Tehnologii de Crestere A Animalelor [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS Introducere ………………………………………………… 4 CAP. I. IMPORTANŢA STUDIULUI ZOOTEHNIEI ………… 6 Definiţia, conţinutul şi importanţa zootehniei…………………6 Importanţa socială şi economică a creşterii animalelor……. …7 Producţiile animale…………………………………………….7 Evoluţia creşterii animalelor…………………………………..8 CAP. II. SPECIILE DE ANIMALE DOMESTICE .…………. 11 Definirea noţiunii de specie ..……………………………… 11 Originea animalelor domestice…………………………….. 12 Domesticirea animalelor…………………………………… 14 CAP. III. RASELE DE ANIMALE DOMESTICE ……………. 17 Definirea noţiunii de rasă …………………………………17 Factori care au influenţat formarea raselor …………………. 17 Caractere de rasă….………………………………………… 18 Clasificarea raselor………………………………………….. 20 Aclimatizarea raselor…………………………………………21 Degenerarea raselor ……………………………………….21 CAP. IV. CREŞTEREA BOVINELOR …………………………22 Importanţa creşterii bovinelor………………………………..22 Clasificarea bovinelor……………………………………….. 23 TAURINELE…………………………………………………25 Clasificarea raselor de taurine………………………………..25 Înmulţirea taurinelor………………………………………….34 Organizarea reproducţiei vacilor şi junincilor……….34 Programarea montelor şi fătărilor……………………..35 Exploatarea taurilor de reproducţie………………….. 36 Exploatarea şi îngrijirea vacilor gestante……………. 38 Pregătirea şi supravegherea junincilor pentru fătare ……… 39 Pregătirea şi supravegherea fătărilor…………………………40 Îngrijirea viţeilor nou născuţi ……………………………… 41 Hrănirea viţeilor ……………………………………………41 Înţărcarea viţeilor ……………………………………………46 Hrănirea şi întreţinerea viţeilor după înţărcare ………………46 EXPLOATAREA TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE LAPTE………………………………………………….. 47 EXPLOATAREA TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE…………………………………………………..53

CAP. V. CREŞTEREA PĂSĂRILOR … ………………………59 Importanţa economică a creşterii păsărilor ……………….59 Situaţia actuală şi perspective în creşterea păsărilor ..………60 Criterii de clasificare a raselor de găini ……………………..61 Rase de găini …………………………………………….61 Înmulţirea păsărilor………………………………………… 65 TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A PUILOR DE CARNE.. 72 Creşterea puilor de carne pe aşternut permanent…… 72 Creşterea puilor de carne pe baterii………………… 80 TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A GĂINILOR OUĂTOARE………………………………………………. 80 Creşterea puicuţelor…………………………………. 82 Creşterea găinilor ouătoare………………………….. 86 TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A BROILERILOR DE CURCĂ…………………………………………………….. 97 CAP. VI. CREŞTEREA SUINELOR …………………………. 102 Importanţa creşterii suinelor………………………………..102 Evoluţia creşterii porcinelor……………………………… 102 Însuşiri biologice generale care determină importanţa economică a creşterii porcinelor……………………………103 Clasificarea zoologică a suinelor …………………………104 Rasele de porci ……………………………………………107 Sistemele de creştere şi exploatare a suinelor………………113 Reproducţia la suine ………………………………………115 Organizarea reproducţiei……………………………………124 Tehnologia de exploatare în maternitate……………………125 Tehnologia de creştere a purceilor sugari …………………128 Înţărcarea şi creşterea tineretului porcin……………………130 Tehnologia de creştere şi exploatare a porcilor la îngrăşat…132 CAP. VII. CREŞTEREA OVINELOR …………………………134 Importanţa creşterii ovinelor ……………………………… 134 Situaţia creşterii ovinelor pe plan mondial şi în ţara noastră 134 Structura de rasă şi zonarea raselor de ovine……………….139 Rasele de ovine ……………………………………………143 Reproducţia ovinelor ………………………………………149 Tehnologia creşterii mieilor şi tineretului ovin ……………152 Tehnologia creşterii ovinelor adulte ……………………….155 Îngrăşarea ovinelor adulte …………………………………161

2

CAP. VIII. CREŞTEREA CAPRELOR ………………………163 Rasele de capre ……………………………………………..163 Tehnologia creşterii tineretului caprin ……………………164 Tehnologia creşterii caprelor adulte ………………………164 CAP. IX. CREŞTEREA CAILOR ………………………………166 Importanţa creşterii cailor ………………………………….166 Evoluţie efectivelor de cai pe plan mondial şi în ţara noastră……………..………………………………………..167 Clasificarea zoologică a egvinelor …………………………168 Culorile cailor……………………………………………….170 Rasele de cai ………………………………………………171 Reproducţia la cai …………………………………………177 Îngrijirea mânzului nou născut …………………………….179 Îngrijirea iepelor în lactaţie…………………………………179 Îngrijirea mânjilor ………………………………………….180 Dresajul şi antrenamentul tineretului cabalin ………………183 CAP. X. CREŞTEREA IEPURILOR ………………………… 186 Importanţa creşterii iepurilor ………………………………186 Rasele de iepuri …………………………………………….186 Reproducţia iepurilor ………………………………………188 Hrănirea iepurilor …………………………………………190 Sisteme de creştere a iepurilor ……………………………192 CAP. XI. CREŞTEREA ALBINELOR …………………………197 Alcătuirea familiei de albine ………………………………197 Înmulţirea albinelor ………………………………………200 Hrănirea albinelor …………………………………………201 Caracteristici constructive ale stupilor sistematici …………202 Alegerea vetrelor de stupină ………………………………204 Desfăşurarea activităţilor în stupină în funcţie de ciclu evolutiv al familiei de albine ………………………………………204 CAP. XII. CREŞTEREA PEŞTILOR …………………………210 Specii şi rase de peşti din apele de şes, colinare şi deal…….210 Specii de peşti din apele de munte………………………….212 Amenajări piscicole şi construcţii hidrotehnice…………….212 Tehnologia creşterii şi exploatării ciprinidelor……………..214 Clasificarea crescătoriilor ciprinicole ………………………214 Tehnologia creşterii şi exploatării crapului ……………….215 Tehnologia creşterii şi exploatării salmonidelor ..…………217 Bibliografie ……………………………………………….. 219 3

INTRODUCERE Creşterea animalelor domestice reprezintă una din cele mai vechi ocupaţii ale omului. Animalul domestic a însoţit evoluţia societăţii omeneşti, fiind rezerva sigură de hrană, mijlocul de producţie în multe din activităţile desfăşurate de om şi chiar tovarăş de luptă în războaiele desfăşurate în decursul istoriei. Zootehnia este acea parte a agriculturii care are sarcina de a realiza produsele alimentare, necesare asigurării proteinei de origine animală pentru toată populaţia globului, să valorifice superior peste 75% din producţia vegetală, ce nu poate fi consumat direct de om, să fie peste tot în lume o ocupaţie eficientă, rentabilă pentru toţi cei ce practică această nobilă profesie. Dezvoltarea zootehniei la începutul mileniului III are un rol deosebit în asigurarea necesarului de hrană pentru societatea umană. Creşterea animalelor domestice este o activitate care cuprinde o mare diversitate de preocupări, este locul unde se aplică o multitudine de tehnologii, de la cele empirice, la cele care beneficiază de cele mai noi descoperiri ştiinţifice. Producţiile animale diferă foarte mult de la o zonă geografică la alta, chiar în cadrul aceleaşi specii, consumul de produse de origine animală este mult mai mare la populaţiile ţărilor dezvoltate faţă de populaţiile ţărilor slab dezvoltate, diferind foarte mult şi eficienţa economică a acestei ocupaţii. Creşterea animalelor la acest început de mileniu profită de o multitudine de cunoştinţe în ceea ce priveşte, tehnologiile de creştere şi exploatare, selecţia şi ameliorarea animalelor, biologia reproducţiei, nutriţia şi alimentaţia animalelor. Acestea însă sunt aplicate din păcate numai în zonele dezvoltate, zone în care s-a ajuns la supraproducţii, dar sunt regiuni unde acestea nu se aplică, producţiile realizate fiind total insuficiente şi din acest motiv politicile mondiale trebuiesc astfel gândite, încât în cel mai scurt timp să fie înlăturată criza de alimente. Dezvoltarea tehnologiilor de creştere şi exploatare a animalelor care au dus la intensificarea şi industrializarea producţiei, asigurând condiţii natural biologice tot mai limitate, trebuie să aibă în vedere şi asigurarea acestor condiţii astfel încât tehnologiile aplicate în viitor să fie cât mai adaptate cerinţelor naturale ale organismului animal. Activitatea de creştere a animalelor în România trece printr-un mare impas, venind dintr-o perioadă cu o economie centralizată dar cu realizări bune în acest domeniu, şi se îndreaptă spre o economie de 4

piaţă, unde legile concurenţei libere îşi vor pune puternic amprenta. România beneficiază însă de un fond genetic foarte valoros, de cadre de specialitate bine pregătite profesional, de condiţii pedoclimatice favorabile. Dacă programele politice vor fi bine gândite, iar măsurile luate deja vor fi continuate şi accentuate, agricultura şi implicit zootehnia va juca un rol important în revigorarea economică a acestei ţări, iar ROMÂNIA v-a avea un rol important pe piaţa alimentară a Uniunii Europene. În acest context prin această lucrare îmi propun să preiau cunoştinţele acumulate până la acest moment în ceea ce priveşte creşterea animalelor, să le sintetizez şi să le prezint într-o formă accesibilă în primul rând actualilor studenţi de la specialităţile de profil, dar să fie de folos şi celor care deja desfăşoară activităţi de creşterea diferitelor specii de animale.

Autorul

5

CAPITOLUL I IMPORTANŢA STUDIULUI ZOOTEHNIEI Definiţia, conţinutul şi importanţa zootehniei Noţiunea de zootehnie a fost introdusă în ştiinţă de GASPARIN (1884) şi derivă din cuvintele greceşti zoon (animal) şi technos (tehnică). Definiţia şi conţinutul acestei noţiuni au evoluat paralel cu gradul de dezvoltare a cunoştinţelor în domeniul creşterii animalelor. Pe parcursul timpului o serie de cercetători au definit zootehnia astfel: A.SANSON (1886) defineşte zootehnia ca: ,,ştiinţa producţiunii şi exploataţiunii animalelor ”; CORNEVIN (1891), a definit-o ca „ o parte din istoria naturală care se ocupă de animalele domestice“. C. BERNARD (1894) apreciază zootehnia ca „o zoologie experimentală”. În ţara noastră G. K. CONSTANTINESCU (1930) a definit zootehnia ca „ştiinţa cunoaşterii, înmulţirii, creşterii, ameliorării şi exploatării animalelor domestice”. O altă definiţie este dată de Al. FURTUNESCU (1971) care afirmă că zootehnia este „ştiinţa care pe baza legilor biologice ce guvernează existenţa şi dezvoltarea speciilor de animale domestice, elaborează metode de lucru privind înmulţirea, creşterea şi ameliorarea lor’’. Analizând toate aceste definiţii V. CREŢA şi colaboratorii (1983) apreciază că zootehnia poate fi definită ca: „ştiinţa care se ocupă cu cunoaşterea, creştere, ameliorarea şi folosirea animalelor de fermă”. În raport cu: obiectul de studiu, zootehnia este o ştiinţă biologică; după metodele de lucru la care apelează este o ştiinţă experimentală; ca scop, este o ştiinţă aplicată. În cadrul zootehniei, ca materie de studiu, se prezintă noţiunile de specie şi rasă, originea şi formarea speciilor şi raselor de animale, caracterele, însuşirile şi particularităţile de rasă, bazele morfologice şi factorii care influenţează principalele însuşiri productive.

6

Importanţa studiului zootehniei rezultă din însăşi definiţia şi conţinutul acesteia. Prin studierea principalelor caractere şi însuşiri ale animalelor de fermă, a legilor care guvernează evoluţia, creştere şi dezvoltarea organismului animal, zootehnia împreună cu genetica şi tehnologia creşterii animalelor constituie „fundamentul ştiinţific al practicii producţiei animale”. În prezentarea sa, zootehnia ca disciplină de studiu, are legături strânse cu alte discipline (fundamentale şi aplicate) cum ar fi: Anatomia, Histologia, Biochimia, Bazele nutriţiei animalelor, Fiziologia, Genetica, Ameliorarea şi Tehnologiile de exploatare pe specii. Datele obţinute în unităţile de cercetare şi producţie, constituie o sursă importantă de informaţii pe care zootehnia le aprofundează ştiinţific şi caută căile concrete prin care aceste informaţii pot fi generalizate. Importanţa socială şi economică a creşterii animalelor Creşterea animalelor domestice este o ramură importantă a agriculturii având o pondere majoră în economia multor ţări, produsele zootehnice fiind indispensabile în alimentaţia umană, iar tehnologiile de exploatare asigură locuri de muncă pentru o anumită parte a forţei de muncă active. Dezvoltarea societăţii omeneşti în ansamblul ei face ca şi zootehnia să se dezvolte în paralel. Producţiile animale Produsele alimentare: carnea, grăsimea, laptele, ouăle şi mierea. Aceste produse sunt esenţiale în dezvoltarea normală a organismului uman, ele fiind superioare celor de origine vegetală prin: însuşiri gustative, valoare nutritivă şi biologică mare şi digestibilitate ridicată. Produse animale nealimentare: lână, piele, blănurile, mătasea, părul, penele, fulgii, puful. Acestea sunt materii prime pentru diferite ramuri ale industriei uşoare cum ar fi: producerea de îmbrăcăminte, încălţăminte, marochinărie, etc. Subprodusele de abator: sângele, oasele, intestinele, glandele cu secreţie internă, coarnele, ogloanele. 7

Acestea se folosesc în industria farmaceutică, la obţinerea nutreţurilor combinate, fabricarea cleiurilor, etc. Producţia de muncă, sport şi agrement. Unele specii, cum ar fi cabalinele şi bovinele, se folosesc la transporturi şi efectuarea unor lucrări agricole. Caii sunt folosiţi atât la lucrările agricole, dar prin specializarea raselor s-au obţinut cai pentru sport şi agrement. Creşterea animalelor are un rol important şi în conversia produselor de origine vegetală. Se apreciază că omul poate folosi numai 25% din totalul producţiei vegetale, diferenţa de 75% (considerată producţie secundară, cum ar fi: paiele, pleava, vrejii diferitelor plante, etc) poate fi transformată de animale în produse alimentare foarte valoroase. De asemenea animalele valorifică foarte bine păşunile şi pajiştile montane, suprafeţe ce nu pot fi utilizate în alt mod. Tot animalele valorifică superior anumite reziduuri industriale, provenite din panificaţie, fabricile de alcool, bere, amidon, uleiuri şi zahăr. Gunoiul de grajd este un important îngrăşământ complex foarte necesar în cultura plantelor, fiind ieftin şi de cea mai bună calitate. Creşterea animalelor oferă locuri de muncă, având deci rol social, iar prin valorificarea producţiei animale se obţin venituri băneşti cu rol economic. Evoluţia creşterii animalelor Creştere animalelor reprezintă una dintre cele mai vechi ocupaţii ale omului. A început odată cu domesticirea primelor animale şi s-a dezvoltat continuu, paralel cu evoluţia societăţii omeneşti. Fiecărei etape de dezvoltare a societăţii îi corespunde un anumit nivel al creşterii animalelor. Dacă la început nivelul creşterii animalelor era foarte scăzut atât datorită lipsei de experienţă cât şi faptului că numărul de oameni era destul de redus, treptat, pe baza experienţei acumulate şi creşterii cerinţelor umane s-a înmulţit numărul de animale crescute atât pentru carne, cât şi pentru muncă şi lupte. Lărgirea sferei de utilizare a animalelor a avut ca efect firesc o mai mare grijă şi atenţie pentru creşterea şi exploatarea lor.

