de Se, Be, Zn, Cd, Cr, Co, etc.), glucide solubile, pectine, lipide, acizi organici, răşini, ulei eteric. Componentul principal (dintre alcaloizi) este nicotina, alcaloid volatil al cărui conţinut poate fi între 8,16% şi 9%, în funcţie de varietatea de cultură a plantei şi modul de prelucrare. Ea se sintetizează la nivelul rădăcinilor, de unde este transportată şi depozitată în frunze, sub formă de săruri organice sau combinaţii glucidice. Nicotina este însoţită în plantă de 12 alţi alcaloizi ce apar în cantităţi mult mai mici. Atenţie! Nicotina este foarte toxică, de 16 ori mai toxică decât coniina (alcaloidul de la cucută – Conium maculatum) şi egală ca toxicitate cu acidul cianhidric. În doză de 5-6 mg provoacă moartea unui om. O picătură de nicotină pusă pe limbă sau injectată omoară un câine. A şasea parte dintr-o picătură este doza mortală pentru un iepure sau pentru o pisică. Şapte picături constituie doza mortală pentru un cal. Ingerarea frunzelor verzi sau uscate de către animalele ierbivore, inspirarea nicotinei în grajduri şi magazii, unde sunt atârnate frunzele pentru uscare, spălarea cu soluţie de tutun a animalelor pentru distrugerea paraziţilor, provoacă intoxicaţii grave cu nicotină. Simptomele constau în zbârlirea părului, nelinişte, salivaţie, greţuri, tremurături, balonare, constipaţie, diaree fetidă, respiraţie accentuată şi întretăiată, bătăile inimii accelerate şi neregulate, răcirea extremităţilor, sudori reci, ameţeli, pierderea sensibilităţii, animalul nu se mai poate ţine pe picioare, paralizează, cade şi moare în comă după 1 - 2 ore (în intoxicaţiile acute) sau după 1 - 3 zile (în formele subacute). Experimental, prin injectarea benzopirenului extras din fumul de ţigară la trei loturi de şoareci, s-au produs, fără excepţie, tumori canceroase după 42 zile (Paris, 1946). Injecţiile cu nicotină la animale produc atrofierea testiculelor şi ovarelor. În intoxicaţiile cu nicotină se fac spălături stomacale cu Lugol diluat, respiraţie artificială şi se administrează stimulente ca ceai, cafea, alcool. Acţiune farmacologică. Recomandări. Tutunul, în zilele noastre, nu mai are importanţă terapeutică în medicina veterinară. Astăzi, planta nu mai prezintă importanţă terapeutică, fiind cultivată pentru frunzele sale, iar resturile de plantă rămase după recoltarea frunzelor, servesc pentru prepararea unui bun insecticid de contact. Mod de administrare. Uz extern. Pentru combaterea păduchilor, puricilor şi scabiei se prepară un decoct din 5g plantă uscată la 100 ml apă rece. Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se umezeşte corpul cu această soluţie. Atenţie! Prin îmbăiere pot apărea uneori intoxicaţii. Nicotina se absoarbe destul de bine prin piele. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Nicotiana tabacum

tutun

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ utilizat

bacon, duhan, tabac, tăbac, tiutiun

antiparazitar

frunze

Mod de administrare se administrează şi se supraveghează de medic

436

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

ŢINTAURA Centaurium umbellatum Gilib. – Fam. Gentianaceae

Ecologie. Răspândire. Ţintaura este o specie de lumină sau semiumbră, cu cerinţe foarte mari faţă de umiditate, răspândită de la câmpie până în zona subalpină. Creşte în fâneţe şi poieni umede, tufişuri, la marginea pădurilor. Descrierea plantei. Plantă ierboasă, bienală, dreaptă, înaltă de până la 40 cm, ţintaura are o tulpină subţire, în 4 muchii, ramificată la partea superioară. Frunzele sunt ovale, fără codiţă, iar florile roz, grupate în inflorescenţe. Organul utilizat. De la ţintaură se recoltează partea aeriană înflorită – Centaurii herba – în perioada iulie – septembrie. Recoltare. Uscare. Recoltarea se face prin tăiere cu foarfeca sau cu cuţitul, având grijă să nu se smulgă rădăcina. Uscarea se face mai repede decât la alte plante. Se aşează la umbră, în straturi subţiri, în locuri calde şi aerisite. Principii active. Ţintaura conţine principii amare (eritaurina), glicozizi (eritrocentaurinsa), alcaloizi (eritricina), rezine, răşini, săruri minerale, mucilagii, gume. Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană înflorită de ţintaură prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

437

La simplul contact cu mucoasa bucală, preparatele de ţintaură declanşează imediat creşterea secreţiei gastrice, ca şi a motilităţii mucoasei stomacale. Se foloseşte ca tonic amar, sub formă de pulbere, decoct sau tinctură. Mai are proprietatea de a scădea febra. Mod de administrare. Pentru tratarea stărilor febrile, pentru mărirea poftei de mâncare se administrează: a. pulbere pentru animale mare, care se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine) 25 – 50 – 75 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 20 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 3 g. b. tinctură pentru animalele mici (pisici, câini). Tinctura de ţintaură se obţine prin macerarea timp de 8 zile a patru linguri de plantă mărunţită în 100 ml alcool de 70 grade. Se dau 10 – 20 picături de tinctură în apă, de 3 ori pe zi. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Pentru tratarea atoniei ruminale se recomandă decoct obţinut din 10 g drog la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc mic. Se răceşte şi se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Centaurium umbellatum Alte denumiri populare ale plantei

ţintaură

Acţiune farmacologică buruiană de friguri, buruiană de viermi, cintaură, crucea stimulează pământului, dioc, fierea pământului, floare de friguri, secreţiile frigurică, ghinţură, hierea pământului, iarbă de curcă, gastrointestinale, iarba frigurilor, scăunel, scânteuţă, ţintaulă, ţintorie febrifug, ruminal

Organ Mod de utilizat administrare partea aeriană

pulbere, tinctură, decoct

438

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

UNGURAŞUL Marrubium vulgare L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Unguraşul este o specie adaptată la condiţiile de ariditate, fiind rezistentă la secetă. Creşte pe marginea drumurilor, pe terenuri necultivate, păşuni degradate şi aride, mai ales, în Oltenia (Dolj, Olt), Muntenia (Călăraşi, Teleorman, Ialomiţa, Brăila), estul Moldovei (Galaţi, Vaslui, Iaşi, Botoşani), în întreaga Dobrogea. Descrierea plantei. Numită şi voronic, unguraşul este o plantă ierboasă, perenă, dreaptă, ierboasă, înaltă de 30 – 80 cm, de culoare albă – cenuşie (din cauza perilor deşi şi moi), cu tulpina în 4 muchii şi frunze ovale, opuse şi dinţate pe margini. Florile sunt mici, de culoare albă – murdar, grupate în inflorescenţe la subsuoara frunzelor. Organul utilizat. De la voronic se recoltează partea aeriană – Marrubii herba – în perioada iunie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Se taie cu foarfeca sau cuţitul vârfurile tulpinale şi ramificaţiile, la 20 – 30 cm de la vârf, dar nu cu părţile lemnoase. Se înlătură din produs plantele străine, ramurile şi tulpinile necorespunzătoare. Uscarea se face la umbră, în straturi subţiri. Din timp în timp produsul se întoarce cu grijă, fără a provoca scuturarea frunzelor şi florilor. Produsul uscat obţinut este lipsit de miros, iar gustul foarte amar, puţin iute.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

439

Principii active. Partea aeriană a unguraşului conţine un principiu amar caracteristic, tanin, saponină, mucilagii, acizi organici, săruri de potasiu. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de unguraş are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Preparatul se foloseşte ca tonic amar, pentru restabilirea poftei de mâncare. Mai posedă acţiune antitermică, ruminală. Având acţiune balsamică şi cicatrizantă, extern, se utilizează sub formă de băi locale sau comprese cu infuzie concentrată în cicatrizarea rănilor, ulceraţiilor vechi. Mod de administrare. Uz intern. Pentru stimularea poftei de mâncare, în combaterea febrei se administrează infuzie preparată din 5 g produs de unguraş uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 30 – 50 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 g, animale mici (pisici, câini) 0,2 – 1 – 2 g, păsări 0,1 – 0,5 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea plăgilor purulente, ulceraţiilor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 10 g produs de unguraş uscat şi mărunţit la 500 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere) şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Marrubium vulgare Alte denumiri populare ale plantei

unguraş

Acţiune Organ Mod de farmacologică utilizat administrare voronic, bălţătură, cătuşnică sălbatecă, gutuiţă, tonic amar, colagog, partea infuzie, iarbă flocoasă, iarbă mambrie, smeiţă, unsuroasă antitermic, cicatrizant aeriană decoct

440

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

URECHELNIŢA Sempervivum tectorum L. – Fam. Crassulaceae

Ecologie. Răspândire. În flora spontană, urechelniţa vegetează pe stâncile calcaroase din întregul arc carpatic. Descrierea plantei. Urechelniţa este o plantă erbacee, perenă, înaltă de 40 – 60 cm. Tulpina este scurt – pubescentă. Frunzele bazale sunt groase, glabre, aşezate în rozetă, cele tulpinale au culoare brun – roşcată la vârf şi sunt ciliate pe margini. Florile au culoarea purpurie – deschis, rar roz. Organul utilizat. De la urechelniţă se foloseşte partea aeriană – Sempervivum tectorum herba. Recoltare. Uscare. Partea aeriană de la urechelniţă se recoltează când este nevoie, fiind folosită în stare proaspătă. Acestea se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, la începutul perioadei înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Principii active. Produsul, constituit din partea aeriană de urechelniţă, conţine acid malic, flavone, rezine, tanin, mucilagii, acid formic, malat de calciu. Atenţie! Mărirea dozelor poate provoca intoxicaţii manifestate prin tulburări digestive şi circulatorii de mică intensitate. Se intervine cu tratament simptomatic.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

441

Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatul de urechelniţă se foloseşte în medicina veterinară tradiţională ca antiseptic, antiinflamator, vulnerar, astringent, sedativ, antifebril. Sub formă de macerat, planta se recomandă în combaterea febrei, tratarea rănilor. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea stărilor febrile, stării „a frigore” se administrează: a. planta sau frunze proaspete pisate, b. suc proaspăt extras din plantă, c. macerat de urechelniţă, care se prepară din 200 g de produs pisat la 1000 ml apă. Se lasă la macerat în sticlă închisă la culoare 3 – 4 zile. Se administrează prin breuvaj jumătate de pahar (50 ml) de 3 ori pe zi. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 50 – 100 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 30 – 50 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Uz extern. Pentru tratarea mamitei, papilomatozei, plăgilor purulente, conjunctivitelor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu suc proaspăt extras din plantă diluat cu apă. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Sempervivum tectorum Alte denumiri populare ale plantei

urechelniţă

Acţiune farmacologică Organ Mod de utilizat administrare argintură, buruiana porcului, iarba lupului, antiseptic, antiinflamator, vulnerar, sedativ, partea macerat, curechiul stâncii, frunzar, iarba ciutei, iarba aeriană suc tunului, iarbă grasă, nevăstuică, urechea mâţei, astringent, antifebril, urechiuşă de stâncă, varză de stâncă, urechiuşe diuretic, antispastic

442

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

URZICA Urtica dioica L. – Fam. Urticaceae

Ecologie. Răspândire. Urzica este o specie de plante legată ecologic de aşezările omeneşti sau de locurile în care a intervenit activitatea umană (pe lângă case, garduri, magazii, în locuri gunoite, în special, pe lângă stâne şi în tăieturile de pădure, pe malul apelor), în toată ţara. Descrierea plantei. Plantă ierboasă, perenă, înaltă până la 150 cm, urzica are numeroşi peri urzicători, atât pe frunze, cât şi pe tulpină. Prezintă un rizom repent. Frunzele sunt mari, opuse, dinţate pe margini. Organul utilizat. De la urzică se recoltează frunzele – Urticae folium – în perioada mai – septembrie, ca şi partea aeriană – Urticae herba. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Frunzele se recoltează cu mâna, prin strujire, utilizând mănuşi protectoare. Strujirea se poate face şi de pe plantele cosite, dar cât mai repede, înainte de ofilirea frunzelor. Se aşează apoi frunzele în coşuri fără a le presa, astfel se înnegresc. Se usucă în straturi subţiri, la umbră. Frunzele uscate au culoare verde, miros caracteristic şi gust amărui. Părţile aeriene de la urzică se recoltează prin cosire sau prin rupere cu mâna. Coasa trebuie să fie foarte bine ascuţită pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, după ora 10, când roua este ridicată, în perioada înfloritului. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

