Trilogia cosmologica 9732807784, 9789732807781 [PDF]

Zitiervorschau

LUCIAN BLAGA (Lancrăm-Sebeş, 9 mai 1895 - Cluj, 6 mai 1961). Face şcoala primară germană la Sebeş (1902-1906) şi liceul „Andrei Şaguna " la Braşov (1906-1914). Debutează în ziarele arădene Tibuna cu poezia Pe ărm (1910) şi în Românul cu studiul Relexii asupra intuiţiei lui Bergson (1914). Urmează cursurile Facultăţii de teologie din Sibiu şi Oradea ( 1914-1916 ) . Studiază ilozoia şi biologia la Universitatea din Vie na (1916-1920), obţinînd titlul de doctor n filozofie şi biologie . Revine în ţară în aj unul Marii Uniri. Publică la Sibiu placheta de versuri Poemele luminii şi culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu (1919). Prima dramă, Zalmoxe, apare în ziarul Voinţa (1920). Acadeia Română îi d e cer nează Premiul Adamachi pentru debut ( 1921 ) .

Universitatea din Cluj premiază piesa Zalmoxe (1922). I se i păr esc primele traduceri de poezie în revista cernăuţeană Die Bricke (1922) . Redactor la ziarele Voinţa şi Patria, membru în comitetul de direcţ ie l r v istei Cultura, colaborator permanent la publicaţi ile Gândirea, Ade­ vărul literar şi artstic şi Cuvântul ( 1922-1926). Ataşat şi consilier de presă la Varşovia, Praga şi Berna (1926-1936 ), subsecretar de stat la Ministeul de Externe (1936-193 8) şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia (1938-1939). Academia Română îi conferă Marele Premiu C. Hamangiu pentru „opera dramatică şi poetică" (1935 ). Este ales mem­ bru activ al Academiei Române (1936). După Dictatul de la Viena se află în refugiu la Sibiu, însoţind Universitatea din Cluj ( 1940-1946 ). Conferenţiază la Facultatea de l itere şi filosofie (1946-1948 ). Cercetător la Institutul de istorie şi filosofie ( 1949-1951 ) . Bibliotecar-şef (1951-1954) şi director-adjunct (1954-1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Este înmormîntat în satul natal.

OPERA NEBELETRISTICĂ (volume de articole, eseuri şi studii) în ordinea apariţiei: Cultură şi cun oştinţ ă (1922 ), Filosofia stilului ( 1924 ), Fenomenul origina r, Fe ţele unui veac (1925 ), Ferestre colorate, Daimonion (1926 ), Eonul dogmatic (1931 ), Cunoaşterea luciferică ( 1933 ) , Censura transcendentă (1934), Orizont şi stil, Spaţiul mioritic

( 1936 ), Elogiul satului românesc, Geneza metaforei şi sensul culturii (1937), Artă şi v a o a re (1939), Diferenţialele divine (1940), Despre gândirea magică (1941 ), Religie şi spir it, Ştiinţă şi reaţie (1942), Despre conştiinţa filosofică (194 7), Aspecte antropologice (1948), Gîndirea românească în Transilvania în sec olul al XVI II-lea (1966 ), Zăi şi etape (1968 ), Experimentul şi p ritul matematic (1969), Isvoade (1972), Fiinţa istorică (1977).

LUCIAN BLAGA

TRILOGIA COSMOLOGICĂ DIFERENŢIALELE DIVINE ASPECTE ANTROPOLOGICE FIINŢA ISTORICĂ

i

HUMANITAS BUCUREŞTI

Coperta seriei

I OANA DRAGOMIRESCU MARDARE

© HUMANITAS, 1997, pentru prezenta ediţie

ISBN 973-28-0778-4

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI TRILOGIA COSMOLOGICA cuprinde eseurile Diferenţalele divine, Aspecte antropologice şi Fiinţa istorică. Studiul Diferenţialele divine a fost publicat iniţial în 1940

la Bucureşti de Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol I'< în colecţia „Biblioteca de Filosofie românească„. Potrivit „Prefeţei" scrise de Lucian Blaga cu un an înainte, eseul urma să fad obiectul părţii I din TRILOGIA COSMOLO­ GICĂ, aflată la acea dată în stadiu de proiect. În 1990, editurile Librairie du Savoir (Paris) şi Roza Vîn­ turilor (Bucureşti) au publicat în franceză o versiune adaptată a Diferenţalelor di·vine, semnată de Thomas Bazin, Raoul Marin şi Georges Piscoci-Danesco. Studiul Aspecte antropologice a format materia cursului „Filosofia culturii" ţinut de Blaga la Facultatea de litere �i filosofie din Cluj în anul universitar 1947/1948. Dactilograma a fost litografiată în 1948 sub egida Uniunii Naţionale a Stu­ denţilor din România, Centrul studenţesc Cluj. Testamentul editorial redactat de filozof în 29 august 1959 fixează eseul În partea a II-a a T RILOGIEI COSMOLOGICE. În 1976, Editura Facla (Timişoara) a publicat textul în vo­ lum sub îngrijirea lui Ion Maxim. Iniţial, studiul Fiinţa istorică urma să fie tipărit în partea I din TRILOGIA PRAGMATICĂ. Testamentul editorial îl asază în partea a m-a a TRILOGIEI COSMOLOGICE. În legătură c� acest eseu, Lucian Blaga scrie: „De cîteva luni [1959, n.n.] lucrez la

6

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

cea din urmă carte făcînd parte din trilogiile mele filozofice. Titlul ei va fi Fiinţa istorică. Începusem această carte încă în timpul războiului. Evenimentele m-au împiedicat să trec din­ colo de primele patru capitole .. "1 Capitolele „Despre permanenţa istoriei", „Despre istorio­ grafie", „Fenomenul istoric", „Organism şi societate" au apărut în numerele 5 & 6/1943 şi 1 & 2/1944 în revista sibiană Saecu­ lum al cărei director era Lucian Blaga. Manuscrisul a fost dactilografiat în 1960 şi publicat de Editura Dacia (Cluj-Napoca) în 1977 sub îngrijirea lui Tudor Cătineanu. În 1988, Editura Minerva (Bucureşti) reuneşte cele trei eseuri în vol. 11 al seriei de Opere, îngrijit de Dorli Blaga. Volumul de faţă reproduce integral Dferenţialele divine după ediţia din 1940, Aspecte antropologice după textul lito­ graiat în 1948 şi Fiinţa istorică după manuscrisul, perfectat în 1959, aflat în custodia Muzeului Literaturii Române. Fiinţa istorică include şi pasajele omise în dactilogramele care au stat la baza ediţiilor din 1977 şi 1 988. Textul respectă în linii mari normele recomandate de .

Diţionarul ortogrfic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, şi anume:

- numele proprii au fost transcrise conform reglemen­ tărilor actuale; cuvintele/expresiile în limbi străine au fost redate în cursive; - alternanţele morfologice au fost unificate în favoarea variantelor acceptate: atare, care, oare(şi)ca re, cel mai adesea nu au schimbat desinenţa la plural; - majoritatea substantivelor terminate în -une, cum ar fi contrare[ormaţiune, mutaţiune, sublimaţiune etc„ s-au tipărit în forma scurtă: Contrareformă, mutaţie, sublima re; - genitivele substantivelor feminine de tipul fugei, ideei, genezii au devenit fugii, ideii, genezei; 1 Cf. Lucian Blaga, „Notă asupra ediţiei", Opere, vol. 8 (îngrijit de Dorli Blaga), Editura Mineva, Bucureşti, 1983, p. 59 (n.ed.).

7

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

- cuvinte ca aşişderea, archivă, rassă, ghiară, iperbol, phalic, frondeur, princpe, esperienţă, quantă, destiat ş.a.m.d. s-au ortografiat aşijderea, arhiv, ras, gheară, hiperbolă, falic, frondor, principe, eperienţă, cuant, distilat; - forme verbale precum împiedecă, umpă, seziseaz, pri­ jineşte, dezvăleşte au fost substituite cu împiedică, umple, sesizează, spijin, dezveleşte. Au fost păstrate unele forme de limbă caracteristice peri­ oadei interbelice sau proprii autorului: pluralele etiopi, inzi (pentru etiopieni, indieni), cercetor, istoriian (pentru cerce­ tător, istoric), decemvrie, periferial, ori tablă, încheietură (în sensul de tabel, încheiere) etc. Au fost întregite informaţiile eliptice din notele de subsol. Inadvertenţele de redactare şi punctuaţie au fost îndreptate tacit. Prin amabilitatea Muzeului Literaturii Române, proprie­ tarul Fondului Lucian Blaga, am putut consulta caietele şi do­ sarele cu „notele de lucru" consemnate de filozof în perioadele de elaborare a studiilor. Publicăm în Adende (pp. 163-167, 333-336, 508-515) o selecţie din însemnările care comple­ tează materia eseurilor. Dna Dorii Blaga ne-a oferit cîteva file manuscrise inedite nedat.te, intitulate „Somn metafizic", cuprinzînd unele con­ sideraţii ale autorului trilogiilor cu privire la istoria şi menta­ litatea românilor; ele se regăsesc în pp. 51 1-515. Le mulţumim pe această cale pentru contribuţia generoasă adusă prezentei ediţii.