8

Cu toată perioada lungă de exploatare a animalelor, abia în secolul al XVIII-lea apar primele rezultate remarcabile în realizarea raselor. Astfel, printr-o alimentaţie adecvată, prin selecţii şi dirijarea împerecherilor, folosind cu pricepere împerecherile înrudite, R. BACWEL (la începutul secolului XVIII-lea în Anglia) a reuşit să creeze valoroase rase de ovine şi bovine pentru carne. Aplicând aceleaşi metode de lucru, fraţii ROBERT şi CHARLES COLLINGS au creat rasa de taurine SHORTHON; B. TOMKINS – rasa de taurine HEREFORD, iar WATSON – rasa de taurine ABERDEEN-ANGUS. Tot în Anglia s-a format în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi s-a perfecţionat în prima jumătate a secolului al XVIII-lea rasa de cabaline PUR SÂNGE ENGLEZ. În Elveţia, Olanda şi Danemarca în secolul al XIX-lea au fost ameliorate o serie de rase de taurine existente şi s-au creat rase noi ca: SIMMENTAL, SCHWZE, OLANDEZĂ, etc. Pe lângă progresele înregistrate în perfecţionarea raselor, oamenii au îmbunătăţit continuu metodele de creştere, hrănire şi îngrijire, având drept rezultat creşterea producţiilor realizate de la animale. În zilele noastre, datorită exploziei demografice şi cerinţelor imense de produse de origine animală, creşterea şi exploatarea animalelor este organizată pe baza unor principii noi, cum sunt: concentrarea, specializarea, intensivizarea, industrializarea şi integrarea producţiei animale. În aceste condiţii, producţia zootehnică tinde să devină o producţie de tip industrial. Acest tip de producţie implică folosirea de mijloace de muncă mecanizate şi automatizate, tehnologii moderne de creştere şi exploatare, precum şi material biologic de mare valoare. In ceea ce priveşte creşterea animalelor, în ţara noastră se poate aprecia că aceasta a avut o evoluţie relativ asemănătoare aceleia din celelalte ţări ale Europei. Documentele istorice atestă o dezvoltare a acestei îndeletniciri pe parcursul timpului. Se creşteau rasele de taurine SURA DE STEPĂ şi MOCĂNIŢA, CALUL MOLDOVENESC şi multe turme de ovine. Aceste animale se exploatau în cantităţi însemnate, fiind bine cunoscute şi apreciate peste hotare. Această situaţie înfloritoare în creşterea animalelor a durat până la Pacea de la Adrianopole (1829), eveniment după care s-a înregistrat 9

un puternic regres în creşterea animalelor, în Principatele Române. Motivul a fost liberalizarea comerţului cu cereale, fapt ce a dus la imense desţeleniri de pământuri şi defrişări scăzând numărul de animale şi crescând producţia de cereale. Prin urmare suprafaţa arabilă, între anii 1837-1916, a crescut cu 5 milioane de hectare (G. K. CONSTANTINESCU – 1930) îndeosebi prin desţelenirea păşunilor. Treptat producţia de cereale devine forma de producţie agricolă aproape exclusivă, care, dublată de lipsa măsurilor stimulative, face ca efectivele de animale să scadă şi chiar s-au înrăutăţit însuşirile biologice şi productive ale acestora. În perioada interbelică s-au luat câteva măsuri în vederea stimulării creşterii animalelor, astfel s-au înfiinţat Comisiile şi Fondurile zootehnice judeţene, iar ulterior Camerele de agricultură. În 1926 s-a elaborat „Legea creşterii, îmbunătăţirii şi apărării sănătăţii animalelor”. S-au făcut importuri de reproducători de mare valoare aparţinând unor rase amelioratoare, s-au înfiinţat noi staţiuni de montă şi s-au organizat noi exploataţii zootehnice, mai ales pe marile proprietăţi. După cel de al II-lea război mondial, creşterea animalelor în ţara noastră a avut un curs ascendent înregistrându-se creşteri însemnate de efective, îmbunătăţirea valorii biologice a acestora şi specializarea producţiilor. După 1989, din păcate, zootehnia a cunoscut un puternic regres, urmând ca prin măsurile politice adoptate, acest sector important al agriculturii să se revigoreze şi să-şi ocupe locul meritat în economia naţională, astfel încât producţia realizată să satisfacă cerinţele interne, precum şi realizarea de cantităţi pentru export.

10

CAPITOLUL II SPECIILE DE ANIMALE DOMESTICE Definirea noţiunii de specie Noţiunea de specie datează din cele mai vechi timpuri şi a apărut din necesitatea clasificării organismelor vii într-o anumită ordine. J. B. LAMARK (1809) şi mai ales Ch. DARWIN (în celebra lucrare „Originea speciilor’’ (1859) fundamentează definitiv noţiunea de specie. Referitor la studiul speciilor de animale domestice, Al. FURTUNESCU (1971) defineşte specia ca fiind „reprezentată de grupe de indivizi care prezintă particularităţi ontogenetice asemănătoare şi, ca urmare, caractere morfo – fiziologice şi de comportament specifice, reproducându-se între ei fără a se amesteca prin reproducere cu indivizi din alte specii”. Această definiţie elucidează limitele dintre specii prin capacitatea lor reproductivă. Având ca bază „izolarea reproductivă” s-a dat o definiţie obiectivă a noţiunii de specie. Astfel, conform conceptului multidimensional despre specie formulat de E. MAYR (1963), citat de L. METTLER şi T. GREEG (1974), specia este definită ca „un ansamblu de populaţii variabile ce se dezvoltă ca un tot unitar, izolat reproductiv de restul lumii biotice”. Pe baza acestor definiţii V. CREŢA (1983) afirmă că cel mai important criteriu de definire a speciilor este „izolarea reproductivă”. Caracterele sistematice care servesc la diferenţierea speciilor sunt denumite caractere de specie. Acestea sunt: morfologice, fiziologice, ecologice, etologice, geografice. Caracterele morfologice Pot fi: a) aspecte morfologice externe ca: diferite caracteristici ale formei corpului, o anumită structură şi culoare a producţiilor piloase. b) aspecte morfologice interne (anatomice ca: forma şi dimensiunile oaselor, numărul vertebrelor, ale coastelor, anumite caracteristici topografice ale organelor interne), precum şi unele particularităţi citologice (de exemplu ale nucleului: numărul, mărimea şi forma cromozomilor). 11

Caracterele fiziologice Acestea se referă la unele particularităţi metabolice, serologice, biochimice şi ale capacităţii reproductive. Particularităţile metabolice – servesc la identificarea speciilor microbiene. Acestea pot fi folosite şi drept criterii de clasificare a speciilor de mamifere şi păsări, dat fiind faptul că fiecărei specii îi corespunde un anumit tip de metabolism. Particularităţile serologice biochimice – se referă la faptul că fiecărei specii îi este caracteristic un anumit tip enzimatic, care determină sinteza unor compuşi cu anumite structuri molecular. Capacitatea reproductivă (fecunditatea) este unul din cele mai importante caractere de specie, care se bazează pe faptul că indivizii aceleaşi specii se împerechează între ei şi dau naştere la produşi fecunzi. Caracterele ecologice – reprezintă efectele adaptării la vieţuirea în comun şi este cel mai bine caracterizată de parazitism. Caracterele geografice – se referă la faptul că diferitele specii sunt răspândite pe anumite arealuri geografice, dobândind o serie de însuşiri, care le sunt caracteristice. Originea animalelor domestice În ceea ce priveşte originea animalelor domestice nu s-au descoperit până la ora actuală dovezi clare care să certifice formele sălbatice din care au provenit speciile domestice. Sunt însă dovezi (indirecte) furnizate de studiile paleontologice, serologice, imunologice, de anatomie comparată, arheologice, etc, pe baza cărora s-a putut deduce originea animalelor domestice. Pe baza acestor dovezi se apreciază că actualele specii de animale domestice provin din diferite forme sălbatice, din care unele trăiesc şi astăzi, unele au dispărut şi altele sunt pe cale de dispariţie. În aprecierea originii animalelor domestice se cunosc trei teorii: a) Originea monofiletică – dintr-o singură formă sălbatică b) Originea difiletică – din două forme sălbatice c) Originea polifiletică – din mai multe forme sălbatice.

12

CABALINELE (EGUUS CABALLUS) – provin din două forme sălbatice şi anume: - E. PRJEWALSKI (calul mongol) – trăieşte şi azi în Mongolia. - E. GMELINI sau E. PONTICUS (tarpanul) – a trăit până în secolul al XVII-lea în stepele Rusiei. Ambele forme au influenţat formarea raselor de cai din ţara noastră. TAURINELE (BOS TAURUS) – în aprecierea originii taurinelor se aplică toate cele trei teorii. - monofiletică – provin din BOS TAURUS – PRIMIGENIUS (bourul) domesticit în perioada neolitică în Alpi, Balcani şi Asia Mică. - difiletică – provin din BOS TAURUS – PRIMIGENIUS şi B.T.BRACHYCEROS (boul iliric). - polifiletică - din şase forme sălbatice – B.T. PRIMIGENIUS, B. T. BRACHYCEROS, B.T. FRONTOSUS, B.T. BRACHYCEPHALUS, B.T. AKERATOS, B.T. ORTHOCEROS. OVINELE (OVIS ARIES) – origine polifiletică, din mai multe forme care se împart în două grupe: a) Mufloniforme b) Argaliforme CAPRINELE (CAPRA HIRCUS) – origine polifiletică din trei forme sălbatice. - CAPRA AEGAGRUS - CAPRA FALCONERI - CAPRA PRISCA SUINELE ( SUS DOMESTICA ) – origine difiletică din: - SUS SCROFA – FERUS (mistreţul european) - SUS VITTATUS (porcul asiatic)

13

PĂSĂRILE - GĂINA (GALLUS DOMESTICA) – provine din găina sălbatică (GALLUS BANKIWA) care trăieşte şi astăzi în India. - CURCA DOMESTICĂ (MALLEAGRIS GALLOPAVO) provine din curca sălbatică care trăieşte şi azi în Mexic. - BIBILICA (NUMIDA MELEAGRIS) – provine din bibilica sălbatică întâlnită şi azi în Africa. - RAŢA DOMESTICĂ (ANNAS PLATIRHINCA) – provine din raţa sălbatică. - GÂSCA DOMESTICĂ – provine din gâsca sălbatică (ANSER CINEREUS). Domesticirea animalelor Deşi s-au făcut cercetări, nu se poate preciza la ora actuală modul concret în care s-au domesticit animalele. Etapele domesticirii Se presupune că în domesticire au existat 3 etape: - captivitatea - îmblânzirea - domesticirea propriu-zisă Procesul de domesticire este de foarte lungă durată, astfel că unele specii se consideră domesticite astăzi, iar pentru unele, cum ar fi: struţul, fazanul, unele animale de blană, procesul de domesticire este în desfăşurare. Centrele domesticirii Nivelul diferit de dezvoltare al societăţii omeneşti în diferite perioade ale istoriei a făcut ca şi domesticirea animalelor să se facă în anumite centre. Se consideră că sunt patru mari centre de domesticire a animalelor: - Centrul asiatic (Asia Centrală şi de Sud – Est) - Centrul Africa de Nord şi Asia Mică - Centrul european - Centrul american Cele mai multe animale s-au domesticit în Centru asiatic şi cele mai puţine în Centrul american. Primele forme domesticite se păstrează foarte puţin, doar în zonele izolate. Datorită circulaţiei 14

(migraţiei) popoarelor însoţite de animalele pe care le aveau, acestea s-au amestecat rezultând forme noi, foarte puţin asemănătoare cu formele iniţiale. În acest caz este foarte greu de precizat provenienţa animalelor. Importanţa domesticirii animalelor Domesticirea animalelor a influenţat foarte mult dezvoltarea societăţii umane. S-au creat rezerve sigure de hrană şi îmbrăcăminte, s-au dezvoltat ocupaţii noi, s-au folosit animalele pentru muncă. După domesticire animalele au fost supuse unor condiţii noi de viaţă (hrănire, adăpostire, îngrijire). Intervenţia omului prin metode noi de selecţie şi ameliorare a făcut ca animalele să sufere o serie de modificări morfo - fiziologice. Modificările morfologice - Dimensiunile şi greutatea corporală. Unele specii de animale au mărimea şi greutatea foarte diferită de la o rasă la alta, astfel: caii, câinii, etc. - Conformaţia corporală. Animalele pentru viteză (caii) au trunchiul înscris într-un trapez cu baza mare în partea anterioară a trunchiului. Animalele pentru lapte (vaci) trunchiul este înscris într-un trapez cu baza mare în partea dorsală (la nivelul feselor) a trunchiului. La animalele de carne (bovine, ovine şi cai de muncă) trunchiul este înscris într-un dreptunghi. - Scheletul – s-a modificat devenind mai fin, mai puţin compact. - Sistemul muscular – s-a modificat în funcţie de tipul productiv. - Glanda mamară – s-a mărit la taurine şi ovin. - Pielea şi producţiile piloase. Pielea a devenit mai fină, iar producţiile piloase s-au dezvoltat în funcţie de specializarea raselor. Modificări fiziologice Capacitatea productivă – a crescut foarte mult (vacile ajung până la 20.000 l lapte / lactaţie). - Capacitatea de valorificare a hranei – a crescut considerabil, scăzând consumul pe unitate de produs. -

15

-

Funcţia de reproducţie – s-a modificat faţă de formele iniţiale, nu mai este legată de anotimp, fătările pot avea loc pe tot parcursul anului. Prolificitatea – s-a reuşit obţinerea unui număr de produşi mai mare faţă de formele sălbatice. Rezistenţa la boli – s-a redus datorită condiţiilor asigurate de om. Reflexele (apărare, agilitate, auzul, văzul, mirosul) – s-au diminuat. Temperamentul – a devenit mult mai liniştit, animalele fiind mai blânde.