443

foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Lumina le decolorează. Uscarea artificială se face în cuptor, la temperatură cuprinsă între 50 – 600C. Principii active. Produsele de urzică au conţinut bogat în vitaminele C, K, B, mucilagii, flavone, săruri de Ca, Mg, Fe, Si, P. Important este produsul ca sursă de provitamină A şi clorofilă. În afară de substanţele amintite, urzica mai conţine şi o toxină urticantă, care nu se găseşte în plantele tinere. Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de urzică prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Urzica provoacă o eliminare renală abundentă de acid uric din ţesuturi, trecându-l în circulaţia sanguină. În ce priveşte acţiunea diuretică, frunzele de urzică se folosesc în tratamentul reumatismului. Importantă este şi clorofila, care are proprietăţi antianemice, cicatrizante, antiseptice. Produsul posedă acţiune hemostatică, astringentă, antianemică, colagenă, hiperemiantă, antitricofitică şi antidiareică. Tot aşa de importantă este proprietatea hematopoetică, comparabilă cu cea a spanacului şi a preparatelor de fier. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor digestive, respiratorii, renale se administrează infuzie preparată din 5 g produs de urzică uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 20 – 50 g, pentru viţei 10 – 25 g. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Pentru tratarea hipogalaxiei la vaci, cu stimularea secreţiei de lapte se amestecă cu tărâţe planta tocată foarte mărunt. Pentru stimularea ouatului la păsări se administrează în mâncare un amestec de tărâţe cu urzică fiartă şi mărunt tocată. Uz extern. Pentru tratarea de scabie, rapăn se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 20 g produs de urzică uscat şi mărunţit la 500 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere) şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Urtica dioica

urzică

Alte denumiri populare ale plantei urzică creaţă, urzică mare, urzică de pădure, urzici româneşti, urzică crăiasă

Acţiune farmacologică depurativ de bază, diuretic cu eliminare masivă de acid uric, declorurant, expectorant, antitusiv, colagenă, hiperemiantă, astringent, antidiareic, antihemoragic, tonic general, cicatrizant

Organ Mod de utilizat administrare frunze, partea aeriană

infuzie, decoct

444

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

URZICA MICĂ Urtica urens L. – Fam. Urticaceae

Ecologie. Răspândire. Urzica mică este o specie de plante care se întâlneşte prin locuri necultivate, ruderale, pe lângă ziduri, garduri, pe marginea drumurilor, în grădini, vii, în toată ţara. Descrierea plantei. Urzica mică este o plantă ierboasă, anuală, de talie mică, având înălţimea de 10 – 15 cm. Posedă o rădăcină fusiformă, de culoare albă – gălbuie. Tulpina este dreaptă, în patru muchii, simplă sau ramificată, de culoare verde – închis. Frunzele sunt opuse, ovate sau eliptice, inegal dinţate, cu peţiol păros. Organul utilizat. De la urzica mică se folosesc frunzele – Urtica urens folium – care se recoltează în perioada mai – septembrie şi partea aeriană – Urtica urens herba. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Frunzele se recoltează prin strujire sau, pentru a nu ne urzica, prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie pentru a nu se sfărâma. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatura de 50 – 600C. Frunzele uscate au culoare verde, miros caracteristic şi gust amărui. Părţile aeriene de la urzică mică se recoltează prin cosire sau prin rupere cu mâna. Coasa trebuie să fie foarte bine ascuţită pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, după ora 10, când roua este ridicată, în perioada înfloritului. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Lumina le decolorează. Uscarea artificială se face în cuptor, la temperatură cuprinsă între 50 – 600C. Principii active. Produsul de urzică mică conţine acetilcolină, histamină, acid formic, acid acetic, acid butiric, vitamine A, B2, C, K, săruri de calciu, magneziu, fier, potasiu, siliciu.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

445

Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatele de urzică mică prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. Principiilor active li se atribuie proprietăţi de stimulare a secreţiei glandelor. Mod de administrare. Pentru tratarea hipogalaxiei la vaci, cu stimularea secreţiei de lapte se amestecă cu tărâţe planta tocată foarte mărunt, dacă este proaspătă sau cu pulbere de urzică mică, dacă aceasta este uscată. La fel sunt folosite şi frunzele. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Urtica urens

urzică mică

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

urzică blândă, urzică de şură, urzică măruntă, urzică sârbească, urzică crăiască, urzică creaţă, urzică grecească, urzică iute

stimulare a secreţiei glandelor.

Organ Mod de utilizat administrare frunze, parte infuzie aeriană

446

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

URZICA MOARTĂ ALBĂ Lamium album L. – Fam. Labiatae

Ecologie. Răspândire. Urzica moartă albă creşte în şanţuri umede, margini de păduri, pe lângă garduri, prin locuri umbroase, prin tufişuri în întreaga ţară, mai abundent în zona colinară până în cea sulapină. Descrierea plantei. Urzica moartă albă este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 50 cm, uneori până la 70 cm. Tulpina, cu 4 muchii, este goală în interior şi păroasă la exterior. Frunzele sunt opuse, dinţate, triunghiulare. Florile, de culoare albă, sunt dispuse câte 3 – 6 la subsuoara frunzelor. Organul utilizat. De la urzica moartă albă se foloseşte atât planta înflorită (partea aeriană) – Lamii albi herba – cât şi florile – Lamii albi flores. Acestea se culeg în perioada aprilie – septembrie. Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Părţile aeriene ale plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, călduros, însorit, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat roua, cel mai bine după ora 10. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Recoltarea florilor se face prin ciupire, iar partea aeriană prin tăierea tulpinilor sub ultimele frunze, iar dacă planta vegetează în masă prin cosire. Uscarea se face repede la soare pe rame care noaptea sau pe timp umed se introduc în adăposturi curate cu aerisire bună. Încetinirea uscării îngălbeneşte şi brunifică florile.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

447

Produsul uscat este constituit din tulpini şi frunze de culoare verde, cu flori alb – crem, cu miros caracteristic şi gust dulceag, mucilaginos. Principii active. Urzica moartă albă conţine mucilagii, flavone, saponine, ulei volatil, tanin, vitaminele C, K, săruri de potasiu. Atenţie! Depăşirea dozelor poate provoca intoxicaţii, care se manifestă prin tulburări digestive. Se intervine prin suprimarea tratamentului, dietă alimentară, tratament simptomatic. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de urzică moartă albă prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională. În tulburările gastrointestinale şi ale căilor respiratorii infuzia de urzică moartă albă aduce o îmbunătăţire, având proprietăţi emoliente şi expectorante. Produsul se utilizează intern şi în răceală. Produsul mai posedă şi acţiune astringentă, antiinflamatorie, antiseptică şi decongestivă. Medicina veterinară foloseşte preparatele de urzică moartă albă în enterite, pielonefrite, cistite, catar al căilor respiratorii, tulburări gastrointestinale (mai ales la porci), tumori, ulcere, otite. Mod de administrare. Pentru tratarea enteritelor, pielonefrite, cistite, catar al căilor respiratorii, tulburări gastrointestinale (mai ales la porci), tumori se recomandă: a. infuzie preparată din 5 g produs de urzică moartă albă uscat şi mărunţit peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 5 g produs de urzică moartă albă uscat şi mărunţit la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc moale. Se lasă la răcit. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 50 – 150 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 10 – 15 – 30 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 g. Dozele se repetă la 24 de ore. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Lamium album

urzică moartă albă

Alte denumiri populare ale plantei faţa mâţei, mierea ursului cu flori bălai, sugel alb, urzică creaţă, urzică albă

Acţiune farmacologică emolient, expectorant, decongestiv, astringent, antiinflamator, antiseptic

Organ Mod de utilizat administrare partea infuzie, aeriană, decoct flori

448

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

USTUROIUL Allium sativum L. – Fam. Liliaceae

Ecologie. Răspândire. Usturoiul este o specie de plantă cu origine probabilă în Allium longicuspis Regel din Asia Centrală. În România se cultivă în toate regiunile. Planta este rezistentă la frig. Nu suportă apa în exces, băltirea şi nici seceta. Usturoiul este pretenţios faţă de structura şi fertilitatea solului. Emite pretenţii şi faţă de lumină, fiind o plantă de zi lungă. Descrierea plantei. Usturoiul este o plantă alimentară, condimentară, ierboasă, perenă (anuală, în condiţiile de cultivare ale României), înaltă de 30 – 100 cm. În pământ posedă rădăcină firoasă, care este în continuarea unui bulb (tulpină subpământeană). Acesta are formă ovoidală sau lat – ovoidală şi este format din 12 – 15 bulbili (căţei), prinşi pe un disc comun şi înveliţi la exterior din tunici comune. Fiecare bulbil (căţel) are un disc propriu, este învelit într-o tunică pergamentoasă, sub aceasta o cămaşă cărnoasă care protejează în interior un mugur prins de disc. Frunzele sunt liniare, plane, fără peţiol. Organul utilizat. De la usturoi se folosesc bulbilii – Allii sativi bulbus – care se recoltează în perioada iulie – august. Recoltare. Bulbii (căpăţânele) de usturoi se recoltează scoţându-se în întregime din pământ cu ajutorul sapei sau hârleţului şi tăind frunzele. Nu se usucă, ci se administrează în stare proaspătă. Se păstrează în încăperi uscate, bine aerisite, la temperaturi de 1 – 40C. Principii active. Produsul, constând în bulbili (căţeii) de usturoi, conţine ulei volatil cu disulfură de alil, alicină, garlicină, alisatina I şi II, iod, siliciu, sulf, vitamina C. Atenţie! Nerespectarea cantităţilor produce neajunsuri: în doze mari produce hipertensiune, variaţii de ritm cardiac. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de usturoi au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

449

Acţiunea sa antibacteriană se datorează alicinei care acţionează atât asupra germenilor Gram pozitivi, cât şi asupra celor Gram negativi (stafilococi, streptococi, bacterii din tractul gastrointestinal). Se administrează ca antiseptic pulmonar şi intestinal şi, chiar, ca antimicotic. Activitatea dezinfectantă, combinată cu cea expectorantă şi calmantă a spasmelor musculaturii netede, face ca usturoiul să fie recomandat şi în gripe şi rinite. Proprietatea hipotensivă a usturoiului, care se datorează disulfurii de alil, este o realitate bine fundamentată din punct de vedere ştiinţific. Aceasta se manifestă atât prin acţiunea asupra circulaţiei periferice, cât şi asupra contractilităţii miocardului. Preparatele de usturoi coboară atât minima, cât şi maxima presiunii arteriale. La rândul său pulsul devine mai rar şi se regularizează, concomitent se produce şi o dilatare a arterelor coronariene. Ca urmare diminuează efortul cardiac şi ameliorează tulburările de ritm. Efectele se extind şi asupra aparatului vascular, diminuând spasmele vasculare, fiind reduse tulburările circulatorii. Produsul proaspăt dezvoltă o acţiune vasodilatatoare evidentă, acţionând, îndeosebi, asupra vaselor periferice. Un alt domeniu de aplicaţie este cel intestinal. Usturoiul determină inhibiţia proceselor fermentative, îndepărtează meteorismul şi opreşte tulburările dispeptice. Prin intermediul principiilor antibiotice, usturoiul regularizează refacerea florei intestinale afectată după boli infecţioase. S-a mai constata că dozele mici au acţiune de stimulare a peristaltismului intestinal, pe când cele mari acţionează inhibitor. Mod de administrare. Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, ca şi în constipaţie, fascioloză, anorexie, ca vasodilatator şi hipotensiv se recomandă suc proaspăt, care se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 25 – 75 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 2 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. Empiric, pentru tratarea bronhopneumoniilor la bovine se administrează decoct obţinut din 250 g amestec de usturoi pisat, frunze de mur (Rubus caesius), codiţe de cireş (Cerasus avium), flori de muşeţel (Matricaria chamomilla), mătase de porumb (Zea mays), uscat şi mărunţit la 2 000 ml apă. Se fierbe 30 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se iau 500 ml din această soluţie obţinută şi se amestecă cu 50 ml alcool. Aceasta constituie doza pe zi. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se repetă timp de 3 zile. Pentru tratarea constipaţiei se administrează se indică un decoct preparat din 50 g amestec de usturoi şi frunze şi rădăcini de pătrunjel (Petroselinum sativum) uscat şi mărunţit la 500 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc mic. Se lasă la răcit. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Allium sativum

usturoi

Alte denumiri populare ale plantei ai, ai de grădină, ai de primăvară, ai de toamnă, usturoi de primăvară, usturoi de toamnă, usturoi de vară

Acţiune farmacologică hipotensor, vasodilatator, antihemoragic, tonic cardiac, tonic vascular antiseptic, bacteriostatic, bactericid, antispastic, carminativ, expectorant, febrifug, antidiareic, antidizenteric, antifermentativ

Organ Mod de utilizat administrare bulbili

suc, decoct

450

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

VALERIANA Valeriana officinalis L. – Fam. Valerianaceae

Ecologie. Răspândire. În flora spontană, valeriana este o specie de plante care vegetează în tufărişuri, păduri, locuri umede şi umbroase, la marginea apelor, în lunci şi zăvoaie, în regiunile de deal şi munte. Descrierea plantei. Cunoscută şi sub numele de odolean, valeriana este o plantă erbacee, perenă, înaltă de 30 – 150 cm. În pământ posedă un rizom vertical, scurt, tronconic, de culoare galbenă – brună până la brună la exterior şi albicioasă la interior. De pe rizom pornesc numeroase rădăcini care sunt asemănătoare la culoare cu acesta. Tulpina este dreaptă, cilindrică, neramificată, la bază cu stoloni subterani. Frunzele tulpinale opuse, imparipenat – sectate. Florile au culoarea roşie – liliachie până la alb şi sunt grupate în inflorescenţe terminale, dense. Organul utilizat. De la valeriană se folosesc rizomii cu rădăcinile – Valerianae radix – care se recoltează toamna (octombrie – noiembrie). Recoltare. Uscare. Produsul obţinut. Rădăcinile şi rizomii de odolean se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se spală bine într-un curent de apă, se îndepărtează resturile de părţi aeriene, se taie în bucăţi de 8 – 10 cm, iar fragmentele groase se despică de-a lungul. Se usucă la soare, în locuri deschise, bine ventilate, până când la îndoire se rup cu uşurinţă. Uscarea artificială se face în cuptor la 35 – 400C. Produsul prezintă un miros puternic, caracteristic, iar gustul este dulceag aromatic – amărui.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