EDI TUA

I DIFERENTIALELE DVINE ,

PREFAŢĂ

Autorul acestui studiu a umărit încă din cea dintîi tinerete panul unui vast sistem metafizic. Ceea ce întrezărise num�i vag şi ca o arătare la început a luat fiinţă. Clădirea a fost durată încetul cu încetul şi din mai multe părţi deodat. Acum a venit rîndul cupolei. În adevăr, viziunea s-a amplificat pas cu pas, în cercuri tot mai argi, pentru ca în cele din urmă să se reverse în priveliştea desfăşurată în paginile de faţă. Desigur, o teorie metafizică s-a mai propus şi în Censura transcendentă şi în Geneza metaforei şi sensul culturii sau în Artă şi valoare, dar ideile metfizice epuse în volumele anterioare, impunîn­ du-şi particulare îngrădiri, privesc numai anumite fragmente sau ţinuturi ale existenţei (cunoaşterea, cultura, valorile). După cum oricine va recunoaşte, metfizica nu e însă împlinită fără de o viziune de ansamblu de natură" cosmologică". Rotunji­ rea aceasta nu a fost pierdută nii o clipă din vedere, şi o aseme­ nea întregire decisivă se încearcă în prezentul studiu. Volumul concpţiei metafizice a rescut cu fiecare nou ţinut luat în cercetare. De astă dată se va construi cercul ultim, menit a închide în ocolul său pe toate celelalte. Planul sistemului este următorul: . TRILOGIA CUNOAŞTERII 1. Eonul dogmatic 2. Cunoaşterea luciferică 3. Censura transcendentă

12

DIFERENŢILELE DIVINE

. TRILOGIA CULURII 1. Orizont şi stil 2. Spaţiul mioritic 3. Geneza metaforei şi sensul culturii ll. TRILOGIA VALORILOR 1. Artă şi valoare 2. (Proiect) 3. (Proiect)

I.

.

TRILOGIA COSMOLOGICĂ

1. Diferenţialele divine 2. (Proiect) 3. (Proiect) TRILOGIA PRAGMATICĂ

1. Fiinţa istorică (n lurare) 2. (Proiect) 3. (Proiect)1

Cu alte cuvinte, sistemul culminează în studiul de faţă, dar nu se ncheie cu el. Sigur e totuşi că viitoarele lurări se vor nchega de-acum în coordonatele date, ceea ce după consti­ tuirea concepţiei cosmoogice nu e decît prea fires. Sriind acest studiu de metafizică cosmologică, autorul s-a străduit să-şi scutească pe cît cu putinţă atitorii de prea multe 1

În anul 1959, Lucian Blaga a dictat Corneliei Blaga următoarele: „Prin anii '35 intemia mea era să-mi dezvolt ideile filozofice în cinci trilogii. Cîteva au apău �, părţi din celelalte au fost redactate. Acum [ ] am hotărît să reduc planul trilogiilor, fixîndu-le la patru." TRILOGIA CUNOAŞTERII, TRILOGIA CULTURII şi TRILOGIA VALORILOR (1. Ştiinţă şi creaţie; 2. Gândire magică şi religie; 3. Artă şi valoare) apău­ seră în volum în anii 1943, 1944 şi 1946. Testamentul editorial prevedea pentu a patra trilogie următoarea îm­ părţire: . . .

TRILOGIA COSMOLOGICĂ 1. Diferenţialele divine 2. Aspecte antropologice (litografiat) 3. Fiinţa istorică (manuscris)

Informaţiile au fost preluate din Lucian Blaga, „Notă asupra ediţiei", Opere, vol. 8, ed. cit., PP;ţ57-58 (n.ed.).

PREFAŢĂ

13

trimiteri la lurările sa le apărute mai înainte. Cu toate acestea , înţelegerea unqra dintre capitole va fi mult nlesnită de o ast­ fel de lectur. ln orice caz, o „ ritică" a întregului sistem nu se poate fa ce în chip cinstit decît după studierea tuturor vo­ lumelor în care a fost expus. De notat mai este că unele capi­ tole ale studiului vor fi pe la rg dezvoltate în viitoare opere potrivit planului stabilit. Încă vreo cîteva observaţii pregătitoare. S-a vorbit n Eonul dogmatic şi în Cunoaşterea luciferică despre o metodă peaă de captare a mstereor ca a are, depre „minus-cunoa ştere". Pînă acum autorului nu i s-a oferit încă pilejul de a aplica metoda în chestiune, rezevată în pimul înd unor utime probleme de metfizic. De astă dată, metoda, pusă în lumină sub unghi epistemologic n lucrările amintite, se realizează într-o păs­ muire metfizică în consecinţ. În acest chip, epistemologia îşi găseşte întîia oară şi o a plicaţie „ metfizică' entru denumirea procesului cosmogonic, pentru desig1u rca acestui reproducţionism înadins diferenţializat, nu se 4.t. qte nici un termen potrivit, fiindcă procesul e fără

54

D I FERENŢLELE DIVINE

pereche. Procesul genezei nu e pe deplin acoperit de nici unul din termenii : naştere, emisi� , emanaţie, creaţie etc. Î n lipsa unui termen autentic şi de ci rculaţie care să îmbrăţişeze lapi­ dar procesul, suntem siliţi să uzăm de unele cuvinte cum sunt tocmai cele pomenite. Terme nilor le revine îns ă aproape nu­ mai rolul unor semnale de Îl drumare a atenţiei asupra unui proces cu totul particular. Îmrebuinţînd termeni precum al creaţiei, al naşterii, al emanaţi ei etc., nu este aşadar vorba de o identificare conceptuală a pro cesului, ci mai curînd de un gest arătător al limbii omeneşti aju nsă dintr-o dată într-o penibilă carenţă terminologică. Terme nii sunt desigu r de folos efortu­ lui nostru, dar nu e voie să pierdem nici o clipă conştiinţa im­ proprietăţii lor. Prefiguraţi�1 teoriei noastre cosmogonic e, schiţată în cele de mai înainte în trăs ătu rile ei mari, e suscepti­ bilă, cu oarecare îngăduinţă binevoito are licenţelor, de a fi numită „emisionistă", deşi p rocesul descris reţine atenţia şi prin particularităţi care nu aduc a simplă „ emisie" . Actul în chestiune comportă un maxim volum, dar, pînă să se declare, el e sistematic degradat ; actu l, în loc să se de zlănţuie în tota­ lităţi complexe şi compacte, se restrînge la lansarea diferen­ ţialelor, şi nici măcar la a tutu ror diferenţialelor posibile ; unui proces de iure i se subs tituie astfel un proces în răsp ăr. Joacă rol capital în acest proces fac: torul unei voite şi foarte moti­ vate denaturări. De remarcat că nici unul din sistemele meta­ fizice cu adevărat emisionist e nu s-a încum etat nici măcar aluziv la asemenea gînduri. Emisioniste sunt unele sistem e indiene care echivalează lum! a fie cu o emanaţie substanţială, fie cu un vis al lui Dumnezeu . Emisioniste sunt atîtea sisteme islamice pentru care lumea e e misă de Dumnezeu, invizibilul, ca si cum acesta ar avea nevoi e de culoril e si formele cosmic e sp ;e a se arăta, spre a se fac e vizibil. E'isioniste mai sunt neîndoios şi sistemele gnostice neoplatonic e, care închipuie p e Dumnezeu ca prisoselnic izvor al unor existenţe similare, în orice caz totalitare, sau a m1 or complexe existenţe eonice. Cvasiemisionist este pe urm ă sistemul monadologie al lui Leibniz, deşi uneori apare fo rmulat în termeni creaţionişti. Fiinţa divină eulgurează, dup ă concepţia leibniziană, indivizi

DIFERENŢIALELE DIVINE

55

sunt · imagini vii ale întregului cosmos, ca un fel de ale Veronicăi produse în serie, cărora li s-a întipărit art'eaşi icoană cu deosebiri doar de claritate. ( Comparaţia ne a p .1rţine, dar ea are dreptul de a ilustra întocmai ideea mo­ tudologică. ) Orice „monadă" este o totalitate cosmică în n1 i11iatură, o lume psihic introvertită. Orice monadă este, f111 rebuinţînd un termen de-al nostru, înzestrată cu un po­ tr1 1 � ial autarhic deplin, fiindcă trăieşte din sine şi prin sine, nra vînd nici o legătură cu celelalte monade. Să recunoaştem c � �i stemele metafizice înşirate, ca şi multe altele, au meritul dr a fi ghicit unele „posibilităţi" ale Marelui Anonim, dar toc­ m .1 i acele posibilităţi care sunt înadins evitate, adică posi­ h i l i t ;.ţile care pur şi simplu nu au loc. E vorba aici despre p osibilităţi care, constituind o primej die pentru centralismul rx istenţei, sunt extirpate încă în faza precosmică ! Actele �r1 1cratoare ale Fondului Originar nu pot avea decît un obiec­ t iv alternant : ele sînt sau generatoare de „Toturi" (divine, ip1 is tatice, eoni ce, tipice), sau generatoare de diferenţiale. Ntium non datur. Vom produce la timpul său şi unele do­ V !' l.i empirice decisive, prin care se arată că actele divine nu int cnţionează „ Toturi" , nici mai ample, nici mai restrînse d 1 · unde urmează că obiectivul lor este cu necesitate de natură d i f crenţială. Actele generatoare de Toturi sunt posibile, dar r h· rămîn neconsumate. Marele Anonim evită filiatia si are lfi.1lă de rude asemănătoare care, inevitabil, s-ar miş � a e� cen­ tri c. Marele Anonim nu vrea să se recunoască ca într-o oglin­ d\ în nici unul din rezultatele actelor sale. De aceea el, în prealabil, şi le mutilează la maximum. Eroul prea cunoscut al unui mare poem dramatic se întreabă, dacă la început a fost ( :11vîntul (Ideea) sau Fapta. Eroul prea cunoscut hotărăşte p n·cum hotărăşte. Din parte-ne, vom răspunde : La început ll .1 fost nici Cuvîntul, nici Fapta. Căci la început a fost un fel d l' L.ategorică şi radicală distanţare precaută a divinităţii faţă dl' propriile sale posibilităţi generatoare. Mai înainte de a arăta modurile în care diferenţialele divine se integrează în faza genezei indirecte, să mai lămurim puţin Î11>1 1 �i gîndul acestor diferenţiale divine. O diferenţială divină tHl'