16

CAPITOLUL III RASELE DE ANIMALE DOMESTICE Definirea noţiunii de rasă În secolul al XVII-lea italienii foloseau noţiunea de „razza” pentru a desemna un grup de animale cu origine comună. În secolul următor francezii foloseau cuvântul „race” iar nemţii „rasse” pentru a desemna un grup de animale cu origine bună. Prin rasă se nominalizează o subdiviziune a speciei, proprie numai animalelor domestice, care a fost formată de om în anumite condiţii naturale şi artificiale de mediu, dintr-un nucleu de indivizi relativ redus, foarte asemănători între ei. Datorită originii comune şi a condiţiilor asemănătoare în care sau format şi au evoluat, indivizii unei rase prezintă, pe lângă caractere comune speciei, anumite caractere care îi fac să se asemene între ei dar îi şi deosebeşte de indivizii altei rase. Al. Furtunescu (1971) defineşte rasa astfel: o grupă de animale domestice din aceiaşi specie, având origine comună şi anumite însuşiri ereditare asemănătoare, formată de om în aceleaşi condiţii naturale şi artificiale de mediu, în vederea unor scopuri economice determinate. C. Drăgănescu (1979) defineşte rasa ca „un agregat de populaţii (rar o populaţie simplă), formată de om şi care are un efectiv destul de mare pentru a evolua sub influenţa selecţiei. Spre deosebire de specie ea nu posedă un mecanism de izolare, fiind deci un sistem deschis (ce poate schimba gene cu alt sistem) şi reversibil (migraţiile pot şterge diferenţa dintre rase)“. Factori care au influenţat formarea raselor Ambele definiţii scot în evidenţă rolul deosebit al omului în formarea şi ameliorarea raselor. Factori care au avut rol în formarea raselor sunt factori naturaliistorici şi factori sociali-economici sau artificiali. Factori naturali – istorici au acţionat încă din momentul domesticiri şi sunt: - originea polifiletică a unor specii de animale - domesticirea aceleiaşi forme sălbatice în mai multe centre de domesticire şi în epoci diferite 17

-

migraţia animalelor în grup Factorii naturali-istorici au determinat formarea unui număr redus de rase, de regulă rase primitive, puţin productive cum ar fi Sura de stepă la taurine şi Ţurcana la ovine. Factorii sociali – economici sau artificiali. Aceştia sunt: alimentaţia, adăpostirea şi îngrijirea animalelor, dirijarea activităţii de reproducţie, selecţia, încrucişarea, creşterea dirijată a tineretului, etc. Aceşti factori au determinat formarea unui număr mare de rase. Caractere de rasă Însuşirile prin care indivizii aceleiaşi rase se aseamănă între ei şi prin care se deosebesc de indivizii altor rase reprezintă caractere de rasă. Acestea sunt grupate în caractere morfologice şi caractere fiziologice. Caractere morfologice sunt: înălţimea la greabăn, greutatea şi conformaţia corporală, diferite caracteristici ale pielii şi ale producţiilor piloase etc. - Înălţimea la greabăn sau talia şi greutatea corporală sunt reprezentate prin valori medii caracteristice fiecărei rase în parte. - Conformaţia corporală, sau modul în care se prezintă corpul animalelor în ansamblul său, sau diferite regiuni corporale, reprezintă un important caracter de rasă. Astfel există diferenţe între rase care se referă la: conformaţia de ansamblu, conformaţia capului, mărimea şi portul urechilor (la porcine, ovine şi iepuri etc.), mărimea şi forma coarnelor sau absenţa acestora (la bovine, ovine şi caprine), mărimea şi forma crestei (la găini), etc. - Pielea prezintă unele caracteristici prin care se deosebesc mai ales grupele de rase. Astfel părul poate fi diferit ca direcţie (zburlit, creţ, ondulat, neted), ca lungime (scurt, lung), pigmentaţie (pigmentat, nepigmentat) etc. La fel lâna la ovine şi penajul la păsări prezintă caracteristici diferite de la o rasă la alta. - Culoarea părului, a lânii şi penajul este un important caracter, care la unele specii serveşte la diferenţierea raselor. Astfel, taurinele din rasa Friză au culoarea bălţată negru cu alb, cele 18

din rasele Simmental şi Bălţata Românească au culoarea bălţată alb cu galben etc. La cabaline şi ovine, culoarea în general, nu constituie un caracter de rasă, spre deosebire de porcine, unde rasele Marele Alb, Landrace au culoarea albă, rasele Cornwall şi Berk au culoarea neagră, porcul Bazna şi rasa Hampshire au culoarea neagră cu un brâu alb, şi de păsări, la care culoarea penajului serveşte în deosebi la diferenţierea raselor amelioratoare. Caractere fiziologice: producţia, temperamentul, precocitatea, capacitatea de valorificare a hranei, prolificitatea, rezistenţa, etc. prezintă o importanţă mai mică pentru diferenţierea raselor. Aceste caractere sunt utilizate în deosebi la aprecierea gradului de ameliorare a raselor de animale. Analiza definiţiei noţiunii de rasă, scoate în evidenţă faptul că indivizii unei rase au două caractere esenţiale şi anume, asemănarea dintre ei deci rasa este omogenă şi asemănarea de-a lungul generaţiilor, deci rasa este constantă sau stabilă. Din fericire cele două caracteristici nu au un caracter absolut astfel în cadrul raselor pot fi identificate grupuri cu caractere diferite de a altor grupuri de indivizi din cadrul aceleiaşi rase. Aceste grupuri dau naştere unor subgrupuri în cadrul rasei numite linii. Linia este o populaţie simplă, care evoluează sub influenţa selecţiei şi este izolată reproductiv. În funcţie de ponderea consangvinizării există patru tipuri de linii: - Linia neconsangvinizată este o populaţie simplă ce evoluează sub influenţa selecţiei, evitând special consangvinizarea, aceste linii diferind mai mult prin însuşirile lor productive decât morfologice. Aceste linii sunt destinate încrucişărilor industriale. - Linia moderat consangvinizată este o populaţie simplă, care evoluează sub influenţa selecţiei şi a unei consangvinizări moderate (3% pe generaţie) Aceasta se aplică pentru a se menţine un grad mare de asemănare cu un reproducător valoros al cărui nume îl şi poartă linia. - Linia consangvinizată este cea mai mică populaţie având o creştere a consangvinizării mai mare de 6% pe generaţie. Se aplică în general la animalele de laborator. - Linia stabilă genetic este o populaţie simplă nesupusă selecţiei sau consangvinizării, fiind stabilă genetic. Aceste populaţii 19

reprezintă un etalon de comparaţie cu liniile pe care se lucrează şi-n acelaşi timp o rezervă de gene. Clasificarea raselor Pentru studierea sistematică a numărului mare de rase existente este necesară clasificarea lor pe baza unor criterii: - După forma sălbatică de origine: pot fi rase de taurine primigene, brachicefale, brachicere, etc; ovine mufloniforme şi argaliforme. - După locul de formare pot fi: rase locale (autohtone) şi de import. - După talie şi greutatea corporală pot fi: mari, mijlocii şi mici respectiv rase grele, mijlocii şi uşoare. - După tipul de producţie pot fi: specializate (pentru lapte, carne, ouă, lână, etc.) şi mixte (lapte şi carne, ouă şi carne, lână şi carne). - După precocitate pot fi: precoce şi tardive. - După gradul de ameliorare, izolare reproductivă şi diferenţierea fenotipică se disting următoarele tipuri de rase: perfecţionate, suprarase, semirase şi rase locale. Rasele perfecţionate sunt rasele a căror evoluţie este controlată de selecţia artificială, sunt în general izolate reproductiv, sunt mai bine adaptate nevoilor omului decât cerinţelor naturale. Sunt cele mai productive şi cele mai răspândite. Suprarasele sunt grupuri monofiletice de rase, fenotipic prea diferite pentru a fi incluse într-o singură rasă ca de exemplu: Merinos, Friză, Marele Alb, etc. Semirase (rase de tranziţie sau ameliorate) sunt rasele care compun suprarasa. Rasele locale (naturale, primitive) sunt mai bine adaptate cerinţelor de mediu decât cerinţelor omului şi sunt în general slab productive. - După criterii anatomice care se referă la lungimea şi formatul cozii la ovine, lungimea şi portul urechilor la porcine etc. - Cel mai important criteriu de clasificare a raselor este însă gradul de ameliorare.

20

Aclimatizarea raselor Formarea raselor în anumite zone geografice a făcut ca indivizii acelor rase să fie bine adaptaţi la condiţiile pedoclimatice din acea zonă. Mutarea unor indivizi din rasa respectivă în altă zonă geografică cu alte condiţii pedoclimatice obligă animalele să se adapteze acelor condiţii; proces numit aclimatizare. Animalele aduse în noi condiţii trec prin criza de aclimatizare. Capacitatea de aclimatizare variază în funcţie de gradul de ameliorare, vârstă: astfel rasele specializate se aclimatizează mai greu decât cele mixte, iar animalele adulte se aclimatizează mai greu decât cele tinere. Intervenţia omului face ca aclimatizarea să se facă mai uşor. Cerinţele biologice ale animalelor faţă de condiţiile de mediu şi posibilitatea satisfacerii acestora reprezintă dezideratul principal în zonarea raselor şi alcătuirea, hărţilor zootehnice elaborate pe fiecare specie în parte. Degenerarea raselor Degenerarea raselor este fenomenul opus aclimatizării datorită crizei de aclimatizare. În general semnele de degenerare apar după câteva generaţii dar pot apărea şi la prima generaţie. La degenerarea raselor mai pot contribui şi alţi factori cum ar fi: condiţiile necorespunzătoare de alimentaţie, de adăpostire, exploatarea excesivă a animalelor, selecţia necorespunzătoare pentru reproducţie, dirijarea defectuoasă a împerecherilor etc. Mijloacele de prevenire a degenerării raselor constau în îndepărtarea cauzelor care o determină.

21

CAPITOLUL IV CREŞTEREA BOVINELOR Importanţa creşterii bovinelor În ansamblul producţiei animale, bovinele deţin cea mai mare pondere, ele participând prin produsele lor la satisfacerea nevoilor alimentare ale populaţiei. Creşterea bovinelor este importantă datorită varietăţii produselor pe care le furnizează. Produsele realizate de bovine sunt: - principale: lapte, carne - secundare: piei, bălegar - subproduse de abator: unghii, coarne, sânge, etc. Laptele este cel mai important produs al bovinelor datorită compoziţiei chimice complexe, valorii biologice şi gradului înalt de digestibilitate. El conţine peste 100 substanţe necesare organismului uman, toţi cei 20 aminoacizi, 10 acizi graşi, 25 de vitamine şi 45 elemente minerale. Exprimat in calorii, valoarea nutritivă a unui litru de lapte este echivalentă cu cca. 400g carne porc, 750g carne viţel, 7-8 ouă, 500g peşte şi 2600g varză. Importanţa laptelui constă nu numai în valoarea lui nutritivă deosebită, ci şi în faptul că poate fi transformat în peste 1000 de produse lactate, ceea ce contribuie, în mod deosebit, la diversificarea alimentaţiei omului. Vacile transformă în lapte în modul cel mai economic hrana consumată, astfel la acelaşi consum de hrană vacile de lapte dau o producţie echivalenta din punct de vedere energetic cu 1000 kcal, pe când cele puse la îngrăşat produc prin depunere de carne şi grăsime cca. 140kcal. Din cantitatea totală de lapte produsă pe glob, peste 90% este obţinută de la vaci. Bovinele asigură şi peste 52% din producţia mondială de carne, peste 90% din producţia de piei utilizată în industrie şi 75% din gunoiul de grajd. Creşterea bovinelor prezintă însemnătate şi prin faptul că valorifică superior produsele secundare obţinute în cultura mare.

22

Clasificarea bovinelor Din punct de vedere al sistematicii zoologice, bovinele fac parte din: - clasa Mammalia - subclasa Eutheria - ordinul Ungulata - subordinul Artiodactyla - grupa Ruminantia - familia Cavicorene ( Bovideae ) - subfamilia Bovinae – genul Bos - genul Bubalus Genul Bubalus – Bubalus asiaticus - B. arni - B. macroceros - B. Microcero - B. mindorensis (bivolul de Mindora) - B. depresicornis (bivolul de Anoa) - Bubalus africanus – B. caffer ( bivolul de Cafria) - B. caffer nanus (b. Roşu de Congo) - B. echinoctialys (bivolul abisianian) Genul Bos - Subgenul Bison – Bison bonassus (bizonul european ) - Bison bison ( bizonul american ) - Subgenul Bibos – Bibos sondaicus ( Bantengul ) - Bibos frontalis (Gaialul ) - Bibos gaurus ( Gaurul ) - Subgenul poephagus – Poephagus gruniens (Yakul ) - Subgenul Bos – Bos zebu ( Zebul ) - Bos taurus ( taurinele ) Bovinele sunt animale de talie mare sau mijlocie prezentând trunchiul lung, larg şi adânc, dimorfism sexual accentuat. Sunt ierbivore, rumegătoarea şi cu stomacul compartimentat pentru a folosi bine celuloza. Au membre puternice care se termină prin două unghii (ongloane).