451

Principii active. Produsul de valeriană conţine ulei volatil, sescviterpene, valerină, acizii cafeic, clorogenic, benzoic şi salicilic. De asemenea rizomii şi rădăcinile mai conţin glucide, cumarine, flavone, taninuri, lipide, rezine, parafine. Atenţie! Supradozarea cu valeriană duce la inapetenţă, hipersalivaţie, poliurie sau anurie, nefrite, tulburări intestinale, transpiraţii. În fază avansată de intoxicaţie apar fenomene de ameţeală, somnolenţă, hipotermie, tahicardie, tahipnee, colaps, comă asfixică. Se intervine prin administrare de purgativ uleios, permanganat de potasiu 1/5000, ulei camforat, cafeină, injecţii repetate cu doze mici de atropină. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsele de valeriană au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Totalul principiilor active este mai activ decât fiecare component în parte. În doze slabe valeriană stimulează sistemul nervos central şi ridică presiunea sanguină. De asemenea posedă acţiune sedativă asupra sistemului nervos şi cardiac. De o mare importanţă este şi acţiunea spasmolitică pe care valeriana o exercită la nivelul tractului gastrointestinal. Se administrează sub formă de infuzie, pulbere şi tinctură. Mod de administrare. Pentru tratarea afecţiunilor sistemului nervos central, în transpiraţii excesive, nefrite, poliurie sau anurie, tulburări intestinale se administrează: a. infuzie preparată din 10 g produs de rădăcini şi rizomi de odolean uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. b. extracţie apoasă 10 g produs de rădăcini şi rizomi de odolean uscat şi mărunţit la 100 ml apă rece. Se lasă la macerat de seara până dimineaţa (12 ore). Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. c. tinctură preparată din 10 g de rizom şi rădăcină sub formă de pulbere la 100 ml alcool de 70 de grade. Se lasă la macerat 8 zile, timp în care sticla se agită zilnic pentru omogenizarea extractului. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. d. pilule. Dozele de tratament de drog (infuzie, extracţie apoasă): animale mari (cabaline, bovine) 15 – 50 – 100 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 8 – 12 g, animale mici (pisici, câini) 0,25 – 1 – 5 g. Dozele de tratament cu tinctură: animale mari (cabaline, bovine) 10 – 20 – 40 ml, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 8 ml, animale mici (pisici, câini) 0,2 – 0,5 – 1 ml. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Valeriana officinalis

valeriană

Alte denumiri populare ale plantei odolean, guşa porumbelului, iarba mâţului, iarba pisicii, năvalnic

Acţiune farmacologică sedativ al sistemul nervos central, hipotensiv, antispastic

Organ utilizat rizom cu rădăcini

Mod de administrare infuzie, extract, tinctură

452

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

VARZA ALBĂ Brassica oleracea var. capitata forma alba L. – Fam. Cruciferae

Ecologie. Răspândire. Varza albă este o specie de plantă originară din regiunea mediteraneană. În România se cultivă în toate zonele ţării, până la înălţimi de 1 200 – 1 500 m. Planta emite pretenţii mari faţă de umiditatea din sol şi din atmosferă. Descrierea plantei. Varza albă este o plantă alimentară, ierboasă, bienală, înaltă de 15 – 30 cm. În pământ posedă rădăcină pivotantă, dezvoltată. Tulpina este scurtă, cilindrică; în al doilea an se formează tulpina floriferă, care este înaltă şi ramificată. Frunzele au limbul lat, cărnos, cu nervura principală proeminentă. Sunt acoperite cu pruină şi participă la formarea mugurelui (căpăţânei). Organul utilizat. De la varza albă se foloseşte partea aeriană – Brassica oleracea var. capitata herba – care se recoltează în primul an, când căpăţânile au forma, dimensiunile caracteristicile soiului. Recoltare. Partea aeriană de la varza albă se recoltează prin tăiere cu foarfeca, pe vreme frumoasă, uscată. Nu se usucă, ci se păstrează în locuri uscate, bine aerisite, la temperaturi constante de 6 – 100C. Principii active. Produsul, constituit din partea aeriană a verzei albe, conţine apă 92%, proteine 1,2%, glutamină, glucide 5,5%, sodiu (10 mg%), potasiu (175 mg%), calciu (35 mg%), fosfor (70 mg%), magneziu, fier, cupru, sulf, clor. Mai conţine şi vitamina A, vitamina B1, vitamina B2, niacin, vitamina C, vitamina K. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de varză albă are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Varza posedă un efect asupra gastritelor hiperacide şi ulcerului gastric, datorită acţiunii conjugate a unor substanţe protectoare a mucoasei stomacului şi a vitaminei

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

453

K – substanţă antihemoragică. Stimulează secreţia şi motilitatea compartimentelor gastrice. În mod secundar este un dezinfectant al tractului digestiv; de asemenea, este şi un stimulant al digestiei. Varza albă este un dezinfectant general, cu efect îndeosebi asupra germenilor Gram-negativi. Asupra bacilului lui Eberth, agentul febrei tifoide, posedă acţiune puternic bacteriolitică, datorită acidului lactic care se formează prin păstrarea la aer a verzei albe crude. Varza albă mai este înzestrată şi cu alte proprietăţi sedativă, antianemică, vitaminizantă, remineralizantă. Mod de administrare. Pentru tratarea de atonie ruminală se administrează prin breuvaj zeamă de varză albă acră. Pentru tratarea vacilor de inapetenţă li se administrează zeamă de varză albă acră. Pentru revigorarea organismului, în convalescenţă se dă în hrana animalelor. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Brassica oleracea var. capitata forma alba

varză albă

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

curechi, varză albă, varză căpăţână, varză de grădină, varză de iarnă, varză de toamnă

Organ Mod de utilizat administrare aperitiv, depurativ, diuretic, în stare partea energizant, sedativ, proaspătă, aeriană vitaminizant, remineralizant suc

454

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

VETRICE Tanacetum vulgare L. – Fam. Compositae

Ecologie. Răspândire. Vetrice este o specie de plante comună, întâlnită frecvent în regiunile de câmpie şi de deal, mai ales în Dobrogea, vegetând în fâneţe, pe ogoare, la marginea drumurilor, pe lângă garduri, căi ferate, locuri necultivate. Este rezistentă la condiţiile variabile de mediu. Descrierea plantei. Vetrice este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 50 – 120 cm. În pământ prezintă un rizom noduros. Tulpina este dreaptă, cilindrică, glabră, cu frunze alterne, penat – sectate, glabre. Florile au culoarea galbenă – aurie. Organul utilizat. De la vetrice se foloseşte partea aeriană – Tanaceti herba – care se recoltează în perioada iunie – septembrie. Recoltare. Uscare. Părţile aeriene ale plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, călduros, însorit, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Nu se recoltează părţile brunificate. Produsul nu trebuie să conţină tulpini lignifiate. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

455

Principii active. Produsul conţine tanacetină, flavone, rezine, ulei volatil, substanţe amare, acid cafeic, vitamina B1. Acţiune farmacologică. Recomandări. În medicina veterinară tradiţională se folosesc preparatele de vetrice ca emenagog, stimulent al funcţiei digestive. Se foloseşte în tratarea afecţiunilor intestinului sub formă de decoct. Mod de administrare. Empiric, pentru tratarea enteritei se administrează decoct obţinut din 5 g produs de vetrice uscat şi bine mărunţit la 100 ml borş proaspăt. Se fierbe 10 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Tanacetum vulgare Alte denumiri populare ale plantei brâncăriţă, calpăr, carpăn, aurată, creaţa broaştelor, gălbenare, hodolan, iarba raiului, marină, mădrişe, mintă românească, măruncă neagră, poarta raiului, roman, tereţ, vătrice, vitriţă

vetrice Acţiune Organ Mod de farmacologică utilizat administrare emenagog, stomahic, antiinflamator

partea aeriană

decoct

456

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

VIORELE Scilla bifolia L. – Fam. Liliaceae

Ecologie. Răspândire. Viorelele este o specie de plante comună, care se întâlneşte frecvent prin păduri, tufărişuri, pajişti, în regiunile de câmpie şi de deal. Descrierea plantei. Viorelele este o plantă ierboasă, perenă, de talie mică, fiind înaltă de 10 – 20 cm. În pământ posedă un bulb ovoidal cu rădăcină fasciculată şi îmbrăcat în tunici de culoare brună – închis. Frunzele, în număr de două, sunt late de 0,5 – 1 cm, plane sau caniculate, glabre. Tulpina este dreaptă, cilindrică şi se termină cu o inflorescenţă, formată din flori de culoare albastră – azurie. Organul utilizat. De la viorele se foloseşte partea aeriană – Scillae herba – care se recoltează primăvara. Recoltare. Uscare. Bulbii se scot din pământ cu cazmaua, sapa sau, chiar, hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C. Principii active. Produsul, constituit din bulbi de viorele, conţine glicozide cardiotonice, scilaren, glucide, ulei gras, fitosteroli. Acţiune farmacologică. Recomandări. Partea aeriană a viorelelor are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. Principiilor active din viorele li se atribuie proprietăţi expectorante, de fluidifiant al secreţiilor bronhice, antitusive, calmante şi antispastice, sudorifice. Medicina

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

457

tradiţională foloseşte produsul pentru tratarea traheobronşitei, cu instabilitate termică şi circulatorie. Mod de administrare. Pentru tratarea traheobronşitei, cu instabilitate termică şi circulatorie, se administrează infuzie, care se prepară dintr-o linguriţă de produs de viorele uscat şi bine mărunţit sau sub formă de pulbere la 200 ml apă rece. Se acoperă 15 minute. Se strecoară (filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă se foloseşte produsul sub formă de pulbere). Se administrează prin breuvaj bucal. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Scilla bifolia Alte denumiri populare ale plantei viorea, ceapa ciorii, crăcărele, cucuruzei, gheocei albastri, ghiorele, merişor, mioriţă, micsă sălbatecă, zambilă de câmp

viorele Acţiune Organ Mod de farmacologică utilizat administrare cardiotonic, partea cardiosedativ, infuzie aeriană diuretic

458

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

VIŞINUL Cerasus vulgaris Mill. (Prunus cerasus L.) – Fam. Rosacae

Ecologie. Răspândire. Vişinul este frecvent cultivat în livezi, grădini, în regiunile de câmpie şi de deal. Descrierea plantei. Vişinul este un arbore sau arboraş fructifer, care poate să atingă 8 – 10 m înălţime. În pământ posedă rădăcină superficială. Coroana este rotundă. Frunzele sunt elipticovale. Florile sunt albe. Fructele – vişinile, drupe globuloase, au culoarea roşie – închisă, neagră şi sunt acruţe. Organul utilizat. De la vişin se folosesc cozile fructelor – Cerasi stipes – care se recoltează în luna iulie. Recoltare. Uscare. În perioada de coacere a fructelor se colectează cozile vişinelor coapte. Acestea se spală imediat cu apă, se lasă să se zvânte, apoi se îndepărtează dintre ele resturile de crengi, frunze, sâmburi. Se pun la uscat în straturi subţiri, la soare, întorcându-se zilnic, pentru a le feri de mucegăire. Principii active. Codiţele fructelor de vişin conţin săruri de potasiu, taninuri catehice, saponine, flavone. Acţiune farmacologică. Recomandări. Produsul de vişin are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

459

Produsul are o acţiune diuretică puternică (cu uşoară activitate antiinflamatorie) folosindu-se în afecţiuni catarale ale tractului urinar (cistite, pielite, pielonefrite). Reprezintă unul dintre cele mai utilizate diuretice vegetale, deoarece elimină nisipul din rinichi. Datorită taninului are proprietăţi astringente recomandându-se în diaree. Mod de administrare. Pentru tratarea cistitei, pielitei, pielonefritei, diareii se recomandă: a. infuzie preparată din 15 g produs de vişin uscat şi mărunţit peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 – 40 minute, apoi se strecoară. Se răceşte, dacă mai trebuie, şi se administrează prin breuvaj bucal. b. decoct obţinut din 15 g produs de vişin uscat şi mărunţit la 250 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mari (cabaline, bovine) 100 – 150 – 250 g, animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 30 – 50 – 100 g, animale mici (pisici, câini, păsări) 5 – 10 – 20 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă: Denumire ştiinţifică şi populară

Cerarus vulgaris

vişin

Alte denumiri populare Acţiune farmacologică Organ Mod de ale plantei utilizat administrare antep, cireş amar, gişen, diuretic (cu uşoară acţiune antiinflamatorie), codiţele infuzie, jişin, zişinar uşor astringent, antidiareic fructelor decoct

