Tratarea Apei in Scopul Potabilizarii [PDF]

Zitiervorschau

TRATAREA APEI IN SCOPUL POTABILIZARII

CUPRINS: SURSE DE APA POTABILA…………………………2 Ape de suprafata …………………………..…………..2 Ape subterane ………………………………………….2 Asigurarea cu apa potabila……………………………5 ALIMENTAREA CU APA POTABILA……………..5 Prelevarea apei din sursa……………………………...6 Prepararea apei potabile……………………………....7 Procedee si etape de tratare a apei……………………8 Transportul,stocarea si distributia apei potabile……12 ANEXE ANEXA I-PARAMETRII DE CALITATE AI APEI Parametrii de calitate…………………………………14 Valorile concentratiei maxime………………………..14 ANEXA II-MONITORIZAREA Monitorizarea de control……………………………...19 Monitorizarea de audit………………………………..20 ANEXA III-SPECIFICATII PENTRU ANALIZA PARAMETRILOR Parametri pentru care metodele de analiză sunt specificate……………………………………………….22 Parametri pentru care sunt specificate caracteristicile de performanţă…………………………………………….22 Parametri pentru care nu sunt specificate performanţele metodelor de analiză……………………………………25 BIBLIOGRAFIE………………………………………..26

TRATAREA APEI IN SCOPUL POTABILIZARII Apa este cel mai important aliment. Nu poate fi înlocuit. Aceste afirmatii nu sunt figuri de stil, ci citate din standardele de apa din tari dezvoltate. Omul se poate lipsi in extremis de apa pentru alte folosinte, dar nu si de apa de baut. Rezista timp destul de îndelungat fara mâncare, dar foarte putin fara apa. Si gaseste apa în diverse alimente, dar nu se poate lipsi de apa lichida. De aceea pentru om cea mai importanta apa a fost, este si va fi APA POTABILA. Potabilizarea apei inseamna eliminarea majoritatii componentelor organice, anorganice si biologice prezente in apa, astfel incat apa obtinuta sa corespunda normelor nationale si internationale referitoare la apa potabila. Apa potabila face parte din categoria apelor dulci care au un grad de puritate (referitor la bacterii si substante toxice) ridicat încât este adecvat bautului, sau pentru bucataria omului. Probleme ce pot apare cu privire la înrautatirea calitatii apei sunt în afara de o sursa necorespunzatoare si instalatiile de apa ce nu corespund din punct de vedere igienic. O apa potabila de calitate buna trebuie sa fie rece ( 5°), cu un gust placut, incolora si inodora, cu un continut mediu de substante minerale (carbonati de calciu, magneziu, saruri de sulfati cu metalele amintite). Concentratia în minerale stabileste duritatea apei.

SURSE DE APA POTABILA Apa potabila provine de regula din ape subterane sau din ape de suprafata, mai rar din alte surse. Aceasta situatie se va mentine, deoarece sunt factori obiectivi. De exemplu 85% din apa dulce de pe Terra e prinsa în calotele glaciare, dar nu ne putem atinge aproape deloc de ele, deoarece diminuarea lor ar însemna cresteri catastrofale de nivel a marilor si oceanelor.

1 Apele de suprafata Apele de suprafata difera dupa foarte multe caracteristici: debitul si variatiile sale (la cele curgatoare), temperatura, concentratia si natura substantelor dizolvate sau aflate în suspensie, continutul biologic si microbiologic, fiecare masa de apa lichida cu albia ei si vietuitoarele din ea fiind un ecosistem distinct. Totodata, apele dulci de suprafata au si numeroase caractere comune: Spre deosebire de cele subterane, ele sunt de regula mai putin mineralizate, mai bogate în elemente biologice, mai influentabile de catre alti factori (naturali si antropici), mai usor poluabile, mai putin stabile în caracteristici, dar totodata au si capacitati mai crescute de a-si automentine calitatea.

2 Apele subterane Apele subterane sunt o sursa importanta deoarece, spre deosebire de apele de suprafata, cele subterane sunt de regula mai putin sau deloc poluate si pot fi potabilizate cu masuri minimale, uneori doar cu dezinfectie sau fara vreo prelucrare.

Probleme de calitate a apelor subterane Factorii care influenteaza calitatea apelor subterane sunt în mare parte identici cu cei ce influenteaza calitatea apelor de suprafata. Apele meteorice aduc aport de gaze dizolvate atmosferice (oxigen, azot, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat etc.) si minerale dizolvate (bicarbonati si sulfati de calciu si magneziu dizolvati din roci; azotati si cloruri de sodiu, potasiu, calciu si magneziu dizolvate din sol si detritusuri organice; saruri de fier si mangan). Utilizarile casnice fac sa ajunga în apa subterana, prin intermediul exfiltrarilor din tancuri septice sau canalizari neetanse, precum si din infiltrarea din apele de suprafata, detergenti, azotati, sulfati si alti produsi de degradare a substantelor organice, saruri si ioni dizolvati din reteaua de apa potabila, precum si compusi organici solubili. Utilizarile industriale ale apelor genereaza ajungerea în apele subterane a diverselor saruri dizolvate în ape uzate industriale ce se infiltreaza în sol din apele de suprafata poluate. Agricultura genereaza aport de saruri din apa de irigatie. Depozitele de gunoi aduc aport de produsi organici de descompunere, substante chimice solubile, gaze solubile, saruri provenite din cenusa. Poluarea apelor subterane În România avem un procent foarte mare de surse care nu ar trebui folosite, dar ignoranta si lipsa de alternative perpetueaza folosirea de fântâni si izvoare necorespunzatoare.

3 Alte surse de apa potabila Desalinizarea. Multe tari din zone aride folosesc pentru orasele de coasta apa marii ca sursa de apa potabila, supunând-o la costisitoare procese de desalinizare. Evident, cea mai veche si mare uzina de desalinizare e natura însasi prin evaporatia din mari..... Se cunosc peste 30 de procedee de desalinizare a apei, printre care condensarea, congelarea, extractia, electrodializa, osmoza inversa, schimbatorii de ioni etc. Reciclarea apei uzate. În mai multe tari se experimenteaza utilizarea ca sursa de apa potabila chiar a apelor uzate orasenesti, dupa un proces avansat de epurare si tratare. Proprietatea apei de a dizolva marea majoritate a materiilor organice si anorganice reprezinta o problema din punctul de vedere al potabilizarii, deoarece apa este foarte usor contaminata la contactul cu aceste materii. Din aceasta cauza, desi apa este prezenta in cantitati foarte mari pe planeta noastra, doar o cantitate infima este potabila. Instalatiile centrale de potabilizare a apei asigura alimentarea cu apa potabila a populatiei din zonele urbane. Aceste instalatii necesita investitii foarte mari atat pentru producerea cat si pentru distributia apei la consumator, prin reteaua oraseneasca de apa potabila. Desi calitatea apei este supravegheata la producator, datorita distantelor mari pana la consumator si a diverselor materiale din care sunt confectionate conductele de apa din reteaua oraseneasca si mai ales conductele din locuintele consumatorilor, calitatea apei se poate reduce significant. Pentru a preveni formarea de microorganisme in retea este necesara adaugarea unor cantitati ridicate de clor in apa, ceea ce duce la deteriorarea suplimentara a calitatilor organoleptice ale apei. Acestea sunt motivele pentru care multi consumatori prefera apa imbuteliata in locul apei de la robinet. In zonele rurale unde nu exista o retea de apa potabila, apa este de cele mai multe ori obtinuta din fantani si puturi individuale si este consumata fara o filtare prealabila. Aceasta apa are de cele mai multe ori un continut ridicat de fier, mangan si calciu, fiind