n\f rame

-

56

DIFERENŢIALELE DIVINE

este echivalentu l unui fragment infinitezimal din Totul sub­ stanţial şi structural, deplin autarhic, transspaţial al Marelui Anonim. Diferenţiala divină nu este cîtuşi de puţin identică cu diferenţiala spaţială cantitativ-matematică. Cu dferen­ ţialele divine ne găsim într-o regiune transmatematică, iar diferenţiala matematică n-ar constitui decît un ,, caz " între nenumărate diferenţiale divine eterogene. Din diferenţiale matematice omogene am putea închega o viziune matematică a spaţiului, niciodată însă realităţile cosmice. Ba, după cum vom încerca să arătăm în unul din ultimele capitole, nici măcar spaţiul real sau acea existenţă X , căreia în chip inadec­ vat îi răspundem cu intuiţia noastră subiectivă despre spaţiu, nici măcar spaţiul real, repetăm, se pare că nu se „organi­ zează" numai pe temei de diferenţiale matematice, ci pe temei de diferenţiale divine foarte eterogene. Despre acesta însă mai tîrziu. Diferenţialele divine (ne referim acum la cele eterogene) sunt substanţialmente tot atîtea purtătoare infinitezimale ale cîte unei structuri virtuale de extremă, de ultimă simplitate. Diferenţialele divine reprezintă deci, atît sub unghiul dimen­ siunii cît şi sub unghiul structural, ceva liminar, ceea ce face cu neputinţă o imaginare a lor. Dar şi gîndirea conceptuală a diferenţialelor divine prezintă o dificultate, ba chiar o dublă dificultate. Diferenţialele divine trebuie să le concepem ca purtătoare „infinitezimale" (simbolic ca „puncte" ) ale cîte unei structuri virtuale absolut simple. 1 Prin introducerea „infini­ tezimalului" în acest domeniu şi a „absolut simplului", ni se cere aş adar să gîndim de două ori „liminar" . Conceptele limi­ nare implică, spre a fi gîndite, procese psihologice progresiv infinite, pe care conştiinţa teoretică nu le realizează însă, ci le subînţelege „intenţional" . Nu s-ar putea afirma, prin urmare, că dificultăţile ce le întîmpină gîndirea conceptuală a „diferen­ ţialelor divine" ar fi de altă natură decît dificultatea altor con1

Că diferenţiala divină este purtătoarea numai a unei

vituale structuri

(şi aceasta absolut simplă) este de o mare însemnătate după cum vom arăta mai tîrziu. Prezicerea aceasta, deşi nu pare importantă, are incalculabile con­ secinţe.

D I FERENŢIALELE DIVINE

57

rr p l t ' liminare de care nici „ştiinţa" nu es te scutită. Î n cazul �l 1 krenţialelor divine, aceste dificultăţi conceptuale sunt doar

f111•. 1 .imădite. Conceptul diferenţialelor divine se impune to­ t 1 1 ·„ i pentru zone mărginaş e. Î mprejurarea că pentru ideaţia l1 r·„ t. or diferenţiale nu dispunem de un suport concret-ima­ t 1 1 1 . 1 r sau faptul că însuşi conţinutul conceptului e mai mult 1111 nţionat şi postulat decît împlinit nu sunt de natură să ne i111 crzică operaţia intelectuală cu un asemenea concept. Ştiinţa f.H·c acelaşi lucru fără strop de sfială şi, mai ales, de la un timp ionace. Ştiinţa utilizează şi ea concepte dintre cele mai abs­ t 1 .ict alambicate, lipsite de un comod suport imaginar, psiholo­ � i c convenabil, şi pe deasupra de o învederată pecete liminară. Şi i inţa, dacă ne-ar împinge la proces pe această chestiune, d1 iar de bună-credinţă fiind, ar pierde, căci întru apărarea 11oastră am invoca mărturia solemnă şi de neescamotat a pro­ p1 iilor ei procedee. Afirmam adineauri că diferenţiala divină ar fi sub unghi „ 1 1 bstanţial o existenţă infinitezimală. Vom avea îns ă grij ă să .u L.ugăm numaidecît că substanţa unei diferenţiale divine nu e identică cu nici una din substanţele empirice şi nici cu acelea 1 u care operează teoriile ştiinţifice. Totuşi, substanţele „dife1 L'nţialelor" prefigurează pe toate celelalte. Evident, diferen­ � ialele divine sunt de natură „subs tanţială" , iar diferenţialele l'lerogene se diversifică şi sub acest unghi al substanţei, dar ele 1 n1 vor fi niciodată de natură caracterizat „energetică" ori „ materială" , sau de natură caracterizat „psihică" ori „spiri­ t u ală" . Energia fizică, de pildă, este o existenţă, sub unghi ;ubstanţial şi structural, complexă, chiar sub forma ei funda­ mentală de „cuante". Cuantele de energie reprezintă ele înşile, I iecare pentru sine, o integrare şi organizare de anume dife­ renţiale divine, atît eterogene cît şi omogene. Materia, la rîndul l'Î, chiar redusă la ultima ei expresie electronică sau protonică, L'Ste ea însăşi o integrare şi o organizare de diferenţiale divine, de diferenţiale cu totul sui-generis sub raport substanţial. „Psihicul" şi „spiritualul" sunt ele înşile rezultatul unor pro­ cese de integrare şi organizare ale unor diferenţiale divine, de diferenţiale iarăşi cu totul aparte sub unghi substanţial.

58

DIFERENŢILELE DIVINE

Energia fizică are deci ca substrat diferenţiale variate, dar specifice, materia de asemenea alte diferenţiale variate, dar specifice; viaţa de aşijderea; şi psihicul şi spiritualul nu mai puţin; fiecare regiune cu dferenţialele sale de bază eterogene, dar specifice. Niciodată diferenţialele divine care în chip activ colaborează, de pildă, la constituirea „ materiei " nu vor putea să dea ca rezultat şi viaţa " sau spiritul": pentru constituirea acestora se cere colaborarea unor diferenţiale de natură spe­ ifică. Diferenţialele divine eterogene se diversifică sub raport substanţial solidar cu structurile virtuale absolut simple ale căror purtătoare ele sunt. Sursa acestei negrăite eterogenităţi a diferenţialelor divine este însăşi complexitatea substanţială şi structurală a „ Totului divin" . Diferenţialele divine eterogene, reprezentînd sub raportul structurilor lor virtuale un Tot infi­ nitezimal-fragmentat, sunt, datorită acestei origini a lor, de natură complementară. În această împrejurare trebuie să cău­ tăm şi explica.ţia posibilităţii unor procese de integrare între ele. Cum în sfera ansamblului substanţial şi structural al Mare­ lui Anonim am putea face o distincţie oportună între zone mai centrale, mai nucleare, mai esenţiale, şi zone mai periferiale sau mai puţin esenţiale, diferenţialele divine eterogene ce corespund unui număr echivalent de fragmente infinitezimale ale complexului anonim vor accepta în consecinţă aceeaşi dis­ tincţie : căci unele diferenţiale raportate la sursa lor vor avea o origine mai nucleară, iar altele o origine mai periferială. Cele de-a dreptul nucleare, deşi posibile, nu iau îns ă fiinţă, fiind prohibite prin sistemul de măsuri preventive. Prin această nonemitere a diferenţialelor de-a dreptul nucleare se creează de fapt o linie superioară pentru procesele de „integrare" ce au loc ulterior în univers. Dincolo de acest plafon, procesele de „integrare" nu sunt în stare să treacă, fiindcă nu există „diferenţialele divine" necesare cu ajutorul cărora să se poată înfiripa. Potrivit concepţiei noastre, obiectivul primar al actului ge­ netic al Marelui Anonim este încă în faza precosmică în pre­ alabil degradat prin eliminarea tuturor posibilităţilor majore. „

„

INDIVIZI, TIPURI, IZVOADE

59

Jth . 1 î 11 faza precosmică, posibilităţile sunt diferenţializate, iar

ele sunt parţial discriminate (cele nucleare) şi parţial l 1 11ente emise în formă de diferenţiale eterogene. Cum însă fet : •tr•, 1 ;1ct genetic, preventiv reglementat, se repetă fără sfîrşit, ' ,' o tt 1 face afirmaţia că fiecare diferenţială divină este generată 11 � ll'numărat � e�� mp l.are de acelaşi fel. Orice diferenţială d1vmă are un tiraJ mfm1t. � < :u acestea am fi dat contururile necesare anticipaţiei pur tperulative a concepţiei noastre cosmologice. ft