460

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

VOLBURA Convolvulus arvensis L. – Fam. Convolvulaceae

Ecologie. Răspândire. Volbura este o specie de lumină, comună în toată ţara, în regiunile de câmpie şi de deal, ca buruiană de culturi; mai creşte şi în locuri necultivate. Descrierea plantei. Numită şi rochiţa rândunicii, volbura este o plantă ierboasă, perenă, de până la 100 cm înălţime, care se înfăşoară pe alte plante, pe garduri sau în lipsa acestora, se întinde pe sol. Florile sunt albe sau roz, cu corola în formă de pâlnie. Organul utilizat. De la volbură se foloseşte partea aeriană – Convolvuli herba – care se recoltează în perioada mai – septembrie. Recoltare. Uscare. Recoltarea se face prin smulgere. Se îndepărtează frunzele îngălbenite, rădăcinile, etc. Recoltarea se face pe timp frumos, călduros, însorit, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Uscarea artificială se face în cuptor la 45 – 500C. Principii active. Produsul, constituit din partea aeriană a plantei, conţine tanin, rezine, săruri minerale, vitamina C.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

461

Acţiune farmacologică. Recomandări. Preparatul de volbură are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă. Principiilor sale active li se conferă proprietatea de purgativ-laxativ. Mod de administrare. Pentru tratarea constipaţiei la câini şi pisici se administrează infuzie preparată din 2 – 5 g produs de volbură uscat şi bine mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 10 – 15 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Dozele de tratament: animale mici (pisici, câini) 5 – 10 g. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează. În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel: Denumire ştiinţifică şi populară

Convolvulus arvensis

volbură

Alte denumiri populare ale plantei

Acţiune farmacologică

Organ Mod de utilizat administrare

purgativ-laxativ

partea aeriană

rochiţa rândunicii, bolbură, bună dimineaţa, cămaşa Domnului, fusta doamnei, holbură, poala Maicii Domnului, volbură mică, zorele

infuzie

462

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

INDEX DE AFECŢIUNI TRATATE CU PLANTE MEDICINALE fenicul, hrean, isop, lemn dulce, lumânărică, mătrăgună, nalbă de cultură, nalbă de pădure, pătlagină, plop, salvie, săpunariţă, scai vânăt

A Afecţiuni ale căilor respiratorii: mac de câmp, leuştean, pătlagină, pin Afecţiuni pulmonare: anason, cimbru, cimbru de grădină, cimbrişor, ciuboţica-cucului, coada-calului, fenicul, iarbă mare, ienupăr, ipcărige, limba-mielului, lumânărică, mărar, plămânărică, sulfină, troscot Afecţiuni renale: albăstrele, angelică, anghinare, busuioc, captalan, ceapă, cicoare, ciuboţica-cucului, coacăz negru, coada-calului, creţişoară, creţuşcă, frag, frasin, iarbă mare, ienupăr, leuştean, limba-mielului, măceş, merişor, mesteacăn, osul-iepurelui, pătrunjel, plămânărică, plop, podbal, porumb, strugurii-ursului, ştevia-stânelor, troscot, zmeur Afecţiuni ale sistemului nervos central: valeriană Agalaxie: crin alb Angiocolită: chimen Anorexie: aloe, anason, angelică, anghinare, armurariu, molid, cicoare, cimbru, cimbru de grădină, cimbrişor, ghinţură galbenă, hamei, măceş, mur, muştar, obligeană, roiniţă Arsuri: aloe, ceapă, gălbenele, in, muşeţel, nuc, plop, sovârv, sunătoare Ascită: fasole Astm: ciumăfaie Atonia prestomacelor: genţiană galbenă, hrean, in, pelin, stirigoaie Atonie ruminală: hrean Atonia uterină: ştevia-stânelor

B Blefarită: pătlagină Bronhopneumonii: săpunariţă, stirigoaie, tei argintiu, tei cu frunza mare, tei pucios, trei fraţi pătaţi Bronşită: amăreală1, chimen, cimbru, cimbru de grădină, cimbrişor, ciuboţica cucului,

C Catar al căilor respiratorii: pir, urzică moartă albă Catar intestinal: pir Catar pulmonar: hrean Cistită: albăstrele, busuioc, cireş, ciuboţicacucului, coada-calului, coada-şoricelului, fasole, frag, frasin, leuştean, măceş, merişor, mesteacăn, năprasnic, nuc, osuliepurelui, pătrunjel, pin, plămânărică, porumbar, urzică moartă albă Cistită hemoragică: arnică, bujor, busuioc, coada-calului, coada-şoricelului, creţişoară, gălbenele, genţiană galbenă, leurdă, leuştean, năprasnic, nuc, osuliepurelui, porumbar Congestie pulmonară: gălbenele, muşeţel, pătlagină, urechelniţă Colici: anason, coada-şoricelului, coriandru, fenicul, mac de grădină, mărar, măselariţă, mentă, roiniţă Colită: nalbă de cultură, nalbă mare, nalbă de pădure Contuzii: arnică Constipaţie: aloe, cicoare, cruşin, floareasoarelui, frasin, in, lemn dulce, mătrăgună, muştar, revent, ricin Convalescenţă: angelică, cerenţel, coacăz negru, grâu, măceş

D Debilitate: angelică, molid, cerenţel, hamei Degerături: gălbenele Dermatite: aloe, brustur, coada-şoricelului, grâu, mesteacăn, muşeţel, pedicuţă, scai vânăt, urechelniţă, usturoiţă Diaree: albăstrele, castan, cireş, muşeţel, pătlagină, plămânărică, roiniţă, salcie, sclipeţi, sorbestrea, vişin

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ Dischinezie biliară: anghinare, cicoare, cimbru, cimbru de grădină, cimbrişor, coada-şoricelului, porumb, siminoc Dispepsii: albăstrele, mentă

E Ectoparaziţi: anason, cimbru, cimbru de grădină, cimbrişor Eczeme: arnică, brustur, cerenţel, coadacalului, coada-şoricelului, gălbenele, grâu, ipcărige, mesteacăn, muşeţel, nalbă de cultură, nalbă mare, nalbă de pădure, năprasnic, nuc, orez, pedicuţă Edeme: captalan, castan, siminoc, sulfină Enterită: arin negru, cerenţel, coada-racului, creţişoară, grâu, mentă, mur, nuc, orez, ovăz, porumbar, răchitean, troscot, turiţă mare, urzică moartă albă Enterită hemoragică: coada-racului, năprasnic, orez, orz, răchitean Enterocolită: chimen, cimbru, cimbru de grădină, cimbrişor, coada-racului, mentă, muşeţel, salvie, sunătoare Epilepsie: valeriană Faringită: salvie Fascioloză: castraveţi, fasole, hrean, iarbă mare, mălin, măslin, nuc, nufăr alb, secară Fistule: năprasnic, nuc, usturoiţă Flegmon: in, usturoiţă Furunculoză: brustur, ceapă, coadaşoricelului, gălbenele, in, nalbă de cultură, nalbă mare, nalbă de pădure, nuc, sovârv

G Gastrită: dud alb, gălbenele, muşeţel, troscot, turiţă mare Gastroenterită: arin negru, cerenţel, creţişoară, dud alb, lemn dulce, merişor, molid, nalbă de cultură, nalbă mare, nalbă de pădure, năprasnic, orez, ovăz, stejar, strugurii-ursului, traistaciobanului, trei-fraţi-pătaţi, troscot Gingivită: nuc

H Helmitoză: ceapă, dovleac, pelin, usturoi Hematurie: bujor

463

Hemostatic: călin Hepatită: anghinare, armurariu, cicoare, mesteacăn, năprasnic Hiperperistaltism digestiv: valeriană Hipodermoză: boz, stirigoaie Hipogalaxie: anason, bănuţei, crin de pădure, iarbă mare, lumânărică, mărar, nufăr alb, tătăneasă, urzică, urzică mică

I Icter: fenicul Inapetenţă: chimen Indigestii: albăstrele, aloe, anason, armurariu, ceapă, floarea-soarelui, mentă, măceş, mur, orz, pelin, turtă Inflamaţii: captalan, castan, coriandru, in, muşeţel, nalbă de cultură, nalbă mare, nalbă de pădure, sulfină, tei alb, troscot Inflamaţii ale căilor respiratorii: lichen de piatră, mătreaţa-bradului Infecţii: coacăz negru Insecticid: ardei iute, roiniţă Insuficienţă cardiacă: degeţel lânos, degeţel roşu, ruscuţă de primăvară, silur, talpagâştei Intoxicaţii: muşeţel, siminoc

L Laringită: lumânărică, nalbă de cultură, nalbă mare, nalbă de pădure

M Mamite hemoragice: leurdă, urechelniţă Mastită: crin alb, leurdă Meteorism: chimen, salvie Mialgii: muştar negru Micoze: muştar negru, pin

N Nefrite: coada-şoricelului, fasole, ipcărige, pir, porumbar, turtă Nefropatii: pir Nevroză: talpa-gâştei

O Otită: urzică moartă albă

464

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

P Panariţiu: ceapă, lemn câinesc, stejar Papilomatoză: coada-şoricelului, gălbenele, rostopască, urechelniţă Pielite: cireş, vişin, pin Pielonefrite: cireş, coada-şoricelului, urzică moartă albă Plăgi atone: cătină albă, coada-şoricelului, creţuşcă, crin alb, hamei, lemn câinesc, muşeţel, răchitean, troscot, urechelniţă Plăgi cu larve: boz, brustur, ciumăfaie, creţuşcă, iarbă roşie, lumânărică, nuc, omag, sunătoare Pleurită: muştar negru Pneumonie: săpunariţă, trei-fraţi-pătaţi

R Răni: aloe, arin negru, ceapă, cerenţel, coadaşoricelului, coada-racului, creţişoară, creţuşcă, crin alb, gălbenele, hamei, ipcărige, isop, lichen de piatră, limbamielului, mătreaţa-bradului, mur, năpraznic, plămânărică, plop negru, roiniţă, sulfină, sunătoare, troscot, usturoi, usturoiţă Repaus mamar: salvie Retenţie placentară: ceapă, orz, ovăz, tătăneasă Retenţie urinară: ardei, ceapă, pătrunjel Reumatism: creţuşcă, măselariţă, pin, plop negru Ruminator: brustur, ceapă, coada-şoricelului, ienupăr, păpădie, pelin alb

S Scabie: captalan, lemn câinesc, turtă Spasme intestinale: muşeţel Sedativ: călin, tei argintiu, iarbă mare Stări alergice: muşeţel, turiţă mare Stări „a frigore”: amăreală, angelică, brustur, busuioc, creţuşcă, crin alb, frasin, hrean, ienupăr, mentă, leurdă, limba-mielului, lumânărică, mac de câmp, măceş, merişor, nalbă de cultură, nalbă mare, nalbă de pădure, năprasnic, pir, soc, spânz, urechelniţă, usturoiţă

Stări de excitaţie ale sistemului nervos central: tei argintiu Stări febrile: angelică, anghinare, arnică, captalan, crin alb, isop, năprasnic, spânz, turtă, ţintaură, urechelniţă, usturoiţă Stări inflamatorii ale mucoaselor: muşeţel Stimularea digestiei: anghinare, coadaşoricelului, ienupăr, muştar, obligeană, păpădie, pelin alb, schinel, trifoişte, ţintaură Stimularea funcţiei hepatice: trifoişte, ţintaură Stimularea secreţiei de lapte: amăreală1, anason, chimen, coriandru, roiniţă Stimulent gastric: aloe, anghinare, coadaşoricelului, ienupăr, muştar, obligeană, păpădie, pelin alb, schinel, trifoişte, ţintaură Stomatită: arin negru, frag, lemn câinesc, muşeţel, nuc

T Traheobronşită: ciuboţica cucului, nalbă de cultură, nalbă de pădure, năprasnic, pătlagină Tricofiţie: coada-şoricelului Tulburări de metabolism: anghinare, cătină albă, dud alb, genţiană galbenă Tulburări de ritm cardiac: lăcrămioare Tulburări gastrointestinale: busuioc, genţiană galbenă, urzică moartă albă Tumori: urzică moartă albă

U Ulcer: creţişoară, gălbenele, urzică moartă albă Ulceraţii: aloe, năprasnic, salvie Ulcere cutanate: cerenţel, coada-racului

V Viermi intestinali: anason, calomfir, ceapă, cimbru, coada şoricelului, conopidă, dovleac, dovlecel, frag, hrean, măceş, măslin, morcov, nuc, pelin alb, piersic, ţintaură, usturoi, usturoiţă

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

465

GLOSAR

A Acnee – boală de piele caracterizată prin apariţia de coşuri, pe obraz sau pe spate, punte negre, etc. Acut – despre o durere – intensă, ascuţită, violentă - despre boală – care are o evoluţie scurtă, cu manifestări clinice intense Adinamie – scăderea accentuată a forţei fizice; apare de exemplu în febra tifoidă, în hepatita epidemică Adjuvant – ajutător Afecţiune – boală Analeptic – (substanţă sau medicament) cu acţiune stimulentă asupra sistemului nervos central, în special asupra centrilor nervoşi respiratori şi circulatori Analgezic – care suprimă temporar durerea Anghină pectorală – irigaţie insuficientă a inimii care provoacă dureri în regiunea inimii şi accese de înăbuşire Angiocolite – inflamaţia căilor biliare Anorexie – lipsa poftei de mâncare Antibiotic – împiedică înmulţirea microbilor, acţionând asupra lor Antidiabetice – cu acţiune hipoglicemiante Antiemetic – contra greţurilor, vărsăturilor Antigalactogog – combate sau diminuează secreţia laptelui Antihelmintic – contra viermilor intestinali Antihidropic – care combate hidropizia Antilitiazice – care previn şi combat formarea calculilor Antimitotic – medicamente sau substanţe utilizate în tratamentul unor forme de cancer; de exemplu colchicina Antipiretic – care combat febra Antiseptic – modifică mediul făcând imposibilă înmulţirea microbilor, împiedică sau previne infecţiile microbiene Antispastic – împotriva spasmelor muşchilor striaţi şi netezi Antisudorific – împotriva transpiraţiei Anxietate – stare de nelinişte, teamă însoţită de palpitaţii, greutate în respiraţie, insomnii, etc. Aperitiv – stimulent al poftei de mâncare Aritmie – tulburare a ritmului cardiac normal Arterită – afecţiune inflamatorie a arterelor Artroză – afecţiune a articulaţiilor Astringent – care provoacă strângerea ţesuturilor, moderează secreţiile, uşurează cicatrizarea Ataxie – tulburare a coordonării mişcărilor, în special a celor voluntare, ca urmare a lezării căilor nervoase sau a centrilor nervoşi coordonatori ai mişcării Ateroscleroză – depunerea colesterolului pe pereţii arterelor Atonie – lipsa tonusului muscular al unui organ Axilă – locul unde se împreună ramura cu trunchiul sau o frunză cu ramura (tulpina)

