Tomasz Klimkowski - Influente Slave Vechi Asupra Morfologiei Si Sintaxei Limbii Romane (2011) [PDF]

Zitiervorschau

INFLUENŢE SLAVE VECHI ASUPRA MORFOLOGIEI ŞI SINTAXEI LIMBII ROMÂNE

Reproducerea integrală sau parţială a textului cărţii, prin orice mijloace, fără acordul autorului şi al editurii, este interzisă.

Editura Aeternitas este acreditată CNCSIS, cod 18. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© Autorul, 2011

Tiparul a fost executat la Tipografia Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Universitatea „1 Decembrie 1918” Editura Aeternitas Str. Nicolae Iorga, nr. 13 RO 510009 Alba Iulia Tel: 004-1058-811412/122 Fax: 004-0258-812630 E-mail: [email protected] www.editura-aeternitas.ro

2

Tomasz Klimkowski

INFLUENŢE SLAVE VECHI ASUPRA MORFOLOGIEI ŞI SINTAXEI LIMBII ROMÂNE

ALBA IULIA 2011

3

Cuprins Cuvânt-înainte Ioana Vintilă-Rădulescu Abrevieri 6 Introducere. Scopul şi structura lucrării 7 Capitolul I 1. Românii şi slavii 22 1.1. Istoricul cercetărilor asupra problemei 10 1.2. Probleme terminologice 1.2.1. Clasificarea limbilor balcanoromanice 13 1.2.2. Clasificarea limbilor balcanoslave 15 1.3. Problema surselor. Limba scrisă 17 1.4. Probleme ortografice şi tehnice 1.4.1. Grafia limbilor balcanoromanice 19 1.4.2. Transcrierea alfabetului chirilic 19 1.5. Romanitatea balcanică. Contacte cu slavii 23 1.6. Stabilirea originii slave a unor fenomene ale limbii române 43 Capitolul II 2. Influenţa slavă veche asupra flexiunii şi sintaxei limbii române 45 2.1. Vocativul şi formele lui 46 2.1.1. Vocativul – probleme generale 46 2.1.2. Vocativul în latină 48 2.1.3. Vocativul în limbile romanice occidentale 49 2.1.4. Vocativul în română 50 2.1.4.1. Limbajul religios 54 2.1.4.2. Limbajul familiar şi popular 59 2.1.5. Vocativul în celelalte limbi balcanoromanice 61 2.1.6. Vocativul în limbile balcanoslave şi albaneză 64 2.1.7. Originea vocativului românesc 67 2.1.7.1. Morfemul -e masculin 67 2.1.7.2. Morfemul -ule 68 2.1.7.3. Morfemul -o 69 2.1.7.4. Morfemul -e feminin 69

5

2.1.7.5. Morfemul -lor 70 2.1.8. Concluzii 70 2.2. Numeralul compus 71 2.2.1. Numeralul compus – probleme generale 71 2.2.2. Numeralul compus în latină 71 2.2.3. Numeralul compus în limbile romanice occidentale 73 2.2.4. Numeralul compus în română şi limbile balcanoromanice 74 2.2.5. Numeralul compus în limbile balcanoslave şi albaneză 77 2.2.6. Originea numeralului compus din română 78 2.2.7. Numeralul sută 79 2.2.8. Prepoziţia de după numerale compuse 80 2.2.9. Concordanţe ale limbilor balcanice în structura numeralului compus 82 2.2.10. Concluzii 84 2.3. Discursul indirect. Lipsa concordanţei timpurilor 85 2.3.1. Discursul indirect – probleme generale 85 2.3.2. Discursul indirect în latină 86 2.3.3. Discursul indirect în limbile romanice occidentale 88 2.3.4. Discursul indirect în română şi limbile balcanoromanice 90 2.3.5. Discursul indirect în limbile balcanoslave 91 2.3.6. Concluzii 92 2.4. Reflexivul cu sens pasiv. Verbe reflexive 94 2.4.1. Reflexivul – probleme generale 94 2.4.2. Reflexivul în latină 94 2.4.3. Reflexivul în limbile romanice occidentale 95 2.4.4. Reflexivul în limbile balcanoromanice 96 2.4.5. Reflexivul în limbile balcanoslave 97 2.4.6. Concluzii 97 Capitolul III 3. Influenţa slavonă asupra sintaxei limbii române vechi 102 3.1. Topica cliticelor 102 3.1.1. Probleme generale 102 3.1.2. Encliza pronumelor personale şi reflexive neaccentuate 103 3.1.3. Encliza verbului auxiliar în formele verbale compuse 104 3.1.4. Concluzii 107

6

3.2. Sintaxa pronumelui personal 112 3.2.1. Formele pronumelor personale în latină şi limbile romanice 112 3.2.2. Pronumele personal în vechile traduceri româneşti şi în slavonă 116 3.2.3. Concluzii 119 Capitolul IV 4. Morfeme derivaţionale ale limbii române de origine slavă 122 4.1. Derivarea – probleme generale 123 4.2. Afixele limbii române şi originea lor 166 4.2.1. Prefixele 166 4.2.2. Sufixele 167 4.3. Prefixele şi sufixele româneşti de origine slavă – probleme generale 125 4.4. Cele mai importante prefixe de origine slavă 127 4.4.1. Prefixul ne- 127 4.4.1.1. Forma şi funcţiile 127 4.4.1.2. Originea 127 4.4.2. Prefixul răs/z- 130 4.4.2.1. Forma şi funcţiile 130 4.4.2.2. Originea 132 4.5. Cele mai importante sufixe de origine slavă 135 4.5.1. Sufixarea – probleme generale 135 4.5.2. Sufixul -că 136 4.5.2.1. Forma şi funcţiile 136 4.5.2.2. Originea 136 4.5.3. Sufixul -eală/-ială 138 4.5.3.1. Forma şi funcţiile 138 4.5.3.2. Originea 140 4.5.4. Sufixul -ean 142 4.5.4.1. Forma şi funcţiile 142 4.5.4.2. Originea 142 4.5.5. Sufixul -eţ (-ăreţ, -uleţ) 144 4.5.5.1. Forma şi funcţiile 144 4.5.5.2. Originea 144

7

4.5.6. Sufixul -iţă 145 4.5.6.1. Forma şi funcţiile 145 4.5.6.2. Originea 147 4.5.7. Sufixul -ui 148 4.5.7.1. Forma şi funcţiile 148 4.5.7.2. Originea 148 4.5.8. Sufixele latineşti întărite de slavă (-ar, -ie) 149 4.5.9. Sufixe de presupusă origine slavă 150 4.5.9.1. Sufixul -aş 150 4.5.9.2. Sufixele -esc 151 4.5.9.3. Sufixul -oaică 154 4.6. Concluzii 155 Încheiere 156 5.1. Teorii respinse 156 5.2. Concluzii 159 Anexe 162 Clasificarea limbilor romanice şi slave 162 A1. Limbile romanice 162 A2. Limbile slave 163 Periodizarea idiomurilor balcanoromanice şi balcanoslave 164 Bibliografie 178 Dicţionare 187 Surse 189

Summary 191

8

10

Cuvânt-înainte

Cartea lui Tomasz Klimkowski, vechi, deși tânăr, prieten al României și al limbii române, atestă curajul autorului de a aborda acum o problemă a istoriei limbii române care, după ce devenise obligatorie la un moment dat, începuse a fi evitată ‒ de ambele dăți din rațiuni extralingvistice. Autorul reia aici problema influenței slave asupra limbii române, lăsând de o parte vocabularul, cu privire la care există cele mai numeroase contribuții. El a ales domeniul gramaticii, incluzând în morfologie și formarea cuvintelor, așa cum se procedează deseori. Din punct de vedere cronologic, el se limitează la influențele vechi, înțelegând prin acestea pe cele originare din slava veche, dar și din slavonă, fără a neglija însă raportarea, ori de câte ori se impune, la limbile slave moderne, vecine cu limba română. El are, de altfel, atuuul cunoașterii nu numai a ceea ce s-a scris în domeniul lingvisticii romanice cu privire la aspectele abordate, ci și ‒ sau poate mai ales ‒ a ceea ce oferă slavistica în acest domeniu, atât în ceea ce privește bibliografia problemelor, cât și în privința faptelor propriu-zise de limbă. Tomasz Klimkowski reexaminează, în studiul său, principalele aspecte ale gramaticii românești cu privire la care s-a susținut în mod argumentat originea slavă timpurie sau întărirea unor tendințe mai vechi sub această influență, fără a exagera în niciun fel acest aport de dragul susținerii unor ipoteze discutabile, care ar fi putut spori numai abuziv aria lucrării sale. Volumul se distinge prin adoptarea mai multor puncte de vedere personale, care merg de la adoptarea ideii caracterului de limbi, și nu de simple dialecte, al idiomurilor românești suddunărene la soluții sau cel puțin la nuanțări noi în chestiuni de detaliu. Chiar dacă lingvistica românească mai mult sau mai puțin oficială a optat pentru poziții uneori diferite, punctele de vedere

11

susținute argumentat și cu moderație, fără umbră de patimă, de autorul prezentei cărți impun respect. Prin această cercetare, autorul se situează în tradiția unei părți a lingvisticii poloneze, care a acordat atenție și unor aspecte ale limbii române și ale istoriei ei. La toate aceste calități se adaugă și o bună cunoaștere practică de către românistul polonez a limbii noastre, în care și-a redactat lucrarea. Prin toate acestea, Influențe slave vechi asupra morfologiei și sintaxei limbii române de Tomasz Klimkowski a devenit o sinteză de neocolit de acum încolo nu numai pentru istoria limbii române în general, dar și pentru gramatica istorică a limbii noastre ori pentru latura diacronică a studiilor de formare a cuvintelor în românește. Ioana Vintilă-Rădulescu

12

13

Abrevieri A Abl. alb. arom. bg. c. C cr. D engl. f fr. G gr. istr. it. lat. m mac. megl. n N pl pol. port. r. reg. rom. roman. sb. sg sl. sl. v. slav. sp. tc. v. V

acuzativ ablativ albanez, limba albaneză aromân, limba aromână bulgar, limba bulgară ceh, limba cehă consoană croat, limba croată dativ englez(esc), limba engleză feminin francez, limba franceză genitiv grec(esc), limba greacă istroromân, limba istroromână italian, limba italiană latin(esc), limba latină masculin macedonean, limba macedoneană meglenoromân, limba meglenoromână neutru nominativ plural polonez, limba polonă portughez, limba portugheză rus(esc), limba rusă regional român(esc), limba română romanic sârb(esc), limba sârbă singular slav, limbă slavă slav vechi, limba slavă veche slavon, limba slavonă spaniol(esc), limba spaniolă turc(esc), limba turcă vechi, veche vocativ

Introducere. Scopul şi structura lucrării Romanitatea balcanică se caracterizează printr-o individualitate bine marcată faţă de limbile romanice occidentale, individualitate care se manifestă la toate nivelele limbii şi care rezultă din condiţiile de dezvoltare diferite. Româna şi limbile balcanoromanice s-au dezvoltat în izolare faţă de Romania occidentală, au avut şi un alt substrat (paleobalcanic, faţă de cel celtic, iberic, italic, retic în Romania occidentală) şi superstrat (slav, în Occident cel germanic). Din cauza modului seminomad de viaţă al vorbitorilor în epoca mai veche şi a unei mari instabilităţi a relaţiilor etnice în zona în care s-a dezvoltat, grupul balcanoromanic a fost mai expus la influenţele limbilor învecinate. În ceea priveşte româna, aceste influenţe sunt din albaneză, greacă, bulgară, sârbă, maghiară, şi mai târziu turcă. Limba de cultură în umbra căreia româna a rămas mult timp (aproximativ de-a lungul întregului Ev Mediu) şi care a influenţat-o mult a fost slavona, nu latina, precum în Occident. Cea din urmă, în schimb, a început să-şi exercite o influenţă masivă asupra românei abia în secolul al XVIII-lea, împreună cu franceza, în cadrul procesului de „reromanizare”. În consecinţă, împrumuturile lexicale au în limba română alte origini decât în limbile romanice occidentale şi, în primul rând, sunt mai numeroase decât în acestea. Vocabularul reprezentativ al limbii române conţine 15,04 % elemente neromanice, pe când cel al limbilor romanice – mult mai puţine: it. 2,81 %, fr. 3,97 %, sp. 2,45 %, port. 3,73 % (Reinheimer Rîpeanu 2001: 30-31). Din aceleaşi cauze, structura gramaticală a românei, care, precum cea a limbilor romanice occidentale, se bazează pe aparatul formal al limbii latine târzii din ultimele secole ale Imperiului Roman, conţine, totodată, un număr de particularităţi nonocurente în Romania occidentală. Româna (ca, de altfel, şi celelalte limbi balcanoromanice) împărtăşeşte un număr de unităţi lexicale şi trăsături structurale cu bulgara (cu macedoneana şi unele graiuri sârbeşti), cu albaneza şi, parţial, cu neogreaca, toate limbile acestea formând aşa-zisa uniune lingvistică balcanică.

15

În concluzie, individualitatea limbii române are mai multe aspecte, dintre care cele mai importante din punctul de vedere al istoriei limbii sunt apartenenţa la uniunea balcanică menţionată mai sus şi influenţa puternică a limbilor slave. Aceasta nu mai este aşa de vizibilă ca pe vremuri, în perioada de dinaintea reromanizării, când cuvintele de origine slavă (2350) din lexicul limbii române înregistrat în celebrul Dictionnaire d’étymologie daco-romane al lui Cihac depăşea cu mult chiar numărul celor latineşti (1150)1. Dacă luăm în considerare şi faptul că, până în sec. al XVIII-lea şi al XIXlea (oficial până în anul 1860), în scrierea limbii române se folosea alfabetul chirilic preluat de la slavi, gradul de slavizare a limbii române vechi capătă dimensiuni şi mai mari. Un aspect mult mai puţin vizibil şi conştientizat îl constituie schimbările petrecute sub influenţa slavă în sistemul gramatical al limbii române, acestea fiind subiectul acestei cercetări. Aşadar, ne propunem să reanalizăm problema influenţei slave vechi asupra unor compartimente ale limbii, altele decât lexicul (analizat deja într-un număr mare de studii) şi fonetica cu fonologia (care au constituit subiectul tezei de licenţă a autorului). Prin urmare, lucrarea de faţă se limitează la fenomenele limbii române apărute, cel mai probabil, ca rezultat al influenţei slave, fenomene care ţin de morfologie (flexiune, formarea cuvintelor) şi sintaxă. Prin formularea influenţe slave vechi înţelegem, în primul rând, influenţele limbilor slave asupra limbii române exercitate în epoca veche a contactelor populaţiei balcanoromanice cu slavii. Este vorba de varianta balcanică a limbii protoslave, aflate deja în perioada de scindare în mai multe grupuri dialectale şi de continuatoarea acesteia din zona respectivă, balcanoslava propriuzisă (bulgaro-macedoneană). În al doilea rând, noţiunea de influenţe slave vechi cuprinde şi influenţa limbii slavone folosite de români ca 1

Statistica, bazată pe dicţionarul lui Cihac (1870-1879), trebuie, totuşi, tratată cu multă prudenţă, pentru că ia în considerare lexicul total, înregistrat la un moment dat, şi nu vocabularul reprezentativ. O imagine reală s-ar putea obţine numai prin extragerea din dicţionarul respectiv şi folosirea în scopuri statistice a cuvintelor care fac parte numai din vocabularul reprezentativ.

16

limbă de cultură din momentul introducerii creştinismului în forma slavo-bizantină. Prin urmare, limitele cronologice în care ne încadrăm, sunt sec. al VII-lea (trecerea Dunării şi începutul colonizării teritoriului sud-dunărean de slavi) şi sec. al XVI-lea/sec. al XVII-lea (începuturile limbii române scrise şi limitarea uzului limbii slavone la români). Inventarul trăsăturilor şi al elementelor morfosintactice puse în legătură cu influenţa slavă prezentat aici nu este unul nou. În cele mai multe cazuri, sunt fenomene descrise deja sau măcar semnalate în literatura de specialitate. Unele, chiar dacă sunt menţionate de mai mulţi lingvişti, nu mai sunt analizate aici, dat fiind faptul că explicaţia lor prin slavă stârneşte prea multe îndoieli şi este foarte nesigură. Aceste fenomene sunt incluse într-un capitol separat purtând titlul Teorii respinse. Aşadar, scopul nostru nu constă în găsirea, în structura gramaticală a limbii române, a altor fenomene de origine slavă decât cele descoperite până acum. Ne propunem, în principiu, nu atât să indicăm fenomene noi, ci să prezentăm o expunere mai sistematizată şi dezvoltată a unor ipoteze emise deja, dat fiind că multe dintre ele tot ipoteze au rămas. Încercând o soluţionare măcar aproximativ definitivă a problemei, este necesar să realizăm o analiză complexă a fiecărui fenomen în parte, dintr-o perspectivă cât se poate de largă. Aceasta ar trebui să cuprindă, în afară de limba română şi limbile balcanoromanice, limba latină, limbile romanice occidentale şi, în ultima instanţă, limbile slave care pot fi considerate sursa inovării în cauză.

17

Capitolul I

Românii şi slavii

1.1. Istoricul cercetărilor asupra problemei Cercetările asupra influenţelor slave în limba română au o lungă tradiţie în lingvistica romanică şi românească. Totuşi, în majoritatea cazurilor, această formulare înseamnă numai analiza lexicului românesc de origine slavă. Acest aspect al problemei a fost mult cercetat, atât în cadrul unor sinteze de istorie a limbii române2, cât şi în mai multe monografii3, nemaimenţionând articolele apărute în revistele de specialitate. Spre deosebire de aceasta, influenţelor extralexicale li s-au consacrat mult mai puţine studii O monografie consacrată numai acestui subiect lipseşte cu desăvârşire4. Problema nu este analizată decât în publicaţii cu un caracter mai general (manuale de istorie a limbii române5), care, totuşi, sunt departe de a epuiza subiectul, şi în articole mai specializate care, prin natura lor, nu oferă o imagine complexă, ci reprezintă o serie a analizelor detaliate, care, uneori, nici nu pot fi tratate în ansamblu din cauza divergenţelor metodologice. Această situaţie se datorează mai multor factori, şi nu în ultimul rând celui ideologic, care a marcat deja reflecţia preştiinţifică asupra istoriei limbii române. De exemplu, corifeii Şcolii Ardelene 2

Numai ILR II (1969) conţine o analiză mai mult decât sumară a influenţei slave. Cauza acestei stări de fapt pare a consta în aceea că această chestiune urma probabil să fie dezvoltată în următoarele volume neapărute însă. 3 Ca exemple, aducem numai două titluri: Miklosich (1861) şi Mihăilă (1960). 4 De fapt, singura încercare de a umple această lacună o constituie studiul lui Seidel (1958). 5 Cea mai amplă expunere se află la Densusianu (1997: 235-245) şi Rosetti (1978: 309-315, 327-333).

19

au admis, în prealabil, că posibilitatea de modificare a structurii limbii române sub influenţa unei limbi „barbare” ca limba slavă este exclusă, aceasta rămânând liberă de slavisme gramaticale: Slovenii de ţesetura linbei româneşti cea din lontru nice cum nu s-au atins, ci aceea au remas întreagă, precum era când au venit romanii, strămoşii românilor, în Dachia (Maior 1834: 236).

Lingvistica propriu-zisă, deşi nu se lasă dirijată (în general) de factorul ideologic, ajunge de cele mai multe ori la concluzii asemănătoare. Faptul că, într-adevăr, elementele structurii gramaticale a limbii române apărute sub influenţa slavă nu sunt aşa de numeroase şi evidente precum slavismele lexicale, iar originea unora dintre ele și-a găsit şi alte explicaţii, a permis unor cercetători să constate că problema pur şi simplu nu există. Majoritatea lingviştilor români consideră superstratul slav doar o influenţă relativ puternică, manifestată în epoca de constituire a limbii române, ale cărei rezultate se regăsesc cu precădere în lexic şi în formarea cuvintelor. Se mai acceptă influenţa slavă asupra unor fapte lingvistice care ţin de fonetică şi fonologie, dar, în ceea ce priveşte flexiunea şi sintaxa, majoritatea lingviştilor sunt mult mai circumspecţi. Marius Sala, în ELR (2001: 526), epuizează problema influenţei slave vechi asupra morfologiei româneşti într-o singură frază: Diversele fapte morfologice puse în legătură cu slava veche (genul neutru, păstrarea flexiunii cazuale, vocativul masculin, numeralul cardinal 11-19, frecvenţa diatezei reflexive) au primit alte explicaţii mai plauzibile (evoluţie internă, substrat); se poate admite cel mult, în unele cazuri, că slava veche a întărit unele evoluţii.

Influenţa asupra sintaxei nu se menţionează deloc. Tot acolo, influenţa slavonă este considerată numai o înrâurire de ordin lexical. Scepticismul faţă de existenţa influenţelor slave în structura limbii române sau chiar negarea deschisă a acestora a căpătat repede statutul de interpretare oficială a chestiunii în cauză, predată în şcoli şi pătrunsă în conştiinţa comună, fapt pe care îl rezumă cel mai bine

20

constatarea lui Djuvara din introducerea la O scurtă istorie a românilor: Lingviştii, pe baza legilor de evoluţie a limbii, afirmă că fuziunea între latina târzie a vlahilor şi limba slavă a nou-veniţilor nu a început decât abia prin veacul al IX-lea, când prefacerea latinei târzii în ceea ce am putea numi „preromana” era de-acum închegată; de aceea influenţa slavei asupra structurii gramaticale a limbii noastre (sintaxă) şi asupra formei cuvintelor (morfologie) e aproape nulă, ea fiind masivă în schimb în domeniul vocabularului; comparaţi de pildă cu franceza: amestecul între galo-romani şi popoarele germanice — franci, burgunzi etc. — a fost mult mai timpuriu şi a afectat deci mult mai adânc limba neolatină, mai cu seamă în morfologie, în fonetică (Djuvara 2007: 26-27).

O atitudine diferită o reprezintă lingviştii români Densusianu (1901, ed. 1997) şi Petrovici (1956), care consideră că nu poate fi vorba de o limbă română înainte de contactul cu limba slavă. În monumentala sa operă, Histoire de la langue roumaine, Densusianu scrie: „Pour comprendre le passé de la langue roumaine, le slave est tout aussi indispensable que le latin” (Densusianu 1997: 16) „C’est, en effet, à partir de l’invasion slave que le roman balkanique est devenu le roumain” (ibidem: 233).

Aceşti savanţi şi-au găsit continuatorul în Seidel (1958), al cărui merit incontestabil constă în faptul de a fi scris singura lucrare consacrată elementelor extralexicale de origine slavă în limba română (de fapt, numai unui singur aspect al problemei şi anume celui sintactic), Elemente sintactice slave în limba română. Seidel este mai radical decât predecesorii lui, ajungând la cealaltă extremă a interpretării problemei. Seidel evocă mai multe fenomene lingvistice din limba română, a căror geneză o vede în influenţa slavă, dar atât numărul lor, cât şi ele înseşi trezesc îndoieli serioase. Multe analogii indicate de Seidel sunt puţin convingătoare, în special pentru că exemplele care servesc fenomenele respective din limbile slave provin, cel mai des, din limba rusă, ceea ce pare o greşeală metodologică serioasă, pentru că, în majoritatea cazurilor, este vorba de fenomene care apar deja în cele mai vechi atestări ale limbii

21

române, pe când influenţa rusească este mult mai târzie. În cazul limbii române, noţiunea de influenţa slavă trebuie înţeleasă ca influenţă a limbilor protoslavă, bulgaro-macedoneană, slavonă, eventual sârbă sau ucraineană, iar influenţa rusească este mult mai recentă şi în comparaţie cu influenţa limbilor sus-menţionate – chiar marginală6. De asemenea, autorul, chiar atunci când dă exemple din limba bulgară (ceea ce este motivat şi de aşteptat), uneori cade într-o altă capcană, considerând unele paralele slavo-romanice ca rezultat al influenţei slave asupra românei, pe când, în multe cazuri, este posibilă sau chiar certă calea inversă de împrumut. Poziţia exagerată a lui Seidel se explică parţial prin ideologia timpurilor în care a fost scrisă lucrarea respectivă (vremuri în care se cerea o expunere exagerată a problemei în spirit prosovietic – prorus şi, în consecinţă, proslav), ceea ce se vede foarte clar chiar în prima frază a cărţii: „Una din problemele principale ale lingvisticii române actuale este cercetarea elementelor slave din limba română” (Seidel 1958: 3). Aşadar, în aprecierea rolului superstratului limbii române, se pot distinge două atitudini opuse. Se pare, ca de obicei, că, in medio stat veritas, exagerată este atât lista „elementelor sintactice slave în limba română”, alcătuită de Seidel, cât şi obiecţia altora care neagă originea slavă a unor fenomene care, în mod cât se poate de obiectiv, nu se pot explica altfel. 1.2. Probleme terminologice Din cauza divergenţelor mari în intepretarea unor fapte lingvistice şi, prin urmare, în terminologia folosită cu privire la subiectul analizat, este necesară prezentarea celor mai importanţi

6

Despre influenţa rusească se poate vorbi numai referitor la o scurtă perioadă în sec. al XIX-lea (ocupaţia rusească a Principatelor Române în anii 1829-1834 şi 18481856) şi în secolul al XX-lea (perioada de după cel de-al doilea război mondial). Stăpânirea rusească (1812-1918, 1940-1941, 1944-1991) asupra Basarabiei (al cărei rezultat este actualul bilingvism român-rus al Republicii Moldova) este un caz special şi separat.

22

termeni adoptaţi în studiul de faţă, precum şi a accepţiunilor acestora, mai ales referitor la glotonimele folosite. În prezenta lucrare se evocă, în primul rând, diverse limbi romanice şi slave. Glotonimele folosite aici sunt cele general acceptate în romanistică şi slavistică, deşi statutul etnolectelor pe care le denumesc diferă de la un autor la altul (eterna problemă, practic de nerezolvat, a lingvisticii tipologice: un idiom dat este limbă sau dialect?). Diferenţe apar, de asemenea, la nivel de clasificare mai generală (încadrarea limbilor în cauză în unităţi superioare precum grupuri, ramuri etc.). Pentru a nu intra în prea multe detalii, abordăm aici numai unele aspecte ale clasificării limbilor din cele două grupuri, ale celor care reprezintă obiectul propriu-zis al lucrării. O clasificare completă se află în anexa A. Ea este bazată pe cea propusă de Gordon (2005), deşi unele elemente ale ei provin din clasificarea elaborată de Batzarov7 – pentru limbile romanice – şi Pianka – Tokarz (2000: 307) – pentru limbile slave. Nu ne oprim nici asupra terminologiei legate de nomenclatura şi clasificarea altor limbi la care se fac trimiteri mai sporadice. Dacă este cazul, explicaţiile necesare se dau în textul lucrării. 1.2.1. Clasificarea limbilor balcanoromanice Etnolectele romanice vorbite pe teritoriul Peninsulei Balcanice sunt considerate de lingvistica românească tradiţională ca dialecte ale unei singure limbi – română. Prin urmare, se admite existenţa unei singure limbi romanice în această regiune a Europei (având în vedere dispariţia acum mai mult de un secol a idiomului romanic diferit de română, vorbit pe litoralul Mării Adriatice, a aşazisei limbi dalmate), care este împărţită în patru dialecte: dacoromân, istroromân, aromân şi meglenoromân. În afara României, faptele lingvistice privitoare la estul lumii romanice sunt interpretate din ce în ce mai des altfel. Cele patru „dialecte” sunt tratate ca limbi independente care, cum se pare, provin din aceeaşi formă a latinei, 7

Orbis Latinus. [www.orbilat.com/Languages/index.html]. 25.01.2008.

23

dar, în momentul actual, trebuie considerate unităţi lingvistice de sine stătătoare (Gordon 2005, Batzarov). Poziţia aceasta o acceptăm şi în lucrarea de faţă, folosind, în consecinţă, următorii termeni: limba română, limba istroromână, limba meglenoromână, limba aromână8, în loc de dialectul dacoromân, dialectul istroromân, dialectul meglenoromân, dialectul aromân. În acelaşi timp, renunţăm la termenul dacoromân, care poate sugera originea nord-dunăreană a limbii române care, până acum, nu a fost dovedită în mod satisfăcător, fiind în schimb negată de mulţi lingvişti occidentali. Pentru grupul limbilor enumerate mai sus, propunem denumirea grupul limbilor balcanoromanice (fără vechea limbă dalmată, care, în clasificarea acceptată aici, formează un grup separat, cel iliroromanic). Limbile balcanoromanice sunt realizări contemporane ale latinei vorbite (latin parlé, Sypnicki 1977) sau ale protoromanicei (Hall 1950) – termeni preferabili altora de genul latina vulgară (Grandgent 1907, Väänänen 1967, Puşcariu 1976) sau populară (ILR 1978, Ivănescu 2000, Iordan 1983) – care se folosea în partea estică a Peninsulei Balcanice şi pe care o numim aici latina balcanică (termenul este, deci, folosit aici într-un sens mai strâns, referindu-se numai la estul Balcanilor şi corespunde denumirilor: latina dunăreană, utilizat de ILR II (1969), Rosetti (1978), Fischer (1985) şi latina meso-dacică din Ivănescu 2000). Termenul este folosit de Poghirc (1987), dar acolo denumeşte şi faza numită româna comună care, în lucrarea de faţă, poartă denumirea romanica balcanică. Pentru stadiul ulterior latinei balcanice şi ultimul comun tuturor limbilor în cauză, s-au propus mai mulţi termeni: româna comună (ILR II 1969, Coteanu 1969, Rosetti 1978, ILR 1978), protoromână (Coteanu 1969), străromâna (Puşcariu 1976), româna 8

Există şi termenul armân(esc) (forma aromânească a românescului aromân), care a apărut în română destul de recent, dar devine din ce în mai folosit. Impunerea lui rămâne în strânsă legătură cu dezvoltarea conştiinţei naţionale separate a aromânilor din România, care, până nu demult, se considerau români şi vorbitori ai unui dialect românesc. Tinzând să fie recunoscuţi drept o minoritate cu drepturi depline, adică o etnie diferită de cea română, aromânii încep să evite termenul aromân, propagând folosirea formei aromâneşti a etnonimului armân şi în limba română.

24

primitivă (Philippide 1925-1928, Ivănescu 2000), româna primitivă comună (Macrea 1982). Toţi creează, totuşi, prea multe probleme. În primul rând, nu este justificată folosirea adjectivului comun, care presupune o unitate considerabilă a limbii, dusă uneori până la exagerare prin tentative de reconstruire a românei comune bazate pe cele patru limbi balcanoromanice. Dubiile sunt provocate şi de termenii care conţin elementul român, prin folosirea căruia se perpetuează teoria celor patru dialecte româneşti respinsă de noi. Aşadar, conceptul de română comună este din ce în ce mai criticat (Poghirc 1987), aducându-se împotriva acestuia argumente serioase şi convingătoare, motiv pentru care, în lucrarea de faţă, nu mai operăm cu noţiunea de română comună, admiţând că ultima perioadă de unitate relativă a celor patru limbi balcanoromanice este romanica balcanică (termenul folosit la Densusianu 1997), care corespunde sintagmei româna comună. Renunţăm, de asemenea, la termenul latin/romanic oriental, folosit tradiţional ca termen generic pentu latinitatea/romanitatea italo-dalmată şi balcanică, în locul lui utilizând termenii specifici balcanoromanic, iliroromanic şi balcanoromanic. În schimb, opunem româna și limbile balcanoromanice celorlalte limbi romanice, pe care le numim limbi romanice occidentale, iar Romania balcanică – Romaniei occidentale (în unele accepţiuni ale termenului sinonimică cu Romania continuă). Aşadar, denumirea romanic occidental are aici un sens mai larg (ca la Reinheimer Rîpeanu 2001), cuprinzând toate limbile romanice în afară de cele balcanoromanice, pe când în clasificarea propusă de Wartburg (1936), termenul în cauză nu include nici italiana de sud, nici dalmata, încadrate împreună cu româna în grupul oriental. Cu toate că cele trei grupuri împart un număr de trăsături comune vechi, evoluţia ulterioară, atât pe plan intern, cât şi extern, a apropiat idiomurile italoromanice şi dalmata de Romania occidentală, limbile balcanoromanice devenind un grup izolat. O astfel de diferenţiere este justificată, aşadar, nu numai prin factorii de ordin lingvistic, ci şi de cei istorici şi culturali.

25

1.2.2. Clasificarea limbilor balcanoslave Limba slavă de dinaintea perioadei de împărţire în mai multe varietăţi teritoriale, din care vor rezulta limbile slave propriu-zise, o numim protoslavă, termen care corespunde exact termenilor folosiţi (aproape în mod exclusiv) în limbile slave contemporane: pol. język prasłowiański (Bartula 1998, Walczak 1998, Gołąb 2004, Stieber 2005, Moszyński 2006), r. праславянский язык, c. praslovanština, bg. праславянският език. Denumirea slava comună (Mihăescu 1966, Olteanu 1974, SV-SR 1975, Rosetti 1978, fr. slave commun, Vaillant 1966, 1974, engl. Common Slavic) este mai puţin potrivită, pentru că forma protoslavă o întrebuinţăm şi pentru epoca de diferenţiere a limbii slave primitive, adjectivul comun fiind atunci nejustificat. În perioada finală, protoslava are mai multe variante teritoriale, dintre care ne interesează protoslava balcanică (sintagmă nefolosită până acum, creată de noi prin analogie cu terminologia folosită pentru limbile romanice, v. mai sus). Cea din urmă, în momentul în care începe dezvoltarea ei cu totul independentă faţă de restul Slaviei, devine slava balcanică (Gogolewski 1982) sau bulgaro-macedoneană (Sławski 1988, Walczak 1998, Moszyński 2006) care abia în epoca modernă se împarte în două grupuri de dialecte cu standarde literare separate (limbile bulgară şi macedoneană). Pe acestea le numim limbi balcanoslave. Pentru protoslava balcanică dispunem de texte scrise, pentru că forma literară din epoca târzie a acesteia este limba slavă veche, numită de asemenea paleoslavă (termeni acceptaţi în general de lingviştii români, de ex., Mihăescu 1966, Olteanu 1974, SV-SR 1975, Rosetti 1978), cf. r. cтарославянский язык, c. staroslověnština, fr. vieux slave. Termenul slava veche îl preferăm denumirii folosite în primul rând în unele ţări slave, limba slavă veche bisericească: pol. język staro-cerkiewno-słowiański (Bartula 1998, Walczak 1998, Gołąb 2004, Stieber 2005, Moszyński 2006), r. древне-церковно-славянский язык, engl. Old Church Slavonic, care nu acoperă întreaga realitate istorică (slava veche aflându-se şi în slujba autorităţilor de stat). Renunţăm, de asemenea, la termenul

26

ancien bulgare (Densusianu 1997), limba bulgară veche (ILR 1978), folosit până acum în bg. (cтаробългарският език). Variantele mai noi ale acestei limbi, diferenţiate în funcţie de regiune, sunt numite diferite redacţii ale limbii slavone (termen acceptat în general în lingvistica românească). Acestui termen îi corespunde sintagma din limbile slave moderne limba slavă bisericească (pol. język cerkiewnosłowiański, r. церковнославянский язык). 1.3. Problema surselor. Limba scrisă Istoria limbii române poate fi urmărită până în perioada latinei arhaice pentru care dispunem deja de un număr de atestări scrise. În ultimele secole înaintea erei noastre se constituie o normă literară a limbii latine (aşa-zisa ‘latină clasică’) care se impune ca limba scrisului şi pentru secolele ce vor urma, aşa că ne putem îndoi dacă textele latine din primele secole ale erei noastre mai reflectă limba vorbită sau dacă urmăresc mai mult sau mai puţin modelul limbii clasice de acum câteva secole, în detrimentul realităţii lingvistice. Oricum, dispunem şi de un număr de texte („texte vulgare”) care pot fi considerate cu adevărat o oglindire destul de fidelă a limbii latine vorbite în acel timp sau, cel puţin, o reflectare a unor tendinţe noi care se consolidează cu timpul şi apar apoi în viitoarele limbi romanice ca unele dintre cele mai importante trăsături structurale ale acestora. După aceea, avem de a face cu o pauză extrem de mare în documentarea evoluţiei limbilor neolatine din partea estică a Romaniei. Între ultimele texte vulgare din teritoriul dunărean şi primele texte româneşti vechi (secolul al XVIlea), există o lacună de peste o mie de ani. Atestările scrise ale celorlalte limbi balcanoromanice sunt şi mai târzii. Deşi cu timpul au apărut nişte diferenţe între norma literară a limbii române şi limba vorbită, limba literară petrificându-se şi nemaireproducând în mod foarte fidel limba vorbită, diferenţele acestea nu sunt foarte mari. Istoria scrisă a limbilor bulgară şi macedoneană este mult mai scurtă. Primele texte provin din secolul al IX-lea, reprezentând

27

starea limbii (aşa-zisa limbă slavă veche sau limbă bulgară veche) care, în general, este continuată în epoca următoare (limba slavonă de redacţie bulgară). Totuşi, din ce în ce mai multe abateri de la normele slavei vechi sugerează o pătrundere masivă a elementelor limbii vorbite. Varianta modernă a limbii bulgare literare rupe orice legătură cu limba tradiţională a scrisului, bazându-se pe limba vorbită. Diferenţele dintre aceasta şi bulgara veche (sau chiar mediobulgară) sunt foarte mari. Aşadar, în limba literară, se produce o trecere aşa de bruscă, încât se crede că e imposibil ca aceasta să reflecte şi starea din limba vorbită. Majoritatea lingiviştilor consideră că schimbările din limba vorbită reflectate abia în limba scrisă modernă s-au petrecut deja în perioada mediobulgară. Interferenţele care constituie obiectul studiului de faţă datează din epoca dintre sec. al VI-lea sau al VII-lea şi sec. al XVIlea. Principala sursă pentru limba slavilor balcanici din primele secole ale acestei perioade o constituie textele scrise în slava veche (sec. IX-XI). Slavona, spre deosebire de slava veche, nu mai reproduce limba vie a poporului, ci încearcă să imite slava veche, pe când, între timp, bulgaro-macedoneana şi-a modificat foarte profund structura (judecând astfel după „vulgarismele” pătrunse în slavona de redacţie bulgaro-macedoneană şi românească). Aşadar, pentru ultimele secole ale acestei epoci, mai reprezentativă este starea limbii bulgare şi macedonene moderne decât cea din slavonă, cu condiţia că fenomenele din bulgară şi macedoneană la care ne referim sunt atestate în slavonă măcar într-un stadiu embrionar. Slavona, în schimb, rămâne punctul de reper pentru problema influenţei slave culte asupra limbii celor mai vechi texte româneşti. 1.4. Probleme ortografice şi tehnice 1.4.1. Grafia limbilor balcanoromanice Printre limbile balcanoromanice, numai româna, datorită sprijinului pe care îl are într-un stat naţional şi în identitatea naţională şi culturală bine dezvoltată, a putut să formeze o variantă

28

literară unitară cu norma gramaticală şi ortografică stabilă. Vorbitorii celorlalte limbi balcanoromanice nu au un stat propriu şi trăiesc printre popoare de altă origine. De aceea, sunt aproape fără excepţie bilingvi sau chiar plurilingvi, iar limbile pe care le vorbesc constituie un ansamblu de dialecte fără o variantă standard. Cu toate acestea, în ultimii ani au apărut nişte încercări de standarizare a limbii aromâne, prin adoptarea, la Simpozionlu trã standardizarea a scriariljei armãneascã ţinut la Bitolia în august 1997, a unei ortografii noi pe care o aplicăm aici9. Pentru meglenoromână, întrebuinţăm sistemul ortografic utilizat de Capidan (1925), iar pentru istroromână – cel folosit de Sârbu – Frăţilă (1992) şi Kovačec (1998). 1.4.2. Transcrierea alfabetului chirilic Fragmentele din textele româneşti vechi scrise cu litere chirilice s-au redat cu alfabetul românesc modern, conform regulilor ortografiei româneşti în vigoare. Sistemul de reproducere a alfabetului chirilic cu literele latine, pe care l-am adoptat, constituie, mai degrabă, o interpretare a semnelor chirilice folosite de autori decât o reproducere fidelă a lor. Folosirea grafiei originale sau transcrierea ei automată ar implica şi reproducerea tuturor inconsecvenţelor şi imperfecţiunilor prezente în grafia epocii respective. Dat fiind faptul că atunci scrierea limbii române în alfabetul chirilic se află în perioada de adaptare a acestuia la realitatea fonetică românească, regulile de redare (dacă poate fi vorba de acestea) a sunetelor limbii române sunt extrem de diversificate şi variază de la un autor la altul. Folosirea alfabetului chirilic în notarea limbii române îmbraţişează o formă regulată şi bine definită abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În acel moment se introduce deja un alfabet de tranziţie, înlocuit după un timp cu cel latin, ambele creând probleme noi legate de adaptarea la sistemul fonetic românesc. Divergenţele în redarea unor sunete pe care le găsim chiar în aceleaşi cuvinte din cadrul aceluiaşi text se datorează şi unei mari 9

Pentru alte sisteme de scriere a aromânei v. Saramandu 2000.

29

diversificări regionale a pronunţării limbii române şi, pe de altă parte, unei instabilităţi vizibile a unor sunete care tind deja să treacă în altele. Se pot observa, în mod similar, anumite ezitări care rezultă din faptul că limba româna trebuie să fi avut deja o tradiţie a scrisului. Unele obişnuinţe grafice ale autorilor nu se pot explica printr-o adaptare independentă a alfabetului chirilic de fiecare dintre aceştia, ci dovedesc existenţa unei tradiţii mai vechi pe care ei doar o continuă, luptându-se cu dilema: „a scrie aşa cum se pronunţă acum sau aşa cum s-a scris mai demult”. Chestiunea de interpretare a grafiei chirilice a celor mai vechi texte româneşti nu este lămurită nici acum, după cercetări lungi şi laborioase ale celor mai mari specialişti în domeniu (Densusianu 1997: 418-422, Keleman 1964, Avram 1964, Rosetti 1978: 451-460). Acestei probleme i se adaugă îndoielile legate de sistemul fonetic şi fonologic al limbii române vechi (Avram 1968, Rusu 1970). Cu alte cuvinte, nu este sigur în ce măsură acesta diferă de cel contemporan şi, prin urmare, ce inventare de sunete intră în discuţie la interpretarea grafiei vechi. Aici lăsăm la o parte discuţiile care se poartă pe aceste teme, semnalând numai cele mai importante principii pe care ne-am bazat în vederea stabilirii unui sistem de transcriere aplicabil în lucrarea de faţă. Slova ú de la finala cuvântului nu are, de obicei, nicio valoare fonetică. Folosirea ei constituie numai o tradiţie grafică preluată din limba slavonă care coboară în epoca limbii slave vechi, când ierul final mai avea o valoare fonetică. Aceeaşi literă înseamnă, în interiorul cuvintelor, sunetul [ə], redat în grafia contemporană ca ă. Vocala respectivă este notată şi cu ajutorul slovei 1. În plus, ambele slove apar în cuvintele în care astăzi avem un [], scris astăzi ca î sau â, de aceea se presupune că fonemul respectiv exista deja în sec. al XVI-lea. În concluzie, amândouă literele sunt considerate aici semne mai mult sau mai puţin interschimbabile, iar interpretarea valorii lor se orientează după pronunţia modernă. Slova ü de la finala cuvântului poate fi folosită uneori pentru redarea lui -i scurt (”şoptit”), dar, pentru acest sunet, în majoritatea cazurilor, se întrebuinţează slovele È (sau, mult mai rar, slova É),

30

adică literele pentru un -i plenison, care devine scurt numai ex positione. În cazurile în care ierurile finale ú şi ü nu reprezintă nicio valoare fonetică, acestea s-au omis în transcriere. Slova û (cu valoarea [ɨ] în slava veche) se pronunţa deja în bulgară şi sârbă ca [i]. Acelaşi tratament l-a suferit probabil şi slavona românească, pentru că slova aceasta, folosită în limba română, nu reprezinţa niciodată un [ɨ] românesc, ci [i]. Aşadar, slova respectivă este transcrisă ca i. În consecinţă, transcriind literele È, É, û (şi ü final cu valoarea de [i]), folosim de fiecare dată litera i. Literele î şi 8 le transcriem ca o, iar pe ó şi - ca u. Slova Ý este transcrisă ca ea, deşi, după cum se presupune, în unele poziţii, era deja pronunţată e. Aceasta se referă la cuvinte ca leage, cu ea > e sub influenţa vocalei e din silaba următoare. Exemplele din limba slavă veche s-au dat, în schimb, în alfabetul chirilic (nu în transcriere ca cele din româna veche), deoarece, în cazul ei, interpretarea valorii fonetice a slovelor alfabetului chirilic (creat special pentru această limbă!) nu ridică probleme mari. Acest lucru este valabil şi pentru slavonă, deşi acolo pot apărea deja unele probleme de interpretare. 1.5. Romanitatea balcanică. Contactele cu slavii Limba română, aşa cum apare din aceste întâie monumente lingvistice, e latină în structură şi lexicul ei fundamental. Tot ce priveşte situarea omului pe pământ şi sub astre, ca fiinţă liberă, civilă, cu instituţii şi viaţa economică elementară, categoriile existenţei în fine, intră în această zonă. Noţiunile de Dumnezeu, de ţară, de cetate, de lege sunt latine, bătrânul însuşi e un veteranus al imperiului. Împărăţia l-a lăsat aci domn (dominus). Năvala slavă a adus vocabularul propriu a exprima noua stare de dependenţă. Acum alţii sunt stăpânii, jupânii, boierii. La ei sunt bogăţia, lăcomia, mândria, dârzenia, străşnicia, grozăvia, năprăznicia. Prin ei românul a devenit rob, sărac, slab, blajin; slugă pândită de toate relele: bazaconia, munca, osânda, truda, ostenirea, tânjirea, boala, scârba, năpasta, năcazul, ciuda, jinduirea, jertfa, ponosul, jalea, pacostea. Acum stăpânul străin îl plăteşte, îl hrăneşte, îl miluieşte, îl dăruieşte, prilej de jeluire, tânguire şi smerire, de sfadă şi de pricină. De la el vin dojana, căznirea, muncirea, obijduirea, prigoana, hula, gonirea, izbirea, răzbirea, zdrobirea, strivirea, prăpădirea, smintirea, belirea. Amestecul pripit de rase duce la urâţenia neamului şi multe din

31

cuvintele noi arată infirmităţi sufleteşti şi trupeşti, fiind apte pentru zugrăvirea monstruosului: mârşăvia, scârnăvia, trândăvia, gângăvia, gârbovirea, cârnia, pleşuvia, curvia, năucia, prostia, tâmpirea. Altele trezesc ideea teroristă a invaziilor (gloată, grămadă, ceată, norod, pâlc), evocând calamităţile (potop, pojar, vifor, prăpăd, razmeriţă, răscoală, răzvrătire, pribegire) cu sonuri înspăimântătoare (răcnire, hohotire, plescăire), sau trezind groaza infernală şi escatologică (primejdie, taină, clătire, nălucire, prăpastie, beznă, iad). Cu puţinele ungurisme apar notele unui grup imigrat făcând caz de neamul şi gingăşia lui, ale căruia toate sunt uriaşe, uluitoare. Turcii aduc pezevenglâcurile, caraghioslâcurile şi pehlivăniile. Grecii, sofistica şi sensibilitatea excesivă, apelpisirea. Din gravele latinisme, din groteştile gângăveli slave, din suduirile maghiare, din grecismele peltice a ieşit o limbă de o bogăţie sonică extraordinară, care explică treapta nebănuită la care s-a ridicat poezia română, vrednică de orice mare literatură (Călinescu 1945, ed. 2004: 20-21).

În mod normal, dat fiind caracterul manipulativ şi părtinitor al textului de mai sus, acesta n-ar merita nici măcar o menţiune cât se poate de neînsemnată. Trebuie, totuşi, ţinut cont de faptul că fragmentul de mai sus a fost semnat de un mare savant român, George Călinescu, critic şi istoric literar. Cartea din care provine acest fragment este, de fapt, o istorie a literaturii române, dar poate fi considerată şi un studiu de istorie a culturii, autorul riscând şi nişte observaţii de ordin istoric şi sociolingvistic. Pe Călinescu îl contrazice contemporanul lui, Petre Panaitescu, istoric şi filolog, care prezintă un cu totul alt punct de vedere: Slavii au avut o influenţă însemnată asupra Românilor şi au lăsat urme adânci în limba şi obiceiurile lor, ceeace nu putuseră face celelalte popoare barbare care trecuseră prin Dacia. Pe când Hunii, Goţii, Gepizii şi Avarii au dispărut fără urmă, Slavii au influenţat foarte mult poporul nostru. Această deosebire se datoreşte întâi faptului că Slavii au rămas stabiliţi multă vreme în Dacia, pe când ceilalţi barbari erau numai în trecere şi cu stăpâniri efemere în aceste părţi. Pe de altă parte Slavii nu erau cu totul barbari. Deşi păgâni, ei nu erau un popor nomad de păstori ca popoarele din stepele Asiei, ci cunoşteau şi practicau agricultura din timpuri străvechi (Panaitescu 1942, ed. 1990: 46-47).