23

Genul Bubalus (bivolii) Bivolii se întâlnesc sub formă domestică şi sălbatică, provin din aceeaşi formă sălbatică ce a trăit cu mii de ani în urmă în sudul Asiei – Bubalus sivalensis. Bivolii sălbatici trăiesc în Asia şi Africa, şi, deşi provin din aceeaşi formă sălbatică, se deosebesc între ei ca dezvoltate şi conformaţie. Bivolii domestici. Pe glob sunt aproximativ 60 milioane de bivoli din care peste 90% trăiesc in China. În ţara noastră se găsesc aproximativ 180.000. capete, în special în Transilvania (75%). Caractere morfologice Bivolul are capul mare, fruntea bombată, coarnele în formă de seceră şi îndreptate înapoi, gâtul subţire, orizontal, trunchiul în general scurt şi larg, grebănul mai înalt decât spinarea şi şalele, membrele sunt scurte şi puternice, părul este lung, gros şi rar. Culoarea bivolului este neagră, apar rar bălţături şi cazuri de albinism. Caractere productive Bivolul este un animal cu creştere tardivă (se termină la 6 ani). Este puternic, bun pentru tracţiune, puţin pretenţios, rezistent, însă slab productiv. Producţia de lapte este în medie de 700-800kg cu 7-8% grăsime, dar sunt şi plus variante care dau 1500-2000kg şi chiar 3000. Producţia de carne comparativ cu cea de vaca este, în general, mică şi calitativ inferioară. Carnea are fibra groasă şi este mai puţin gustoasă. Greutatea corporală a bivoliţelor adulte este de 400-500kg, iar randamentul la tăiere sub 50%. Durata gestaţiei este de 300-315 zile. Genul Bos Subgenul Bison cuprinde bizonii sau zimbrii cu cele două forme: bizonul european şi bizonul american. Bizonii sunt animale de talie mare (150-180cm), cu trenul anterior mai dezvoltat decât cel posterior, grebănul mult mai înalt decât crupa, trunchiul lung, adânc, membrele scurte şi puternice. Părul este foarte abundent pe părţile declive ale gâtului şi trunchiului. Culoarea e brună - castanie, brună -cenuşie. Împerecheat cu taurinele, zimbrul dă hibrizi numiţi „Catalos“, femelele fiind fecunde şi masculii infecunzi. Subgenul Bibos are trei specii: Bantengul – trăieşte atât în stare sălbatică şi domestică; Gaialul – numai domesticit; Gaurul – nu a fost domesticit până în prezent. 24

În hibridări cu taurinele dau femele fecunde şi masculi infecunzi. Subgenul Poephagus este reprezentat de Yak sau Boul grohăitor. Trăieşte sub formă sălbatică şi domestică în ţările din centrul Asiei. Yakul este un animal de talie mare (140-150cm), cu trenul anterior foarte dezvoltat faţă de cel posterior. Părţile declive ale corpului, trunchiului şi coada sunt acoperite cu un păr abundent, asemănător ca fineţe cu lâna oilor din rasele primitive. Yakul aleargă foarte repede fiind folosit la tracţiune. Producţia de lapte este mică (500-600kg) cu procent ridicat de grăsime. Producţia de carne este mică, greutatea femelelor este de 300-350kg, iar masculii de 450-500kg, iar randamentul la tăiere de 50%. Hibrizii între yak şi taurine – femelele fecunde şi masculi sterili. Subgenul Bos (taurus). De aici fac parte două tipuri distincte: taurine propriu-zise şi Zebul (Bul cu cocoaşă). Zebul trăieşte numai în stare domestică în Africa şi Asia. Cel asiatic este denumit Brahma, iar cel african Şanga. Producţia de lapte este mică: 500-700 litri cu 4,55% grăsime. Prin încrucişarea Zebului indian cu taurinele s-au format rase de carne valoroase, cum sunt: Santa Gertruda şi Charbray. TAURINELE Taurinele propriu-zise trăiesc doar sub formă domestică. Asupra lor s-a îndreptat atenţia omului pentru ameliorarea continua a capacităţii lor productive. Clasificarea raselor de taurine Datorita faptului că taurinele domestice provin din mai multe forme sălbatice domesticite şi crescute pe arii geografice diferite, dar datorită intervenţiei omului, în cadrul acestei specii s-au diferenţiat un număr mare de rase. Pentru a putea face un studiu sistematic a celor peste 120 de rase existente, este necesara o clasificare a lor. Criteriile clasificării pot fi diferite: originea, provenienţă, gradul de ameliorare, producţia, etc. După origine rasele taurine se pot clasifica în: primigene, brachicere, etc. Aceasta clasificare nu are o bază sigură. După felul producţiei taurinele se clasifică în: rase de carne, de lapte şi mixte (carne şi lapte).

25

După gradul de ameliorare: rase primitive, ameliorate şi perfecţionate. Rase autohtone - primitive: Sura de stepă şi Rasa de munte ( Mocăniţa ) - ameliorate: - mixte: Bălţată Românească, Brună, Pinzgau de Transilvania. de lapte: Roşie Dobrogeană. Rase importate de lapte: Friză, Roşie daneză, Jersey, etc. mixte: Simmental, Schwyz, Pinzgau, Red Pol. de carne: Hereford,Aberdeen Angus, Charolaise, Santa Gertruda Rase locale neameliorate Rasa Sură de stepă Este cea mai veche rasă de la noi. Provine din forma sălbatică Bos taurus primigenius (boul). În urma încrucişărilor practicate cu rase ameliorate, aria ei de răspândire s-a redus foarte mult. Azi se mai întâlneşte izolat în estul Moldovei, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. Iniţial au existat 3 varietăţi: Moldovenească, Transilvăneană şi Dobrogeană. Varietatea Transilvăneană este practic dispărută. Era de talie mare (135-140cm) şi o greutate de 450-480kg la vaci. Varietatea Dobrogeană este pe cale de dispariţie. Este un animal de talie mai mică: 115-120cm şi o greutate de 280-300kg. Varietatea Moldovenească este cea mai răspândită. Are talia de 125-135cm şi greutatea de 400-450kg. Culoarea este vânătă cu o nuanţă mai deschisă pe regiunile superioare ale trunchiului, faţa internă a membrelor şi abdomen, fiind mai închisă pe restul corpului. Producţia de lapte este mică: 700-1000 litri/lactaţie, 4,5-4,6 % grăsime. În condiţii bune de hrănire, producţia de lapte poate ajunge la 1500-2000 litrii. Producţia de carne este scăzută datorită greutăţii vii mici şi randamentului mic la tăiere (40-50%).

26

Rasa de munte (Mocăniţa) Provine din Bos taurus brachyceros. În prezent este pe cale de dispariţie; se mai găsesc exemplare izolate în localităţile de munte din judeţele Gorj, Argeş, Buzău. Însuşiri morfologice şi productive: talia 110-115cm, greutatea corporală 250-300kg. Culoarea este vânătă, mai închisă pe părţile laterale ale corpului. Producţia de lapte: 1200-1500 litri/lactaţie cu 4,4-4,5% grăsime. Producţia de carne este mică, randamentul la tăiere fiind de 45%. Atât Sura de stepă cât şi Mocăniţa sunt animale foarte puţin pretenţioase, rezistente, valorifică bine nutreţurile fibroase şi păşunile de munte. Reprezintă un fond genetic ce poate fi utilizat cu succes în ameliorarea taurinelor de la noi din ţară. Rase de taurine importate Primele importuri de rase perfecţionate sau făcut după anul 1960 în special în Transilvania şi Bucovina din Germania şi Elveţia. S-au importat în general tauri din rase mixte: Simmental, Schwyz şi Pinzgau. Din încrucişarea acestor rase cu taurinele locale au rezultat rasele locale ameliorate: Bălţata românească, Brună şi Pinzgau de Transilvania. După 1950 în România s-a importat tauri şi vaci din rase specializate în direcţia producţiei de lapte: Friză, Roşie daneză, Jersei, Roşie de stepă şi rase specializate pentru carne: Hereford, Aberdin Angus, Charolaise, Santa Gertruda. Rase de lapte importate: Rasa Friză Aparţine grupului de rase bălţate cu negru derivate din Rasa olandeză. Este cunoscută sub denumiri diferite, de la ţară la ţară: în Anglia – Friză britanică; în Canada – Holstain canadiană; în Germania – Ostfriză; în ţările foste URSS – Bălţată cu negru. Datorită însuşirilor productive este rasa cu cea mai mare răspândire pe glob. 27

În Europa 32% din efectivele taurine aparţin acestei rase. Această răspândire se datoreşte atât producţiei mari de lapte cât şi capacităţii mari de adaptare. Friza de la noi din ţară a fost importată din Anglia, Danemarca, Canada, Germania, Olanda, Israel şi Polonia. Însuşiri morfologice şi productive. Este o rasă cu dezvoltare mijlocie spre mare, talia ei fiind 132135cm şi greutatea de 550-650kg. conformaţia corporală e caracteristică tipului de lapte, terenul posterior e mult mai larg şi mai adânc decât cel anterior, capul fin, gât lung, musculatura slab dezvoltată. Linia superioară a trunchiului e dreaptă şi orizontală, toracele adânc, crupa lungă, largă, ugerul mare şi glogulos bine extins abdominal, sferturile simetric dezvoltate, membrele sunt uscăţive puternice cu aplomburi corecte. Se disting două varietăţi de culoare: bălţată cu negru cea mai răspândită şi bălţată cu roşu. Producţia de lapte e 4500-5000l cu 3,6-4% grăsime. Recordul mondial este de 89l lapte pe zi şi 20400l pe lactaţie. Primul viţel se obţine la vârste de 24-26 luni, iar producţia la lactaţia întâia reprezintă 70-74% din producţia pe lactaţie maximă. Rasa Roşie daneză Însuşiri morfologice şi productive. Are talia de 130-135cm şi greutatea de 600kg. Culoarea este roşie uniformă cu nuanţă mai închisă pe cap şi pe laturile gâtului. Producţia de lapte este de 4000-5000l cu 4,1-4,2% grăsime. În cadrul rasei sunt foarte multe plus – variante care depăşesc 8000l lapte. Recordul rasei este de 13614l lapte cu 5,04% grăsime. Rasa Jersey Este cunoscută în toată lumea ca rasa de unt datorită conţinutului mare de grăsime din lapte. S-a format în Anglia în insula cu aceleaşi nume de unde sa răspândit în întreaga lume. Însuşiri morfologice şi productive. Este o rasă cu dimensiuni corporale mici, talia 120-150cm, greutate 350-450kg.

28

Prezintă o conformaţie caracteristică tipului de lapte specializat, are aspect uscăţiv. Ugerul e voluminos, cu sferturile simetric dezvoltate. Culoarea e brun gălbuie sau cafenie – deschisă. Producţia de lapte pe lactaţie e de 3200-3600l cu 5,5 - 6,5% grăsime. Rase mixte importate Rasa Simmental S-a format în Elveţia în cantonul Berna, pe valea râului Simmen. Este răspândită aproape în toate ţările europene: Franţa, Germania, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Iugoslavia şi fostele tări din URSS. Însuşiri morfologice şi productive. Este o rasă mixtă de carne şi lapte cu o dezvoltare corporală mare, talia 140-145cm, şi greutatea vie de 600-750kg vacile şi 800-1000kg taurii. Are o conformaţie armonioasă, capul bine dezvoltat, trunchiul este lung, larg şi adânc, cu osatura şi musculatura bine dezvoltate. Ugerul globulos bine dezvoltat dar se întâlnesc cazuri cu sferturi asimetric dezvoltate. Culoarea este bălţată alb cu galben, capul şi membrele în general albe. Deşi este o rasă mixtă dă producţii mari de lapte, media fiind de 3500l cu 3,8% grăsime. Este o rasă foarte bună pentru carne fiind apreciată din acest punct de vedere. Tineretul pus la îngrăşat dă un spor mediu zilnic de peste 1000g ajungând la 12 luni la 400kg. randamentul la tăiere este de 55%, iar carnea de cea mai bună calitate. Rasa Schwyz S-a format în Elveţia de unde s-a răspândit în Germania, Austria, Italia şi Franţa. Rasa Schwyz se creşte astăzi în multe ţări europene precum şi în alte continente. Însuşiri morfologice şi productive. Este o rasă de carne lapte, foarte valoroasă pentru ambele producţii. Are talia mijlocie spre mare 130-132cm, greutatea vie fiind de 550-650kg. Are o conformaţie corporală armonioasă, capul bine dezvoltat, trunchiul lung, larg şi adânc, ugerul e mare globulos cu sferturile simetric dezvoltate. Membrele scurte puternice cu ongloane tari de culoare închisă aplomburi corecte. Culoarea este brună, de diferite nuanţe, cu zone mai deschise în jurul botului, pe linia superioară a botului, pe partea internă a pavilioanelor urechilor şi pe părţile interne ale membrelor. 29

Producţia de lapte este de 3200-3500l lapte cu 3,7% grăsime, dar în cadrul rasei sunt plus variante cu peste 6000l lapte şi 4% grăsime. Producţia de carne este bună tineretul se îngraşă bine şi dă un randament la tăiere de 53-54%. Spre deosebire de rasa Simmental este mai rezistentă, mai puţin pretenţioasă se aclimatizează mai uşor. Rasa Pinzgau S-a format în Austria. Însuşiri morfologice şi productive. Are o talie de 132-135cm şi greutate de 550-650kg. Trunchiul este adânc nu întotdeauna suficient de larg. Culoarea este caracteristică, bălţată cu roşu; zona albă care se întinde pe linia superioară a spinării, şalelor şi crupei trecând şi pe abdomen, formând de obicei inele albe în dreptul membrelor. Este o rasă cu aptitudini mixte, carne-lapte-tracţiune. Producţia de lapte este de 2500-3000l cu 3,7-4% grăsime. Animalele îngrăşate dau un randament de 52-53%. Rase de carne importate Primele rase specializate pentru carne s-au format în Anglia la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui deal XIX-lea. De aici s-au răspândit în toată lumea. Rasa Hereford. S-a format în comitatul cu acelaşi nume din Anglia. Cel mai mare număr de animale din această rasă se creşte în SUA, Canada precum şi în Argentina şi alte ţări sud-americane. Însuşiri morfologice şi productive. Prezintă o conformaţie specifică de carne: talie mică, corpul lung, larg şi adânc. Pieptul, larg este mult coborât între membrele anterioare. Greutatea vie este de 500-600kg la vaci şi 800-900kg la tauri. Are culoarea bălţată alb cu roşu. Reprezintă rasa de carne cea mai rezistentă care se pretează la creştere extensivă pe păşune. Animalele îngrăşate însă peste vârsta de doi ani dau carne cu cantităţi prea mari de grăsime puţin apreciată. Pentru evitarea acestui neajuns tineretul se 30

îngraşă în sistem intensiv şi se sacrifică la 400-450kg când produce carnea cu cea mai puţină grăsime randamentul la sacrificare fiind de 60%. Vacile dau cantităţi mici de lapte, nu se mulg, tot laptele fiind supt de viţei. Rasa Aberdeen Angus S-a format în Scoţia, are talia mică de 110-115cm, membrele scurte, trunchiul foarte larg, adânc lung şi rotund, scheletul în general fiind şi musculatura dezvoltată, astfel că procentul oaselor în carcasă nu e mai mare de 15-16%. Greutatea vacilor este de 450-500kg, culoarea este neagră uniformă, nu au coarne. Se îngraşă foarte bine şi dau randament de 60-62% la tăiere. Carnea cea mai bună se obţine de la tineretul îngrăşat până la 400kg. Peste această greutate carnea pierde mult din calitate. Rasa Charolaise S-a format în Franţa şi este cea mai apreciată rasă de carne pe plan mondial. Vacile au talia de 132cm şi greutate de 700-750kg, iar taurii 950-1000kg. Are trunchiul foarte mult dezvoltat în lungime lărgime şi adâncime, în special trenul posterior are o dezvoltare mare a musculaturii. Culoarea este galbenă uniformă cu diferite nuanţe. În condiţii de hrănire intensive tineretul dă un spor zilnic de 1300-1400g şi ajunge uşor în 18 luni la greutatea de 550-600kg. În ţara de origine au existat tăuraşi care au depăşit greutatea de 600kg la vârsta de un an (cu un spor mediu zilnic de 2kg pe zi). Randamentul la tăiere este de 60% şi produce o carne de calitate superioară. Rasa Santa Gertruda S-a format în SUA (Texas) prin încrucişarea vacilor locale cu rasa Shorthorn (de carne) şi cu Zebul asiatic. Încrucişarea cu Zebul s-a făcut pentru a imprima rasei rezistenţă la condiţiile de climă din acea zonă.