.1 1 . 1 r e

,

INDIVIZI, TIPJRI, I ZVO ADE

Ajunşi aici, ne găsim în faţa a două mari întrebări : t . Cum se împacă viziunea metafizică, expusă, cu datele experienţei, cu rezultatele cercetărilor empirice în general ? 2. În ce consistă geneza indirectă care constituie a treia fa ză a procesului cosmogonic ? În faţa acestor întrebări, ni se pare firesc să părăsim pentru o clipă podişurile speculaţiei, p entru a proceda la o descriere a l�pcctelor esenţiale ale lumii date. V om face aşadar abstracţie pl'ntru moment de problema genezei şi întoarcem privirea 1 p re lumea concretă cu fenomenele, apariţiile şi făpturile ei. Printre variatele apariţii concrete sunt unele care, datorită fL'l ului lor, se impun atenţiei noastre cu deosebită insistenţă. Ne referim la apariţiile care atestă oarecare autonomie în ra­ port cu mediul lor, un oarecare grad de independenţă faţă de l·i mpul lor, în care ele respiră, şi vădite reacţii în vederea auto­ n >nservării în cadrul lumii. E vorba cu alte cuvinte despre apariţiile concrete care se prezintă ca „întreguri" cu „părţi" în ubordine. Aceste închegări, înzestrate cu particulare însuşiri rare le îngăduie să-şi afirme, şi pînă la un punct să-şi apere, modul şi forma lor de existenţă faţă de ofense posibile din .1 fară, pot fi numite „indivizi" . Indivizii sunt existenţe com­ p lexe. Totdeauna. Condiţionate de o seamă de împrejurări,

60

DIFERENŢIALELE DIVINE

adică de un mediu prielnic, aceste existenţe se manifestă to­ tuşi, în mai mică sau mai mare măsură, oarecum ca nişte „întreguri" care par a-şi avea rostul în ele înşile. „Indivizii" sunt în stare să reacţioneze faţă de alte raţiuni de provenienţă externă sau faţă de stricăciuni lăuntrice, ba uneori ei sunt în stare să-şi refacă în chip cu totul uimitor anumite părţi dis­ truse. Cristalele sunt as emenea existente care merită califica­ tivul de „indivizi" . Î ntr-o măsură şi m � i accentuată, astfel de indivizi sunt fiinţele organice, plantele şi animalele. Enu­ merîndu-le, ne oprim înadins numai în preajma acelor exis­ tenţe individualizate de a căror efectivă existenţă luăm act pe căile cunoaşterii empirice. Rămîne însă loc şi pentru între­ barea cu privire la unele închegări individualizate de alt ordin, nonempiric, pe care le bănuim doar teoretic, cum ar fi mole­ culele, atomii şi poate că şi componenţii acestora. Ce cunoş­ tinţe filozofice recoltăm deschizînd pur şi simplu ochii şi privind „indivizii" cu state de prezenţă în împărăţia simţu­ rilor ? În ordine cognitivă, ne familiarizăm cu indivizi de orice soi, fie cristalici, fie organici, fie psihici, datorită impresiilor ce ni le comunică simţurile, dar şi datorită cunoaşterii concep­ tuale. Gorunul din faţa noastră solicită simţurile printr-o infini­ tate de detalii care fac ca el, aşa cum este, să fie fără pereche : nu este în tot universul un al doilea gorun exact asemenea. D ar în afară de aceasta, gorunul posedă şi aspecte de natură mai mult sau mai puţin generală care aparţin şi altor goruni. Datorită unora dintre însuşirile mai generale, îl identificăm pe plan conceptual ca „gorun" ; datorită unor însuşiri şi mai ge­ nerale, îl încadrăm în familia „stejarilor" , iar datorită unor însuşiri foarte generale, îl recunoaştem drept „copac". De în­ dată ce am stabilit specia din care face parte un individ, avem latitudinea - aceasta în măsura experienţei de a ne ridica trep­ tat la noţiuni din ce în ce mai generale. Caracteristica noţiu­ nilor la care ne referim aici este aceea de a fi „tipice" în raport cu „indivizii" pe care şi-i subsumează. „Individul" se sub­ sumează unui „tip " în totalitatea sa, iar un tip mai puţin ge­ neral se subsumează unui tip mai general, de asemenea în totalitatea sa. Ştiinţele descriptive şi clasificatoare au găsit în-

INDIVIZI, TIPURI, IZVOADE

61

1 1 > tdeauna că una din sarcinile lor de căpetenie este de a stabili t ipurile din ce în ce mai abstracte cărora li se subsumează i 1 1divizii. Răsfoind un manual de botanică sau de zoologie, vedem în deplinătatea desfăşurării sale acest procedeu. Un alt .1spect al indivizilor este acela al izvoadelor. Ce sunt „izovoa­ d de" ? „Izvoade" sunt anumite motive structurale şi formale de-ale indivizilor în acelaşi timp „tipice" şi „transtipice" . Iz­ voadele sunt aspecte tipice, dar parţiale, de-ale indivizilor ; dar 1 1 t1 toate aceste aspecte tipice şi parţiale, ci numai acelea care se găsesc la „tipuri" dferite. Particularităţile strict individuale, .1dică acelea care nu se repetă, nu pot fi numite „izvoade" : de exemplu felul cu totul singular cum sunt distribuite cele douăzeci şi una de crengi ale gorunului din faţa noastră, sau numărul exact al frunzelor sale, sau forma fiecărei frunze în parte, sau forma deteriorată de ins ecte a uneia dintre frunze. T ,a alcătuirea individului colaborează desigur şi o sumă de accidente. Accidentatul nu poate fi izvod. „ Ghimpii" tran­ dafirului ilustrează însă un „izvod", fiindcă ei fac parte din structura şi forma tuturor celorlaţi trandafiri, fiindcă sunt „tipici", dar în acelaşi timp şi „transtipici", întrucît „ghimpi" găsim şi la plante cu totul de alt tip decît „trandafirii" . Trece­ rea de la un „individ concret" la un „izvod" nu se săvîrşeşte numai prin procesele intelectuale care conduc la constituirea ideativă a „tipurilor", adică nu numai prin ceea ce curent se numeşte abstracţie, ci şi printr-o operaţie de „izolare" şi de „apropiere" între „tipuri" diferite. Anomaliile pur „individuale" nu sunt „izvoade" , dar nici momaliile care apropie incidental pe un „individ" care apar­ �ine unui „tip" determinat de toţi indivizii altui „tip" . Un copil uman se poate naşte cu o pieliţă între degete, care aduce cu pielea dintre falangele broaştei sau de la picioarele păsărilor înotătoare. Această particularitate „incidentală", monstruoasă la un copil, nu reprezintă însă un „izvod", ci o simplă ano­ malie, fiindcă nu este o însuşire nici uncţional-întemeiată, nici generală a genului uman. Dar pieliţa pentru înot a broaştelor �i a păsărilor înotătoare este un adevărat izvod. De remarcat c că această particularitate a broaştelor şi a păsărilor înotătoare

62

DIFERENŢIALELE DIVINE

este un „izvod", fiindcă instituie anumite analogii între „ti­ puri" foarte deos ebite. Cu alte cuvinte, tipuri preponderent disanalogice pot să aibă unele motive structurale şi formale analoage : acestea sunt „izvoadele" (anumite moluşte au ochi foarte asemănători cu ai mamiferelor). Mai mult, tipuri radi­ cal diferite posedă uneori nu numai un izvod as emănător, ci mai multe (de exemplu, rinocerul- mamifer se aseamănă prin mai multe as tfel de izvoade cu o specie reptiliană paleobio­ logică, cu un uriaş s aurian ( Triceratops) din mezozoicul cre­ tacic. (În Australia există printre „marsupiale" unele specii care, prin felurite „izvoade", seamănă cu diverse specii de ma­ mifere superioare : cu sobolul, cu veveriţa, cu lupul.1 ) În prin­ cipiu, orice însuşire generală a unui anumit tip poate să fie şi izvod dacă ea se găseşte ca însuşire generală şi la un alt tip de fiinţe diferit de cel dintîi. Sub unghiul formal, balena are iz­ voade asemănătoare cu peştii şi foarte neasemănătoare cu ale mamiferelor al căror „tip" sau clas ă abstractă subsumează to­ tusi balena. Aceeas i balenă-mamifer are evidente izvoade as � mănătoare nu n{1mai cu peştii de astăzi, dar mai ales cu o specie r eptiliană din mezozoic, adaptată la circumstanţe acva­ tice.2 In general, „ tipuri " asemănătoare şi înrudite pot avea izvoctde disanalogice, iar tipuri radical diferite pot să aibă izvoade asemănătoare. Tipurile şi izvoadele sunt deci varia­ bile independente . Subliniem cu aceasta o constatare empirică căreia îi revine meritul de a fi în afară de orice teorie. Pro­ poziţiile se verifică la fiecare pas. Cum se explică această situaţie, fără îndoială paradoxală ? Ni se pare că aspectul nu poate i neglij at de nici o teorie care aspiră să lămurească în chip serios geneza formelor biologice în plenitudinea lor. Filozofia şi ştiinţa au încercat prin o mulţime de teorii eluci­ darea problemelor în conexiune cu ideea genezei. Au ţinut oare seama îndeajuns de faptele paradoxale citate mai sus ? Din nefericire, nu. În orice caz, faptele n-au fost aruncate pe 1 A se vedea Edgar Da cque, Aus der Urgeschichte der Erde und des Lebens, Minchen, 1 9 36, p. 57. 2 Ibidem, p . 123. Cu explicaţia pe care Dacque o dă fenomenului nu putem fi de acord. Dar despre aceasta mai îrziu.