uneori si infectata cu bacterii, virusi si streptococi fecali. Este evident ca o astfel de apa nu indeplineste conditiile prevazute de normele in vigoare pentru apa potabila, consumul ei putand afecta grav sanatatea consumatorului. Solutia ideala in aceste cazuri o reprezinta echipamentele decentrale de potabilizare a apei, echipamente ce sint instalate direct in locuinta consumatorului. Ele asigura producerea la fata locului a unei ape de calitate ridicata, care poate fi consumata direct de la sursa. Echipamentele cu proces de osmoza inversa reprezinta actualmente cea mai buna si cea mai eficienta metoda pentru producerea apei potabile de uz casnic, medical si industrial. Agentia americana pentru protectia mediului inconjurator EPA (Environmental Protection Agency - USA) a confirmat si recomandat osmoza inversa si distilarea ca fiind singurele doua metode sigure si efective pentru potabilizarea apei. Echipamentele cu proces de osmoza inversa nu necesita tratarea chimica a apei, elimina peste 99% din impuritatile organice si anorganice dizolvate in apa, elimina peste 99% din impuritatile biologice (bacterii, virusi, streptococi fecali) din apa si asigura o calitate ideala a apei filtrate, independent de calitatea apei de intrare. Apa obtinuta prin osmoza inversa este o apa pura, demineralizata si aproape sterila. Datorita faptului ca marea majoritate a mineralelor necesare organismului uman provin din hrana solida asimilata zilnic, apa poate fi privita doar ca un material dizolvant si un mediu pentru eliminarea toxinelor din organismul uman. Pentru a preveni formarea de microorganisme în retea, este necesara adaugarea unor cantitati ridicate de clor în apa, ceea ce duce la deteriorarea suplimentara a calitatilor organoleptice ale apei. Este evident ca, chiar daca suntem în secolului XXI, repartizarea neuniforma a resurselor de apa pe teritoriul tarii, poluarea semnificativa a majoritatii râurilor, fac ca peste 9,8 milioane de români sa foloseasca o apa de o calitate chimica îndoielnica, cu un grad de risc crescut pentru sanatatea lor. Acestea sunt motivele pentru care multi consumatori constienti de importanta calitatii apei necesare organismului lor prefera apa îmbuteliata si-n deosebi apa plata sau apa mineralizata usor carbogazoasa în locul apei de la robinet sau celei din fântâna. Ca urmare a celor prezentate, la ora actuala, cele mai utilizate ape sunt: - APA PLATA , saraca în substante minerale si curata este cea mai indicata pentru a se consuma pe perioade foarte lungi.Cu cât contine mai putine minerale, cu atât apa curata mai bine organismul. - APA MINERALIZATA CARBOGAZOASA este apa destul de controversata în ultimul timp. -Simplul sifon (care este tot o apa carbogazoasa), facut cu apa obisnuita din mediul urban, este, intr-adevar, îndoielnic ca efect pentru sanatate. - Apoi urmeaza apa carbogazoasa, facuta din apa de izvor, la care s-a adaugat bioxid de carbon alimentar, obtinut tot pe cale industriala si dozat artificial. În functie de organism, aceasta apa învioreaza sistemul nervos si digestia, dar pe de alta parte,fiind adesea prea puternica pentru organism, produce perturbari. Conditiile de potabilitate ale apei sunt urmatoarele: * sa fie incolora, transparenta, inodora, relativ insipida, sa nu contina substante chimice organice sau de alta natura peste limita maxima admisibila de standardele obligatorii;

* sa fie lipsita de microorganisme patogene si relativ patogene; * microflora saprofita sa fie limitata strict la un numar foarte redus; * sa aiba compozitie acceptabila în saruri de calciu care imprima asa - numita duritate a apei. Duritatea apei se exprima în grade germane si este cuprinsa între 10 si 20 grade germane.

Asigurarea cu apa potabila Calitatea apei potabile pentru evitarea bolilor transmise prin apa, se realizeaza prin reguli riguroase de igiena, cantitatea de apa necesara unui om este de 2 - 3 l zilnic, în Europa acest necesar de apa atinge ca. 100 - 150 l de apa pe locuitor/pe zi (în aceasta cantitate este inclusa, WC-ul, spalatul corporal si al hainelor). Reducerea acestui consum ridicat de apa potabila. în prezent nu se poate realiza din motive tehnice (fiind instalatii comune) nu se poate folosi separat apa pentru spalare, si apa de baut. Sursa de obtinere a apei potabile în Europa este frecvent apa freatica (fântâni) si izvoare, o alta sursa este apa de la suprafata a râurilor si lacurilor naturale sau artificiale. Transportul apei de la sursa la consumator se realizeaza prin instalatiile de apa (conducte, bazine, pompe statiuni de filtrare), sau în cazuri speciale cu autocamioanecisterna, sticle. In tarile calde se obtine apa potabila prin desalinizarea apei marine. In prezent în unele tari consumul de apa potabila pe cap de locuitor este foarte ridicat, specialistii propun o folosire mai rationala a apei si avertizeaza cu privire la pericolul epuizarii si a poluarii în viitor a resurselor de apa potabila.

ALIMENTAREA CU APĂ POTABILĂ Alimentarea cu apă potabilă a stat dintotdeauna pe primul plan când s-au ridicat noi aşezări umane sau s-au extins cele existente. Unde vezi o casă sau un sat ştii că trebuie să existe în apropiere şi un izvor sau o fântână. În lumea modernă această regulă nu mai este strict valabilă deoarece s-au realizat alimentări centralizate cu apă pentru întregi localităţi sau lanţuri de localităţi, cu apă din surse aflate uneori la sute de kilometri distanţă. De asemenea s-a răspândit masiv consumul de apă îmbuteliată - plată, minerală sau sub forma diferitelor băuturi. Totuşi alimentrea oricărei locuinţe sau instituţii cu apă potabilă rămâne un standard de la care nu se poate abdica.

1 Prelevarea apei din surse · Zone de protecţie Zonele din care se captează apa ce va fi folosită ca apă potabilă trebuie îngrijite astfel încât să se evite încă de aici poluarea lor, motiv pentru care se institui e "zone de

protecţie sanitară". Ele sunt reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 101 din 3 aprilie 1997 pentru aprobarea Normelor speciale privind caracterul şi mărimea zonelor de protecţie sanitară, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62 din 10 aprilie 1997. Există trei nivele ce se dispun în principiu concentric în jurul sursei de apă: · Zona de protecţie sanitară cu regim sever; · Zona de protecţie sanitară cu regim de restricţie; · Perimetrul de protecţie hidrogeologică. Zona de protecţie sanitară cu regim sever cuprinde terenul din jurul captării, unde este interzisă orice folosinţă sau activitate care, punând apa în contact cu factorii externi, ar putea conduce la contaminarea sau la impurificarea acesteia. Ea se extinde în toate direcţiile în jurul punctului de prelevare a apei - foraj sau dren. Zona de protecţie sanitară cu regim de restricţie cuprinde teritoriul din jurul zonei de protecţie sanitară cu regim sever, astfel delimitat încât prin aplicarea de măsuri de protecţie, în funcţie de condiţiile locale, să se elimine pericolul de alterare a calităţii apei. Limitele zonei se marchează prin borne sau semne vizibile, cu menţiunea "zonă de protecţie sanitară". Perimetrul de protecţie hidrogeologică, cel mai îndepărtat de punctul de prelevare a apei, are rolul de a asigura protecţia faţă de orice substanţe greu degradabile sau nedegradabile şi regenerarea debitului de apă prelevat prin lucrările de captare. Dimensiunile lor se stabilesc individual pentru fiecare captare de apă subterană sau priză de apă de suprafaţă în parte, pe baza unor studii hidrogeologice, care ţin seama de factorii locali - naturali şi artificiali - care pot interveni în contaminarea sau în impurificarea apei, şi anume: obiectivele social-economice existente în vecinătatea captărilor şi potenţialul de impurificare pe care îl reprezintă; dispoziţia şi caracteristicile geologice şi geotehnice ale straturilor situate deasupra acviferelor captate; adâncimea stratului acvifer şi caracteristicile sale hidrogeologice; caracteristicile morfologice ale zonei; regimul debitelor de apă preluate din captarea respectivă; condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă, în cazurile în care acviferele sunt îmbogăţite artificial cu astfel de ape; utilizarea suprafeţelor de teren aferente captării. Criterii hidrogeologice ce trebuie avute în vedere sunt: capacitatea de purificare asigurata de formaţiunile acoperitoare; extinderea ariei in care se înregistrează scăderi ale nivelurilor apelor subterane in timpul exploatării; timpul de tranzit si viteza reala de curgere in acvifer; distanta rezultata din calcule hidrodinamice; condiţiile la limita ale acviferului. Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape subterane. În practică se selecţionează criteriile relevante fiecărei captări, astfel încât ariile delimitate să asigure protecţia corespunzătoare gradului lor de risc. De aceea, la dimensionarea zonelor de protecţie sanitară cu regim sever şi cu regim de restricţii se utilizează, de regulă, criteriul timpului de tranzit al unei particule de apă astfel încât durata de parcurgere de la intrare în zona severă până la captare să fie de minimum 20 de zile, pentru orice picătură de apă, presupusă contaminată, care s-ar infiltra. Pe acelaşi criteriu se ia în calcul o durată minimă de 50 de zile a unei particule de apă de la intrarea în zona de restricţii până la intrarea în zona cu regim sever. (Această normă de 50 de zile este tot mai contestată din cauza apariţiei multor substanţe poluante care sunt mult mai lent biodegradabile). În fine, perimetrul de protecţie hidrogeologică se va întinde până la limita zonei de regenerare a acviferului respectiv, care poate fi uneori până la cumpăna apelor!