B Balsamic – care alină şi vindecă rănile Behic – care este liniştitor al tusei Bilabiat – (despre floare) format din două buze (labii); de exemplu la urzica moartă Blefarită – inflamarea pleoapelor şi a rădăcinii genelor

466

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Bradicardie – rărirea, normală sau patologică (sub 60 de pulsaţii pe minut), a ritmului cardiac Breuvaj bucal – se toarnă pe gât Bronşită – afecţiune inflamatorie a bronhiilor, survenită în urma unei infecţii

C Calculoză (litiază) – afecţiune produsă de prezenţa calculilor într-un organ sau canal secretor (ex. c. renală, biliară) Cardiotonic – întăreşte muşchiul inimii Carminativ – calmează durerile abdominale şi ajută la eliminarea gazelor Catar – stare inflamatorie a unei mucoase interne (ex. m. digestivă, respiratorie) Cicatrizant – favorizează vindecarea rănilor (epitelizant) Cistită – inflamaţie a vezicii urinare Citostatic – opreşte înmulţirea celulelor Colagog – care stimulează contracţia vezicii biliare şi a căilor biliare şi provoacă evacuarea bilei în intestin Colecistită – inflamaţia colecistului (vezicii biliare) Coleretic – stimulează secreţia de bilă a celulelor ficatului Colică – durere abdominală puternică, care survine în crize, cu punct de plecare în organele abdominale (ex. c. hepatică, intestinală, renală) Colită – inflamaţia intestinului Cronic – despre boli – care prezintă evoluţie îndelungată (ex. tuberculoza, reumatismul) Cvadrangulară – tulpină tetramuchiată

D Depurativ – ajută la eliminarea unor substanţe toxice din organism Diaforetic – care provoacă transpiraţia Diskinezie biliară – tulburare funcţională motorie a căilor biliare care duce la greutăţi în evacuarea bilei, însoţite de manifestări dureroase Dismenoree – menstruaţie cu de dureri datorită unei poziţii anormale a uterului, hiperfoliculinie Dispepsie – tulburări ale digestiei Diuretic – creşte volumul de urină eliminată Drog – materie primă de origine vegetală, animală sau minerală, care serveşte la prepararea anumitor medicamente

E Ectoparazit – parazit extern Edem – acumulare de lichid în ţesuturi (ex. edem pulmonar) Efect teratogen – care produce anomalii, malformaţii, etc. Emenagog – medicament sau substanţă care favorizează menstruaţia Emolient – substanţe care diminuează procesele inflamatorii ale mucoaselor Endosperm – ţesut vegetal în care se înmagazinează substanţele de rezervă necesare creşterii embrionului Enterită – inflamaţia intestinului subţire Enterocolită – inflamaţia intestinului subţire şi gros Epistaxis – hemoragie nazală Exantem – erupţie care apare pe piele în unele boli contagioase Expectorant – care uşurează expectoraţia prin fluidificarea şi eliminarea secreţiilor traheo-bronhice

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

467

F Faringită – inflamaţia faringelui Febrifug – care scade febra Fistulos – organ alungit, gol în interior Flebită – afecţiune inflamatorie a peretelui venelor, de obicei la membrele inferioare

G Gastralgie – durere (nervoasă) a stomacului Gastrită hipoacidă – inflamaţia mucoasei gastrice cu scăderea secreţiei gastrice Gastrită hiperacidă – inflamaţia mucoasei gastrice cu creşterea secreţiei gastrice Gastroenterite – inflamaţia mucoasei gastrice şi cea a intestinului subţire Gingivită – inflamaţia gingiilor Glabră – lipsită de peri pe suprafaţă Glauc – care este de culoare verde – albăstrie Glicozurie – simptom al diabetului, care constă în prezenţa glucozei în urină Gută – artrită urică

H Heliofilă – (despre plante) iubitoare de soare Hematurie – prezenţa sângelui sau a hematiilor în urină, întâlnită în unele afecţiuni renale, etc. Hemostatic – care opreşte hemoragia Hidropizie – acumulare patologică de apă în ţesuturi şi în cavităţile naturale ale corpului Hipoglicemiant – care scade zahărul din sânge Hipotensiv – scade tensiunea arterială

I Inapetenţă – lipsa poftei de mâncare Ischemie – afecţiune provocată de circulaţia sanguină deficitară în unele organe (ex. ischemia cardiacă)

L Lanceolat – care are forma unui vârf de lance Laringită – inflamaţia laringelui Laxativ – purgativ uşor Lipotemie – leşin Litontriptic – proprietatea de a mărunţi unii calculi, ajutând la eliminarea lor

M Maturativ – cu efecte în grăbirea colectării unor abcese, furuncule Meteorism – balonarea abdomenului din cauza acumulării de gaze în stomac sau intestin

N Nefrită – afecţiune caracterizată prin inflamaţia rinichiului Neurosedativ – calmant al sistemului nervos Nevralgie – senzaţie de durere

468

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

O Oblong – lunguieţ, alungit Ochree – manşon membranos la baza frunzelor (la Polygonaceae) Ocitocic – (substanţă) care are acţiune stimulentă asupra musculaturii uterine, în vederea contracţiei uterului Oligomenoree – reducerea frecvenţei menstruaţiei, întâlnită înainte de menopauză, în unele afecţiuni endocrine

P Palee – înveliş format din două frunzişoare membranoase Palmat – (despre modul de aşezare a foliolelor unei frunze compuse) care porneşte de la un centru comun şi se răsfiră ca degetele unei palme Palpitaţie – bătaie mai puternică, mai rapidă sau neregulată a inimii Peren – (despre plante) care trăieşte şi rodeşte mai mulţi ani, având o rădăcină sau o tulpină persistentă Peristaltism – denumire dată mişcărilor de contracţie ale stomacului şi intestinului, care fac ca alimentele să fie împinse de-a lungul tubului digestiv Pielită – inflamaţia bazinetului renal Pirozis – senzaţie de arsură la nivelul stomacului Purgativ – provoacă eliminarea conţinutului intestinal

R Răni (plăgi) – leziuni ale ţesuturilor corpului provocate de arsuri, tăieturi, etc. Revulsiv – produce congestie sanguină la locul extern unde se aplică; activează circulaţia sângelui Repent – (despre tulpinile plantelor) care stă culcat la pământ Rizom – tulpină subterană lipsită de clorofilă, uneori cu frunze rudimentare; serveşte la înmagazinarea substanţelor de rezervă şi ca organ de înmulţire vegetativă

S Seboree – secreţie mare de grăsimi Sectat – (despre frunze lobate) care are lobi cu incizii mari, atingând nervura mediană a frunzei Sedativ – calmant nervos Septic – care se referă la o infecţie Sesil – (despre frunze) care nu are peţiol Soporific – somnifer Spasmolitic – care elimină spasmele Spontan – (despre plante) care cresc fără intervenţia omului Sporange – organ în formă de sac în care iau naştere sporii ciupercilor, ferigilor Stomahic – care excită secreţiile gastrice, favorizând digestia Stomatită – inflamaţia mucoasei bucale Subspontan – plantă care a fost cultivată cândva şi care s-a sălbăticit Sudorific – proprietatea de a mării transpiraţia, favorizând scăderea temperaturii şi eliminarea toxinelor

T Tal – corp vegetal nediferenţiat în rădăcină, tulpină, frunze, lipsit de vase conducătoare la plantele inferioare (alge, ciuperci, licheni, muşchi)

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ Tahicardie – accelerarea anormală a ritmului bătăilor inimii Tonifiant – întăritor Tonic aperitiv – care măreşte pofta de mâncare Traheită – inflamaţia traheii Trofic – hrănitor

U Uremie – intoxicaţie a organismului cu uree şi acid uric, datorită nefuncţionării normale a rinichiului Uretrită – inflamaţia uretrei

V Vasoconstrictor – care micşorează diametrul vaselor de sânge Vasodilatator – care produce dilatarea vaselor de sânge Verticil – dispoziţia ramurilor, frunzelor, florilor, care pleacă mai multe de la acelaşi nod Vulnerar – proprietate de a vindeca rănile

469

470

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

INDEX DE DENUMIRI ŞTIINŢIFICE 1. Abies alba.................................pag. 2. Achillea millefolium ................pag. 3. Aconitum tauricum ..................pag. 4. Acorus calamus ........................pag. 5. Adonis vernalis.........................pag. 6. Aesculus hippocastanum .........pag. 7. Agrimonia eupatoria ...............pag. 8. Agropyron repens ....................pag. 9. Alchemilla vulgaris .................pag. 10. Allium cepa .............................pag. 11. Allium sativum .........................pag. 12. Allium ursinum ........................pag. 13. Alnus glutinosa ........................pag. 14. Aloe arborescens .....................pag. 15. Althaea officinalis ...................pag. 16. Anagallis arvensis ...................pag. 17. Anethum graveolens ................pag. 18. Angelica archangelica ............pag. 19. Arctium lappa ..........................pag. 20. Arctostaphylos uva – ursi ........pag. 21. Aristolochia clematis ...............pag. 22. Armoracia rusticana ...............pag. 23. Arnica montana .......................pag. 24. Artemisia abrotanum ..............pag. 25. Artemisia absinthium ..............pag. 26. Artemisia vulgaris ...................pag. 27. Arum maculatum .....................pag. 28. Asarum europaeum .................pag. 29. Atropa bella-donna .................pag. 30. Avena sativa ............................pag. 31. Betula verrucosa .....................pag. 32. Bidens tripartita ......................pag. 33. Borago officinalis ....................pag. 34. Brassica nigra (Sinapis nigra) pag. 35. Brassica oleracea var. capitata forma alba ................pag. 36. Caledula officinalis .................pag. 37. Capsella bursa pastoris ..........pag.

38. Capsicum annuum .................. pag. 39. Carlina acaulis ....................... pag. 40. Carum carvi ............................ pag. 41. Celosia argentea f. crestata .... pag. 42. Centaurea cyanus ................... pag. 43. Centaurium umbellatum ......... pag. 44. Cerasus avium ........................ pag. 45. Cerasus vulgaris (Prunus cerasus) .................... pag. 46. Cetraria islandica ................... pag. 47. Chelidonium majus ................. pag. 48. Cichorium intybus ................... pag. 49. Citrulus lanatus ...................... pag. 50. Citrus aurantium ..................... pag. 51. Clematis vitalba ...................... pag. 52. Cnicus benedictus ................... pag. 53. Colchicum autumnale ............. pag. 54. Convallaria majalis ................ pag. 55. Convolvulus arvensis .............. pag. 56. Coriandrum sativum ............... pag. 57. Corylus avellana ..................... pag. 58. Cucurbita maxima .................. pag. 59. Cucurbita pepo ....................... pag. 60. Cynara scolymus ..................... pag. 61. Datura stramonium ................. pag. 62. Dictamnus albus ..................... pag. 63. Digitalis lanata ....................... pag. 64. Digitalis purpurea .................. pag. 65. Dryopteris filix-mas ................ pag. 66. Epilobium hirsutum ................ pag. 67. Epilobium montanum .............. pag. 68. Equisetum arvense .................. pag. 69. Equisetum telmateia ................ pag. 70. Eryngium planum .................... pag. 71. Euphorbia cyparissias ............ pag. 72. Euphrasia rostkoviana ............ pag. 73. Evonymus europaea ................ pag. 74. Filipendula ulmaria ................ pag.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ 75. Foeniculum vulgare ................pag. 76. Fragaria vesca ........................pag. 77. Frangula alnus (Rhamnus frangula) ................pag. 78. Fraxinus excelsior ...................pag. 79. Galium verum ..........................pag. 80. Gentiana asclepiadea ..............pag. 81. Gentiana lutea .........................pag. 82. Geranium robertianum ...........pag. 83. Geum urbanum ........................pag. 84. Glechoma hederacea ...............pag. 85. Glycyrrhiza glabra ..................pag. 86. Gypsophila paniculata ............pag. 87. Hedera helix ............................pag. 88. Helianthus annuus ..................pag. 89. Helichrysum arenarium ..........pag. 90. Helleborus purpurascens ........pag. 91. Hippophae rhamnoides ...........pag. 92. Hordeum vulgare ....................pag. 93. Humulus lupulus .....................pag. 94. Hyoscyamus niger ...................pag. 95. Hypericum perforatum ............pag. 96. Hyssopus officinalis ................pag. 97. Impatiens noli tangere ............pag. 98. Inula helenium .........................pag. 99. Junglans regia .........................pag. 100. Juniperus communis .............pag. 101. Lamium album ......................pag. 102. Lavandula angustifolia .........pag. 103. Leonurus cardiaca ...............pag. 104. Levisticum officinale ............pag. 105. Ligustrum vulgare ................pag. 106. Lilium candidum ...................pag. 107. Lilium martagon ...................pag. 108. Linum usitatissimum .............pag. 109. Lycopodium clavatum ..........pag. 110. Lysimachia nummularia .......pag. 111. Lythrum salicaria .................pag. 112. Malva glabra ........................pag. 113. Malva pusilla ........................pag. 114. Malva sylvestris ....................pag. 115. Malva verticillata .................pag. 116. Marrubium vulgare ..............pag.