MODURILE ONTOLOGICE

63

î n tar cu toată greutatea ce o au. Ştiinţa nu manifestă o sim­ p ;l tie prea caldă faptelor paradoxale. Înainte de a încerca să .1 r:.tăm cum aceste fapte se încadrează în viziunea cosmolo1·, ică ce am schiţat-o în partea dintîi a lucrării de faţă, am vrea „ .l mai atragem luarea-aminte şi asupra altor aspecte ale crea­ t u rii, care de asemenea cer să fie examinate. 1

M O D U R I L E ONTO L O G I C E

Cristalele, plantele, animalele, persoanele etc., adică Lipturile de un pronunţat caracter individualizat, înmănun1.hează în fiinţa lor particularităţi susceptibile de o distincţie pc care am arătat-o tocmai în capitolul trecut. Există particu­ hrităţi singulare (fie fireşti, fie anormale), particularităţi tipice �i particularităţi izvodale. Particularităţile singulare sunt cele r e aparţin indivizilor ca atare şi care nu se repetă. Particulari­ i ;\ţile tipice sunt acelea care aparţin tuturor indivizilor unui gen. Particularităţi izvodale sunt motive formale care aparţin 1 uturor indivizilor de acelaşi gen, dar şi unor indivizi de tipuri cu totul diferite. Interesante pentru preocupările noastre sunt mai ales cele din urmă. Ceea ce trece drept „esenţă" a făptu­ rilor se alcătuieşte din particularităţi tipice şi izvodale. De esenţa făpturilor mai ţine însă şi un alt aspect : ne gîndim la „modul de a exista" al făpturilor sau la „modul ontologic". Universul e plin de negrăit de variate făpturi. Universul e populat de făpturi care desfăşoară o infinită gamă de trăsături i ndividuale, tipice şi izvodale. Dar acelaşi Univers care rulea­ ză o imensă varietate de creaturi, un j oc infinit diversificat sub triplul unghi al însuşirilor individuale, tipice şi izvodale, nu ne reţine atenţia decît printr-un număr foarte limitat de „moduri ontologice" . Modurile ontologice deţin totuşi locurile cele mai hotărîtoare în arhitectonica Universului. Ne-am spus cuvîntul şi în alte studii cu privire la aceste moduri, care au darul mai mult decît oricare altele să introducă o articulatie si complexitate calitativă în lume. De astă dată, ne vom mă ;gi � i

64

DIFERENŢIALELE DIVINE

la cîteva remarci ce urmează să fie valorificate în ordinea de idei ce ne preocupă. Să degajăm terenul în vederea unei definiţii. Un mod onto­ logic se caracterizează în general prin două momente corelative care nu pot fi gîndite unul fără de celălalt. Întîiul moment e felul de a fi. Al doilea moment e „orizontul" de care totdeauna este legat un fel de a fi. Orice „fel de a i" e desigur susceptibil de grade de intensitate, cîtă vreme „orizonturile" (diferitelor feluri de a fi ) se disting prin complexitatea lor. Cuvîntului „ori­ zont" îi acordăm o semnificaţie mai „amplă" decît termenilor de „spaţiu" şi „timp". Dar e şi firesc s-o facem. Căci, de o par­ te, orizontul este totdeauna un „ orizont" pentru o făptură sau „perspectivă" pentru un individ, cîtă vreme spaţiul şi timpul admit să fie concepute şi numai pentru sine în afară de orice re­ latare la o făptură. Iar de altă parte, spaţiul şi timpul sunt tot­ deauna nişte elemente, într-un fel sau altul, incluse ale oricărui „orizont" . Orizontul are deci o semnificaţie debordantă faţă de conceptele spaţiului şi timpului. Să procedăm, deşi am făcut-o şi altădată, la caracterizarea cîtorva „moduri ontologice". Cîte­ va noi precizări nu pot să strice. Iată cîteva moduri ontologice. Cristalele îşi au modul ontologic specific. Ele există în­ tr-un anume fel legat de un „orizont" al lor, cel puţin în faza devenirii lor. Adevărat e că cristalele, o dată deplin închegate în spaţiu şi în timp, nu mai pot să fie socotite ca făpturi înzes­ trate cu un „orizont". Să nu uităm însă că cristalele au si o fază dinamică, în cursul cărei. ele se „organizează", se clăde;c, avînd în stăpînirea lor perspectiva unui spaţiu de umplut. În faza lor dinamică, cristalele posedă de fapt un orizont, un orizont de consumat prin autoclădire. În clipa cînd cristalele s-au clădit, orizontul încetează, prin aceea că e consumat. Pentru cristale, orizontul e spaţiul-perspectivă de ocupat prin înfiriparea fiin­ ţei lor. Orizontul cristalelor e spaţiul de luat în stăpînire, atît cît trebuie pentru închegarea monocentrică a unei făpturi. Cînd cristalul s-a împlinit, orizontul său a decedat ca „orizont" . Un alt mod ontologic urmează să atribuim plantelor. Ve­ getalele nu posedă numai un orizont în înţeles de spaţiu de consumat prin creşterea dinamică a fiinţei lor. Orizontul vege­ talelor depăşeşte aceste limite. Plantele sunt finalist angajate şi

MODURILE ONTOLO GICE

65

f111 i l t Îte în

spaţiu şi în timp. Ele au faţă de orizontul lor posi­ bi1 1 1 .11 ea unor reacţii pline de noimă, a unor reacţii menite să lr 1 1 )1 1serve în cadrul lor dat o dată pentru totdeauna. Ori­ r-n 1 1 ul însuşi e, pentru plante, un factor complementar al U 1 1 1 li" rînduieli finaliste. Semnificatia orizontului e de astă dată dr·.igur mai complexă în cazul cr istalelor. �i iarăşi, pentru animale, orizontul reprezintă altceva : ori­ r.011 1 ul devine, pentru modul animal, cadrul în care se „ orien­ tr 1,;\ " un subiect. Orizontul e aici cadrul, consimţit sau nu, al u 1 w r căutări, al unor ocoliri. Animalul se afirmă ca un subiect r n 1 c, fără a putea să se smulgă cu totul din orizontul ce i s-a h.1 dzit, are totuşi putinţa de a se detaşa întru cîtva de acesta, d 1 · ;1 se distanţa, luînd iniţiative, şi de a reacţiona în diferite rliipuri. Orizontul este, pentru animal, neapărat şi un factor romplementar, al unui finalism organic, dar mai puţin decît p ntru plantă. Orizontul este pentru animal, în primul rînd, lm cadru familiar sau străin faţă de care el poate să întreprindă diverse acte în vederea securităţii, în genere, a făpturii sale. Un .1 l t mod ontologic specific şi mai complex este trăsătura struc­ t u rală, fundamentală, a fiinţei umane. Omul deplin, nu numai c ;t individ, ci în genere ca om, respiră şi fiinţează în orizontul misterului în vederea revelării acestuia. Acest fel de a fi si .1 rest orizont sunt o condiţie prealabilă a întregului desti� u man şi a menirii creatoare a omului. Dacă pentru orizon­ turile celorlalte moduri ontologice spaţiul şi timpul sunt fac­ tori implicaţi, incluşi, care dobîndesc o anumită semnificaţie pcrspectivică, pentru orizontul uman spaţiul şi timpul sunt de asemenea factori implicaţi, dar în acelaşi timp şi radical depă­ �iţi: Spaţiul şi timpul devin în cadrul orizontului uman simple „semnale" ale unui „ce" de revelat.' Subliniem încă o dată că modurile ontologice, cu orizon­ turile lor, reprezintă articulaţiile arhitectonice cele mai de scamă ale lumii. Modurile ontologice nu apar, fireşte, decît în înj ghebări morfologice : tipice, izvodale şi individuale. Cîtă 1 A se vedea şi studiile noastre Geneza metforei şi sensul culturii, Fun­ daţia pentru Literatură şi Artă "Regele Ca rol II", Bucureşti, 1 937, şi Artă şi ·valoare, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1 93 9 .

66

DIFERENŢIALELE

DIVINE

vreme însă modurile morfologice sunt nenumărate în Uni­ vers, modurile ontologice sunt doar cîteva, de unde urmează că unui singur mod ontologic îi corespund, solidare cu el, o mulţime de moduri morfologice. Modul ontologic al tuturor plantelor e unul şi acelaşi, precum l-am pus în lumină, aceas­ ta în ciuda faptului că structurile lăuntrice şi formele externe ale plantelor sunt enorm de variate. Cert e, de altă parte, că orice mod ontologic este la rîndul său condiţionat de structuri şi de forme care pot varia în anumite limite, dar oricum pe deplin determinate în cadrul acestor limite. Astfel încît modul ontologic al omului, de pildă, n-ar putea niciodată să se iveas ­ că în condiţii pur vegetale. Anevoie se va putea imagina o specie vegetală vieţuind în orizontul misterului pentru reve­ larea acestuia. Asemenea ficţiuni sunt îngăduite doar autorilor de basme. Vegetalul este, prin toată structura sa, foarte de­ parte de a îndeplini condiţiile ce se cer pentru declararea efec­ tivă a modului ontologic în orizontul misterului. În orice caz, o complicare a modului morfologic al unei făpturi sau fiinţe nu atrage după sine în chip necesar şi un nou mod ontologic. Un mamifer este, sub unghi morfologic, de o complexitate superioară unei moluşte. Modul lor ontologic este totuşi, cu oarecare aproximaţie, acelaşi : un fel de a fi în orizontul lumii date şi în vederea autoconservării. Absolut sigur ni se pare însă că izbucnirea oricărui nou mod ontologic este concomi­ tentă si cu ivirea unor motive structurale si ' formale noi în consti �utia unei fiinte. Asen�uite între �le, modurile ontologice pe care le cu­ noaştem sunt unele mai plenare, altele mai puţin plenare. Unul dintre modurile ontologice cele mai puţin plenare este, cum de la sine se va bănui, acela al cristalelor, care nu există decît pentru a se clădi şi care nu are alt orizont decît porţiunea de spaţiu şi de timp necesare autoclădirii. Orice cristal posedă un asemenea orizont în chip individual şi fără de vreo referire la urmaşi de acelaşi gen. Un mod ontologic mai plenar îi revine plantei ; orizontul ei este egal cu un anume spaţiu şi timp pătrunse de finalisme ale căror dimensiuni depăşesc limitele fireşti ale individului-plantă, angajînd specia şi poate chiar mai mult decît specia. Orizontul cel mai plenar dintre