Dimensiunile zonelor de protecţie sanitară stabilite conform criteriilor de mai sus au următoarele condiţii de dimensiune: minim 50 metri în amonte şi 20 metri în aval de captare pentru zona severă. Se indică şi delimitarea unei zone suplimentare de protecţie şi o subîmpărţire a perimetrului de protecţie hidrogeologică, în caz de extindere mare a acviferului, grosime mică a zonei de aeraţie şi viteze mari de curgere a apei în acvifer. Pentru acviferele de adâncime la care depozitele acoperitoare conferă o protecţie naturală bună antipoluare, zonele de protecţie sanitară pot fi reduse numai la zona de regim sever. Zona de regim sever trebuie împrejmuită, pentru oprirea accesului necontrolat al populaţiei, animalelor şi utilajelor de orice fel. Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape de suprafaţă Zona de protecţie sanitară cu regim sever şi zona de protecţie sanitară cu regim de restricţii se delimitează şi ele de la caz la caz, în funcţie de condiţiile locale. Pentru râuri se ţine cont în principal de caracteristicile albiei. Dimensiunea minimă a zonei de regim sever va fi de minim 100 metri spre amonte, 25 spre aval şi 25 lateral de priză. Când dimensiunea laterală nu poate fi respectată se iau măsuri constructive compensatorii. Pentru captările din lacuri, zona severă va avea o dimensiune minimă de 100 de metri radial, de la mal, pe suprafaţa lacului, şi de minim 25 metri radial pe mal. Zona de protecţie severă se împrejmuieşte pe maluri iar pe oglinda de apă se marchează prin geamanduri sau prin alte asemenea.

2 Prepararea apei potabile Apele subterane sunt adesea de o calitate care permite utilizarea directă ca apă potabilă, fără prelucrare. Apa provenită din alte surse, cum sunt apele de suprafaţă, trebuie prelucrată în scopul potabilizării, complex de procese numite curent preparare sau tratare a apei. Deja vechii egipteni foloseau sifonarea şi filtrele pentru apă. Au urmat grecii, romanii, indienii.... Procedeele au variat - fierbere, filtrare, tratare cu argint... Evul mediu a dus la o decădere tehnologică şi în acest domeniu, din care revenirea a început destul de târziu. În 1772 s-a introdus în Franţa sterilizarea apei cu hipoclorit de sodiu şi în 1829 a început la Londra folosirea "filtrului lent" utilizat şi astăzi. Metode convenţionale de tratare a apei sunt : sedimentare, coagulare, filtrare (fizică sau biologică), apoi dezinfecţie. Se mai folosesc opţional procedee de mineralizare, demineralizare, dezactivare, floculare mecanică, despumare etc. Filtrarea poate fi rapidă sau lentă, filtrare directă, filtrare cu presiune şi cu vid, cu microsite şi membrane. Demineralizarea poate viza dedurizarea, deferizarea sau demanganizarea. De şi remineralizările se fac adesea cu schimbători de ioni. Dezinfecţia se face de regulă prin clorinare (cu clor, cu dioxid de clor, cu cloramină), dar şi prin ozonizare, iodurare sau bromurare, sau cu argint, permanganat de potasiu etc. Metodele avansate de tratare a apei cuprind: adsorbţie, aerare, cartuş filtrant, electrodializă, osmoză inversă, distilare, congelare, ultrafiltrare, ultraviolete etc. Dezactivarea apei radioactive se poate face prin metode chimice (precipitare, coagulare), fizico-chimice (absorbţie, schimbători de ioni) şi fizice (evaporare). Nu există metode aplicabile practic de a epura specific o anumită substanţă. Prin urmare suntem nevoiţi să epurăm nediscriminatoriu clase întregi de componenţi ai apei, nu doar cei toxici, ceea ce duce şi la îndepărtarea unor substanţe dorite, şi mai ales la costuri mari şi muncă multă, consum mare de reactivi, schimbare frecventă de filtre etc.

În România, prin HG 100/2002 de aprobare a normei de calitate a apelor NTPA 013 sau definit următoarele trei tehnologii standard de tratare a apei pentru transformarea apelor de suprafaţă de categoriile A1, A2 şi A3 în apă potabilă: · Categoria A1: Tratare fizică simplă şi dezinfecţie (de exemplu: filtrare rapidă şi dezinfecţie). · Categoria A2: Tratare normală fizică, chimică şi dezinfecţie [de exemplu: preclorinare, coagulare, floculare, decantare, filtrare, dezinfecţie (clorinare finală)]. · Categoria A3: Tratare fizică, chimică avansată, perclorare şi dezinfecţie [de exemplu: clorinare intermediară, coagulare, floculare, decantare, filtrare prin adsorbţie (pe cărbune activ), dezinfecţie (ozonizare, clorinare finală)]. Printre substanţele chimic utilizate în tratarea apei se numără varul nestins, sulfatul de aluminiu, clorul, hidroxidul de calciu, soda caustică, dioxidul de carbon, carbonatul de sodiu, sulfatul feros şi sulfatul feric, cărbunele activat praf sau granule, silicoflorura de sodiu, polielectroliţi, amoniacul, fosfaţii, sulfatul de cupru, permanganatul de potasiu, hipocloriţii, clorura de sodiu argilele etc. Deşi sunstanţele sunt foarte diverse, elementul activ şi mecanismul e comun mai multor categorii.

· Procedeele şi etapele de tratare a apei Staţiile de tratare a apei au structuri destul de diferite în funcţie de dimensiuni, complexitate, tehnologii folosite etc. De asemenea există şi ministaţii de tratare sau chiar dispozitive individuale. Totuşi, etapele de tratare sunt de cele mai multe ori aceleaşi şi principiile la fel. Apa se prizează de regulă din lacuri de acumulare, mai rar din râuri, din zonă de protecţie sanitară. Faptul că priza de apă nu e la suprafaţă şi că există grătare face ca de regulă la staţia de tratare, numită curent uzină de apă, să nu ajungă corpuri plutitoare sau solide mari. Ideal este ca înainte de tratare să o preepurezi prin trecerea printr-o porţiune de sol, fapt practicat în multe ţări, unde apa prizată se injectează în sol superficial şi la mică distanţă se extrage şi se introduce deja prepurificată în staţia de tratare propriu-zisă. Iată pe scurt procesele la care este supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă potabilă: Sitarea este prima etapă a preparării apei. În staţia de site, prin trecerea apei succesiv prin site cu ochiuri mari apoi mici şi ulterior prin microsite, se îndepărtează corpuri plutitoare, peşti, plancton şi alte suspensii grosiere. Sedimentarea se produce în decantoare, care pot fi liniare sau circulare. Aici apa staţionează un anumit timp, în care suspensiile se depun gravitaţional pe fundul decantorului, de unde sunt îndepărtate periodic. Pentru că nu toate substanţele particulate se depun sau ar dura prea mult, procesul este amplificat prin floculare şi coagulare. În acest scop se introduc în apă reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu, sulfatul sau clorura de fier, varul etc. Astfel particulele încărcate electric sunt legate şi se formează agregate mai mari, neutre electric, care precipită. Filtrarea este următoarea etapă, care se derulează în staţia de filtre. Există mai multe tipuri de filtre, care folosesc nisip respectiv cărbune activ. Cele mai răspândite sunt filtru lent (englez) şi filtrul rapid (american). Sunt de fapt bazine cu nisip pe care apa la parcurge de sus în jos, gravitaţional, ieşind limpede. Filtrele se spală periodic pentru a îndepărta masa de impurităţi reţinute. La "filtrul rapid" procesul de filtrare este mecanic, dar la "filtrul lent" este de fapt un proces mecanico-biologic deoarece în principal la suprafaţa filtrului se formează un strat colonizat cu alge, bacterii şi protozoare, care contribuie activ la reţinerea impurităţilor prin mecanisme chimice, enzimatice şi bacterivore. .