Totuşi, este adevărat că, în conştiinţa românească, s-a fixat mai degrabă imaginea zugrăvită în cartea lui Călinescu şi în multe alte lucrări de mare impact, scrise înaintea (începând cu publicaţiile celebrei Şcoli Ardelene) şi în urma acesteia. Astfel, printre români,

32

persistă convingerea că slavii trebuie consideraţi barbari şi cotropitori, iar perioada de convieţuire româno-slavă sub diverse aspecte (social, politic, cultural, lingvistic) este percepută ca o perioadă de înapoiere şi ratare a multor şanse istorice. Aşadar, date fiind două puncte de vedere opuse, vom încerca să clarificăm lucrurile printr-o scurtă privire istorică asupra relaţiilor româno-slave pe parcursul Evului Mediu. Expunerea ar trebui să pornească de la cea mai spinoasă problemă a istoriei vechi a slavilor şi vlahilor: locul de formare a ambelor populaţii. Ce e drept, pentru subiectul nostru, este importantă numai etnogeneza românilor. Originea şi patria primitivă a slavilor au o importanţă mai mică, pentru că este evident faptul că pe teritoriul care ne interesează (ambele maluri ale Dunării), slavii, oricum, nu sunt autohtoni, iar data sosirii lor acolo poate fi stabilită cu mare exactitate. Probleme ridică, de fapt, numai chestiunea de continuitate a elementului romanic la nordul Dunării. În cazul în care acceptăm posibilitatea de supravieţuire a unei populaţii romanice în Dacia, trebuie să admitem că vlahii şi slavii au intrat în contact atât la nord, cât şi la sud de Dunăre în aproape acelaşi timp. Dacă optăm pentru originea exclusiv sud-dunăreană a vlahilor, suntem obligaţi să constatăm că stabilirea contactului slavo-romanic a avut loc mai întâi la sud de Dunăre şi, abia după un timp, la nord, odată cu migraţiile vlahilor din sud în nord. Aşadar, diferenţele care se creează în funcţie de teoria acceptată sunt, de fapt, numai de natură cronologică. Teritoriul pe care s-au produs inteferenţele slavo-romanice ar rămâne în principiu acelaşi, indiferent de poziţia adoptată cu privire la etnogeneza vlahilor. Aşadar, drept introducere, enumărăm cele mai importante evenimente în urma cărora s-a ajuns la crearea romanităţii balcanice. În urma unor spectaculoase cuceriri, romanii creează la cumpăna celor două ere un stat uriaş care cuprinde şi teritoriul Peninsulei Balcanice, ocupate în mai multe etape în ultimele secole înaintea erei noastre. Deşi în alte provincii romane procesul de romanizare este în deplină desfăşurare, provinciile balcanice reprezintă zona de început în care limba latină şi cultura romană sunt

33

concurate de limba şi cultura grecească. Aşadar, se romanizează numai locuitorii preromani ai părţii de nord a provinciilor balcanice: tracii din estul teritoriului respectiv şi ilirii din vest, iar grecii din sud nu se lasă asimilaţi. În 1911 lingvistul ceh, Konstantin Jireček, a trasat o linie pentru demarcarea zonelor de infuenţă ale ambelor limbi în cauză. Amplasarea liniei se bazează pe descoperirile arheologice: majoritatea inscripţiilor descoperite la nord de linie erau scrise în latină, iar majoritatea inscripţiilor din sud erau în greacă. Între cele două zone se afla o bandă de teren cu influenţe atât latineşti, cât şi greceşti. În acea zonă mixtă, s-au păstrat rămăşiţe ale populaţiilor autohtone vorbitoare de iliră şi tracă (Mihăescu 1966: 31). În anul 106, romanii izbutesc să mai cucerească un teritoriu în această parte a Europei; împăratul Traian îi învinge pe daci şi cucureşte teritoriul lor de la nordul Dunării, unde întemeiază provincia romană Dacia, aceasta cuprinzând Banatul de azi (părăsit după 11 ani), Oltenia şi o parte a Ardealului. Ea este singura provincie de dincolo de Rin şi Dunăre care a constituit, timp de multe secole, frontiera de nord a imperiului. Totuşi, romanii nu sunt în stare să-şi menţină stăpânirea asupra Daciei. În anul 271 se retrag la graniţa tradiţională de pe linia Dunării, de fapt, cedând teritoriul nord-dunărean goţilor. În 395, Imperiul roman se împarte în două state: apusean şi răsăritean. Frontiera trece prin Peninsula Balcanică: vechiile provincii Moesia Superioară şi o parte a Dalmaţiei (atunci dioceza Dacia), Moesia Inferioară şi Tracia (dioceza Tracia), Macedonia, Epirul şi Ahaia (dioceza Macedonia) sunt incluse în Imperiul Roman de Răsărit, pe când Dalmaţia şi Panonia – în cel de Apus. Astfel, provinciile romanizate ale Peninsulei Balcanice încep să aparţină Imperiului Răsăritean, în care limba vorbită a majorităţii populaţiei este greaca. Romanitatea balcanică îşi pierde legăturile cu Roma (care, prin influenţa sa unificatoare şi centralizatoare, şi-a menţinut până acum o relativă unitate a lumii latinofone) şi, pe de altă parte, cu celelalte arii romanice aflate acum în graniţele unui alt stat. După un secol şi jumătate, împăratul Răsăritului, Iustinian (527-565),

34

ocupă o parte din teritoriile Imperiului Roman de Apus, dispărut între timp sub năvala germanicilor, printre aceste teritorii aflându-se Italia şi provinciile vest-balcanice. Toate acestea, totuşi, nu mai schimbă nimic. În Dalmaţia şi Panonia au pătruns deja slavii, care au separat definitiv cele două populaţii romanizate: iliro- şi balcanoromanică. În Imperiul Roman de Răsărit, latinofonii reprezintă o minoritate. Este adevărat, însă, limba oficială a Imperiului rămâne latina, cetăţenii acestuia se cheamă în continuare ‘romani’, iar statul îl numesc ‘Romania’, numai că aproape toţi folosesc termenii respectivi în versiunile lor greceşti: Ῥωμαῖοι şi Ῥωμανία, ajungând chiar să-şi denumească greaca maternă prin termenul ἡ Ῥωμαϊκὴ γλῶσσα ‘limbă romană’ (Jurewicz 1999: 21). Abia împăratul Heraclius (610-641) renunţă la pretinsul caracter latin al statului, înlocuind latina cu greaca în calitate de limbă oficială, iar Imperiul Roman de Răsărit este numit din ce în ce mai des Imperiul Bizantin, după vechiul nume al capitalei. Latinofonilor din Imperiul de Răsărit le-a fost dat să nu vadă degradarea limbii lor materne şi scoaterea ei definitivă din ultima funcţie pe care o avea în Constantinopol. În momentul acela, romanicii balcanici nu mai erau, de fapt, locuitori ai Imperiului de Răsărit. Cu câteva decenii în urmă, începuse o colonizare în masă a teritoriului sud-dunărean de către slavi, în urma căreia bizantinii, practic, au pierdut controlul asupra provinciilor balcanice. Slavii iniţiază primele expediţii în teritoriul bizantin încă din anii 520-530, în perioada în care erau aşezaţi în nordul Mării Negre. Treptat, se apropie de frontiera dunăreană a bizantinilor, începând să se instaleze, în anii 570-580, între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, iar din 650 – în Ardeal. Atacurile continuă şi sunt din ce în ce mai violente. Invadatorii seamănă groază printre localnici, trecând prin foc şi sabie toată regiunea. În acelaşi timp, se întreprind primele încercări de a se stabili permanent pe teritoriul bizantin: în 550/551 slavii iernează pentru prima dată la sud de Dunăre (Matei – Giurescu 1971: 50, Hilczer-Kurnatowska 1972: 495).

35

Este interesant că, de la început, toate incursiunile sunt întreprinse împreună cu popoare nomade de origine turcică: mai întâi cu bulgarii şi cutrigurii, iar din anul 586 – cu avarii. În rarele situaţii în care apar ca singurii atacatori, slavii sunt numiţi, de cronicarii bizantini, anţi. Acest nume s-ar fi referit şi el, după părerea unor istorici, la un trib nomad (de data aceasta unul de origine sarmată). În afară de aceasta, trebuie remarcat faptul că expansiunea slavilor are un alt caracter decât mişcările altor triburi „barbare”. Slavii nu părăsesc teritoriul pe care sunt aşezaţi, ci îl lărgesc, pe când popoarele turcice şi germanice se deplasează în permanenţă, găsinduşi aşezări mai stabile după secole întregi de migraţii. Unii sunt agricultori, alţii nomazi şi războinici. Aşadar, participarea slavilor la expediţiile armate împotriva Bizanţului poate trebuie interpretată altfel. E posibil ca triburile de agricultori să fi fost obligate sau îndemnate de unele triburi nomade să ia parte la campanii prădătoare, fiind atraşi de perspectiva aşezării ulterioare în locuri mai atractive cu pământuri rodnice. În mod cert, în asemenea relaţii se aflau slavii şi avarii; din Cronica lui Fredegarius din sec. al VII-lea aflăm că slavii erau befulci (‘ciobani’) ai avarilor, care îi obligau să participe la războaiele lor, luptând pentru ei în primele rânduri ale oastei. În anul 602, slavii şi avarii forţează Dunărea şi invadează provinciile balcanice ale Imperiului. Frontiera dunăreană se prăbuşeşte, iar slavii ocupă vaste teritorii până la Munţii Balcani. Continuă colonizarea în masă a teritoriului sud-dunărean, care se face acum din două direcţii: valului de migratori veniţi din est i se adaugă unul nou, pornit din teritoriile slavilor de vest, care coboară în Panonia şi Dalmaţia. Slavii reuşesc să ocupe şi Grecia; ajung până în Peloponez şi se aşează chiar lângă Atena. Totuşi, cu timpul, grecii recuperează sudul Peninsulei Balcanice – în sec. al X-lea, slavii greci sunt învinşi definitiv de Imperiul Bizantin şi începe asimilarea lor de către greci. La început, colonizarea Peninsulei are un caracter „insular” – slavii se instalează printre vechii locuitori din zonă (HilczerKurnatowska 1972: 497). Aceştia sunt, în primul rând, romanici

36

numiţi de ei vlahi (termenul preluat de la triburile germanice), adică urmaşi ai autohtonilor romanizaţi. În acest moment, trebuie să revenim la discuţia privitoare la etnogeneza românilor (şi, în mod mai general, a vlahilor), pentru a răspunde la întrebarea următoare: care populaţie paleobalcanică poate fi considerată substratul limbilor balcanoromanice? După părerea noastră, toate datele lingvistice şi istorice pledează pentru traci şi limba tracă. Ilirii nu pot intra în discuţie, ţinând cont de faptul că dalmata, care trebuie să se fi format pe substratul ilir, diferă prea mult de limbile balcanoromanice ca să putem admite că cele din urmă s-au format pe acelaşi substrat ca aceasta. Includerea în discuţie a dacilor şi lărgirea teritoriului de formare a limbilor balcanoromanice cu teritoriul nord-dunărean nu este posibilă din lipsa surselor şi dovezilor univoce. În schimb, posibilitatea de persistare a unei populaţii romanizate în Dacia romană, ocupată de romani numai timp de un secol şi jumătate (care ar fi fost aşa de puternică, încât s-ar fi extins ulterior şi la regiunile vecine) este foarte greu de admis (Weigand 1907, Illyés 1988, Du Nay 1996). De altfel, se pare că problema continuităţii este abordată greşit, cel puţin pentru discuţia noastră. Deoarece majoritatea lingviştilor consideră daca şi traca limbi înrudite sau chiar dialecte ale unei singure limbi (Russu 1967, Bednarczuk 1986b: 477), substratul trac ar fi dat rezultate similare ca cel traco-dac. Aşadar, la urma urmelor, este mai sigur să se admită că substratul limbilor balcanoromanice îl constituie traca. În afară de vlahi, slavii mai întâlnesc şi rămăşiţe ale populaţiei neromanizate. Trebuie remarcat că, mult timp, o largă bandă de teren romanizată (Belgrad, Niş, Sofia, Scoplie şi Prizeren) i-a separat pe slavii din apusul Peninsulei (viitorii sârbi) de cei din răsăritul ei (slavii bulgari şi macedoneni) (Rosetti 1978: 296, 303). Se pare că acolo, în ţinuturile izolate şi muntoase, omise iniţial de slavi, au persistat, pe lângă vlahi, şi grupuri mai compacte de urmaşi ai autohtonilor preromani (Hilczer-Kurnatowska 1972: 500). Aceştia, romanizaţi profund şi de atunci expuşi şi la o puternică influenţă slavă, dau naştere poporului albanez. Originea lor este necunoscută: conform unor lingvişti, albanezii sunt continuatori ai tracilor,

37

conform altora – ai ilirilor, dar este foarte probabil că avem de-a face cu o populaţie şi o limbă mixtă, membri ai unor triburi diverse, refugiaţi din toate părţile Balcanilor. Dovadă ar sta limba lor, care conţine atât elemente satem (ca limba tracilor), cât şi centum (ca ilira) (Bednarczuk 1986b: 511). Această ipoteză este foarte tentantă şi explică dintr-o dată toate problemele legate de vechea istorie a limbii albaneze. Totuşi, mai trebuie făcută o observaţie cu privire la raporturile dintre albaneză şi limbile balcanoromanice. Asemănările izbitoare între sistemul gramatical albanez şi cel balcanoromanic ne fac să credem că albaneza trebuie să fi continuat, în mod predominant, un dialect tracic, pentru că traca trebuie considerată substratul limbilor balcanoromanice. Caracterul mai degrabă tracic decât iliric al albanezei este confirmat şi de faptul că substratul dalmatei trebuia să fie un idiom iliric, iar albaneza nu poate fi considerată substratul dalmatei, şi, prin urmare, albaneza nu poate fi identificată cu ilira. Faptul că slavii nu s-au aşeazat iniţial în centrul Peninsulei sar explica prin direcţia migraţiilor lor. Slavii au năvălit la sudul Dunării din două direcţii: dinspre Dunărea de jos şi dinspre nordvestul Peninsulei Balcanice, ţintind direct spre Grecia propriu-zisă şi omiţând, din această cauză, centrul Peninsulei. Acolo, populaţia romanizată nu a intrat în contact direct cu slavii. Cei din urmă au început să se ivească în această regiune abia în sec. al VIII- lea şi al IX-lea. La început au venit acolo bulgarii, mai târziu interesându-se de terenurile acestea şi sârbii (Rosetti 1978: 296, 303). Odată cu încheierea colonizării slave, încep procesele etnice şi lingvistice care ne interesează în mod mai special. Este vorba de interferenţele care se produc între slavi şi populaţia balcanoromanică. Rezultatele cercetărilor arheologice şi analiza culturii medievale a slavilor meridionali confirmă o contribuţie biologică şi culturală importantă a populaţiilor locale la formarea Slaviei de Sud. Slavii au asimilat un procentaj însemnat al vechilor locuitori din Balcani, ceea ce a dus, printre altele, la schimbarea structurii lor antropologice (Hilczer-Kurnatowska 1972: 497). Aceste populaţii care au contribuit la forma definitivă a popoarelor balcanoslave sunt, înainte de toate,

38

vlahii balcanici. Populaţia preromană s-a păstrat în zone mai izolate (v. mai sus cazul albanezilor), iar în ceea ce priveşte mărimea ei, nici nu se compara cu cea balcanoromanică. De asemenea, asimilarea vlahilor de către slavi a atras după sine schimbări foarte radicale în limbă. Dat fiind că limba grupului vestic al slavilor meridionali s-a dovedit mult mai conservatoare decât balcanoslava, se poate presupune că, în vestul Balcanilor, relaţiile slavo-romanice au avut un caracter mai puţin strâns decât la viitorii bulgari şi macedoneni. Aşadar, pe teritoriul sud-dunărean, în secolul al VII-lea, s-a produs contactul romanicilor cu slavii. Din momentul în care vlahii pătrund şi în nordul Dunării (conform teoriei continuităţii, ei sunt prezenţi acolo din timpurile Daciei romane), un asemenea contact are loc şi la nordul fluviului. Acest contact trebuia să ia forme foarte strânse, dacă în urma lui s-a ajuns la procese etnolingvistice aşa de avansate. În consecinţă, trebuie să se presupună o convieţuire strânsă a celor două populaţii, convieţuire care s-ar fi manifestat la foarte multe, dacă nu la toate nivelele: politic, cultural, economic şi, cel mai important pentru noi, la cel lingvistic. În mod practic, aceasta înseamnă că s-a ajuns la un amestec etnic şi la bilingvismul general şi „social” (aşadar, nu unul parţial şi individual): Vor trebui câteva sute de ani până când aceşti slavi să se lase românizaţi. S-a întâmplat în aria noastră românească exact inversul a ce s-a întâmplat la sud şi sud-vest de Dunăre, în viitoarea Bulgarie şi în Serbia şi Croaţia unde, dimpotrivă, vorbitorii de limbă latină s-au lăsat slavizaţi. E un fenomen, aparent, ciudat, înseamnă că la noi au fost mai puţini slavi şi prin urmare românii (vlahii) i-au înglobat, ca să zic aşa, şi le-au dat limba română, pe când la sud, vorbitorii de limbă proto-română au fost cu vremea înghiţiţi de slavi, încât n-au rămas acolo decât din ce în ce mai puţini latinofoni, care au fost aproape toţi asimilaţi de slavi sau de greci (Djuvara 2007: 35).

Aşadar, se pot distinge aici două fenomene asemănătoare, dar petrecute în locuri şi cu efecte diferite. Dat fiind faptul că bilingvismul, prin natura sa, este un stadiu neobişnuit şi temporar, se ajunge, mai devreme sau mai târziu, la eliminarea acestuia prin trecerea la una dintre limbile în cauză şi uitarea celeilalte. Prin

39

urmare, în cazul nostru avem de-a face, pe de o parte, cu slavizarea vlahilor în sudul Dunării, şi, pe de alta, cu romanizarea slavilor în altă parte (v. şi Bec 1971: 147, Rosetti 1978: 299-301, Gogolewski 1982: 15-17, Gołąb 2004: 60-61). Cu alte cuvinte, în unele locuri, vlahii învaţă limba slavilor, iar în altă parte, slavii pe cea a vlahilor. În principiu, punctul de plecare pentru ambele situaţii este acelaşi. Efectele inverse se pot datora, conform celor spuse de Djuvara, factorilor de ordin cantitativ. În zonele în care predomină slavii, vlahii sunt obligaţi să treacă la limba acestora, iar acolo unde există o mai puternică colonizare vlahă, slavii se lasă romanizaţi. Ne rămâne să indicăm, în linii mari, timpul şi spaţiul de producere a fenomenelor aduse în discuţie. Expunerea citată din Djuvara simplifică lucrurile: pe când slavizarea vlahilor a avut loc, de fapt, numai la sudul Dunării, romanizarea slavilor a trebuit să se petreacă atât la nord, cât şi la sud. Să examinăm pe rând fiecare fenomen care ne interesează. În sec. al VII-lea, slavii se aşază la sudul Dunării, întâlnesc acolo o populaţie romanizată şi îşi impun stăpânirea asupra acesteia. Trebuie observat că totul variază în funcţie de regiune. Se pare că cele mai intense contacte slavo-romanice cu slavii, ca element predominant şi asimilator, au avut loc în partea nord-estică a teritoriului sud-dunărean, unde s-a făurit Caganatul şi apoi Ţaratul Bulgar, şi, poate şi mai intense, în Macedonia. Judecăm astfel după aspectul limbilor bulgară şi macedoneană, cu o structură cu totul modificată faţă de celălalt grup de limbi slave merdionale (Gołąb 2004: 62 consideră că cel mai mult s-a schimbat, sub influenţă romanică, structura macedonenei). Este posibil ca procesul de slavizare a vlahilor bulgaro-macedoneni să fi durat până în sec. al XIII-lea şi al XIV-lea. În 1185-1186, în timpul răscoalei antibizantine, în urma căreia s-a înfiinţat cel de-al doilea Ţarat Bulgar, elementul vlah mai joacă un rol foarte important şi apare ca unul dintre cofondatorii statului, împreună cu slavii şi cumanii (istoriografia românească tradiţională vorbeşte chiar despre imperiul româno-bulgar!, cf. Panaitescu 1942, ed. 1990: 62), ceea ce înseamnă că asimilarea lui este departe de a fi încheiată. În plus, schimbările

40

radicale în bulgaro-macedoneană sunt atestate abia spre sfârşitul perioadei bulgaro-macedonene medii, în sec. al XIV-lea (deşi ar putea fi datate într-o epocă mai veche, pentru că izvoarele scrise din epoca respectivă nu mai reflectă limba vie a poporului, ci se străduiesc, cu orice preţ, să rămână fidele faţă de norma literară chirilo-metodiană, v. mai jos). Ţinând cont de toate acestea, constatăm că influenţa reală a romanicei balcanice asupra bulgaromacedonenei a început cel mai devreme în sec. al X-lea, iar apogeul ei (influenţa de tip aromân şi meglenoromân) a avut loc în sec. al XII-lea şi al XIV-lea, când s-a produs asimilarea vlahilor. Partea cealaltă a medaliei, contactele slavo-romanice cu vlahii ca element predominant şi asimilator, se prezintă mai puţin univoc. Datarea lor poate coborî tot în sec. al VII-lea, cel puţin referitor la sudul Dunării. Pentru nordul Dunării, ar trebui admis, în funcţie de acceptarea sau respingerea teoriei continuităţii, tot sec. al VII-lea sau secolele următoare. Indiferent de aceasta, se pare că, în cazul românei, ar fi existat două etape de asimilare a slavilor. Prima trebuie distinsă pentru sudul (şi poate nordul) Dunării şi perioada balcanoromanicei, iar a doua – pentru nord şi epoca românei vechi. Cea dintâi s-ar fi terminat odată cu dislocarea celor patru limbi balcanoromanice, adică, cel mai probabil, în sec. al X-lea şi al XIlea. A doua ar fi început odată cu coborârea ciobanilor români în văi şi câmpii, printre slavii care locuiau acolo, şi s-ar fi terminat cu o asimilare completă a celor din urmă câteva secole mai târziu (Gogolewski 1982: 17, Sala 1999: 30-31). Trebuie adăugat că slavii din nordul Dunării aparţineau grupului bulgaro-macedonean, deducând din toponimie (Ivănescu 2000: 275) şi din împrumuturile slave recente specifice numai românei, care demonstrează în continuare trăsături fonetice bulgaro-macedonene. Aşadar, a doua etapă a fenomenului respectiv s-ar fi desfăşurat în prima jumătate a mileniului al II-lea. Distingerea celor două etape este cerută de faptul că există un număr de împrumuturi lexicale şi trăsături structurale de origine slavă, comune tuturor limbilor romanice şi, pe de altă parte, există altele, ocurente numai în română sau, în cazul cuvintelor

41

împrumutate, unele care prezintă un fonetism mai recent (de ex., un dublu tratament al vocalelor nazale slave, Rosetti 344-348). În acest caz, deşi unii lingvişti se îndoiesc de o vechime aşa de mare a contactelor slavo-romanice (ILR II 1969: 373, Frâncu 1999: 129), limita inferioară a acestora nu poate fi posterioară apariţiei celor patru limbi balcanoromanice, pentru că atunci n-ar fi fost posibilă împrumuturea unor elemente în mod independent de toate cele patru limbi în cauză. Destrămarea unităţii balcanoromanice, la rândul ei, nu poate fi foarte târzie, pentru că împrumuturile din maghiară nu apar decât în română, iar acestea puteau să se facă deja în sec. al XI-lea. Prin urmare, trebuie admis că influenţele slave asupra românei, exercitate în urma asimilării slavilor de către vlahi, pot fi datate chiar din sec. al V-lea (Densusianu 1997: 234), al VI-lea şi al VII-lea (Bec 1971: 146) sau al VII-lea şi al VIII-lea (Rosetti 1978: 296, Ivănescu 2000: 273), adică de la începutul contactelor dintre cele două populaţii şi al proceselor de acest fel. Este evident, totuşi, că efectele acestor interferenţe nu au apărut imediat. Nu este de mirare că majoritatea cuvintelor împrumutate demonstrează o formă fonetică mai recentă şi de aceea trebuie datate din sec. al IX-lea şi al X-lea. În schimb, din cauza caracterului interferenţelor (asimilarea unui grup compact de vorbitori ai unei limbi de vorbitorii altei limbi), este posibilă formarea, în perioada primelor contacte lingvistice, a unor trăsături structurale noi ale balcanoromanicei rezultată din calchierea de cei asimilaţi a unor structuri după limba lor maternă. În cazul limbii române, influenţa slavă nu s-a oprit odată cu asimilarea slavilor şi încetarea contactului direct dintre ambele popoare. Trebuie menţionată, de asemenea, o influenţă importantă exercitată asupra limbii române de limba slavonă, care a fost, pentru românii medievali, limbă de stat (în Ţara Românească şi Moldova), precum şi limbă a Bisericii şi a culturii (în Ţara Românească, Moldova şi Ardeal). Folosirea limbii slavone de către români rămâne într-o strânsă legătură cu a doua creştinare a acestora în rit slavobizantin. Acest proces este pus în legătură cu creştinarea bulgarilor în

42

sec. al IX-lea, ceea ce ar însemna că românii puteau folosi în calitate de limbă de cultură mai întâi limba slavă veche. În cazul în care creştinarea românilor în rit ortodox ar fi avut loc mai târziu, trebuie admis faptul că prima şi singura limbă de cultură a lor în Evul Mediu a fost slavona şi nu slava veche. Trebuie subliniat că este vorba, mai ales în texte laice, de o redacţie proprie a slavonei, numită slavona românească. Ea se baza pe redacţia bulgaro-macedoneană a slavonei, dar, în afară de multe elemente bulgaro-macedonene medii, avea şi unele sârbeşti, ruseşti (în funcţie de regiune) şi româneşti. Slavona sa introdus la români cel mai târziu în momentul înfiinţării celor două state româneşti, Ţara Românească (sec. al XIII-lea) şi Moldova (sec. al XIV-lea). Spre deosebire de influenţele descrise mai sus, cea slavonă are o înrâurire cu caracter cult, cărturăresc, care s-a produs pe cale scrisă. Primele texte în limba română sunt traduceri, cum se pare, din limba slavonă, de aceea sunt influenţate foarte mult de această limbă în privinţa lexicului, a frazeologiei şi a structurii limbii (Rosetti 1978: 581-588, Rosetti – Cazacu – Onu 1971: 70-71). Spre deosebire de influenţa protoslavă şi bulgaromacedoneană veche şi medie exercitată pe cale orală, influenţa slavonă s-a produs pe cale scrisă şi are un caracter livresc. Totuşi, un număr de elemente lexicale (Rosetti 1978: 593-596) şi frazeologice (Trinca 2006) preluate din slavonă au pătruns în limbajul popular, iar câteva construcţii sintactice de origine slavonă rămân în uz în unele registre ale limbii române contemporane, de pildă într-un stil solemn (ca de ex., în limbajul religios şi, într-o măsură mai mică, în poezie). 1.6. Stabilirea originii slave a unor fenomene ale limbii române Problemele prezentate în subcapitolul precedent rămân, în mai toate cazurile, nerezolvate până acum. Posibilitatea unor interpretări diferite poate fi diminuată, totuşi, prin stabilirea unei metode de cercetare precise care ne va permite să ajungem la concluzii mai clare în privinţa problemei care constituie subiectul nostru.

43

Limbile romanice, continuatoare contemporane ale limbii latine, în ciuda diferenţelor semnificative în toate compartimentele limbii – diferenţe care ne împiedică să le tratăm ca o singură limbă neolatină – posedă un număr de elemente structurale care le apropie una de alta şi care dovedesc că există o schemă comună a structurii lor, aceasta fiind expresia şi rezultatul unor tendinţe evolutive comune şi însemnând păstrarea stării latine sau producerea unor inovări. Din acestea fac parte următoarele: în domeniul foneticii şi fonologiei – o evoluţie puţin avansată a vocalismului (limitată la diftongări ale unor vocale accentuate) şi a consonantismului (de fapt, numai palatalizări ale velarelor înaintea vocalelor anterioare cu reflexe în stadii diferite); în morfologie – reducerea flexiunii nominale (dispariţia cazurilor şi apariţia formei cazuale generale) şi dezvoltarea flexiunii verbale (timpuri şi moduri noi, compuse din infinitiv sau participii şi verbele auxiliare habere şi esse, cu valori noi sau ca înlocuire a formelor sintetice vechi); în sintaxă – tendinţa spre o topică fixă şi tipul izolant; în lexic – fondul principal de cuvinte comun, bazat pe lexicul latinei târzii şi al limbajului vorbit, împrumuturi germanice din perioada marilor invazii, latinisme culte sub influenţa latinei ecleziastice şi savante). Toate acestea sunt valabile pentru toate limbile romanice în ansamblu, deşi unele dintre ele prezintă, în anumite privinţe, nişte abateri de la modelul descris mai sus. De exemplu, franceza (şi limbile d’oïl) demonstrează o evoluţie fonetică extrem de avansată (numeroase palatalizări, reducerea şi dispariţia vocalelor neaccentuate), neobişnuită pentru alte limbi romanice, cf.: lat. cantat [kantat], sp., it. canta [kanta], rom. cântă [kɨntə] vs. fr. (il) chante [ʃãt]. Cea mai mare individualitate o manifestă româna şi grupul balcanoromanic, în cazul cărora nu mai este vorba de divergenţe faţă de celelalte limbi romanice numai sub un anumit aspect sau într-un compartiment dat al limbii, ci în mai multe, dintre care unele foarte importante. Aceste neconcordanţe, specifice limbii române şi opuse tendinţelor generale ale restului limbilor romanice, pot fi explicate în mai multe feluri. În cazul în care un anumit fenomen din limba română nu-şi găseşte paralela în alte limbi romanice, dar a existat în

44

limba latină, acesta trebuie considerat un arhaism latinesc păstrat în română şi dispărut în alte limbi romanice. În acest caz, pentru a explica originea fenomenului respectiv, nu e nevoie să recurgem la influenţa altor limbi din zonă. Asemenea explicaţii sunt, în majoritatea cazurilor, destul de riscante sau, cel puţin, greu de dovedit. Ne putem întreba numai în ce măsură un imbold străin putea influenţa menţinerea acestei situaţii din limba latină care nu mai e ocurentă în nicio altă limbă romanică. În schimb, dacă un fenomen nu apare în latină, nici în limbile romanice occidentale, dar are echivalente exacte într-una sau mai multe limbi, cu care româna a intrat într-un contact mai apropiat, acesta poate fi considerat un element al sistemului limbii române format sub o influenţă străină. Limbile care intră în discuţie sunt: o limbă paleobalcanică prelatină (substratul), albaneza (în cazul în care protoalbaneza nu este considerată substratul limbii române), limbile slave sud-estice (superstrat) şi greaca. În ordinea probabilităţii de exercitare a unei influenţe de acest gen, pe primul loc trebuie să se plaseze limba albaneză şi limbile slave. Posibilitatea de exercitare din partea limbii greceşti a unei influenţe asupra sistemului gramatical al românei trebuie luată în considerare cu mai multă prudenţă, limba greacă nefiind pentru română nici substrat, nici superstrat. Aşadar, obiectul potenţial al prezentului studiu îl constituie acele elemente ale structurii limbii române, care: 1. sunt inovaţii ale acesteia faţă de latină, 2. nu sunt cunoscute celorlalte limbi romanice, 3. se regăsesc într-una dintre limbile slave care au influenţat româna. 4. nu apar în albaneză, iar în caz contrar, explicaţia prin slavă trebuie să fie mult mai plauzibilă. Ocurenţa unui fenomen similar în greacă nu constituie un argument decisiv în favoarea originii lui greceşti – în orice caz, nu exclude originea slavă, deoarece greaca nu este pentru română substrat, nici superstrat şi influenţa ei asupra românei n-a fost niciodată aşa de puternică ca cea slavă. De altfel – fără să intrăm în detalii – trebuie remarcat că toate fenomenele de ordin gramatical, comune limbilor română şi greacă, se regăsesc şi în albaneză, ceea ce

45

ne permite să eliminăm, cel puţin în această privinţă, posibilitatea unei influenţe directe, exercitate de greacă asupra românei. Aşadar, faptele lingvistice se prezintă după schema următoare: starea din latină, cea din limbile romanice occidentale, cea din limbile balcanoromanice şi cea din limbile balcanoslave. Limba albaneză se introduce în discuţie numai atunci când explicaţia prin slavă este concurată de cea prin albaneză (protoalbaneza fiind considerată aici substratul românei).

46

Capitolul II

Influenţa slavă veche asupra flexiunii şi sintaxei limbii române

2.1. Vocativul şi formele lui 2.1.1.

Vocativul – probleme generale

Unele dintre mărcile morfologice ale vocativului din limba română s-au preluat, după cum se crede, din slavă. Pentru că vocativul latinesc nu s-a păstrat în limbile romanice occidentale, s-a presupus, de asemenea, că pierderea acestuia s-a produs şi în balcanoromanică, iar din slavă s-ar fi împrumutat nu numai una sau mai multe desinenţe de vocativ, ci şi conceptul însuşi de vocativ exprimat cu mijloace morfologice. Prin urmare, trebuie luat în considerare un aspect mai larg al problemei, inclusiv originea noţiunii de vocativ. Formele speciale ale substantivului care exprimă o adresare directă se regăsesc în limbi de origini diferite. Deşi, de cele mai multe ori, toate sunt numite vocativ, numai o parte din acestea constituie forme morfologice speciale, termenul vocativ fiind folosit foarte des şi pentru expresii compuse din substantiv şi o particulă specializată. Un astfel de vocativ, impropriu numit vocativ, este ocurent în chineză, coreeană, arabă. Particulele specializate pot apărea şi în limbi care posedă vocativul propriu-zis, folosindu-se împreună cu acesta, rom. măi Miroane, băi, Ovidiule, bre Laszlo (Zafiu 2001: 47), megl. mări babu, mamu moari, mori luduli (Capidan 1925: 146), sau, în locul lui, cu forme de nominativ: megl. bra pul’ (Capidan 1925: 146), arom. a bre drac, lai mer aroshu (Capidan 1932: 386), lea featã (ibidem: 394).

Uneori, termenul respectiv se foloseşte pentru a denumi un comportament sintactic specific al substantivului (de ex., folosirea lui fără determinanţi, obligatorii în alte contexte sintactice). O asemenea situaţie se întâlneşte în special în limbi care posedă categoria determinării. În aceste cazuri, în funcţia de vocativ, apare cel mai des un substantiv nearticulat (adică în forma sa „de bază”), iar în alte funcţii, substantivul poate sau chiar trebuie să aibă forma articulată. Diferenţa este foarte clară şi sistematică în cazul numelor proprii, care, în unele limbi care cunosc categoria determinării, acceptă în mod obligatoriu articolul hotărât (uneori varianta lui specială numită „articol personal”, ca în catalană) în toate contextele sintactice, exceptând funcţia de vocativ. Acest fenomen este ocurent, cu grade diferite de consecvenţă, în unele limbi romanice (catalană, limbile d’oc, veneţiană), diferite variante ale germanei, cf. occ. Coma va, Maria? ‘Ce mai faci, Maria?’ vs. Coma va la Maria? ‘Ce mai face Maria?’, ven. Varda ła Marìa! ‘Uită-te la Maria!’ vs. Varda, Marìa! ‘Uită-te, Maria!’. Vocativul propriu-zis este exprimat printr-o formă morfologică specială şi este o particularitate a limbilor indoeuropene (şi, printre altele, a limbii gruzine). Este atestat în cele mai vechi limbi din această familie (şi în unele moderne, mai ales în cele considerate, în general, arhaice) cu forme apropiate sau chiar identice, ceea ce ne permite să includem forma de vocativ şi în reconstrucţia limbii protoindoeuropene (Meillet 1958: 287, Simenschy – Ivănescu 1981: 288-289, Bednarczuk 1986a: 28). În toate limbile în cauză, apare, de asemenea, acelaşi sincretism vocativ plural = nominativ plural. Cu alte cuvinte, formele separate de vocativ se disting numai la singular, iar la plural, se foloseşte nominativul cu acest sens10. Dintre limbile indoeuropene moderne, vocativul s-a păstrat ca o formă vie în majoritatea limbilor slave, în limbile baltice (lituaniană şi letonă), în grupul goidelic al limbilor celtice (gaelica irlandeză şi scoţiană) şi în greacă. În cadrul limbilor romanice, el există numai în grupul balcanoromanic. 10

Formele de vocativ plural distinct de nominativ, ocurente în unele limbi indoeuropene (irlandeză, română), sunt ulterioare.

48

Vocativul exprimat printr-o formă morfologică separată ridică probleme legate de definirea lui. Din punct de vedere morfologic, prin faptul că este una dintre variantele contextuale ale substantivului, care posedă o terminaţie flexionară proprie, vocativul trebuie considerat unul dintre cazurile gramaticale. Totuşi, comportamentul lui sintactic diferă de cel al altor cazuri, a căror funcţie constă în exprimarea relaţiilor dintre cuvintele dintr-o propoziţie. Vocativul îndeplineşte această funcţie numai parţial, atunci când apare într-o propoziţie cu predicatul la persoana a doua, de cele mai multe ori la modul imperativ, de ex., Maria, ascultă!, putând fi tratat ca apoziţie a subiectului (Heinz 1965: 109) sau chiar ca subiect al propoziţiei (Zdrenghea 1956: 55). Totuşi, există situaţii în care vocativul se află în afara propoziţiei şi singur constituie un enunţ separat: Maria, unde-i mama? (Moga 2003: 11). De aceea, unii lingvişti, deşi enumeră vocativul printre cazurile gramaticale, îi acordă un statut special de „caz subiectiv”, spre deosebire de celelalte cazuri „obiective” (Heinz 1965: 31, Gogolewski 1982: 40). Alţii merg mai departe, negând apartenenţa vocativului la categoria cazului (Hjelmslev 1935: 96), distingând două categorii, cazul şi apelul (Dalewska-Greń 1997: 264-265), cea de-a doua fiind exprimată de vocativ (la nume) şi imperativ (la verbe) (Pianka – Tokarz 2000: 188). Un caracter diferit al formei de vocativ faţă de alte forme cazuale şi, prin urmare, o oarecare independenţă faţă de restul paradigmei substantivului, se poate observa şi în evoluţia declinării substantivului. Analiza mai multor limbi indoeuropene arată că evoluţia formelor de vocativ nu este paralelă cu cea a celorlalte forme cazuale. Cu alte cuvinte, păstrarea sau reducerea declinării numelui nu afectează neapărat menţinerea sau eliminarea vocativului care se comportă ca un caz aparte. Deşi constituie una dintre formele numelui, ca şi alte cazuri, evoluţia acestuia pare a nu avea nimic de a face cu tendinţele generale în evoluţia altor cazuri şi, respectiv, a fenomenului de declinare privit în mod mai general. De exemplu, limbile rusă, bielorusă, slovenă şi soraba de jos, deşi au moştenit din limba slavă veche o flexiune bogată a numelui

49

(şase cazuri), nu mai cunosc forma de vocativ. În schimb, limbile bulgară şi macedoneană, care şi-au pierdut complet flexiunea numelui, sau limbile goidelice, care au păstrat numai cazul direct şi genitivul, disting şi utilizează tot timpul forma de vocativ. O situaţie asemănătoare se regăseşte şi în limbile balcanoromanice. Deşi flexiunea lor nominală este destul de simplificată, vocativul balcanoromanic a supravieţuit procesului de eliminare a sistemului cazual şi a format chiar forme noi (mai ales în română). Luând în considerare toate acestea, îmbrăţişăm poziţia acelor ligvişti care disting o categorie nominală separată (apelul), aceasta cuprinzând vocativul. 2.1.2.

Vocativul în latină

În latină, numai o parte din numele masculine din declinarea a doua (substantivele terminate în -us sau -ius şi adjectivele în -us) distingeau la singular o formă separată de vocativ. Cele în -us formau vocativul cu morfemul -e, iar cele în -ius – cu -ī (Wielewski 1994: 15, Wikarjak 2006: 19), de ex., Et tu, Brute, contra me!; mi filī! Celelalte substantive şi adjective din declinarea a doua („imparisilabice” în -r, cu -e stabil ca în puer, acuz. puerum sau mobil ca la Alexander, acuz. Alexandrum), precum şi numele din alte declinări, foloseau în această funcţie forma de nominativ. În latina vorbită, judecând după unele texte şi inscripţii, am avea de a face cu extinderea morfemului -e şi asupra altor substantive din declinarea a doua. Această înlărgire a folosirii vocativului în -e este, totuşi, aparentă. De fapt, s-a produs aici trecerea substantivelor „imparisilabice” cu tema în -r în grupul celor „parisilabice” cu terminaţia -us (Iordan – Manoliu 1965: 141, Manoliu Manea 1971: 211, Rosetti 1978: 141), cf. aper non aprus, teter non tetrus (Appendix Probi, sec. al III-lea). Schimbarea terminaţiei de nominativ s-a făcut sub influenţa celorlalte cazuri (mai ales a acuzativului), prin analogie cu substantivele în -us: după acuzativul aprum s-a refăcut un nominativ aprus (Rosetti 1978: 141) sub influenţa declinării de tipul dominum – dominus. Aşadar,

50

vocativele Puere, prae! pentru Puer, prae! (Plaut, Pseudolus) sau Alexandre pentru Alexander (inscripţie din Roma, Diehl 1913: 262) sunt formate de la nominativele puerus şi Alexandrus, refăcute dupa acuzativele puerum şi Alexandrum. Totuşi, latina târzie, odată cu reducerea generală a flexiunii numelui, tinde să elimine forma de vocativ şi să extindă întrebuinţarea formei de nominativ cu sensul de vocativ şi la substantive masculine terminate în -us. În latina bisericească, substantivele ca Deus, agnus folosesc la vocativ numai forma de nominativ (în loc de formele clasice Dive, agne), de ex., Oremus. Exaudi nos, (...) aeterne Deus; Agnus Dei, qui tollis peccata mundi! (Missa Romana). Este foarte probabil că expansiunea terminaţiei -us în detrimentul lui -e a pornit sub influenţa substantivelor din declinarea a IV-a, terminate la nominativ în -us ca cele din declinarea a II-a, dar, spre deosebire de acestea, cu terminaţia vocativului egală cu nominativul. Este adevărat că substantivele din declinarea a IV-a au trecut, în latina târzie, în declinarea a II-a, dar, poate, s-a produs aici o confuzie a paradigmelor, la declinarea a II-a trecând şi terminaţia de vocativ a declinării a IV-a (sau, mai bine spus, sincretismul voc=nom). În acest caz, formele de vocativ Deus, agnus ar fi rezultatul analogiei cu formele normale ca Spiritus etc., ca în Veni, Sancte Spiritus (Sequentia ad Spiritum Sanctum). 2.1.3.

Vocativul în limbile romanice occidentale

În limbile romanice occidentale se continuă tendinţa latinei târzii de eliminare a vocativului în -e (singurul existent, de fapt) şi, ca rezultat, practic nu se păstrează acolo nicio urmă a acestuia. Singurele sau, cel puţin, unele dintre foarte puţinele exemple de păstrare a vocativului latinesc în -e sunt formele Damned(i)eus din franceza veche, italienescul Domineddio şi câteva nume masculine de tipul Barbate, Benedicte, Dominiche, Paule din sardă (Niculescu 1965: 25). Forma franceză, atestată pentru prima dată în La vie de saint Léger (sec. al X-lea) şi folosită frecvent, printre altele, în La Chanson de Roland (sec. al XII-lea/al XIII-lea), este, totuşi, mai

51

discutabilă. Poate continua, ca cea italiană (precum şi rom. Dumnezeu, arom. Dumnidzău), vocativul latinesc Domine Deus, dar este posibil să provină din acuzativul *Domino Deu > Damned(i)eu, de la care s-a refăcut nominativul Damned(i)eus prin analogie cu alte substantive masculine cu -s la nominativ şi -ø la acuzativ11. Vocala e din Damnedieu nu trebuie să fie reflexul terminaţiei latineşti de vocativ, pentru că poate reda atât pe e din Domine, cât şi pe o din *Domino precedat de un grup consonantic. Cu toate acestea, Greimas (1988: 156) dă ca etimon Domine Deus, ceea ce pune şi mai multe dificultăţi de ordin fonetic (explicarea dispariţiei lui -s), dat fiind faptul că la Greimas cuvântul respectiv este dat în forma Damedeu, -dé. Romanşa, la rândul ei, distinge între formele: Dieus şi Dieu, dintre care prima continuă nominativul şi are valoare de vocativ, iar a doua provine din acuzativ şi apare în alte întrebuinţări (Mańczak 1988: 613). Prin urmare, întâlnim aici refacerea vechii opoziţii latine cu mijloace noi, dar numai într-un singur caz, neglijabil atunci pentru prezenta analiză. 2.1.4.

Vocativul în română

În cele mai vechi texte româneşti, substantivele masculine şi adjectivele terminate într-o consoană sau vocala -u (continuatoarele formelor latineşti în -us) au vocativul în -e: Diacone, apropie-te. (LC 146); Ce iaste, Doamne, acela? (CS 246); Cădire aducemu-ţi, Hristoase. (LC 130); Becisnice ome, că în toate dzile vedeai cumu lă e şi bătrânii şi tinerii. (CS 261); Suflete, atunci nu veri griji nici de feciori, nici de muiere. (CS 261); Doamne împărate, venit-au o boiereasă în cetate. (CS 281). Masculinele în -e, femininele şi pluralele folosesc la vocativ forma de caz direct. Formele cazului direct pot fi folosite în funcţia de vocativ şi la masculinele care posedă forma de vocativ propriu-zisă în -e. Uneori, în aceleaşi texte, apar ambele forme: vocativul propriu-zis şi cazul direct cu funcţia de 11

Franceza veche are declinarea compusă din doi termeni: nominativul şi acuzativul (deşi opoziţia formală dintre ei apare numai la substantivele masculine).

52

vocativ: Roagă-te de mine, despoietoare. (LC 132) vs. Dulce-hardămu-ţi, despoietoriu. (LC 146); Cu ceaste fericate tării şi noi, împărate, de-oameni-iubitoriu, strigăm şi grăim. (LC 142) vs. Hardămu-ţi, împărat nevăzut. (LC 144); Blămu, Mihaile (vocativ propriu-zis) giudecătoriu (caz direct), să vedemu muncile cele marile! (CS 255). La unele cuvinte, în funcţia de vocativ apare numai cazul direct: Anatima, fiiul diavolului, vrăjitoriu rău şi câne rău! (CS 286). Fenomenul pare a fi o continuare a tendinţei latinei târzii de eliminare a vocativului prin înlocuirea lui cu nominativul. Este interesant şi faptul că deja în româna veche, categoria apelului începe să se suprapună cu categoria determinării, dezvoltarea ei fiind chiar stimulată ulterior de cea de-a doua. În alte limbi care cunosc cele două categorii (greaca, limbile balcanoslave, limbile goidelice), vocativul nu este articulat şi poate fi considerat ca indiferent din punctul de vedere al determinării. În schimb, în română, lângă formele nearticulate în -e, mai frecvente în ansamblu, apare forma cu terminaţia -(u)le, care trebuie interpretată ca una articulată definit. În acelaşi timp, încep să apară şi alte desinenţe, care au şi ele, după cum se pare, un caracter articulat. Substantivele feminine formează vocativul cu ajutorul morfemului -o, iar la plural, apar cu funcţia de dativ formele articulate ale cazului indirect în -lor. Iniţial, frecvenţa tuturor acestor forme nu este prea mare, dar, cu timpul, creşte, de ex., fem. Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi,împieliţatul! (I. H. Rădulescu, Zburătorul), Urmaşilor mei Văcăreşţi!/Las voă moştenire... (I. Văcărescu, Testament). În limba română contemporană, toate sunt bine reprezentate, deşi, de obicei, cu valori stilistice diferite. În consecinţă, vocativul românesc se exprimă în limba actuală prin mai multe forme, în funcţie de gen, număr şi determinare. Tabelul desinenţelor de vocativ nr. gen desinenţă neart. art.

sg m C, -u -e -ule, -le

-e ---------

f -ă -o

pl m

f

-e -lor

53

Exemplificare nr. gen desinenţă neart. art. neart. art. adj. neart. adj. art.

sg m C, -u băiete! băiatule! Dane! Radule! stimate!

-e ---------------------

prostule!

-----

pl m

f

vulpeo!

băieţilor!

fetelor!

Ano!

Mario!

-----

proasto!

-----

proştilor!

f -ă

-e

fato!

proastelor!