MODRILE ONTOLOGICE

67

fii 11ţele terestre apaţine omului. (Cît de „plenar" este modul 0 1 1 1 ologic al omului vom arăta în capitolul închinat semnifi­ o·,t\iei „istoriei".) Desigur că e mult mai greu să ne convingem de existenţa modurilor ontologice decît de existenţa moduri­ ) , 1 1 morfologice. Structurile şi formele sunt oarecum mai la i n demîna mijloacelor noastre cognitive, ele solicită simţurile noastre de-a dreptul. Cîtă vreme, pentru constatarea moduri­ lr ontologice cu corelatele lor orizontice e nevoie nu numai de o foarte mare şi îndelungată experienţă filozofică, dar şi de un i�vcr exerciţiu analitic şi nu mai puţin de o nuanţată vizi.une de ansamblu. Identificînd cele cîteva moduri ontologice, n-am p.1răsit totuşi nici un moment contactul cu realităţile concrete. l'ot ce am făcut a fost doar o avansare pînă la esenţial, dar n am făcut propriu-zis teorie constructivă. Dacă ni se dă voie � ; \ facem teorie si în această ordine de idei, atunci am îndrăzni poate să vorbi . şi despre alte moduri ontologice, mai plenare dl'cÎt ale omului. Un asemenea mod ontologic de maxim vo­ l u - orizontic am atribui pe plan teoretic, de exemplu, Fiinţei d ivine. Pe linia teologiei tradiţionale am declara că orizontul d ivin este acela al misterelor convertite adecvat şi pozitiv în „arătări" . Dumnezeului-demon, care este Marele Anonim, i -·am putea atribui chiar mai mult decît atît, şi anume posibi­ l i tatea de a-şi reglementa orizontul după cum îi dictează sfîn­ t ul şi egocentricul interes . Marele Anonim poate să renunţe la orizontul divin şi să şi-l anuleze în chip suveran, pentru a nu aea decît ceea ce e compatibil cu centralismul poziţiei sale. Cu excepţia acestor păreri teoretice cu privire la Marele Ano­ nim şi orizontul divin, toate cele arătate în legătură cu mo­ durile ontologice şi corelatele lor orizontice sunt expresia experienţei pipăite la încheieturi, dense constatări, obsevaţii verificate prin îndelungată trăire meditativă în intimitatea cos­ mosului împrej muitor. Am afirmat aşadar că sub unghi ontologic făpturile şi fiin­ ţele lumii se diversifică în mai multe moduri, unele mai ple­ nare, altele mai puţin plenare. Sub raport morfologic, făpturile �i fiinţele sunt incomparabil mai diversificate decît sub raport ontologic. De ce toate aceste lucruri sunt precum sunt şi nu altfel ? Dacă în Univers există un mod ontologic atît de plenar 1

68

DIFERENŢLELE DIVINE

cum este al omului, de ce mai palpită alături şi altele mai puţin plenare ? Dacă modurile ontologice sunt variate, de ce totuşi variaţia lor nu are belşugul modurilor morfologice ? Toate aceste întrebări par desigur ale unui copil de o curiozitate nestăpînită care după orice constatare se grăbeşte să adauge un „de ce ?". Asemănarea cu copilul nu înseamnă însă o denunţare. Asemănarea e mai curînd un elogiu adus filozofu­ lui. Într-o privinţă, filozoful e tocmai omul care nu iese nicio­ dată din vîrsta copilăriei. Filozofia este copilărie fără exod. Copilul, care pentru cei mai mulţi oameni este o fază, înseam­ nă pentru filozof o permanenţă. Pentru oamenii maturi, aproape totul se înţelege de la sine, dar aceasta nu fiindcă oamenii izbutesc în cele din urmă să-si castreze curiozitatea. Copilul deţine condiţii subiective care: indiscutabil, îl avanta­ jează. Şi alături de el - filozoful. Să nu ne sfiim prin urmare de a întreba : „De ce lucrurile sunt aşa cum sunt, şi nu altfel ?" lată : tipuri de fiinţe pround şi esenţialmente asemănă­ toare par adesea copleşitor disanalogice datorită unor aspecte secundare care au aproape darul de a le deghiza. lată : moti­ vele formale asemănătoare se găsesc la tipuri cu totul dis ­ tincte. Iată : făpturile manifestă sub unghiul complexităţii formale o imensă varietate. lată : sub unghiul plenarităţii onto­ logice, făpturile şi fiinţele manifestă variaţii mai puţine, dar oarecum mai abrupte ! După argumentele pur speculative, care sprijină ipoteza unei geneze indirecte pe temei de diferenţiale divine, toate aceste aspecte empirice generale pledează parcă şi ele mai mult în favoarea acestei ipoteze. Persistenţa încăpăţînată a unora dintre stucturile făpturilor, alături de variabilitatea alto­ ra, indică mai curînd o discontinuitate a elementelor de bază capabile de diverse combinaţii, decît o geneză directă şi inte­ grală a acestor făpturi şi fiinţe potrivit unor planuri ad-hoc. La fel, distribuţia unor motive formale asemănătoare (izvoa­ de) la făpturi şi fiinţe foarte deosebite ca tipuri pledează de asemenea mai curînd pentru discontinuitatea unor elemente de bază în stare să se combine foarte felurit, decît pentru o geneză directă a acestor făpturi şi fiinţe ca „întreguri indivi­ zibile" . Argumentul empiric decisiv împotriva ipotezei meta-

69

MODURILE ONTOLOGICE

fb.in· a genezei directe şi monofazice a făpturilor şi fiinţelor îl prod uc însă fenomenele de „parafinalitate" despre care vom

Iii în capitolul următor. N u pretindem deloc să fi găsit singura şi ultima teorie mrt t fi zică posibilă, căci am ieşit de mult din f�za credinţelor fhl 1 o singură teorie salvatoare şi privilegiată In situaţia teo­ nt id de azi, şi ţinînd socoteala faptelor cunoscute, nu vedem to t 1 1.� i o altă teorie explicativă mai simplă şi mai sintetică decît

Vn t

.

.

pe care ne-am hotărît să o propunem. De unde nu ur­ nw.tză că mîine nu se vor rosti gînduri capabile de prestaţii trc >retice mult mai impozante. Conformîndu-ne faptelor asu­ pt .1 cărora ne-am oprit un moment şi întorcîndu-ne la punctul �e unde am pornit, vom emite părerea că din Fondul Anonim trrbuie să se desprindă două fel uri de diferenţiale divine : 1. Diferenţialele ontologice, care stau la baza modurilor onto­ Jogice ; 2. Diferenţialele morfologice, care stau la baza modu­ rilor morfologice. Ştim că nici o diferenţială divină nu este em isă la singular, ci în serie omogenă, fără capăt. Atît sub unghi ontologic cît şi sub unghi morfologic, au pe urmă loc 1i11tegrările" şi „organizările" de diferenţale, eterogene şi omogene. Integrarea şi organizarea diferenţialelor se reali­ icază în „individuaţii". Diferenţialele divine sunt susceptibile de integrări mulţumită faptului că ele îndeplinesc anume con­ diţii : ele se pot „integra"·, fiindcă sunt prin natura lor „com­ plementare". Ştim că ele reprezintă fracţiuni infinitezimale (sub dublu unghi : substanţial şi structural) ale unui mare Tot divin. Dar procesele de integrare ale diferenţialelor nu se mai fac sub controlul direct al Marelui Anonim, ci numai sub puterea faptului că diferenţialele eterogene se potrivesc şi se întregesc prin însăşi structura şi natura lor în vederea unor formaţiuni mai complexe. Cu alte cuvinte, Marele Anonim controlează procesele de intregrare şi de organizare ale uni­ versului numai indirect : prin limitarea extremă a posibili­ tăţilor şi prin însăşi lansarea diferenţialelor divine, cărora le-a îngăduit tocmai justele virtuţi de a se integra şi organiza, potrivit felului lor complementar, în chip neprimejdios pen­ t u ordinea şi centralismul existenţei. Marele Anonim este, cu .tlte cuvinte, foarte circ._umspect faţă de posibilităţile sale :

tl' t' l'a

70

DIFERENŢIALELE DIVINE

hotărît atent cît priveşte geneza diferenţialelor divine, de un uşor dezinteres faţă de lumea care se clădeşte prin integrare, dar în prealabil şi dintotdeauna absolut treaz cît priveşte măsurile de luat pentru menţinerea în subordine a oricărui posibil rezultat genetic. Nuanţarea aceasta atitudinală nu este deloc întîmplătoare, ci e dictată de un sacru egoism.