Oxidarea este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanţelor poluante, care nu se aplică la orice staţie de tratare. Oxidarea se face cu reactivi precum ozon, clor sau Cl2O. Ozonul distruge clorfenolii şi alte substanţe ce afectează gustul apei. Clormetanii pot fi descompuşi cu ultraviolete plus apă oxigenată. Cl2O reuşeşte să oxideze şi ce nu poate oxida clorul şi ozonul. Eficienţa oxidării este redusă dacă sunt prezenţi acizi humici în apă. Pentru o oxidare eficientă trebuie ştiut ce poluanţi sunt în apă. În cele de suprafaţă este greu, pentru că sunt mulţi şi se tot modifică. Oxidarea îndepărtează mulţi compuşi nedoriţi, dar poate genera alţii, cum sunt cetonele, acizii carboxilici etc. Adsorbţia este o metodă folosită la unele staţii şi se face pe oxid de aluminiu, pe răşini adsorbante sau pe cărbune activ (impropriu numită filtrare pe cărbune activ). Stabilizarea apei cuprinde procedee destinate prevenirii modificărilor apei între preparare şi utilizarea de către consumator, şi anume evitării corodării conductelor sau precipitării / depunerilor în conducte. Ideal contra corodării este să se depună un fin strat de carbonat de calciu sau magneziu pe interior, dar asta depinde practic mult de pH, oxigen, bicarbonat etc. Dezacidifierea se aplică apelor acide, pentru a nu fi corozive. Se face prin aerare mecanică sau adăugare de reactiv sau trecere peste substanţe alcaline. Deferizarea sa demanganizarea se face în scopul îndepărtării acestor metale, care pot precipita în conducte sau crea probleme la consumatori. Prin introducere de oxigen, Fe2+ se transformă în hidroxid de fier 3+ puţin solubil. Asemănător se face şi demanganizarea, care este stânjenită însă puternic dacă sunt prezenţi în apă mult amoniu, clor sau substanţe organice. Există şi metode biologice de deferizare şi demanganizare, la care se folosesc bacterii. Dedurizare / decarbonatare. Duritatea apei este carbonatică (dată de carbonaţii de calciu şi magneziu) şi necarbonatică (dată de sulfaţii, azotaţii şi clorurile de calciu şi magneziu). Apa dură nu e favorabilă sănătăţii dar dăunătoare multor folosinţe practice (spălat, gătit, instalaţii de apă caldă etc.). De aceea, pentru potabilizare apa nu se dedurizează decât în cazuri excepţionale. Se face însă pentru folosinţe tehnice specifice, cum sunt încălzirea centrală, dializa renală etc. Distingem dedurizarea propriu-zisă, la care se extrage calciul şi magneziul cu schimbători de ioni care cedează în schimb ioni de sodiu si hidrogen, sau decarbonatarea, prin care se elimină ionul bicarbonat, prin schimbător de ioni sau precipitare. Dezactivarea apei se face în scopul îndepărtării compuşilor radioactivi. Cel mai frecvent se folosesc schimbătorii de ioni. Dezinfecţia apei se practică la apele de suprafaţă, filtratul de mal, apele subterane din soluri fisurate, carstice, sau ce filtrează slab din alt motiv. Scopul este distrugerea agenţilor patogeni - bacterii, virusuri şi paraziţi, incluzând chistele. Dezinfecţia apei poate avea efecte nedorite prin persistenţa în apa potabilă a unor substanţe folosite la tratarea ei sau subproduşi a acestora, cum sunt clorfenolii, haloacetonitrilii sau trihalometanii (în cazul clorinării) respectiv aldehidele, fenolii şi acizii carboxilici (în cazul ozonizării). De aceea metoda trebuie aleasă şi în funcţie de poluanţii prezenţi. Sunt mai multe posibilităţi de dezinfecţie, dintre care prezentăm cele mai utilizate: Clorinare gazoasă indirectă, cu clor gazos care se transformă întâi în soluţie. Asigură şi oxidarea diverselor substanţe organice şi anorganice. Dezavantajul major este că se formează compuşi secundari toxici (de exemplu trihalometani cum sunt cloroformul) , incriminaţi inclusiv pentru posibil efect cancerigen. O soluţie de evitare a formării lor este prealabila tratare cu ultraviolete şi ozon, procedeu controversat deoarece şi ozonul dă produşi secundari nedoriţi. Apa ce se supune clorinării trebuie să fie curată în rest, altfel cea mai mare parte din clor se consumă în alte reacţii decât cele vizate, de distrugere a microbilor. Un alt efect nedorit este cel al formării clorfenolilor, care

afectează grav gustul chiar la concentraţii infime de 1:20.000.000 ! În apă trebuie să mai rămână o cantitate de clor rezidual care să anihileze microbii ce mai impurifică apa pe parcurs pe reţea până la consumator, dar nu în exces deoarece alterează apa organoleptic şi e şi dăunător sănătăţii. Cl2O are avantaje importante faţă de clorul gazos: pH-ul apei nu influenţează utilizarea lui; are gust şi miros propriu mai puţin deranjant ca şi Cl2; nu reacţionează cu fenolii şi deci nu alterează organoleptic apa prin clorfenoli; E mai puţin reactiv cu compuşii organici din ape şi ca atare se consumă mai puţin pe direcţii nedorite; formează mai puţini trihalometani şi produse secundare. Dezavantajele sunt că reacţionează cu acizii humici rezultând produşi toxici chiar mutageni. În plus formează cloruri şi cloraţi şi alţi compuşi, mulţi toxici. De aceea pe ansamblu nu se poate afirma că e mai bun dar nici clar mai rău decât clorul gazos. Ozonizarea constă în tratarea apei cu ozon, oxidant puternic care are şi el avantaje şi dezavantaje faţă de clor. Avantaje: Necesită timp mai puţin pentru reacţie (10 minute, faţă de 30 minute la clor); activitatea bactericidă este de 20 de ori mai puternică; nu este influenţat de pH-ul apei; nu persistă în apă şi nici nu dă produşi remanenţi (se degajă oxigen); nu produce clorfenoli şi nu afectează nici în alt fel gustul. Dezavantaje: Nu are efect de durată, remanent în reţea; eficienţa e afectată în prezenţa substanţelor organice, care "concurează" bacteriile pe care ar trebui să le atace; produce compuşi toxici cum sunt ozonidele, greu de dozat... Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecţie aplicabilă apelor foarte curate, deoarece depind de transparenţa apei. Trebuie aplicate în strat subţire şi timp relativ îndelungat, fapt ce face metoda aplicabilă numai pentru volume relativ mici de apă. Se formează şi anumite cantităţi de ozon, care la rândul lui dă derivaţi toxici, deci nici tratarea cu UV nu e perfect "curată". Tratare cu argint: Necesită apă foarte curată şi contact de mai multe ore a apei cu plăcile de argint. Este un bun dezinfectant dar aplicabil mai degrabă pentru a menţine o apă sterilă după ce a fost deja dezinfectată. Razele gamma sunt radiaţii electromagnetice, ionizate. Se folosesc mai rar pentru dezinfecţie. Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice de înaltă frecvenţă care pot ucide microorganismele. Sunt rar folosite. La de dezinfecţia apei trebuie ţinut cont că viruşii sunt mai rezistenţi ca şi bacteriile coliforme, dar mai puţin rezistenţi ca protozoarele. Clorinarea obişnuită practic nu poate elimina Giardia de exemplu. Ca metode de dezinfecţie, eficienţa acestora scade în următoarea ordine: O3 > Cl2O > HClO > ClO- > cloramine.