31

Are conformaţie caracteristică raselor de carne. Taurii au o cerbicie foarte dezvoltată imprimată de Zebu. Trunchiul este lung, larg şi relativ adânc, vacile au greutate de 500-550kg, taurii 800-900kg. Culoarea este roşie uniformă. În condiţiile creşterii intensive tineretul se dezvoltă mai bine decât cel din rasele englezeşti de carne cunoscute dând un randament la tăiere de 60-65%. Rasele locale ameliorate Rasa Bălţată românească. S-a format prin încrucişarea de absorţie a taurinelor Sură de stepă, varietatea transilvăneană cu rasa Simmental. Este răspândită aproape în toată Transilvania exceptând partea de nord-vest a Maramureşului ocupată de rasa Brună. Însuşiri morfologice şi productive. Este de talie mare 130-145cm şi o greutate de 550-700kg. Culoarea este bălţată cu balben de diferite nuanţe asemănătoarea cu a rasei Simmental. Conformaţia corporală este armonioasă, capul larg şi potrivit ca lungime, gâtul în general scurt şi musculos. Trunchiul este lung, larg şi adânc. Musculatura bine dezvoltată, ugerul globulos bine prins cu sferturi în general bine dezvoltate. Membrele sunt puternice cu osatura şi musculatura dezvoltate şi cu aplomburi corecte. Pielea este groasă, densă şi elastică. Rasa aparţine tipului mixt de lapte-carne, dar sunt şi exemplare care aparţin tipului carne-lapte. În condiţii bune de întreţinere se obţin uşor producţii de 3500-4000l cu 3,7-3,8% grăsime. Recordul rasei a fost realizat de vaca Zana de la staţiunea zootehnică Bonţida care a dat în 365 zile 13246l lapte, iar pe lactaţie normală (305 zile) 12851l lapte cu 4% grăsime. Animalele se îngraşă uşor, tineretul supus îngrăşării intensive ajunge la 400kg la vârsta de un an şi dă un randament la tăiere de 50-58% cu o carne de calitate superioară.

Rasa Brună 32

S-a format prin încrucişarea de absorţie a taurinelor din rasa Sură de stepă şi Mocăniţa cu tauri Schwyz. Importul de tauri şi vaci de rasă Schwyz au început după 1880 când sau adus tauri şi vaci din Germania şi după 1900 din Elveţia. Rasa Brună este răspândită în partea nord-vestică a judeţului Maramureş în jurul oraşelor Sighet şi Vişeu şi mai puţin în zona sub carpatică a Munteniei, Olteniei şi Moldovei. Însuşiri morfologice şi productive. Talia este de 124-128cm, iar greutatea de 400-550 kg la vaci şi 700-850 kg la tauri. Conformaţia este armonioasă, capul scurt şi larg, gâtul potrivit de lung şi gros. Trunchiul este lung larg şi adânc, ugerul globulos bine dezvoltat, membrele scurte şi puternice. Producţia de lapte este de 3500l cu 3,7% grăsime. Rasa Brună este bună şi pentru carne, tineretul se îngraşă rapid ajungând la un an la 370-380 kg cu un randament la tăierede 54-55%. Rasa Pinzgau de Transilvania S-a format prin încrucişarea de absorţie a taurinelor din rasa Sură de stepă şi Mocăniţa cu tauri Pinzgau importaţi din Austria. Este răspândită în zona de munte a judeţelor Suceava şi Bistriţa-Năsăut, în sudul Transilvaniei în judeţele Sibiu şi Hunedoara, în zona munţilor Apuseni în judeţele Bihor, Cluj şi Alba. Însuşiri morfologice şi productive. Are o dezvoltare corporală mijlocie, vacile au talia de 125-130cm şi greutatea de 350-550kg, iar a taurilor de 700-800kg. Producţia de lapte este de 2000-2500l lapte cu multe plus variante care ajung la 3000l. Taurinele Pinzgau de Transilvania se pretează bine la îngrăşarea semiintensivă şi sunt rezistente la condiţiile aspre din zona de munte. ÎNMULŢIREA TAURINELOR 33

Organizarea procesului de reproducţie la taurine urmăreşte obţinerea unui viţel de la o vacă în fiecare an. Organizarea acestui proces prezintă la această specie o dublă importanţă, deoarece duce la obţinerea unui număr cât mai mare de produşi necesari pentru sporirea efectivelor şi realizări efectivelor destinate producţiei de carne pe de o parte, dar şi realizării producţiei de lapte pe de altă parte. Organizarea reproducţiei vacilor şi junincilor Pentru realizarea procesului de reproducţie la taurine, trebuie alcătuit un plan de monte şi fătări. Planificarea montei vacilor şi junincilor se poate face numai cunoscând termenul optim pentru montă sau însămânţare a junincilor şi vacilor. - termenul optim pentru monta junincilor şi vacilor Vârsta optimă pentru monta junincilor, variază în funcţie de precocitatea rasei şi de modul cum a decurs procesul de creştere. Dacă rasa este precoce şi condiţiile de creştere au fost satisfăcătoare, monta se poate realiza timpuriu, fapt ce poate duce la realizarea unei producţii sporite pe durata perioadei de exploatare. Vârsta şi greutatea indicate pentru efectuarea montei sunt redate în tabelul nr.1 Tabel nr.1 Vârsta şi greutatea optimă pentru efectuarea montei Rasa Vârsta Greutatea Greutatea (luni) (kg) medie a vacilor (kg) Bălţata 16 – 19 380 – 400 600 românească Brună 16 – 19 360 – 380 550 Friză 15 – 19 380 – 420 570 Friză + B.Rom. 16 – 18 370 – 400 580

Monta la o vârstă prea tânără, atunci când greutatea este prea mică, are o serie de consecinţe negative: întârzieri în creştere, debilitatea organismului femelei, fătări grele, sterilitate, produşii obţinuţi sunt debili cu greutate mică la naştere, producţie mică de lapte pe toată durata vieţii productive. Monta junincilor la o vârstă mai înaintată decât cea optimă are atât consecinţe biologice cât şi economice. Repetarea de multe ori a căldurilor determină tulburări în funcţiunea aparatului de reproducţie. Producţia globală a acestora va fi mai mică datorită 34

dezvoltării slabe a ţesutului glandular al ugerului. Preţul de cost al laptelui în cazul acesta este mai ridicat. După cum s-a arătat, de la fiecare vacă în fiecare an trebuie să se obţină un viţel, deci intervalul dintre două fătări să nu fie mai mare de 12 luni. În acest caz, în primele trei luni după fătare, vaca trebuie să fie montată. Dacă fătarea decurge normal uterul involuează normal, căldurile apar după fătare la 3 – 4 săptămâni şi se repetă în medie la intervale de 3 săptămâni. Ţinând seama că involuţia completă a uterului are loc în majoritatea cazurilor după 40 – 45 zile de la fătare, nu este indicat ca vacile să fie date la montă la primul ciclu de călduri. Cele mai bune rezultate se obţin când vacile sunt montate la ciclul al II-lea sau al IIIlea. Dacă se pierd aceste cicluri vaca rămâne tot mai greu gestantă iar pierderile economice devin mai mari. Programarea montelor şi fătărilor Vaca este un animal poliestric, adică ciclul sexual se repetă periodic în tot cursul anului. Din această cauză montele şi fătările pot avea loc în tot cursul anului. Când montele sunt repartizate uniform, şi fătările vor fi eşalonate uniform pe trimestre caz în care vorbim de fătări eşalonate sau pot fi grupate în anumite sezoane când se zice că sunt sezoniere. Realizarea fătărilor eşalonat sau sezoniere este influenţată de mărimea fermei (de numărul de vaci), de condiţiile de întreţinere ce pot fi oferite animalelor, de modul cum poate fi desfăcut pe piaţă laptele în funcţie de cerere şi preţ, sau de modul cum poate fi realizată producţia de carne planificată. Având în vedere aceste caracteristici în desfăşurarea activităţii de reproducţie în cadrul unei ferme de vaci este bine să se întocmească un plan de montă şi fătări. Acest plan dacă este respectat are o mare influenţă atât asupra producţiilor realizate, cât şi din punct de vedere al ameliorării efectivului în direcţia dorită de crescător. Pentru realizarea obiectivelor propuse prin planul de montă şi fătări trebuiesc avute în vedere următoarele: - vacile şi viţelele să fie observate atent astfel încât să nu se piardă ciclul de călduri iar monta sau însămânţarea să se facă la momentul optim – starea de întreţinere să fie corespunzătoare, astfel încât vacile să se refacă în timpul optim după fătare, să dea producţia de lapte conform cu potenţialul ei biologic, şi să susţină noul produs de concepţie. 35

Tot prin planul de montă şi fătări se prevede modul de realizare a perechilor astfel încât produşii obţinuţi să fie cât mai valoroşi din punct de vedere biologic. Exploatarea taurilor de reproducţie Obţinerea unor produşi cu potenţial productiv superior generaţiei din care provine, este condiţionată în mare măsură de valoarea genetică a părinţilor. Un rol de maximă importanţă în transmiterea caracterelor genetice, necesare realizării producţiei scontate îl au taurii, datorită faptului că dau un număr mare de urmaşi. Din aceste considerente în reproducţia taurinelor nu se utilizează decât tauri de mare valoare. Pentru a-şi pune în valoare acest potenţial biologic taurii trebuie să beneficieze de cele mai bune condiţii de hrănire şi întreţinere. Hrănirea taurilor de reproducţie Structura raţiilor furajere destinate taurilor de reproducţie diferă în funcţie de greutatea corporală, intensitatea utilizării la reproducţie şi de sezon. În perioada de iarnă, fânurile trebuie să intre în raţie în cantitate de 0,8-1,5kg/100kg masă vie. Aceste fânuri trebuiesc să fie de cea mai bună calitate fiind alcătuit în proporţii egale din fân natural şi fân de leguminoase (lucernă şi trifoi). Alături de fânuri se vor administra si furaje suculente (de preferat morcov) în cantitate de 1-1,5kg/100kg masă vie. Furajele concentrate reprezintă un sortiment obligatoriu în raţia taurilor, reprezentând un procent de 40-50% din valoarea nutritivă a raţiei. Cantitatea de concentrate administrată se prezintă sub formă de amestecuri, fiind în cantitate de 0,4-0,5kg/100kg masă vie. Pentru acoperirea nevoilor de proteine şi vitamine se poate administra zilnic unul din următoarele sortimente furajere: 6-7kg lapte smântânit, 200-300g făină de carne, 7-8 ouă de pasăre. În perioada de vară, masa verde poate înlocui 50% din cantitatea de fânuri administrată, asigurând 50-60% din valoarea nutritivă a raţiei, care se administrează sub formă pălită, în cantitate de 15-25kg. Dacă se poate asigura păşunatul acesta este indicat timp de 4-5 ore, în perioada mai răcoroasă a zilei. În cea ce priveşte adăparea taurilor aceasta trebuie asigurată prin adăpători automate, iar în lipsa acestora prin 3-4 adăpări pe zi.

36

Întreţinerea şi îngrijirea taurilor de reproducţie Spaţiile de întreţinere a taurilor de reproducţie trebuie să asigure confortul maxim de spaţiu şi microclimat. Dacă ferma deţine un număr mic de tauri (2-5capete), aceştia vor fi întreţinuţi în acelaşi grajd cu vacile, separaţi de acestea prin pereţi de scândură înalţi de 1,7-1,8m şi lungi de 1,8-2m, iar standurile dintre tauri sunt delimitate de bare metalice. În staţiunile de însămânţări artificiale unde se exploatează un număr mult mai mare de tauri, aceştia sunt întreţinuţi fie liberi în boxe individuale, fie în adăposturi comune în sistem legat în standuri delimitate de bare metalice. Adăposturile utilizate trebuie să asigure condiţiile optime de microclimat astfel: temperatura optimă să fie de 12-15 C; umiditatea de 70-80%, iar viteza aerului să nu depăşească 0,3m/s în sezonul de iarnă, respectiv 1-1,5m/s în timpul verii. Pentru menţinerea condiţiilor de microclimat, este necesar să se asigure un volum de 25-30m 3 aer şi înlocuirea acestuia din trei în trei ore, dar fără a crea curenţi. Îngrijirea taurilor de reproducţie trebuie să cuprindă următoarele elemente: - îngrijirea corporală care se realizează prin ţesălare şi periere zilnică, precum şi îmbăierea şi dezinfectarea periodică cu ajutorul instalaţiilor de duşare. Datorită faptului că taurii stau o perioadă mare de timp în stabulaţie o mare atenţie trebuie acordată întreţinerii ongloanelor. Acestea trebuie verificate permanent, o dată la 2 – 3 luni sau de câte ori este necesar să se realizeze toaleta şi scurtarea acestora. - programul de mişcare trebuie să cuprindă 2 – 3 ore de mişcare zilnică. Această mişcare se poate realiza prin plimbări individuale în cazul în care există un număr mic de tauri, sau acolo unde există un număr mare de tauri prin legarea după căruţă sau cu un aparat special numit carusel. - comportamentul îngrijitorului trebuie să fie blând dar şi ferm, violenţa şi brutalitatea pot determina retivitatea animalului, refuzul de a efectua saltul pentru montă sau pentru recoltarea spermei. Regimul de utilizare a taurilor Utilizarea taurilor la montă sau pentru recoltări de material seminal trebuie să se facă în funcţie de: sistemul de montă, vârsta 37

taurului, condiţiile de întreţinere etc. În acest sens în cazul montei naturale taurii tineri (primul an de activitate) se utilizează de 2 – 3 ori pe săptămână, iar taurii adulţi de 4 – 5 ori pe săptămână. În cazul recoltărilor artificiale de material seminal se vor folosi de două ori taurii tineri si de 3 – 4 ori taurii adulţi. Exploatarea şi îngrijirea vacilor gestante Realizarea unei producţii bune de lapte dar şi obţinerea unui produs viguros şi sănătos, impune asigurarea unor condiţii deosebite de exploatare a vacilor gestante. După o perioadă de 305 zile cât reprezintă o lactaţie normală, vaca trebuie înţărcată deoarece rezervele organice se epuizează, iar creşterea fătului înregistrează un ritm deosebit de activ, solicitând organismului femel cantităţi însemnate de substanţe proteice, grăsimi şi săruri minerale. În vederea realizării acestor deziderate, vacile gestante trebuie pregătite pentru fătare, prin luarea unor măsuri în privinţa hrănirii şi îngrijirii, astfel încât să se asigure o creştere şi dezvoltare normală a viitorului produs, refacerea rezervelor organismului şi a ugerului, pentru realizarea unei bune producţii de lapte. Programul de pregătire a vacilor gestante trebuie să cuprindă: - acordarea repausului mamar necesar – care reprezintă perioada de timp cuprinsă între înţărcarea vacii şi fătare. Acest repaus este obligatoriu pentru refacerea organismului femelei. Durata repausului mamar trebuie să aibă în medie 60 zile, dar poate fi variabilă de la o vacă la alta. Astfel la vacile adulte şi cu producţii scăzute durata repausului mamar este de 45 – 50 zile, la cele cu producţii medii repausul mamar este de 50 – 60 zile iar vacile cu producţii mari pot fi înţărcate cu 60 – 70 zile înainte de fătare, şi chiar 80 – 90 zile vacile recordiste. - hrănirea vacilor gestante – trebuie să asigure nevoile specifice ale vacii pentru întreţinerea funcţiilor vitale, să asigure dezvoltarea normală a fătului, corespunzător ritmului susţinut de creştere în ultima parte a gestaţiei, şi depunerea de rezerve în organism. După înţărcarea vacii, la 2 – 3 zile, trebuie să se revină la raţia normală de furajare care se calculează în funcţie de masa corporală şi potenţialul maxim de producţie. Normele de furajare sunt redate în tabelul nr.2. 38