FINAL ITĂŢI ŞI P ARAFINA LITĂŢI

Ajungem la un punct crucial pe care l-am anunţat de cîteva ori în cele de mai înainte. E vorba despre fenomenele empirice de „finalitate'' şi despre fenomenele de „parafinalitate" . Crucial este acest punct, fiindcă fenomenele de finalitate, cele deplin caracterizate ca atare, au o putere eliminatorie faţă de orice ipoteză „materialistă" şi fiindcă fenomenele de parafinalitatc au aceeaşi putere eliminatorie faţă de orice ipoteză „ vitalistă". Desigur că printre nenumăratele explicaţii metafizice, la care gîndirea omului a recurs în cursul timpurilor pentru lamu­ rirea fenomenelor accesibile chiar simţurilor, cea mai com­ promisă este astăzi concepţia materialistă. Cînd vorbim despre materialism, acordăm termenului un sens mai larg, înţelegînd prin el orice filozofie care, în explicaţiile ce le dă, refuză să introducă factori „finalisti". Materialismul este astfel atît con­ cepţia vulgară că omul � ste aceea ce el mănîncă cît şi o teorie incontestabil inteligentă, deşi caducă, cum este aceea a evolu­ ţionismului biologic prin „selecţie naturală", dar tot aşa cutare concepţie energetică de dată mai recentă, din care conceptul materiei aproape s-a evaporat. De natură materialistă este în fond şi o concepţie care, admiţînd factori psihici, îi despoaie de orice intenţionalism finalist, considerîndu-i numai în per­ spectiva jocului mecanic. Toate aceste concepţii le socotim iremediabil eşuate, nu numai cînd e vorba de înţelegerea feno­ menelor de conştiinţă, ci chiar şi cînd e vorba de înţelegerea unor fenomene pur biologice. Materialismul mecanicist, fie strict material, fie fizico-energetic, fie psihist, poate desigur să acopere în felul său o realitate mai restrînsă. Dar de aici pînă a

FINALITĂŢI

ŞI PARAFINALITĂŢI

71

prrf ace acest gînd în principiu unic şi exclusiv al realităţilor

;n: mice rămîne ca procedeu, sub raportul stringenţei filozo­ firf', un grav abuz. S-ar putea desigur concede că mecanismul t"prczintă un coeficient al oricărui fenomen de stuctură mai tnmplexă. Dar de la afirmaţia că o componentă, în subordine fl\;\ de o existenţă complexă, admite o interpretare mecani­ cis t :\ pînă la enunţarea caracterului funciar şi general al meca­ nil·ismului este un salt care dovedeşte un profund viciu de 1îndire şi o totală lipsă de control al verbului. E curios cum u11 asemenea capriciu al imaginaţiei şi l-au permis tocmai nişte troreticieni agăţaţi cu toate ventuzele zelului de stîncile con­ c 1 ctului, avînd aerul că-şi interzic orice aventură fantezistă. Să ne îngăduim zăbava necesară pentru a privi mai de ar roape cîteva fenomene ce· ilustrează finalismul biologic. { )chiul, splendidul organ cu care sunt înzestrate cele mai multe fi i 11ţe animale, este o alcătuire care-şi are finalitatea sa; ochiul '\I e un organ complex structurat şi potrivit parcă înadins p 1·1 �tru funcţia vederii, adică a orientării unei fiinţe în lumea ! , 1 . In carapacea sau lîna animalelor recunoaştem fără greutate nişte mijloace de apărare împotriva accidentelor sau a neajun­ nrilor climatului. Procesele chimice ce se petrec în organism ( d e exemplu oxidarea în organele respiratorii) au desigur şi o ill t ;'i semnificaţie decît a unor simple procese care se petrec; ele l l l loc „pentru ca" organismul să fie cu tot dinadinsul menţi­ n u t în dinamica sa. Treci pe stradă şi vezi un cîine tremurînd de frig. De ce tremură cîinele ? Răspunsul obişnuit e : fiindcă îi umnezeu gîndeşte sau creează, sau realizează, sau se obiec1 ivează în Idei care reprezintă „întreguri" cu „părţi" în subor­ d i ne. Atragem luarea-aminte asupra elementelor de psihologie u mană pe care aceste concepţii şi le-au încorporat. E neîn­ d()ios că omul, „gîndind", operează cu idei, cu tipuri, cu forme, cu genuri, adică cu întreguri avînd părţi în subordine ; şi e de asemenea neîndoios că omul e în stare să „realizeze" l ucruri pe temeiul unor astfel de anticipaţii. Remarca ar ajunge �\ ne facă să suspectăm metafizicile despre care tocmai vorbi­ ri.m de un prea accentuat şi nu tocmai inofensiv antropomor­ f i sm. Recunoaştem, ce-i drept, noi înşine că orice metafizică e ..ilită, vrînd-nevrînd, să recurgă uneori şi la termeni contami­ naţi de modul uman şi de transfigurare mitologică. Mustrarea r e o adresăm filozofilor amintiţi rămîne totuşi în picioare, dci antropomorfismul mitologic e tolerabil în metafizică în măsura în care îmbracă semnificaţii ce nu sunt contrazise de-a d reptul de experienţă. Mitul, ca mod expresiv, ca fel de a vorbi despre semnificaţii şi transsemnificaţii, ca metaforism, \ e bucură precum se ştie de toată solicitudinea şi fervoarea noastră, dar miturile înşile le socotim progresiv substituibile prin altele de o tot mai nuanţată subtilitate sau de o tot mai ş1

„

82

DIFERENfLELE DIVINE

mare amploare revelatoare. Ştim aşadar că o concepţie metafi­ zică poate să-şi încorporezE mituri abstracte care în substanţa lor pozitivă nu sunt direct veriicabile prin experienţă. Nea­ junsul, dacă e neajuns, ţine totuşi de însăşi firea metafizicii. Dar o concepţie metafizică ce-şi are totdeauna coeficientul său de elemente mitologice nu-şi poate permite luxul de a se găsi în dezacord declarat cu orice cinstită interpretare a unei experienţe inedite. De ce oare spiritul metafizic-mitologic nu şi-ar remania şi el „ viziunile" , cînd noi fapte de experienţă îl constrîng la aceasta ? Pe punctul de a fi remaniate sub presiu­ nea unor experienţe se găsesc actualmente toate metaizicile amintite, care atribuie lui Dumnezeu „Idei" sau care admit într-un fel existenţa în lumea creaturală a unor factori indi­ vizibili, creatori de complexe întreguri finaliste. Se va înţelege de-acum de ce conferim fenomenelor de „parafinalitate" o însemnătate crucială. O însemnătate crucială, şi anume nu numai pentru filozofia biologică, ci şi pentru orice nouă cos­ mologie metafizică. Fenomenele de parafinalitate care de la sine se fac şi se desfac şi cele pe care noi înşine avem lati­ tudinea de a le produce pe c ale artificială se opun oricărei interpretări pe planul metafizicilor ce operează cu Idei pla­ tonice sau cu forme entelehiale. Gîndurile metafizice pentru care noi optăm în această privinţă le-am formulat cel puţin în parte. Marelui Anonim i se deschide perspectiva firească de a se „reproduce" pe sine integral. Ca posibilităţi, El e astfel teo­ generator prin fiecare act al său care se poate repeta nelimitat. De teama nelimitatei teogonii care ar avea loc astfel dege­ nerînd în anarhie, în descentralizare şi în veleităţi uzurpa­ toare, M arele Anonim evită însă asemenea acte genetice. Marelui Anonim i se deschide apoi perspectiva secundă de a realiza existenţe mai puţin complexe decît dumnezeii prohibiţi - totuşi „complexe", adică „întreguri" cu părţi în subordine (Idei, Tipuri, Forme entelehiale ), iar acestea prin tot atîtea acte monofazice, indivizibile. Dar şi pe această cale s-ar de­ clara „potenţiale autarhice" prea accentuate şi incompatibile cu ordinea hegemonică a existenţei în general. Marele Ano­ nim e nevoit din nou să hotărască, să opteze. Pentru a pre-

TEORIA UNITĂŢILOR FORMATIVE

83

ln' inpina primejdiile întrezărite, Marele Anonim nu se va trp roduce altfel (sau nu se va gîndi) decît sub formă de " i i dcrenţiale divine". Ceea ce înseamnă că orice reală făptură � . r n fiinţă de natură complexă ( tot ce cunoaştem pe cale em­ " l l ' Î d este de acest gen) nu este rezultatul unei geneze directe, u produsul unei geneze indirecte, pe temei de „diferenţiale d iv ine" . Orice „explicaţie" a finalităţilor ce le constatăm în Ju 1 1 1ea noastră va trebui să ancoreze în cele din urmă la zona ll't'.> tor „diferenţiale", iar nu în pretinse idei, tipuri sau indi­ V Î ' ibile entelehii formale. După generarea lor şi lăsate în voia lo r, diferenţialele divine sunt susceptibile de fel şi fel de „inte­ R' ; t ri" .