· Tratarea apei la nivel casnic Pentru cei care nu au o sursă individuală de apă ce nu necesită tratare şi nu au alimentare centralizată cu apă potabilă sau aceasta ajunge la ei în stare necorespunzătoare calitativ, s-au dezvoltat sisteme de uz casnic de potabilizare a apei. Gama de dispozitive este foarte largă, de la simpli schimbători de ioni pentru dedurizarea apei (pentru înlesnirea spălatului etc.) până la instalaţii complexe ce imită

cele "industriale" de tratare a apei. Totuşi, cele mai multe filtre de uz casnic se bazează pe trei procedee, prezentate în continuare: Schimbătorii de ioni artificiali sunt dispozitive ce copiază procesul natural din sol prin care plantele extrag ionii de care au nevoie. Au o mare varietate constructivă şi schimbă anioni ( azotat, sulfat şi metale grele în schimbul clorului şi hidroxilului pe care îl cedează în apă) sau cationi (reţin calciu şi magneziu şi cedează sodiu). Ei sunt teoretic regenerabili, dar cei de uz casnic sunt majoritatea capsulaţi în cartuşe "de unică folosinţă" ce se aruncă la gunoi după epuizare din păcate. Dezavantajul este că aduc în ape alţi ioni care nu sunt chiar inofensivi (sodiul). De asemenea există un risc important de contaminare bacteriană masei filtrului. Nu reţine plumbul sub formă de particule şi nici compuşii organohalogenaţi şi există riscul de a ceda substanţe din răşina-matrice (monomeri etc.). Filtrele cu cărbune activ purifică apa prin adsorbţia substanţelor dăunătoare în interiorul masei poroase de cărbune. Aceasta are o suprafaţă uriaşă, de 1000 m2 / gram. Adică 5-12 g cărbune activ are suprafaţa unui teren de fotbal! El reţine acizii humici, hidrocarburile, compuşii organici halogenaţi, pesticidele nepolare, plumbul particule etc. Sunt regenerabile şi performante. Procesul de adsorbţie pe cărbunele activ este foarte complex şi incomplet cunoscut. Marea lor problemă este reversibilitatea procesului, adică desorbţia, uneori imprevizibilă, ce depinde de mulţi factori şi există ca risc mai ales când în apa de purificat sunt tot felul de poluanţi sau sunt oscilaţii de pH, temperatură, compoziţie. Unii poluanţi pot să îi dezlocuiască pe alţii şi astfel să fie cedaţi în apa care de fapt nici nu îi mai conţine de mult ci doar rămăseseră stocaţi în filtru. Alt dezavantaj este că şi în aceste filtre se pot dezvolta microorganismele şi de asemenea că nu reţin poluanţi precum azotaţii, unele săruri, pesticide polare... Osmoza inversă este performantă, dar are ca dezavantaj faptul că demineralizează apa, eliminând şi compuşii a căror prezenţă e benefică. În plus s-au descoperit molecule ce reuşesc să depăşească cele mai bune membrane, inclusiv compuşi toxici. Sistemul trebuie curăţat des pentru a nu fi invadat de microorganisme.

Filtrele de apă Filtrele sunt o soluţie extremă, scumpă, temporară şi imperfectă, oricât de performante ar fi. Ele nu fac bine nici mediului nici societăţii, pentru că în loc să protejăm apa visăm ca tehnica tot mai performantă s ne salveze, şi din apă foarte poluată să iasă apă bună de băut. Tehnic nici nu e posibil, deoarece nici un filtru nu reţine orice poluant, iar poluanţii se schimbă mereu şi se înmulţesc. Un filtru bun la ceva nu e bun la altă clasă de poluant. Un filtru imaginar care ar reţine toate moleculele în afara celor de apă ar fi un dezastru pentru scopul de potabilizare a apei, căci furniza o apă distilată, improprie consumului uman, ce ar trebui apoi remineralizată. Filtrele au şi multe efecte secundare. Schimbătoarele de cationi reţin beneficul calciu şi magneziu, introduc sodiu, potasiu sau ioni de hidrogen, argint şi prezintă risc de contaminare bacteriană. Schimbătoarele de anioni introduc clor, argint şi prezintă risc de contaminare bacteriană. Filtrele cu cărbune activ au riscul de "străpungere" (să lase poluanţii să treacă) şi prezintă risc de contaminare bacteriană, ca şi filtrele mecanice şi ca şi osmoza inversă, care în plus demineralizează apa, dau debit mic şi au randament redus, consumând multă apă brută pentru a obţine apa "purificată". "Testarea" clasică a filtrelor, aşa cum e prezentată în majoritatea prospectelor şi reclamelor, este un nonsens, deoarece rezultatele depind direct de compoziţia apei brute

ce se supune filtrării. Un test ar trebui să spună exact de la ce apă pleci şi ce apă iese, rezultate ce nu poate fi pur şi simplu transpus pentru o altă apă. Şi chiar atunci rămâne incertitudinea dată de filtrele de carbon activ. Dacă totuşi sunteţi obligaţi de împrejurări să cumpăraţi un filtru casnic, trebuie urmărit ca acesta să îndeplinească un procent cât mai mare din următoarele criterii: să nu îndepărteze complet calciul şi magneziul; să înlăture plumbul, cadmiul şi alte metale grele; să poată elimina azotaţii chiar când creşte brusc concentraţia lor; să reţină hidrocarburile policiclice aromatice, hidrocarburile halogenate şi alte asemenea substanţe organice dăunătoare; să nu introducă argint în apă; să nu introducă mult sodiu în apă.

· Tratarea apei în condiţii de teren În situaţii când trebuie consumată apă dintr-o sursă de suprafaţă sau una subterană dubioasă, se recurge la mijloace de teren de purificare a apei. Există filtre speciale de dimensiuni relativ mici (câţiva litri) cu care se poate obţine apă de băut pentru un grup restrâns. Mai sunt pastile de dezinfecţie (permanganat, perogen) dar trebuie mare atenţie la dozaj. Apa se poate filtra în filtre improvizate cu nisip şi cărbune şi fierbe pentru dezinfecţie. · Fântânile Apa din fântâni este în principiu bună direct de consum dacă apa freatică din zonă nu este contaminată şi fântâna bine construită şi întreţinută. Există norme precise în acest sens. Fântâna trebuie amplasată departe de latrină sau grajd, pe cât posibil mai sus sau la acelaşi nivel. Pereţii interiori trebuie să fie din tub de beton sau piatră iar la exterior vecinătatea imediată impermeabilizată contra infiltraţiilor. Fântâna trebuie să fie închisă / acoperită pentru a o feri de impurităţi iar găleata să atârne în timpul nefolosirii şi lanţul / cablul să aibă limitator pentru a nu ajunge găleata la fundul fântânii şi a tulbura apa. Calitatea apei din fântână trebuie verificată periodic şi fântâna trebuie tot periodic golită, curăţată şi dezinfectată cu clor.

3 Transportul, stocarea şi distribuţia apei potabile Apeductele au apărut încă din China şi Roma antică. În evul mediu le-au utilizat arabii, dar în Europa s-a reluat uzul lor numai în secolul XII. Unele aveau deja din timpul romanilor debite importante şi lungimi de zeci de kilometri. La ora actuală există apeducte de lungimi impresionante. În SUA; ape pentru New York este adusă de la 190 km, pentru Los Angeles de la 390 de km iar pentru San Francisco de la 500 km! În multe oraşe occidentale, castelul de apă este un veritabil castel ca arhitectură şi poziţie urbanistică. La noi multe rezervoare sunt mai "anonime" în mediul urban, subterane sau la nivelul solului. Rezervoarele clasice cel mai des folosite în România în mediul rural şi industrial sunt cele suspendate sferice sau tronconice inverse. Conductele folosite la alimentarea cu apă sunt din fontă sau oţel, mai rar din polietilenă, sticlă sau ceramică. Materialul trebuie testat şi autorizat, pentru a asigura că nu reacţionează cu apa sau nu cedează substanţă către aceasta. În multe ţări mai sunt reţele de apă din ţevi de plumb, şi pentru riscul de poluare sunt ţări în care legea prevede chirii mai mici la acele clădiri dacă se dovedeşte că apar concentraţii de plumb mai ridicate în apă sau chiar pentru simplul fapt că reţeaua e cu ţevi de plumb. În alte ţări

utilizarea plumbului fusese interzisă încă din secolul XIX. De asemenea nu se admit ţevi de azbociment. Unele materiale plastice s-au dovedit atacabile de enzime bacteriene, devenind mediu de cultură pentru microorganisme. Trebuie ca materialul să fie absolut inert din punct de vedere biologic. Principiul de construcţie a reţelei de apă potabilă poate fi cel terminal (ca ramurile unui copac) sau cel inelar, care are avantajul că o întrerupere pe o conductă nu înseamnă automat privarea de apă a tuturor celor situaţi distal de acel punct. Reţeaua trebuie să fie bine protejată, să nu îngheţe, să nu fie avariată la alte lucrări, să nu treacă paralel sau pe sub cea de canalizare, pentru a evita posibile exfiltraţii şi contaminări. Ca principiu de funcţionare, o reţea de distribuţie a apei poate fi gravitaţională sau presională (bazată pe pompare). Totdeauna reţeaua trebuie să fie sub presiune, pentru ca în caz de neetanşietăţi apa să iasă din ea şi să nu se poată infiltra din exterior substanţe contaminante. Presiunea se asigură în reţea suplimentar cu unde e nevoie. Pe reţea se intercalează şi rezervoare. Acestea trebuie atent protejate, curăţate periodic etc. Calitatea apei din reţea trebuie supravegheată de către autorităţile sanitare şi de către furnizor. Se prelevează probe periodic de la uzina de tratare, de pe parcursul reţelei şi de la robineţi ai consumatorilor. Pentru a contracara eventualele impurificări trebuie ca în cele mai depărtate puncte să mai fie în apă urme de clor, dar nici prea mult. De aceea sunt dezavantajele reţelele foarte lungi sau asimetrice de distribuţie. Defecţiunile la reţeaua de apă trebuie reparate operativ şi cu precauţii pentru a reduce contaminarea. După întreruperi sau nefolosire mai îndelungată a unui robinet, apa trebuie lăsată un timp să curgă pentru a se elimina impurităţi din reţeaua apropiată. În scop de evidenţă, consumul de apă se contorizează cu apometre.