Ca în româna veche, formele care lipsesc (pentru masculinele articulate şi nearticulate în -e, femininele şi pluralele nearticulate) sunt înlocuite cu formele cazului direct care, în situaţia aceasta, trebuie tratate ca forme normale de vocativ, de ex., Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate... (I. H. Rădulescu, Zburătorul), Veniţi lângă mine, tovarăşi, să bem! (L. Blaga, Veniţi după mine, tovarăşi!). Aceasta înseamnă că opoziţiei băiete vs. băiatule îi corespunde, în cele din urmă, opoziţia fată vs. fato (la feminin singular) sau băieţi vs. băieţilor, fete vs. fetelor (la plural), deşi forme de vocativ propriu-zise sunt numai băiete, băiatule, fato, băieţilor şi fetelor. De asemenea, formele cazului direct pot înlocui, în continuare, vocativul substantivelor care posedă formele propriuzise ale acestuia, de ex., Stoarce, Dumnezeu, lămâia lunii. (T. Tzara, Insomnie) în loc de Stoarce, Dumnezeule, lămâia lunii.; Cobori în jos, Luceafăr blând! (M. Eminescu, Luceafărul) în loc de Cobori în jos, Luceafăre/Luceafărule blând!. Cazul direct poate apărea la funcţia de vocativ atât la forma nearticulată, cât şi cea articulată. Cea din urmă este specifică, printre altele, unor grade de rudenie, de ex., mama! (în loc de mamă!) (Vasiliu 1985: 270). Totuşi, întrebuinţarea formelor articulate ale cazului direct cu funcţia de vocativ cunoaşte nişte restricţii, de ex., e exclusă la masculinele în -e folosite separat, fără determinanţi (*fratele, numai fratele meu sau fratele cu un determinant la genitiv). În schimb, este foarte frecventă în cazul în care vocativul este determinat de un adjectiv posesiv sau un atribut

54

genitival, de ex., fiul meu! (*fiule meu!). În asemenea situaţii, formele propriu-zise de vocativ se folosesc mult mai rar şi sunt rezervate stilului foarte solemn, de ex., Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Tendinţa de a folosi cazul direct în locul vocativului este foarte puternică mai ales în cazul numelor proprii, de ex., Maria! (nu: Mario!), Dan! (nu: Dane!) (ILR 1978: 211). Acest lucru se referă în primul rând la prenumele moderne, recent împrumutate (Ichim-Tomescu 1992: 4). Prin urmare, tabelul complet al formelor de vocativ ar trebui să conţină şi formele cazului direct întrebuinţate cu valoarea de vocativ: nr. gen desinenţă neart. art. neart. art.

sg m C

pl m

f

vulpe! vulpea! ----vulpeo!

domni! domnii! ----domnilor!

doamne! doamnele! -----doamnelor!

Ană! Ana! ----Ano!

Marie! Maria! ----Mario!

-----------------

-----------------

----proasto!

---------

----proştilor!

----proastelor!

-e

f -ă

-e

băiat! băiatul! băiete! băiatule!

frate! fratele!12 ---------

soră! sora! ----soro!

neart. art. neart. art.

Dan! Radu! Dane! Radule!

-----------------

adj. art.

stimate! prostule!

---------

Folosirea la vocativ a opoziţiei nearticulat vs. articulat nu a atras după sine introducerea unor distincţii proprii categoriei determinării. Faptul că valoarea determinată a unor forme de vocativ nu este decât etimologică şi formală se vede şi după comportamentul sintactic al acestora. Funcţional, nu se face nicio distincţie între vocativul nedeterminat şi determinat. De pildă, atât vocativul nearticulat în -e, cât şi cel articulat, dacă sunt însoţite de un adjectiv 12

Folosit numai cu un determinant: adjectiv posesiv sau atribut genitival.

55

posesiv, cer intercalarea articolului genitival, de ex., prietene (nearticulat) al meu şi colegule (articulat) al meu, soro (articulat) a mea!, fraţilor (articulat) ai mei!, pe când formele de caz direct şi indirect îl cer numai atunci când nu sunt articulate, de ex., prietenul meu, dar: prieten al meu, colegilor voştri, dar: unor colegi ai voştri. Aşadar, opoziţia din română – vocativul nedeterminat vs. cel determinat – este numai formală, constituind doar o îmbogăţire formală a modalităţilor de exprimare a vocativului, care nu se transpune în vreo diferenţiere semantică. Prin urmare, alegerea uneia dintre forme nu depinde de caracterul determinat sau nedeterminat al substantivului, dar, în acelaşi timp, nici nu este complet liberă. Ea depinde de uzul limbii, care nu permite decât o interşanjabilitate limitată a celor două forme. În unele cazuri, uzul limbii impune folosirea unei singure forme, cealaltă existând numai teoretic, de ex., om: omule! (oame! e arhaic), fiu: fiule!; stăpân: stăpâne! – Stăpâne, ia-mi vederea... (L. Blaga, Lacrimile); pământ: pământule! – Pământule, dă-mi aripi... (L. Blaga, Vreau să joc). Reguli stricte există, de asemenea, la adjective. Cele substantivate pot avea la vocativ numai terminaţia -ule: prostule, în timp ce adjectivele propriu-zise au terminaţia -e: Stimate Domnule!, Sfinte Dumnezeule!. La unele substantive se pot folosi ambele forme, fără nicio diferenţă de ordin semantic sau stilistic: băiat: băiete! sau băiatule!, elev: eleve! sau elevule!, socru: soacre! sau socrule!. Există situaţii în care opoziţia respectivă poate exprima diferenţe reale, dar tot nu de ordin gramatical, ci semantic sau stilistic. Într-un singur caz, vocativul diferenţiază sensurile unui cuvânt dat: domnule! < domn ‘termen politicos pentru un bărbat’ şi Doamne! < Domn(ul) ‘Dumnezeu’; Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! (T. Arghezi, Psalmul III). În mod mai regulat, prin alternanţa vocativelor nedeterminate şi determinate, se obţine opoziţia: nemarcat stilistic vs. marcat. Vocativul nedeterminat este termenul nemarcat, neutru, forma obişnuită de adresare, iar cel determinat exprimă ironia, dispreţul etc. (Vasiliu 1956: 13, 18, Gogolewski

56

1982: 114-115), de ex., doctore, bărbate, poete, copii (neutru) – doctorule, bărbatule, poetule, copiilor (ironic). Valoare depreciativă au căpătat-o şi unele substantive feminine în vocativ cu desinenţa -o (Secară 2004: 6). În consecinţă, valoarea stilistică a formelor folosite cu valoare de vocativ nu este egală. Unele morfeme sunt specifice numai stilului familiar, altele – celui oficial, poetic. 2.1.4.1. Limbajul religios În limbajul religios, şi mai ales în textele rugăciunilor13, adresările directe sunt foarte frecvente, dată fiind natura textelor respective (mai întâi se evocă divinitatea şi, după aceea, urmează rugăciunea propriu-zisă). Există chiar rugăciuni compuse numai dintr-un şir de adresări diverse lui Dumezeu, Maicii Domnului sau sfinţilor (litanii). În ceea ce priveşte substantivele (printre ele nume proprii) şi adjectivele masculine terminate într-o consoană sau -u, folosite pentru o adresare directă, acestea apar la forma de vocativ în -e. Folosirea ei este foarte consecventă, atât la substantive, cât şi la adjective: substantive: Doamne (CdR 7, 46, 110), Stăpâne (ibidem: 7), Împărate (12), Hristoase Doamne (15), Împărate fără de moarte (18), Doamne al milelor (19), Doamne Iisuse Hristoase (21, 49), Doamne Dumnezeul meu (21), Doamne al cerului şi al pământului (21), Hristoase Dumnezeule (26, 68), Hristoase Dumnezeul nostru (27), Împărate a toată făptura (30), Atotţiitorule Cuvinte al Tatălui (31), Sfinte şi mare Proorocule Ioane (40), Sfinte Ioane Gură de Aur (41), sfinte îngere (42, 51), Mihaile Arhanghele (51), îngere pământesc a lui Dumnezeu (53), răstignitul meu Hristoase (61), bunule Iisuse (78), Preabunule Stăpâne (83), Stăpâne Doamne (87), Atotputernice şi Preabunule Stăpâne (97), Milostive Stăpâne (101), Împărate (105), Împărate Sfânt (117), Împărate ceresc (6), Împărate sfinte (31), Iisuse preadulce

13

Analiza folosirii vocativului în limbajul religios se bazează pe textele cuprinse în CR 2003 (pp. 1-136, 305-327). Cifrele din paranteze date lângă exemplele citate înseamnă numărul paginii.

57

(133), Hristoase (133), Iisuse al meu (134), Îndurate Iisuse al meu (136), Iisuse al meu preadulce (136).

adjective: Sfinte Tare (6), Sfinte fără de moarte (6), Sfinte (7), Puternice (10), Dumnezeule atotputernice (12), Dumnezeule preaînalte (19), Împărate sfinte (31), Duhule adevărate (32), Duhule Sfinte (39, 46, 110), Sfinte şi mare Proorocule Ioane (40), Sfinte Ioane Gură de Aur (41), Părinte Sfinte (46), binecuvântate Fiule al lui Dumnezeu (46), Mult Milostive (47), sfinte îngere (42, 51), veşnice Dumnezeule (49), Preaputernice şi iubitul meu Dumnezeu (55), Dumnezeule Preasfinte (81), Dumnezeule Îndurate şi Puternice (84), Atotputernice şi Preabunule Stăpâne (97), Milostive Stăpâne (101), Dumnezeule Preasfinte (101), Atotputernice (110), Îndurate Iisuse al meu (136).

Destul de frecvente sunt, de asemenea, cazurile de folosire a formelor celuilalt vocativ masculin, cel hotărât în -ule: substantive: Dumnezeule (6), Mângâietorule (6), Dătătorule de viaţă (6), Dumnezeule atotputernice (12), Mântuitorule (15), Făcătorule a toate (16), Iubitorule de oameni (16), Atotţiitorule (17), Dumnezeule preaînalte (19), Îngerule cel sfânt al lui Hristos (22), Îngerule al lui Hristos (23), Hristoase Dumnezeule (26), Dumnezeule cel veşnic (30), Duhule adevărate (32), Iubitorule de oameni (38), Fiule (39), Duhule Sfinte (39, 46, 110), Înaintemergătorule şi Botezătorule al Domnului (40), proorocule (40), Sfinte şi mare Proorocule Ioane (40), binecuvântate Fiule al lui Dumnezeu (46), veşnice Dumnezeule (49), Învăţătorule al pocăinţii (52), omule ceresc (53), Botezătorule (54), Învăţătorule (57), Dumnezeule veşnic (63), Hristoase Dumnezeule (68), Făcătorule al tuturor celor văzute şi nevăzute (81), Dumnezeule Preasfinte (81), Izvorule de înţelepciune şi de bunătate nemărginită (81), Dumnezeule Îndurate şi Puternice (84), Dumnezeule îndurărilor şi a toată milostivirea (93), Dumnezeule al dragostei (94), Dumnezeule Preasfinte (101), Dumnezeule Preabun (106), Fiule (110), Fiule, Unule-Născut al Tatălui (114), Făcătorule de bine (116), cunoscătorule de inimi Cel bun (119).

adjective: Bunule (6, 10), Atotţiitorule Cuvinte al Tatălui (31), bunule Iisuse (78), Preabunule Stăpâne (83), Preabunule (85), Atotputernice şi Preabunule Stăpâne (97), Iisuse îndelung-Răbdătorule (133).

58

Acesta, totuşi, după cum se poate observa, nu se foloseşte decât în cazuri precise, la substantive uşor încadrabile în câteva categorii determinate. Vocativul în -ule îl au, în primul rând, adjectivele, păstrate ca atare sau substantivate, formate cu sufixul -tor. În cazul lor, folosirea formei de vocativ în -e ar conduce la o ambiguitate, prin combinarea formantului -tor cu morfemul de vocativ -e, ajungându-se la o formă terminată în -toare, care ar avea şi valoare de feminin. Asemenea forme de vocativ masculin se utilizau în româna veche, de ex., în Evanghelia după Matei din Tetraevanghelul lui Coresi, pentru substantivul învăţător(iu) se foloseşte forma regulată de vocativ în -e, învăţătoare, care apare în text de 8 ori: „Învăţătoare, mearge-voiu după tine încătruo veri mearge.” (TC 48).; „Învăţătoare, vrem de la tine seamne să vedem”. (TC 54) etc. Cu timpul, totuşi, s-a renunţat la asemenea forme, în mod cert din cauza echivocităţii pe care le produceau. S-a recurs la forma vocativului articulat, univocă faţă de cea de vocativ nearticulat. Un astfel de vocativ (o singură formă) este atestat deja în textul citat mai sus, lângă cele 8 vocative în -e: „Învăţătoriule, ştim că de-adevăr eşti.” (TC 66). În limbajul religios contemporan, sunt admise numai vocativele de tipul învăţătorule (formele ca învăţătoare fiind rezervate genului feminin), cf. aceleaşi fraze în traducerea lui Galaction: „Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge.” (BS 1105); „Învăţăţorule, voim să vedem de le Tine un semn.” (BS 1111); „Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului.” (BS 1125). Aşadar, şi în fragmentele analizate din Carte de rugăciuni, toate adjectivele şi substantivele în -tor au la vocativ terminaţia -ule. Probabil din aceeaşi cauză nu ni s-au păstrat formele de vocativ în -e ale substantivelor Dumnezeu şi fiu. Este posibil ca forma Dumnezeie să nu fi existat niciodată, iar dacă a apărut la un moment dat, sigur a fost eliminată repede din cauza omonimiei cu substantivul feminin dumnezeie ‘zeiţă’. Pentru substantivul fiu s-a folosit un timp vocativul fii! (poate continuator al lat. fili!), în loc de fie care s-ar fi confundat cu substantivul feminin fie ‘fiică’

59

(Diaconescu 1970: 264). Omonimia cu substantive feminine ar fi motivul pentru care singurele lor forme de vocativ care ne-au ajuns sunt: Dumnezeule şi fiule. Înlocuirea formelor vechi de genul învăţătoare prin învăţătorule în textele moderne poate că se datorează şi unei alte tendinţe, observabile mai bine la alte substantive cu vocativul în -ule, celei de evitare a alternanţelor la vocativ (ibidem: 267). La formele terminate în -tor, precum şi la altele ca prooroc, om, izvor, adăugarea terminaţiei -e atrage după sine apariţia alternanţei vocalice -o- > -oa. Dificultăţi similare pune forma Duh, de origine slavă, la care, după adăugarea desinenţei -e, apare combinaţia de sunete h + e, atipică limbii române (în texte vechi, la cuvintele de origine slavă terminate în -h, cărora li s-a pus terminaţia de plural -i sau cea de vocativ -e, apare alternanţa -h > -ş, cf. patriarşii (CS 255), exact ca în limba slavă în aceleaşi contexte, cf. Graur 1968: 76). Morfemul -ule, la rândul lui, nu implică astfel de alternanţe şi combinaţii fonetice. Se pare, aşadar, că folosirea elementului -ule în loc de -e este un mecanism de ordin fonetic ce are ca scop evitarea alternanţelor, mai puţin obişnuite sau chiar inexistente la alte forme de vocativ în -e. Singurul exemplu inexplicabil ar fi vocativul îngerule < înger. Dat fiind faptul că acesta rămâne într-o variaţie liberă cu forma nehotărâtă îngere (1 exemplu pentru forma cu -e şi 2 pentru cea în – ule), se pare că avem de-a face cu o excepţie, o ezitare mai puţin explicabilă în alegerea formei preferate. Vocativul în -ule al adjectivelor este slab reprezentat. În afară de folosirea lui la adjectivele cu sufixul -tor, care s-a explicat mai sus, singurul exemplu este forma bunule. Probabil s-a pornit aici de la adjectivul substantivat, a cărui marcă de vocativ este terminaţia -ule. Aceasta s-ar fi extins ulterior şi la întrebuinţările cuvântului cu sens adjectival. Folosirea formei de caz direct în locul vocativului propriu-zis este, la masculinele din afara celor în -e, mult mai rară. Pentru substantive, dispunem de următoarele exemple: Izvor dulce (52), Noian al milei (52), Preaputernice şi iubitul meu Dumnezeu (55), pom binecuvântat (61), chivot poleit cu Duhul (324), palat al

60

Preasfântului Duh (326), scaun de foc al nevăzutului Împărat (327), chivot ceresc (327)

Trebuie remarcat că şi substantivele acestea formează o categorie uşor de definit, toate fiind substantive neanimate (deşi unele substantive de acest tip formează un vocativ propriu-zis, v. mai sus izvorule). Singura excepţie o constituie substantivul Dumnezeu, a cărui întrebuinţare cu sensul de vocativ în forma de caz direct pare a fi o pură întâmplare, fără motive speciale, mai ales că, mai sus, s-au dat multe exemple de folosire a formei vocativale Dumnezeule. Apelarea la formele de caz direct pentru redarea funcţiei de vocativ este mai frecventă la adjective, în special dacă acestea sunt postpuse substantivului. Împărate ceresc (6), Îngerule cel sfânt al lui Hristos (22), Dumnezeule cel veşnic (30), îngere pământesc a lui Dumnezeu (53), omule ceresc (53), pom binecuvântat (61), Dumnezeule veşnic (63), Părinte ceresc (80), Dumnezeule Preabun (106), Împărate Sfânt (117), chivot poleit cu Duhul (324), chivot ceresc (327)

Substantivele şi adjectivele masculine în -e folosesc cu funcţia de vocativ forma nedeterminată de caz direct: substantive: Părinte (26, 110), Părinte Sfinte (46), Părinte ceresc (80)

adjective: Sfinte Tare (6), Sfinte şi mare Proorocule Ioane (40), Izvor dulce (52), Iisuse preadulce (133), Iisuse al meu preadulce (136)

Forma de vocativ feminin în -o este, practic, nefolosită în limbajul religios. Singura excepţie o constituie numele proprii terminate în -a (în numărul acesta şi câteva masculine) care nu apar decât la forma determinată (finalul -a fiind, de fapt, articol definit) şi, în consecinţă, au formă determinată şi la vocativ. În textul analizat,

61

găsim un singur exemplu de folosire a vocativului în -o: satano (96). În alte texte, în asemenea cazuri, vocativul în -o apare destul de consecvent, deşi, se întâmplă să fie înlocuit prin cazul direct (forma determinată definit, singura existentă): cf. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie.” (NT 80), Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuie.” (BS 1181), dar: Şi Isus i-a zis: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” (NT 98) şi Iar Iisus i-a zis: „Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului? (BS 1199). La alte substantive şi la toate adjectivele feminine se foloseşte forma de caz direct nedeterminat: substantive: Preasfântă Treime (6), Sfântă Treime (10), Lumină fără de început şi pururea fiitoare (17), O, rea voire a mea (23), de Dumnezeu Născătoare (24), Născătoare de Dumnezeu (24), binecuvântată Născătoare de Dumnezeu (30), de Dumnezeu Născătoare Fecioară (37), Preacurată şi binecuvântată de Dumnezeu Născătoare Marie (35), Fecioară de Dumnezeu Născătoare (35), Apărătoare Doamnă (36), Născătoare de Dumnezeu (36), Marie (37), Preasfântă Născătoare de Dumnezeu (39), Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare (40), Cea nebiruită şi dumnezeiască putere a cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Domnului (41), Preacurată Stăpână de Dumnezeu Născătoare (41), Sfinte Ioane Gură de Aur (41), Doamnă de Dumnezeu Născătoare (42), Preamărită Maică a lui Dumnezeu (43), făclie luminată a Soarelui celui de taină (52), cinstită Cruce a lui Hristos (61), Stăpână (134), Fecioară (135), Apărătoare Doamnă (305), Mireasă (36, 305), pururea Fecioară (36, 305), brazdă care ai dospit înmulţirea milelor (309), masă care porţi îndestularea milostivirilor (309), izvorâtoare de miere şi lapte (314), Maică prealăudată (324), ajutătoare nebiruită şi folositoare (326), minte îngerească (326), Fecioară încuviinţată de Dumnezeu (326), mireasă nestricată (326)

adjective: Preasfântă Treime (6), Sfântă Treime (10), O, rea voire a mea (23), binecuvântată Născătoare de Dumnezeu (30), Preacurată şi binecuvântată de Dumnezeu Născătoare Marie (35), Preasfântă Născătoare de Dumnezeu (39), Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare (40), Cea nebiruită şi dumnezeiască putere a cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Domnului (41), Preacurată Stăpână

62

de Dumnezeu Născătoare (41), Preamărită Maică a lui Dumnezeu (43), făclie luminată a Soarelui celui de taină (52), cinstită Cruce a lui Hristos (61), cheia împărătească (61), Preacurată (134), Maică prealăudată (324), ajutătoare nebiruită şi folositoare (326), minte îngerească (326), Fecioară încuviinţată de Dumnezeu (326), mireasă nestricată (326).

Pentru plural, sunt atestate atât formele de vocativ în -lor, cât şi formele de caz direct: substantive, pl. toate sfintele femei: mironosiţe, muceniţe, temătoare de Dumnezeu şi fecioare (41), vrăjmaşi ai diavolilor (50), păzitori ai oamenilor (50), binecuvântaţi păzitori ai oamenilor (50), cereşti, slujitori şi slugi ale lui Dumnezeu (50), fericitelor duhuri (50), fericiţi oameni ai lui Dumnezeu (65)

adjective, pl. toate sfintele femei: mironosiţe, muceniţe, temătoare de Dumnezeu şi fecioare (41), binecuvântaţi păzitori ai oamenilor (50), cereşti, slujitori şi slugi ale lui Dumnezeu (50) fericiţi oameni ai lui Dumnezeu (65)

substantive, pl. (V = caz dir.) Sfinţilor ai lui Dumnezeu: Apostolilor, proorocilor, mucenicilor, arhiereilor, postitorilor, temătorilor de Dumnezeu, drepţilor, locuitorilor în pustie, călugărilor (40), patriarhilor şi toţi sfinţii (41)

adjective, pl. (V = caz dir.) Sfinţilor ai lui Dumnezeu: Apostolilor, proorocilor, mucenicilor, arhiereilor, postitorilor, temătorilor de Dumnezeu, drepţilor, locuitorilor în pustie, călugărilor (40), fericitelor duhuri (50)

2.1.4.2. Limbajul familiar şi popular Limbajul situat la un pol opus celui religios preferă, în schimb, celelalte forme, cele neuzate de limbajul religios. Este de remarcat o productivitate scăzută a vocativului în -e (atestat în

63

principiu numai pentru nume proprii), o răspândire foarte largă a vocativului determinat în -ule, -o şi -lor şi folosirea formelor de caz direct determinat nu numai în cazul în care acestea au un determinant ca adjectiv posesiv sau atribut genitival. Avem de-a face, prin urmare, cu inversul situaţiei cunoscute din limbajul religios. Care este cauza unor divergenţe aşa de mari în cele două limbaje? Dat fiind caracterul general arhaic al limbajului religios şi cel inovator al limbajului familiar, se poate presupune că diferenţele sunt de ordin cronologic. Limbajul religios ar păstra o stare mai veche, iar cel familiar ar reprezenta o inovare. Formele nearticulate ale vocativului ar fi atunci mai vechi, iar cele articulate – mai noi. Această presupunere este confirmată de analiza textelor vechi, unde formele articulate sunt foarte rare, frecvenţa lor creşte abia cu timpul, pe când în cele religioase, rămâne, oricum, aproape de nivelul iniţial. O mare popularitate a formelor articulate de vocativ în limbajul familiar poate avea explicaţia următoare: formele articulate ale vocativului sunt specifice, în primul rând, adjectivelor substantivate (Lombard 1974: 81), pentru că substantivarea respectivă se produce prin articularea adjectivului. Asemenea adjective substantivate, care denumesc calităţi, defecte, caracteristici de mai multe feluri, se folosesc foarte des ca adresări directe, având caracter afectiv şi emoţional: Ce mai faci, frumoaso?, Ai înnebunit, prostule?, Căraţi-vă de-aici, nenorociţilor! Analogic, forma articulată de vocativ s-ar fi extins şi la substantive propriu-zise, generalizându-se ca principal procedeu de formare a vocativului, cel puţin la singular. Vocativul numelor proprii depinde de forma cazului direct: numele formal determinate (prenume masculine de tipul Radu, nume de familie ca Popescu, prenume feminine ca Ana) folosesc vocativul determinat în -ule şi -o (Radule!, Popescule!, Ano!), cele cu caracter nedeterminat (prenume masculine ca Dan, Gheorghiţă) – vocativul nedeterminat (Dane!) sau, din lipsa lui, forma nedeterminată de caz direct (Gheorghiţă!). Ca o ilustrare a caracterului viu al vocativului în limbajul familiar, cităm un fragment dintr-o culegere contemporană de povestiri:

64

-

-

Ia zi, Stelo, iei un milion jumate pe lună? (...) E grea văduvia, soro, filozofă Gela de la cinci. (...) Barem să fie fată de treabă, rosti Ela de la trei. (...) Uite, a mea nici că iese din casă după opt seara. (...) Da’ de unde ştii, Elo, că doar nu stai cu ea? (...) Steluţo, ai înnebunit? Făi, femeilor, ce-i cu voi, v-aţi supărat pe bani? Ăstora le e gându’ la una şi bună, Stelo, ascultă-mă pe mine. Nu vorbi aşa, fato. Păi tu crezi că primim pe oricine? (...) Nu, soro, navem treabă cu ăştia care-nvârt covrigu’ sau cu chinezii din angrouri. Păi bine, Steluţo, şi pe fătuţa mea de la drept unde-o trimit? Fii serioasă, Elo. Te descurci, n-am eu grija ta. (R. Paraschivescu, Filoclubul)

Pe de altă parte, frecvenţa vocativelor articulate este un fenomen vechi în limbajul popular, în principiu destul de apropiat de cel familiar: Tu, Muma-Pădurii, tu, zmeoaico, tu, leoaico, tu, buzato, tu, zâmbato... (T. Pamfile, Mitologie românească), Voi, ielelor, măiestrelor, duşmane oamenilor... (V. Alecsandri, Descântec de iele). Se pare, însă, că răspândirea geografică a formelor de vocativ în -o este mai puţin generală. Asemenea forme sunt atestate, pe de o parte, în sud şi, pe de alta, într-o o arie restrânsă în Maramureş (Stan, ELR 2001: 616). Ocurent în graiurile sudice, vocativul în -o s-ar fi răspândit ulterior, până la o anumită măsură, în alte graiuri, iar bazarea limbii române standard pe aceste graiuri a introdus aici vocativul în -o. 2.1.5.

Vocativul în celelalte limbi balcanoromanice

Pentru celelalte limbi balcanoromanice, sursele (istr.: Kovačec 1971: 107, arom.: Capidan 1932: 386-387, 394, megl.: Capidan 1925: 146, 149, Atanasov 129) furnizează următoarele forme:

Limba istroromână Tabelul desinenţelor de vocativ nr. gen caz direct V neart. V art.

sg m C -e -ule (N)/ -u (S)

-e ---------

f -a (N)/ -ę (S)

pl m

f

-e

-o

-----

Exemplificare nr. gen caz direct V neart.

sg m gospodin om gospodine!

V art.

omule! (N) omu! (S)

fråte

pl m

f sora (N)/ sorę (S)

måie

soro!

måio!

f

---------

-----

Limba meglenoromână Tabelul desinenţelor de vocativ nr. gen caz direct V neart. V art.

sg m C -i -uli

-i

f -ă

-i

---------

-u

-----

sg m ampirat

frati

f mamă

mul’ari

ampirati! ampiratuli!

---------

mamu!

-----

pl m

f

pl m

f

Exemplificare nr. gen caz direct V neart. V art.

66

Limba aromână Tabelul desinenţelor de vocativ nr. gen caz direct V neart. V art.

sg m C -e -le

pl m

-e

f -ă

-e

---------

-o

-----

frate

f mamã

muljare

mamo!

-----

f

Exemplificare nr. gen caz direct V neart. V art.

sg m bãrbat

bãrbate! ----Dumnidzale! -----

pl m

f

Singura formă de vocativ comună tuturor limbilor balcanoromanice este cea masculină în -e. Vocativele în -ule şi -o sunt generale, în afară de română, numai în istroromână şi meglenoromână (în meglenoromână sub formele aşteptate, datorate reducerii vocalelor neaccentuate, -uli şi u). Explicarea vocativului masculin în -u din istroromâna sudică prin čakaviană (Kovačec 1971: 107, Perlin 2004: 229) nu este necesară. Acest vocativ este mai degrabă forma prescurtată a celui în -ule, deoarece în dialectul nordic îi corespunde tocmai forma în -ule, sau, forma articulată a cazului direct cu funcţia de vocativ. Această prescurtare ar fi, prin urmare, paralelă cu cea produsă în română, cf. vocativul familiar românesc în -u’ (şefu’!, băiatu’!) care poate fi considerat forma mai scurtă de la vocativul în -ule (şefule!, băiatule!) sau forma articulată a cazului direct, cu dispariţia consoanei finale -l, proprie limbii vorbite (şeful! > şefu’, băiatul! > băiatu’!). În aromână, vocativele în -ule şi -o sunt atestate numai pentru câteva cuvinte, unul şi respectiv trei pentru fiecare morfem în cauză: Dumnidzale! şi dado!, mamo!, soro! (Capidan 1932: 394, Coteanu 1969: 93). Prin urmare, trebuie admis că cele două forme de

67

vocativ sunt, de fapt, nonocurente în aromână (Stan, ELR 2001: 616). Vocativul plural în -lor reprezintă o particularitate a limbii române şi nu este atestat în restul Romaniei balcanice.

2.1.6.

Vocativul în limbile balcanoslave şi albaneză

Limba slavă veche Tabelul desinenţelor gen nr. N V

m sg -ú -Å

gen nr. N V

f sg -À -Î

pl -ü -þ, -Ó

-À -Å

-ú -Ó

-ü -È

-À -Î

-È -----

ÌÀÒÈ -----

-ü -È

-----

-----

pl

n sg

pl

-----

-----

-----

Exemplificare gen nr N

m sg

V

ÐÀÁÅ!

gen nr. N V

f sg

ÐÀÁú

ÆÅÍÀ ÆÅÍÎ!

pl öÝÑÀÐü Ñûíú ñËóÃÀ Ñ1ÄÈÈ ï1òü Ì1Æü öÝÑÀÐþ! ÑûíÓ! ñËóÃÎ! ----ï1òÈ! Ì1ÆÓ!

ÄóøÀ ÄóøÅ!

ÊÎÑÒü ÊÎÑÒÈ!

ÌÀÒÈ -----

ÊÀÌû -----

-----

pl

n sg

pl

-----

-----

-----

68

Limba bulgară Tabelul desinenţelor nr. gen caz direct V

sg m -C -e

-ш, -ж, -ч, -н, -р, -л -ц,-к, -г, -х -o -ю

f -a

n -(к)а, -(ц)а

-o

-e

pl m

f

n

pl m

f

n

-----

Exemplificare nr. gen caz direct V

sg m -C

f -a

n

-ш, -ж, -ч, -н, -р, -л -(к)а, -(ц)а -ц,,-к, -г, -х брате! мъжо! приятелю! cecтpo! cecтрице! ----момко!

Limba macedoneană Tabelul desinenţelor nr. gen caz direct V

sg m -C -e

-ш, -ж, -ч, -к, -г, -њ, -j -y

f -a

n -(к)а, -(ц)а, -(j)a

-o

-e

pl m

f

n

pl m

f

n

-----

Exemplificare nr. gen caz direct V

sg m -C брате!

-ш, -ж, -ч, -к, -г, -њ, -j мaжy! момкy!

f -a

n -(к)а, -(ц)а, -(j)a

cecтpo!

cecтрице!

-----

69

În slava veche şi slavonă există forme separate de vocativ la aproape toate tipurile de declinare. În schimb, vocativul nu intră în paradigma adjectivelor care folosesc, în locul lui, formele de nominativ. Rarele situaţii în care un adjectiv masculin apare cu desinenţa de vocativ, de ex., È ÑúÏÀÑÈ, ÁËÀÆÅ, (în loc de ÁËÀÃú sau ÁËÀÃûÈ) ÄóØÈ ÍÀø0. (Ë) ‘Şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.’, se explică prin faptul că adjectivul respectiv este, de fapt, substantivat şi, prin urmare, tratat ca un substantiv. Bulgaro-macedoneana păstrează destul de bine formele de vocativ protoslav pentru tipurile de substantive pe care le-a moştenit. Sunt bine atestate terminaţiile: -e, -у (la masculine) şi -o, -e (la feminine). S-a pierdut numai desinenţa -и a masculinelor şi femininelor de tipul bg. път, mac. пат ‘drum’, bg., mac. кост ‘os’ < sl. v. Ï1Òü, ÊÎÑÒü. Adjectivele folosesc la vocativ forma de caz direct, ca în slava veche, cu excepţia unor masculine care au la vocativ o formă specială, terminată în -и, care, totuşi, nu are nimic de-a face cu vreo formă veche de vocativ, fiind o rămăşiţă a declinării compuse a adjectivelor masculine, specializată cu funcţia de vocativ (Topolińska 1995: 27). În ciuda afirmaţiilor lui Niculescu (1965: 25), în albaneză nu există un vocativ propriu-zis. În locul lui, se foloseşte forma de nominativ: nedeterminat – o vajzë! ‘fată!’ sau determinat – o ju, lisat gjatë! ‘o voi, copaci înalţi!’ (Bednarczuk 1986b: 493, Demiraj 1993: 109). Vechea diferenţiere dintre nominativ şi vocativ s-a pierdut odată cu dispariţia vechilor desinenţe ale nominativului. Astfel, nici nu se pune problema unei posibile origini paleobalcanice a vocativului românesc. Totuşi, trebuie remarcat că există două paralele româno-albaneze în această privinţă, care, deşi nu au nicio importanţă pentru noi, merită enumerate. Una dintre ele este întrebuinţarea cu funcţia de vocativ atât a formei nedeterminate, cât şi a celei determinate de substantiv. A doua constă în folosirea obligatorie a formei determinate a formei de nominativ cu funcţia de vocativ, dacă aceasta are un atribut genitival: O malet e Shqipërisë! ‘O, munţii Albaniei!’ (Demiraj 1993: p. 109-110).

70

2.1.7.

Originea vocativului românesc

2.1.7.1. Morfemul -e masculin Desinenţa -e se consideră moştenită din latină (Graur 1968: 63, Frâncu 1999: 57, Iancu 2000: 46), moştenită şi întărită de slavă (Densusianu 1997: 236, Rosetti 1978: 310, ILR 1978: 210) sau împrumutată din slavă (Sandfeld 1930: 93, Mańczak 1988: 633, 1992: 57). Din analiza realizată mai sus, rezultă că poziţia morfemului -e este superioară celolorlalte mărci ale vocativului, în sensul că, în primele texte româneşti, numai el este folosit în mod regulat şi sistematic şi cu o frecvenţă mult mai mare decât restul morfemelor de vocativ. Acest lucru îl dovedeşte faptul că morfemul respectiv trebuie să fi intrat în sistemul limbii române cu mult înainte de secolul al XVI-lea, când celelalte morfeme ale vocativului erau abia in statu nascendi. Dovadă stă şi faptul că -e este singura desinenţă a vocativului comună tuturor limbilor balcanoromanice. Acceptarea ipotezei despre originea slavă a lui -e l-ar plasa pe acelaşi nivel cu desinenţa -o, care, în mod cert, trebuie pusă în legătură cu limbile slave. Dacă şi -e s-ar fi împrumutat din slavă, aceasta s-ar fi produs împreună cu împrumutarea terminaţiei -o – în acelaşi timp, pe aceeaşi arie, cu aceleaşi sensuri şi valori. Totuşi, statutul morfemului -e nu este acelaşi ca cel al terminaţiei -o din toate punctele de vedere. În primul rând, -o este ulterior lui -e şi se foloseşte pe un teritoriu mult mai restrâns. În plus, terminaţia -e formează vocativul nearticulat, iar -o – pe cel articulat hotărât. Morfemul -e se ataşează şi adjectivelor, în timp ce -o numai celor substantivizate. Diferite sunt şi valorile lor stilistice. Toate acestea exclud ipoteza originii slave a lui -e. Singura explicaţie plauzibilă este prin latină. Limbile balcanoromanice au putut să păstreze vechea formă a vocativului latin în -e, pentru că, în general, flexiunea lor este mai conservatoare decât în limbile romanice occidentale (păstrarea cazului indirect). Sar explica, astfel, şi caracterul panbalcanoromanic al terminaţiei

71

respective, spre deosebire de cel local al celorlalte desinenţe de vocativ. În sfârşit, explicarea morfemului -e prin slavă ar implica explicarea prin slavă şi a categoriei întregi a apelului, iar împrumutarea unui concept întreg al unei categorii gramaticale este foarte greu de admis. Numai existenţa anterioară a unei categorii şi a unei terminaţii moştenite, bine ancorate în sistemul limbii, putea să încorporeze în acesta un morfem de origine străină, din aceeaşi categorie, în vederea completării ei şi a eliminării asimetriei (Densusianu 1997: 236, ILR 1978: 210). În româna veche, lângă vocativul masculin nedeterminat, a apărut şi cel determinat în -ule, iar în lipsa formelor de vocativ la feminin şi la plural, s-a produs o asimetrie pe care sistemul limbii române tindea să o elimine prin completarea lacunelor cu diverse mijloace, în cazul terminaţiei -o, prin recurgerea la împrumut dintr-o altă limbă. 2.1.7.2. Morfemul -ule Formele substantivelor masculine cu terminaţia -(u)le trebuie tratate ca vocative articulate. Aşadar, etimologic, -(u)le reprezintă desinenţa vocativului masculin -e, pusă la substantivele masculine cu articolul -(u)l (Densusianu 1997: 236, Graur 1968: 78, Rosetti 1978: 311, Iancu 2000: 46). Conform lui Graur, am avea de-a face cu o influenţă slavă indirectă, dat fiind faptul că s-a pornit aici de la numele proprii articulate de genul Radu(l), Stancu(l), care corespund hipocoristicelor bulgăreşti în -o: bg. Радо, Станко. Considerăm că această concluzie merge, totuşi, prea departe. Ne limităm la constatarea că, într-adevăr, primele substantive cu forma articulată la vocativ trebuiau să fie nume proprii care nu apăreau decât sub forma articulată, dar acestea nu erau neapărat numai de origine slavă. Explicaţia desinenţei respective prin particula bulgară -le, luată în considerare de Densusianu (1997: 236), nu poate fi acceptată (Rosetti 1978: 311), pentru că, în bulgară, este vorba de o particulă (la origine interjecţie) care întăreşte forma de vocativ a tuturor

72

substantivelor indiferent de gen (adică ea nu formează vocativul, ci se ataşează la formele lui create cu procedee normale). 2.1.7.3. Morfemul -o Singura explicaţie plauzibilă adusă pentru terminaţia de vocativ feminin -o îi atribuie originea slavă (Densusianu 1997: 236, Graur 1968: 77, Rosetti 1978: 310, ILR 1978: 210, Misterski 1990: 66, Frâncu 1999: 57, 125, Iancu 2000: 46). Dată fiind absenţa ei în aromână în timp ce ea este ocurentă în română, istroromână şi meglenoromână, este posibil ca morfemul să fi fost împrumutat în perioada finală a romanicei balcanice. Mai probabilă este împrumutarea lui separată de către fiecare limbă în parte: în istroromână, ar fi de origine croată, în meglenoromână – macedoneană, iar în română – bulgară (Coteanu 1969: 95, Frâncu 1999: 25) sau bulgară (în Muntenia) şi ucraineană (în Maramureş) (Stan, ELR 2001: 616). În română, totuşi, trebuie să fi fost împrumutat în perioada românei vechi, având în vedere faptul că este atestat în cele mai vechi texte. Presupunem că, peste tot, mecanismul de împrumut a fost acelaşi: s-a pornit de la nume proprii existente în ambele limbi ca Ioan, Ana, iar simetria formelor de vocativ masculin sl., rom. Ioane! a atras după sine introducerea unei simetrii şi la feminine, adică sl. Ano! vs. rom. Ana! a devenit sl., rom. Ano! Ulterior, sub influenţa perechilor Radule – Ano, vocativul în -o a căpătat, cel puţin formal, valoare articulată (Graur 1968: 79). Ea este cel mai vizibilă la adjective substantivate la care forma în -o corespunde vocativelor determinate în -ule şi -lor, de ex., prostule! – proasto! – proştilor! – proastelor! Originea slavă se atribuie morfemului -o de către aproape toţi lingviştii, chiar de către cei care neagă existenţa influenţei slave extralexicale în română, deoarece morfemul în cauză este limitat geografic şi evitat în limbajul literar; aşadar, recunoaşterea originii lui slave este uneori recompensată de marginalizarea rolului său.

73

2.1.7.4. Morfemul -e feminin Este, însă, de remarcat faptul că nu s-a atras până acum atenţia asupra posibilei origini slave a morfemului -e care apare la numele feminine proprii terminate în -(i)a (de ex., Maria). Din punct de vedere sincronic, formele de vocativ feminin în -e ca Marie! trebuie interpretate ca forme nearticulate de caz direct, folosite cu funcţia de vocativ. Acestora le corespund formele articulate regulate de tipul Maria! sau vocativul articulat propriu-zis Mario! În lumina celor spuse până acum, vocativul feminin în -(i)e arată ca o formaţie românească. Ni se pare, totuşi, că din punctul de vedere al diacroniei, problema este mai complexă. În primul rând, acelaşi tip de vocativ apare în slava veche şi macedoneană. În macedoneană, situaţia este identică cu cea din română: desinenţa -e apare, opţional, la numele proprii cu formantul -иј-(a), cf. Марија : Марие : Маријo, Спасијa : Спасиe : Спасијo (Бошњаковић 1986: 157, Topolińska 1995: 22). Ţinând cont de faptul că din slavă s-a împrumutat morfemul de vocativ feminin -o, s-ar putea că de aceeaşi origine este şi morfemul -e. În al doilea rând, folosirea formei nearticulate a unui nume propriu feminin este un lucru neobişnuit. E posibil că forma în -e să fi fost împrumutată din slavă şi apoi interpretată ca o formă nearticulată (în timp ce vocativul în -o să fi fost tratat ca unul articulat), pe modelul acesta creându-se şi formele de tipul Ană! 2.1.7.5. Morfemul -lor Dintre toate morfemele vocativului românesc, numai desinenţa -lor poate primi o explicaţie sigură cu privire la originea sa. Ea constituie o formaţie românească, fiind articol hotărât la cazul indirect al pluralului, a cărui extindere şi la vocativ a pornit de la valoarea sa de dativ în construcţii de tipul: O, amar voo, tâlharilor!, Le-am scris voo, fraţilor români! (Densusianu 1997: 500). În asemenea situaţii, substantivul, apoziţia pronumelui, putea fi înţeles ambiguu, ca dativ sau vocativ. Înţelegerea lui greşită ca adresare

74

directă a dus la introducerea morfemului -lor în inventarul terminaţiilor de vocativ. Explicaţia aceasta este acceptată în general (Graur 1968: 78-79, Stan, ELR 2001: 617). Graur evocă şi simetria cu singularul masculin în -ule, ceea ce nu ni se pare plauzibil, având în vedere că simetria ar fi trebuit să arate: sg. -ului vs. pl. -lor şi nu ule vs. -lor. 2.1.8. Concluzii Conceptul de vocativ şi morfemul de vocativ masculin -e sunt moştenite din latină şi numai întărite de slavă. De origine slavă este în mod cert terminaţia feminină -o. De asemenea, este posibilă împrumutarea din slavă a desinenţei feminine -e.

75

2.2. Numeralul compus 2.2.1.

Numeralul compus – probleme generale

Sistemele numeralelor cuprind de obicei un număr limitat de termeni simpli care se combină ulterior în diverse feluri, formând unităţi de rang mai înalt. Formarea numeralelor compuse se face conform regulilor diferite, în funcţie de gradul de conştientizare matematică a vorbitorilor de o limbă dată (unele limbi „primitive” nu disting decât foarte puţine numerale, pentru numere mai mari folosind termeni generali de tipul „mult” etc.). De cele mai multe ori, se porneşte de la o identificare a numerelor cu reprezentări concrete ale acestora, ca de ex., degetele de la mâini sau de la mâini şi picioare. O mare diversitate a sistemelor de numărare (binar, terţiar, zecimal, vicesimal etc.) rezultă din modul de folosire a suportului adoptat (sistemul zecimal provine din numărarea pe degetele mâinilor, cel vicesimal – pe degetele mâinilor şi picioarelor, cel bazat pe patru foloseşte degetele de la o singură mână fără policar etc.). În formarea numeralelor compuse se folosesc cele patru operaţii aritmetice principale: adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea (Majewicz 1989: 229). În limba protoindoeuropeană, trebuia să existe sistemul zecimal, dar în unele limbi din această familie s-au introdus alte sisteme, de ex., vicesimal combinat cu zecimal. 2.2.2.

Numeralul compus în latină

Sistemul zecimal s-a păstrat în latină, unde numeralele compuse au structura următoare: 11 12 13 14 15 16 17

undecim duodecim tredecim quattuordecim quindecim sedecim septendecim

77

18 19

duodeviginti undeviginti

20 30 40 50 60 70 80 90

viginti triginta quadraginta quinquaginta sexaginta septuaginta octoginta nonaginta

100 200 300 etc.

centum ducenti tricenti

21 22 23 24 25 26 27 28 29

viginti unus, unus et viginti viginti duo, duo et viginti viginti tres, tres et viginti viginti quattuor, quattuor et viginti viginti quinque, quinque et viginti viginti sex, sex et viginti viginti septem, septem et viginti viginti octo (rar), duodetriginta, viginti novem (rar), undetriginta

Sistemul latinesc se bazează pe multiplicare (la formarea zecilor şi sutelor) şi adunare (la adăugarea unităţilor). Cu toată regularitatea sa, sistemul prezintă unele inconsecvenţe. Numeralele compuse cu 8 şi 9 nu se mai formează prin adunarea la unitatea de zece precedentă ca cele cu 1-7 (de ex., undecim), ci prin scăderea din unitatea de zece următoare (duodeviginti). La numeralele compuse dintr-o unitate de zece şi o unitate simplă, unitatea simplă se antepune zecilor fără să se folosească conjuncţia et (la 11-17), de ex., undecim, sau cu folosirea lui et (la numerale mai mari de 20), de ex., unus et viginti. La cele mai mari de 20, unităţile se pot şi postpune zecilor (fără nicio conjuncţie), de ex., viginti unus.

78

2.2.3.

Numeralul compus în limbile romanice occidentale fr. onze douze treize quatorze quinze seize dix-sept dix-huit dix-neuf

sp. once doce trece catorce quince dieciseis (diez y seis) diecisiete dieciocho diecinueve

it. undici dodici tredici quattordici quindici sedici diciassette diciotto diciannove

vingt trente, vingt-dix (†) quarante, deux-vingts (†) cinquante, deux-vingt-dix (†) soixante, trois-vingts (†) septante (reg.), trois-vingts-dix (†), soixante-dix octante, huitante (reg.), quatre-vingts nonante (reg.), quatre-vingt-dix

veinte treinta

venti trenta

cuarenta

quaranta

cincuenta

cinquanta

sesenta

sessanta

setenta

settanta

ochenta

ottanta

noventa

novanta

100 200 300 etc.

cent deux cents trois cents

cien(to) doscientos trescientos

cento duecento trecento

21 22 23 etc.

vingt et un vingt-deux vingt-trois

veintiuno veintidós veintitrés

ventuno ventidue ventitré

11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 30 40 50 60 70

80 90

79

Sistemele limbilor romanice continuă în mod destul de fidel sistemul latinesc. Numeralele 11-15/16 şi zecile provin direct din formele latineşti, devenind – din cauza evoluţiei fonetice avansate – şi mai neanalizabile decât etimoanele la care se mai puteau distinge părţile lor componente. S-a adoptat un singur sistem de exprimare a zecilor şi unităţilor, acesta constând în postpunerea unităţii cu sau fără conjuncţie, cf. it. ventidue < venti + due, dar sp. veintidós < veinte + y (< et ‘şi’) + dos. Inconsecvenţe au loc chiar în cadrul uneia şi aceleiaşi limbi, cf. fr. vingt et un, dar vingt-deux. S-a refăcut sistemul sutelor prin compunerea unităţilor cu numeralul sută (pus de obicei la singular sau la plural, în funcţie de numeral, deci, declinat ca substantiv). Aşadar, s-a reluat pe teren romanic, de fapt, procedeul după care se formaseră formele vechi latineşti. S-au şi eliminat formele neregulate cu 8 şi 9 (formate prin scădere), înlocuite prin formaţii ca diciotto, diciannove, modelate pe construcţiile cu zeci şi unităţi de tipul veintiuno. Modelul acesta s-a extins şi asupra numeralului 17 (sau chiar 16). Particularităţi cu totul „neromanice” conţin sistemele dialectelor d’oil. La un moment dat, s-a adoptat acolo sistemul vicesimal, zecile formându-se prin înumulţirea lui 20 şi adăugarea lui 10 la cele care nu se împart în 20. Sistemul acesta, împrumutat din galică sau normandă – cf. sistemele similare din galeză sau bretonă şi, respectiv, daneză (Mańczak 1988: 605) – nu l-a înlocuit complet pe cel zecimal. Efectul vechii coexistenţe a celor două sisteme este sistemul francez modern cu elemente din amândouă (trente, quarante, cinquante etc., dar quatre-vingts şi quatre-vingt-dix), unele chiar aberante, rezultate din contaminarea ambelor sisteme, ca soixante-dix. 2.2.4.