Tabel nr. 2

Norme de furajare în funcţie de masa corporală Masa corporal ă (kg) 500 600

S.U. (kg)

U.N. (kg)

P.B. (g)

Ca (g)

P (g)

Sare (g)

10 - 14 12 - 16

8,0 9,0

850 950

40 40

40 40

48 54

Carote n (mg) 200 225

Norme de hrănire pentru vacile gestante (în repaus mamar). În timpul verii, hrana de bază a vacilor în repaus mamar o constituie masa verde, iar iarna fânul de calitate care trebuie să ajungă la 8 – 10 kg/zi, din care 3 – 4 kg trebuie să fie fân de lucernă sau trifoi. Dintre suculente se pot administra morcovi 2 – 4kg sau 5 – 20 kg sfeclă furajeră. Raţia se va complecta cu concentrate 1 – 4 kg reprezentate de amestecuri de: tărâţe, uruială de porumb, şroturi de soia sau floarea soarelui. Furajele administrate, trebuie să fie de cea mai bună calitate, nu sunt admise fânurile mai vechi de un an, cele degradate sau sărace în vitamine şi săruri minerale. De asemenea este contraindicată hrănirea cu borhoturi şi cu siloz. Din raţie nu trebuie să lipsească sărurile minerale 120 – 150g/zi, şi în plus, vacile trebuie să aibă bulgări de sare pentru lins. În ultimele zile înainte de fătare se pot scoate din raţie concentratele mai ales dacă se observă un edem exagerat al ugerului. - întreţinerea vacilor gestante – trebuie să beneficieze de o atenţie deosebită. Vara vacile vor fi scoase la păşune deoarece vacile care fac mişcare fată mai uşor, nu fac retenţii placentare, viţeii sunt bine dezvoltaţi şi cu viabilitate mare. În timpul iernii vacile gestante vor fi adăpostite în grajduri corespunzătoare, fiind scoase la plimbare în zilele fără viscol, pe un teren fără gheaţă, 2 – 3 ore pe zi. Pregătirea şi supravegherea junincilor pentru fătare Junincile pregătite pentru fătare trebuie să beneficieze de o alimentaţie corespunzătoare astfel încât de la acestea să se obţină un viţel sănătos şi viguros, dar şi o producţie de lapte în conformitate cu potenţialul ei genetic. Raţia de bază va fi alcătuită în special de fibroase şi concentrate, suculentele din raţie fiind reduse treptat iar cu două luni înainte de fătare vor fi eliminate complect.

39

Un rol important în obţinerea unei producţii mari de lapte îl are masajul ugerului, care se execută de 2 – 3 ori pe zi, la început superficial apoi mai profund. Pregătirea şi supravegherea fătărilor Perioada de gestaţie la vaci este de 285 zile, cu variaţii cuprinse între 270-300 zile, dar poate fi mai scurtă cu 1 – 3 zile când vaca este la prima fătare sau fată doi viţei, dar şi mai lungă atunci când vaca fată mascul. În fermele care dispun de un efectiv mai mare de vaci fătarea nu trebuie să aibă loc pe standul obişnuit de întreţinere a vacii, ci într-un adăpost special amenajat numit maternitate. Fătarea în maternitate are drept scop asigurarea unor condiţii de igienă superioare celor din adăpost, evitarea răspândirii unor boli cum ar fi bruceloza şi leptospiroza prin lichidele fetale, precum şi asigurarea unei mai bune supravegheri a fătării. Capacitatea unei maternităţi trebuie să fie de 11% din efectivul de vaci din fermă, iar vacile gestante vor fi introduse aici cu 10 zile înainte de fătare şi vor rămâne 10 zile după fătare. Dacă ferma are un număr mai mic de animale şi nu are maternitate atunci se va organiza un spaţiu de fătare în acel capăt de grajd în care lipsesc curenţii de aer. Aici se vor organiza boxe de fătare, care înainte de fătare vor fi dezinfectate, văruite şi aşternute cu un strat gros de paie uscate şi curate. Indiferent de locul unde are loc fătarea, vacile care urmează să fie introduse la fătare vor fi curăţate şi dezinfectate. Apropierea momentului fătării poate fi dedus după câteva semne caracteristice: cu câteva zile înainte de fătare abdomenul vacii se lasă mult în jos, mai ales în partea dreaptă, flancurile se adâncesc, de o parte şi de alta a cozii se formează două adâncituri, ugerul se congestionează, în ultimele 2 zile vulva se tumefiază, iar la comisurile ei apar scurgeri incolore. Cu 2 – 3 ore înainte de fătare apar durerile determinate de contracţiile uterine, vaca este neliniştită, se culcă şi se scoală mereu, nu mai consumă raţia de furaj. Când se observă aceste semne se va trece la spălarea regiunilor din jurul vulvei cu apă călduţă şi se vor dezinfecta cu soluţie de permanganat de potasiu 1 0/00, iar aşternutul de paie va fi împrospătat. Îngrijirea viţeilor nou – născuţi

40

Viţelul proaspăt fătat trebuie să fie primit pe o pânză de sac sau o prelată curată. Cel care supraveghează fătarea trebuie să elimine mucozităţile de pe căile respiratorii, gură, ochi, iar dacă observă că respiraţia întârzie să se instaureze, trece la realizarea unei respiraţii artificiale prin îndoirea membrelor anterioare pe cavitatea toracică. Cordonul ombilical se poate rupe de la sine iar dacă nu acesta se taie cu un foarfece steril la o lungime de 10 – 15cm de abdomen. Acesta se stoarce se introduce în tintură de iod, şi tot cu tintură de iod se badijonează şi baza de prindere de abdomen, operaţiune care se repetă de 2 – 3 ori pe zi, timp de 3 – 4 zile. După aceasta viţelul este şters cu o pânză de sac fiind contra indicat lingerea viţelului de către vacă, fiindcă acesta rămâne ud, dar mai mult creşte instinctul matern şi vaca poate să nu mai dea lapte decât în prezenţa viţelului. Datorită acestui fapt viţelul va fi mutat întru-un spaţiu care să asigure o temperatură medie de 23C unde va fi ţinut 30 – 60 minute, după care va fi mutat în profilactoriu. Profilactoriul este spaţiul de întreţinere a viţelului timp de 7 – 15 zile în funcţie de tehnologia de creştere aplicată. Întreţinerea în profilactoriu se face în boxe individuale care sunt lungi de 1,2 – 1,3 m, late de 0,6 – 0,9m şi înalte de 1,1m. Aceste boxe trebuiesc bine curăţate şi dezinfectate, ele putând fi realizate din bare metalice, stinghii de lemn sau plasă de sârmă, şi sunt prevăzute cu dispozitive de fixare a vaselor pentru alăptare. De reţinut este faptul că viţelul nou-născut va fi identificat prin tatuaj sau crotaliere primind un număr specific care va fi trecut în registrul de evidenţă a efectivelor. Hrănirea viţeilor Perioada de la naştere şi până la înţărcare se numeşte perioada de alăptare, fiindcă alimentul de bază folosit în hrana viţeilor este laptele. Această perioadă cuprind două subperioade şi anume „colostrală” şi de „alăptare propriu-zisă”. Perioada colostrală durează o săptămână de zile şi este foarte importantă pentru sănătatea şi dezvoltarea ulterioară a viţelului. Importanţa folosirii colostrului în hrana viţelului rezidă din calităţile deosebite pe care le are acesta în comparaţie cu laptele obişnuit şi anume: conţine de 2 – 4 ori mai multe proteine şi grăsimi, o cantitate mai mare de săruri minerale şi vitamine, în special vitamina A.

41

Rolul deosebit al laptelui în alimentaţia viţeilor se datorează proprietăţilor sale antimicrobiene, deoarece conţine cantităţii mari de anticorpi, care trec uşor din intestin în corpul viţelului, asigurând imunitatea organismului împotriva agenţilor patogeni, până la consolidarea capacităţii proprii de apărare imunologică. Hrănirea viţelului, cât mai repede după fătare, este esenţială deoarece mucoasa intestinală permite trecerea gamaglobulinelor care asigură imunitatea organismului doar în primele 24 ore de viaţă. Întrucât şi compoziţia colostrului se modifică cu fiecare oră care se scurge de la fătare, este indicat ca prima alăptare să se realizeze la 40 – 60 minute după fătare. Viţelul trebuie alăptat în prima săptămână de viaţă de 5 – 6 ori pe zi. La fiecare tain se vor administra 0.5 – 0,75 l, astfel încât cantitatea totală de colostru să ajungă la 4 – 6 l pe zi în funcţie de greutatea vie. Înainte de primul supt sau muls, ugerul vacii va fi spălat, iar primele jeturi de lapte nu vor fi date viţelului ci înlăturate. În cazul în care vaca moare în timpul fătării viţelul nou născut va primi colostru de la o altă vacă care a fătat în acelaşi interval de timp, iar dacă acest lucru nu este posibil se va utiliza un înlocuitor de colostru. Acesta va fi preparat din: 0,28 litri apă fiartă şi răcită la 37C, în care se amestecă un ou, se adaugă 0,5 l lapte la aceeaşi temperatură şi olingură de ulei de ricin. În acest caz viţelul va primi timp de 10 zile un tratament cu antibiotice cu spectru larg de acţiune. Cantitatea de înlocuitor de colostru este pentru un singur tain. Hrănirea viţeilor după perioada colostrală Hrănirea viţeilor în subperioada de alăptare propriu-zisă are la bază laptele dar şi introducerea treptată a furajelor vegetale astfel încât viţelul să poată fi înţărcat la vârsta propusă. În conformitate cu scopul urmărit, cu baza materială existentă şi cu tehnologiile de creştere adoptate, modul de hrănire a viţeilor este foarte diferit şi poate fi grupat în următoarele categorii de sisteme: sisteme clasice sau tradiţionale şi sisteme moderne sau intensive. Sisteme clasice de hrănire a viţeilor Acest sistem asigură o creştere şi dezvoltare corporală rapidă a viţeilor, dar prezintă dezavantajul unor consumuri foarte ridicate de lapte, reducând astfel cantitatea de lapte marfă (lapte vândut).

42

- alimentaţia viţeilor pe bază de lapte integral. Reprezintă sistemul de hrănire a viţeilor din rasele de carne unde vacile nu se mulg, dar se practică şi în gospodăriile populaţiei indiferent de rasa crescută. Acest sistem are următoarele caracteristici: după perioada colostrală, în prima lună de viaţă, laptele se administrează în 4 (patru) tainuri sau reprize de supt şi numai 3 (trei) tainuri după 30 zile de viaţă. Cantitatea zilnică de lapte consumat de viţel este de 4,5 – 5,5 l în prima lună de viaţă şi de 5 – 7 l după această vârstă. Perioada de alăptare durează 6 – 7 luni la viţeii din rasele de carne, iar la rasele de lapte sau mixte durata este de 3 – 4 luni pentru femelele destinate reproducţiei şi de 4 – 5 luni sau chiar mai mult pentru tăuraşii destinaţi reproducţiei. În funcţie de durata alăptării, cantitatea zilnică de lapte administrat se reduce din luna a 3-a sau a 4a, pentru a determina viţelul să consume un volum sporit de furaje vegetale cu care viţelul trebuie obişnuit din a 2-a săptămână de viaţă. În acest sistem consumul de lapte variază între 450 – 600 l şi chiar mai mult, în funcţie de durata alăptării. - alimentaţia viţeilor pe bază de lapte normalizat. Laptele normalizat este un lapte cu un conţinut de 2% grăsime, care poate fi utilizat cu succes în alimentaţia viţeilor fără a avea influenţe negative asupra metabolismului energetic al viţelului. Utilizarea laptelui normalizat are influenţe economice pozitive ducând la obţinerea a 4,5 – 7kg substanţe grase în plus pe lactaţie. - alimentaţia viţeilor pe bază de lapte integral şi smântânit. Acest sistem de hrănire a viţeilor are la bază tot tendinţa de a obţine o cantitate mai mare de substanţe grase care să poată fi valorificate pe piaţă. Acesta este un sistem semiintensiv, care are în vedere folosirea laptelui integral numai în prima lună de viaţă, după care se trece la utilizare laptelui smântânit. În practică se pot utiliza mai multe variante de alăptare în funcţie de tehnologia de creştere adoptată tabel nr.3.