Anexa I

Parametrii de calitate ai apei potabile 1. Parametri de calitate. Parametrii de calitate sunt microbiologici, chimici şi indicatori.

2. Valorile concentraţiilor maxime admise pentru parametrii de calitate ai apei potabile sunt conform tabelelor 1A, 1B, 2 şi 3

Tabel 1 A Parametri microbiologici Parametru / Unitate de măsură Escherichia coli (E.coli) / 100 ml Enterococi ( Streptococi fecali) / 100 ml

Valoare admisă 0 0

Metoda de analiză ISO 9308-1 Stas 3001/ 1991 ISO7899-2

Tabel 1 B Parametri microbiologici pentru apa comercializată în sticle sau alte recipiente Parametru / Unitate de măsură

Valoare admisă

Escherichia coli (E.coli) / 250 ml Enterococi ( Streptococi fecali) / 250 ml

0 0

Pseudomonas aeruginosa / 250 ml

0

Număr de colonii la 220 C/ ml

100

Număr de colonii la 370 C/ ml

20

Metoda de analiză ISO 9308-1 Stas 3001/ 1991 ISO7899-2 Stas 3001/ 1991 pr EN ISO 12780 STAS 3001/91 pr EN ISO 6222 STAS 3001/91 pr EN ISO 6222

Tabel 2. Parametri chimici Parametru (unitatea de masură) Acrilamidă1 (µg/l) Arsen (µg/l) Benzen (µg/l) Benz(a)piren (µg/l) Bor (mg/l) Bromaţi2 (µg/l)

Valoare CMA 0,10 10 1,0 0,01 1,0 10

Cadmiu (µg/l)

5,0

Clorură de vinil1 (µg/l) Crom (total) (µg/l)

0,50 50

Metoda de analiză STAS 7885/ ISO 6595/97 SR ISO 11423/1,2-000 SR ISO 9390/01 SR ISO 9562/89 STAS 11184/78 SR ISO 5961/93 STAS 7884/67 SR ISO 9174/98 SR ISO 11083/98

-

Dicloretan (µg/l) Epiclorhidrină1 (µg/l) Fluor (mg/l) Hidrocarburi policiclice aromatice4 (µg/l) Mercur (µg/l) Nichel3,5 (µg/l) Nitraţi6 (mg/l)

3,0 0,10 1,2 0,10 1,0 20 50

Nitriţi6 (mg/l)

0.50

Pesticide7,8 (µg/l )/per clasă Pesticide 7,9 (µg/l ) / Total Plumb3,10 (µg/l) Seleniu (µg/l) Stibiu (µg/l) Tetracloretan şi Tricloretenă (µg/l) (suma concentraţiilor compuşilor specificaţi) Trihalometani11 (µg/l ) /Total (suma concentraţiilor compuşilor specificaţi)

0,10 0,50 10 10 5,0 10

(Cr VI) STAS 3224/69 STAS 10847/77 SR ISO 6703/1-98 STAS 10847/77 SR ISO 6703/1-98 STAS 6673/62 STAS 10267/89 STAS 3048/1-77 SR ISO 7890/1-98 STAS 3048/2 -96 SR ISO 6777/96 STAS 12650/88 STAS 12998/91 STAS 6362/85 STAS 12663/88 -

100

STAS 12997/91

Cupru 3 (mg/l) Cianuri (totale) (µg/l)

0,1 50

Cianuri (libere) (µg/l)

10

Metode de analiză care nu sunt acoperite de standarde româneşti (STASStandardele de stat) sau ISO sau preluate ca standarde româneşti (SR ISO) şi urmează a fi stabilite ulterior :

1)Valoarea se referă la concentraţia în apă a monomerului rezidual, calculată conform specificaţiilor privind concentraţia maximă eliberată de către polimer în contact cu apa. Staţiile de tratare vor notifica autorităţii de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, utilizarea compusului în procesul de tratare a apei pentru potabilizare. 2)Unde este posibil valoarea concentraţiei trebuie să fie cât mai joasă fără a compromite eficienţa dezinfecţiei. 3)Valoare se aplică la o proba de apă prelevată de la robinetul consumatorului printr-o metodă de prelevare adecvată astfel încât să fie reprezentativă pentru cantitatea medie săptămânală ingerată de către consumator. Metoda de monitorizarea trebuie să se ţină seama şi de frecvenţa concentraţiilor maxime care pot cauza efecte asupra sănătăţii. 4)Pentru cupru se acceptă valoarea 2,0 mg/l dacă reţeaua de distribuţie are componente din cupru cu respectare celor menţionate mai sus. 5)Compuşii specificaţi sunt: benzo(b) fluorantren, benzo(k)fluorantren, benzo(ghi)perilen, indeno(1,2,3-cd) piren

6)Se va aplica următoarea regulă:

[ nitrat ] [ nitrit ] + ≤ 1 , în care concentraţiile de nitraţi 50 3

şi nitriţi sunt exprimate în mg/l. 7)Prin “pesticide” se înţelege: insecticide, erbicide, fungicide, nematocide, acaricide, algicide, rodendicide, slimicide organice, compuşi înrudiţi ( ca de ex. regulatori de

creştere) şi metaboliţii relevanţi, produşii de degradare şi de reacţie. Se vor monitoriza numai pesticidele presupuse prezente în sursa de apă. 8)Concentraţia se referă la fiecare compus individual. Pentru aldrin, dieldrin, heptaclor şi heptaclor epoxid, concentraţia maximă este 0,030 µg/l. 9)Prin “Pesticide-Total” se înţelege suma tuturor compuşilor individuali detectaţi şi cuantificaţi în urma procedurii de monitorizare. 10)Concentraţia totală a THM trebuie să fie cât mai mică, fără a compromite dezinfecţia. Compuşii individuali specificaţi sunt: cloroform, bromoform, dibromoclormetan, bromdiclormetan.

Tabel 3 Parametri indicatori Parametru (unitatea de masură) Aluminiu (µg/l) Amoniu (mg/l) Bacterii coliforme1 (număr / 100 ml) Carbon organic total (COT) 2 Cloruri3 (mg/l)

Valoare CMA 200 0,50 0 Nici o modificare anormală 250

Clostridium perfringens4 0 (număr / 100 ml) Clor rezidual liber (mg/l): -la intrarea in reţea 0,50 -la capăt de reţea 0,25 3 -1 0 2500 Conductivitate (µS cm la 20 C) Culoare Acceptabilă consumatorilor şi nici o modificare anormală Duritate totală (grade germane), 5 minim 200 Fier (µg/l)

Gust

Mangan (µg/l)

Metoda de analiză STAS 6326/90 STAS 6328/85 STAS 3001/91 ISO 9308-1 SR ISO 8245/95 STAS 3049/88 SR ISO 9297/98 STAS 3001/91 SR ISO 6461-1;2/98 STAS 6364/78 STAS 7722/84 SR EN 27888/97 SR ISO 7887/97 STAS 3326/76 STAS 3086/68 SR 13315/96 SR ISO 6332/96

Acceptabilă consumatorilor şi nici o modificare anormală

STAS 6324/61 SR EN 1622/97

50

STAS 3264/81 SR 8662-1;2/96 SR ISO 6333/96 STAS 6324/61 SR EN 1622/97

Miros

Acceptabilă consumatorilor şi nici o modificare anormală

Număr de colonii la 220 C/ ml

Nici o modificare anormală

STAS 3001/91 EN ISO 6222

Oxidabilitate5 (mg O2/l)

5,0

Sodiu (mg/l) Substanţe tensioactive – Total (µg/l) Sulfat3 (mg/l) Sulfuri şi hidrogen sulfurat (µg/l) Turbiditate7 (UNT) Zinc (µg/l)

-

100 0,10

SR ISO 9698/1996 -

0,1

SR ISO 9696/1996

1

SR ISO 9697/1996

≥ 6,5; ≤ 9,5

pH 3,6 (unităţi de pH)