Numeralul compus în română şi limbile balcanoromanice

Sistemele balcanoromanice se caracterizează printr-o reorganizare mult mai avansată a sistemului latinesc decât cele romanice occidentale (făcând abstracţie de franceză). De fapt, inventarul de numerale moştenite din latină cuprinde aici numai

80

numeralele simple. Pe baza lor, s-au creat forme compuse noi, care n-au decât paralele parţiale în inovările Romaniei occidentale. Formele din limbile istroromână, meglenoromână şi aromână provin, respectiv, din Kovačec (1971: 117), Capidan (1925: 155-156), Caragiu-Marioţeanu (1975: 243-244). 11 12 13 14 15 16 17 18 19

rom. unsprezece doisprezece treisprezece paisprezece cincisprezece şaisprezece şaptesprezece optsprezece nouăsprezece

istr. iedânaist dvanaist trinaist četârnaist petnaist şesnaist sedâmnaist osâmnaist devetnaist

megl. unspreţ douspreţ treispreţ paispreţ ţinspreţ şaispreţ şaptispreţ uoptspreţ nouspreţ

arom. unsprãdzatsã doisprãdzatsã treisprãdzatsã pasprãdzatsã tsintsisprãdzatsã shasprãdzatsã shaptisprãdzatsã optusprãdzatsã nauãsprãdzatsã

20

douăzeci

dvadeset

douzoţ

30 40 50 60 70 80 90

treizeci patruzeci cincizeci şaizeci şaptezeci optzeci nouăzeci

trideset cvarnår pedeset şezdeset sedâmdeset osâmdeset devedeset

treizoţ patruzoţ ţinzoţ şaizoţ şaptezoţ uoptzoţ nouzoţ

dauãdzãtsã, yinghitsã, yiyintsã treidzãtsã patrudzãtsã tsindzãtsã shaidzãtsã shaptidzãtsã obdzãtsã nauãdzãtsã

100

o sută

sto

unã sutã

200 300 etc.

două sute trei sute

dvesta trista

una sută, stu dou suti trei suti

21

douăzeci şi unu

dvadeset şi ur

douzoţ şi un

22

douăzeci şi doi

dvadeset şi doi

douzoţ şi doi

23

douăzeci şi trei

dvadeset şi trei

douzoţ şi trei

dauãdzãtsãun, unsprãyinghitsã dauãdzãtsãdoi, doisprãyinghitsã dauãdzãtstrei, treisprãyinghitsã

dauã suti trei suti

etc.

81

Sistemele balcanoromanice coincid, în mare parte, între ele, prezentând, totuşi, unele diferenţe. În primul rând, din discuţie trebuie exclusă istroromâna, care a pierdut nu numai numeralele compuse, ci şi o parte din cele simple, formele-lipsă fiind împrumutate direct din croată. Numeralele compuse 11-19 au structura următoare: unitate + prepoziţia spre + 10, comună românei, aromânei şi meglenoromânei. Cuvintele zece şi o sută sunt tratate ca substantive care, combinate cu unităţile, formează, prin multiplicare, formele zecilor şi sutelor. Substantivizarea este mai avansată în cazul formei o sută, care apare obligatoriu cu articolul nehotărât cu valoare de numeral. Numai în aromână s-a păstrat forma necompusă yiyintsi ‘douăzeci’, moştenită din latină, care alternează cu cea compusă, comună cu româna şi meglenoromâna. În română şi meglenoromână, la numeralele compuse din zeci şi unităţi, între cele două elemente se intercalează conjuncţia ‘şi’, procedeu necunoscut în aromână. În cea din urmă, la rândul ei, o poziţie aparte o are numeralul yiyintsi, care seamănă cu forma zece, în sensul că unităţile combinate cu yiyintsi pot fi puse în faţa lui şi urmate de prepoziţia spre ca numeralele 11-19. Sistemul balcanoromanic de organizare a seriei de numerale compuse diferă de cel latinesc şi cele romanice occidentale în mai multe puncte. În limbile balcanoromanice, nu s-au moştenit din latină decât numeralele simple, pe baza cărora s-a creat un sistem cu totul nou. Structura noilor numerale din seria 11-19 aminteşte de modul în care s-au creat, cu câteva secole înainte, formele corespunzătoare din latină (11-17), cu observaţia că, în latină, a avut loc simpla juxtapunere a unităţii cu zece, fără niciun element de legare, iar în balcanoromanică, între elementele respective s-a intercalat prepoziţia spre. În limbile romanice occidentale, formele noi din seria în cauză au ordinea inversă, dar fără prepoziţie.

82

2.2.5.

Numeralul compus în limbile balcanoslave şi albaneză sl. v.

11 12 13 14 15 16 17 18 19

ÅÄÈÍú ÍÀ ÄÅÑ0òÅ ÄúÂÀ ÍÀ ÄÅÑ0òÅ ÒÐÈÅ ÍÀ ÄÅÑ0òÅ ÷Åòûðå ÍÀ ÄÅÑ0òÅ ï0òü ÍÀ ÄÅÑ0òÅ øÅñòü ÍÀ ÄÅÑ0òÅ ÑÅÄÌÜ ÍÀ ÄÅÑ0òÅ îñìü ÍÀ ÄÅÑ0òÅ ÄÅÂ0Òü ÍÀ ÄÅÑ0òÅ

bg. единайсет

mac. единаeсет

alb. njëmbëdhjetë

дванайсет тринайсет четиринайсет

дванаeсет тринаeсет четиринаeсет

dymbëdhjetë trembëdhjetë katërmbëdhjetë

петнайсет шеснайсет

петнаeсет шеснаeсет

pesëmbëdhjetë gjashtëmbëdhjetë

седемнайсет

седyмнаeсет

shtatëmbëdhjetë

осемнайсет

осyмнаeсет

tetëmbëdhjetë

деветнайсет

деветнаeсет

nëntëmbëdhjetë

деведесет

njëzet tridhjetë dyzet pesëdhjetë gjashtëdhjetë, alb. it. trezet shtatëdhjetë tetëdhjetë, alb. it. katërzet nëntëdhjetë

20 30 40 50 60

ÄúÂÀ ÄÅÑ0òÈ ÒÐÈÅ ÄÅÑ0òÅ ÷Åòûðå ÄÅÑ0òÅ ï0òü ÄÅÑ0òú øÅñòü ÄÅÑ0òú

двайсет трийсет четирийсет петдесет шестдесет

дваeсет триeсет четириeсет педесет шеесет

70 80

ÑÅÄÌÜ ÄÅÑ0òú îñìü ÄÅÑ0òú

седемдесет осемдесет

седyмдесет осyмдесет

90

ÄÅÂ0Òü ÄÅÑ0òú деветдесет

100 200 300 etc.

ñúòî ÄúÂý ñúòý ÒÐÈÅ ñúòà

сто двеста триста

сто двестe триста

njëqind dyqind treqind

21

ÄúÂÀ ÄÅÑ0òÈ È ÅÄÈÍú ÄúÂÀ ÄÅÑ0òÈ È ÄúÂÀ ÄúÂÀ ÄÅÑ0òÈ È ÒÐÈÅ

двайсет и едно

дваeсет и едно

njëzet e një

двайсет и две

дваeсет и две

njëzet e dy

двайсет и три

дваeсет и три

njëzet e tre

22 23 etc.

83

În limbile balcanoslave şi în albaneză, numeralele compuse au fost formate în mod asemănător ca cele din balcanoromanică. Şi acolo numeralele 11-19 au structura de tipul 1 „pe” 10 (prepoziţia slavă ÍÀ şi cea albaneză mbë, folosite pentru formarea acestei serii de numerale au acelaşi sens pe care l-avut prepoziţia spre folosită de balcanoromanică, cf. rom. v. spre mâni ‘pe mâini’). Este de observat acelaşi mod de formare a zecilor, prin multiplicare (deşi albaneza are nişte urme ale sistemului vicesimal, păstrat mai bine în albaneza din Italia – Bednarczuk 1986b: 496), şi folosirea conjunţiilor È – e ‘şi’ între zeci şi unităţi. 2.2.6.

Originea numeralului compus din română

Sistemul numeralelor compuse din romanica balcanică, fiind atât de diferit faţă de latină şi limbile romanice occidentale, poate fi pus în legătură cu o influenţă străină. În acest caz, s-a apelat la explicaţii prin ambele idiomuri pe care le luăm în considerare ca o potenţială sursă a inovărilor neromanice în română şi celelalte limbi din grupul ei: la explicaţia prin slavă şi cea prin albaneză. În general, se acceptă astăzi părerea că formarea numeralelor 11-19 şi 20-90 reproduce un model slav. Acestei poziţii i-au aderat Miklosich (1861: 69), Djamo-Diaconiţă (SV-SR 1975: 102), Rosetti (1978: 311-312), Misterski (1990: 66), Iancu (2000: 59). Alţii insistă asupra explicaţiei fenomenelor care ţin de structura numeralului compus prin forţele interne ale limbii (Bec 1971: 160-161). O explicaţie de acest fel, dar una puţin verosimilă, a riscat-o Găitănariu (1999: 79), care consideră că formele douăzeci, treizeci etc. sunt continuatoare ale celor latineşti duodecim ‘12’, tredecim ‘13’ cu sensul schimbat. Poghirc (ILR II 1969: 325) şi Frâncu (1999: 60) readuc în vigoare teoria autohtonistă a lui Philippide (1928: 600). Iată explicaţia lui Poghirc: Formarea numeralelor 11-19 după tipul unus super decem a fost atribuită de marea majoritate a cercetătorilor influenţei slave. Cum, însă, în albaneză, există acelaşi tip de formaţie (alb. një-mbë-dhjetë: rom. unsprezece) şi parţial şi în armeană (evtcn ev tasn ‘şaptesprezece’), precum şi în limbile baltice, este tot atît de probabil

84

că avem de-a face cu un fenomen autohton. Faptele din albaneză se pretează şi mai puţin decît cele româneşti la explicaţia prin slavă. De altfel, este greu de crezut că româna şi-a construit acest sistem de numărătoare abia după secolul al IX-lea, cînd se produce o masivă influenţă slavă, tot aşa cum nu este de crezut că, dacă fenomenul ar fi avut loc atît de tîrziu, nu s-ar fi păstrat măcar izolat şi dialectal vreun reprezentant al lat. undecim, duodecim etc., ca arom. yig’i(n)ţi ‘20’

Cum se poate observa, influenţa slavă în această privinţă este negată, în primul rând, din cauze cronologice. Or, după unii lingvişti, influenţa slavă poate fi anterioară secolului al IX-lea, de ex., Ivănescu (2000: 273) crede că aceasta ar fi început prin secolul al VII-lea sau, cel mai târziu, prin secolul al VIII-lea. Aşadar, ambele ipoteze pot fi considerate la fel de probabile, iar explicaţia trebuie căutată pe baza altor argumente. 2.2.7.

Numeralul sută

O clarificare o poate aduce un alt fapt interesant – prezenţa în limba română a unui numeral de origine nelatină: sută. Acesta are originea discutată, deşi singurul etimon cert care s-a propus este slavul ÑúÒÎ. Explicaţia prin substrat, cea de-a doua existentă, nu poate fi sprijinită de un etimon concret, deoarece numeralul qind ‘sută’ este în albaneză împrumutat din latină, iar forma anterioară nu ni s-a păstrat. Aşadar, partizanii teoriei substratului au ajuns să explice un element necunoscut printr-un altul necunoscut, bazânduse numai pe faptul că sută trebuie să provină dintr-o limbă de tipul satem (deşi caracterul satem al albanezei este numai parţial, ea fiind mai degrabă o limbă mixtă, cu elemente din limbi satem şi centum). Una dintre obiecţiile care s-a adus explicaţiei prin slavă se referă la dificultăţile fonetice. S-a indicat că forma slavă ÑúÒÎ nu poate fi etimonul românescului sută, pentru că redarea vocalei reduse ú din slavă printr-un u în balcanoromanică ar însemna că împrumutarea acestei forme ar fi avut loc într-o perioadă foarte veche, când ierul slav ú se mai pronunţa ca o vocală neredusă de tipul u (ierul ú rezultă din prescurtarea vechiului u din protoindoeuropeană şi prima etapă a protoslavei). Chiar dacă se presupune o vechime aşa de mare

85

a relaţiilor slavo-romanice sau dacă se admite că, regional şi în mod excepţional, ierul s-ar fi păstrat în acest cuvânt ca u, trebuie să ţinem cont de locul diferit al accentului din ambele forme (Frâncu 1999: 61). În slavă accentul cade pe -Î din a doua silabă, iar în balcanoromanică – pe u din prima silabă. Ambele contraargumente nu sunt, totuşi, atât de decisive, cum se crede în general. În primul rând, data trecerii lui u în ú în protoslavă nu este certă şi poate fi posterioară secolului al VI-lea care se poate accepta deja ca început al contactelor slavo-romanice. Nici problemele legate de accentuare nu au o importanţă prea mare în acest caz. Adoptarea unor împrumuturi slave cu un aspect fonetic asemănător s-a făcut, de cele mai multe ori, fără să se fi luat în considerare structura accentuală a cuvintelor respective. Aşadar, cuvintele slave vechi ca, pe de o parte, ÃÐÅÁËÎ, ÌÈËÎ (accentuate pe prima silabă) şi, pe de alta, ñòÜÊËÎ, ÑÒÜÁËÎ (cu accentul pe a doua silabă) sunt, în română, accentuate pe prima silabă: greblă, milă, sticlă, steblă. Trebuie observat că ultimele două cuvinte conţin şi ele câte un ier slab, care s-au păstrat în bulgară (стъклo, стъбло – deşi în mod normal ierurile slabe ar fi trebuit să dispară, cf. pol. szkło, źdźbło fără ieruri) şi s-au redat în română ca vocale propriu-zise. Aşadar, chiar dacă originea slavă a formei sută rămâne controversată, trebuie remarcat că forma balcanoslavă şi cea balcanoromanică (indiferent de originea lor) trebuie grupate laolaltă, iar cea albaneză rămâne izolată. În plus, în ciuda tuturor controverselor, explicaţia numeralului sută prin slavă este acceptată de Densusianu (1997: 236), care o consideră, în orice caz, mai probabilă decât alte explicaţii, Coteanu (1969: 156), Rosetti (1978: 312), ILR (1978: 243), Sala (1985: 451, 1999: 142), Misterski (1990: 66), Iancu (2000: 59). 2.2.8.

Prepoziţia de după numerale compuse

În limba română, în sintagmele compuse dintr-un numeral de peste 20 (în aromână 11) şi un substantiv, între numeral şi substantiv se intercalează, în mod obligatoriu, prepoziţia de, de ex., douăzeci de

86

oameni, în timp ce numeralele de sub 20 nu cer ca substantivul să fie precedat de această prepoziţie, de ex., cincisprezece oameni. În aromână, „limita” o constituie numeralul 11: cele de peste 11 cer prepoziţia de înainte de substantiv, cele de sub 11 se combină direct cu substantivul, de ex., unsprãdzatsã di dzãli vs. patru dzãli. În aromână, există o excepţie – dacă pentru numeralul 20 şi compusele lui se foloseşte forma yinghitsã sau yiyintsã (şi nu dauãdzãtsã), atunci prepoziţia nu apare, de ex., dauãdzãtsã di casi, dar yinghitsã casi (Caragiu-Marioţeanu 1975: 244-245). Fenomenul nu este cunoscut nici limbii latine, nici limbilor romanice occidentale, de ex., douăzeci de oameni vs. lat. viginti homines sau fr. vingt hommes şi este atribuit influenţei limbilor slave, deşi detaliile unor explicaţii trebuie rectificate. Începem cu explicaţia lui Seidel (1958: 63): Prepoziţia de, întrebuinţată în locul unui genitiv slav. Aceasta reprezintă o schimbare în întrebuinţarea prepoziţiei de, schimbare ce se datoreşte influenţei sintactice slave. E vorba de întrebuinţarea prepoziţiei de după numere sau noţiuni ca an, lună şi altele, care în limbile slave cer genitivul. Remarcabil e faptul că de se întrebuinţează numai după numeralele mai mari de 20, pe cînd în limbile slave, toate numeralele de la unu în sus cer genitivul (plural sau singular – care de fapt e un dual). Exemple: douăzeci de ani, un an de zile, o lună de zile, ca sîrb.: mesac dana (=gen. pl.).

Rosetti (1978: 312) atribuie fenomenul influenţei slave, dar nu dă niciun fel de detalii: „Întrebuinţarea lui de în expresii ca: 40 de ani etc. este de asemenea calchiată după slavă”. Abia Mańczak (1988: 634) formulează concluzii mai detaliate: Pod wpływem słowiańskim liczebniki od 20 wzwyż łączą się z rzeczownikami za pomocą de, które jest odpowiednikiem słowiańskiego dopełniacza, np. treizeci de oameni ‘trzydziestu ludzi’, podczas gdy we wszystkich innych językach romańskich istnieją konstrukcje typu fr. trente hommes14.

14

„Sub influenţa slavă, numeralele de peste 20 se combină cu substantivele prin alăturarea lui de, care este echivalentul genitivului slav, de ex., treizeci de oameni, pe când în toate alte limbi romanice există construcţii de tipul fr. trente hommes” [trad. n.]. (v. şi Mańczak 1992: 57).

87

Explicaţia construcţiei româneşti cu de prin genitivul slav (cum fac Seidel şi Mańczak) pune problema următoare: de ce genitivul slav nu a fost reprodus în română tot prin genitiv, existent în limbă? Aşadar, această explicaţie cere o precizare: este vorba, de fapt, de partitiv, exprimat în slavă prin genitiv, de ex., sl. v. ÷ÀØÀ ÂÎÄû, iar în limbile romanice prin construcţia cu continuatoarele prepoziţiei latineşti de, de ex., rom. un pahar de apă, fr. un verre d’eau. Prin urmare, calchierea genitivului slav (de fapt partitiv) printr-o construcţie cu prepoziţia de devine înţeleasă. În slava veche, avem de-a face, aparent, cu o mare inconsecvenţă în ceea ce priveşte sintaxa numeralelor: de ex., după numeralul 2, se foloseşte nominativul dual, după 3 şi 4 – nominativul plural, numeralele 5-10 şi zecile cer genitivul plural, la numeralele compuse de la 11 la 19, substantivul se acordă cu unitatea, iar la cele de la 21 în sus – cu ultimul element component (SV-SR 1975: 100103, Bartula 1998: 70-71). Acest comportament neobişnuit devine explicabil dacă luăm în considerare faptul că unele numerale slave au caracter adjectival şi altele – substantival. Aşadar, cele care se comportă ca adjective au mai multe forme în funcţie de gen şi se acordă cu substantivul pe care îl însoţesc. Celelalte, în schimb, au o singură formă şi trebuie tratate ca substantive care denumesc o cantitate. În consecinţă, substantivul, care apare după un asemenea numeral, are forma de genitiv-partitiv. Faptul că şi în română unele numerale cer partitivul rezultă din caracterul substantival al unora dintre ele (pe când în latină, toate numeralele au fost adjective, declinabile sau invariabile). Este vorba de numeralele compuse de la 20 la 90. Elementul 10, care, multiplicat, formează numeralele compuse, este tratat în acestea ca un substantiv. Substantivarea numeralului 10 atrage după sine folosirea, după compusele lui, a substantivului într-o construcţie partitivă. Această substantivare presupune şi existenţa formei de plural zece > zeci, dar trebuie remarcat că ea nu este deplină. De exemplu, partitivul se foloseşte numai după compusele formei 10, nu şi după numeralul 10 însuşi şi compusele bazate pe forma aceasta (11-19). Substantivarea lui 10 este mai consecventă în aromână,

88

adică prepoziţia di este cerută şi de numeralele 11-19, ceea ce înseamnă că în aceste cazuri elementul 10 are valoare de substantiv. În schimb, forma 10 nu are o astfel de valoare pentru că, după ea, prepoziţia nu apare. Aşadar, cea mai completă explicaţie o oferă CaragiuMarioţeanu (1975: 244-245): Faptul că de (di) nu apare între yinghiţ şi substantiv dovedeşte că prepoziţia este legată de numeralul dzáţi „zece”, tratat ca substantiv, şi introduce un atribut al acestuia, care exprimă conţinutul: „o zece de oameni” (cf. „un pahar de apă”). Explicaţia este valabilă şi pentru dacoromână.

Afirmaţia că folosirea partitivului este stict legată de numeralul 10 este confirmată prin aceea că ea nu are loc în istroromână, în care se folosesc numeralele compuse împrumutate din croată, iar analizabilitea celor din urmă în elementele 2 x 10, 3 x 10 etc. nu mai este simţită: dvaiset si påtru an’ (Avram, ELR 2001: 295). Prin urmare, considerăm că folosirea, după compusele 20-90, a substantivului în forma partitivă este un rezultat al substantivizării formei de numeral 10, ambele fenomene fiind, în română, de origine slavă. 2.2.9.

Concordanţe ale limbilor numeralului compus

balcanice

în

structura

Concordanţe slavo-româno-albaneze 1. Acelaşi mod de formare a numeralelor din seria 11-19 (unitate + prepoziţia locală de tipul spre cu sensul ‘pe’ + zece). 2. Acelaşi mod de formare a zecilor. 3. Acelaşi mod de formare a zecilor cu unităţile (zece + conjuncţia şi + unitate).

89

Concordanţe slavo-române fără albaneză 1. În albaneză, numeralul (një) qind ‘100’ provine din latinescul centum (Bednarczuk 1986b: 496). În română, forma latină respectivă a dispărut, fiind înlocuită prin cuvântul sută, care trebuie să aibă originea comună cu forma slavă ÑúÒÎ. Facem aici abstracţie de discuţia privitoare la direcţia de împrumut (ea este rezumată mai sus, pct. 5.6.1), dar, dacă acceptăm explicaţia conform căreia sută provine din ÑúÒÎ, concordanţa devine şi mai strictă. 2. În albaneză, se mai păstrează urme ale sistemului vicesimal, menţinut mai bine în albaneza italiană (în general, mai arhaică), care nu se folosea niciodată în română şi slavă. 3. În albaneză, toate numeralele sunt invariabile. În română şi slavă, unele unităţi au mai multe forme, în funcţie de gen (în română, două: pentru masculin şi feminin, în slavă – trei: pentru masculin, feminin şi neutru). Asemenea distincţie exista şi în latină şi s-a păstrat în limbile romanice occidentale, deşi într-o măsură mai mică decât în balcanoromanică, unde fenomenul a fost întărit, probabil, sub influenţa slavă (numai portugheza distinge masculinul de feminin: dois vs. doas, ca româna). 4. În română şi în slava veche, un substantiv care apare lângă un numeral compus are forma de partitiv, exprimată (în slavă) prin genitiv sau construcţia cu prepoziţia de (în română). În albaneză, substantivele au atunci forma de nominativ. Concordanţe albanezo-române fără slavă Nu există. Modul de formare a sutelor şi miilor nu poate fi luat în considerare în analiza problemei în cauză, pentru că este acelaşi în toate limbile menţionate. De fapt, este vorba deja de un fenomen

90

sintactic, dat fiind faptul că, în acelaşi mod, se formează numeralele compuse în foarte multe limbi. 2.2.10. Concluzii În afară de un număr de convergenţe comune albanezei, slavei şi românei, există unele pe care le împart numai slava şi româna și nu există nici unele care să fie comune numai românei şi albanezei. Având în vedere faptul că aceste trăsături nu sunt nici continuare a stării din latină, nici inovări ocurente în limbile romanice occidentale, considerăm că procedeul de formare a numeralelor compuse din română este un rezultat al influenţei slave.

91

92

2.3. Discursul indirect. Lipsa concordanţei timpurilor 2.3.1.

Discursul indirect – probleme generale

Enunţul pronunţat de un vorbitor poate fi reprodus prin citarea exactă a enunuţului respectiv (discurs direct, stil direct sau vorbire directă) sau prin transpunerea lui în propoziţii subordonate (discurs indirect, stil indirect sau vorbire indirectă). În ambele cazuri, se folosesc, în genere, aceleaşi verbe de declaraţie (a spune, a zice, a declara, a întreba, a susţine, a afirma etc.). În discursul direct, după acestea, urmează o propoziţie independentă, care constituie enunţul citat: Mi-a spus: Ştiu. Mă întreabă: Ştii? Mă întreabă: De unde ştii? Îmi spune: Vino!

În stilul indirect, enunţul devine o propoziţie subordonată, mai mult sau mai puţin transformată faţă de enunţul în forma lui independentă. Transformările enunţului constau, în primul rând, în acordarea persoanelor. Mi-a spus: Ştiu (eu). dar: Mi-a spus că ştie (el). Modul şi procedeele de redare ale unui „citat” în discursul indirect diferă de la o limbă la alta. Uneori, predicatul propoziţieicitat îşi păstrează forma personală, cf. rom. Mi-a spus că ştie., Mă întreabă dacă ştiu., Mă întreabă de unde ştiu., Îmi spune să vin. În unele limbi, predicatul propoziţiei subordonate este redat cu un alt mod, dar tot unul personal, de ex., cu conjunctivul, ca în latină sau germană: lat. Rogat me tum sciam., Rogat me unde sciam. Se întâmplă ca predicatul propoziţiei subordonate să fie pus la un mod impersonal, de ex., la infinitiv, ca în latină: Dicet mihi se scire. În unele limbi, dacă predicatul propoziţiei-citat transformate în vorbirea indirectă păstrează o formă personală, acesta poate fi pus la un alt timp gramatical. Aceasta are loc mai ales în cazul în care

verbul de declaraţie din propoziţia introductivă este la un timp trecut, care poate cere o acordare temporală a verbului din propoziţia subordonată. Fenomenul acesta este numit „concordanţa timpurilor” (lat. consecutio temporum). Exemplele din limba franceză demonstrează deocamdată numai fenomenul în sine: (1) Il dit: Je sais. (2) Il a dit: Je sais.

(3) Il dit qu’il sait. (4) Il a dit qu’il savait.

În frazele (3) şi (4), verbele au forma (il) sait şi (il) savait, deşi şi unul, şi celălalt sunt transpunerea uneia şi aceleiaşi forme (je) sais, din exemplele (1) şi (2). În fraza (3), se păstrează timpul prezent al verbului din propoziţia-citat, în timp ce în fraza (4), timpul gramatical se schimbă: prezentul devine imperfect din cauză că verbul propoziţiei introductive este la un timp trecut (perfect compus). 2.3.2.

Discursul indirect în latină

Sistemul latinesc posedă reguli precise cu privire la transformarea enunţului într-o propoziţie subordonată şi punerea lui într-o frază în vorbirea indirectă. Dacă predicatul propoziţiei subordonate era un verb interogativ sau imperativ, acesta îşi păstra forma personală, dar se schimba modul, indicativul se înlocuia cu conjunctivul. Rogat: Quid facis? (ind. prez.) Rogat: Quid fecisti? (ind. perf.) Rogat: Quid facies? (ind. viit.)

Rogat quid faciam. (conj. prez.) Rogat quid fecerim. (conj. perf.) Rogat quid facturus sim. (conj. viit.)

În cazul în care verbul propoziţiei introductive era la un timp trecut, se schimba nu numai modul, ci şi timpul verbului, aplicânduse regulile concordanţei timpurilor. Acţiunea simultană se exprima prin conjunctivul imperfect, cea anterioară prin conjunctivul mai mult ca perfect, cea posterioară printr-o construcţie perifrastică

94

compusă din conjunctivul imperfect al verbului esse şi participiul viitor (Wikarjak 108-110, 124-126): Rogavit: Quid facis? Rogavit: Quid fecisti? Rogavit: Quid facies?

Rogavit quid facerem. (conj. imp.) Rogavit quid fecissem. (conj. m.m.perf.) Rogavit quid facturus essem.

Propoziţiile cu verbe non-interogative şi non-imperative erau redate prin construcţia accusativus cum infinitivo: subiectul, în mod normal exprimat prin nominativ, trecea la cazul acuzativ, iar verbul îşi pierdea forma personală şi se punea la unul dintre cele trei infinitive. Dacă acţiunea era simultană cu momentul vorbirii se folosea infinitivul prezent, dacă era anterioară momentului vorbirii – infinitivul trecut, iar cea posterioară se exprima prin infinitivul viitor (ibidem: 124-126): Dicit: Venio. Dicit: Veni. Dicit: Veniam.

Dicit se venire. (inf. prez.) Dicit se venisse. (inf. trec.) Dicit se venturum esse. (inf. viit.)

În latina târzie, regulile descrise mai sus au încetat să fie respectate. În primul rând, indicativul nu se mai înlocuieşte cu conjunctivul (Bednarski 1981: 57). Se schimbă numai timpurile în cazul unui verb de declaraţie la timpul trecut, conform concordanţei timpurilor. În latina vorbită, exemplele de mai sus ar fi avut forma următoare: Rogat: Quid facis? (ind. prez.) Rogat: Quid fecisti? (ind. perf.) Rogat: Quid facies? (ind. viit.)

Rogat quid facio. (ind. prez.) Rogat quid feci. (ind. perf.) Rogat quid faciam. (ind. viit.)

Rogavit: Quid facis? (ind. prez.) Rogavit: Quid fecisti? (ind. perf.) Rogavit: Quid facies? (ind. viit.)

Rogavit quid faciebam. (ind. imp.) Rogavit quid feceram. (ind. m. m. perf.) Rogavit quid facturus eram.

În acelaşi timp, din propoziţii indirecte dispare construcţia ACI, în locul căreia apare o simplă transformare a enunţului într-o propoziţie subordonată. Cea din urmă este introdusă prin conjuncţia

95

quod ‘că’ (ibidem: 55). Se păstrează formele de indicativ şi se respectă numai regulile concordanţei timpurilor, precum în transformările de mai sus. Dicit: Venio. (ind. prez.) Dicit: Veni. (ind. perf.) Dicit: Veniam. (ind. viit.)

Dicit quod venit. (ind. prez.) Dicit quod venit. (ind. perf.) Dicit quod veniet. (ind. viit.)

Dixit: Venio. (ind. prez.) Dixit: Veni. (ind. perf.) Dixit: Veniam. (ind. viit.)

Dixit quod veniebat. (ind. imp.) Dixit quod venerat. (ind. m. m. perf.) Dixit quod venturus erat.

2.3.3.

Discursul indirect în limbile romanice occidentale

Modelul de discurs indirect din latina vorbită se regăseşte în mai toate limbile romanice. Când principala are verbul la timpul trecut, este obligatorie aceeaşi concordanţă a timpurilor de tip latinesc târziu: acţiune simultană verb introductiv indicativ la prezent prezent verb introductiv indicativ la trecut imperfect

acţiune anterioară indicativ perfect indicativ mai mult ca perfect

acţiune posterioară indicativ viitor condiţional prezent

Acest lucru îl demonstrează următoarele exemple: fr. Il demande: Qu’est-ce que tu fais? Il demande: Qu’est-ce que tu as fait? Il demande: Qu’est-ce que tu feras?

Il demande ce que je fais. Il demande ce que j’ai fait. Il demande ce que je ferais.

Il dit: Je viens. Il dit: Je suis venu. Il dit: Je viendrai.

Il dit qu’il vient. Il dit qu’il est venu. Il dit qu’il viendra.

96

Il a demandé: Qu’est-ce que tu fais? Il a demandé: Qu’est-ce que tu as fait? Il a demandé: Qu’est-ce que tu feras?

Il a demandé ce que je faisais. Il a demandé ce que j’avais fait. Il a demandé ce que je ferais.

Il a dit: Je viens. Il a dit: Je suis venu. Il a dit: Je viendrai.

Il a dit qu’il venait. Il a dit qu’il était venu. Il a dit qu’il viendrait.

sp. Pregunta: Qué haces? Pregunta: Qué has hecho? Pregunta: Qué harás?

Pregunta qué hago. Pregunta qué he hecho. Pregunta qué haré.

Dice: Vengo. Dice: He venido. Dice: Vendré.

Dice que viene. Dice que ha venido. Dice que vendrá.

Preguntó: Qué faces? Preguntó: Qué has hecho? Preguntó: Qué harás?

Preguntó qué hacía. Preguntó qué había hecho. Preguntó qué haría.

Dijo: Vengo. Dijo: He venido. Dijo: Vendré.

Dijo que venía. Dijo que había venido. Dijo que vendría.

it. Chiede: Che cosa fai? Chiede: Che cosa hai fatto? Chiede: Che cosa farai?

Chiede che cosa faccio. Chiede che cosa ho fatto. Chiede che cosa farò.

Dice: Vengo. Dice: Sono venuto. Dice: Verrò.

Dice che viene. Dice che è venuto. Dice che verrà.

Ha chiesto: Che cosa fai? Ha chiesto: Che cosa hai fatto? Ha chiesto: Che cosa farai?

Ha chiesto che cosa facevo. Ha chiesto che cosa avevo fatto. Ha chiesto che cosa farei.

Ha detto: Vengo. Ha detto: Sono venuto. Ha detto: Verrò.

Ha detto che veniva. Ha detto che era venuto. Ha detto che verrebbe.

97

2.3.4.

Discursul indirect în română şi limbile balcanoromanice

Toate acestea nu sunt valabile, totuşi, pentru română. Balcanoromanica a urmat un alt model, şi mai simplificat faţă de cel latin. În locul conjunctivului şi al construcţiei ACI, se folosesc formele de indicativ, ca în latina târzie şi limbile romanice occidentale, dar, spre deosebire de acestea, nu se mai respectă concordanţa timpurilor în frazele în vorbirea directă cu predicatul principalei la timpul trecut (Sala 1999: 158-159). rom. Întreabă: Ce faci? Întreabă: Ce ai făcut? Întreabă: Ce vei face?

Întreabă ce fac. Întreabă ce am făcut. Întreabă ce voi face.

Spune: Vin. Spune: Am venit. Spune: Voi veni.

Spune că vine. Spune că a venit. Spune că va veni.

A întrebat: Ce faci? A întrebat: Ce ai făcut? A întrebat: Ce vei face?

A întrebat ce fac. A întrebat ce am făcut. A întrebat ce voi face.

A spus: Vin. A spus: Am venit. A spus: Voi veni.

A spus că vine. A spus că a venit. A spus că va veni.

Concordanţa timpurilor nu apare în cele mai vechi texte româneşti, nici în cele traduse, nici în cele originale: Cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofia. (...) Au venit un om de la Nicopoe de miie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii. (SN); Ci au zis că l-au înzestrat cu acea moşie Lungul cu frate-său. (Sentinţa lui Dumitru) şi nu este atestată în celelalte limbi balcanoromanice. Toate acestea pledează pentru faptul că lipsa concordanţei timpurilor de tip latin târziu şi panromanic reprezintă pentru aria balcanoromanică un fenomen destul de vechi şi poate data încă din epoca românei comune.

98

2.3.5.

Discursul indirect în limbile balcanoslave

În schimb, situaţia seamănă foarte mult cu starea de fapt din limbile slave. Procedeele de redare a unui enunţ în vorbirea indirectă sunt acolo aceleaşi ca cele din limbile romanice, cu singura observaţie: nu se aplică regulile concordanţei timpurilor, păstrânduse timpurile care s-au folosit în „citat”. sl. v. ÂúïðÀøÀÅòú: ×üÒÎ ÷ÈÍÈØÈ? ÂúïðÀøÀÅòú: ×üÒÎ ÅÑÈ ó÷ÈÍÈËÚ? ÂúïðÀøÀÅòú: ×üÒÎ ó÷ÈÍÈØÈ?

ÂúïðÀøÀÅòú ×üÒÎ ÷ÈÍ3. ÂúïðÀøÀÅòú ×üÒÎ ÅÑÌÜ ó÷ÈÍÈËÚ. ÂúïðÀøÀÅòú ×üÒÎ ó÷ÈÍ3.

ÐÅ÷ÅÒú: ïðÈõÎÆÄ1. ÐÅ÷ÅÒú: ïðÈÈÄÎõú. ÐÅ÷ÅÒú: ïÈðÈÈÄ1.

ÐÅ÷ÅÒú ÿÊÎ ïðÈõÎÄÈÒú. ÐÅ÷ÅÒú ÿÊÎ ïÈðÈÈÄÅ. ÐÅ÷ÅÒú ÿÊÎ ïÈðÈÈÄÅòú.

ÂúïðîñÈ: 8òú ê1Äó ïðÈõÎÄÈøÈ? ÂúïðîñÈ: 8òú ê1Äó ïðÈÈÄÅ? ÂúïðîñÈ: 8òú ê1Äó ïÈðÈÈÄÅøÈ?

ÂúïðîñÈ ×üÒÎ ÷ÈÍ3. ÂúïðîñÈ ×üÒÎ ÅÑÌÜ ó÷ÈÍÈËÚ. ÂúïðîñÈ ×üÒÎ ó÷ÈÍ3.

ÐÅ÷Å: ïðÈõÎÆÄ1. ÐÅ÷Å: ïðÈÈÄÎõú. ÐÅ÷Å: ïÈðÈÈÄ1.

ÐÅ÷Å ÿÊÎ ïðÈõÎÄÈÒú. ÐÅ÷Å ÿÊÎ ïðÈÈÄÅ. ÐÅ÷Å ÿÊÎ ïðÈÈÄÅòú.

bg. Пита: Какво правиш? Пита: Какво си направил? Пита: Какво ще направиш?

Пита какво правя. Пита какво съм направил. Пита какво ще направя.

Казва: Дохаждам. Казва: Дошъл съм. Казва: Ще дойда.

Казва, че дохажда. Казва, че е дошъл. Казва, че ще дойде.

Попита: Какво правиш? Попита: Какво си направил? Попита: Какво ще направиш?

Попита какво правя. Попита какво съм направил. Попита какво ще направя.

Каза: Дохаждам. Каза: Дошъл съм. Каза: Ще дойда.

Каза, че дохажда. Каза, че е дошъл. Каза, че ще дойде.

99

Concordanţa timpurilor este un fenomen cu totul neobişnuit pentru limbile slave. Nu apare în nicio etapă a evoluţiei acestora, începând cu slava veche. 2.3.6.

Concluzii

În această privinţă, asemănările dintre limbile balcanoromanice şi limbile slave pot fi explicate prin influenţa slavă asupra limbilor balcanoromanice: In the western Romance languages, the verb of the subordinated clause must be put in the same tense as the verb of the principal phrase which reproduces the saying of the other person, e.g., il m’a dit qu’il était malade ‛he told me that he was sick’. Rumanian has a different rule, borrowed from Slavic: the tense of an utterance is generally retained when the utterance is reported: mi-a spus că e bolnav ‛he told me that he was sick’, lit. ‛he told me that he is sick’ (Du Nay 1996: J2).

În discuţie mai intră o altă explicaţie, şi anume influenţa grecească, deoarece concordanţa timpurilor se foloseşte în greaca veche într-un mod destul de inconsecvent (Auerbach – Golias 2000: 345-346, Ragon 2001: 226-228), iar în neogreacă nu mai apare deloc (Borowska 2004: 284). Totuşi, explicaţia prin greacă este mai puţin plauzibilă (v. mai sus, 1.6.).

100

2.4. Reflexivul cu sens pasiv. Verbe reflexive 2.4.1.

Reflexivul – probleme generale

Un verb reflexiv este un verb tranzitiv al cărui complement este exprimat de un pronume reflexiv. O asemenea formă verbală exprimă identitatea complementului cu subiectul. Această valoare a reflexivului este singura cunoscută în limba latină şi, de exemplu, în engleza contemporană: lat. Lavat eam. (S≠O) vs. Lavat se. (S=O), engl. He washes her. (S≠O) vs. He washes himself. (S=O). O astfel de folosire poate fi descrisă ca diateză reflexivă, adică o variantă a diatezei active, în care complementul este identic cu subiectul (Şuteu 1985: 263, Moldoveanu 2003: 519). În evoluţia ulterioară, în mai multe limbi, au apărut valori noi ale verbelor reflexive. Sistematic devine mai ales procedeul de a întrebuinţa reflexivul cu sensul impersonal sau pasiv. În afară de aceasta, unele verbe pot avea forma reflexivă (fiind conjugate cu pronumele reflexiv), care este pur exterioară şi nu implică reflexivitatea propriu-zisă. Caracterul reflexiv al unui astfel de verb îndeplineşte alte funcţii: diferenţiază sensurile, subliniază opoziţii semantice distinctive numai contextual etc. 2.4.2.

Reflexivul în latină

În limba latină, reflexivul apare cu valoare iniţială de exprimare a identităţii dintre complement şi subiect. Prin urmare, este propriu verbelor tranzitive, de ex., lavat se ‘se spală (pe el)’. Este interesant faptul că, în loc de construcţii reflexive, se putea folosi modul mediopasiv, adică lavatur în loc de lavat se, ambele însemnând ‘se spală’, deşi sensul de bază al formei lavatur ar fi ‘este spălat’ (Wikarjak 1994: 28, 99). Trebuie observat că modul mediopasiv era întrebuinţat şi pentru redarea sensului impersonal, pentru exprimarea acţiunii al cărei autor nu este definit. Acest sens era exprimat de persoana a treia a singularului: cantatur ‘se cântă’. Aceasta se referea nu numai

101

la verbele tranzitive, ci şi la cele intranzitive care, în mod normal, nu puteau apărea la mediopasiv (nepermiţând, ex definitione, un complement direct şi, în consecinţă, o transformare pasivă), cf. Sic itur ad astra. ‘Astfel se ajunge la stele.’ (Samolewicz 2006: 98). O categorie aparte o constituie un grup de verba deponentia. Acestea au o formă mediopasivă, dar un sens activ, de ex., loquor ‘vorbesc’, sortior ‘trag la sorţi’ (Wikarjak 1994: 51). 2.4.3.

Reflexivul în limbile romanice occidentale

Construcţiile reflexive latineşti sunt continuate în toate limbile romanice, cu observaţia că, în aproape toată Romania, pronumele reflexiv (ca, de altfel, pronumele personal) este antepus verbului (numai în portugheză s-a fixat postpunerea pronumelor). În latină, ordinea elementelor era liberă, cu tendinţa spre postpunerea pronumelui. În plus, construcţiile reflexive şi-au lărgit sfera de folosire, ceea ce rămâne într-o strânsă legătură cu dispariţia mediopasivului sintetic latin, ale cărui funcţii s-au repartizat între noul pasiv analitic romanic şi vechiul reflexiv. Drept urmare, reflexivul începe să apară cu sensul impersonal, sens exprimat în latină de mediopasiv. În mod consecvent, cu această întrebuinţare încep să se folosească şi verbe intranzitive. Drept urmare, maxima latină Sic itur ad astra., citată mai sus, s-ar traduce, în limbile romanice occidentale, în modul următor: it. Così si va alle stelle., sp. Así se va a las estrellas. Numai în franceză, sensul impersonal al verbului este redat altfel, prin folosirea unei construcţii cu pronumele impersonal on, calchiate după germanică, cf. C’est ainsi que l’on arrive aux cieux. Pronumele respectiv – forma redusă (din cauza caracterului său neaccentuat) a cuvântului homme ‘om’ – este folosit cu persoana a treia singular a verbului dat şi corespunde construcţiilor germanice analogice, cf. fr. on dit ‘se spune’ vs. germ. man spricht, unde man este forma slabă a substantivului Mann ‘bărbat’, mai demult şi ‘om’. Folosirea cuvântului om în construcţii impersonale este ocurentă şi în română,

102

de ex., Omul nici nu se poate odihni măcar un minut., dar numai în franceză avem de-a face cu deplina gramaticalizare a acestui procedeu. În occitană, se folosesc ambele construcţii, cea tradiţională cu se fiind concurată de calcul după franceză cu òm (= fr. on). În afară de folosirile cu caracter regulat, în limbile respective, apare şi se dezvoltă, în mod foarte dinamic, un fenomen de o altă natură: se creează categoria verbelor cu forma reflexivă şi un sens nereflexiv: fr. s’étonner, it. maravigliarsi. Asemenea verbe din limbile slave sunt numite de Moszyński (2006: 325) verbe mediale. Într-un fel, ele amintesc de verbele deponente din latină, cf. miror. 2.4.4.

Reflexivul în limbile balcanoromanice

În afară de reflexivitatea propriu-zisă, de ex., El se spală., reflexivul exprimă, de asemenea, impersonalul, de ex., Astfel se ajunge la stele. În plus, reflexivul este folosit frecvent pentru redarea pasivului. Cu această funcţie apare în limbile romanice occidentale noul pasiv sintetic, compus din formele verbului auxiliar ‘a fi’ (numai în italiană şi romanşă se utilizează formele verbului ‘a veni’, Mańczak 1988: 613) şi participiul verbului dat. Aceste forme de pasiv, aşa-zisul pasiv canonic (Şerbănescu, ELR 2001: 421) sau plin (Moortgat 1990, Timotin 2000b) există şi în limbile balcanoromanice, dar acolo sunt concurate de formele de reflexiv: rom. Au fost deschise porţile. vs. S-au deschis porţile., arom. Fu arãchit di drac shi dus la pãlatea a lui ‘Fu răpit de drac şi dus la palatul lui.’ vs. Fãrã cãni, casa nu s-aveaglji. ‘Fără câini, casa nu e păzită.’ (Coteanu 1998: 48); megl. Şa-l’ fu pisăită di la treili ser ‘Aşa îi fu scris de la al treile seri.’ (Capidan 1928: 195) vs. Si si leagă migl’ina di gron. ‘Să se aleagă neghina de grâu.’ (ibidem: 185); istr. Zidu se conoşte cum ie a fost lucråta. ‘Zidul se cunoaşte cum a fost lucrat’. (Sârbu – Frăţilă 1998: 54) vs. S-å pus låptele, pac s-åv un lic zaml’ačit şi seminţa s-å pus nutru. ‘S-a pus laptele, apoi s-a lăsat să stea un pic şi s-a pus cheagul înăuntru’. (ibidem: 66, traducerea ambelor exemple după Timotin 2000b: 487).

103

Se pare că reflexivul este folosit chiar mai des decât pasivul canonic, atât în română (Posner 1996: 181), cât şi în meglenoromână (Capidan 1925: 176) şi aromână (Coteanu 1998: 48). În română, frecvenţa pasivului propriu-zis devine mai mare abia în epoca modernă, sub influenţa franceză şi parţial, a unor alte limbi (într-o vreme rusă, în prezent engleză). Folosirea lui este tipică limbajului administrativ şi oficial. Şerbănescu (ELR 2001: 421) face o diferenţiere foarte clară: pasivul reflexiv este considerat colocvial, pe când cel canonic – livresc. Diferenţa dintre cele două tipuri de pasiv constă şi în faptul că după cel canonic se poate introduce un complement de agent, pe când pasivul reflexiv de obicei nu apare complinit (Şerbănescu, ELR 2001: 421, Bejan 1996: 198), deşi o asemenea construcţie nu este exclusă: Limbile străine se învaţă uşor de către cei conştiincioşi şi perseverenţi. (Manoliu Manea 1971: 208), Când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbatere (titlul unei prevederi din codul de procedură civilă) (GA II 2005: 137). Agentul este introdus prin prepoziţia de sau de către (cea de-a doua este de origine mai nouă şi se foloseşte numai în cazul în care agentul este un substantiv personal). În limbile balcanoromanice, este ocurent şi fenomenul de „falsă” reflexivitate a unor verbe („verbe mediale”), ca a se odihni, a se naşte, a se mira, a se ruga etc. 2.4.5.

Reflexivul în limbile balcanoslave

În limbile balcanoslave, reflexivul, în afară de sensul său primordial şi exprimarea impersonalului, are şi valoare pasivă: sl. v. ÁËÀÆÅÍÈ ÑÚÌÈÐÝ3ÙÈÉ ÝÊÎ ÒÈ ÑÍÎÂÅ ÁÆÉÈ ÍÀÐÅÊ1ÒÚ Ñ0. (CZ 3) ‘Fericiţi cei smeriţi, căci aceştia se vor numi fiii lui Dumnezeu.’ Pasivul poate fi redat şi cu ajutorul unor forme perifrastice compuse din verbul ‘a fi’ şi participiul verbului dat: sl. v. É ÅËÈÊÎ ÀÙÅ ÏÐÈÊÀÑÀÀÕ1 Ñ0 ÅÌÜ. ÑÏÅÍÈ ÁûÂÀÀÕ1 (CZ 58) ‘Şi câţi se atingeau de el, erau vindecaţi.’