43

Tabel nr.3 Sisteme de alăptare pe bază de lapte integral şi smântânit Vârsta Lapte (l) în integral smântânit zile a b c a b c 1–7 5 5 5 8 – 20 6 6 6 21 – 30 6 3 4 5 5 31 – 40 3 1 5 8 8 41 – 50 8 8 9 51 – 60 9 8 8 61 – 70 8 7 7 71 – 80 8 7 6 81 – 90 8 7 4 91 – 100 7 6 2 101 – 5 4 110 3 2 110 – 120 Total 200 140 163 610 620 490

Aplicarea acestui sistem de alăptare se realizează în trei etape: etapa de alăptare cu lapte integral până la vârsta de 30 zile, etapa de trecere de la lapte integral la lapte smântânit cu o durată de 10 zile (de la 31 zile la 40 zile) şi etapa hrănirii cu lapte smântânit (de la 41 zile până la înţărcare). În prima lună de viaţă laptele se administrează în 2 – 3 tainuri câte 2 – 3 litri la un tain. În etapa de trecere laptele integral se substituie zilnic câte un litru lapte smântânit la 0,5 litri lapte integral. După vârsta de 40 zile viţelul poate consuma până la 8 litri lapte smântânit zilnic, până la finele lunii a 3-a, după care scade treptat până la 2 litri în luna a 6-a. De la vârsta de 10 zile viţeii trebuie să primească în raţie furaje concentrate, fibroase, iar mai târziu suculente. Sisteme moderne sau intensiv industriale de hrănire a viţeilor În cadrul acestui sistem viţelul primeşte până la vârsta de 7 – 14 zile colostru şi lapte integral de la mamă, iar după această vârstă până la 1,5 – 2 luni un substituent de lapte. După vârsta de 7 – 14 zile în hrana viţeilor se introduce furajul combinat tip “starter” 44

şi fân de cea mai bună calitate. Nutreţul combinat se administrează de trei ori pe zi, în cantităţi mici, pentru a se evita alterarea lui prin umectare cu apă şi salivă. Viţeii se înţarcă la 40 zile, cu condiţia ca la această vârstă să consume cel puţin 700g/zi furaj combinat şi fân. Viţeii care nu consumă această cantitate primesc în continuare substituent de lapte timp de 5 – 15 zile. Metode de alăptare a viţeilor Modalitatea de administrare a laptelui pentru viţeii sugari poartă numele de metode de alăptare şi acestea pot fi: naturală, artificială şi mixtă. Alăptarea naturală, reprezintă sistemul de administrare a laptelui prin supt. Acest sistem se utilizează într-un număr mic de cazuri, doar în unele ferme mici de vaci cu lapte, dar este aplicat cu succes la rasele de carne. Alăptarea naturală la vaci mame este cea mai veche metodă de alăptare a viţeilor, care se restrânge în exploatarea vacilor de lapte, având dezavantajul că se pierde o mare cantitate de lapte marfă fără influenţe semnificative asupra viţelului. Alăptarea naturală la vaci doici constă în repartizarea a 2 – 4 viţei la o vacă doică în funcţie de producţia de lapte pe care o are vaca aleasă ca doică. Vacile doici sunt vaci sănătoase dar au o producţie mai mică de lapte, se mulg greu sau nu se pretează la mulsul mecanic. Repartizarea viţeilor la vaci doici se face după perioada colostrală şi între aceştia să nu fie o diferenţă mai mare de 7 zile sau 8 – 10kg masă vie. Durata alăptării este de 90 zile sau mai mare la cei cu o dezvoltare mai redusă la înţărcare. Alăptarea artificială, este o metodă mult mai eficientă şi larg utilizată în hrănirea viţeilor. Alăptarea artificială prezintă avantajul că: permite cunoaşterea exactă a cantităţii de lapte consumată de viţel şi implicit cantitatea de lapte produsă de vaca respectivă, de asemenea se poate administra lapte numai de la vaci sănătoase. Avantajul acestei metode constă şi în faptul că o parte din laptele ce trebuie consumat de viţel poate fi înlocuit cu substituenţi. Alăptarea artificială se poate face prin trei metode: alăptarea la găleată, alăptarea la biberon şi alăptarea la un dispozitiv special de alăptare. Pentru buna reuşită a alăptării artificiale trebuiesc respectate câteva norme de bază: 45

-

vasele din care se face alăptarea (găleţi, biberoane etc.) să fie păstrate în cea mai mare curăţenie, să fie spălate şi dezinfectate după fiecare utilizare. - laptele să fie administrat imediat după muls, iar pregătirea substituentului se va face la o temperatură de 39 - 40C, astfel ca acesta la administrare să fie la temperatura de 37 - 38C, temperatura pe care o are laptele matern când este muls. - să fie respectat programul de alăptare a viţelului conform schemei de alăptare adoptate. Alăptarea mixtă este o metodă care constă în alăptarea viţeilor primele 10 – 15 zile prin supt direct de la vacă urmând ca treptat să fie obişnuit la găleată sau biberon. Dezavantajul acestei metode constă în faptul că viţeii se obişnuiesc mai greu cu alăptarea la biberon sau găleată, iar producţia de lapte a vacii poate scădea după retragerea viţelului. Înţărcarea viţeilor Se realizează atunci când viţelul a fost obişnuit să consume cantităţile necesare de furaje fibroase şi concentrate, iar renunţarea la lapte nu creează probleme de sănătate. Înţărcarea se poate realiza la 6 luni, la 4 luni sau chiar la 45 de zile când viţelul a fost alăptat cu substituenţi de cea mai bună calitate şi a avut la discreţie furaje combinate şi fân vitaminos. Înţărcarea viţeilor are în vedere şi destinaţia productivă a viţelului: - producţia de lapte, - producţia de carne, - reproducţie. Viţeii din rasele de carne pot suge pe toată perioada lactaţiei vacii, iar tăuraşii destinaţi reproducţiei vor avea o perioadă mai lungă de alăptare. Hrănirea şi întreţinerea viţeilor după înţărcare Hrănirea viţeilor înţărcaţi se face în funcţie de destinaţia viţelului şi de sporul planificat. Ponderea în furajare pe timpul verii o constituie masa verde, iar iarna fânul de bună calitate şi suculentele. Viţelele destinate reproducţiei după vârsta de 6 luni trebuie să fie întreţinute vara pe păşune şi să primească un supliment de 1 – 1,5 kg furaj concentrat. În timpul iernii furajarea este reprezentată de fânuri şi suculente complectate cu nutreţuri concentrate. 46

În perioada 12 – 18 luni tipul de furajare a femelelor diferă de cel al masculilor; furajarea femelelor se bazează pe fibroase şi suculente putându-se renunţa la concentrate atunci când păşunea este de bună calitate. Hrănirea masculilor trebuie să urmărească sporul planificat astfel raţia lor va fi alcătuită din fibroase, suculente şi concentrate. Întreţinerea viţeilor înţărcaţi se face în adăposturi adecvate (sau în spaţii special amenajate) separaţi pe sexe. Viţelele destinate reproducţiei pot fi întreţinute în sistem legat dar cea mai indicată formă de întreţinere o reprezintă stabulaţia liberă cu boxe individuale de odihnă. Tăuraşii destinaţi reproducţiei vor fi întreţinuţi în boxe individuale care să le asigure suficient spaţiu de mişcare. În perioada de vară este indicat ca tineretul de ambele sexe să fie întreţinut pe păşune în tabere de vară. EXPLOATAREA TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE LAPTE Importanţa producţiei de lapte Laptele este un produs principal obţinut de la taurine. Importanţa creşterii taurinelor constă tocmai în modul deosebit de rentabil în care această specie transformă produsele vegetale în lapte, produs de o esenţială valoare nutritivă şi biologică. Pentru producţia unui kg. de carne, care conţine circa 1600 – 2000 kcal, taurinele consumă 4 – 6 U.N., pentru producţia a 2,5 – 3 l de lapte, care are aceeaşi valoare energetică, se consumă doar 2,5 – 3 U.N. Datorită rolului important pe care îl are laptele ca aliment în hrana oamenilor este de dorit creşterea cantităţii de lapte obţinut şi-n special creşterea calităţii acestuia. Creşterea producţiei cantitative de lapte se poate realiza prin creşterea numărului de vaci aflate în exploatare, dar şi prin creşterea capacităţii productive a vacilor. Îmbunătăţirea calităţii laptelui se realizează prin creşterea condiţiilor de igienă în care se obţine şi se păstrează laptele, dar şi prin îmbunătăţirea compoziţiei chimice a acestuia.

47

Factori care influenţează producţia de lapte Producţia de lapte pe care o dă o vacă depinde atât de factori genetici, cât şi de condiţiile de mediu în care a crescut animalul şi în care este exploatat. Factorii care influenţează producţia de lapte se împart în: a) factori care influenţează producţia individuală de lapte; b) factori care influenţează producţia totală (globală) de lapte. a) Factori care influenţează producţia individuală de lapte Deosebim două categorii de factori care influenţează producţia de lapte: factori interni şi factori externi (factori legaţi de condiţiile de mediu). Factori interni Tipul fiziologic sau mai precis morfofiziologic la toate speciile de animale se caracterizează printr-o anumită structură internă şi o anumită intensitate funcţională a organelor şi aparatelor. La taurine se deosebesc trei tipuri: respirator, digestiv şi mixt. Tipul respirator se caracterizează la taurine printr-o slabă dezvoltare a scheletului şi musculaturii, aparat respirator şi digestiv bine dezvoltate, o puternică dezvoltare a aparatului circulator, metabolism de tip catabolic, deci arderi foarte intense. Tipul digestiv este tipic vacilor de carne şi este opus celui respirator (prezintă metabolism anabolic). Activitatea organismului este orientată spre producţia de carne şi grăsime. Tipul mixt este caracteristic raselor de lapte – carne. Acest tip este în general cel dorit, fiind caracteristic animalelor care dau producţii mari. Rasa. Fiecare rasă are un potenţial genetic diferit, chir dacă aparţine aceluiaşi tip productiv. Există rase foarte bune de lapte ca, Friza şi Roşia daneză; rase bune de lapte ca B. R. şi Bruna dar şi rase slab productive ca Sura de stepă şi rasele de carne. Individualitatea. În cadrul fiecărei rase, caracterizată printr-o anumită medie a producţiei, există o variabilitate individuală. Fiecare rasă are plus variante care pot depăşi de câteva ori media rasei, dar şi minus variante care dau producţii mult mai mici decât media rasei. Vârsta. La lactaţia I producţia este mai mică, ea crescând până la lactaţia a V-a – a VII-a, în funcţie de precocitatea rasei. La rasele foarte precoce producţia maximă se obţine la lactaţia a IV-a, a V-a, iar la cele tardive la lactaţia aVI-a, aVII-a şi apoi scade. 48

Dezvoltarea corporală. Există o corelaţie pozitivă între producţia de lapte şi greutate. În general, vacile mai mari dau producţii mai mari decât cele mici. Creşterea producţiei paralel cu creşterea greutăţii însă, se realizează numai în limitele tipului morfo-productiv. La vacile care depăşesc greutăţile caracteristice tipului morfoproductiv producţia de lapte scade crescând depunerile de carne şi grăsime. Exteriorul, conformaţia corporală reflectă aptitudinea principală de producţie, fiecărui tip morfo-fiziologic îi corespunde un anumit tip productiv, deci între înfăţişarea exterioară şi tipul de producţie există o strânsă legătură. Constituţia corporală a animalului influenţează producţia în măsura în care ea condiţionează rezistenţa organismului la îmbolnăviri şi longevitatea productivă. Vacile cu o constituţie robustă – fină, dau producţii mai mari decât cele cu o constituţie debilă sau grosolană. Starea de sănătate influenţează în cel mai mare grad producţia ce se obţine, numai o vacă pe deplin sănătoasă poate da producţii mari. Factori externi Vârsta la prima fătare influenţează producţia pe care o va da o vacă în decursul vieţii. Dacă viţelele se montează prea devreme, la o greutate mică, ele vor rămâne nedezvoltate şi vor produce o cantitate mai mică de lapte; dacă se montează prea târziu, de asemenea pe toată viaţa productivă vor da o producţie mai mică. Repausul mamar este perioada de timp în care vacile nu se mulg şi sunt pregătite pentru viitoarea lactaţie. Lipsa repausului mamar sau o perioadă prea scurtă a acestuia duce la o scădere mare a producţiei în lactaţia următoare şi la scăderea viabilităţii şi vitalităţii viitorului produs. În perioada de repaus mamar vacile sunt hrănite şi îngrijite în mod deosebit pentru refacerea organismului şi pentru formarea unor rezerve pentru lactaţia următoare. Hrana este factorul cel mai important care influenţează producţia. Laptele este produs de glanda mamară din anumiţi principii nutritivi aduşi de sânge din tubul digestiv. Dacă vaca nu este hrănită corespunzător nu poate da producţii mari, chir dacă are un potenţial productiv valoros. Hrana vacilor trebuie să fie echilibrată, atât cantitativ cât şi calitativ.

49

Adăparea are o influenţă deosebită asupra producţiei, neadăparea duce la scăderi importante de producţie. Mulgerea influenţează atât cantitatea cât şi calitatea laptelui obţinut. Prin muls energic şi rapid se obţine o producţie mai mare de lapte decât în cazul unui muls încet. O influenţă mare asupra cantităţii de lapte muls are şi pregătirea mulsului, masajul şi, de asemenea, respectarea programului de muls, îndeosebi mulgerea la intervale egale. Odihna vacilor. Numai când se respectă odihna lor, vacile pot rumega tainul consumat astfel ca digestia şi secreţia laptelui să se desfăşoare normal. b) Factori care influenţează producţia globală de lapte Producţia totală de lapte depinde de trei factori şi anume: numărul vacilor la 100 ha teren, producţia medie obţinută pe cap de vacă furajată, realizarea planului de montă şi fătări. Furajarea vacilor de lapte Producţia de lapte a unei vaci este direct legată de cantitatea şi calitatea de furaj pe care o primeşte. Din acest motiv trebuie bine calculate raţiile de furajare astfel încât vaca să nu primească prea puţine furaje fiindcă astfel nu-şi va pune în valoare tot potenţialul genetic, dar nici cantităţi mai mari fiindcă astfel se face risipă şi creşte preţul de cost pe unitatea de produs. Furajarea vacilor în perioada de 100 zile după fătare. După fătare producţia de lapte a unei vaci creşte în primele 20 – 40 zile rămâne o perioadă constantă 40 – 60 zile după care scade treptat. Cunoaşterea dinamicii producţiei de lapte (a curbei de lactaţie) ajută la realizarea unei producţii cât mai apropiate de capacitatea productivă a animalului; fapt pe seama căruia se poate stabili modul de furajare în ultima sută de zile înainte de fătare şi prima sută de zile după fătare ştiut fiind faptul că modul de furajare în această perioadă are o influenţă majoră asupra producţiei de lapte realizată. Hrănirea vacilor pe timpul verii – se realizează pe bază de nutreţ verde care poate reprezenta 70 - 100 din valoarea nutritivă a raţiei în funcţie de producţia realizată. Dacă producţia vacii este de 12 – 15l lapte păşunea sau masa verde poate asigura necesarul de principi nutritivi. Dacă producţia este mai mare se administrează 250 – 350 g concentrate pentru fiecare litru de lapte produs în plus. 50

Trecerea la furajarea cu masă verde sau la păşunat după perioada de iarnă (perioada da stabulaţie) se face treptat astfel, cu o săptămână înainte de a fi scoase la păşunat se reduc fibroasele şi se măresc suculentele, iar în prima săptămână de păşunat vor primi în raţie şi fânuri. Durata păşunatului creşte progresiv de la o oră în prima zi la 5 – 6 ore la sfârşitul primei săptămâni, urmând să ajungă la o perioadă normală de 10 – 12 ore pe zi. Păşunea nu asigură în general necesarul de masă verde motiv pentru care este necesar să se cultive plante furajere care să asigure un supliment de masă verde. Obţinerea acestor culturi se poate face pe baza realizării unui plan de culturi aşa numitul conveier verde. Culturile din conveier sunt diferite în funcţie de diferiţi factori dar în special de zona geografică. Un rol important în realizarea producţiei de lapte îl are adăparea, pe perioada verii animalele trebuie să bea 40 – 80l apă vacile fiind adăpate din 3 în 3 ore. Hrănirea vacilor pe timpul iernii – este perioada cuprinsă în general între 15 octombrie şi 15 aprilie când vacile sunt întreţinute în grajd. Trecerea de la regimul de furajare de vară la cel de iarnă se va face treptat căutând ca acesta să nu influenţeze negativ cantitatea de lapte obţinută de la vaci. În perioada de trecere scade treptat cantitatea de masă verde administrată şi creşte treptat cantitatea de siloz, fân şi rădăcinoase astfel încât în jurul datei de 25 noiembrie vacile sunt trecute la furajarea de iarnă. În timpul iernii raţiile furajere care sunt administrate vacilor de lapte trebuie să conţină 70 – 85% fânuri, suculente, rădăcinoase şi 15 – 30% concentrate. Cantitatea de furaje concentrate este variabilă în funcţie de perioada de lactaţie şi capacitatea productivă a vacii respective. Furajele concentrate folosite în raţiile furajere pot cuprinde: 25% uruială de porumb, 30% tărâţe de grâu, 10% uruială de ovăz, 25% şroturi de floarea soarelui, 8% şrot de soia, 2% amestec mineral complex. Adăparea vacilor trebuie făcută atent deoarece animalele consumă cantităţi mari de substanţă uscată. Apa este bine să fie administrată cu ajutorul adăpătorilor automate fiindcă astfel se poate asigura o apă curată şi o temperatură optimă adăpării.