Tritiu (Bq/l)8,10 Doza efectivă totală referinţă8,9,10 (mSv/an) Activitatea alfa globală(Bq/l)11 Activitatea beta globală (Bq/l)11

≤5 5000

STAS 3002/85 SR ISO 6060/96 STAS 6325/75 SR ISO 10523/97 STAS 7576/66 SR ISO 7875-1;2/96 STAS 3069/87 SR 7510/97 SR ISO 10530/97 STAS 6323/88 STAS 6327/81

de

200 200 250 100

Metode de analiză care nu sunt acoperite de standarde româneşti (STASStandardele de stat) sau preluate ca standarde româneşti (SR ISO) şi urmează a fi stabilite ulterior:

1)Pentru apa îmbuteliată unitatea de măsură este număr/250 ml. 2)Acest parametru va fi măsurat numai pentru sistemele de aprovizionare care furnizează mai mult de 10.000 m3 pe zi. 3)Apa nu trebuie să fie agresivă. 4)Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafaţă sau mixta, iar în situaţia în care este decelat trebuie investigata şi prezenţa altor microorganisme patogene (de ex. Criptosporidium). 5)Acest parametru se va analiza când nu se poate sau nu este prevăzută determinarea COT. 6)Pentru apa plată îmbuteliată valoarea minimă poate fi redusă până la 4,5 unit pH. Pentru apa îmbuteliată care conţine în mod natural sau este îmbogăţită cu bioxid de carbon, valoarea pH-ului poate fi mai mică. 7)Pentru apa rezultată din tratarea unei surse de suprafaţă nu se va depăşi 1,0 UNT (unităţi nefelometrice de turbiditate) înainte de dezinfecţie. 8)Frecvenţa, metodele şi localizările pentru monitorizare vor fi stabilite conform Anexei II, alin. 1.3. 9)Doza efectivă totală de referinţă acceptată pentru un adult corespunde unui consum zilnic de 2 litri apă potabilă pe o durată de 1 an. Monitorizare tritiului şi a radioactivităţii în apa potabilă se face în cazul în care nu există datele necesar pentru calcularea dozei efective totale. În situaţia în care este demonstrat, pe baza unor monitorizări efectuate anterior, că nivelele de tritiu la doza efectivă totală de referinţă sunt cu mult inferioare valorii parametrice se poate renunţa la monitorizarea tritiului. 10)Exclusiv tritiu, potasiu-40, radon şi descendenţii radonului. Frecvenţa, metodele şi localizările pentru monitorizare vor fi stabilite conform Anexei II, alin. 1.3.

11)Caracterizarea calităţii apei din punctul de vedere al conţinutului radioactiv se face prin măsurarea activităţii alfa şi beta globală. În cazul în care, valoarea de referinţă este depăşită, este necesară determinarea activităţii specifice a radionuclizilor, conform Normelor de inspecţie sanitară şi monitorizare a calităţii apei potabile.

Anexa II

Monitorizarea 1.Monitorizarea de control. 1.1.Scopul acestei monitorizări este de a produce periodic informaţii, despre calitatea organoleptică şi microbiologică a apei potabile, produsă şi distribuită, despre eficienţa tehnologiilor de tratare, cu accent pe tehnologia de dezinfecţie, în scopul de a determina dacă apa potabilă este corespunzătoare sau nu cu valorile parametrilor relevanţi stabiliţi prin prezenta Ordonanţă. 1.2. Pentru monitorizarea de control sunt obligatorii următorii parametri: Aluminiu1 Amoniu Bacterii coliforme Culoare Concentraţia ionilor de hidrogen (pH) Conductivitate Clorul rezidual liber2 Clostridium perfringens3 Escherichia coli Fier1, 4 Gust Miros Nitriţi5 Oxidabilitate6 Pseudomonas aeruginosa7 Sulfuri şi hidrogen sulfurat8 Turbiditate Număr de colonii dezvoltate7 (22°C si 37°C) 1) Numai acolo unde este folosit cu rol de coagulant. 2) Clorul rezidual liber trebuie să reprezinte minimun 80% din clorul rezidual total. 3) Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafaţă sau mixta, iar în situaţia în care este decelat trebuie investigata si prezenţa altor microorganisme patogene ca de ex. criptosporidium. 4) Se vor determina ferobacteriile la staţiile de tratare unde se practică deferizarea apei. 5) Se va determina numai acolo unde este utilizat clorul sau substanţele clorigene pentru dezinfecţie. 6) Se va determina în situaţia în care dotarea tehnică nu permite determinarea COT.

7) Se va determina numai pentru apa îmbuteliată. 8) Se va determina numai in situaţia in care se practică desulfurizarea apei.

1.3.Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului vor decide în termen de 180 de zile de la publicarea prezentei Ordonanţe în Monitorul Oficial, partea 1, frecvenţa, metodele şi localizările cele mai relevante pentru punctele de monitorizare a parametrilor de radioactivitate din Anexa II luând în considerare prevederile importante existente în legislaţia din acest domeniu sau rezultatele obţinute din programele corespunzătoare de monitorizare. 1.4. Autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti pot completa lista de la punctul 1.2. cu alţi parametri relevanţi pentru condiţiile locale şi/sau pentru tehnologiile de tratare.

2. Monitorizarea de audit. 2.1. Scopul monitorizării de audit este de a oferi informaţia necesară pentru a se determina dacă, pentru toţi parametrii stabiliţi prin prezenta Ordonanţă, valorile sunt sau nu în conformitate. 2.2. Pentru monitorizarea de audit sunt obligatoriu de monitorizat toţi parametrii prevăzuţi ,în care autorităţile de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti au stabilit că, pentru o perioadă de timp determinată de către ele, un anumit parametru, dintr-un anumit sistem de aprovizionare cu apă potabilă, nu ar putea fi prezent în asemenea concentaţii încât să ele să conducă la modificarea valorii lui stabilite. 2.3. Monitorizarea de audit se efectuează de către autoritatea de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti. 2.4. Ministerelor implicate vor decide calea de finanţare a monitorizării de audit, în termen de 180 de zile de la publicarea prezentei Ordonanţe în Monitorul Oficial, Partea I.

3. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză a apei potabile, distribuită prin sistem public, rezervor mobil sau folosită ca sursă în industria alimentară se face conform tabelului 1 A. 3.1. Probele trebuie prelevate din punctele de conformare definite la art.6 alin (1) pentru a asigura că apa potabilă îndeplineşte cerinţele prezentei Ordonanţe. Prelevarea probelor, din reţeaua de distribuţie dintr-o zonă de aprovizionare, sau de la staţia de tratare, pentru determinarea unui anumit parametru, se face numai dacă se poate demonstra că, prin prelevare, nu se are loc nici o modificare adversă a valorii măsurate pentru parametrul în cauză.

Tabel 1 Volumul de apă distribuit sau produs zilnic într-o zonă de aprovizionare

Monitorizarea de control numărul de probe/an

Monitorizarea de audit numărul de probe/an

(Notele 3,4 şi 5)

(Notele 3 şi 5)

(Nota 6)

(Nota 6)

4

1 1+ 1 pentru fiecare 3.300 m3/zi,

(Notele 1 şi 2)

m3 ≤ 100 > 100 > 1.000

≤ 1.000 ≤ 10.000

4 > 10.000

≤ 100.000

> 100.000

ca parte din volumul total

+ 3 pentru fiecare 1.000 m 3/zi, 3 + 1 pentru fiecare 10.000 ca parte din volumul total m3/zi, ca parte din volumul total 10 + 1 pentru fiecare 25.000 m3/zi, ca parte din volumul total

Notele: 1) Prin zonă de aprovizionare se înţelege o suprafaţă geografic delimitată, în care apa potabilă provine din una sau mai multe surse şi în care calitatea apei poate fi considerată ca fiind aproximativ uniformă. 2) Volumele de apă sunt calculate ca medii pe perioada unui an calendaristic. Pentru determinarea numărului minim de probe de apă ce trebuie prelevate dintr-o zonă de distribuţie poate fi utilizat numărul locuitorilor în locul volumului de apă produs sau distribuit luându-se în consideraţie un consum de 200/l/ cap de locuitor. 3) În situaţii de distribuţie intermitentă de scurtă durată şi în cazul apei distribuită din cisterne numărul de probe va fi stabilit de către autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti 4) Numărul de probe parametrii stabiliţi în Anexa I poate fi redus de către autorităţile de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti dacă: a) rezultatele analizelor efectuate pe probele prelevate pe o perioadă de cel puţin 2 ani succesivi, sunt constante şi semnificativ mai bune decât cele prevăzute în Anexa I. b) nu a intervenit nici un factor suplimentar cu potenţial de a afecta calitatea apei. Frecvenţa de prelevare şi analiză nu poate fi redusă atât cât să conducă la prelevarea a mai puţin de 50% din numărul total de probe prevăzute în tabel, cu excepţia situaţiei de la nota 6 5) Punctele şi frecvenţa de prelevare, atât cât este posibil, vor fi alese şi distribuite uniform în timp şi spaţiu. 6) Frecvenţa de prelevare şi numărul de probe vor fi decise de către autorităţile de sănătate publică judeţeane sau a municipiului Bucureşti.

4. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză pentru apa potabilă îmbuteliată se face conform tabelului 1 B

Tabel 1 B Volumul de apă produs zilnic pentru comercializare (volum exprimat ca medie anuală) ≤ 10 > 10 ≤ 60 > 60

Anexa III

Monitorizarea de control numărul de probe de prelevat pe an

Monitorizarea de audit numărul de probe de prelevat pe an

1 12

1 1

1 pentru fiecare 5 m3 ca 1 pentru fiecare 100 m3 ca parte din volumul total parte din volumul total

Specificaţii pentru analiza parametrilor Laboratoarele în care se efectuează analiza probelor de apă pentru monitorizare trebuie să aibă asigurat controlul calităţii analitice şi să fie supuse periodic unui control de laborator efectuat de către autoritatea competentă pentru acest domeniu.

1. Parametri pentru care metodele de analiză sunt specificate: Bacterii coliforme şi Escherichia coli (E.coli) Enterococi (Streptococi fecali) Numărul de colonii la 220 Numărul de colonii la 370 Clostridium perfringens Filtrarea prin membrană urmată de incubare anaerobă a membranei pe agar mPC(Nota1) la 440 ± 10 C pentru 21± 3 ore. Se numără coloniile galben opac care virează în roz sau roşu după expunerea la vapori de hidroxid de amoniu timp de 20-30 de secunde. Nota 1: Compoziţia mediului de agar m-PC este: Mediu de bază Triptoză Extract de drojdie Sucroză Hidroclorit de L-cisteină MgSO4 . 7H2 O Roşu de bromcresol Agar Apă

30 g 20 g 5g 1g 0,1 g 40 mg 15 g 1000

Se dizolvă ingredientele mediului bazal, se corectează pH-ul la 7,6 şi se autoclavează la 1210 C timp de 15 minute. Se răceşte şi se adaugă: D-cicloserină Polimixină-B sulfat Indosil-β-D-glucozid 0,5% soluţie sterilizată şi filtrată de difosfat de fenoftaleină 4,5% FeCl3. 6H2 O filtrat şi sterilizată

400 mg 25 mg 60 mg 20 ml 2 ml

2. Parametri pentru care sunt specificate caracteristicile de performanţă 2.1.Metoda de analiză folosită trebuie să fie capabilă să măsoare cel puţin o concentraţie egală cu valoarea parametrului (CMA). Pentru următorii parametri caracteristicile de performanţă specificate sunt: cu precizia, acurateţa şi limita de detecţie:

Parametru Acrilamidă

Acurateţea % din CMA1

Precizia Limita de % din detecţie % din 2 CMA CMA3

Condiţiia a

Note

Aluminiu Amoniu Arsen Benzen Benz(a)piren Bor Bromaţi Cadmiu Cloruri Clorură de vinil Conductivitate Crom Cupru Cianuri (totale) Cianuri (libere) 1,2-dicloretan Epiclorhidrină Fluor Hidrocarburi policiclice aromatice Mangan Mercur Nichel Nitraţi Nitriţi Oxidabilitate Pesticide Plumb Seleniu Sodiu Stibiu Sulfat Tetracloretan Tricloretenă Trihalometani – Total a

10 10 10 25 25 10 10 10 10

10 10 10 25 25 10 10 10 10

10 10 10 25 25 10 10 10 10 a

10 10 10 10 10 25

10 10 10 10 10 25

10 10 10 10 10 10

4

a

10 25

10 25

10 25

10 10 10 10 10 25 25 10 10 10 25 10 25 25 25

10 10 10 10 10 25 25 10 10 10 25 10 25 25 25

10 10 10 10 10 25 25 10 10 10 25 10 10 10 10

5

6 7

8 8 5

controlul concentraţiei conform specificaţiei de producţie

Note: 1) Acurateţea este eroarea sistematică şi este exprimată ca diferenţa dintre valoarea medie a unui număr mare de determinări repetate şi valoarea adevărată. (definiţie ISO 5725) 2) Precizia este eroarea aleatoare şi este exprimată ca deviaţia standard a dispersiei rezultatelor faţă de o valoare medie.(definiţie ISO 5725) 3) Limita de detecţie este considerata a fi:

-

4) 5) 6) 7) 8)

o valoare de trei ori mai mare decât deviaţia standard asociată unui număr de determinări, pentru o probă simplă de apă conţinând o concentraţie mică a parametrului. o valoare de cinci ori mai mare decât deviaţia standard a unei probe martor pentru fiecare serie de probe. Metoda va determina cianurile totale sub toate formele. Caracteristicile de performanţă se aplică individual pentru substanţele specificate, la 25% din valoarea parametrilor din Anexa I. Oxidarea va fi efectuată timp de 10 minute la 1000 C în mediu acid, folosind permanganat de potasiu. Caracteristicile de performanţă se aplică individual pentru fiecare pesticid şi depind de pesticidul respectiv. În prezent, această limită de detecţie nu este realizabilă pentru toate pesticidele, dar trebuie să constituie un obiectiv de realizat. Caracteristicile de performanţă se aplică individual pentru substanţele specificate, la 50% din valoarea parametrilor din Anexa I.

2.2. Pentru concentraţia ionilor de hidrogen metoda de analiză trebuie să poată măsura o concentraţia egală cu CMA, cu o acurateţe şi o precizie de 0,2 unităţi de pH.

3. Parametri pentru care nu sunt specificate performanţele metodelor de analiză: Carbon organic total Culoare Gust Miros Turbiditate1 * pentru monitorizarea turbidităţii în apa de suprafaţă tratată metoda de analiză trebuie să măsoare cel puţin concentraţii egale cu valoarea parametrilor (CMA), cu o acurateţe şi o precizie de 25%. Din apa bruta si din apa tratata mecano-chimic au fost prelevate probe in vederea analizarii indicatorilor ce caracterizeaza atat apa bruta cat si cea tratata. In tabelul de mai jos sunt prezentati acesti indicatori:

·Apa îmbuteliată… În ultimele decenii a crescut masiv consumul de apă minerală carbogazoasă, apă plată, apă de masă, băuturi răcoritoare,în locul apei potabile de la reţea, a cărei calitate a scăzut sau în care oameni nu mai au încredere. Omul de fapt nu are nevoie de apă minerală. O alimentaţie corectă asigură aportul suficient din toate microelementele necesare. Consumul de apă minerală în sine nu e în principiu dăunător, deşi apa plată ar fi preferabilă celei carbogazoase. În plus trebuie atenţie la diverşi factori, în special compoziţia acelei ape: Să aibă cât mai puţin sodiu, că oricum prin alimentaţie ingerăm exces; să nu aibă radioactivitate ridicată sau arsen mai mult dacă o consumăm ani în şir; ambalajul să fie din material perfect inert, căci sunt unele mase plastice care pot ceda substanţe nedorite în apă sau sunt mediu bun pentru microorganisme.... Bioxidul de carbon are efect conservant, de aceea apa plată are termen de garanţie mai redus. Sticlele destupate trebuie ţinute la frigider pentru a evita înmulţirea microorganismelor. pentru sugari şi bolnavii hipertensivi sau cu afecţiuni renale etc. trebuie mare atenţie la alegerea apei minerale.

Bibliografie: 1)Cartea operatorului din statii de tratare a apei -V.Rajanschi -T.Ognean 2) Dochain, D., M. Perrier: Control Design for Nonlinear Wastewater Treatment Processes. În: Wat. Sci. Tech. 28, 1993

3) Halvarsson, B.: Applications of Coupling Analysis on Bioreactor Models, Master of Science Thesis, School of Engineering, Uppsala University, Sweden, 2003 4) Youssef, C., B.G. Roux, B. Dahhou: Multivariable Adaptive Predictive Control of Nonlinear Systems: Application to a Multistage Wastewater Treatment Process. În: Proc. of 3rd European Control Conference, Rome, Italy, 1995