104

Cele două construcţii pasive – pasivul canonic şi cel reflexiv – pot fi însoţite de un complement de agent (Olteanu 1974: 39). Acesta apare la cazul instrumental sau este introdus printr-un genitiv cu prepoziţia ÎÒÚ: sl. v. ÒÎÃÄÀ ÈÑ ÂÚÇÂÅÄÅÍÚ ÁûÑÒÚ ÄÕÎÌÜ ÂÚ ÏÓÑÒûÍ3 (CZ 1) ‘Atunci Iisus a fost dus de duhul în pustie.’; ÑûÍÚ ËþÁÈÒÑ0 8Ò 8ÒÖÀ. (Strach 1999: 85) ‘Fiul este iubit de tată.’ Iniţial, folosirea complementului de agent cu prepoziţia ÎÒÚ a fost destul de rară. În schimb, în bulgară şi macedoneană, complementul de agent este exprimat numai prin construcţia prepoziţională – instrumentalul, precum şi alte cazuri, nemaifiind ocurent în limbile balcanoslave contemporane (Olteanu 1974: 39): bg. Обсъждането е ръководено от председателя. vs. Обсъждането се ръководи от председателя. ‘Discuţia este condusă de preşedinte.’ (Popova – Ivanova 2004: 125) Este ocurentă aici şi categoria verbelor cu forma reflexivă, dar cu un sens nereflexiv: sl. v. ÁÎßÒÈ Ñ0 ‘a se teme’, bg. боя се, sl. v. ÌÎËÈÒÈ Ñ0, bg. моля се ‘a se ruga’, sl. v. ÐÀÄÎÂÀÒÈ Ñ0, bg. радвам се ‘a se bucura’, sl. v. ÃÍÝÂÀÒÈ Ñ0, bg. сърдя се ‘a se supăra’. Astfel de verbe pot fi numite „verbe mediale” (Moszyński 2006: 325). 2.4.6.

Concluzii

Una dintre valorile reflexivului balcanoromanic – cea pasivă – a fost pusă în legătură cu influenţa slavă (Rosetti 1978: 313-314). Frâncu (1999: 63) combate această teorie, susţinând că „reflexivul cu valoare pasivă era bine reprezentat în latina populară şi s-a menţinut şi s-a dezvoltat, în afară de română, şi în alte limbi romanice (franceza, italiana).” Timotin (2002: 108) consideră că este vorba de un fenomen de origine latină întărit de influenţa slavă. În primul rând trebuie observat că sensul în cauză al reflexivului este ocurent în latina vorbită (Bednarski 1981: 51, ILR I 1965: 170-171) şi în limbile romanice occidentale (ILR II 1969: 78) ca un fenomen marginal, iar frecvenţa lui nici nu se compară cu cea

105

pe care o are fenomenul analogic din română. În română (precum şi în celelalte limbi balcanoromanice), există o libertate destul de mare în alegerea formei pasive, cf. Casa asta a fost construită anul trecut. (pasiv canonic) vs. Casa asta s-a construit anul trecut. (reflexiv pasiv), pe când, de ex., în franceză, este posibilă numai construcţia cu pasivul canonic: Cette maison a été construite l’année dernière. Pe urmă, problema pasivului românesc, precum şi cea a numeralului compus (v. mai sus, pct. 5.6), trebuie privită în ansamblu. Este de remarcat o altă paralelă româno-slavă în această privinţă – construirea complementului de agent cu ajutorul prepoziţiei cu acelaşi sens: rom. de, sl. v. ÎÒÚ/bg. om. Latina a folosit prepoziţia ab cu ablativul (cu varianta a înainte de iniţiala consonantică): Filius a matre amatur, iar limbile romanice occidentale – prepoziţia care continuă latinescul per: fr. Le fils est aimé par sa mère., sp. El hijo es amado por su madre. În italiană, agentul este introdus de prepoziţia da: Il figlio è amato da sua madre, care nu este echivalentul prepoziţiei româneşti de (acesteia îi corespunde italienescul di), ci al prepoziţiilor româneşti de la şi din. Aşadar, folosirea în română a prepoziţiei de pentru introducerea complementului de agent este o situaţie izolată în cadrul Romaniei. Ea trebuie explicată prin slavă: s-a observat că, în vechile texte româneşti traduse, prepoziţia slavonă ÎÒÚ este redată foarte des prin de, deşi, uneori, ar fi trebuit tradusă ca din, de la sau de pe, de ex., Luptară-se cu mine de tinereţele mele. (într-o altă versiune: den tinereţele mele); ce de Tatăl născu (în versiunea contemporană a Crezului: care din Tatăl s-a născut) (Densusianu 1997: 717). Prin extindere, s-a ajuns la folosirea prepoziţiei de cu aceste sensuri şi în texte netraduse: de ex., birăul de Bistriţă (Rosetti 1978: 582, Rosetti – Cazacu – Onu 1971: 71). Eventualele dubii sunt înlăturate de comparaţia a două formule: birăul de Bistriţă şi pârcălab ot Bistriţă, care dovedeşte că folosirea lui de în loc de din sau de la este un calc după slavonă. Aşadar, întrebuinţarea prepoziţiei de cu complementul de agent (nu numai cu pasivul canonic, ci şi cu cel reflexiv) ar fi fost, deci, şi ea, un calc după slavul ÎÒÚ. Prin urmare, se poate presupune

106

că şi uzul reflexivului cu valoare pasivă este un fenomen de origine slavă, cf. următoarea comparaţie: Ë LC (128) L Ca oaia spre jungheare Ca un miel nevinovat spre ÿÊÎ ÎÂ×À ÍÀ ÇÀÊÎËÅÍÈÅ aduse-se. junghiere S-a adus (=a ÂÅÄÅÑ0. fost adus).

Întru smereniia lui luo-se.

Întru smerenia Lui, Âú ÑÌÈÐÅÍÈÈ ÅÃÎ Ñ1Äú judecata Lui s-a ridicat ÅÃÎ ÂÇ0ÒÑ0. (=a fost ridicată).

ÂÇÅÌËÅÒÑ0 Că se luo den pământ Că s-a luat (=a fost luată) ÿÊÎ ÇÅÌËÈ ÆÈÂÎÒÚ ÅÃÎ. viaţa lui. de pe pământ viaţa Lui.

Tăie-se mielul lu Dumnezeu, luo păcatele lumiei derept a lumiei viaţă şi spăsenie.

Junghie-se (=este junghiat) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii, pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii.

ÎÒ

ÆÐÅÒÑ0 ÀÃÍÅÖü ÁÎÆÈÈ, ÂÇÅÌË2È ÃÐÝõÚ ÌÈÐÀ, ÇÀ ÌÈÐÑÊÈÈ ÆÈÂÎÒú È ÑÏÀÑÅÍÈÅ.

Modelul textelor slave a întărit tendinţa, existentă cu siguranţă şi în limba vorbită (dată fiind frecvenţa mare a acesteia în limbajul popular şi, prin urmare, în cel colocvial de astăzi). Aşadar, reflexivul pasiv apare, de asemenea, în mod independent de originalele slavone, de ex., Răstignitu-se-au (=fost-a răstignit) derept noi su[p]t Pilat [den] Pont, chinuit şi îngrupat (Crezul, LC 141); Şi S-a răstignit (=a fost răstignit) pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat (=a fost îngropat). (Crezul, L) vs. versiunea slavonă: ðÀÑÏ0ÒÀÃÎ ÆÅ ÇÀ Íû ïðè ïîíòÉèñòýìú ïèëàòý è ñòðàäàâøà È ïîãðåáåííà, în care se foloseşte pasivul perifrastic (cu verbul ‘a fi’ eliptic). Formele de acest tip nu au eliminat, totuşi, uzul pasivului propriu-zis: Şi întru Duhul Sfânt (...) Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit (Crezul, L). Teoria originii slave a fenomenului în cauză este confirmată de analiza textelor vechi în ansamblu din care rezultă că pasivul reflexiv se preferă în textele traduse, iar pasivul canonic – în cele

107

originale (Timotin 2000a: 229-230). Ocurenţa fenomenului în toate limbile balcanoromanice arată că el trebuie datat în epoca balcanoromanicei sau considerat un împrumut independent. Categoria verbelor mediale este ocurentă în toate limbile romanice şi slave. În ceea ce priveşte română şi limbile balcanoromanice, verbele de acest tip constituie o inovaţie comună cu limbile romanice occidentale şi continuă verbele deponente din latină (ILR II 1969: 77, Frâncu 1999: 63). Folosirea formei reflexive în locul celei active poate însemna şi o angajare specială a subiectului într-o acţiune şi o intensificare a acesteia (Bednarski 1981: 50). Pe de altă parte, există, în această privinţă, paralele atât de izbitoare între balcanoromanică şi limbile slave, încât nu poate fi vorba de opera hazardului. Prin urmare, există o serie de verbe mediale a căror formă nu poate fi pusă în legătură nici cu latina, nici cu limbile romanice occidentale. Exemplele clasice – verbele a se naşte şi a se mira, citate de Rosetti (1978: 313), Sandfeld (1930: 150) şi, respectiv, Rosetti (ibidem), Densusianu (1997: 237), Gafton (2001: 157) – trebuie tratate, totuşi, cu mai multă prudenţă. Ambele continuă verbele deponente din latină (nascor, nasci, natus sum şi miror, mirari, miratus sum) care – după cum s-a observat – sunt redate foarte des ca verbe reflexive. Atunci, chiar dacă în slava veche şi bulgară echivalentele lor au tot o formă medială: sl. v. ÐÎÄÈÒÈ Ñ0, ×óÄÈÒÈ Ñ0, bg. рaждам се, yчудвам се, se poate vorbi, în cele două cazuri, numai de întărirea stării din latină. Acest lucru este valabil mai ales pentru verbul românesc a se naşte, ale cărui echivalente romanice occidentale au o formă activă: fr. naître, it. nascere, deşi şi acestea continuă verbele deponente din latină. Sub influenţa lor, verbul neologic românesc a renaşte < fr. renaître, it. rinascere, nu a devenit reflexiv ca a se naşte, ci a rămas activ ca în limba originalului. Aşadar, în ceea ce priveşte verbul a se naşte, reflexivitatea medială a acestuia poate fi rezultatul influenţei slave. În schimb, există o legătură incontestabilă între, pe de o parte, formele româneşti, şi, pe de alta, cele slave (din slava veche sau din bulgară):

108

rom. a se teme a se părea: mi se pare a se jura a se râde a se începe

sl. v. ÁÎßÒÈ Ñ0

ÊË0ÒÈ Ñ0 ÑÌÝßÒÈ Ñ0 ÍÀ×0ÒÈ Ñ0

bg. боя се, страхувам се ми се струва кълна се, заклевам се смея се

Dintre aceste verbe numai primul – a se teme – se foloseşte în mod consecvent şi fără excepţie la forma reflexivă. Verbul a se părea poate avea şi forma activă (ambele sunt admise de normă), cf. Mi se pare că da. vs. Îmi pare că ochii tăi, adânci, sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste văi şi peste munţi şi peste şesuri... (L. Blaga, Izvorul nopţii). Verbul a se jura are un caracter popular şi colocvial, în limba standard preferându-se forma nereflexivă a jura. Este posibil ca formele active ale celor două verbe în locul celor reflexive să se datoreze influenţei latino-romanice moderne (fr. paraître, lat., it. parere; fr. jurer, lat. jurare, it. giurare). Ultimele două verbe nu mai sunt folosite în această formă în limba standard. Forma reflexivă a verbului a se râde are un caracter popular (Manoliu Manea 1971: 207). Norma limbii nu admite decât forma activă a râde (poate refăcută sub influenţa romanică modernă, cf. fr. rire, lat, it. ridere), cea reflexivă a se râde fiind ridiculizată şi considerată incultism. Verbul a se începe este arhaism şi regionalism: De la o vreme valea s-a sfârşit şi s-a început un deal (Creangă, NDU). Câteva perechi de verbe (unul activ, altul reflexiv) reprezintă situaţia în care un verb, devenit reflexiv, capătă un alt sens decât verbul respectiv la forma nereflexivă: cf. a uita vs. a se uita, a duce vs. a se duce, a ruga vs. a se ruga. Astfel de cazuri sunt ocurente şi în alte limbi, printre ele şi în limbile romanice occidentale, cf. fr. changer ‘a se schimba (fizic, psihic etc.)’ vs. se changer ‘a-şi schimba hainele’. Dintre asemenea perechi de verbe din română, una aminteşte foarte mult de situaţia din limbile slave: rom. a ruga vs. a se ruga, sl. v. ÌÎËÈÒÈ vs. ÌÎËÈÒÈ Ñ0, bg. моля vs. моля се ‘id.’. Caracterul reflexiv al acestui verb şi sensul lui trebuie atribuite, deci,

109

influenţei slave (Densusianu 1997: 237, Rosetti 1978: 314, Gafton 2001: 157). Calcul trebuie să se fi produs destul de devreme, pentru că un astfel de verb există, de asemenea, în aromână (mi rogu) şi meglenoromână (mi rok). Este de remarcat că verbele mediale, împrumutate din slavă, şi-au păstrat structura reflexivă şi în română (Rosetti 1978: 314): sl. v. ÊÀßÒÈ Ñ0 > a se căi, ÐÀÇÁÎËÝÒÈ Ñ0 > a se războli, ÏÎÑÒÈÒÈ Ñ0 > a se posti (singurul din cele menţionate aici care se preferă astăzi în forma activă a posti), bg. грижа се > a se (în)griji. Prin urmare, trebuie admis că aceste împrumuturi au întărit categoria verbelor în cauză în română.

110

Capitolul III

Influenţe slavone asupra sintaxei limbii române vechi

3.1. Topica cliticelor 3.1.1. Probleme generale Limbile indoeuropene, în cele mai vechi etape ale evoluţiei lor, erau limbi flexionare. Forma însăşi a cuvântului indica funcţia lui sintetică, de aceea, ordinea cuvintelor în propoziţie era liberă, sau, mai precis, nu trebuia să fie fixă, ca în limbile de tip izolant, în care, din cauza lipsei de flexiune, numai topica indică funcţia sintactică a cuvântului dat în propoziţie, cuvântul însuşi nepurtând nicio informaţie cu caracter sintactic. Totuşi, limbile indoeuropene, chiar cele care şi-au păstrat destul de bine flexiunea, tindeau să fixeze poziţia părţilor de propoziţie (cele în care flexiunea s-a pierdut, este evident că şi-au fixat topica). În latină, exista tendinţa de a folosi topica S-O-V (subiect-complement-verb), care, în perioada târzie a latinei şi în limbile neolatine, s-a transformat în topica S-V-O (Şerbănescu, ELR 2001: 580). Se pare că aceeaşi evoluţie a avut loc în protoslavă şi în limbile slave: topica S-V-O o regăsim în limbile slave moderne (Dalewska-Greń 1997: 452), în timp ce, în primele texte în slava veche şi în limbile slave, topica era foarte des de tip SO-V, deşi nu se ştie dacă, în cazul acesta, nu e vorba de influenţe greceşti sau latine. Oricum, în limbile romanice şi în cele slave, topica S-V-O este rezultatul unor evoluţii independente. În schimb, se pare că există o interdependenţă între limbile română veche şi slavonă în ceea ce priveşte poziţia cliticelor în propoziţie.

Cliticele, monosilabe cu caracter gramatical (mai ales pronume neaccentuate, verbe auxiliare, particule etc.) din cauza caracterului lor redus, nu poartă un accent de sine stătător, ci formează o unitate accentuală cu un alt cuvânt (Stan, ELR 2001: 100-101). Locul cliticelor tinde să se fixeze şi să se păstreze după criterii foarte strict respectate. Aşadar, în limbile slave, majoritatea cliticelor sunt enclitice (Dalewska-Greń 1997: 460). În schimb, cliticele în limbile romanice au, în general, un caracter proclitic (Reinheimer Rîpeanu 2001: 150). În cadrul ambelor grupuri de limbi, există limbi precum macedoneana, care preferă procliza (DalewskaGreń 1997: 460-461), şi portugheza, care tinde spre encliză (cel puţin în topica pronumelor neaccentuate) (Reinheimer Rîpeanu 2001: 150), dar acestea rămân cazuri speciale şi izolate în sânul grupului de limbi pe care îl reprezintă. 3.1.2.

Encliza pronumelor personale şi reflexive neaccentuate

În româna veche, în texte originale, poziţia obişnuită a pronumelor personale şi reflexive (neaccentuate) este proclitică (facem aici abstracţie de verbe la imperativ şi gerunziu, pentru care regulile de plasare a pronumelui sunt altele): Şi se-au dus în sus pre Dunăre.; Au venit un om de la Nicopoe de miie miau spus că au văzut cu ochii loi...; Se-au prins neşte meşter den Ţarigrad.; I-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia. (SN)

O asemenea topică este caracteristică şi limbii române contemporane. Frazele de mai sus sună normal şi natural şi în româna de azi. Acest gen de topică este proprie şi altor limbi romanice; spre exemplificare, putem compara traducerea acestor fraze în franceză: Et ils se sont rendus vers le haut du Danube. (...) Un homme est venu de Nicopole qui m’a dit qu’il avait vu avec ses yeux... (...) L’empereur lui a permis, à Mahamet-bet [de passer] par où il voulait.

112

În schimb, în textele neoriginale din epoca aceea (traduceri), această topică este mult mai rară. Ea mai apare în formulare juridice, traduse din slavonă, dar în acestea survine deja o altă topică, care se regăseşte şi în textele religioase. Acolo, mai în toate sintagmele compuse dintr-un verb şi un pronume personal sau reflexiv la dativ ori acuzativ, topica este inversă, exact ca în limbile slave şi, mai precis, în limba slavonă, din care s-au tradus aceste texte, ceea ce ne îndreptăţeşte să vedem aici o imitare servilă a sintaxei originalului slav (Rosetti – Cazacu – Onu 1971: 70, Rosetti 1978: 583): Înainte stătură împăraţii pământului şi ÏÐýÄñÀøÅ öÀÐÉÅ ÇÅÌÑÒÈÈ È ÊÍ07È domnii adunară-se depreună spre ÑúÁÐÀø1Ñ0 Âú Ê ïý íÀ ÃÀ È ÍÀ õÀ ÅÃÎ. (PC 36) Domnul şi pre Hristosul lui. Cela ce vie în ceriu râde-şi de ei şi ÆÈÁÂûÈ ÍÀ ÍÁÑÅÕü ïÎÑÌÝÒÑ0 ÈÌü. È Ãü ÏÎÐ1ÃÀÅÒÑ0 ÈÌü. (PC 36) Dum[nez]eu râde-şi de ei. Fiul mieu eşti tu, eu astăzi născuiu-te.

ÑÍü ÌÎÈ ÅÑÈ Òû, ÀÇü ÄúÍÅÑü ÐÎÄÈÕ ÒÅ. (PC 37)

Cu glasul mieu cătră Domnul strigaiu, şi ÃËÀÑÎÌü ÌÎÈÌÜ ÊÚ Ã ÂúÇÁÀÕü, È óÑËûØÀ Ì0 8Ò ÃÎÐû ñòû1 ÑÂÎÅ1. auzi-mă den măgura sf[â]ntă a lui. (PC 39)

Eu adurmiiu şi aţipiiu; sculaiu că ÀÇÜ ÓÑÍ1ÕÜ È ÑÏÀÕÜ. ÂÚÑÒÀÕÜ ÿÊÎ Ãü ÇÀÑÒ1ÏÈÒ Ì0, (PC 39) Dumnezeu folosi-mi.

În aceste texte, topica cu pronumele proclitic (adică diferită de topica originalului) apare mai ales atunci când verbul este la forma negativă, la conjunctiv sau după pronume relative: Nu mă tem de mii de oameni ce cad ÍÅ ÓÁÎ1ÑÅ 8ò ÒúÌü ËþÄÉÈ. ÍÀÏÀÄÀ1ùÈõü ÎÊÐúÑÒü ÍÀ Ì1. împrejurul mieu! (PC 40)

Acesta tot fu să se izbăndească zicerea ÑÉÅ ÆÅ ÂÑÅ ÁûÑÒÜ ÄÀ ÑúÁ1ÄÅÒÑ0 ÐÝ÷ÅÍÍÎÅ 8Ò ÃÀ ÏÐ8ÐÎÊÎÌü. (ESR) prorocilor de la Domnul (TC 40). Ferecaţi toţi ceia ce se nădăjduiesc pre ÁËÀÆÅÍÈ ÂúÑÈ ÍÀÄÝ1ùÅÈÑ0 ÍÀÍü. (PC 38) el.

113

3.1.3.

Encliza verbului auxiliar în formele verbale compuse

Aceleaşi observaţii, făcute în capitolul de mai sus, despre locul pronumelui personal şi reflexiv neaccentuat faţă de predicatul propoziţiei, sunt, în general, valabile pentru poziţia verbelor auxiliare. În limba română, cele mai frecvente timpuri şi moduri compuse sunt: perfectul compus (am văzut), viitorul literar (voi vedea) şi condiţionalul prezent (aş vedea). Acestea sunt formaţii vechi: perfectul compus este o moştenire după latina târzie, comună aproape tuturor limbilor romanice. Celelalte forme sunt creaţii balcanoromanice sau chiar româneşti. În orice caz, toate formele acestea sunt atestate în cele mai vechi texte româneşti. În limba română contemporană, în aceste forme, poziţia verbului auxiliar este fixă; acesta este plasat întotdeauna în faţa participiului sau infinitivului. Faptul că este o topică veche şi normală este confirmat de cele mai vechi texte româneşti originale. În textul Scrisorii lui Neacşu, apar 13 forme verbale compuse (11 forme de perfect şi 2 forme de viitor). În interiorul lor, topica este mereu aceeaşi. Primul este verbul auxiliar, după care urmează infinitivul sau participiul, ca în limba română de azi: I pak dau ştire domnie tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de miie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strâmtul ce ştii şi domniia ta. I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sânt megiiaş şi de genremiiu Negre, cum iau dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, prin Ţeara Rumănească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre. I pak spui domniietale ca mai marele miiu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniitale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine (SN).

114

O dovadă în plus este situaţia din alte limbi romanice. În acestea, la fel ca în română, ordinea este: verb auxiliar + verb propriu-zis: fr. j’ai dit, sp. he decho, it. ho detto. Pentru comparaţie, se poate recurge numai la forma de perfect compus, celelalte forme (viitor şi condiţional) fiind formate altfel şi neţinând, ca perfectul compus, de moştenirea latină, comună mai multor limbi romanice. Aceeaşi topică, ca în română, este şi în aromână: amu dzãsu. Istroromâna şi meglenoromâna se comportă altfel (sub influenţa limbilor slave moderne, v. mai jos). Totuşi, în textele traduse din secolulul al XVI-lea, topica este inversă (Gheţie 1978: 93). Ordinea inversată nu poate fi întâmplătoare. Pentru două din cele trei forme verbale compuse, există echivalente exacte (nu numai semantice, ci şi formale) în limba slavonă. Perfectului compus de tipul am văzut îi corespunde slavonescul ÂÈÄÝËÚ ÅÑÌÜ, iar condiţionalul aş vedea poate fi tradus în slavonă prin ÂÈÄÝËÚ ÁÈÕÚ. În ambele cazuri, elementele din care se compune timpul sau modul respectiv sunt în altă ordine decât echivalentele lor româneşti. Din acest motiv, este evident că, în textele traduse din slavonă, traducătorul a imitat construcţiile slavone (Rosetti 1978: 584), inversând topica mai obişnuită şi mai naturală (atestată, de exemplu, în Scrisoarea lui Neacşu) a elementelor componente ale formelor verbale compuse. Ca rezultat, în majoritatea cazurilor, întâlnim forme ca aceasta, calchiată după slavonă: Pus-ai el spre lucrul mânilor tale, toate ÏÎÑÒÀÂÈËÜ ÅÑÈ ÅÃÎ ÍÀÄü ÄÝËû Ð1Êó ÒÂÎÅþ. ÂÚÑÝ ÏÎÊÎÐÈËü ÅÑÈ ÏÎÄü ÍÎ7ý supus-ai supt picioarele lui. ÅÃÎ. (PC 54)

A treia formă, viitorul literar, de ex., voi vedea, redă cel mai des viitorul slavon simplu de tipul ÓÂÈÆÄ1, dar şi în cazul acesta, este sigur că topica inversată a elementelor lui se datorează imitării construcţiei slavoneşti. Dat fiind că echivalentul slavon nu este o formă compusă, ci simplă, situaţia aceasta trebuie explicată printr-o influenţă indirectă, care ar consta în luarea ca model a formelor de perfect şi condiţional pentru aranjarea elementelor componente ale

115

timpului viitor: Adecă fata priimi-va în maţe şi naşte-va feciorul şi zice-veri numele lui Emmanuil ce se spune: cu noi e Dumnezeu. (TC 40) Relaţia dintre encliza şi procliza auxiliarului şi pronumelui în textele traduse este demonstrată de fragmentul următor: Ispovedescu-mă ţie, Doamne, cu toată inema mea; spuiu toate ciudesele tale. Veselescu-mă şi mă bucur de tine, cânt numelui tău de sus. Când toarnă-se dracul mieu înapoi, nu putu şi pier de faţa ta, că fapt-ai judeţ mie şi pâră mie; şezutai în scaun, judeci dereptate; contenit-ai limbilor, şi peri necuratul, şi numele lui potrebit-ai în veac şi în veac de veac. Dracului scăzură armele în cumplit, şi cetăţile spărseşi; peri pomeana lui cu sunet, şi Domnul în veac lăcuiaşte. Găti în judeţ scaunul său, şi el judecă a toată lumea în dereptate; judecă oamenilor derept. (PC 55-56)

3.1.4.

Concluzii

Construcţiile specifice limbii slavone, precum topica ei caracteristică, s-au transmis în limba română nu numai în textele traduse. Sub influenţa traducerilor din slavonă, formele cu pronume şi auxiliar enclitice apar şi în texte originale, în primul rând în comentarii la cărţi traduse, prefeţe (predoslovii), dedicaţii, epiloguri. Se pare că traducătorul, obişnuit deja cu topica slavonă, pe care a redat-o fidel în textul tradus, o folosea şi în fragmente scrise de la început în română, utilizând, în acelaşi timp, topica proprie limbii române: Şi cine va ceti pănă la sfârşit că va afla cu adevăr că e aşa. Că această carte arată-ne noao păcatele noastre şi ne învaţă cumu ne turnăm şi ne pocăim şi unde putem afla ertăciunea păcatelor noastre şi pren ce putem mearge la împărăţia ceriului şi alalte mai toate ce trebuiaşte a şti creştinilor. Ce, fraţii miei, unde ceartă această carte pre vlădici, episcopi, popi, călugări şi pre domni, nu ceartă pre cei buni, ce pre răi. Bunii să nu ia pre sine şi carii vor fi cu vină certaţi, ei se pocăiască şi să lase răutatea şi să îmble cu dereptate. Amin. Chelciug şi banii pre acest lucru înduratu-se-au a da jupânul Foro Miclăuş. (Epilogul Tâlcului Evangheliilor) Den mila lui Domnedzeu eu, Şerban diiacu, meşterul mare a tiparelor, şi cu Marien diiac, dându în mâna noastră ceaste cărti, cetind şi ne plăcură şi le-am scris voo, fraţilor români. Şi le cetiţi, că veţi afla întru iale mărgăritariu scumpu şi vistieriu nesfârşit, cunoaşte-veţi folosul buneaţilor şi plata păcatelor de la

116

Domnedzeu întru ceaste cărţi. Scrisu-se-au ceaste cărţi sfnte, anii 7100. (Predoslovia Paliei de la Orăştie)

Din acelaşi motive, topica de tip slavon apare în texte administrative. Autorii lor, alcătuind astfel de texte în limba română, cu siguranţă foloseau formularele tip în limba slavonă sau traducerile lor în română, modificând numai conţinutul acestora în funcţie de situaţie. De aceea, în documentele cu o structură fixă şi o destinare specială precum testamente, donaţii, acte de vânzare-cumpărare (zapisuri), lângă topica românească normală apare şi cea de tip slavon: Adecă, eu, Gradea, scris-am şi mărturisescu cu acesta al meu zapis, ca să fie de bună credinţă la mâna părintelui popei lu Stroe, cum să se ştie; cându au fostu la mortea mea, învăţat-am pre frate-meu Stoica cum să aibă a dare den moşăoara mea să-mi facă un sarandar pentru sufletul meu şi pentru uşurenia păcatelor noastre. Deci eu, Stoica, am tocmit cu părintele popa Stroe ş-au făcut sarandarul deplin, precum iaste lege şi obiceiul. Iar noi i-am datu pentru ostenela părintelui de i-am plătit cu stănjăni de ocină 12 den partea nenei Gradei den Cacămeiu, ca să-i fie lui moşăe stătătoare şi ohabnică în veci, lui şi feciorilor şi nepoţilor. Şi cându am făcut această tocmeală fost-au mulţi omeni buni mărturie, carie-şi vor punea peceţilea mai jos; şi pentru mai adevărată credenţa pusu-ne-amu şi peceţilea noastre, ca să creză. (Zapisul lui Gradea) Adecă eu, Mihnea, cu frate-mieu Dragoi şi cu nepotul mieu Radul, ficiorul lui Ion ot Glodeanul, dat-am zapisul nostru în mănă lui Arbanaş, neapotul Bărescului, cum să să ştie că am vândut moşia de Glodeani, părţile nostre căte să va alege den baştina de la moşi noştri, şi iar am mai vândut lui Arbanaş den funea Pui partea lui câtă să va alege, că ne-au fostu şi noo cumpăratură de la Puia. Aceasta moşia vândut-am noi de bună voia nostră, neasilit de nimele, dumnealui Arbanaşului derept ughi 10 bani gata, ca să fie dumnealui moşia stătătoare şi ficiorilor dumnealui câţ Dumnezeu i va da. Aceasta moşia vândut-am cu ştirea megiaşilor den sus şi de jos. Fost-au şi aldamaşarii care să vor iscăli mai jos şi pentru mai adevărata credinţa puneam dejetele şi iscăliturile ca să să crează. (Zapisul lui Mihnea)

În textele oficiale cu un caracter mai puţin standarizat şi un conţinut nu aşa de previzibil, ca de ex., scrisori oficiale pe diverse teme, mărturii depuse la tribunal, sentinţe cu descrierea cazurilor, în discursul propriu-zis se foloseşte în mod normal topica românească.

117

În schimb, encliza de tip slavon apare foarte des în formule obişnuite de la începutul şi încheierea documentului: Eto az, Bucium, vel dvornec dolnei z[e]mle, dat-am cartea mea acestor omene anume Necor şi Ştefan den satu den Murgeşte de pre Crasna spre aceia ca să fie tare şi putearnece a ţinea partea de ocenă de acolea a lu Ionaşco Buboc, nepotul popei lu Murgu, pentru căci au uces un om de au murit şi i-au plătet capul Necor şi Ştefan de la mene, iar Ionaşco Buboc n-au avut cu ce plăti capul, ce au fugetu, însă să se ştie că mi-u dat 12 boi, iar nemenele den rudele lui să n-aibă treabă a ţine partea lui de ocenă, pentru că au fost fraţie lui, Marco şi Petrea, de faţă naintea mea şi n-au avut puteare să-i plătească capul. Pentru aceia i-am făcut şi noi acestă scrisoare a nostră, ca să ţie ace moşie partea lu Boboc în bună pace, iar de se va afla ceneva den rudele lui să aibă a darea acei 12 boi ş trei galbene de ciobote lui Necor şi lu Ştefan; iar de nu se va afla nemenele den rudele lui să le plătească ce au dat, iar iei să ţie acea ocenă şi feciorie lor în veace. Aiasta scriiu şi mărturisescu cu acestă scrisoare a mea, să se ştie. Şi am scris eu, Ghiorghie logofătul, cu mâna mea acestă scrisoare să se ştie. (Sentinţa lui Bucium)

Având de a face cu nişte influenţe culte, ne-am putea aştepta că viaţa acestora nu va fi prea lungă. Totuşi, topica slavonă pătrunde, în sfârşit, şi în limba literară propriu-zisă. Scriitorii din acea vreme, în primul rând cronicari, erau, în acelaşi timp, mari erudiţi şi cunoscători de literatură religioasă, istorică şi filozofică pe care o citeau în slavonă, greacă şi latină sau în traduceri româneşti. Cele din urmă erau efectuate de cele mai multe ori din slavonă şi, cum am arătat mai sus, transpuneau în româneşte multe fenomene sintactice din limba originalului, printre acestea şi ordinea cuvintelor proprie slavonei. Acest lucru se poate observa, de exemplu, într-un text ieşit de sub condeiul cronicarului moldovean Ion Neculce (1672-1745): Cerşut-au pre Dumitraşco-vodă turcii să le-l dea. Iar moscalii au dzis că din războiul dintâi nu s[ă] ştiie ce s-au făcut: „Perit-au, au fugit-au? Că noi am gândit c-au venit la voi”. Iar veziriul au dzis: „Pentru un ghiaur, ce să ne sfădim noi, nişte împărăţii? Lasă-l, că să va sătura de ce au poftit. Sângur, de bunăvoia lui, a veni la noi”. (...) Mai cerşut-au turcii Azacul, şi s-au apucat moscalii să-l dea, cu tot venitul şi hotarul lui. Dzis-au turcii să stricé o cetate ce să chiema Troiţa, dzicând că-i făcută pre hotarul turcesc. Şi, măcar că era bună şi mare cetate, cu multă cheltuial[ă] făcută, s-au apucat să o strice; iar când s-ar mai tocmi vrodată cetatea, atuncea şi pacea să fie stricată. Cerşut-au şi bir să le dea şi cheltuială oştii.

118

Ce bir n-au priimit, iar cheltuială 1.000 de pungi s-au apucat că or da. (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei)

Literatura propriu-zisă preferă, totuşi, topica de tip românesc popular. Prin urmare, cea slavonă se retrage cu timpul din limba literară. Cu toate acestea, unele urme ale ei au persistat până în perioada românei contemporane. Bineînţeles, valoarea stilistică a procedeului în cauză nu este una neutră, în ciuda celor susţinute de Seidel (1958: 75): Topica tuturor timpurilor perifrastice e liberă în limba romînă – nu numai în romîna veche (...), ci şi în limba de astăzi se întrebuinţează jurat-am pe lîngă am jurat, jura-voi, pe lîngă voi jura (la fel la pasiv).

Dimpotrivă, encliza auxiliarului este caracteristică textelor vechi, aşa cum afirmă Sandfeld (1930: 149), iar în limba actuală este complet neobişnuită. Fenomenul se limitează numai la unele registre ale limbii ca, de exemplu, limbajul religios şi stilul biblic. Pentru ilustrare, aducem acelaşi exemplu ca în pct. 8.3. – un fragment din Psalmul 9 într-o traducere modernă: Lăuda-Te-voi, Doamne, din toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale. Veseli-mă-voi şi mă voi bucura de Tine; cânta-voi numele Tău, Preaînalte. Când se vor întoarce vrăjmaşii mei înapoi, slăbi-vor şi vor pieri de la faţa Ta. Că ai făcut judecata mea şi dreptatea mea; şezut-ai pe scaun, Cel ce judeci cu dreptate. Certat-ai neamurile şi au pierit nelegiuiţii; stins-ai numele lor în veac şi în veacul veacului. Vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile şi cetăţile i le-ai sfărâmat; pierit-a pomenirea lor în sunet. Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de judecată şi El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele. (BS 569)

Mai mult decât atât, topica de acest tip este folosită, de asemenea, pentru arhaizarea textului – cf. Aşa grăit-a Zarathustra, traducerea românească a titlului cărţii lui Nietzsche Also sprach Zarathustra – sau în scopuri poetice, de ex., De la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi s-a... (M. Eminescu, Doina). Există şi o expresie lexicalizată: rogu-te, folosită uneori în loc de te rog. Aşadar, fenomenul este ocurent în continuare doar în limba scrisă şi, de fapt, numai în unele aspecte ale acesteia. Luând în

119

considerare cele expuse mai sus, precum şi caracterul limitat al fenomenului în cauză, suntem de părere că sursele lui trebuie căutate în influenţa cultă a limbii slavone. Totuşi, există premise care ar putea sugera o anume popularitate a acestei topici şi în limbajul vorbit. În acest caz, ar trebui să admitem o influenţă paralelă asupra limbii române vorbite din epoca aceea, din partea limbilor slave vii, ca bulgaro-macedoneana (Seidel 1958: 47), care a întărit influenţa cultă şi a facilitat, probabil, o pătrundere aşa de profundă a acesteia în limba literară veche. Unul dintre argumente este faptul că o astfel de topică (mai ales dacă e vorba de poziţia auxiliarului) apare în poezia populară: Jelui-m-aş şi n-am cui, Jelui-m-aş codrului. (Ivănescu 2000: 229)

Ivănescu (ibidem) consideră că avem de-a face aici cu o tendinţă latină populară care ar fi constat în evitarea cliticelor la începutul propoziţiei, dar este tot atât de probabil că un astfel de uz constituie un fel de licentia poetica, o întrebuinţare impusă de poezie sau, cum credem noi, o influenţă slavă (după Rosetti 1978: 315). Fenomenul este mult mai frecvent în istroromână şi meglenoromână, dar acolo are o origine mai recentă croată şi, respectiv, macedoneană. Un al doilea argument ar fi păstrarea, în română, a unor expresii colocviale sau chiar vulgare, cu topica inversată (GA I 2005: 367), de ex., Fir-ar mama lui a dracului!, Mânca-ţi-aş...!, Băga-mi-aş picioarele...!, Futu-te...!, Futu-i...!, Futu-ţi ’mnezeii mă-tii! Pentru a ne completa discursul, putem adăuga faptul că o asemenea topică se întâlneşte în limbile romanice occidentale, dar, totuşi, ea este mult mai rară decât în română (Seidel 1958: 76) şi se întâlneşte, în primul rând, în poezia veche: fr. Quant ot li pedre ço que dit at la chartre, Ad ambes mains deromt sa blanche barbe: „E! filz”, dist il, „com dolorous message!” (La vie de Saint Alexis)

120

it. L’acqua ch’io prendo già mai non si corse, Minerva spira, e conducemi Appollo, E nove Muse mi dimostran l’Orse. (Dante, La Divina Commedia. Il Paradiso).

În primul fragment, în loc de forma aşteptată at dit (rom. a zis), avem dit at (rom. zis-a). În textul lui Dante, în loc de mi conduce (rom. mă (con)duce) găsim conducemi (rom. (con)duce-me). Poate, pur şi simplu, avem de a face, în aceste cazuri, cu o licenţă poetică sau, poate, sunt urme ale vechii topici libere latine. În afară de aceasta, encliza pronumelui este obligatorie în portugheză. Aici, însă, nu poate fi vorba de o evoluţie comună cu româna, pentru că, în portugheză, enclitică este numai poziţia pronumelui, nu şi cea a verbului auxiliar în forme verbale compuse precum în româna veche. De aceea, originea fenomenului respectiv din limba română trebuie căutată în influenţa limbii slavone.

121

122

3.2. Sintaxa pronumelui personal 3.2.1.

Formele pronumelor personale în latină şi limbile romanice

Limba latină avea o singură serie a pronumelor personale, indiferent de poziţia acestora (accentuată sau neaccentuată) în cadrul grupului sintactic. Pronumele era neaccentuat, dacă avea o valoare neutră şi apărea în prezenţa unui verb, devenind clitica lui. Era accentuat în absenţa verbului determinat sau când se afla lângă un verb, dar avea o valoare emfatică. Pronumele purta accentul şi în cazul în care apărea după o prepoziţie (numai pronumele la acuzativ şi ablativ, prepoziţiile cerând doar cele două cazuri). Paradigma este incompletă – nu există forme de pronume personal de la persoana 3, pentru care se folosesc pronumele demonstrative (aici se dau, în paranteze, cele din seria is) (Reinheimer-Rîpeanu 2001: 142). caz pers. 1 2 3m 3f 3n 1 2 3m 3f 3n

N

A

D

G

Abl

ego tu (is) (ea) (id) nos vos (ei) (eae) (ea)

me te (eum) (eam) (id) nos vos (eos) (eas) (ea)

mihi tibi

mei tui

(ei)

(eius)

nobis vobis

nostri vestri (eorum) (earum) (eorum)

me te (eo) (ea) (eo) nobis vobis

(eis)

(eis)

În evoluţia de la latină spre limbile romanice, o singură serie de pronume personale a dat naştere la două serii cu forme şi funcţii distincte. Cele care fac parte din seria neaccentuată sunt nemarcate, nu poartă cu ele niciun fel de insistenţă sau emfază. Sunt plasate în apropierea verbului (de obicei în faţa lui), nu au un accent separat, constituind clitice ale verbului. Pronumele din seria accentuată pot fi folosite şi în afara propoziţiei, ca elemente de sine stătătoare, ele

însele constituind un enunţ întreg (unul eliptic sau un răspuns la o întrebare). Diferenţierea formală a unei singure serii în două serii se datorează faptului că, în latina târzie, vocalele din silabele neaccentuate şi cele accentuate au avut o evoluţie diferită. Seria pronumelor neaccentuate rezultă din reducerea fonetică a pronumelor latineşti în poziţii neaccentuate. Cele accentuate s-au dezvoltat în mod diferit faţă de cele neaccentuate, dat fiind că provin din pronumele personale în poziţii accentuate (Manoliu Manea 1971: 193, Reinheimer-Rîpeanu 2001: 147). În unele cazuri, formele accentuate pot proveni din formele înlărgite ale pronumelui sau din formele noi care au apărut în latina târzie, ca rezultat al unor analogii. Punctul de plecare a evoluţiei pronumelui personal spre diferenţierea lui în două serii îl constituie următoarele forme ale latinei târzii: caz pers. 1 2 3m 3f 1 2 3m 3f

N

A

D

ego tu ille, illus illa nos vos illi ille

me te illu illa nos vos illos illas

mihi tibi illi/illui illi/illei nobis vobis illis/illoru illis/illoru

De observat este pierderea formelor de genitiv şi ablativ, precum completarea paradigmei cu pronumele din seria ille (iniţial cu sensul de ‘acela’) în cadrul cărora au apărut nişte forme noi, precum illui şi illei, care concurează cu vechea formă illi, comună pentru ambele genuri. Forma de dativ plural illis este concurată, la rândul ei, de forma illoru, iniţial genitiv masculin (considerat în latina vorbită şi forma feminină). La început, formele acestea (illiillui, illi-illei, illis-illoru) erau în variaţie liberă, dar, cu timpul, tindeau să-şi precizeze funcţia. Ca rezultat, în limbile romanice formele de pronume personale accentuate şi neaccentuate se prezintă după cum urmează:

124

fr. caz pers. 1 2 3m 3f 1 2 3m 3f

N je tu il elle nous vous ils elles

A acc. moi toi lui elle nous vous eux elles

neacc. me te le la nous vous les

D acc. à moi à toi à lui à elle à nous à vous à eux à elles

neacc. me te lui nous vous leur

sp. caz pers. 1 2 3m 3f 1 2 3m 3f

N yo tú él ella nosotros/ nosotras vosotros/ vosotras ellos ellas

A acc. mí ti él ella nosotros/ nosotras vosotros/ vosotras ellos ellas

neacc. me te lo/le la nos os los/les las

D acc. a mí a ti a él a ella a nosotros/ a nosotras a vosotros/ a vosotras a ellos a ellas

neacc. me te le nos os les

it. caz pers. 1 2 3m 3f 1 2 3m 3f

N io tu lui lei noi voi loro

A acc. me te lui lei noi voi loro

neacc. mi ti lo la ci vi li le

D acc. a me a te a lui a lei a noi a voi a loro

neacc. mi ti gli le ci vi gli

125

rom. caz pers. 1 2 3m 3f 1 2 3m 3f

N eu tu el ea noi voi ei ele

G lui ei lor lor

A acc. mine tine el ea noi voi ei ele

neacc. mă te îl o ne vă îi le

D acc. mie ţie lui ei nouă vouă lor lor

neacc. îmi îţi îi îi ne vă le le

Rezultatele la care s-a ajuns sunt, în principiu, aceleaşi în toate limbile romanice. Fiecare dintre ele posedă o serie de pronume accentuate şi una de pronume neaccentuate. 3.2.2.

Pronumele personal în vechile traduceri româneşti şi în slavonă

Un fenomen care cere o explicaţie este faptul că în româna veche observăm o întrebuinţare abuzivă a formelor din seria accentuată faţă de uzul actual şi cel atestat pentru limbile romanice occidentale. Analiza textelor româneşti vechi arată că în limba română veche exista deja acelaşi sistem al pronumelor personale ca astăzi, compus din două serii, una accentuată şi alta neaccentuată. Formele pronumelor sunt aproape identice cu cele folosite în limba română de astăzi (în româna veche, se mai folosesc formele mi, ţi şi i care, între timp, au ajuns nesilabice şi, prin urmare, s-au lărgit cu un element vocalic d’appui, devenind îmi, îţi, îi). Aceleaşi sunt şi regulile de întrebuinţare a celor două serii pronominale (inclusiv dublarea pronumelui accentuat de cel neaccentuat). Aceasta se referă, totuşi, numai la textele netraduse. Sistemul pronominal din textele traduse diferă, în unele privinţe, de cel atestat în româna textelor netraduse şi în româna de azi. Este adevărat că în textele traduse sunt atestate aceleaşi forme pronominale ca în

126

celelalte texte şi în româna actuală, dar unele dintre aceste forme au o frecvenţă atât de scăzută, încât se poate spune că nu se folosesc aproape deloc. Paradigma pronumelui personal din româna veche s-ar prezenta, atunci, în modul următor (în paranteze, se dau formele care, în textele traduse, nu apar decât sporadic). caz pers. 1 2 3m 3f 1 2 3m 3f

N

G

eu tu el ea noi voi ei eale

lui ei lor lor

A acc. mine tine el ea noi voi ei ele

D acc. mie ţie lui ei nouă vouă lor lor

neacc. mă te (îl) (o) (ne) (vă) (îi) (le)

neacc. îmi îţi (i) (i) (ne) (vă) (le) (le)

Foarte interesant se prezintă comparaţia sistemului pronominal al textelor traduse cu cel al limbii slavone din care s-au tradus aceste texte: caz pers. 1 2 3m 3f 3n 1 2 3m 3f 3n

N ÀÇú òû (Òú) (ÒÀ) (ÒÎ) Ìû Âû (ÒÈ) (Òû) (ÒÀ)

G ÌÅÍÅ ÒÅÁÅ ÅÃÎ Å0 ÅÃÎ ÍÀÑÚ ÂÀÑÚ ÈÕÚ

A acc. Ì0/ÌÅÍÅ Ò0/ÒÅÁÅ È/ÅÃÎ 3 Å Íû/ÍÀÑÚ Âû/ÂÀÑÚ 0/ÈÕÚ 0/ÈÕÚ 0

neacc. Ì0 Ò0 -

D acc. ÌÍÝ ÒÅÁÝ ÅÌó ÅÈ ÅÌó ÍÀÌú ÂÀÌú ÈÌú

I

L

ÌÍÎ3 ÒÎÁÎ3 ÈÌü Å3 ÈÌü ÍÀÌÈ ÂÀÌÈ ÈÌÈ

ÌÍÝ ÒÅÁÝ ÅÌü ÅÈ ÅÌü ÍÀÑÚ ÂÀÑÚ Èõú

neacc. ÌÈ ÒÈ -

Se vede că, în ceea ce priveşte formele cazuale existente în ambele limbi (genitiv, dativ şi acuzativ), cele două sisteme coincid în mai multe puncte. Trebuie observat, în primul rând, că dintre cele

127

două serii de pronume folosite la dativ şi acuzativ, accentuată şi neaccentuată, cea neaccentuată este incompletă. Forme neaccentuate există numai la persoanele întâi şi a doua singular, iar pentru celelalte nu se disting decât formele accentuate, care se folosesc în texte şi cu funcţia celor neaccentuate (Rosetti – Cazacu – Onu 1971: 70): Ei ziseră lui: „În Vitleemul jidovesc aşa ÎÍÈ ÆÅ ÐÅÊÎØ0 ÅÌó. ÂÚ ÂÈ9ËÅÅÌÝ ÉÓÄÅÈÑÒÝÌÚ. ÒÀÊ8 ÁÎ ÏÈÑÀÍÎ ÅÑÒÜ amu scris iaste prorocilor. (TC 40). ÏÐÎÐÎÊÎÌÚ. (ESR)

Grăi lui Isus: „Iară scris iaste: Nu veri ÐÅ×Å ÆÅ ÅÌÓ ÉÈÑÚ. ÍÅ ÈÑÊÓÑÈØÈ ÃÄÀ ispiti Dumnezeu, Domnul tău.” (TC 43) ÁÃÀ ÒÂÎÅÃÎ. (ESR) Acela adurmise şi vineră ucenicii lui şi ÒÎÈ ÆÅ ÑÏÀØÅ È ÏÐÈØÅÄØÅ Ó×ÅÍÈÖÈ ÅÃÎ ÂÚÇÁÓÄÈØ0 ÅÃÎ. (ESR) deşteptară el. (TC 48) Grăiesc amu voao că de nu se va ÃË3 ÁÎ ÂÀÌú ßÊ8 ÀÙÅ ÍÅ ÈÇÁ1ÄÅÒÚ izbândi dreptatea voastră mai vârtos de ÏÐÀÂÄÀ ÂÀØÀ ÏÀ×Å ÊÍÈÆÍÈÊÚ È ÔÀÐÈÑÅÈ, cărtularii şi fariseii nu veţi întra în ÍÅ ÂÍÈÄÈÒÅ ÂÚ ÖÐÑÒÂÉÅ ÍÅÁÑÍÎÅ. (ESR) împărăţia ceriului. (TC 44) Eu grăiesc voao că tot cela ce caută ÀÇú ÆÅ ÃË3 ÂÀÌú, ÿÊÎ ÂÑýÊú ÈÆÅ spre muiare cu pohtă, amu preaiubire ÂúÇÇÐÈÒú ÍÀ ÆÅÍ1 Êú ÅÆÅ ÂúÆÄÅËÝÒÈ Å0. óÆÅ ËþÁÎÄÝÈÑÒÂÎÂÀ Ñú ÍÅ3 Âú face cu ea întru inima lui. (TC 44) ÑÅÐÄöÈ ÑÂÎÅÌú. (ESR)

Şi grăi lor Isus: „Credeţi că pociu È ÃËÀ ÈÌÀ ÉÈÑú: ÂÝÐóÅÒÀ ËÈ ÿÊ8 ÌÎÃ1 aceasta face?” Grăiră lui ei: ÑÉÅ ÑúÒÂÎÐÈÒÈ; ÃËÀÃÎËÀÑÒÀ ÅÌó: ÅÈ, ÃÄÈ. (ESR) „Doamne.” (TC 50) Ce iaste omul, că pomenişi el? Sau fiiul omului, că cearceţi el? Înmicşurat-ai el cu neşchit ceva de îngeri, cu slavă şi cu cinste cununat-ai el. Pus-ai el spre lucrul mânilor tale. (PC 54)

÷òî ÅÑÒü ÷ËÊü ÿêÎ ÏÎÌÍÈØÈ È; ËÈ ÑÍÜ ×Ë×Ü ßÊÎ ÏÎÑÝÙÀÅØÈ ÅÃÎ; óÌÍÈËÜ È ÅÑÈ ÌÀË8ÌÜ ÍÝ×ÈÌÜ 8Ò ÀÃÃËÜ. ÑËÀÂÎ1 È ×ÜÑÒÉ1 ÂÝÍ×ÀËÜ ÅÑÈ ÅÃÎ. ÏÎÑÒÀÂÈËÜ ÅÑÈ ÅÃÎ ÍÀÄü ÄÝËû Ð1Êó ÒÂÎÅþ. (PC 54)

Un alt fenomen legat de folosirea pronumelui personal este întrebuinţarea pronumelui accentuat în cazurile în care şi slavona are un pronume neaccentuat corespunzător care, în mod normal, ar fi trebuit folosit atunci. Este vorba de situaţiile în care, cum reiese din context, nu avem de-a face cu niciun fel de emfază, insistenţă,

128

opoziţie sau punere în relief a pronumelui respectiv. Aşadar, pronumele ar fi trebuit să apară la forma neaccentuată, dar, de foarte multe ori, forma folosită este cea accentuată (ibidem): Că nu e den morte a pomeni tine. (PC ßÊÎ ÍÝÑÒü ÂÚ ÑÚÌÐÚÒÈ ÏÎÌÈÍÀ1È ÒÅÁÝ. (PC 47) 47) Deadevăr grăiesc ţie: nu veri eşi deacia ÀÌÈÍÜ ÃË3 ÒÅÁÝ: ÍÅ ÈÇÈÄÅØÈ 8Ò până când veri da apoi vreame. (TC 44) Ò1ÄÓ ÄÎÍÄÅÆÅ ÂÚÇÄÀÑÈ ÏÎÑËÝÄÍÈÈ ÊÎÄÐÀÍÒÚ. (ESR)

O a treia particularitate a sintaxei pronumelui personal, care trebuie pusă în legătură cu influenţa slavonă, este lipsa reluării complementului personal printr-un pronume accentuat. Bineînţeles, aceasta se datorează evitării generale a formelor neaccentuate. 3.2.3.