117. 118. 119. 120. 121. 122. 123. 124. 125. 126. 127. 128. 129. 130. 131. 132. 133. 134. 135. 136. 137. 138. 139. 140. 141. 142. 143. 144. 145. 146. 147. 148. 149. 150. 151. 152. 153. 154. 155. 156. 157.

471

Matricaria chamomilla ........ pag. Melilotus officinalis ............. pag. Melissa officinalis ................ pag. Melittis melissophyllum ....... pag. Mentha aquatica .................. pag. Mentha piperita .................... pag. Mentha spicata var. crispata pag. Menyanthes trifoliata ........... pag. Morus alba ........................... pag. Nepeta cataria ...................... pag. Nicotiana tabacum ............... pag. Nymphaea alba .................... pag. Ocimum basilicum ............... pag. Olea europaea ...................... pag. Ononis spinosa ..................... pag. Origanum vulgare ................ pag. Oryza sativa ......................... pag. Paeonia officinalis ............... pag. Papaver rhoeas .................... pag. Papaver somniferum ............ pag. Paris quadrifolia .................. pag. Persica vulgaris (Prunus persica) .................. pag. Petasites hybridus ................ pag. Petroselinum sativum ........... pag. Phaseolus vulgaris ............... pag. Physalis alkekengi ................ pag. Picea excelsa (Picea abies) . pag. Pimpinella anisum ............... pag. Pimpinella saxifraga ............ pag. Pinus sylvestris .................... pag. Plantago lanceolata, P. media, P. major .............. pag. Platanthera bifolia ............... pag. Polygala amara .................... pag. Polygonum aviculare ........... pag. Polygonum birsota ............... pag. Polygonum hygropiper ........ pag. Polygonum persicaria .......... pag. Populus nigra ....................... pag. Populus tremula ................... pag. Potentilla anserina ............... pag. Potentilla erecta ................... pag.

472 158. 159. 160. 161. 162. 163. 164. 165. 166.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

Primula officinalis ................pag. Prunus spinosa .....................pag. Pulmonaria officinalis ..........pag. Punica granatum ..................pag. Quercus pubescens ...............pag. Quercus robur ......................pag. Ranunculus acris ..................pag. Raphanus sativus ..................pag. Rheum officinale L., Rh. palmatum L. var. tanguticum pag. 167. Rhododendron kotschyi ........pag. 168. Ribes nigrum ........................pag. 169. Ricinus communis .................pag. 170. Robinia pseudacacia ............pag. 171. Rosa canina ..........................pag. 172. Rosa pendulina .....................pag. 173. Rubus caesius .......................pag. 174. Rubus fruticosus ...................pag. 175. Rumex alpinus ......................pag. 176. Rumex crispus ......................pag. 177. Salix alba ..............................pag. 178. Salix babylonica ...................pag. 179. Salvia glutinosa ....................pag. 180. Salvia officinalis ...................pag. 181. Sambucus ebulus ..................pag. 182. Sambucus nigra ....................pag. 183. Sanguisorba officinalis .........pag. 184. Saponaria officinalis ............pag. 185. Scilla bifolia .........................pag. 186. Secale cereale .......................pag. 187. Sempervivum tectorum .........pag.

188. 189. 190. 191. 192. 193. 194. 195. 196. 197. 198. 199. 200. 201. 202. 203. 204. 205. 206. 207. 208. 209. 210. 211. 212. 213. 214. 215. 216.

Silybum marianum ............... pag. Sorbus aucuparia ................. pag. Symphytum officinale ........... pag. Tanacetum vulgare .............. pag. Taraxacum officinale ........... pag. Thuja occidentalis ................ pag. Thymus serpyllum ................ pag. Thymus vulgaris ................... pag. Tilia cordata ........................ pag. Tilia platyphyllos ................. pag. Tilia tomentosa (T. argentea) pag. Trigonella foenum-graecum pag. Triticum aestivum ssp. vulgare ................................. pag. Tussilago farfara .................. pag. Typha latifolia ...................... pag. Urtica dioica ........................ pag. Urtica urens ......................... pag. Usnea barbata ...................... pag. Vaccinium myrtillus ............. pag. Vaccinium vitis idaea ........... pag. Valeriana officinalis ............ pag. Veratrum album ................... pag. Verbascum phlomoides ........ pag. Verbena officinalis ............... pag. Viburnum opulus .................. pag. Vicia faba ............................. pag. Vinca minor .......................... pag. Viola arvensis ...................... pag. Zea mays .............................. pag.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

INDEX DE PLANTE MEDICINALE TOXICE DENUMIRI ŞTIINŢIFICE ŞI POPULARE Abies alba - brad Aconitum taricum – omag Adonis vernalis – ruscuţa de primăvară Anagalis arvensis - scânteuţă Aristolochia clematis – cucurbeţică Arum maculatum – mana pământului Asarum europaeum – pochivnic Atropa bella-donna – mătrăgună Chelidonium majus - rostopască Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă Convallaria majalis – lăcrimioară Datura stramonium – ciumăfaie Digitalis lanata – degeţel lânos Digitalis purpurea – degeţel roşu Dryopterix filix-mas – ferigă Evonymus europaea – salbă moale Hedera helix – iederă Helleborus purpurascens – spânz Hyoscyamus niger – măselariţă Ligustrum vulgare – lemn câinesc Nicotiana tabacum – tutun Paris quadrifolia – dalac Physalis alkekengi – păpălău Pimpinella anisum – anason Punica granatum – rodiu Ranunculus acris – piciorul cocoşului Ricinus communis – ricin Rododendron kotschyi – smirdar Veratrum album – strigoaie Viburnum opulus – călin

473

474

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Andrei M. – Anatomia plantelor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978. 2. Andrei M. – Să cunoaştem plantele medicinale. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971. 3. Albu C. D., Brezeanu M. – Mică enciclopedie de chimie. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974. 4. Albulescu D., Repta M. – Contribuţii la valorificarea plantelor Malva silvestris L. şi Malva glabra Desv. prin asocierea calităţii lor în funcţie de conţinutul de mucilagii. Farmacia nr. 9, 1977 5. Albulescu D., Lazăr M – Identificarea şi dozea alantoinei în planta Pulmonareia officinalis L. Farmacia nr. 8, 1974. 6. Albulescu D., Palade M. – Contribuţii la studiul derivaţilor benzoalfapironici din florile de Robinia pseudacacia L. Revista medicală, nr. 2, 1974. 7. Alexan. M. Ghidul micului culegător de plante medicinale. Trustul Plafar, Bucureşti, 1976. 8. Andronescu E. şi colab. – Acţiunea epitelizantă a unor extracte vegetale. Clujul Medical nr.4, 1977 9. Anghel I. – Citologie vegetală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. 10. Anghel Gh., Răvăruţ M., Turcu Gh. – Geobotanica. Editura Ceres Bucureşti 1971. 11. Antonescu V. şi colaboratorii – Contribuţii la studiul fizico – chimic al flavonoizilor din Origanum vulgare L. Farmacia, nr. 4, 1982. 12. Athanasiu E. – În lumea plantelor de leac – Editura Agrosilvică, Bucureşti, 1968. 13. Balaj L., Oprescu D., Cristian N. – Farmacia familiei. Editura Trans-pres Kraul, Bucureşti, 1995. 14. Bajenov S.V. – Toxicologia veterinară (traducere). Bucureşti, 1954. 15. Bădescu Gh. şi alţii – Fructele şi sănătatea. Editura Ceres, Bucureşti, 1984. 16. Beju A. – Tratamentul bolilor de ochi cu ajutorul plantelor. Editura Paco, 1995. 17. Beldie Al. – Flora României. Determinator ilustrat al plantelor vasculare vol I, II. Editura Academiei R.S.R. 1979. 18. Blăjeni C.A. – Homeopatia, ediţia a II-a. Editura Lira, 1994. 19. Bodea C., Cucu V. Cioacă C. – Tratat de biochimie vegetală, vol IV. Editura Academiei, Bucureşti, 1982. 20. Bojor O., Alexan M. – Plante medicinale – izvor de sănătate. Editura Ceres, Bucureşti, 1981. 21. Bojor O., Alexan M. – Plante medicinale şi aromatice de la A la Z. Bucureşti, RECOOP, 1984. 22. Bojor O. – Comprimate din pulberi de plante medicinale şi ceaiuri balneologice. Practica Farmaceutică, nr. 4. 1982. 23. Boldor O., Trifu M., Raianu O. – Fiziologia plantelor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981. 24. Bordea M., Bordea I. – Vitaminizarea naturală a organismului şi sănătatea. Editura Sport – Turism, Bucureşti, !989. 25. Borza Al. – Dicţionar etnobotanic. Editura Academiei R.S.R., 1968. 26. Bungetzianu Gh., Chirilă P. – Manual de homeopatie. Editura Medicală, Bucureşti, 1983. 27. Burghele T. şi colab. Enciclopedia medicală populară. Editura Medicală, Bucureşti, 1964. 28. Butură V. – Enciclopedie de etnobotanică românească. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 1979. 29. Călinescu R., Bunescu A., Pătroescu, Nardiu M. – Biogeografie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

475

30. Chirilă M., Chirilă P. – Terapia naturistă. Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1985. 31. Chirilă P. ş.a. – Medicina naturistă, mic tratat terapeutic. Editura Medicală, Bucureşti, !987. 32. Ciocârlan V. – Flora ilustrată a României vol I, II. Editura Ceres, 1988, 1990 33. Ciulei I şi colab. – Cercetări privind compoziţia chimică a genului Papaver sp. L. Farmacia, nr. 2, 1982. 34. Coiciu Ev., Racz G. – Plante medicinale şi aromatice. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1962. 35. Constantinescu C. – Plante medicinale în apărarea sănătăţii, Bucureşti, 1971. 36. Constantinescu C., Agropian A. – Plante medicinale din flora spontană. Editura II, CENTROCOOP, Bucureşti, 1962. 37. Constantinescu E. şi colab. – Contribuţii la stabilirea calităţii produsului Menthae folium. Practica Farmaceutică, nr.2, 1976. 38. Constantinescu D., Constantinescu C. – Formular fitoterapeutic, Bucureşti, 1968. 39. Constantinescu D., Sommer L. – Cercetarea şi valorificarea plantelor medicinale uzuale. Bucureşti, 1994. 40. Constantinescu D. Gr., Haţeganu E. M. – Plante medicinale. Editura Medicală, Bucureşti, 1979. 41. Constantinescu M. – Adversari vechi şi noi ai sănătăţii. Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1985. 42. Cosmovici L. – Îngrijirea tenului. Bucureşti, 1965. 43. Cosmovici L., Zisu L. – Caleidoscop cosmetic. Editura Medicală, Bucureşti, 1988. 44. Coste I. – Omul, biosfera şi resursele naturale. Editura Facla, Timişoara, 1982. 45. Cotrău M. – Toxicologie. Editura Junimea. Iaşi, 1978. 46. Crăciun Fl., Bojor O., Alexan M. – Farmacia naturii. Vol I şi II, Editura Ceres, Bucureşti, 1976. 47. Crişan A., Hodişan V. – Cercetări privind acţiunea fungistatică şi fungicidă a unor extracte şi uleiuri volatile din plante medicinale. Contribuţii Botanice, 1975. 48. Dihoru Gh. – Ghid pentru recunoaşterea şi folosirea plantelor medicinale. Editura Ceres, Bucureşti 1978. 49. Doboş Al. – Farmacia edenică, Editura Nirvana, Bucureşti, 1993. 50. Dragomir N., Plauchitiu M. – Medicamentul, remediu sau otravă. Editura Facla, 1978. 51. Dumitru I. F. – Biochimie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980. 52. Enescu N. – Natura – farmacia verde. Editura Porto – Franco, Galaţi, 1991. 53. Fischer E. – Dicţionarul plantelor medicinale. Editura Gamma pres. 1999. 54. Florea M. şi colab. – Solurile din Geografia fizică a României vol I. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983. 55. Fulga I. G. – Antibioză, antibiotice, antibioterapie. Editura Medicală, Bucureşti, 1989. 56. Fuzi I., Gergely J., Marton A, Peter M., Albu R. – Cercetări farmacobotanice asupra unor specii de Geum sp. L. Note Botanice, 1978. 57. Geiculescu V. T. – Bioterapie – Reţete medicale fără medicamente. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 58. Ghiorghiu A. şi colab. – Contribuţii la studiul plantei Atropa bella – donna L. din flora spontană. Studii şi cercetări de Biologie. Seria Botanică, 1973. 59. Ghiorghiu M. G., Dumitrescu E. – Dezvoltarea industriei de medicamente pe bază de plante medicinale. Practica Farmaceutică, nr. 1, 1981. 60. Grecu L., Cucu V. – Contribuţii la studiul hidrolizei saponinelor din Primula sp. Farmacia, nr. 7, 1973. 61. Grigorescu E. – Din ierburi s-au născut medicamentele. Editura Albatros, Bucureşti, 1987. 62. Grigorescu E. şi colab. – Controlul fitochimic şi microbiologic al unor specii utilizate în medicina populară: Plantago lanceolata L., P. major L., P. media L. Revista medicală, 1973.