TE ORIA UN ITĂŢI L O R F ORMATIVE

Alcătuirile complexe numite „ indivizi" îşi afirmă forma de lumea înconjurătoare reacţionînd pentru autoconser­ v.tre. Amputaţi fiind, indivizii sunt în stare, în limite foarte v.lriabile, de „regenerare" - up aspect care sporeşte conside­ r .1 l >il impresia de „finalitate" . In procesele de închegare, indi­ vizii par a urma anume indicaţii tipice. Astfel de „indivizi" s 1 1 11t fiinţele vegetale şi animale, dar şi cristalele. Cît priveşte l ristalele, suntem poate nevoiţi să înfruntăm unele opinii sepa1 ;tt e . Adevărat e că aceste făpturi, numite îndeobşte „cristale" , n nt mai pas ive în afirmarea formei lor decît fiinţele organice � i cele psihospirituale, dar să nu uităm că ele, datorită sub­ � t anţei lor solid agregate, au darul de a fi mult mai asigurate Liţă de alterări şi intemperii din afară decît indivizii vegetali şi .nimali. Şi să nu uităm că şi cristalele au darul ,�regenerării" ! < :ci care contestă dreptul de a numi cristalele „indivizi" se spri­ j i nă desigur pe considerente cum ar i următorul : indivizii vege1 .di şi animali se produc totdeauna din alţi indivizi de acelaşi t i p şi se pot reproduce, cîtă vreme cristalele, deşi nu se abat în .tlcătuirea lor formală de la anume secrete constrîngeri tipice, tţ�i

84

DIFERENŢIALELE DIVINE

apar parcă totdeauna fără părin ţ i, printr-un fel de generare spontanee. Există oare indivizi fără părinţi ? lntrebarea este desigur îndreptăţită, dar în cele din urmă de ce nu ne-am pune o contraîntrebare : Şi de ce oare n-ar exista ? Indivizii vegetali şi animali au trebuit şi ei să se ivească În timp cîndva, avînd cap de serie un iniţiator fără părinţi. De ce n-ar putea cris­ talele să-şi menţină permanent acest dar ? Argumentul că în imperiul cristalelor indivizii apar neîncatenaţi în serie repro­ ductivă nu e suficient pentru a refuza cristalelor atributul de „ indivizi " . Replica aceasta a noastră ţine mai mult d� dome­ niul speculativ, şi nu-i dăm prea mare importanţă. In fond, părerea noastră este că între cristale şi fiinţele organice există unele analogii ascunse tocmai sub unghiul producerii lor. Pro­ cesul generării individuale a fiinţe l or organice (plante, ani­ male şi indivizii unicelulari) purcede în toate cazurile de la o celulă; această celulă este uneori părintele a doi indivizi unice­ lulari (sciziparitatea fiinţ e lor unicelulare ), alte dăţi celula este ovulul (partenogeneză), sau ovulul fecundat, sau o celulă echi­ valentă ovulului. Celula iniţială a unu i organism-individ e cel mai adesea factorul de legătură între individul-părinte şi noul individ. Să credem oare că acest factor lipseşte cu desăvîrşire în procesele din care rezultă cristalele ? O unitate iniţială tre­ buie să existe şi în procesele de cristalizare. Această unitate iniţială, indiferent care e şi cum e, reprezintă de fapt un echi­ valent al celulei iniţiale din care descind totdeauna indivizii organici . Unitatea iniţială din care se stîrneşte procesul de cristalizare posedă de fapt funcţie de sămînţă, dar ea nu tre­ buie să fie produsă de un alt cristal (cristalul-părinte), căci toate moleculele unei substanţe chimice capabile de cristali­ zare sunt de fapt prin însăşi natura lor asemenea seminţe . Ceea ce lipseşte în procesul de cristalizare nu e aşadar sămînţa, ci cristalul-părinte. Dar lipsa aceasta e foarte explicabilă, căci substanţa capabilă de cristalizare nu e aşadar sămînţa, ci cris­ talul-părinte. Dar lipsa aceasta e foarte explicabilă, căci sub­ stanţa capabilă de cristalizare este în întregime compusă din asemenea seminţe sau din unităţi cu funcţii echivalente acelo­ ra ale seminţelor . Fiecare moleculă reprezintă o asemenea să-

TEORIA UNITĂŢILOR FORMATIVE

85

1nî11ţă de cristal.1 Pentru înmulţirea cristalelor, dată fiind aceas1 , 1 situaţie, natura n-a mai trebuit deloc să recurgă la aparatu1 .1 �i la mijlocul celulelor generatoare produse şi eliminate din p.1 rtea unor indivizi-părinţi. Substanţele capabile de cristali­ t .1 re, fiind în întregime compuse din seminţe de cristale, natu1 . 1 se scuteste în acest domeniu de tehnica si finalismul filiatiei. . , bptul că � ristalele se ivesc fără părinţi nu constituie o dov adă 1t' produc o dată pentru totdeauna, căci unele dispar, iar altele 11oi se ivesc. Cuvier susţinea că Dumnezeu creează din nimic, 1 cpetat, intermitent, întregi flore şi faune, potrivit unor gîn­ cl uri ale sale care dau efigie şi pecetie „tipurilor" . După con­ rcpţia noastră, în natură se produc de la sine noi specii prin .1dînci şi foarte secrete integrări de diferenţiale divine disponi­ hile, utilizîndu-se pentru aceasta ca bază fiinţele biologice l'Xistente. Cînd astfel de procese de integrare au loc, vechile specii dispar în noile specii. Speciile trebuie socotite sub raport pur biologic, ca fiind imuabile, îngăduind doar variaţii fluc1 uante în anumite limite, dar nu dincolo de ele; producerea de noi specii este un proces transbiologic, un proces în care se manfestă, indirect, prin dferenţale divine, prezenţa genera­ l oare a Fondului Anonim. După ce am fundat astfel în termeni metafizici originea '>peciilor, suntem în situaţia de a pune în lumină şi unele laturi

1 12

DIFERENTIALELE DIVINE

mai speciale ale devenirii prin evoluţie sau prin mutaţie. În procesele de integrare se declară uneori momente critice unde una şi aceeaşi unitate formativă poate să fie complementar întregită (şi prin aceasta reformată) cu două sau mai multe serii de diferenţiale foarte distincte, şi aceasta deopotrivă de bine. Aceste momente coincid cu bifurcări posibile ale deve­ nirii speciilor. Procesul de integrare a diferenţialelor nu se realizează pe temeiul unei perfecte potriviri între diferenţiale, adică p e temeiul acelei potriviri care există între diferenţialele divine ca segmente infinitezimale ale Totului divin. Integrarea reală, cosmică, se face pe baza numai a unei „suficiente potri­ viri" între diferenţiale (şi aici intră ca factor prilejuitor şi mediul care, dacă nu determină în chip pozitiv integrarea, are totuşi darul de a o dezlănţui, de a o accepta sau de a o zădăr­ nici). De aici divergenţa direcţiilor posibile în unele momente critice ale procesului de integrare. Dacă integrarea diferen­ ţialelor s-ar face exclusiv pe baza perfectei potriviri dintre ele, atunci devenirea speciilor ar avea desigur un sens unic : atunci nu s-ar produce decît specii de crescîndă complexitate pe una şi aceeaşi linie, ba într-o asemenea ipoteză n-ar exista decît o singură specie, şi anume cea mai complexă, în care prin inte­ grare ar fi dispărut toate cele inferioare. Cum realitatea empi­ rică este cu totul alta, trebuie să presupunem că integrarea diferenţialelor se face întîmplător şi pe temeiul doar a unei „suficiente potriviri" între ele. În natură se întrebuinţează uneori aceeaşi unitate formativă" şi acelaşi material struc­ tural ca bază comună a unor noi şi multiple integrări diver­ gente. Pe această cale se produc prin ramificaţie regnuri, clase, tipuri, specii cu totul diferite, şi mai simple şi mai complexe, paralele, dar deosebite. Admiţîndu-se o dată că integrările se fac în natură după „principiul suficientei potriviri" între dife­ renţiale, se lămureşte de la sine şi un alt proces foarte frec­ vent : unităţi formative existente, foarte disparate ca structură, pot să fie uneori întregite complementar prin cîteva diferen­ ţiale identice sau simiare. Prezenţa unor organe foarte asemă­ nătoare, a unor „izvoade" aproape identice la specii extrem de diferite, justifică această ipoteză. Sunt cazuri cînd analogia „

0 EXPLICAŢIE METAFIZICĂ A EVOLUŢIEI

113

>tivelor structurale între două specii nu poate fi deloc expli­ .î prin filiaţie sau prin as cendenţa lor comună. La unele n1oluşte s-a remarcat prezenţa unui ochi, de o structură şi 1 1 i nformaţie complexă, foarte as emănătoare ochiului verte­ l i r :ttelor. Analogia de faţă nu e deloc susceptibilă de o expli1 .11. ie prin ascendenţă comună, căci la locul de confluenţă a l i 1 1 iilor filogenetice a moluştelor şi a vertebratelor suntem 1H·voiţi să imaginăm nişte fiinţe prea primare ca să i putut .ivea ochi atît de complecşi. Argumentul a fost formulat de Hergson împotriva evoluţionismului darwinian. Argumentele de aceeaşi natură ridicase împotriva darwinismului, mult 111ainte de Bergson, şi un Eduard von Hartmann. Paleontologia mai înregistrează un alt fenomen, cam de 11celaşi fel, dar mai masiv. În diverse epoci geologice şi regiuni terestre apar faune întregi, fiecare fiind compusă din cele mai tdurite specii imaginabile. Se întîmplă ca foarte multe dintre ,tceste felurite specii care alcătuiesc fauna unei epoci să poarte izvoade particulare care împrumută unei însemnate părţi a launei nu ştim ce aer de familie. În acest caz nu e totdeauna vorba despre o înrudire de sînge între speciile care manifestă .tstfel de asemănări. Edgar Dacque, ciudatul naturalist german, \ - a străduit să arate cu multe exemple din domeniul paleon­ t ologiei că există în adevăr „analogii" biologice care nu se pot l'Xplica prin înrudire.1 Dacque ne vorbeşte, pe temeiul unui material oarte bogat, despre identitatea de „stil" pe care specii­ l l� animale o dobîndes c într-o anumită epocă. Dacque urmă­ ' eşte să pună în relief cu materialul empiric adunat o metafizică a „Ideilor" în genul „fenomenelor originare" ale lui Goethe. Suntem de acord cu Dacque cît priveşte caracterizarea mat: ­ rialului, dar nu putem i de acord cu metafizica „Ideilor" . In orice caz, analogiile puse în lumină de Dacque refuză ipoteza l'Xplicativă a ascendenţei comune. Fenomenul în chestiune vine însă, după părerea noastră, ca o dovadă mai mult că une11 1