Concluzii

Convergenţele dintre sistemul românesc din textele traduse şi cel slavon faţă de divergenţele dintre sistemul românesc din textele traduse şi cel din textele originale trebuie puse în legătură cu servilitatea traducerii româneşti faţă de originalul slavon (Munteanu – Ţâră 1978: 63). Traducătorul a identificat formele accentuate slavone cu cele accentuate româneşti, iar formele neaccentuate cu cele neaccentuate, ce era şi logic şi corect. Nu ţinea numai cont de faptul că, pentru unele pronume, slavona nu are decât forme accentuate şi, în consecinţă, le foloseşte pe acestea şi cu valoare neaccentuată. Româna, în schimb, posedă seria completă şi pentru pronumele neaccentuate. Aşadar, pentru cazurile în care slavona are un pronume accentuat cu valoare neaccentuată, traducătorul nu a folosit în limba română forma neaccentuată potrivită, ci s-a luat după modelul slavonei şi a tradus pronumele accentuat cu valoare neaccentuată prin pronumele accentuat corespunzător. Este posibilă, totuşi, şi o altă explicaţie, care nu pune toată responsabilitea pe neîndemânarea traducătorului. Una dintre posibilele influenţe romanice asupra bulgaro-macedonenei este

129

formarea în aceasta a unei serii duble de pronume personale la dativ şi acuzativ. Fenomenul este normal în limbile romanice, cum reiese din expunerea de mai sus, dar, în schimb, este mai puţin obişnuit în limbile slave. Slava veche şi slavona nu disting între pronumele accentuate şi neaccentuate decât la primele două persoane ale singularului (v. tabelul de mai sus). În slava nord-estică, s-a pierdut şi această diferenţiere, ajungându-se astfel la o singură serie de pronume personale. Limbile slave nord- şi sud-vestice au păstrat şi chiar au dezvoltat cele două serii, dar tot timpul diferenţierea dintre accentuat şi neaccentuat este, în cazul lor, numai parţială. În schimb, o simetrie perfectă s-a creat în această privinţă în bulgaromacedoneană. Acolo toate pronumele personale au la dativ şi acuzativ două forme: una accentuată şi alta neaccentuată, exact ca în română şi în limbile romanice în general. Elementele noului sistem, modificat faţă de cel protoslav, sunt atestate deja în slavona românească şi bulgaro-macedoneană (în textele administrative, cele bisericeşti fiind mai conservatoare), ceea ce arată că seria dublă de pronume, proprie bulgarei şi macedonenei moderne, a fost deja formată în bulgaro-macedoneana din timpurile influenţei slavone asupra românei. Aşadar, atât în limba română din secolul al XVI-lea, cât şi în bulgaro-macedoneana de atunci, existau două serii de pronume personale. În varianta literară a bulgaro-macedonenei – limba slavonă, mai ales în forma ei folosită de Biserică – folosirea unor pronume personale neaccentuate (la alte persoane decât 1. şi 2. sg) era considerată o trăsătură a limbii vorbite, inadmisibilă în limbajul solemn, în locul lor folosindu-se, în continuare, vechile forme, de fapt, cele accentuate. Este foarte posibil ca această convingere să se fi aplicat şi limbii române. Se poate ca cei care au creat limba română literară să fi gândit în modul următor: dacă în slava vorbită se folosesc formele ca ni, vi, dar acestea nu se acceptă în slava literară (=slavonă), atunci nici formele ne, vă din româna vorbită nu trebuie acceptate în româna literară. Aşadar, ar fi vorba nu numai de o reproducere automată şi mecanică în română a întrebuinţării formelor pronominale din slavonă în timpul traducerii şi răspândirea ulterioară a fenomenului, dar şi de aplicarea, pentru

130

româna literară şi cea vorbită, a unor reguli care defineau relaţiile dintre slavonă şi limbile slave vorbite. În orice caz, ambele explicaţii atribuie fenomenul în cauză influenţei slavone. Urmele acestei întrebuinţări specifice a pronumelor accentuate s-au păstrat în cel mai arhaic registru al limbii române contemporane – în limbajul religios. Şi acolo, în general, s-a revenit la întrebuinţarea „normală” a pronumelor personale – în majoritatea cazurilor folosirea pronumelor personale nu diferă de uzul lor din alte registre ale limbii, predominând, ca neutră, folosirea pronumelor neaccentuate: Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul. (BS 1098); Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. (BS 1099); Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat. (BS 1105). În acelaşi timp, este prezentă, în limbajul religios, folosirea abuzivă a pronumelor personale accentuate după modelul vechilor texte. De obicei, ele sunt deja reluate sau anticipate de pronume neaccentuate: Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. (BS 1101); Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale. (BS 567); Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine? (BS 566), dar se întâlnesc, de asemenea, construcţii cu pronumele accentuat nedublat: Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel din urmă ban. (BS 1101).; Căci zic vouă că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. (ibidem); Iisus i-a întrebat: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” Zis-au Lui: „Da, Doamne!” (BS 1107) Analogiile sunt aşa de clare, încât folosirea atipică a formelor accentuate de pronume personal în limba română veche şi în limbajul religios al limbii române contemporane poate fi pusă numai pe seama influenţei slavone.

131

132

Capitolul IV

Morfeme derivaţionale ale limbii române de origine slavă

4.1. Derivarea – probleme generale Făcând abstracţie de discuţiile legate de clasificarea sistematică a compartimentului limbii numit formarea cuvintelor (o parte a morfologiei sau a lexicologiei?), ne limităm numai la constatarea că aceasta ţine, după părerea noastră, de morfologie, şi vom aborda direct principalul procedeu de formare a cuvintelor în limba română, derivarea cu sufixe şi prefixe. În cele ce urmează, sunt considerate prefixe şi sufixe ale limbii române acele morfeme care sunt analizabile în limba română. Aşadar, pentru a considera un afix ca unul care funcţionează în sistemul limbii române, este suficient ca acesta să fie analizabil, nu şi productiv. Prin urmare, sufixul neologic -aj (< fr. -age) nu este, de fapt, productiv, pentru că derivatele la care apare (de ex., masaj), sau împrumutat din franceză ca unităţi lexicale integrale, dar, prin faptul că, în acelaşi timp, s-au împrumutat şi verbele din care provin formele cu -aj (în acest caz a masa), sufixul respectiv a devenit analizabil în română şi trebuie considerat un element al sistemului derivaţional al acesteia. În schimb, sufixul slavon -enie, la un moment dat numai analizabil (prin faptul că, pe lângă cuvinte ca blagoslovenie, s-au împrumutat şi altele din aceeaşi familie ca a blagoslovi), începe să devină şi productiv în momentul în care se ataşează bazelor clar româneşti, derivând forme ca afurisenie (rom. a afurisi).

Distincţia dintre (1) analizabil plus productiv şi (2) analizabil fără să fie productiv nu se face din cauză că, în cele mai multe cazuri, nu se poate constata în mod univoc dacă un cuvânt este împrumutat în întregime dintr-o altă limbă sau este format pe teren românesc cu folosirea unui afix de origine străină. Se ţine cont de această diferenţiere numai în cazul în care ea este importantă pentru problema analizată, dar, din cauzele menţionate mai sus, pentru definiţia morfemulului derivaţional adoptată, distincţia în cauză nu poate fi luată în considerare. În consecinţă, definiţia morfemului derivaţional este cea formulată mai sus. În cele din urmă, trebuie subliniat caracterul mixt al aparatului de derivare cu prefixe şi sufixe al limbii române (şi al limbilor balcanoromanice în general). Cu toate că nucleul sistemului de derivare îl constituie morfemele moştenite din latină, un grup la fel de semnificativ de afixe provin din alte limbi (Misterski 1981: 65). Caracterul latin al sistemului derivaţional românesc s-a întărit în mod considerabil în epoca modernă, prin introducerea în acesta a mai multor afixe de origine franceză şi latină savantă (direct sau prin franceză), care au dublat afixele moştenite (neologicul -ment faţă de -mânt moştenit) sau le-au întărit (cazul morfemelor -tură, -inţă etc.) (Misterski 1976: 79-81). Este de remarcat că afixele noi sunt, de cele mai multe ori, numai analizabile, nu şi productive. Cu toate acestea, inventarele morfemelor derivaţionale ale limbilor romanice occidentale sunt mult mai latine decât cel românesc. În această privinţă, sistemul derivaţional al limbii române poate fi comparat cu cel albanez, în care se poate distinge un aport străin şi mai considerabil. În acelaşi timp, există legături foarte strânse între sistemele de derivare balcanoromanic, balcanoslav şi albanez. Pe de o parte, există o asemănare foarte mare între sistemul românesc şi cel bulgăresc. Dintre 24 cele mai importante sufixe ale limbii bulgare, enumerate de Popova – Ivanova (2004: 28-30), 14 sufixe: -ач, -ец, -ник, -ар, -джия/-чия, -ак/-як, -анин/-янин, -ка, -ица, -ница, -ище, -ние, -ост/-ест, -иче, au echivalente exacte în română: -aci, -eţ, -nic, -ar, -giu/-ciu, -ac, -ean, -că, -iţă, -niţă, -işte, -nie, -oste, -ice. Pe de altă parte, foarte apropiate sunt sistemele

134

românesc şi albanez. De exemplu, toate sufixele albaneze pentru formarea femininelor: -ë, -e, -eshë, -onjë, -icë, menţionate de Bednarczuk (1986b: 493) şi Mindak – Sawicka (1993: 30), au echivalente exacte în română: -ă, -e, -easă, -oaie, -iţă. Dintre ele, două (-eshë vs. -easă şi -onjë vs. -oaie) se explică în mod cert prin latină (-issa, -onea). Este interesant că elementele slave ale aparatului afixal albanez (-nik, -icë etc.) sunt ocurente şi în română (nic, -iţă). Aşadar, sistemele de derivare ale limbilor menţionate demonstrează o penetrabilitate foarte ridicată prin elemente străine. Afixele străine care funcţionează în română ar fi pătruns acolo în urma unor împrumuturi lexicale care au permis ca un afix dat să fie analizabil şi pe teren românesc. Prin urmare, afixul se detaşează de cuvintele împrumutate şi începe să fie folosit ca un afix al limbii române. Extragerea afixului şi răspândirea lui ulterioară trebuie, deci, considerată un proces desfăşurat în limba română, iar afixul respectiv – un element de origine românească, nu unul de origine străină. Totuşi, în cazul nostru, se poate presupune o altă cale de împrumutare a unor afixe slave. Din cauza bilingvismului general al populaţiei în perioada veche, s-ar putea admite că, la un moment dat, sistemul de derivare slav s-a considerat aplicabil şi pentru română. În urma adoptării unui număr de afixe slave, s-a ajuns la crearea unor cuvinte noi cu un caracter hibrid (Mańczak 1988: 633). Afixele sunt de origine slavă, iar bazele la care se ataşează provin din mai multe straturi lexicale: cel latinesc moştenit, stratul paleobalcanic şi cel slav, împrumuturi din greacă şi maghiară. Este interesant faptul că unele afixe sunt marginale în limba de împrumut, pe când, în română, au devenit destul de productive. Înainte să trecem la o analiză mai detaliată, precizăm că obiectul acestui studiu îl constituie numai prefixele şi sufixele propriu-zise, de aceea nu luăm în considerare prefixoidele şi sufixoidele. Problema sufixelor compuse se discută în pct. 4.5.1. Prezentarea afixelor după categoriile derivaţionale pe care le reprezintă nu ar crea o imagine prea clară a problemei discutate, deoarece majoritatea afixelor posedă mai multe funcţii şi ar trebui să

135

apară la câteva categorii, fiind, astfel, dispersate în fragmente diferite ale lucrării de faţă (Vaillant 1974: 295). În acelaşi timp, e greu de delimitat unele funcţii care, la unele derivate, sunt dificil de definit sau se pot suprapune cu altele, ceea ce împiedică o clasificare univocă a afixelor după valorile pe care le exprimă. Pe de altă parte, morfemele derivaţionale trebuie privite în ansamblu, în cadrul celorlalte afixe pentru formarea cuvintelor dintr-una şi aceeaşi categorie. În consecinţă, numai organizarea materialului în ordinea şi în cadrul categoriilor de derivare poate arăta toată complexitatea aparatului derivaţional: numărul şi diversitatea formelor de afixe care formează un grup dat de derivate, raporturile dintre acestea, precum şi, ceea ce este cel mai important în cazul nostru, originea afixelor şi aportul elementelor de origine slavă printre acestea. Cu scopul de a împăca cele două poziţii, începem cu o expunere, sub forma unor tabele, a întregului sistem de afixe, cu indicarea etimologiei lor, adoptând criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc. După aceea, urmează o prezentare detaliată, în ordine alfabetică, a acelora care au fost puse în legătură cu influenţa slavă. 4.2. Afixele limbii române şi originea lor Sinteza de mai jos este bazată pe studiul lui H. Misterski (1987) şi articolele L. Vasiliu din ELR (2001). Pentru detalii, s-au consultat şi alte lucrări de specialitate (Densusianu 1997, Rosetti 1978). 4.2.1. Prefixele acudedes/zin/mîn/mnenonpre-

a adormi a cuprinde a deseca a desface, a dezbina incorect, imposibil a întrista, a îmbăta nebun, neputinţă nonconformist a preface

lat. adlat. conlat. delat. dislat.-rom.: lat., fr. in/mlat. in/msl. ÍÅlat.-rom.: lat., fr. nonlat. prae-

136

prearărăs/zsstră-

a preamări, preaiubit a răsuna a răsfrânge, a răzbate a scurge a străbate, străbunic

sl. ÏÐÝlat. resl. ÐÀÑ/Çlat. exlat. extra-

4.2.2. Sufixele Sufixe substantivale Sufixe pentru abstracte verbale (numele acţiunii şi al rezultatului ei) -aj -anie -anţă -ciune -eală, -ială -enie -enţă -et, -ăt -ie -ime -inţă -iş -mânt -ment -minte -oare -ţie -ţiune -toare -tură -ură -uş

masaj păţanie alternanţă înşelăciune, putreziciune amăgeală, chibzuială curăţenie insistenţă zâmbet, treacăt bucurie usturime credinţă seceriş învăţământ antrenament rugăminte plânsoare administraţie aboliţiune vânătoare alergătură; curbatură arsură; uzură frecuş

fr. -age slav. -ÀÍÉÅ lat.-rom.: lat. -antia, fr. -ance lat. –tio sl. –ýËü slav. -ÅÍÉÅ lat.-rom.: lat. -entia, fr. –ence lat. -itus lat. –ia lat. -imen lat. -entia bg. –иш lat. -mentum lat.-rom.: lat. -mentum, fr. -ment lat. -menta lat. -or lat.-rom.: lat. -tio, fr. -tion lat.-rom.: lat. -tio, fr. -tion lat. -toria, rom. -tură + -oare lat. -tura; lat.-rom.: lat. -tura, fr. -ture lat. -ura; lat.-rom: lat. -ura, fr. -ure bg. -уш sau magh. -us

Sufixe pentru abstracte nominale (numele calităţii şi al stării) -anţă -ărie -ciune -eală, -ială -eaţă

restanţă copilărie, meschinărie vioiciune sprintineală dulceaţă

lat.-rom.: lat. -antia, fr. -ance rom. -ar + -ie, fr. -erie lat. -tio sl. -ýËü lat. -itia

137

-enie -enţă -erie -eţe -ie -ime -inţă -ism -lâc -oare -oste -şag -şug -tate -tudine -tură -ură

dârzenie, rudenie prudenţă pedanterie bătrâneţe; supleţe mândrie, prietenie îngustime uşurinţă modernism savantlâc răcoare; paloare dragoste furtişag vicleşug bunătate, răutate; intimitate promptitudine obraznicătură căldură

slav. -ÅÍÉÅ lat.-rom.: lat -entia, fr. -ence fr. -erie lat. -itie; lat.-rom.: fr. -esse, it. -ezza lat. -ia, sl. -ÉÅ, gr. -ία lat. -imen lat. -entia lat.-rom.: lat. -ismus, fr. -isme tur. –lık lat. -or; lat.-rom.: lat. -or, fr. -eur sl. -ÎÑÒü magh. -ság magh. -ség lat. -tas; lat.-rom.: lat. -tas, fr. -té lat.-rom.: lat. -tudo, fr. -tude lat. -tura; lat.-rom.: lat. -tura, fr. -ture lat. -ura; lat.-rom.: lat. -ura, fr. -ure

Sufixe pentru nume de agent -aici -an -ant -ar, -er -aş, -eş -ău -ent -er (1) -er (2) -eţ (-ăreţ) -eur -giu, -ciu -ian -ier -ilă -ist -nic -or -tor

cârmaci miliţian proiectant blănar, ospătar, pălărier căruţaş, cercetaş, băieş mâncău recenzent miner, recepţioner reporter drumeţ, cântăreţ maseur bragagiu, grataragiu gardian ciorăpier, retuşier surzilă arhivist, copist vistiernic sudor vânzător, croitor; comentator

sl. -À×Ü fr. -en fr. -ant lat. -arius, sl. -ÀÐü, fr. -aire, -ier bg. -аш, magh. -os, -as magh. -ó fr. -ent fr. -eur, -aire engl. -er sl. -ÜÖÜ (rom. -ar + -eţ) fr. -eur tc. -ci, -çi fr. -ien fr. –ier sl. -ÈËÎ lat.-rom.: lat. -ista, fr. -iste; gr. -ιστης sl. -íèêú fr. -eur lat. -tor; lat.-rom: lat. -tor, fr. -teur

138

Sufixe pentru nume de locuitori -ac -an -ar -ean (1), -an -ean (2) -ez -ian -in -iot -it -oaică (f)

austriac, prusac italian crăsnar oltean, orăşean, ţăran aramean olandez parizian bizantin cipriot izraelit rusoaică

lat. -acus, r. -ак, pol. -ak fr. -ain, -en, it. -ano sl. -ÀÐü sl. -ýíèíú, -Àíèíú lat.-rom.: lat. -eanus, fr. -éen fr. -ais, it. -ese fr. -ien, it. -iano lat.-rom.: lat. -inus, fr. -in fr. –iote, gr. -ιοτις fr. -ite rom. -oaie + -că sau bg. -ойка

Sufixe pentru nume de obiect sau instrument -aci -ar, -er -are -ău -eză -ier -ieră -ilă -mânt -niţă (-elniţă) -oare -oi -or -toare -tor

trăgaci degetar, ştergar, ploier brăţare, frigare mestecău asambleză afişier betonieră răcilă, tocilă acoperământ zaharniţă; şurubelniţă scrisoare urzoi acordor zornăitoare, afumătoare stingător; comutator

sl. -À×Ü lat. -arium lat. -ale, -aria magh. -ó fr. -euse fr. -ier fr. -ière sl. -ÈËÎ lat. -mentum sl. -ÍÈÖÀ (rom. -el + -niţă) lat. -or lat. -oneus fr. -eur lat. -toria lat. -torium; lat.-rom: lat. -torium, fr. -teur

Sufixe pentru numele locului -ar -erie -et (-ăret) -ie (-ărie) -ime (-ărime)

grânar imprimerie, parfumerie brădet judecătorie, bostănărie împrejurime

lat. -arium fr. -erie lat. -etum (rom. -ar + -et) lat. -ia (rom. -ar + -ie) lat. -imen (rom. -ar + -ime)

139

-iş (-ăriş) -işte (-ărişte) -oare -toare -tor

ariniş lupişte, plopărişte închisoare trecătoare spălator, vorbitor

bg. -иш (rom. -ar + -iş) sl. -ÈÙÅ (rom. -ar + -işte) lat. -or lat. -toria, rom. -tură + -oare lat. -torium

bobotaie, apăraie, băieţăraie colonadă dalaj cireşar, viespar urzeală fâneaţă pomet, tineret, copilăret ţigănie, aristocraţie, plopărie mobilier ţărănime, văcărime stupină aluniş, mărunţiş, plopăriş cânepişte, plopărişte strânsoare păgânătate, intelectualitate adunătură

lat. -alia, -aria (rom. -ar + -aie) fr. -ade fr. -age lat. -arium sl. -ýËü lat. -itia lat. -etum (rom. -ar + -et) lat. -ia (rom. -ar + -ie) fr. -ier lat. -imen (rom. -ar + -ime) lat. -ina, sl. -ÈÍÀ bg. -иш (rom. -ar + -iş) sl. -ÈÙÅ (rom. -ar + -işte) lat. -or lat. -tas; lat.-rom.: lat. -tas, fr. -té lat. -tura

Sufixe colective -aie (-ăraie) -adă -aj -ar -eală -eaţă -et (-ăret) -ie (-ărie) -ier -ime (-ărime) -ină -iş (-ăriş) -işte (-ărişte) -oare -tate -tură

Sufixe moţionale feminine -ă -că -e -easă -esă -euză -eză -iţă -oaică -oaie

prietenă ţarancă învăţătoare preoteasă prinţesă maseuză tricoteză, coafeză călugăriţă lupoaică doftoroaie

lat. -a sl. -ÊÀ lat. -e lat. -issa fr. -esse fr. -euse fr. -euse sl. -ÈöÀ rom. -oaie + -că sau bg. -ойка lat. -onea

140

Sufixe moţionale masculine -an -oi

curcan răţoi

sl. -ÀÍÚ lat. -oneus

Sufixe antroponimice -ache -ea, -ia -eanu -escu -ilă

Manolache Oprea, Horia Deleanu Popescu Frăţilă

rom. -ache < gr. rom. -ea < sl. rom. -ean < sl. rom. -esc < balc., lat. sau sl. rom. -ilă < sl.

Sufixe toponimice -ăuţi -eni -eşti -işte -iţa -ova

Cernăuţi Buşteni Bucureşti Târgovişţe Suceviţa Craiova

sl. -ÎÂÜÖÈ rom. -ean < sl. rom. -esc < balc., lat. sau sl. rom. -işte < sl. rom. -iţă < sl. sl. -ÎÂÀ

Sufixe adjectivale -ac -aci -al (-ial, -ual, ional) -an (-olan, -ovan) -ant -ar (-uar)

scundac fugaci săptămânal, rasial, contextual, tradiţional lungan, prostovan absorbant familiar, portuar

-ard -aş -atic -bil -cios -ean1 -ean2

şablonard golaş tomnatic lăudabil bolnăvicios apusean mediteranean

sl. -ÀÊú sl. -À×Ü lat.-rom.: lat. -(i)alis, -onalis; fr. -(i)al, -(onn)el sl. -ÀÍú lat.-rom.: lat. -ans, fr. -ant lat.-rom.: lat. -(u)aris, fr. -ier, -uaire fr. -ard bg. -аш, magh. -os, -as lat. -aticus lat.-rom: lat. -bilis, fr. -ble lat. -tiosus sl. -ýÍÈÍú lat.-rom.: lat. -eanus, fr. -éen

141

-ent -eş -esc (-ăresc)

abundent trupeş ceresc, copilăresc

-eţ (-ăreţ) -giu -ian -ic -icesc -ier -ist (-onist) -istic -iu (-uliu, -uriu) -iv (-ativ) -iv (-liv) -liu -nic (-elnic, -arnic, -alnic) -oi -os (-ăros, -uros) -t (-at, -ut, -it) -tor

îndrăzneţ, zâmbăreţ cusurgiu blagian faptic scriitoricesc bulevardier teribilist, decepţionist amatoristic auriu, grijuliu, răbduriu expresiv, informativ drăgostiv, costeliv chefliu dornic, vremelnic, făţarnic, zburdalnic vioi păcătos, zdrenţăros, grunzuros furajat, tăciunit, limbut risipitor

lat.-rom.: lat. -ens, fr. -ent bg. -еш balc. -isko, lat. -iscus sau sl. -üÑÊú (rom. -ar + -esc) sl. -ÜÖÜ (rom. -ar + -eţ) tc. -ci fr. -ien lat.-rom.: lat. -icus, fr. -ique r. -ический fr. -ier fr. -(on)iste fr. -istique lat. -ivus lat.-rom.: lat. -ivus, fr. -if sl. -ÈÂú tc. -li sl. -ÍÈÊú lat. -oneus lat. -osus lat. -tus lat. -tor

Sufixe diminutivale -ache -aş; -aşă -el, -cel; -ea, -cea

castelache copilaş, drăgălaş; copilaşă copăcel, firicel, frumuşel; lopăţea, pielcea -eţ (-uleţ) podeţ, ursuleţ -etă scenetă -ic; -ică, -ulică tătic; pâinică, ginerică, ziulică, frumuşică -ice fluierice -icică curticică -ină sonatină -ior, -cior, -şor; frăţior, bolnăvior, oscior, -ioară, -cioară, -şoară peştişor, porcuşor; surioară, domnişoară -işcă toporişcă -iţă (-uliţă) fetiţă, puiculiţă, drăguliţă

gr. -άκι bg. -аш, magh. -os, -as lat. -ellus, -ella sl. -üöü (rom. -ul + -eţ) fr. -ette lat. -iccus, -icca sau sl. -ÈÊú bg. -иче rom. -ică + -ică lat.-rom.: lat. -ina, fr. -ine lat. -iolus, -iola

bg. -ишка sl. -ÈöÀ (rom. -ul + -iţă)

142

-uc; -ucă -ui; -uie -uică -uş; -uşă -uşcă -uşel; -uşică -uţ; -uţă -uţel; -uţică

năsuc, mămucă brădui, amărui; ferestruie ferestruică căţeluş; căţeluşă răţuşcă mieluşel; mieluşică păhăruţ, nouţ; căsuţă drăguţel

lat. -ucus -uca lat. -uleus, -ulea rom. -uie + -că balc. sau bg. -yш bg. -ушка rom. -uş + -el/-ică lat. -uceus, -ucea rom. -uţ + -el/-ică

Sufixe augmentative -an -andru -ău -oi (m), -oaie (f)

băietan, grăsan copilandru băltău linguroi, alboi; căsoaie

sl. -ÀÍú etim. nec. magh. -ó lat. -oneus, -onea

Sufixe peiorative (depreciative) -ard -astru

filozofard medicastru

fr. -ard lat.-rom.: lat. -aster, fr. -âtre

Valoare peiorativă au şi multe sufixe augmentative, diminutivale, colective, nume de agent şi adjective, nume de acţiune. Sufixe verbale -a -fica -i -isi -iza -ui

a înfrumuseţa a exemplifica a îmbătrâni a economisi a conştientiza a chinui

lat. -are lat.-rom.: lat. -ficare, fr. -fier lat. -ire gr. -ισα lat.-rom.: lat. -izare, fr. -iser sl. -ÎÂÀÒÈ, -ÓÅ-

Sufixe adverbiale -eşte -iş, -âş -mente

româneşte morţiş, chiorâş realmente

rom. -esc + -e bg. -иш lat.-rom.: fr. -ment, it. -mente

143

4.3. Prefixele şi sufixele de origine slavă – probleme generale Inventarul afixelor intrate în sistemul limbii române din limbile slave se prezintă de-a dreptul impunător. Pascu (1916: 426) enumeră 70 de sufixe slave dintre cele 165 româneşti specificate în studiul său. Densusianu (1997: 237-245) trece în revistă 24 de morfeme de această origine, iar lista lui Rosetti (1978: 327-333) conţine 34 de poziţii. Divergenţele se datorează nu numai problemelor legate de stabilirea etimologiei unor forme, dar rezultă şi dintr-o clasificare diferită a acestora (unele afixe sunt considerate variante ale altora şi, de aceea, numărul total al unităţilor luate în considerare de fiecare autor este diferit). Dacă vom face abstracţie de aceste diferenţe, se va dovedi că, oricum, este vorba de câteva zeci de afixe a căror apariţie în sistemul de derivare al limbii române s-a atribuit împrumutării din limbile slave. Totuşi, pentru a aprecia aportul real al morfemelor derivaţionale slave la derivarea românească, nu ne putem limita la o simplă indicare a provenienţei slave a afixului dat care nu ne spune nimic despre rolul lui în întregul sistem de derivare, însemnătatea, frecvenţa şi productivitatea pe care le demonstrează. La o privire mai atentă, se poate observa că inventarul afixelor româneşti de origine slavă este destul de eterogen. Se află, printre ele, morfeme cu un statut diferit: unele foarte frecvente şi productive, altele bine reprezentate, dar nefolosite deja pentru formarea derivatelor noi, la care se adaugă altele cu un rol complet marginal. Bineînţeles, aceste observaţii sunt valabile şi pentru tot sistemul derivaţional luat în ansamblu. În aceleaşi categorii se încadrează şi alte morfeme care fac parte din el, indiferent de originea lor. Este important numai să ţinem cont de complexitatea problemei, de aceea, în loc de a alcătui o listă omogenă a afixelor respective, propunem o nouă repartizare a acestora, bazată pe analiza mai multor aspecte funcţionale ale lor. În consecinţă, ne concentrăm asupra celor mai importante (din mai multe puncte de vedere) morfeme derivaţionale româneşti de origine slavă, a celor cu o contribuţie adevarată şi incontestabilă la derivarea românească.

144

4.4. Cele mai importante prefixe de origine slavă 4.4.1. Prefixul ne4.4.1.1. Forma şi funcţiile Prefixul ne- este un prefix privativ (negativ) care derivă forme negate de la substantive: neputinţă, adjective: nemilostiv şi participii: necăsătorit, adverbe: neomeneşte şi gerunzii: nefiind. În mod regulat se formează derivate adjectivale – altele sunt mai degrabă ocazionale, dar, totuşi, destul de frecvente. Prefixul este atestat pentru toate limbile balcanoromanice (în aromână şi meglenoromână sub forma ni-): arom. niaveri, nidriptati, nicriscut (Densusianu 1997: 238), megl. niantribat, nibun ‘rău’, nicăsmet ‘nenoroc’ (Capidan 1925: 197), istr. necârştit ‘nebotezat’ (Densusianu, ibidem), deşi productivitatea lui şi clasa gramaticală din care fac parte cuvintele de bază pot fi diferite. În română, prefixul în cauză este foarte productiv şi în epoca modernă, deşi atunci începe introducerea a numeroase perechi neologice de tipul corect – incorect care permit extragerea prefixului in- şi analizabilitatea lui. Noul prefix are mai multe variante: in(forma generală), im- (înainte de p, b) şi i- (înainte de r, l, m) şi de fapt rămâne numai analizabil, nu şi productiv (unul dintre puţine derivate româneşti sigure este inamic < amic). Mai târziu se introduce prefixul non-, foarte puţin frecvent, dar productiv. Aşadar, introducerea unor noi prefixe privativere nu a ameninţat rolul vechiului prefix ne-. Acesta rămâne principalul prefix pentru formarea derivatelor de acest tip. S-a folosit, de asemenea, pentru traducerea neologismelor de tipul fr. inhabile, inaccessible, inexact (Densusianu, ibidem). Asemenea împrumuturi au avut un tratament diferit. În cazul unora, s-a preferat forma originală, cu prefixul neologic: inacomodabil, în alte cazuri s-a ajuns la apariţia unor dublete (cu in- şi forma refăcută cu ne-): inadecvat vs. neadecvat, iar uneori a rămas în uz numai forma cu ne-: neveridic.

145

4.4.1.2. Originea Pentru majoritatea adjectivelor şi un număr de substantive, latina dispunea de forme negate, formate cu ajutorul prefixului in-, cu semnificaţia opusă celei exprimate de cuvântul de bază. Prefixul apărea în mai multe variante, în funcţie de iniţiala cuvântului căruia i se adăuga. Înainte de bilabiale, prefixul in- avea varianta im-, de ex., impossibilis, iar înainte de lichidele r şi l, devenea ir- şi, respectiv, il-, de ex., irreparabilis, illiteratus. Procedeul de derivare a unui astfel grup de adjective (şi mult mai rar substantive) s-a pierdut în mai toate limbile romanice, încetând să mai fie productiv (Frâncu 1999: 80). Mai mult decât atât, nu s-au păstrat nici formele existente deja, formate în latină. Cauza acestei situaţii pare a fi faptul că procedeul şi-a pierdut claritatea, prefixul prezentând mai multe variante, ale căror reguli de repartizare, bazate pe schimbările fonetice de mai demult, nu se mai înţelegeau. Acesta este motivul pentru care s-a renunţat complet la formele negate ale adjectivelor şi substantivelor, iar în limbile romanice, s-au conservat foarte puţine cuvinte care continuă formele respective latine, ca, de ex., fr. ami – ennemi < amicus – inimicus sau in + amicus. Procedeul de creare a formelor negate de adjective şi adverbe (nu şi substantive) s-a reintrodus în limbile romanice în perioada influenţelor latine culte. Situaţia e mai puţin clară în italiană, unde elementele moştenite sunt greu de distins de cele latine împrumutate, din cauza schimbărilor fonetice mai puţin avansate în cele dintâi. Din acest motiv, în cazul italianei, s-ar putea admite păstrarea prefixului in-. Reintroducerea unor asemenea forme s-a petrecut, totuşi, în mod limitat. Perechile cuvintelor de genul possible – impossible există, în primul rând, pentru cuvinte care provin, atât unul, cât şi celălalt, din latina scolastică. Fenomenul nu a devenit, așadar, productiv. Pur şi simplu, odată cu împrumuturile de acest fel, s-a reintrodus vechea opoziţie de tip: adjectiv – adjectiv negat. Acelaşi fenomen a avut loc şi în română. Dar acolo, între dispariţia procedeului cunoscut în latină şi reintroducerea lui pe cale cultă (mult mai târziu decât în alte limbi romanice), s-a mai produs

146

un fenomen, comun, de altfel, tuturor limbilor din grupul balcanoromanic. Este vorba de introducerea prefixului slav ne-, cu acelaşi sens ca pierdutul prefix latin in-, dar, spre deosebire de acesta, mai frecvent şi mai productiv. Prefixul ne-, înlocuind vechiul prefix in-, a devenit şi mai popular decât acesta. A format derivate şi de la cuvinte care, în latină, nu aveau niciodată o formă negată, de ex., ne- + bun > nebun, ne- + tot > netot, ne- + om > neom, în timp ce, în latină, nu existau niciodată cuvintele *inbonus, *intotus, *inhomo. Aceste forme, deşi s-au creat pe baza elementelor romanice, pot fi şi ele imitări după slavă, cf. sb. недобар, нецели, нечловек. Ceea ce este interesant, unele dintre aceste derivate şi-au schimbat semnificaţia (Peţan, ELR 2001: 49). Cuvântul nebun înseamnă astăzi ‘om lipsit de judecată dreaptă’, deşi iniţial a avut sensul de ‘cel care nu este bun; rău’, cf. Acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni (adică răi) ceia ce se mestecă şi se împreună în rugăciunea periţilor. (CS 246) La fel şi termenul netot care înseamnă ‘om cu mintea mărginită, prost’. În orice caz, numărul formelor create cu ajutorul prefixului ne- este mai mare decât numărul celor din latină care au prefixul in-, dar, totuşi, nu se poate compara cu abundenţa lor din limbile slave (responsabile pentru apariţia lor în balcanoromanică), în care formarea unei asemenea forme este posibilă, teoretic, aproape de la fiecare adjectiv şi adverb, precum şi de la multe substantive. În română, lipsesc, în continuare, formele care ar echivala cu formele slave ca sb. невелики, немали, немного. Ele trebuie traduse în română prin forme perifrastice, precum destul de mic/cam mic, destul de mare/cam mare, nu mult. Toate acestea nu contrazic teza despre originea slavă a prefixului ne-, care este mai mult decât evidentă (Densusianu 1997: 237-238, Rosetti 1978: 327, SV-SR 1975: 77, Ficşinescu – Popescu-Marin 1978: 165). Prefixul corespondent din slavă are exact aceeaşi formă şi sens. Împrumutarea acestuia trebuie să se fi făcut deja într-o perioadă destul de veche, deoarece el există în toate limbile din grupul balcanoromanic. E posibilă împrumutarea lui de fiecare dintre ele în mod separat şi într-o epocă mai târzie, ţinând cont de faptul că toate se dezvoltau în continuare sub influenţa unor limbi slave

147

moderne, iar prefixul acesta şi-a păstrat productivitatea şi frecvenţa în mai toate limbile slave până în ziua de azi. O indicaţie poate fi faptul că formele cu prefixul ne- sunt atestate în cele mai vechi texte româneşti, în care procesul lui de adaptare este deja încheiat, deoarece acesta apare nu numai în cuvinte slave, ci se ataşează şi bazelor de altă origine. Din această cauză, cel puţin în cazul românei, trebuie admisă provenienţa lui din slava veche sau bulgară. Istroromâna prezintă o răspândire mai mică a prefixului, în ciuda influenţei atât de semnificative a limbii croate. În cazul aromânei şi meglenoromânei, numărul formelor făcute cu ajutorul prefixului neputea creşte sub influenţa limbilor slave moderne, bulgară şi macedoneană, în vreme ce, în română, influenţa slavă în epoca modernă slăbeşte în mod semnificativ şi se limitează la dialectele aflate în directa vecinătate cu popoarele slave (sârbi, bulgari, ucraineni şi ruşi). Însă şi atunci când influenţa directă a limbilor slave asupra românei a încetat, prefixul ne- rămâne în interiorul ei foarte frecvent şi productiv. 4.4.2. Prefixul răs/z4.4.2.1. Forma şi funcţiile Prefixul are două variante: prima, răz-, folosită înainte de consoanele sonore şi vocale, şi a doua, răs- – înainte de consoanele surde. Acest prefix se ataşează bazelor care aparţin aproape tuturor părţilor de vorbire: verbelor (cel mai des), substantivelor, adjectivelor şi adverbelor (mult mai rar). În derivatele verbale, prefixul răs/z- exprimă îndepărtarea, mişcarea spre exterior, împrăştierea sau extinderea (Rizescu 1978: 211): a răscroi, a răsfira, a răsfoi, a răsfrânge, a răsturna, a răzbate. În cazul substantivelor, marchează îndepărtarea în timp: răstimp sau în spaţiu: răscruce. Cuvântul răstimp, în ciuda formei sale actuale, care trebuie descompusă în răs- + timp, este, de fapt, un împrumut din slavă, cu forma iniţială răstâmp < sl. ÐÀÑÒ1ÏÚ

148

‘interval de timp’. Pe urmă, acesta s-a analizat ca răs- + tâmp cu care s-a asociat şi căruia i s-a substituit românescul timp, mai adecvat situaţiei, conform unei etimologii populare (Раевский – Габинский 1978: 367, Ciorănescu 2002: 658). S-ar putea ca, în română, să fi existat deja cuvântul tâmp ‘prost’ < sl. Ò1ÏÚ , ceea ce ar fi stimulat înlocuirea unui element cu altul, deşi asemănarea era cu totul întâmplătoare şi falsă (şi în slavă ÐÀÑÒ1ÏÚ e derivat regresiv de la ÐÀÑÒ1ÏÈÒÈ şi nu provine de la ÐÀÑ- + Ò1ÏÚ ‘prost’). Forma răscruce, la rândul ei, pare a fi fost creată după modelul cuvântului răspântie < ÐÀÑÏ1ÒÉÅ < ÐÀÑ- + Ï1ÒÉÅ ‘drumuri’. Acesta este un semicalc după acest cuvânt, în sensul că sa tradus numai baza Ï1ÒÉÅ (‘drumuri’ > ‘drumuri încrucişate’ > ‘cruce’) prin cruce, iar prefixul ÐÀÑ- s-a păstrat. S-ar putea ca formele răstimp şi răscruce – în care elementele româneşti, înlocuindu-le pe cele slave, să se combine cu prefixul respectiv, devenind formaţii foarte uşor analizabile – să fi fost punctul de plecare pentru introducerea lui răs/z- în inventarul prefixelor substantivale cu care s-au format celelalte derivate. Un alt sens al prefixului este intensificarea (Densusianu 1997: 239, Rosetti 1978: 328, Rizescu 1978: 211). În cazul verbelor, aceasta înseamnă intensificarea sau întărirea acţiunii: a răsfierbe ‘a fierbe mult timp’, a citi şi a răsciti ‘a citi mult’ (dar şi ‘a citi de mai multe ori’), a da şi a răzda ‘a da mult’ (dar şi ‘a da mereu’), a se răzgândi ‘a se gândi (mai) bine’, a răsînţelege ‘a înţelege perfect’, a răzjudeca ‘a cumpăni (mai bine) faptele’, a răzbubui ‘a bubui tare, puternic’, a răspierde ‘a prăpădi de tot’, a răsscăpăra, a răssemăna ‘a împrăştia foarte tare’, a (se) răscrăcăna ‘a (se) crăcăna mult’; a răsfierbe ‘a fierbe mult timp, mai mult decât trebuie’; a răscoace ‘a coace prea mult’. La derivatele substantivale, prefixul are sensul de intensificare a cantităţii: răsputere ‘multă putere, toată puterea’, răsfug < răsfoc ‘ceva ce arde, e în flăcări’. Forma răsputere se foloseşte în limbajul contemporan numai în expresiile din răsputeri ‘din toate puterile’. Cuvântul răsfug ţine de un limbaj mai specializat

149

(‘boală’, ‘antrax’, ‘plantă’), fiind mai folosit numai cu sensul figurat ‘furie’ (cf. expresia a dat răsfugu-n el ‘se agită fără motiv, a căpiat’). Valoarea de intensificare (în cazul acesta a unei calităţi) este singura cu care prefixul răs/z- apare la adjective: răzbucuros ‘foarte bucuros’, răscunoscut ‘foarte cunoscut’ şi la adverbe: răsalaltăieri ‘mai mult decât alaltăieri, acum trei zile’, răspoimâine ‘mai poimâine, peste trei zile’. La verbe, prefixul înseamnă, de asemenea, repetarea acţiunii (Rosetti 1978: 328, Rizescu 1978: 211-212): a da şi a răzda ‘a da mereu’ (dar şi ‘a da mult’); a citi şi a răsciti ‘a citi de mai multe ori’ (dar şi ‘a citi mult’); a răszice ‘a repeta ceva de mai multe ori, insistent’: V-am zis şi v-am răszis. (NDU); a răsface ‘a face ceva de mai multe ori’ (NDU); a răscânta ‘a cânta din nou’ (I. Văcărescu, la Rosetti – Cazacu – Onu 1971: 527); a războteza ‘a primi din nou botezul’, ‘a schimba numele’ (A. Russo); a răzjudeca ‘a (se) socoti din nou’, a răsădi < a sădi (bg. разсадя) ‘a planta într-un alt loc’, deci: ‘a sădi încă o dată’; a (se) răsplămădi ‘a (se) plămădi din nou’; răzvot ‘votare din nou’. În epoca modernă, acest sens este redat de prefixul neologic re-: a reciti ‘a citi încă o dată’. Uneori prefixul exprimă, în acelaşi timp, repetarea şi intensificarea, mai ales în cazul corelaţiei derivat + temă, de ex., a da şi a răzda, a citi şi a răsciti (Rizescu 1978: 211). O altă valoare a prefixului este cea de opoziţie, negarea sensului cuvântului de bază (Rosetti 1978: 328, Rizescu 1978: 212). În cazul verbelor, aceasta înseamnă încetarea acţiunii: a răscloci ‘a se dezbăra de clocit’ < a cloci ‘a sta pe ouă’, a (se) răspopi ‘a lua/a pierde calitatea de preot’ < a (se) popi ‘a (se) hirotoni, a (se) preoţi’, a răscucăi ‘a desface, a elibera de cântecul cucului, a scăpa pe cineva de o vrajă’ (DLR), a se răsface ‘a se desface, a se deschide’, a războli ‘a se vindeca de o boală’. Există exemple şi pentru substantive. Cuvântul răspăr, cu sensul iniţial ‘contrar direcţiei fireşti a părului – Începu a-l netezi pre spate şi pre coaste în păr şi răspăr (DLR), se foloseşte în limbajul contemporan numai în expresiile: în răspăr, în răspărul cuiva/unui lucru ‘împotrivă’, ‘împotriva, în ciuda, în pofida cuiva/unui lucru’. Alte derivate

150

substantivale: răspopă ‘căruia i s-a luat calitatea de preot’, restrişte ‘situaţie grea, şir de nenorociri care se abat asupra cuiva’ (strişte, trişte, triste < sl. ÑÐ0ÙÀ ‘soartă, noroc’). Funcţia descrisă aici o are şi prefixul moştenit des- < lat. dis- (Rosetti 1978: 328), de altfel mult mai frecvent decât prefixul răs/z-. Prin urmare, opoziţia de acest tip este redată mai degrabă cu perechi de verbe din care unul are prefixul în/m- (sau este fără prefix), iar altul – des-, de ex., a lega – a dezlega, a închide – a deschide. Opoziţia se exprimă cu prefixele în/m- (sau lipsa de prefix) şi răs- numai în câteva cazuri, precum cele de mai sus: a popi – a răspopi, a cloci – a răscloci. În aceeaşi categorie, ar trebui încadrate, cum se pare, şi perechile de verbe: a cumpăra – a răscumpăra (cel de-al doilea verb folosit de fapt numai cu sens religios, cf. fr. racheter), a tălmăci – a răstălmăci. Productivitatea prefixului este foarte scăzută, deşi potenţial există ca un fenomen de derivare spontană. Derivatele cu răs/z- cu funcţia de intensificare apar foarte des în corelaţie cu cuvântul de bază, ca o întărire sau un „ecou” al acestuia: citat şi răscitat; îţi cred şi-ţi răscred (DLR); întinsori de iarbă, cu nenumărate cute şi răscute; ca să te îndepărteze de Manole Cumpătă, de atâţia veri şi răzveri...; puţin îmi pasă de bunicu şi răzbunicu său (Rizescu 1978: 211). Datorită expresivităţii lor, derivatele de acest fel pot fi create, dacă este necesar, de către orice vorbitor, pentru a sublinia valoarea intensivă a acţiunii sau cea de superlativ a însuşirii. 4.4.2.2. Originea Prefixul răs/z- s-a pus în legătură cu prefixul slav ÐÀÑ/Ç(Bulgăr 1959: 27, SV-SR 1975: 78, Rosetti 1978: 328, Rizescu 1978: 212) sau cu prefixul slav suprapus cu combinaţia prefixelor latineşti re- + ex- (Densusianu 1997: 238-239, Fischer 1985: 184, Frâncu 1999: 80) devenite în română ră- şi, respectiv, s/z-. Derivatele cu segmentul iniţial răs/z-, formate de la bazele care încep cu consoana s/z-, pot fi interpretate ca derivate ale prefixului ră- < lat. re(Vasiliu, ELR 2001: 466) sau ale lui răs/z-. Prefixele latineşti de mai sus nu explică, totuşi, toate sensurile pe care le are românescul răs/z-.