476

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

63. Grigorescu Em., Ciulei I., Stănescu U. – Index fitoterapeutic. Editura Medicinală, Bucureşti, 1986. 64. Herman Gh. Şi colab. – Contribuţii la studiul valorificării plantei Hypericum perforatum L. Farmacia, nr. 4, 1961 65. Hodişan V., Grecu L. – Saponinele triterpenice din Viscum album L. recoltat de pe gazde diferite. Farmacia, nr. 3, 1982. 66. Hodişan V. – Botanică farmaceutică–sistematică, Editura I.M.F. Cluj – Napoca, 1980. 67. Hodişan V., Tamaş M. – Flavonele din Viscum album L. Clujul Medical, nr. 2, 1982. 68. Hodişan V., Tamaş M., Arustei V. – Cercetări asupra saponinelor din Bellis perennis L. Clujul Medical, nr. 2, 1980. 69. Hulea A., Rădulescu E., Bontea V. – Dicţionar de termeni populari, tehnici şi ştiinţifici în fitopatologie. Editura Ceres, Bucureşti, 1983. 70. Ingeborg B. – Remedii populare în bolile animalelor. Editura Ceres, Bucureşti, 1979. 71. Istrătescu L., Baicu S. – Valorificarea plantelor bogate în vitamina C sub formă de extracte uscate (pulberi vrac). Farmacia , nr. 5, 1973. 72. Istudor V. şi colab. – Cercetări privind realizarea unui preparat de tip „instant” (Ulcovex) în ulcerul gastric şi duodenal. Contribuţii la studiul chimic al produsului Calendulae flores. Farmacia, nr. 1, 1981. 73. Ivan D. – Fitocenologie şi vegetaţia R.S.R. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1979. 74. Ivan S. – Să ne tratăm şi fără medicamente. Editura Ştiinşifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1990. 75. Kary M., Hodişan V. – Cercetări farmacologice asupra speciei Lamium album L. Clujul Medical, nr. 2, 1982. 76. Leucuţa S., Popescu H. – Biodisponibilitatea extractelor fitoterapeutice şi a substanţelor lor active în stare pură. Practica Farmaceutică, nr. 1, 1981. 77. Marcu M. – Meteorologie şi climatologie forestieră. Editura Ceres, Bucureşti, 1983. 78. Maros T. şi colab. – Efectele extractului de sulfină (Melilitus officinalis) asupra regenerării ficatului. Farmacia nr. 7, 1968. 79. Mărgineanu C. şi colab. – Acţiunea antimicrobiană a 12 saponine triterpenice din plante indigene. Clujul Medical nr. 3, 1978. 80. Meincke Irmtraut – Compendiu de biologie. Editura All Educaţional, Bucureşti, 1999. 81. Mihăilescu C., Stănescu C. – Introducere în homeopatia veterinară. Editura Ceres, Bucureşti, 1989. 82. Mihăilescu Gr. – Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică. Editura Ceres, Bucureşti, 1994. 83. Mincu I. ş.a. – Orientări actuale în nutriţie. Editura Medicală, Bucureşti, 1989. 84. Mocanu Şt., Răducanu D. – Plante medicinale în terapeutică. Editura Militară, Bucureşti, 1983. 85. Mocanu Şt., Răducanu D. – Plante medicinale, legume, fructe şi cereale în terapeutică. Editura Militară, Bucureşti, 1989. 86. Monea M., Racz G. – Substanţe amare din specii aparţinând genului Centaurea L. Revista Medicală nr. 2, 1973. 87. Monea M., Racz-Kotilla E. – Acţiunea diuretică a extractelor obţinute din unele specii de Centaurea. Revista Medicală nr. 2, 1972. 88. Morar R. – Noi produse româneşti de uz veterinar obţinute din plante. Editura Ceres, Bucureşti, 1989. 89. Moruzi C., Toma N. – Licheni. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971. 90. Nădăşan V. – Fitoterapie. 100 întrebări şi răspunsuri despre plante medicinale. Editura Viaţă şi sănătate, Bucureşti, 2000. 91. Neagu E., Stănescu C. – Practicum de fitoterapie şi fitotoxicologie în medicina veterinară. Editura Ceres, Bucureşti, 1985. 92. Neamţu G. – Biochimie vegetală. Editura Ceres, Bucureşti, 1981.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

477

93. Nichiforescu E. şi colab. – Cercetări româneşti pentru prepararea de substanţe pure, naturale şi de semi-sinteză din plantele medicinale. Practica Farmaceutică nr. 1, 1981. 94. Nicolau E. – Măştile cosmetice. Editura Medicală, Bucureşti, 1987. 95. Niculescu Gh. şi colab. – Acţiunea plantelor Cichorium intybus şi Artemisia absinthium asupra secreţiei biliare. Farmacia nr. 3, 1954. 96. Palade M. – Botanică farmaceutică. vol I şi II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999. 97. Pasca L. – Produse naturale folosite în cosmetică. Editura Ceres, Bucureşti, 1990. 98. Pascanu O. V. – Tratamentul naturist integral. Editura Cogito, Bucureşti, 1991. 99. Pauca A., Roman S. – Flora alpină şi montană. Editura Ştiinţifică. Bucureşti, 1959. 100. Păun M. şi colab. – Botanică. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980. 101. Păun E. – Menta. Editura Ceres. Bucureşti, 1975. 102. Păun E., Mihalea A., Dumitrescu A., Verzea M., Cojocariu O. – Tratat de plante medicinale şi aromatice cultivate, vol I, II. Editura Academiei, Bucureşti, 1986, 1988. 103. Păun R. – Terapeutica medicală. Editura Medicală, Bucureşti, 1982. 104. Pârvu C. Universul Plantelor. Mică enciclopedie. Editura Enciclopedică. Bucureşti, 1991. 105. Pârvu C. – Secretul florilor. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. 106. Pârvu C. – Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981. 107. Pârvu C. – Plante şi animale ocrotite. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983 108. Pârvu C., Godeanu S., Stroe L. – Călăuză în lumea plantelor şi animalelor. Editura Ceres. Bucureşti. 109. Peiulescu Al. M., Popescu H. – Plante medicinale în terapia modernă, Editura Ceres, Bucureşti, 1978. 110. Percek A. – Terapeutica naturistă. Editura Ceres, Bucureşti, 1987. 111. Percek A. – Sănătate înainte de toate. Editura 1001 Gramar, Bucureşti, 1995. 112. Petcu P. şi colab. – Modificări morfologice la nivelul glandelor suprarenale sub acţiunea extractului de Xanthium spinosum L. Farmacia nr. 3, 1982. 113. Petcu P. şi colab. – Cercetări experimentale privind acţiunea diuretică a unor extracte din speciile de Xanthium. Farmacia nr. 4, 1982. 114. Peter H. M. şi colab – Studiul farmacognostic al ceaiului antidiareic. Farmacia nr. 11, 1973. 115. Peter H. M. şi colab – Studiul farmacognostic al ceaiului pentru gargară. Practica Farmaceutică nr. 1, 1974. 116. Polinicencu C., Popescu H., Nistor C. – Extracte din fructe de Cornus mas L., preparare şi caracterizare. Clujul Medical, nr. 2, 1980. 117. Popescu A. – Dermatofarmacie şi cosmetologie. Editura Medicală, nr. 3, 1982 118. Popescu H. – Resurse medicinale în flora României. Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984. 119. Popescu H. – Cercetări asupra uleiului volatil din frunzele de nuc. Revista de Chimie nr. 1, 1972. 120. Prodan I., Buia Al. – Flora mică ilustrată a României. Editura Agro – silvică, 1966. 121. Racz G. – Herba Leonuri în terapeutica modernă. Farmacia nr. 5, 1979. 122. Racz G., Laza A. – Plante medicinale şi aromatice. Editura Ceres. Bucureşti, 1975. 123. Racz – Koilla E. şi colab. – Herba Millefolli în terapeutica modernă. Farmacia nr. 9, 1960. 124. Radu A., Andronescu E. – Botanică farmaceutică, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1981. 125. Radu A., Andronescu E. – Vademecum fitoterapeutic. Editura Medicală, Bucureşti, 1984. 126. Sabin I. – Sănătate fără medicamente. Editura RAI, 1994. 127. Safta I. – Cultul sănătăţii. Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1980. 128. Scarlat M. A., Tohăneanu M. – Mic tratat de fitomedicină, vol I, II. Editura World Galaxy, Ploieşti, 2003. 129. Silva F. – Din reţetele farmaciei verzi, Editura Ceres, Bucureşti, 1975. 130. Simionescu I. – Flora României. Editura Albatros, 1972.

478

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

131. Solomon A. şi colab. – Acţiunea diuretică a extractelor de păpădie. Revista Medicală nr. 4, 1973. 132. Stavri N. şi colab. – Siropul de pătlagină. Aspecte microbiologice. Farmacia nr. 2, 1980. 133. Şerbănescu I. – Plante din pădurile noastre. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960. 134. Stănescu V., Şofletea N. – Flora Forestieră lemnoasă a României. Editura Ceres Bucureşti, 1997. 135. Suciu G. – Leucoantocianii din florile de tei (Tiliae flos). Practica Farmaceutică nr. 1, 1981. 136. Tamaş M. şi colab. – Cercetări privind acţiunea biologică a unor uleiuri volatile. Clujul Medical nr. 2, 1975. 137. Tamaş M., Hodişan V., Grecu L. – Cercetări asupra saponinelor triterpenice din plantele medicinale indigene. Studii şi cercetări de biochimie nr.1, 1978. 138. Tamaş M., Grecu L. – Cercetări asupra saponinelor triterpenice din Viola sp. Farmacia nr. 2, 1981. 139. Tamaş M., Hodişan V., Muică E. – Contribuţii la studiul flavonelor din Lamium album L. Clujul Medical nr. 3, 1978. 140. Tămăşdan S., Cristea E. – Acţiunea asupra secreţiei gastrice a extractelor de Robiniae flores, Chamomillae flores şi Strobuli lupuli. Farmacia nr. 2, 1982. 141. Tarpo E. şi colab. – Cercetări cu privire la antocianii din specia Sambucus ebulus L. Practica Farmaceutică nr. 5, 1982. 142. Târziu D-tru. – Pedologie şi staţiuni forestiere. Editura Ceres, Bucureşti, 1997. 143. Teitel A. B., Constantinescu M. – Valoarea purgativă a preparatelor de Convolvulus arvevsis L. Stabilit în raport cu Jalapa. Farmacia nr. 3, 1965. 144. Teitel A. B., Constantinescu M. – Curs de farmacie şi farmacodinamică. I.M.F. Bucureşti, 1986. 145. Temelie M. – Afecţiuni bucale şi remediile naturale. Ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2004. 146. Temelie M. – Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România. Ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2006. 147. Temelie M. – Enciclopedia plantelor medicinale cultivate din România. Ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2008. 148. Temelie M. – Plante medicinale spontane. Ed. Corgal, Bacău, 2003. 149. Todor I. – Mic atlas de plante din flora R.S.R. Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1968. 150. Tohăneanu M. Scarlat M. A. – Ghid de terapie naturistă. Editura Romcartexim, Bucureşti, 1999. 151. Toma M., Toma A. – Homeopatie veterinară. Materia medica homeopatică aplicată în terapia veterinară. Editura Argument, Bucureşti, 2002. 152. Toth E., Ghiorghiţă G. – Comportarea conţinutului de principii active în populaţiile naturale ale speciei Vinca minor L. Farmacia nr. 8, 1980. 153. Voiculescu M. şi colab. – Medicina pentru familie. Editura Medicală, 1986. 154. Zanoschi V., Turenschi E., Toma M. – Plante toxice din România. Editura Ceres, Bucureşti, 1981. 155. xxx - Flora României vol. XIII. Editura Academiei, Bucureşti, 1976. 156. xxx - Plante medicinale în prezent. Cluj – Napoca, 1983

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE STUDIU INTRODUCTIV Vechimea cunoştinţelor despre relaţia plante-animale Prin timp şi spaţiu NOŢIUNI GENERALE DESPRE PLANTELE MEDICINALE Principiile active ale plantelor medicinale Obţinerea drogurilor Formele farmaceutice sub care se administrează plantele medicinale PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ 1. AFINUL - Vaccinium myrtillus L. 2. ALBĂSTRELE - Centaurea cyanus L. 3. ALOE - Aloe arborescens L. 4. ALUNUL - Corylus avellana L. 5. AMĂREALA - Polygala amara L. 6. ANASONUL - Pimpinella anisum L. 7. ANGELICA - Angelica archangelica L. 8. ANGHINAREA - Cynara scolymus L. 9. ARINUL NEGRU - Alnus glutinosa Gaertn. 10. ARDEIUL - Capsicum annuum L. 11. ARMURARIUL - Silybum marianum (L.) Gaertn. 12. ARNICA - Arnica montana L. 13. BOBUL - Vicia faba L. 14. BOZUL - Sambucus ebulus L. 15. BRADUL - Abies alba Mill. 16. BRÂNDUŞA DE TOAMNĂ - Colchicum autumnale L. 17. BRUSTURUL - Arctium lappa L. 18. BRUSTURUL DULCE - Petasites hybridus (L.) G. M. Sch. 19. BUJORUL - Paeonia officinalis L. 20. BUSUIOCUL - Ocimum basilicum L. 21. CASTANUL SĂLBATIC - Aesculus hippocastanum L. 22. CĂLINUL - Viburnum opulus L. 23. CĂTINA ALBĂ - Hippophae rhamnoides L. 24. CĂTUŞNICA - Nepeta cataria L. 25. CEAPA - Allium cepa L. 26. CERENŢELUL - Geum urbanum L. 27. CHIMEN - Carum carvi L. 28. CICOAREA - Cichorium intybus L. 29. CIMBRIŞORUL - Thymus serpyllum L. 30. CIMBRUL - Thymus vulgaris L. 31. CINSTEŢ - Salvia glutinosa L. 32. CIREŞUL - Cerasus avium (L.) Mnch. 33. CIUBOŢICA – CUCULUI - Primula officinalis (L.) Hill.