151

Explicaţia prin re- ar fi valabilă numai pentru derivatele de la bazele care încep cu s/z-. În plus, re- nu exprimă, în latină, decât repetiţia, iar re-ex- ar fi avut numai sensul de îndepărtare. Din acest motiv, nici unul, nici celălalt, nu pot fi considerate etimoanele prefixului românesc răs/z-. În schimb, aceleaşi funcţii ca răs/z- le are prefixul slav ÐÀÑ/Ç-. Le examinăm, pe rând, în aceeaşi ordine în care am examinat sensurile prefixului corespunzător din română. Sensul de îndepărtare, împrăştiere, separare (Densusianu 1997: 239, Słoński 1937: 3, Vaillant 1966: 470, SV-SR 1975: 78, Rosetti 1978: 32) apare, în primul rând, la verbe, de ex., sl. v. ÐÀÇÈÄ1ÒÚ Ñ0 ÎÂÜÖ0 ÑÒÀÄÀ. (CZ 40) ‘Se vor risipi oile turmei.’ Trebuie observat că verbele de acest tip devin, foarte des, reflexive (Słoński 1937: 7). Ca exemple pentru substantive, se pot cita următoarele: sl.v. ÐÀÑÏ1ÒÉÅ ‘răscruce’, sb. raskrsnica, raskršće, raspuće ‘id.’ Cu sensul de intensificare (Densusianu 1997: 239, SV-SR 1975: 78, Rosetti 1978: 32) prefixul apare, printre altele, la derivatele: r. разволица ‘libertate excesivă, разудалый ‘foarte îndrăzneţ’. Este atestat şi pentru ideea de repetiţie, ca în sl. v. ÐÀÇÄÀÂÀÒÈ ‘a da mult, a da mereu’ (Rosetti 1978: 328). În plus, în limbile slave există perechi de verbe antonimice, din care unul este format cu prefixul ÐÀÑ/Ç-, iar celălalt are prefixe diferite sau nu are niciun prefix, de ex., sl. v. É ÅÆÅ ÀØÒÅ ÑÚÂ0ÆÅØÈ ÍÀ ÇÅÌËÈ, Á1ÄÅÒÚ ÑÚÂ0ÇÀÍú ÍÀ ÍÅÁÑÕÚ, É ÅÆÅ ÀØÒÅ ÐÀÇÄÐÝØÈØÈ ÍÀ ÇÅÌËÈ, Á1ÄÅÒÚ ÐÀÇÄÐÝØÅÍú ÍÀ ÍÁÅÑÅÕÚ (CZ 24). Acestei opoziţii îi corespunde în română cea creată de prefixele în/- vs. des- sau, în câteva cazuri, în-/- vs. răs/z-. În schimb, cea din urmă, mai apropiată de situaţia din slavă, este ocurentă în istroromână, unde rez- este foarte frecvent şi substituie chiar latinescul des-, cf. istr. rescl’ide, rescoperi, reskuţå, rezlegå, resmeţå, rezluči, resparti, respul’å (Densusianu 1997: 238-239) vs. rom. a deschide, a descoperi, a desculţa, a dezlega, a despărţi, a despuia. Spre deosebire de Densusianu (ibidem: 239), care atribuie prefixului originea croată mai recentă, noi suntem de părere că prefixul istroromân res/z-, la fel ca românescul răs/z-, este mult mai

152

vechi şi trebuie pus în legătură cu influenţa slavei vechi, bulgarei sau sârbei. Numai aşa (adică prin stadiul răs/z- ca intermediar) se poate explica trecerea de la stadiul ÐÀÑ/Ç- din slavă, până la res/z- din istroromână. Dacă prefixul în cauză ar fi intrat în istroromână abia în perioada influenţei croate, ar avea forma ras/z-, pentru că trecerea a > ă este de dată destul de veche şi nu se mai produce în împrumuturile mai noi, printre acestea nici în cele croate. În istroromână, avem numai de-a face cu o creştere foarte mare a productivităţii prefixului sub influenţa croată şi după modelul cuvintelor croate, de vreme ce originea lui este aceeaşi ca în română (deci, cel mai probabil, cea slavă veche). Prefixul slav mai are un sens important, care, în română, este aproape absent. Este vorba de funcţia ingresivă care exprimă începerea acţiunii sau căpătarea trăsăturii exprimate de un adjectiv, de ex., ÐÀÇÃÍÝÂÀÒÈ Ñ0 ‘a se supăra’ vs. ÃÍÝÂÀÒÈ Ñ0 ‘a fi supărat’, ÐÀÇÄÐÀÆÈÒÈ ‘a îndrăgi’ vs. ÄÐÀÃÚ ‘drag’ (Słoński 1937: 5). În română, singurul exemplu analizabil este a se războli ‘a se îmbolnăvi’ faţă de a boli ‘a fi bolnav’, care, de altfel, nu pare a fi derivat al acestuia, ci, la fel ca el, un împrumut din slavă, ceea ce înseamnă că opoziţia a se războli vs. a boli reproduce numai situaţia din slavă (cf. ÐÀÇÁÎËÝÒÈ Ñ0 ‘a se îmbolnăvi’ < ÁÎËÝÒÈ ‘a fi bolnav’). Româna foloseşte, cu acest sens, prefixul în/m- (a îmbătrâni) sau creează formaţii fără prefix (a bătrâni), pornind direct de la adjective (slava de asemenea de la verbe şi substantive). În schimb, prefixul se foloseşte cu acest sens în istroromână (cu siguranţă preluat din croată, prefixul însuşi fiind probabil de origine slavă veche, v. mai sus), de ex., rezlarghęi ‘a lărgi’ – Şi iel’ s-a veselit, che aw baserica rezlarghęit. ‘Şi ei s-au bucurat că au lărgit biserica.’ Prin urmare, având în vedere faptul că toate sensurile prefixului românesc răs/z- sunt atestate la prefixul slav ÐÀÑ/Ç-, singura explicaţie plauzibilă a originii prefixului răs/z- este cea prin slavă. Se poate admite, eventual (deşi, după părerea noastră, nu este cazul), că prefixul slav s-a identificat cu continuatorul latinescului

153

re-ex-, acceptabil pentru sensurile de îndepărtare şi intensificare, şi i-a conferit sensuri noi. 4.5. Cele mai importante sufixe de origine slavă 4.5.1. Sufixarea – probleme generale Procedeul principal de derivare în limba română îl reprezintă derivarea cu sufixe. Diferenţa dintre sufixare şi prefixare nu este, totuşi, numai una cantitativă, ci şi calitativă. Prefixele nuanţează sensul cuvântului de bază, clasa gramaticală a formei înseşi păstrându-se ca atare (a citi > a reciti), pe când sufixele transferă, de obicei, cuvântul de bază într-o altă clasă morfologică, iar modificarea sensului are un alt caracter. Schimbarea sensului nu înseamnă nuanţarea, ci, de fapt, menţinerea acestuia în forma de bază, noţiunea respectivă trecând numai într-o altă categorie. De pildă, de la un cuvânt care exprimă o acţiune (a citi), se formează un altul care denumeşte agentul acţiunii (cititor). În rândurile care urmează, sufixele sunt notate însoţite de sufixe flexionare: desinenţele de gen, număr (de obicei singular) şi caz (nominativ), în cazul sufixelor nominale şi cele de infinitiv, în cazul verbelor. În ceea ce priveşte sufixele secundare (numite compuse sau lărgite), acestea trebuie împărţite în două categorii. În prima categorie, se încadrează sufixele lărgite propriu-zise, adică cele care se ataşează bazei printr-un interfix, adică un element de legare: (1) constituit dintr-o vocală de legare, de ex., -u, -i + -şor > -uşor, -işor; (2) provenit dintr-un alt sufix care aparţine unei alte categorii şi, în acest caz, serveşte ca un simplu element de legare, adică nu se mai observă funcţia lui sufixală iniţială, de ex., -ar + -eţ > -ăreţ; (3) provenit din articolul hotărât, de ex., -ul + -eţ, -ică > -uleţ, -ulică. Sufixele compuse propriu-zise (sufixe dublate sau cumulate) sunt cele care rezultă din juxtapunerea a două sufixe din aceeaşi categorie: -uţel, -uţică, -uşel, -uşică, -uică. În tabele, sufixele lărgite sunt considerate variante ale sufixelor primare şi se prezintă

154

împreună cu acestea. Sufixele compuse sunt date separat, ca sufixe propriu-zise. 4.5.2. Sufixul -că 4.5.2.1. Forma şi funcţiile Sufixul -că derivă forme feminine de la categorii precise de substantive masculine: numele de locuitori cu sufixul -ean (inclusiv două substantive neanalizabile de acelaşi tip: român, ţigan) şi adjectivele augmentative (substantivate), formate cu -an. În epoca modernă, apar sufixele noi -an şi –ian, folosite pentru nume de locuitori şi nume de agent, ale căror echivalente feminine se formează tot cu ajutorul sufixului -că. Trăsătura comună a tuturor substantivelor care furnizează sufixului -că baze de derivare este elementul final -n-. Se pare că el este ceea ce atrage acest sufix. E posibil ca forma sufixului cu care acesta s-a introdus în limba română să fi fost -ancă ori -eancă (sau amândouă), sub influenţa cărora cuvintele precum român, ţigan şi-au format femininele analogice româncă, ţigancă. În acelaşi timp, s-au împrumutat formele masculine corespunzătoare ale sufixului: -ean şi -an. Sufixul -că nu s-ar fi împrumutat, deci, direct dintr-o limbă slavă, ci s-ar fi extras din perechile de tipul: masculinul în -(e)an, femininul în -(e)ancă. O asemenea evoluţie ar explica ataşabilitatea sufixului -că numai la baze terminate cu -(e)an, -ian. Singurele derivate care provin de la baze cu o altă structură sunt: fiică < fiu şi puică < pui (Densusianu 1997: 240). În afară de funcţia moţională, sufixul în cauză are şi valoare diminutivală, deşi nu apare atunci ca un element independent, ci se combină cu un alt sufix diminutival, -uie, formând un sufix compus – uică, de ex., ferestruică (ibidem: 241). Sufixul, în forma lui pură, este atestat cu valoare diminutivală numai în meglenoromână: cireaşcă < cireaşă (Capidan 1925: 188).

155

4.5.2.2. Originea Sufixul slav vechi -ÊÀ este ocurent cu două funcţii primordiale, exact aceleaşi pe care le are şi sufixul -ÈöÀ, moţională şi diminutivală. În slava veche este destul de rar, în schimb, este foarte popular în limbi slave mai noi (Vaillant 1974: 352). Pe când în română, -că formează numai feminine de la masculinele care denumesc locuitorii, în limbile slave este un sufix moţional cu o răspândire mai largă, de ex., în bg. există nu numai българка ‘bulgăroaică’ < българин, ci şi учителка ‘învăţătoare’ < учител (Popova – Ivanova 2004: 29). În română, astfel de derivate apar numai în mod excepţional. În plus, în română, sufixul respectiv are valoare diminutivală numai dacă este combinat cu sufixul -uie, pe când în limbile slave, el apare cu acest sens în forma lui de bază, de ex., bg. книжка ‘cărticică’ < книга. Cu toate acestea, sufixul slav vechi -ÊÀ este acceptat unanim ca etimon al sufixului analog din română (Densusianu 1997: 240, Rosetti 1978: 329, Misterski 1987: 69). Sensul diminutival pe care -că îl are în meglenoromână trebuie să fie de dată mai recentă şi probabil provine din bulgaromacedoneana modernă. 4.5.3. Sufixul -eală/-ială 4.5.3.1. Forma şi funcţiile Forma propriu-zisă a sufixului este -eală, care are o variantă fonetică -ială, rezultată din trecerea difongului -ea în -ia, în poziţii postvocalice. Aşadar, prima variantă se ataşează bazelor verbale terminate într-o consoană, cea de-a doua – celor într-o vocală. Regional, există şi varianta -ală, folosită după consoanele s, ţ, z, ş, j, p, r, care, în unele regiuni, nu suportă după ele vocale anterioare, provocând trecerea diftongului -ea din forma -eală în -a (Ciobanu 1960: 132).

156

Sufixul -eală era foarte productiv în româna veche şi se folosea, în primul rând, pentru formarea abstractelor verbale, fiind specializat, mai ales, în formarea substantivelor de la verbele din conjugarea -i, -esc. Singurele verbe de acest tip care nu formează derivate cu sufixul în cauză sunt: a munci, a găsi, a defini, a glumi. Derivatele cu -eală, de la verbele din alte conjugări nu se întâlnesc decât mult mai rar (verbele din conjugarea I şi a III-a) sau chiar deloc (cele din conjugarea -ea) (ibidem: 130). Pentru verbele din aceste conjugări, s-a recurs, de obicei, la sufixul moştenit -tură, concurent şi pentru -eală, dată fiind ataşabilitatea celui dintâi la bazele verbale din toate conjugările. Celelalte sufixe: -ciune, -inţă -mânt, -et, -anie, -enie demonstrau o productivitate mult mai mică (dar nici nu una de neglijat). Trebuie remarcat că toate aceste sufixe erau concurate de procedeul de substantivizare a infinitivului şi supinului (Vasiliu, ELR 2001: 387, GA I 2005: 133). Fenomenul este atestat deja în texte româneşti vechi în care, atât infinitivul lung, cât şi participiul, nu numai forma masculină (ca în limba română de astăzi), ci şi cea feminină, apar ca substantive, de ex., a lu Isus Hristos născutul (TC 40), dar şi: cartea născuteei ‘cartea naşterii’ (TC 39). Procedeul este panromanic: fr. (le) parler, sp. (el) hablar, rom. vorbire; fr. sortie, it. uscita, rom. ieşire. Se pare, totuşi, că numai în română frecvenţa lui este aşa de mare, ţinând cont de faptul că forma de infinitiv s-a scindat în două variante, una (infinitivul lung) fiind folosită exclusiv şi în mod regulat cu valoarea de verb substantivat. Substantivarea formei de infinitiv lung rămâne cel mai frecvent procedeu de formare a abstractelor verbale în limba română contemporană, cu tendinţa de a fi chiar singurul productiv. Relativ mai puţin răspândită este substantivarea supinului: cf. Fumatul (nu: fumarea) dăunează grav sănătăţii. În epoca modernă, frecvenţa derivatelor formate cu -eală a scăzut în mod semnificativ. În afară de procedeul de substantivizare a formelor de infinitiv şi supin, care este în deplină expansiune, principala concurenţă o constituie apariţia unor sufixe noi, -aj, -ţie/ -ţiune, care derivă substantive de la verbele neologice (deşi mai toate derivatele cu aceste sufixe nu sunt, de fapt, cuvinte formate pe teren

157

românesc, ci unele împrumutate în întregime din franceză şi devenite analizabile datorită împrumutării şi verbelor de la care s-a format în franceză). Frecvenţa scăzută a sufixului -eală în limba română contemporană rezultă şi din alte cauze, din câte se pare, mai importante. În primul rând, derivatele cu -eală provin de la verbele din grupul -i, -esc, cea mai productivă şi cea mai amplă conjugare în româna dinaintea reromanizării, conjugare în care au fost încadrate aproape toate verbele împrumutate din alte limbi, mai ales din slavă şi greacă şi căreia îi aparţin şi majoritatea verbelor formate pe teren românesc, din elemente deja existente. Odată cu începerea procesului de reromanizare, productivitatea conjugării -i, -esc a încetat, de fapt, împrumuturile latino-romanice intrând în conjugarea I, aceasta reactivându-şi productivitatea. Conform statisticii efectuate de Cychnerski (1999: 219), verbele care reprezintă tipul -i, -esc, deşi rămân foarte numeroase (1990 de unităţi), sunt de două ori mai puţine la număr decât cele din conjugarea -a (3800 de unităţi). Aceasta se explică şi prin faptul că multe verbe de tipul -i, -esc, mai ales cele de origine slavă şi greacă, nu se mai folosesc astăzi. În acelaşi timp, în cadrul acestui tip de conjugare, există o serie de verbe cu caracter onomatopeic, a căror utilizare este marginală. Prin urmare, este scăzută şi frecvenţa derivatelor de la toate verbele în cauză, în marea majoritate formate cu ajutorul sufixului -eală. Cu toate acestea, el rămâne totuşi unul dintre cele mai reprezentative sufixe pentru formarea substantivelor deverbale şi denominale. Utilizarea sufixului pentru formarea abstractelor nominale joacă un rol secundar, mai ales că, pentru adjectivele sau substantivele considerate cuvinte de bază pentru astfel de derivate, există, în cele mai multe cazuri, şi verbe corespunzătoare; aşadar derivatele în cauză ar putea fi, la urma urmelor, abstracte verbale, şi nu nominale (de ex., aspreală poate fi derivat de la adjectivul aspru sau verbul a aspri, iar drăgosteală – de la substantivul dragoste sau verbul a drăgosti) (Ciobanu 1960: 132). Aşadar, derivatele formate cu sufixul -eală reprezintă toate sensurile proprii abstractelor verbale şi nominale: numele acţiunii şi al rezultatului, numele calităţii şi al stării.

158

În ceea ce priveşte celelalte limbi balcanoromanice, sufixul -eală mai este atestat numai în aromână, în care derivă substantive de la baze verbale: muceală (Densusianu 1997: 241), arneală, ayuseală, giucăreală (Rosetti 1978: 330). Forma meglenoromână clipală, citată de Densusianu (1997: 241), poate fi un împrumut, şi nu un derivat propriu (cf. bg. клепал). 4.5.3.2. Originea Lingviştii sunt de acord că sufixul respectiv are origine slavă. Nu există, totuşi, o unanimitate de opinii cu privire la forma exactă slavă din care a rezultat. Densusianu (1997: 241), Rosetti (1978: 330) şi Misterski (1987: 43) îl pun în legătură cu sufixul slav vechi -ýëü. Pascu (1916: 236) evocă sufixele bulgare -ела şi -ел, care s-ar fi introdus în română sub forma -eală prin cuvinte ca scrobeală < bg. скробела şi clipeală < bg. клепал. Iordan (cit. după Ciobanu 1960: 129) crede că sufixul provine din -ела, extinzându-se şi la împrumuturi cu sufixele asemănătoare -ел, -ело, -ало, adaptându-le limbii române prin înlocuirea analogică a sufixului original prin -eală. O ipoteză diferită a emis-o Graur, care consideră că forma iniţială a sufixului este -ală, văzând în aceasta un reflex al sufixului bulgar -ало; din acest motiv, cuvinte precum scrobeală ar trebui analizate ca scrobi- + -ală, nu scrob- + -eală. Astfel, s-au introdus în discuţie mai multe sufixe slave, pe care le vom examina pe rând. Sufixul -ËÎ (pentru protoslavă trebuie reconstruită forma -ÄËÎ, Vaillant 1974: 412) derivă din verbe nume de instrument al unei acţiuni, de ex., ÌûËÎ ‘săpun’ < ÌûÒÈ, ÏÐÎÏ0ËÎ ‘cruce’ < ÏÐÎÏ0ÒÈ (ibidem: 412-414). El se confundă cu sufixul -ËÎ care formează substantive abstracte, de ex., ÄÝËÎ ‘faptă’ < ÄÝÒÈ, ÍÀ×0ËÎ ‘început’ < ÍÀ×0ÒÈ (ibidem: 552). Ambele sufixe au, în bulgaro-macedoneană, variantele -aлo, -uлo şi -eлo (în care vocalele -a, -u şi -e reprezintă vocala tematică a bazei verbale). Sufixul -ÅËÀ (ibidem: 554) este atestat pentru câteva substantive care, cum se pare, nu sunt analizabile, iar sufixul însuşi nu este productiv.

159

Ultimul sufix dintre etimoanele potenţiale ale românescului -eală este sufixul feminin -ýëü (bg. -ел) care derivă substantive (de obicei abstracte), mai ales din verbe: de ex., (ÏÎ)ÃûÁýËü ‘pieire’ < (ÏÎ)ÃûÁÍ1ÒÈ ‘a pieri’, Ê1Ïýëü ‘baie’ < Ê1ïÀÒÈ ‘a face baie’, ÌËú÷ÀËü ‘tăcere’ < ÌËú÷ÀÒÈ ‘a tăcea’, ÎÁÈÒýëü ‘locuinţă’ < ÎÁÈÒÀÒÈ ‘a locui’, òÂðúÄýËü ‘întărire, fortificaţie’ < òÂðúÄú ‘tare’, òÂðúÄýòè ‘a întări’ (ibidem: 559-560). După părerea noastră, sufixul românesc -eală trebuie explicat prin morfemul slav -ýëü. Sufixul -ÅËÀ nu intră în discuţie, nefiind sufix propriu-zis nici în limbile slave, iar -ËÎ începe cu o consoană şi atunci nu este clar de ce în română s-a ales tocmai varianta lui cu vocala de legare -e şi nu cea în -u sau -o. Forma românească a sufixului coincide perfect cu cea a sufixului -ýëü: vocala ý este redată cu ea (ca în împrumuturi de tipul ÄÝËÚ > deal), iar finala s-a adaptat sistemului românesc, primind sufixul flexionar feminin -ă (sufixul din slavă fiind feminin). În mod asemănător, s-au adaptat sistemului morfologic românesc şi împrumuturile feminine din slavă terminate într-o consoană (după dispariţia ierurilor finale), cf. ÂÝÑÒÜ, ÄÐÀÃÎÑÒü, ÆÀËÜ, ÏÝÑÍÜ, care au primit o terminaţie feminină românească, -e sau -ă: veste, dragoste, jale, peasnă. 4.5.4. Sufixul -ean 4.5.4.1. Forma şi funcţiile Sufixul -ean (la câteva derivate cu forma -an, cu -ea > -a sub influenţa consoanei velare de la finala bazei de derivare) are două funcţii care, la drept vorbind, se suprapun. Una dintre ele, şi, cu siguranţă, cea primară, este formarea substantivelor care aparţin categoriei numelor de locuitori ai unor ţări şi localităţi: egiptean < Egipt, bucureştean < Bucureşti. De la ea s-a ajuns la cea de-a doua funcţie, formarea adjectivelor referitoare la numele ţărilor şi localităţilor (Rosetti 1978: 330). Cu alte cuvinte, substantivele în cauză au început să desemneze şi adjectivele corespunzătoare, deşi, se pare că între cele două categorii de cuvinte se făcea iniţial o

160

distincţie mai clară. În -ean se terminau numai substantivele, pe când adjectivele corespunzătoare se formau de la substantive cu ajutorul sufixului -esc, şi, ca rezultat, se forma sufixul lărgit -enesc, cf. vechiul braşovenesc, europenesc, în loc de formele contemporane braşovean, european. Prin extindere, sufixul a derivat forme ca orăşean, ţăran, sătean şi chiar mesean, vârstean, care se încadrează deja în categoria numelor de agent. Câteva cuvinte formate cu acest sufix sunt diminutive de la substantive. Ultimele două grupuri de derivate nu sunt, însă, prea numeroase. Sufixul este destul de bine reprezentat, fiind mult timp singurul sufix pentru nume de locuitori. Abia în epoca modernă a început să fie concurat de sufixe neologice. Prin urmare, pentru adaptarea formelor franceze cu sufixul -éen, s-a recurs la un sufix nou format -ean (bisilabic, spre deosebire de vechiul -ean, care este monosilabic), mai apropiat de morfemul folosit în franceză. Faptul că, actualmente, sufixul nu mai este, de fapt, productiv, nu este, totuşi, relevant. Numele de locuitori, formate în limba veche, sunt aproape exclusiv derivate ale acestuia. Crearea celor mai recente forme de acest tip constă, de fapt, într-o adaptare, în limba română, a unor forme neologice – este vorba, mai degrabă, de românizarea unor forme împrumutate, decât de formarea din nou a acestora pe teren românesc. Prin urmare, cubain devine cuban, polonais – polonez, araméen – aramean (cu sufixul pronunţat e-a) etc. 4.5.4.2. Originea Originea sufixului nu ridică probleme. El trebuie pus în legătură cu sufixele slave vechi -ýíèíú şi -Àíèíú (Densusianu 1997: 242, Popescu 1960: 216, Rosetti 1978: 330, Misterski 1987: 76-77), reprezentate de derivate ca de ex., ÃÐÀÆÄÀÍÈÍÚ ‘cetăţean’, ÃÀËÈËÅßÍÈÍú ‘galilean’ (SV-SR 1975: 75). Acestea explică numai primul sens al sufixului românesc, dar, în mod cert, celelalte sensuri sunt ulterioare. Folosirea unui sufix substantival şi cu sens adjectival este tipic românească (şi romanică). Este de observat că şi alte sufixe, cel moştenit -tor şi cele împrumutate din slavă, -nic, -eţ şi

161

-ac iniţial trebuiau să fie numai substantivale (ca atare funcţionau în latină şi, respectiv, în slavă), iar, cu timpul, au căpătat, de asemenea, valoare adjectivală. Originea slavă a sufixului este confirmată şi de forma mai veche a acestuia, -eanin (Popescu 1960: 216), care corespunde perfect formei slave vechi. Un alt argument îl constituie faptul că forma feminină a derivatelor lui se formează, atât în slavă, cât şi în română, cu acelaşi sufix (sl. -ÊÀ, rom. -că, provenit din cel din urmă). 4.5.5. Sufixul -eţ (-ăreţ, -uleţ) 4.5.5.1. Forma şi funcţiile Sufixul este atestat cu mai multe funcţii. Serveşte la formarea numelor de persoane (în primul rând, a numelor de agent): drumeţ, a adjectivelor: măreţ, îndrăzneţ (Rosetti 1978: 331) şi a diminutivelor (de fapt, numai de la substantive): podeţ (Misterski 1987: 61). În cadrul lui, se manifestă o tendinţă clară de a se diferenţia formal pentru fiecare funcţie. Sufixul pentru nume de agent (slab reprezentat cu această funcţie) şi adjective (mult mai bine reprezentat) a format varianta -ăreţ, de ex., cântăreţ, petrecăreţ, lărgită cu elementul de origine sufixală -ar, de altfel, component al mai multor sufixe lărgite. Pentru valoarea diminutivală, se foloseşte o altă variantă lărgită -uleţ (Densusianu 1997: 243), al cărei element de lărgire provine, cel mai probabil, din articolul hotărât -ul. 4.5.5.2. Originea Sufixul respectiv este un element de origine slavă (Densusianu 1997: 243, Rosetti 1978: 331, Misterski 1986: 31, 1987: 61). Îi corespunde în slava veche morfemul -üöü > -Åöü cu aceleaşi funcţii. Astfel, şi sufixul -ăreţ trebuie descompus în -ar şi -eţ şi considerat o variantă a lui -eţ, deşi unii lingvişti văd aici o continuare a sufixului latinesc -aricius (Rosetti 1978: 163, Misterski 1987: 75).

162

Aşadar, numai prin slavă se pot explica, în acelaşi timp, toate sensurile sufixului -eţ din română. Sufixul slav -üöü > -Åöü, cu vocalizarea regulată a ierului în epoca târzie a slavei vechi, derivă substantive din verbe şi adjective: ÁËÀÇÍüöü ‘cel care duce în eroare’ < ÁËÀÇÍÈÒÈ, Ì1ÄÐüöü ‘înţeleptul’ < Ì1ÄÐú, precum şi diminutive de la substantive, de ex., ÄÎÌüöü ‘căsuţă’ < ÄÎìú (Vaillant 295-296). Acest sufix nu este atestat cu sensul adjectival, cunoscut în română, dar aceasta rezultă din specificitatea sufixelor nominale slave, care sunt ori substantivale, ori adjectivale, nu de ambele feluri ca în română, unde multe sufixe substantivale sunt folosite şi ca adjectivale. Extinderea funcţiei a avut loc şi în cazul altor sufixe: -tor, -ac, -nic, -ean, toate ajungând să formeze şi adjective. 4.5.6. Sufixul -iţă 4.5.6.1. Forma şi funcţiile Sufixul feminin -iţă îndeplineşte în limba română două funcţii: (1) moţională şi (2) diminutivală (Densusianu 1997: 243-244, Rosetti 1978: 332, Misterski 1987: 52). Ca sufix moţional, formează forme feminine de la substantive masculine, mai ales de la cele care denumesc meserii. În epoca mai veche, este concurat de sufixele: -ă (din lat. -a), -e (lat. -e), -easă (lat. -issa), -că (sl. -ÊÀ), -oaie (lat. -onea) şi -oaică (cu o etimologie discutabilă, v. pct. 22.3). Unele dintre ele nu participă la concurenţă decât parţial: -e ca sufix moţional se ataşează, de fapt, numai substantivelor terminate în -tor, -că formează aproape exclusiv femininul numelor de locuitori formate cu sufixul -ean (moldovean > moldoveancă), iar -oaică – formează femininul altor nume de locuitori, fără un sufix propriu-zis (bulgar > bulgăroaică, grec > grecoaică). Sufixul -oaie se consolidează cu sensul augmentativ, funcţia lui moţională – în primul rând, formarea femininului substantivelor care denumesc animale – fiind preluată de sufixul -oaică (lup > lupoaie, lupoaică). Prin urmare, sufixul -iţă este

163

concurat, în primul rând, de -ă şi -easă, iar în ierarhia importanţei şi productivităţii lor ocupă locul al doilea, după -ă şi înaintea lui -easă. Această stare de fapt se menţine în limba contemporană, în care, totuşi, poziţia formantului -iţă este destul de instabilă. Pe de o parte, din ce în ce mai multe derivate cu -iţă sunt înlocuite prin formele cu ă, de ex., casieră în loc de casieriţă (Vasiliu, ELR 2001: 354), iar pe de alta – sufixul în cauză continuă să formeze derivate noi, chiar de la neologisme foarte recente, de ex., barman > barmaniţă (nemaimenţionând unele mai vechi, precum reporteriţă < engl. reporter, lectoriţă < lectoriţă15). În cazuri izolate, introduce în limba română neologisme cu sufixul francez -ice, asemănător ca formă, de ex., actrice > actriţă. În concluzie, se pare că în epoca modernă, singurul sufix productiv din categoria respectivă este -ă, productivitatea lui -iţă fiind foarte scăzută, iar cea a lui -easă – inexistentă. Cu funcţia de sufix diminutival, -iţă are o variantă complexă -uliţă, cu un element nesufixal ca prim termen (-ul-). În unele privinţe, s-a produs o specializare a funcţiilor celor două variante ale sufixului: de ex., -iţă derivă diminutive numai de la substantive, iar -uliţă – şi de la adjective (drăguliţă), deşi derivatele de acest tip sunt foarte puţine. Sufixul diminutival -iţă aparţine celor destul de reprezentative pentru categoria sa în ciuda faptului că, în principiu, formează diminutive numai de la substantive feminine, neavând un corespondent masculin (spre deosebire de alte sufixe diminutivale, care, de obicei, au două forme, una pentru masculine şi alta pentru feminine, şi derivă, de asemenea, diminutive nu numai de la substantive, ci şi de la adjective). Productivitatea lui în limba de azi este, totuşi, foarte limitată. De fapt, derivate noi mai formează numai forma lărgită a sufixului, -uliţă. Sufixul este, prin urmare, reprezentativ pentru ambele funcţii pe care le îndeplineşte. În foarte puţine cazuri, ar putea să existe dubii cu privire la sensul derivatului: avem de-a face cu un feminin de la masculin sau cu un diminutiv de la un substantiv feminin? 15

Ambele cuvinte neatestate în dicţionare, dar sunt confirmate de Internet şi vorbitori nativi.

164

(-uliţă nu intră în discuţie, pentru că nu este decât sufix diminutival). Totuşi, riscul de a confunda sensurile este, mai degrabă, unul teoretic decât unul real. Derivatele formate cu sufixul respectiv sunt prezente în lexic de mai mult timp (sufixul nemaifiind productiv astăzi), iar sensurile lor sunt bine stabilite. În timp ce nu se mai formează derivate noi, nu există pericolul de a percepe greşit sensul unei forme anume sau al alteia, create ad hoc. Ne putem întreba, de asemenea, în ce măsură posibilitatea de a confunda sensurile derivatului a influenţat o scădere aşa de semnificativă a productivităţii sufixului ca funcţia moţională şi o eliminare practic completă a acestuia din inventarul sufixelor diminutivale productive. Cu toate acestea, se pare că o reacţie împotriva confundabilităţii celor două semnificaţii ale sufixului a apărut şi la un alt nivel al limbii. Există o tendinţă destul de bine marcată de diferenţiere a ambelor sensuri, printr-o accentuare diferită. Aşadar, sufixul moţional are forma -iţă sau -íţă (se păstrează locul accentului din cuvântul de bază sau accentul se mută pe prima silabă a sufixului), pe când, cel diminutival – numai -íţă (accentul cade pe sufix). Această regulă nu a căpătat niciodată statutul de normă a limbii literare şi constituie numai o tendinţă cu un grad de conştientizare diferit printre vorbitorii nativi ai limbii române. Ar fi interesant de văzut dacă fenomenul descris a apărut pe teren românesc, sau poate că apare şi în limba din care s-a împrumutat sufixul respectiv. Sufixul există în toate limbile balcanoromanice, deşi, în aromână, nu are decât valoare diminutivală, nu şi una moţională. În meglenoromână şi istroromână, sunt ocurente derivate cu ambele sensuri, ca în română. Astfel, pentru sufixul meglenoromân -iţă sunt atestate femininele: ampiratiţă < ampirat şi diminutivele: cudiţă < coadă (Capidan 1925: 191). Ambele categorii de derivate sunt bine reprezentate şi în istroromână: gospodariţa < gospodar şi, respectiv, cåsiţa < cåsa (Kovačec 1971: 163). Pentru aromână, Capidan (1932: 517) dă următoarele exemple de diminutive formate cu sufixul -itsã: cuditsã < coadã, purtitsã < poartã, uditsã ‘odăiţă’ < odã.

165

4.5.6.2. Originea Sufixul românesc -iţă este considerat unanim un element de origine slavă (Densusianu 1997: 244, Rosetti 1978: 332, Misterski 1986: 32, 1987: 52). Varianta -uliţă trebuie tratată ca o creaţie românească, deşi originea elementului -ul- nu este clară. Sufixul analog din slava veche este -ÈöÀ, foarte productiv şi cu mai multe valori. Funcţia moţională este reprezentată de o serie de derivate care denumesc femininele numelor de persoane şi animale, de ex., öýñÀÐÈöÀ ‘împărăteasă’ < öýñÀÐü, ïðîðî÷ÈöÀ ‘prorociţă’ < ïðîðîÊú, ÂËÀÄû÷ÈöÀ ‘stăpână’ < ÂËÀÄûÊÀ, ÂðÀòÀðÈöÀ ‘portăreasă’ < ÂðÀÒÀðü; ÃÎË1ÁÈöÀ ‘porumbiţă’ < ÃÎË1ÁÜ. În cazul numelor de agent şi al adjectivelor substantivate cu sufixul -üöü, femininul se formează prin înlocuirea acestuia cu sufixul -ÈöÀ, de ex., ïýÂÈöÀ ‘cântăreaţă’ < ïýâüöü, ÷óÄÎòÂÎÐÈöÀ ‘făcătoare de minuni’ < ÷óÄÎÒÂÎÐüöü; ñòÀÐÈöÀ ‘bătrânică’ < ÑÒÀÐüöü, ÷ÐúÍÈöÀ ‘călugăriţă’ < ÷ÐúÍüöü. La fel de numeroase sunt diminutivele: ÁÅÑýÄÈöÀ ‘vorbuliţă’ < ÁÅÑýÄÀ, ÊúÍÈÆÈöÀ ‘cărticică’ < ÊúÍÈÃÀ, ðûÁÈöÀ ‘peştişor’ < ÐûÁÀ (Vaillant 1974: 344-346). Exact aceleaşi semnificaţii există în română, din care, totuşi, lipseşte a treia funcţie importantă a sufixului în slava veche, cea de substantivare a adjectivelor: ÄÅÑÍÈöÀ ‘mâna dreaptă’ < ÄÅñÍú (ibidem: 346-348). Românescul rămăşiţă < rămas, care ar aparţine acestei categorii, este un caz izolat (Densusianu 1997: 244). Sufixul discutat este continuat în aceeaşi formă (-ица) şi cu aceleaşi funcţii în toate limbile slave meridionale. Ţinând cont de faptul că sufixul este ocurent în toată romanitatea balcanică, se poate admite că este de origine slavă veche, cu observaţia că, în istroromână, s-a întărit prin împrumuturi noi din croată.

166

4.5.7. Sufixul -ui 4.5.7.1. Forma şi funcţiile Este un sufix care derivă verbe de la substantive. Derivatele se încadrează în conjugarea de tipul -i, 1 sg. -esc, cea mai productivă în româna veche. Există, de asemenea, o tendinţă de a crea o paradigmă specializată pentru acest grup de verbe: chinui, chinui, chinuie, chinuim, chinuiţi, chinuie, în loc de paradigma chinuiesc, chinuieşti, chinuieşte, chinuim, chinuiţi, chinuiesc. Această conjugare a fost foarte productivă în epoca veche. Astfel, s-au asimilat românei câteva verbe de origine slavă, de ex., a se strădui < sl. v. ñòðÀÄÀÒÈ (Rosetti 1978: 332) – majoritatea dintre ele aparţinând, totuşi, tipului -i, -esc propriu-zis – şi mai multe verbe preluate din maghiară, de ex., a alcătui, a birui (Misterski 1987: 87). Acest lucru poate sugera că verbele de origine maghiară au pătruns în română prin filieră slavă, care este posibilă, dar nu necesară (Vasiliu 1967: 114). Conjugarea în -ui este foarte productivă în epoca veche, în paralel cu cea în -i, al cărei subtip îl constituie de fapt. Derivatele formate pe teren românesc provin de la substantive cu mai multe origini: a păcătui < păcat (lat.), a chinui < chin (magh.), a mitui < mită (sl.). În epoca modernă, când a început pătrunderea masivă a neologismelor latino-romanice, s-a reactivat productivitatea conjugărilor în -a (ambele tipuri, cu -ez şi -ø), iar productivitatea celor în -i a scăzut până la zero. În perioada de tranziţie, şi unele verbe neologice s-au adaptat limbii române într-o formă cu sufixul -ui. Cu toate acestea, sufixul nu mai este productiv de mult timp. 4.5.7.2. Originea Sufixul este extras din împrumuturile slave – verbele care aparţineau în slava veche tipului de conjugare ÌÈËÎÂÀÒÈ – ìÈËó3, adoptate în română conform modelului ìÈËó3 – milu-esc, prin înlocuirea terminaţiei slave 3 cu cea românească -esc

167

(Densusianu 1997: 245, Rosetti 1978: 332, Misterski 1987: 86, Vasiliu 1967: 114). Din formele de timp prezent s-a refăcut infinitivul sub forma a milu-i. Ulterior, prin analogia în cadrul perechilor a milui – miluiesc – milă, a dărui – dăruiesc – dar, verbele s-au reanalizat ca a mil-ui – mil-uiesc, a dăr-ui – dăr-uiesc, ajungându-se, astfel, la extragerea sufixului -ui şi folosirea lui ulterioară pentru formarea verbelor noi de la substantive sau asimilarea verbelor împrumutate, în primul rând, din maghiară şi slavă (Vasiliu 1967: 114). 4.5.8. Sufixele latineşti întărite de slavă (-ar, -ie) În câteva cazuri, sufixele româneşti moştenite s-ar fi întărit prin împrumutarea unor cuvinte din alte limbi care conţineau un sufix cu o formă similară. Dat fiind faptul că aportul împrumuturilor dintr-o limbă străină la mărirea frecvenţei unui sufix moştenit este greu de apreciat, nu ne oprim aici la problema respectivă şi semnalăm numai două sufixe ale limbii române -ar şi -ie, a căror reprezentativitate ar fi crescut sub influenţa împrumuturilor din slavă. Sufixul -ar formează nume de agent, unele cu tendinţa de a deveni adjective (ştrengar). Rosetti (1978: 163, 329) distinge două grupuri de derivate: unele formate de la substantive, de ex., bucătar < bucate şi altele provenite din verbe, precum fugar < a fugi. Sufixul cu care s-au format derivatele din primul grup ar fi fost de origine latină (lat. -arius), cel cu care s-au format celelalte – de origine slavă (sl. -ÀÐü, care, de altfel, conform lui Vaillant 1974: 319, s-a împrumutat din latină în epoca protoslavă). Sufixul este atestat şi în celelalte limbi balcanoromanice. Se presupune că şi acolo are o origine dublă. Derivatele, provenite din substantive, ca arom. cãshar ‘care face caşul’, megl. căndil’ar ‘cel care stinge candelele, ţârcovnic’ s-ar fi format cu sufixul moştenit din latină, cele care s-au format de la verbe, de ex., arom. gudil’ar ‘care gâdilă – cu cel împrumutat din slavă. Originea dublă a sufixului

168

este acceptată, de asemenea, de Misterski (1987: 40) şi Vasiliu (ELR 2001: 381). La fel şi sufixul -ie, căruia, la Rosetti (1978: 165) şi Misterski (1987: 47), îi este atribuită originea latinească (lat. -ia), la Vasiliu (ELR 2001: 389) apare cu observaţia că în funcţia de sufix pentru numele calităţii şi al stării ar fi fost întărit prin împrumutri din slavă şi greacă. 4.5.9. Sufixe de presupusă origine slavă Câteva sufixe rămân cazuri nerezolvate. Cele pentru care sau propus mai multe explicaţii, printre ele şi cea prin slavă, sunt: -aş şi -esc (dacă ne oprim, ca până acum, la cele mai reprezentative sufixe). Un caz discutabil trebuie considerat şi sufixul -oaică, interpretat de mai toţi lingviştii ca un sufix compus cu structura -oaie + -că. 4.5.9.1. Sufixul -aş Sufixul -aş formează substantive şi adjective în mai multe categorii de derivate: substantive – nume de persoane (agent): vâslaş; adjective: golaş; diminutive de la substantive: iepuraş şi adjective: drăgălaş (Rosetti 1978: 329, Misterski 1987: 60-61). Aromâna şi meglenoromâna cunosc numai sensul diminutival, dar se pare că sufixul respectiv nu este foarte frecvent acolo. Pentru aromână, Capidan (1932: 514) dă numai două exemple, cutsitash şi cãtãndorash, considerându-le, în acelaşi timp, singurele derivate cu acest sufix. Numărul exemplelor din meglenoromână este puţin mai mare, dar megl. cucutaş ‘cocoşel’ < cocot, cupilaş < *cupil, cuţitaş, cuţutaş ‘cuţitaş’ < cuţòt, gurgul’aş ‘pietricică rotundă şi netedă’ < gurgul’, tăcăraş, džăngăraş ‘clopoţel’ (Capidan 1925: 187). Pentru originea sufixului în cauză, s-a adus explicaţia prin morfemul bg. şi sb. -aш (în slava veche, nu există un sufix cu o formă similară), deşi s-a preferat originea sârbă, din cauza unei mari frecvenţe a sufixului în această limbă (Densusianu 1997: 337, Pascu

169

1916: 345). Totuşi, această explicaţie stârneşte controverse. În primul rând, în slavă, nu apare funcţia diminutivală din română. Faptul că sufixul este întrebuinţat şi la sudul Dunării exclude explicarea lui prin maghiară (Bourciez 1946: 565), unde -ás are funcţia diminutivală (Rosetti 1978: 329). 4.5.9.2. Sufixul -esc Sufixul -esc formează adjective de la substantive. În legătură cu originea lui, s-au emis, până acum, trei ipoteze: una îi atribuie originea latină (Misterski 1987: 77, Frâncu 1999: 78), alta – autohtonă (din tracă – Graur 1968: 254, ILR II 1969: 363, Rosetti 1978: 227), iar a treia – slavă (Mańczak 1988: 632, 1992: 42, 56, 2001: 235-239) şi se pare că, la ora actuală, nu se poate constata în mod univoc care dintre ele este cea mai adecvată. Cea mai firească pare explicaţia prin latină, deşi sufixul latinesc -iscus nu este foarte popular nici în latină, nici în Romania occidentală, fiind, totuşi, atestat cu forma -esco în italiană şi spaniolă (Robert 2464) şi -esche în franceza veche (Picoche 1994: 12). În cea din urmă, ar fi dat şi forma -ais rezultată din încrucişarea acestuia cu lat. -ensis şi german. -isk (ibidem). O altă formă franceză, -esque, a fost împrumutată din italiană sau spaniolă (Robert 2464). Forma -eşte s-ar fi creat prin ataşarea la sufixul -esc a sufixului adverbial latinesc -e (Misterski 1987: 87, Frâncu 1999: 64). Teoria autohtonistă evocă faptul că, în albaneză, există sufixul -isht care corespunde sufixului adverbial -eşte din română. Adjectivul corespunzător are, în albaneză, forma egală cu substantivul: anglez – angleze ‘englez – m., f., subst. şi adj.’, anglisht ‘adv.’, anglishte ‘limba engleză, f.’. Dat fiind faptul că sufixul adverbial -eşte nu poate fi tratat separat de -esc, explicaţia prin substrat trebuie în permanenţă luată în considerare. Explicaţia prin slavă (< -üÑÊú) pune în relief concordanţele izbitoare dintre română şi limbile slave în ceea ce priveşte întrebuinţările derivatelor formate cu sufixul în cauză. Dubiile sunt de ordin fonetic: forma slavă veche atestată este -üÑÊú, care, prin vocalizarea ierului tare în -Å, ar fi

170

putut, teoretic, să devină -ÅÑÊú, dar o astfel de formă nu este atestată nicăieri. Deja în slava veche, adjectivele formate cu acest sufix tind să apară numai la formele compuse, rezultate din ataşarea la aceste adjective a unui adjectiv demonstrativ, devenit un fel de „articol”. Aşadar, în toate limbile slave, chiar în cele care au păstrat numai formele simple ale adjectivelor, derivatele sufixului -üÑÊú l-au păstrat sub forma ieşită din -üÑÊú + -Èü > -üÑÊûÈ > -ÑÊÈÈ, unde ierul tare a devenit slab şi nu s-a vocalizat în -Å. Sufixul -eşte ar fi fost, la rândul lui, sufixul adverbial slav -üÑÊû contaminat cu sufixul adverbial latinesc -e (Mańczak 1988: 633), deşi şi această formă pune probleme de ordin fonetic (ar fi dat în română *-şte, nu eşte). Problema este considerată atât de importantă din cauză că acest sufix a fost, timp de secole, cel mai productiv sufix pentru formarea adjectivelor de la substantive. Productivitatea lui a scăzut în ultima vreme din cauza concurenţei formaţiilor neologice, dar, datorită productivităţii ridicate pe care a demonstrat-o în epoca veche, el este în continuare foarte bine reprezentat şi în limba română contemporană. Acest sufix este un caz foarte interesant dat fiind că, în română, în general, nu se face o distincţie formală între substantive şi adjective. Şi unele, şi altele, ca în latină şi în toate limbile romanice, au paradigme comune de declinare, plus că, uneori, aceleaşi sufixe se folosesc atât pentru formarea substantivelor, cât şi a adjectivelor, de ex., sufixele -tor, -ac, -aş, -ean, -eţ, -nic derivă şi substantive şi adjective. Ultima remarcă este valabilă, în primul rând, pentru substantivele şi adjectivele care se referă la nume de locuitori. În latină şi în limbile romanice occidentale, de obicei, nu se făcea o distincţie între substantivul şi adjectivul care denumeau un locuitor. Forma latinească Romanus avea valoare de substantiv, de ex., Romani cum Gallis bellum gerunt. şi, în acelaşi timp, de adjectiv, de ex., Senatus populusque Romanus, deşi alte forme cunosc o diferenţiere formală între cele două clase gramaticale, cf. Ipsorum lingua Celtae, nostra Galli (substantivul Gallus) appellantur (Cezar, De bello gallico) vs. De bello gallico (adjectivul gallicus). În limbile

171

romanice occidentale, nu s-a păstrat o astfel de diferenţiere, de ex., fr. les Français şi la langue française, it. gli italiani şi la lingua italiana, fără nicio diferenţă formală între substantiv şi adjectiv. În româna veche, în schimb, s-a creat, în asemenea cazuri, o opoziţie clară între substantiv şi adjectiv, de ex., rumân şi limba rumânească, leah şi Ţara Leşească (Mańczak 1988: 632). Ea este introdusă prin adjectivarea substantivului care primeşte sufixul -esc şi se păstrează până în epoca modernă când se revine, sub influenţa latino-romanică, la formele nediferenţiate de tipul, un român şi limba română, francezii şi statul francez (ibidem). Avem, însă, de-a face cu destule cazuri în care diferenţa se menţine. Cu alte cuvinte, în limba actuală, există situaţii de redare prin două lexeme a valorii adjectivale corespunzătoare numelor etnice (Oprea 1992: 63). Uneori, folosirea formei adjectivului cu -esc este obligatorie: muzică românească (nu: *muzica română), alteori – numai facultativă: cultura română/românească, iar, în unele cazuri, exclusă: statul român (*statul românesc). Foarte des, diferenţa este (sau a fost) ocurentă şi la alte perechi formate dintr-un substantiv şi un adjectiv, de ex., bărbat – bărbătesc, student – studenţesc. Nici această distincţie nu este cunoscută în Romania occidentală, în sensul că acolo, adjectivarea unui substantiv nu se face prin folosirea unui sufix de tipul românescului -esc, ci prin precedarea substantivului (la singular sau la plural) cu prepoziţia de, cf. rom. cămin studenţesc – fr. maison d’étudiants (fenomenul prezent şi în română, mai puţin în epoca veche, iar în cea modernă, intensificat sub influenţa romanică occidentală, cf. rom. asociaţie de studenţi – fr. association d’étudiants). Situaţia din română, descrisă mai sus, aminteşte foarte mult de cea întâlnită în limbile slave. Aşadar, indiferent de originea sufixului în cauză, nu încape nicio îndoială că întrebuinţările derivatelor formate cu el sunt în mod clar preluate din slavă.