479

480

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

34. CIUMĂFAIA - Datura stramonium L. 35. CIURUL – ZÂNELOR - Carlina acaulis L. 36. COACĂZUL NEGRU - Ribes nigrum L. 37. COADA – CALULUI - Equisetum arvense L. 38. COADA – CALULUI MARE - Equisetum telmateia 39. COADA – RACULUI - Potentilla anserina L. 40. COADA – ŞORICELULUI - Achillea millefolium L. 41. CORIANDRUL - Coriandrum sativum L. 42. CREASTA – COCOŞULUI - Celosia argentea f. crestata 43. CREŢIŞOARA - Alchemilla vulgaris L. 44. CREŢUŞCA - Filipendula ulmaria (L.) Maxim. 45. CRINUL ALB - Lilium candidum L. 46. CRINUL DE PĂDURE - Lilium martagon L. 47. CRUŞINUL - Frangula alnus Mill. (Rhamnus frangula L.) 48. CUCURBEŢICA - Aristolochia clematis L. 49. CURPEN - Clematis vitalba L. 50. CUSCRIŞORUL - Pulmonaria officinalis L. 51. DALAC - Paris quadrifolia L. 52. DEGEŢELUL LÂNOS - Digitalis lanata Ehrh. 53. DEGEŢELUL ROŞU - Digitalis purpurea Ehrh. 54. DENTIŢA - Bidens tripartita L. 55. DOVLEACUL - Cucurbita pepo L. 56. DOVLEACUL TURCESC - Cucurbita maxima Duch. 57. DRAGAVEI - Rumex crispus L. 58. DREŢE - Lysimachia nummularia L. 59. DUDUL ALB - Morus alba L. 60. DUMBRAVNICUL - Melittis melissophyllum L. 61. FASOLEA - Phaseolus vulgaris L. 62. FENICULUL - Foeniculum vulgare Mill. 63. FERIGA - Dryopteris filix-mas (L.) Schott. 64. FLOAREA – SOARELUI - Helianthus annuus L. 65. FRAGUL - Fragaria vesca L. 66. FRASINUL - Fraxinus excelsior L. 67. FRĂSINELUL - Dictamnus albus L. 68. GĂLBENELE - Caledula officinalis L. 69. GHINŢURA ALBASTRĂ - Gentiana asclepiadea L. 70. GHINŢURA GALBENĂ - Gentiana lutea L. 71. GOARNA-GRAMOFONULUI - Vinca minor L. 72. GRÂUL - Triticum aestivum ssp. vulgare L. 73. HAMEI - Humulus lupulus L. 74. HREANUL - Armoracia rusticana (Lam.) G.M.Sch. 75. IARBA MARE - Inula helenium L. 76. IARBA ROŞIE - Polygonum persicaria L. 77. IEDERA - Hedera helix L. 78. IENUPĂRUL - Juniperus communis L. 79. INUL - Linum usitatissimum L. 80. IPCĂRIGEA - Gypsophila paniculata L. 81. ISOPUL - Hyssopus officinalis L. 82. IZMA – BROAŞTEI - Mentha aquatica L. 83. LAPTELE – CUCULUI - Euphorbia cyparissias L. 84. LĂCRĂMIOARA - Convallaria majalis L.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ 85. LEMNUL CÂINESC - Ligustrum vulgare L. 86. LEMNUL DULCE - Glycyrrhiza glabra L. 87. LEMNUL DOMNULUI - Artemisia abrotanum L. 88. LEURDA - Allium ursinum L. 89. LEUŞTEANUL - Levisticum officinale Koch. 90. LEVĂNŢICA - Lavandula angustifolia Mill. 91. LICHENUL DE PIATRĂ - Cetraria islandica (L.) Ach. 92. LIMBA MIELULUI - Borago officinalis L. 93. LUMÂNĂRICA - Verbascum phlomoides L. 94. MACUL - Papaver somniferum L. 95. MACUL DE CÂMP - Papaver rhoeas L. 96. MANA – PĂMÂNTULUI - Arum maculatum L. 97. MĂCEŞUL - Rosa canina L. 98. MĂCEŞUL DE MUNTE - Rosa pendulina L. 99. MĂRARUL - Anethum graveolens L. 100. MĂSELARIŢA - Hyoscyamus niger L. 101. MĂSLINUL - Olea europaea L. 102. MĂTRĂGUNA - Atropa bella-donna L. 103. MĂTREAŢA – BRADULUI - Usnea barbata L 104. MENTA - Mentha piperita (L.) Huds. 105. MENTA CREAŢĂ - Mentha spicata var. crispata L. 106. MERIŞORUL - Vaccinium vitis idaea L. 107. MESTEACĂNUL - Betula verrucosa Ehrh. 108. MOLIDUL - Picea excelsa (Lam.) Link. (Picea abies L.) 109. MURUL - Rubus caesius L. 110. MURUL DE PĂDURE - Rubus fruticosus L. 111. MUŞEŢELUL - Matricaria chamomilla L. 112. MUŞTARUL NEGRU - Brassica nigra (L.) Koch. (Sinapis nigra L.) 113. NALBA CREAŢĂ - Malva verticillata L. 114. NALBA DE CULTURĂ - Malva glabra Desv. 115. NALBA MARE - Althaea officinalis L. 116. NALBA MICĂ - Malva pusilla Sm. 117. NALBA DE PĂDURE - Malva sylvestris L. 118. NĂPRASNICUL - Geranium robertianum L. 119. NUCUL - Junglans regia L. 120. NUFĂRUL ALB - Nymphaea alba L. 121. OBLIGEANA - Acorus calamus L. 122. OMAGUL - Aconitum tauricum Wulf. 123. OREZUL - Oryza sativa L. 124. ORZUL - Hordeum vulgare L. 125. OSUL IEPURELUI - Ononis spinosa L. 126. OVĂZUL - Avena sativa L. 127. PAPURA - Typha latifolia L. 128. PĂPĂDIA - Taraxacum officinale Web. 129. PĂPĂLĂUL - Physalis alkekengi L. 130. PĂTLAGINA - Plantago lanceolata L., P. media L., P. major L. 131. PĂTRUNJELUL - Petroselinum sativum Hoffm. 132. PĂTRUNJELUL DE CÂMP - Pimpinella saxifraga L. 133. PEDICUŢA - Lycopodium clavatum L. 134. PELINUL - Artemisia absinthium L. 135. PELINUL NEGRU - Artemisia vulgaris L.

481

482 136. 137. 138. 139. 140. 141. 142. 143. 144. 145. 146. 147. 148. 149. 150. 151. 152. 153. 154. 155. 156. 157. 158. 159. 160. 161. 162. 163. 164. 165. 166. 167. 168. 169. 170. 171. 172. 173. 174. 175. 176. 177. 178. 179. 180. 181. 182. 183. 184. 185. 186.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ PEPENELE VERDE - Citrulus lanatus (Thunb.) Matsumura et Nakai PICIORUL – COCOŞULUI - Ranunculus acris L. PIERSICUL - Persica vulgaris Mill. (Prunus persica Sieb. et Zucc.) PINUL - Pinus sylvestris L. PIPERUL – BĂLŢII - Polygonum hygropiper L. PIRUL - Agropyron repens (L.) Beauv. PLOPUL NEGRU - Populus nigra L. PLOPUL TREMURĂTOR - Populus tremula L. POCHIVNICUL - Asarum europaeum L. PODBALUL - Tussilago farfara L. PORTOCALUL - Citrus aurantium L. PORUMBUL - Zea mays L. PORUMBARUL - Prunus spinosa L. PUFULIŢA - Epilobium hirsutum L. PUFULIŢA DE MUNTE - Epilobium montanum L. RĂCHITEANUL - Lythrum salicaria L. RĂCUŞORUL - Polygonum birsota L. REVENTUL - Rheum officinale L., Rh. palmatum var. tanguticum Maxim. RICINUL - Ricinus communis L. RIDICHEA - Raphanus sativus L. RODIUL - Punica granatum L. ROINIŢA - Melissa officinalis L. ROSTOPASCĂ - Chelidonium majus L. RUŞCUŢA DE PRIMĂVARĂ - Adonis vernalis L. SALBA MOALE - Evonymus europaea L. SALCÂMUL - Robinia pseudacacia L. SALCIA - Salix alba L. SALCIA PLETOASĂ - Salix babylonica L. SALVIA - Salvia officinalis L. SĂPUNARIŢA - Saponaria officinalis L. SÂNZIENE - Galium verum L. SCAIUL VÂNĂT - Eryngium planum L. SCÂNTIEUŢA - Anagallis arvensis L. SCHINDUFUL - Trigonella foenum-graecum L. SCHINELUL - Cnicus benedictus L. SCLIPEŢI - Potentilla erecta (L.) Hampe. SCORUŞUL DE MUNTE - Sorbus aucuparia L. SECARA - Secale cereale L. SILNICUL - Glechoma hederacea L. SILURUL - Euphrasia rostkoviana Hayne SIMINOCUL - Helichrysum arenarium (L.) D.C. SLĂBĂNOGUL - Impatiens noli tangere L. SMIRDARUL - Rhododendron kotschyi Simk. SOCUL - Sambucus nigra L. SORBESTREA - Sanguisorba officinalis L. SOVÂRVUL - Origanum vulgare L. SPÂNZUL - Helleborus purpurascens W. et K. SPORICI - Verbena officinalis L. STEJARUL - Quercus robur L. STEJARUL PUFOS - Quercus pubescens Wild. STIRIGOAIA - Veratrum album L.

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ 187. 188. 189. 190. 191. 192. 193. 194. 195. 196. 197. 198. 199. 200. 201. 202. 203. 204. 205. 206. 207. 208. 209. 210. 211. 212. 213. 214. 215. 216.

STRUGURII URSULUI - Arctostaphylos uva – ursi (L.) Spreng. STUPINIŢA - Platanthera bifolia (L.) Rich. SULFINA - Melilotus officinalis (L.) Medik. SUNĂTOAREA - Hypericum perforatum L. ŞTEVIA STÂNILOR - Rumex alpinus L. TALPA – GÂŞTEI - Leonurus cardiaca L. TĂTĂNEASA - Symphytum officinale L. TEIUL - Tilia cordata Mill. – Fam. Tiliaceae TEI ALB - Tilia tomentosa Mnch. (T. argentea DC.) TEIUL CU FRUNZĂ MARE - Tilia platyphyllos Scop. TRAISTA CIOBANULUI - Capsella bursa pastoris (L.) Medik. TREI – FRAŢI – PĂTAŢI - Viola arvensis L. TRIFOIŞTEA - Menyanthes trifoliata L. TROSCOTUL - Polygonum aviculare L. TUIA - Thuja occidentalis L. TURIŢA MARE - Agrimonia eupatoria L. TUTUNUL - Nicotiana tabacum L. ŢINTAURA - Centaurium umbellatum Gilib. UNGURAŞUL - Marrubium vulgare L. URECHELNIŢA - Sempervivum tectorum L. URZICA - Urtica dioica L. URZICA MICĂ - Urtica urens L. URZICA MOARTĂ ALBĂ - Lamium album L. USTUROIUL - Allium sativum L. VALERIANA - Valeriana officinalis L. VARZA ALBĂ - Brassica oleracea var. capitata forma alba L. VETRICE - Tanacetum vulgare L. VIORELE - Scilla bifolia L. VIŞINUL - Cerasus vulgaris Mill. (Prunus cerasus L.) VOLBURA - Convolvulus arvensis L.

INDEX DE AFECŢIUNI TRATATE CU PLANTE MEDICINALE GLOSAR INDEX DE DENUMIRI ŞTIINŢIFICE INDEX DE PLANTE MEDICINALE TOXICE - DENUMIRI ŞTIINŢIFICE ŞI POPULARE BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

483

484

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ

ROVIMED PUBLISHERS www.rovimed.com e-mail: [email protected] Telefon: 0234/525.019 Fax: 0234/525.071 Calea Mărăşeşti Nr 12 Bl. 12 Sc. B, Ap. 1 600015, Bacău