172

4.5.9.3. Sufixul -oaică Sufixul moţional -oaică, cu exemple ca lupoaică < lup, rusoaică < rus, a fost interpretat ca unul compus, format din elementele româneşti de origine latină -oaie şi slavă -că (Misterski 1987: 69). Frecvenţa lui ar fi fost mai recentă, în perioada veche, derivatele pe care le reprezintă în limba de astăzi funcţionând cu sufixul simplu -oaie. Există, totuşi, un grup de derivate cu -oaică, ce par a fi folosite dintotdeauna în această formă, fără să fi avut, în perioada veche, varianta cu -oaie. Aceasta ar pleda pentru o altă origine a sufixului -oaică, care, poate, nu trebuie considerat compus (cel puţin etimologic – ulterior s-ar fi analizat în mod fals ca o formă compusă şi ar fi înlocuit, în unele cazuri, forma -oaie). Acest grup de derivate conţine numai nume de locuitoare ale unor ţări: rusoaică, franţuzoaică, bulgăroaică, grecoaică, chinezoaică etc. Un grup de derivate analog se regăseşte în bulgară (deşi acolo este, de fapt, marginal), de ex., французойка. Din această cauză, este posibilă originea bulgară a sufixului. Totuşi, având în vedere faptul că nu se poate nega nici posibilitatea de formare a sufixului pe teren românesc, ar trebui presupusă calea inversă de împrumut – din română în bulgară – un lucru mai puţin obişnuit. Bulgara şi macedoneana, deşi au suferit o puternică influenţă romanică în flexiune şi sintaxă, practic nu conţin elemente romanice în aparatul derivaţional. Sufixul bulgăresc -ойка ar putea fi atunci singurul sufix important de origine balcanoromanică în sistemul balcanoslav. Problema ar putea fi clarificată prin comparaţia cu celelalte limbi balcanoromanice, dar acestea nu cunosc un sufix asemănător. În schimb, în acestea apare sufixul corespunzător românescului -oaie: arom. -oanje, megl. -oan’ă care nu se ataşează numelor de locuitori, ci numai numelor de animale. Acest lucru poate sugera că nici sufixul pentru femininele numelor de locuitori -oaică nu trebuie explicat prin compunerea -oaie + -că, ci considerat un morfem de o altă origine, poate bulgară.

173

4.6. Concluzii Sistemul derivaţional al limbii române este infiltrat de mai multe elemente de origine străină, dar este adevărat că cele mai importante şi productive afixe sunt moştenite (sau reintroduse în epoca modernă) din latină. În acelaşi timp, este interesant faptul că în sufixarea propriu-zisă, aproape pentru fiecare categorie de derivare există cel puţin un sufix productiv şi frecvent care este de origine slavă, pe când sufixele de alte origini decât cea latino-romanică şi slavă n-au un statut asemănător decât în mod excepţional. În plus, există un număr mare de afixe (indicate în tabelele din anexe) cu o importanţă mai mică, dar cu o prezenţă bine marcată în aparatul derivaţional al limbii române, cel puţin în epoca mai veche. Este de observat că majoritatea morfemelor româneşti de origine slavă sunt ocurente şi în celelalte limbi balcanoromanice, ceea ce permite datarea lor destul de timpurie. Sufixele -enie şi -anie, specifice numai românei, trebuie considerate (ca şi în bulgară) elemente de origine slavonă.

174

Încheiere 5.1. Teorii respinse În legătură cu influenţa slavă au fost puse şi alte fenomene care ţin de sistemul gramatical al limbii române. Nu le trecem aici în revistă din mai multe motive. Unele trăsături structurale ale limbii române cărora li s-a atribuit originea slavă s-au dovedit a fi de o altă provenienţă, ceea ce s-a constatat mai demult şi într-un mod convingător. Este vorba, prin urmare, despre unele teorii emise într-o vreme, dar, după aceea, combătute şi părăsite. Ne referim, în primul rând, la teoria contribuţiei slave la menţinerea aşa-zisului neutru românesc (susţinută de Graur 1968: 65) care – cum s-a demonstrat – nu are nimic de-a face cu neutrul din limbile slave. În plus, se pare că nici nu poate fi numit neutru, substantivele de acest tip fiind pur şi simplu substantive ambigene, masculine la singular şi feminine la plural (Frâncu 1999: 57). Ambigenele româneşti trebuie considerate o continuare a neutrului latinesc (Misterski 1980: 39) sau o creaţie românească: Genul neutru, în română, nu continuă formal neutrul latin, dar nici pe cel slav. El s-a constituit la o dată istorică, făcînd uz de materiale existente în limbă (Rosetti 1978: 310).

Există şi ipoteze demne de un anumit interes care, totuşi, nu pot fi acceptate din motivul că fenomenele la care se referă, chiar dacă sunt necunoscute latinei, apar în limbile romanice occidentale. Aşadar, li se poate conferi statutul de o inovare romanică comună, ceea ce nu mai cere alte explicaţii. În unele cazuri, poate fi vorba numai de întărirea unor structuri, o sistematizare a acestora sub influenţa slavă. Cel mai grăitor exemplu este procedeul negaţiei duble din română, care coincide perfect cu cel din sistemele slave. Totuşi, trebuie ţinut cont de faptul că negaţia dublă există, de asemenea, în italiană şi spaniolă. Nu mai luăm în considerare starea lucrurilor din limba franceză, din cauza problemelor legate de interpretarea negaţiei din această limbă, dar, dacă aceasta este

considerată tot dublă, şi nu compusă, se dovedeşte că, de fapt, procedeul în cauză nu este cu nimic neobişnuit în lumea romanică. Este adevărat că negaţia dublă din română are un caracter mult mai consecvent decât construcţia analogică din Occidentul romanic, dar, în principiu, este vorba numai de gradul de consevenţă în gramaticalizarea procedeului respectiv. În consecinţă, argumentele lui Seidel (1958: 62) în favoarea originii slave a negaţiei duble din română nu sunt convingătoare. Din cauze similare, am renunţat la cercetarea problemei privitoare la folosirea în română a verbului a fi cu funcţia de verb auxiliar la timpuri şi moduri compuse, precum viitorul anterior, subjonctivul trecut şi condiţionalul trecut (problemă abordată de Seidel 1958: 38-45 şi Rosetti 1978: 314-315). Deşi analogiile cu limbile slave par a fi evidente, trebuie ţinut cont de faptul că verbul a fi este folosit ca auxiliar al timpurilor compuse şi în alte limbi romanice. Totuşi, este adevărat că discuţia cu privire la originea formelor verbale compuse cu verbul auxiliar a fi în loc de a avea trebuie reluată. Alte ipoteze riscante privesc fenomene cu un caracter universal. De pildă, folosirea prezentului în loc de viitor este o caracteristică a mai multor limbi, o tendinţă manifestată în destule sisteme lingvistice şi în epoci diferite pentru a fi considerată un procedeu previzibil obişnuit şi general. De aceea, credem că enumerarea acestei trăsături printre influenţele slave asupra sistemului gramatical al românei la Du Nay (1996) este exagerată din start şi nu cere o analiză mai detaliată. Un caz aparte îl constituie situaţiile în care nu luăm parte la o discuţie dată, pentru că, din cauza unei interpretări diferite a faptelor lingvistice, nu suntem convinşi de existenţa însăşi a unui fenomen. Aşadar, afirmaţiile făcute de Rosetti (1978: 312-313) şi Du Nay (1996), cu privire la existenţa în română a unor elemente de aspect verbal calchiat după slavă, nu pot fi acceptate, dat fiind faptul că ambii autori nu se referă, de fapt, la aspectul verbal, ci la categoria verbelor secundare sau compuse. Exemplele citate, precum a prelucra, a răscumpăra ilustrează, după interpretarea adoptată de

176

noi, nu perfectivarea verbelor (ca la Rosetti şi Du Nay), ci formarea, de la verbe primare, a unor verbe cu sensuri lexicale specializate, în funcţie de prefixele folosite. Utilizarea prefixelor cu scopul de a crea opoziţii aspectuale, generală în limbile slave, nu este valabilă pentru limba română. În română, avem de a face exlusiv cu un fenomen care ţine de domeniul derivării, motiv pentru care el este descris ca atare în capitolul IV al lucrării de faţă. Unele fenomene au fost atribuite influenţei slave din cauza folosirii unei metodologii care este, după părerea noastră, greşită. Este vorba aici de unele fenomene comune limbilor română şi bulgară, în cazul cărora ar trebui admisă, cum credem noi, o direcţie inversă de împrumut (adică din română în bulgară). Problema este una primordială pentru subiectul nostru şi de aceea analizată în mod mai detaliat în capitolul I.2, exemplificată de unele fapte care ţin de morfologia numelui. Din această cauză, ne limităm aici să alăturăm celorlalte teorii discutate acolo şi pe cea care presupune că scurtarea infinitivului în limba română se datorează influenţei bulgare (Seidel 1958: 54, Rosetti 1978: 312), pe când, pentru noi, mai probabilă este o influenţă inversă. În concluzie, scopul nostru a fost găsirea unor influenţe slave reale asupra sistemului gramatical al limbii române. Prin urmare, cazurile în care afirmarea originii slave s-a dovedit imposibilă, în prezentul studiu nu s-au adus în discuţie. 5.2. Concluzii Structura gramaticală a limbii române reprezintă o continuitate a celei latineşti, la care s-au adăugat, într-o măsură mai mare decât în cazul limbilor romanice occidentale, elemente de origine străină, care se datorează condiţiilor de dezvoltare specifice ale Romaniei balcanice, adică, în primul rând, expunerii îndelungate la influenţele altor limbi folosite în zona balcanică. Existenţa unor asemenea elemente nu este recunoscută de către toţi lingviştii. Unii preferă să atribuie toate evoluţiile neobişnuite din structura limbii române mecanismului numit forţe interne ale limbii, pe seama căruia

177

se pun, uneori, toate diferenţele care se constată între romanica balcanică şi restul limbilor romanice. Dar o astfel de interpretare a faptelor lingvistice nu ţine cont de complexitatea relaţiilor în care sunt implicate limbile Peninsulei Balcanice. De fapt, niciuna dintre ele nu poate fi tratată separat, ci trebuie privită prin prisma totalităţii contactelor care s-au produs în trecut între ea şi celelalte limbi balcanice şi ale căror urme au persistat până acum. Prin urmare, existenţa unor interferenţe cu rezultate vizibile dintre limba română şi celelalte limbi balcanoromanice, pe de o parte, şi limbile balcanoslave, albaneza şi greaca, pe de alta, trebuie considerată, la starea actuală a cercetărilor, dovedită şi incontestabilă. În consecinţă, trebuie recunoscută posibilitatea de exercitare a unei influenţe de ordin gramatical de către o limbă slavă din epoca veche asupra limbii române (precum şi a unei influenţe romanice asupra sistemului slav). Datorită faptului că relaţiile reciproce slavo-romanice implică perioade de convieţuire strânsă, însoţită de bilingvismul general al populaţiei, originea unor modificări într-una dintre aceste limbi poate fi atribuită celeilalte. Atunci observaţiile lui Kovačec (1971: 124) cu privire la istroromână şi relaţiile ei cu croata sunt valabile şi pentru epoca mai veche a relaţiilor slavo-romanice, adică pentru cazul românei şi bulgaro-macedonenei: Oricât de rare, şi, în cele mai multe cazuri, superficiale sunt influenţele aloglote în structura morfologică a unei limbi, aşa încât lingviştii se îndoiesc de ele (...), istroromâna dovedeşte nu numai că ele sunt posibile, ci şi că pot schimba adânc structura unei limbi.

În această lucrare s-au prezentat un număr de trăsături structurale ale limbii române care trebuie considerate, pe baza argumentelor şi explicaţiilor aduse, ca formate sub influenţa slavă. Cu scopul de a ne sistematiza a discursul şi de a oferi o imagine mai complexă a problemei dezbătute, prezentăm concluziile care se impun după analiza efectuată. Influenţa în cauză constă chiar în preluarea unor morfeme gramaticale (flexionare şi derivaţionale), deşi, cum se consideră, morfologia este un compartiment al limbii foarte greu de pătruns

178

pentru elementele străine. Dintre acestea, trebuie menţionate morfemele de vocativ feminin -o (ca la Ano!) şi -e (Marie!) şi o serie de morfeme derivaţionale ca afixele: ne- (prefix privativ), de ex., nemulţumit; răs/z- (prefix cu valoare de intensificare şi separare), de ex., a se răzgândi; -că (sufix moţional feminin, pentru formarea femininelor de la nume de locuitori), de ex., româncă; -eală/-ială (sufix pentru formarea abstractelor verbale), de ex., cheltuială; -ean (sufix pentru numele de locuitori şi sufix adjectival), de ex., bucureştean (cu ambele sensuri); -eţ (sufix pentru formarea numelor de agent şi sufix diminutival masculin), de ex., drumeţ, podeţ; -iţă (sufix feminin, moţional şi diminutival), de ex., călugăriţă, fetiţă; -ui (sufix verbal), de ex., a chinui. Acestui aport considerabil al limbilor slave la sistemul de derivare al limbii române i se datorează, în mare parte, bogăţia acestuia. În schimb, vocativul, exprimând categoria de apel, trebuie considerat un arhaism moştenit din latină. Pentru o astfel de interpretare pledează şi faptul că morfologia numelui este mult mai conservatoare în balcanoromanică (şi mai ales în română) decât în Romania occidentală, unde formele de vocativ propriu-zis nu s-au menţinut. În acelaşi timp, se poate presupune că influenţa slavă a întărit unele evoluţii, printre acestea şi păstrarea formei de vocativ. Mai frecvente şi, totodată, mai greu de detectat sunt faptele de ordin sintactic care, în mod practic, constituie calcuri după construcţii sintactice folosite de cealaltă limbă sau imitări ale întrebuinţărilor unor forme morfologice, proprii acestei limbi. În română, avem de-a face, în primul rând, cu reproducerea structurii numeralului compus slav (după modelul unu „pe” zece), căreia i se adaugă şi alte particularităţi sintactice, precum folosirea partitivului (în slavă, exprimat prin genitiv, iar în română – de construcţia cu prepoziţia de). Un caracter slav are şi folosirea formelor reflexive ale verbelor cu sens pasiv, precum şi dezvoltarea categoriei de verbe reflexive, unele dintre ele imitând formele din slavă împreună cu sensul lor specializat. Analogiile sunt atât de strânse încât evocarea unor alţi factori responsabili pentru aceste evoluţii ar cere o argumentare excepţional de convingătoare. Evidentă este şi originea

179

slavă a concordanţelor dintre română şi slavă în privinţa absenţei aşazisei concordanţe a timpurilor, în situaţiile în care, în limbile romanice occidentale, se cere o acordare strictă a relaţiilor temporale din propoziţia subordonată cu de cele din regentă. De dată mai recentă (printre altele şi din cauza naturii lor) sunt unele particularităţi ale limbii române scrise care s-au păstrat până astăzi în unele registre ale limbii mai puţin influenţate de limba vorbită. Printre acestea, menţionăm întrebuinţarea abuzivă a formelor de pronume personal accentuat şi caracterul enclitic al auxiliarelor din timpurile compuse şi al pronumelor personale neaccentuate în locul proclizei proprii limbii române vorbite. Fenomenele în cauză trebuie atribuite influenţei limbii slavone. Finalizând, atragem atenţia asupra faptului că prezentul studiu nu are caracter exhaustiv. Dovadă stau mai multe teorii care pun în legătură cu influenţa slavă şi alte fenomene ale limbii române, dar care, deocamdată, nu pot fi acceptate din cauza lipsei unor argumente decisive şi clarificatoare.

180

Anexe A. Clasificarea limbilor romanice şi slave A 1. Clasificarea limbilor romanice (după Gordon 2005, Batzarov) grupul iberoromanic

grupul galoromanic

subgrupul limbilor d’oil subgrupul francoprovensal subgrupul limbilor d’oc

subgrupul catalan grupul retoromanic

grupul italoromanic

subgrupul galo-italoromanic

subgrupul italoromanic propriu-zis

grupul sardoromanic grupul iliroromanic grupul balcanoromanic

aragoneză asturiană castiliană galiciană portugheză franceză valonă francoprovensală limuziniană overniată occitană provensală gasconă catalană romanşă engadină ladină friulană lombardă liguriană piemonteză romagnolă venetă italiană napolitană corsicană siciliană sardă dalmată română istroromână meglenoromână aromână

A 2. Clasificarea limbilor slave (după Gordon 2005, Pianka – Tokarz 2000) Grupul nord-vestic

subgrupul lehit subgrupul sorab subgrupul ceho-slovac

grupul sud-vestic

grupul sud-estic (bulgaro-macedonean) grupul nord-estic

polonă caşubă soraba de jos soraba de sus cehă slovacă slovenă croată sârbă bulgară macedoneană rusă bielorusă ucraineană ruteană

B. Periodizarea idiomurilor balcanoromanice şi balcanoslave latina vorbită comună (protoromanica) latina – II standard → (clasică) III î.e.n. ↓ – ↓ latina (vorbită) balcanică (protoromanica balcanică) II – VI ↓ ↓

protoslava – VI ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓

182

↓ romanica balcanică VII – X ↓ ↓ ↓ ↓ romanica balcanică fără aromână XI ↓ ―――― ↓ ↓ istroromână XII –

→→→

→→→

――― ↓ ↓ româna veche XII – XVIII ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ → ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ româna modernă XVIII –

―――

româna standard XVI – XVIII ↓ ↓ ↓ româna standard modernă XVIII –

↓ protoslava balcanică slava ↓ VI – X veche ↓ IX ↓ → – XI ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ aromână slava ↓ XI – balcanică ↓ (bulgaro↓ ↓ macedo↓ ↓ neană) ↓ ↓ veche ↓ ↓ X – XI ――― ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ meglenoslava slavonă ↓ română balcanică XII – ↓ XII – (bulgaro↓ macedo↓ neană) ↓ medie ↓ XII – XIV ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ slava ↓ balcanică ↓ (bulgaro↓ macedo↓ neană) ↓ modernă ↓ XV – ↓ bulgara ↓ ↓ standard ↓ →→ →→→ XIX – ↓ ↓ ↓ ↓ aromâna ←← →→ →→→ macedoneana standard standard XX – XX – →→→

→

183

184

Bibliografie Atanasov, Petar. Meglenorumänisch. [http://www.uniklu.ac.at/eeo/ Meglenorumaenisch.pdf]. 25.01.2008. Auerbach, Marian – Golias, Marian. 2000. Gramatyka grecka. Warszawa: Wydawnictwo Naukowe PWN. Avram, Andrei. 1964. Contribuţii la interpretarea grafiei chirilice a primelor texte româneşti. [in:] Studii şi cercetări lingvistice. XV, 1-5, 38-45. Avram, Andrei. 1968. Observaţii asupra sistemului vocalic al dacoromânei din epoca începuturilor scrisului. [in:] Studii şi cercetări lingvistice. XIX, 2, 97-101. Bartula, Czesław. 1998. Podstawowe wiadomości z gramatyki staro-cerkiewno-słowiańskiej. Warszawa: Wydawnictwo Naukowe PWN. Batzarov, Zdravko. Orbis Latinus. [www.orbilat.com/Languages/ index.html]. 25.01.2008. Bec, Pierre. 1971. Manuel pratique de philologie romane. T. 2. Français, roumain, sarde, rhéto-frioulan, francoprovençal, dalmate. Phonologie. Index. (avec la collab. pour le roum. de Octave Nandriş; pour le dalmate de Žarko Muljačić). Paris. A. & J. Picard. Bednarczuk, Leszek. 1986a. Język praindoeuropejski. [in:] Leszek Bednarczuk (red.). Języki indoeuropejskie. T. I. Warszawa: Państwowe Wydawnictwo Naukowe. 22-36. Bednarczuk, Leszek. 1986b. Indoeuropejskie języki Bałkanów. [in:] Leszek Bednarczuk (red.). Języki indoeuropejskie. T. I. Warszawa: Państwowe Wydawnictwo Naukowe. 469-513. Bednarski, Michał. 1981. Łacina potoczna. Wrocław – Warszawa – Kraków – Gdańsk – Łódź: Zakład Narodowy im. Ossolińskich – Wydawnictwo Polskiej Akademii Nauk. Bej an, Dumitru. 1996. Gramatica limbii române. Compendiu. Cluj: Editura Echinox. Borowska, Małgorzata. 2004. Μπαρμπαγιώργος. Książka do nauki nowogreckiego. Warszawa: Wiedza Powszechna.

Бошњаковић, Жарко. 1986. Македонски језик. Нови Сад: Филозофски Факултет. Bourciez, Edouard. 1967. Eléments de linguistique romane. Paris: Librairie C. Klincksieck. Bul găr, Gh. 1959. Prefixul răs- în limba română. [in:] Graur, Alexandru – Byck, Jacques (red.). Studii şi materiale privitoare cu formarea cuvintelor în limba română. Vol. I, 17-28. Călinescu, George. 2004. Istoria literaturii române. Compendiu. Bucureşti – Chişinău: Litera Internaţional (prima ediţie: Bucureşti 1945). Capidan, Theodor. 1925. Meglenoromânii. Vol. I. Istoria şi graiul lor. Bucureşti: Cultura Naţională. Capidan, Theodor. 1928. Meglenoromânii. Vol. II. Literatura populară la meglenoromâni. Bucureşti: Cultura Naţională. Capidan, Theodor. 1932. Aromânii, dialectul aromân. Studiu lingvistic. Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Caragiu Marioţeanu , Matilda. 1975. Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud-dunăreană). Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ciobanu, Elena. 1960. Sufixul -eală. [in:] Graur, Alexandru – Byck, Jacques (red.). Studii şi materiale privitoare cu formarea cuvintelor în limba română. Vol. II, 129-138. Constantinescu -Dobridor, Gheorghe. 1998. Sintaxa limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Coteanu, Ion. 1961. Elemente de dialectologie a limbii romîne. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Coteanu, Ion. 1969. Morfologia numelui în protoromână (româna comună). Bucureşti: Editura Academiei RSR. Coteanu, Ion. 1998. Gramatică aromână practică. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească”.

186

Cychnerski, Tomasz. 1999. Flexiunea verbală în limba română. Vol. I. Principiile flexiunii verbale. Poznań: Wydawnictwo Naukowe UAM. Dalewska -Greń, Hanna. 1997. Języki słowiańskie. Warszawa: Wydawnictwo Naukowe PWN. Demiraj , Shaban. 1993. Historische Grammatik der albanischen Sprache. Wien: Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften. Densusianu, Ovid. 1997. Histoire de la langue roumaine. T. I. Les origines. T. II. Le seizième siècle. Bucureşti: Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională” (prima ediţie: Paris, t. 1 – 1901, t. 2 – 1938). Diaconescu, Paula. 1970. Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc. Bucureşti: Editura Academiei RSR. Di mitriu, Cornel. 1979. Gramatica limbii române explicată. Morfologia. Iaşi: Editura Junimea. Di mitriu, Cornel. 1982. Gramatica limbii române explicată. Sintaxa. Iaşi: Editura Junimea. Dj uvara, Neagu. 2007. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Bucureşti: Humanitas. Du Nay, André. 1996. The Origins of the Rumanians. The Early History of the Rumanian Language. Toronto: Matthias Corvinus Publishing (prima ediţie: Lake Bluff 1977). ELR 2001 = Sala, Marius (red.). 2001. Enciclopedia limbii române. Bucureşti: Univers Enciclopedic. Ficşinescu, Florica – Popescu -Marin, Magdalena. 1978. Ne(nă-, nea-, ni-) [in:] Graur, Alexandru – Avram, Mioara (red.). Formarea cuvintelor în limba română. Vol. II. Prefixele. Bucureşti: Editura Academiei RSR. 161-168. Fischer, Iancu. 1985. Latina dunăreană. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Frâncu, Constantin. 1999. Geneza limbii române şi etnogeneza românilor. Iaşi: Casa Editorială „Demiurg”.

187

GA I 2005 = Guţu Romalo , Valeria (coord.). 2005. Gramatica limbii române. Vol. I. Cuvântul. Bucureşti: Editura Academiei Române. GA II 2005 = Guţu Romalo , Valeria (coord.). 2005. Gramatica limbii române. Vol. II. Enunţul. Bucureşti: Editura Academiei Române. Gafton, Alexandru. 2001. Elemente de istorie a limbii române. Iaşi: Editura Restitutio. Găitănaru, Ştefan. 1999. Din istoria numeralului cardinal. [in:] Limba română. XLVIII, 1-2, 77-80. Gheţie, Ion. 1978. Istoria limbii române literare. Privire sintetică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Goga, Ecaterina. 1980. Introducere în filologia romanică (studiu socio-lingvistic). Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Gogolewski , Stanisław. 1982. Kategoria przypadka w słowiańskich i romańskich językach ligi bałkańskiej. Łódź: Wydawnictwa Uniwersytetu Łódzkiego. Gołąb, Zbigniew. 2004. O pochodzeniu Słowian w świetle faktów językowych. Przekł. Maria Wojtyła-Świerzowska. Kraków: TAiWPN Universitas. Gordon, Raymond G., Jr. 2005. Ethnologue: Languages of the World. Dallas, Tex.: SIL International. Grandgent, Charles Hall. 1907. An Introduction to Vulgar Latin. Boston: D.C.Heath & co Publishers. Graur, Alexandru. 1968. Tendinţele actuale ale limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Hall, Jr., R. A. 1950. The Reconstruction of Proto-Romance. [in:] Language. XXVI, 6-27. Heinz, Adam. 1965. System przypadkowy języka polskiego. Kraków: Uniwersytet Jagielloński. Hilczer -K urnatowska , Zofia. 1972. Słowianie południowi – geografia, osadnictwo, podziały terytorialne. [in:] Lech Leciejewicz (red.). Mały słownik kultury dawnych Słowian. Warszawa: Wiedza Powszechna. 491-505.

188

Hj elmslev, Louis. 1935. La catégorie des cas. Étude de grammaire générale. T. I. Aarhus: Universitetsforlaget. Iancu, Victor. 2000. Istoria limbii române. Privire sintetică. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române. Ichi m-Tomescu, Domniţa. 1991. Observaţii asupra cazului vocativ la numele proprii în limba română. [in:] Limba română. XLI, 1-2, 41-46. Ill yés, Elemér. 1988. Ethnic Continuity in the Carpatho-Danubian Area. New York: Columbia University Press. ILR 1978 = Dimitrescu, Florica (coord.). 1978. Istoria limbii române. Fonetică, morfosintaxă, lexic. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. ILR I 1965 = Graur, Alexandru (red.). 1965. Istoria limbii române. I. Limba latină. Bucureşti: Editura Academiei RPR. ILR II 1969 = Coteanu , Ion (red.). 1969. Istoria limbii române. Vol. II. Bucureşti: Editura Academiei RSR. Iordan, Iorgu – Manoliu, Maria. 1965. Introducere în lingvistica romanică. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Iordan, Iorgu. 1983. Istoria limbii române (pe-nţelesul tuturora). Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ivănescu, Gheorghe. 2000. Istoria limbii române. Iaşi: Editura Junimea (prima ediţie: Iaşi 1980). Jurewicz, Oktawiusz. 1999. Gramatyka historyczna języka greckiego. Warszawa: Wydawnictwo Naukowe PWN. Keleman, Béla. 1964. Cu privire la valoarea fonologică a literelor chirilice. [in:] Cercetări de Lingvistică. IX, 2, 183-186. Kovačec, August. 1971. Descrierea istroromânei actuale. Bucureşti: Editura Academiei RSR. Lombard, Alf. 1974. La langue roumaine. Une présentation. Paris: Editions Klincksieck. Macrea, Dimitrie. 1982. Probleme ale structurii şi evoluţiei limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Maior, Petru. 1834. Pentru începutul linbei româneşti. [in:] Istoria pentru începutul românilor în Dachia. Buda.

189

Maj ewicz, Alfred F. 1989. Języki świata i ich klasyfikowanie. Warszawa: Państwowe Wydawnictwo Naukowe. Mańczak, Witold. 1988. Języki romańskie. [in:] Leszek Bednarczuk (red.). Języki indoeuropejskie. T. II. Warszawa: Państwowe Wydawnictwo Naukowe. 571-644. Mańczak, Witold. 1992. Przegląd języków romańskich. Kraków: Wydawnictwo i Drukarnia „Secesja”. Mańczak, Witold. 2001. Origine slave du suffixe nominal roumain -esc. [in:] Ślady obecności. Traces d’une présence. Kraków. 235-239. Manoliu Manea , Maria. 1971. Gramatica comparată a limbilor romanice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Matei, Horia C. – Giurescu, Constantin C. (red.). 1971. Istoria României în date. Bucureşti: Editura Enciclopedică Română. Meillet, Antoine. 1958. Wstęp do językoznawstwa indoeuropejskiego. Tłum. Tadeusz Milewski. Warszawa: Państwowe Wydawnictwo Naukowe. Mihăescu, Haralambie. 1966. Influenţa grecească asupra limbii române pînă în secolul al XV-lea. Bucureşti: Editura Academiei RSR. Mihăilă, Gheorghe. 1960. Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Studiul lexico-semantic. Bucureşti: Editura Academiei Române. Miklosich, Franz. 1861. Die slavischen Elemente im Rumunischen. Wien: Aus der Kaiserlich-Königlichen Hof- und Staatsdruckerei. Mindak, Jolanta – Sawicka, Irena. 1993. Zarys gramatyki języka albańskiego. Warszawa: Slawistyczny Ośrodek Wydawniczy. Misterski, Henryk. 1976. Les formations suffixales et préfixales à la lumière du processus de re-romanisation de la langue roumaine. [in:] Studia Romanica Posnaniensia. III, 79-81. Misterski, Henryk. 1978. Les influences slaves et la reromanisation du roumain. [in:] Studia Romanica Posnaniensia. IV, 87-98.

190

Misterski, Henryk. 1980. Le genre neutre en roumain. [in:] Studia Romanica Posnaniensia. VI, 37-41. Misterski, Henryk. 1981. Quelques problèmes de la suffixation en roumain. [in:] Studia Romanica Posnaniensia. VIII, 65-69. Misterski, Henryk. 1986. Les diminutifs dans la langue roumaine. [in:] Studia Romanica Posnaniensia. XII, 27-34. Misterski, Henryk. 1987. Sufiksacja w języku rumuńskim. Poznań: Wydawnictwo Naukowe UAM. Misterski, Henryk. 1990. Wpływy słowiańskie na język rumuński. [in:] Studia Romanica Posnaniensia. XV, 59-67. Moga, Maria-Magdalena. 2003. Din problemele cazului vocativ. [in:] Limba şi literatura română. XXXII, 4, 11-12. Moldoveanu, Gheorghe. 2003. Observaţii asupra diatezei. [in:] Limba română. LII, 5-6, 501-519. Moortgat, Wim. 1990. Le passif plein et le passif réfléchi: un cas de synonymie syntaxique. [in:] Revue Roumaine de Linguistique. XXXV, 3, 197-223. Moszyński, Leszek. 2006. Wstęp do filologii słowiańskiej. Warszawa: Wydawnictwo Naukowe PWN. Munteanu, Ştefan – Ţâra, Vasile D. 1978. Istoria limbii române literare. Privire generală. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Niculescu, Alexandru. 1965. Note asupra vocativului românesc. [in:] Individualitatea limbii române între limbile balcanice. Vol. I Contribuţii gramaticale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Olteanu, Pandele. 1974. Sintaxa şi stilul paleoslavei şi slavonei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Oprea, Ioan.1992. Consecinţe ale adaptării adjectivelor neologice cu ajutorul sufixului -esc în domeniul etnonimelor. [in:] Limba română. XLI, 1-2, 59-65. Panaitescu, Petre P. 1990. Istoria românilor. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică (prima ediţie: Bucureşti 1942). Pascu, George. 1916. Sufixele româneşti. Bucureşti: Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea.

191

Pătruţ, Ion. 1968. Originea rom. sută. [in:] Cercetări de lingvistică. XIII, 1, 87-89. Perlin, Jacek. 2004. Metodologia językoznawstwa diachronicznego. Warszawa: Wydawnictwo Akademickie Dialog. Petrovici, Emil. 1956. Influenţa slavă asupra sistemului fonemelor limbii române. Bucureşti. Philippide, Alexandru. 1923. Originea românilor. Vol. I. Ce spun izvoarele istorice. Iaşi: Tipografia Viaţa Românească. Philippide, Alexandru. 1928. Originea românilor. Vol. II. Ce spun limbile română şi albaneză. Iaşi: Tipografia Viaţa Românească. Pianka, Włodzimierz – Tokar z, Emil. 2000. Gramatyka konfrontatywna języków słowiańskich. T. 1. Katowice: Wydawnictwo Naukowe „Śląsk”. Poghirc, Cicerone. 1987. Latin balkanique ou roumain commun? [in:] Romanica Aenipontana. 14, 341-348. Popescu, Magdalena. 1960. Nume de locuitori derivate de la teme străine. [in:] Graur, Alexandru – Byck, Jacques (red.). Studii şi materiale privitoare cu formarea cuvintelor în limba română. Vol. II, 213-224. Popescu, Ştefania. 2000. Gramatică practică a limbii române. Bucureşti: Editura Orizonturi. Popova, Venče – Ivanova, Diana. 2004. Zwięzła gramatyka języka bułgarskiego. Poznań: Wydawnictwo Naukowe UAM. Posner, Rebecca. 1996. The Romance Languages. Cambridge: Cambridge University Press. Puşcariu, Sextil. 1976. Limba româna. Vol I. Privire generală. Bucureşti: Editura Minerva (prima ediţie: Bucureşti 1940). Ragon, Éloi. 2001. Grammaire grecque. Paris: J. de Gigord. Reinhei mer Rîpeanu , Sanda. 2001. Lingvistica romanică. Lexic – morfologie – fonetică. Bucureşti: Editura BIC ALL. Rizescu, I. 1978. Răs- (răz-, res-). [in:] Graur, Alexandru – Avram, Mioara (red.). Formarea cuvintelor în limba română. Vol. II. Prefixele. Bucureşti: Editura Academiei RSR. 210-213.

192

Rosetti, Alexandru – Cazacu, B. – Onu, Liviu. 1971. Istoria limbii române literare. Vol. I. De la origini pînă la începutul secolului al XIX-lea. Bucureşti: Editura Minerva. Rosetti, Alexandru. 1978. Istoria limbii române. De la origini pînă în secolul al XVII-lea. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Russu, Ion I. 1967. Limba traco-dacilor. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Rusu, Grigore. 1970. Sistemul fonologic al limbii române dintre secolele al IX-lea – al XV-lea. I. Vocalismul. [in:] Cercetări de Lingvistică. XV, 2, 337-349. Sala, Marius. 1985. Limbi în contact: rom. sută. [in:] Studii şi cercetări lingvistice. XXXVI, 5, 451-452. Sala, Marius. 1999. Du latin au roumain. Trad. du roumain par Claude Dignoire. Bucureşti: Univers Enciclopedic, Paris: L’Harmattan. Samolewicz, Zygmunt. 2006. Składnia łacińska. Kraków: Wydawnictwo „Homini”. Sandfeld, Kristian. 1930. Linguistique balkanique. Problèmes et résultats. Paris: Édouard Champion. Saramandu, Nicolae. 2000. Sisteme de scriere a aromânei. [in:] Studii şi Cercetări Lingvistice. LI, 1, 199-204. Sârbu, Richard – Frăţilă, Vasile. 1992. Texte istroromâne cu un studiu introductiv „Istroromâna – azi” şi un glosar. Timişoara: Tipografia Universităţii din Timişoara. Secară, Ana-Maria Cristina. 2004. Vocativul în poveştile lui Ion Creangă. [in:] Limba şi literatura română. XXXIII, 3, 6-8. Seidel, Eugen. 1958. Elemente sintactice slave în limba romînă. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare Romîne. Si menschy, Theofil – Ivănescu, Gheorghe. 1981. Gramatica comparată a limbilor indoeuropene. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Sławski, Franciszek. 1988. Języki słowiańskie. [in:] Leszek Bednarczuk (red.). Języki indoeuropejskie. T. II. Warszawa: Państwowe Wydawnictwo Naukowe. 907-1005.

193

Słoński, Stanisław. 1937. Funkcje prefiksów werbalnych w języku starosłowiańskim (starobułgarskim). Warszawa: Nakładem Towarzystwa Naukowego Warszawskiego. Stieber, Zdzisław. 2005. Zarys gramatyki porównawczej języków słowiańskich. Warszawa: Wydawnictwo Naukowe PWN. Strach, Stanisław. 1999. Krótka gramatyka języka cerkiewnosłowiańskiego. Hajnówka: Bratczyk. Şuteu, Flora. 1985. Observaţii asupra diatezei. [in:] Studii şi cercetări lingvistice. XXXVI, 3, 262-264. SV-SR 1975 = Olteanu , Pandele (coord.). 1975. Slava veche şi slavona românească. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Sypnicki, Józef. 1977. Histoire interne et externe de la langue française. Poznań: Wyd. UAM. Tagliavini, Carlo. 1982. Le origini delle lingue neolatine. Bologna: Pàtron Editore. Ti motin, Emanuela. 2000a. Pasivul românesc în textele originale din secolul al XVI-lea. [in:] Studii şi cercetări lingvistice. LI, 1, 225-231. Ti motin, Emanuela. 2000b. Modalităţi de exprimare a pasivului în dialectele româneşti sud-dunărene. [in:] Studii şi cercetări lingvistice. LI, 2, 481-490. Ti motin, Emanuela. 2002. Originea pasivului românesc. [in:] Studii şi cercetări lingvistice. LIII, 1-2, 95-109. Topolińska, Zuzanna. 1995. Zarys gramatyki języka macedońskiego. Kraków: Zakład Poligraficzny Uniwersytetu Jagiellońskiego. Trinca, Lilia. 2006. Arhaisme de origine slavonă în structura locuţiunilor şi expresiilor. [in:] Inovaţii şi pragmatica în cercetările filologice. Materialele Conferinţei Ştiinţifice consacrate memoriei prof. V. N. Mighirin. Bălţi: Presa univ. bălţeană. 154-158. Väänänen, Veikko. 1967. Introduction au latin vulgaire. Paris: Editions Klincksieck.

194

Vaillant, André. 1966. Grammaire comparée des langues slaves. t. III. Le verbe. Paris: Editions Klincksieck. Vaillant, André. 1974. Grammaire comparée des langues slaves. t. IV. La formation des noms. Paris: Editions Klincksieck. Vasiliu, Laura. 1956. Observaţii asupra vocativului în limba română. [in:] Studii de gramatică. I, 5-20. Vasiliu, Laura. 1967. Sufixul verbal -ui şi compusele lui. [in:] Graur, Alexandru – Avram, Mioara (red.). Studii şi materiale privitoare cu formarea cuvintelor în limba română. Vol. IV, 113-142. Vasiliu, Laura. 1985. Din nou despre vocativul feminin. [in:] Studii şi cercetări lingvistice. XXXVI, 3, 270-272. Walczak, Mariola. 1998. Język piśmiennictwa bułgarskiego. Zarys dziejów. Poznań: Wydawnictwo Naukowe UAM. Wartburg, Walther, von. 1936. Die Ausgliederung der romanischen Sprachen. [in:] Zeitschrift für romanische Philologie. 56, 148. Weigand, Gustav. 1907. Rumänen und Aromunen in Bulgarien. Leipzig: J. A. Barth Wielewski, Marceli. 1994. Krótka gramatyka języka łacińskiego. Warszawa: Wydawnictwa Szkolne i Pedagogiczne. Wikarj ak, Jan. 2006. Gramatyka opisowa języka łacińskiego. Warszawa: Wydawnictwo Naukowe PWN. Zafiu, Rodica. 2001. Diversitate stilistică în româna actuală. Bucureşti: Editura Universităţii. Zdrenghea, M. 1956. În legătură cu vocativul. [in:] Limba română. V, 6, 55-59. Dicţionare Arquile, Teta. 2007. Słownik polsko-albański. Tiranë: Shtëpia Botuese Typshkronja Ilar. Capidan, Theodor. 1935. Meglenoromânii. Vol. III. Dicţionar meglenoromân. Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională.

195

Cihac, A. 1870. Dictionnaire d’étymologie daco-romane. Vol. I: Eléments latins, comparés aves les autres langues romanes. Francfort s/M-Berlin-Bucureşti. Cihac, A. 1879. Dictionnaire d’étymologie daco-romane. Vol. II: Eléments slaves, maghyars, turcs, grecs-modernes et albanais. Francfort s/M-Berlin-Bucureşti. Ciorănescu, Al. 2002. Dicţionar etimologic al limbii române. Bucureşti: Editura Saeculum I. O. DEX = 1998. Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti: Univers Enciclopedic. DI = 1957. Dicţionar invers. Bucureşti: Editura Academiei RPR. DLR = 1965-1990. Dicţionarul limbii române. Bucureşti: Editura Academiei. Дьяченко, Григорій. 1993. Полный церковнославянскій словарь. Москва: Издательский Отдел Московского Патриархата. Grei mas, A.-J. 1988. Dictionnaire de l’ancien français jusqu’au milieu du XIVe siècle. Paris: Larousse. Kovačec, August. 1998. Istrorumunjsko-hrvatski rječnik s gramatikom i tekstovima. Pula: Znanstvena Udruga Mediteran. Kumaniecki , Kazimierz. 1996. Słownik łacińsko-polski. Warszawa: Wydawnictwo Naukowe PWN. Mihăilă, Gheorghe. 1958. Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X – începutul sec. XVI). Bucureşti: Editura Enciclopedică Română. NDU = 2006. Noul dicţionar universal al limbii române. Bucureşti: Litera Internaţional. Olteanu, Pandele (et al.). 1975. Vocabular. [in:] Pandele Olteanu (red.). Slava veche şi slavona românească. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. 405-458. Papahagi, Tache. 1963. Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic. Bucureşti: Editura Academiei RPR. Picoche, Jacqueline. 1994. Dictionnaire étymologique du français. Paris: Dictionnaires Le Robert.

196

Radeva, Sabina. 1961. Słownik polsko-bułgarski. Warszawa: Wiedza Powszechna. Раевский, Н. – Габинский, М. (ред). 1978. Скурт дикционар етимолоӂик ал лимбий молдовенешть. Кишинэу: Едитура Причипалэ а Енчиклопедией С. M. Robert = 1996. Le Nouveau Petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française. Paris: Dictionnaires Le Robert. Sadni k, Linda – Aitzet müller, Rudolf. 1955. Handwörterbuch zu den altkirchenslavischen Texten. Heidelberg: Carl Winter Universitätsverlag/’S-Gravenhage: Mouton & Co. Sârbu, Richard – Frăţilă, Vasile. 1992. Glosar. [in:] Richard Sârbu, Vasile Frăţilă. Texte istroromâne cu un studiu introductiv „Istroromâna – azi” şi un glosar. Timişoara: Tipografia Universităţii din Timişoara. 147-293. Szczepani k, Bogusława – Kaznowski , Andrzej. 1999. Słownik włosko-polski i polsko-włoski. Warszawa: Ex Libris. Surse BS = Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod (Biblia Sinodală). Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. 1997. CdR = Carte de rugăciuni tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei. Alba Iulia: Editura Reîntregirea. 2003. CS = Codex Sturdzanus (1580-1619). Studiu filologic, studiu lingvistic, ediţie de text şi indice de cuvinte de Gheorghe Chivu. Bucureşti: Editura Academiei Române. 1993. CZ = Quattuor evangeliorum codex glagoliticus olim Zographensis nunc Petropolitanus (sec. al X-lea). Vatroslav Jagić. Berlin. 1879.

197

ESR = Evangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553). Ed. de Emil Petrovici şi Lajos Demény. Bucureşti: Editura Academiei. 1971. L = Dumnezeiasca liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur Arhiepiscopul Constantinopolului. [http://toussaints.free]. 21.01.2008. Ë = ÁÎÆÅÑÒÂÅÍÍÀÿ ËÈÒÓÐÃÉÀ ÏÎ ×ÈÍÓ ÉÎÀÍÍÀ ÇËÀÒÎÓÑÒÀÃÎ. [http://liturgy.ru/nav/liturg/proskom/], [http://liturgy.ru/nav/liturg/liturgia]. 20.01.2008. LC = Liturghierul lui Coresi (1570). Text stabilit, studiu introductiv şi indice de Al. Mareş. Bucureşti: Editura Academiei RSR. 1969. NT = Noul Testament al Domnului nostru Isus Hristos. Trad. de Dumitru Cornilescu. International Bible Society. 1990. PC = Coresi. Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589. Text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma. Bucureşti: Editura Academiei RSR. 1976. PO = Palia de la Orăştie (1581-1582). Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil. Bucureşti: Editura Academiei RSR. 1968. TC = Tetraevanghelul tipărit de Coresi (Braşov, 1560-1561) comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti 1574. Ediţie alcătuită de Florica Dimitrescu. Bucureşti: Editura Academiei. 1963. Culegeri de texte Diehl, Ernst (red.) 1913. Lateinische altchristliche Inschriften. Bonn: A. Marcus und E. Weber’s Verlag. Iordan, Iorgu (red.). 1962. Crestomaţie romanică. Vol. I. Bucureşti: Editura Academiei RPR. SN = Scrisoarea lui Neacşu (1521). 149-150. Sentinţa lui Bucium (1588). 151. Sentinţa lui Dumitru (1591). 152-153. Zapisul lui Gradea (1592). 154.

198

Zapisul lui Mihnea (1596). 159. Epilogul Tâlcului Evangheliilor, Coresi (1564). 162-163. La vie de Saint Alexis (sec. al XI-lea). 489-482. Mazon, André. 1936. Documents, contes et chansons slaves de l’Albanie du sud. Paris: Librairie Droz. Pamfile, Tudor. 1997. Mitologie românească. Bucureşti: Allfa. Sârbu, Richard. 1992. Texte istroromâne. [in:] Richard Sârbu, Vasile Frăţilă. Texte istroromâne cu un studiu introductiv „Istroromâna – azi” şi un glosar. Timişoara: Tipografia Universităţii din Timişoara. 71-146. Стойков, C. 1950. Христоматия по българскa диалектология. София.

199