51

Mulsul vacilor Cantitatea, şi chiar calitatea laptelui muls, depind în mare măsură de modul cum se execută mulsul vacilor. În practică se utilizează atât mulsul manual cât şi mulsul mecanic, mulsul manual fiind aplicat în gospodăriile populaţiei care au una sau un număr mic de vaci, iar mulsul mecanic se aplică în exploataţiile agricole cere deţin un număr mai mare de animale. Mulsul manual cuprinde următoarele etape: pregătirea vacilor, pregătirea mulgătorului şi mulsul propriu- zis. Pregătirea vacilor se realizează prin curăţarea locului unde se execută mulgerea, spălarea ugerului cu apă călduţă şi ştergerea acestuia. Pregătirea mulgătorului constă în spălarea pe mâini cu apă şi săpun, îmbrăcarea unui halat şi bonete albe şi aşezarea pe scăunelul de muls în partea dreaptă a vacii. Mulsul se realizează în două etape şi anume: masajul ugerului şi mulsul propriu-zis. Masajul se realizează cu scopul de a pregăti ugerul pentru muls, stimulând secreţia laptelui. Masajul se execută atât la începutul mulsului (1 – 3 minute) cât şi la final de muls (1 – 2 minute). Mulsul manual se poate realiza prin mai multe metode: - mulsul cu mâna plină - mulsul cu nod - mulsul cu două degete. Aplicarea uneia din aceste metode este determinată de mărimea sfârcurilor şi de uşurinţa cu care se mulge vaca respectivă. Mulsul mecanic este forma cea mai răspândită în cadrul fermelor, fiind mult mai avantajos şi mai igienic. Şi acest tip de muls se poate aplica în mai multe sisteme: mulsul la bidon cu ajutorul aparatului individual de muls, sistem utilizat în fermele cu un efectiv de până la 20 vaci. Mulsul la bidon cu instalaţie centralizată de producere a vacumului se aplică în fermele cu un număr mai mare de animale şi mulsul în sistem centralizat este utilizat în săli destinate special acestei operaţiuni. Indiferent de modalitatea de muls aplicată, aceasta trebuie efectuată cu respectarea unor reguli obligatorii: mulgerea să se facă la ore fixe; înainte de muls este obligatoriu pregătirea vacii şi a

52

mulgătorului; mulsul să înceapă imediat după masaj, iar mulgerea să fie energică şi completă; în timpul mulsului se va menţine liniştea. Întreţinerea vacilor de lapte Întreţinerea vacilor de lapte este influenţată de mai mulţi factori cum ar fi: mărimea fermei şi numărul de animale, tipul de adăpost existent, anotimpul în care se face exploatarea vacilor, existenţa păşunii, existenţa taberei de vară, modalitatea de furajare si tehnologia de muls aplicată. Întreţinerea vacilor pe timpul verii se poate face pe păşune cu introducerea vacilor în adăpost numai pentru muls, sau în tabere de vară. De reţinut că în ambele sisteme de întreţinere trebuiesc asigurate umbrare pentru odihna vacilor şi sursă de apă potabilă. Întreţinerea vacilor la grajd pe timpul verii se aplică acolo unde lipseşte păşunea, dar în acest caz se distribuie masă verde la iezle sau se utilizează furajul unic pe toată perioada vieţii productive. Vacile cu producţii foarte mari de lapte vor fi întreţinute obligatoriu în adăpost. Întreţinerea vacilor pe timpul iernii se face în adăposturi special amenajate. În cadrul acestor adăposturi se pot aplica mai multe tehnologii de întreţinere şi anume: întreţinerea legată la iezle pe un singur rând sau pe două rânduri când poate fi cu legare cap la cap sau crupă la crupă. În cazul acestui sistem se poate aplica mulsul la bidon individual sau centralizat şi animalele au o mai mică libertate de mişcare; întreţinerea în stabulaţie liberă (animalele nu sunt legate), caz în care posibilitatea de mişcare este mult mai mare, iar mulsul se realizează centralizat în camere de muls speciale. EXPLOATAREA TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE Taurinele produc peste 50 – 52% din producţia de carne care se consumă, fiind bine apreciată în toate zonele globului, excepţie făcând acele zone unde consumul de carne de vită este interzis religios. Deşi taurinele nu au un randament la sacrificare la fel de mare cu a altor specii, faptul că realizează a carne de bună calitate şi bine apreciată de consumatori le recomandă pentru această producţie.

53

Factori care influenţează producţia de carne Factorii care influenţează producţia de pot fi: a) factori care influenţează producţia globală de carne; b) factori care influenţează producţia individuală de carne. a) Factorii care influenţează producţia globală de carne sunt: numărul de animale la 100 ha. teren; producţia medie de carne pe cap de animal sacrificat. Plecând de la aceste considerente se poate afirma faptul că un număr mai mare de taurine pe ha. asigură prin sacrificare o cantitate mai mare de carne. Producţia medie pe cap de animal poate fi influenţată de greutatea la care se sacrifică animalul, caz în care se recomandă sacrificarea la o greutate cât mai mare dar fără ca acest fapt să influenţeze negativ calitatea cărnii. Un rol important în realizarea unei cantităţi sporite de carne îl are şi randamentul la sacrificare, astfel rasele specializate pentru producţia de carne au un randament la sacrificare de 60 – 65%, iar animalele specializate pentru producţia de lapte au un randament de 40 – 45%. b) Factori care influenţează producţia individuală de carne. Producţia individuală de carne este influenţată atât de factori interni (genetici) cât şi de factori externi. Factorii genetici sunt: tipul fiziologic, rasa şi individualitatea. Tipul fiziologic digestiv şi cel digestiv-respirator este caracteristic animalelor cu aptitudini pentru producţia de carne având un torace lung, rotund, adânc, cu o dezvoltare mare a musculaturii. Rasa. Rasele specializate pentru producţia de carne dau o cantitate mai mare de carne având un randament bun la sacrificare şi o carne de calitate superioară. Rasele mixte dau tăuraşi care prin îngrăşare realizează producţii bune de carne de o calitate superioară, iar rasele specializate pentru lapte au cel mai mic randament la sacrificare, rezultând o cantitate mai mică de carne având şi o calitate mai slabă. Individualitatea. În cadrul aceleiaşi rase există indivizi care valorifică mai bine hrana, au un randament superior la sacrificare, producând o cantitate mai mare de carne în aceleaşi condiţii de exploatare cu alţi indivizi.

54

Vârsta. Animalele adulte dau cea mai mare producţie de carne. Animalele tinere dau o cantitate mică de carne, greutatea lor fiind mică. Vârsta influenţează şi calitatea cărnii, astfel: de la animalele prea tinere se obţine o carne de o calitate inferioară, de la cele adulte carnea este mai slabă calitativ decât de la tineretul special îngrăşat pentru producţia de carne. Sexul. Masculii dau o cantitate mai mare de carne decât femelele, aceştia având o dezvoltare corporală mai mare şi un randament la sacrificare superior. Precocitatea are o influenţă atât asupra calităţii cât şi asupra cantităţii de carne obţinută. Animalele precoce realizează o cantitate mare de carne într-un timp mai scurt cu un spor de creştere în greutate superior realizând un preţ de cost scăzut pe unitatea de producţie. Starea de sănătate influenţează puternic producţia de carne obţinută de la un animal. Animalele bolnave dau producţii scăzute şi de calitate inferioară. Factorii externi care influenţează producţia de carne sunt: sistemul de întreţinere, furajarea şi adăparea, condiţiile pedoclimatice. Sistemul de întreţinere are un rol deosebit în exploatarea animalelor pentru producţia de carne, acesta fiind variabil de la o fermă la alta în funcţie de scopul urmărit, condiţiile pe care le oferă ferma, numărul de animale supuse îngrăşării, categoria de vârstă a animalelor, etc. În practica îngrăşării animalelor se poate realiza îngrăşarea tineretului bovin până la 200 kg pentru carne albă sau îngrăşarea tineretului mascul pentru abatorizare la greutăţi mai mari. Ştiind că toate animalele de producţie şi reproducţie se sacrifică la sfârşitul perioadei de exploatare este indicată recondiţionarea lor prin îngrăşare înainte de sacrificare. Furajarea şi adăparea. Modul cum se asigură furajele din punct de vedere al cantităţii şi calităţii acestora, este esenţial asupra producţiei realizate de la aceste animale. O furajare insuficientă sau cu furaje de proastă calitate va influenţa negativ producţia de carne precum şi calitatea cărnii obţinute. Alături de furajare, şi adăparea animalelor are un rol deosebit. Lipsa apei, asigurarea acesteia în cantităţi insuficiente sau a unei ape nepotabile duce la nedezvoltarea animalului, la îmbolnăvirea sau chiar moartea acestuia, diminuând astfel producţia de carne realizată.

55

Condiţiile pedoclimatice. Exploatarea pentru producţia de carne se poate realiza, aşa cum s-a arătat, în mai multe sisteme de întreţinere şi exploatare realizându-se în ferme mai mult sau mai puţin specializate. Pentru a se asigura condiţiile necesare, amplasarea fermei şi tipul de adăposturi utilizate trebuiesc să corespundă cerinţelor animalelor şi să fie în concordanţă cu condiţiile pedoclimatice pe care le oferă zona respectivă. Sisteme de îngrăşare Sistemul intensiv de îngrăşare Obţinerea unei cantităţi mari de carne şi de bună calitate a făcut ca în practică să se aplice o tehnologie care să permită realizarea acestor deziderate. Tineretul taurin poate realiza 60 – 65% din greutatea de adult, în condiţii optime de întreţinere, în primul an de viaţă prin sacrificare rezultând o carne de calitate superioară foarte bine apreciată de consumatori. În cadrul sistemului intensiv de îngrăşare se cunosc două tipuri de tehnologii: tehnologia de îngrăşare pentru producţia de carne albă şi tehnologia de îngrăşare intensivă a tineretului taurin. Tehnologia de îngrăşare pentru carne albă constă în sacrificarea la vârsta de 12-13 săptămâni, respectiv 90-100 de zile, când se realizează o masă corporală de aproximativ 150kg. În general, pentru această tehnologie de exploatare se utilizează viţei (masculi) din rasele de carne şi mixte, sau metişi ale acestora, care pot realiza un spor mediu zilnic de 1,2-1,3kg şi un randament la tăiere de peste 60%, iar carnea rezultată este de culoare roz-sidefie. Creşterea acestor viţei se realizează în unităţi amenajate special în acest scop, care pot avea o capacitate de 30-200 capete pe serie şi în funcţie de vârsta de sacrificare se pot realiza 3-4 serii pe an. La preluare, viţeii au vârsta de 7-12 zile şi o greutate minimă de 40kg. Hrănirea viţeilor se face numai cu lapte integral sau diferiţi înlocuitori ai acestuia, administrarea altor nutreţuri fiind interzisă, deoarece influenţează negativ calităţile cărnii şi implicit valoarea de comercializare a acesteia. Realizarea de carne albă este destul de costisitoare şi de aceea este indicat utilizarea ei numai în condiţiile existenţei unor comenzi ferme.

56

Tehnologia de îngrăşare intensivă a tineretului taurin Tehnologia de îngrăşare intensivă reprezintă cea mai rentabilă valorificare a viţeilor proveniţi din fermele de exploatare a taurinelor pentru producţia de lapte, fiind un sistem de activitate specializată, utilizându-se ca bază furajeră nutreţurile prelucrate şi combinate. Materialul biologic care e supus îngrăşării variază de la o ţară la alta, în funcţie de tipul populaţiilor aflate în exploatare. Rasele pretabile îngrăşării sunt rasele foarte precoce de carne, cum sunt: Hereford, Aberdeen Angus, Shorthorn şi metişii acestora cu rasele mixte sau de lapte. Rezultate bune se obţin şi de la tineretul din rase mixte cum ar fi Simmental şi Brună. Sub raportul sexului sunt preferaţi masculii deoarece aceştia realizează în aceeaşi perioadă de timp un spor de greutate cu 15-25% superior femelelor, iar carnea are calităţi organoleptice superioare. La rasele de carne se practică alăptarea la mamă până la vârsta de 6-7 luni, hrănirea fiind suplimentată cu nutreţuri concentrate şi fibroase. După înţărcare se realizează o furajare masivă cu nutreţ concentrat şi cantităţi reduse de fânuri de lucernă. În acest fel se realizează sporuri medii zilnice de 1,2-1,5kg, astfel că la vârsta de 1213 luni se obţine o greutate de 420-450kg cu un randament la sacrificare între 60-68%, iar carnea întruneşte însuşiri calitative foarte apreciate. La rasele mixte, hrănirea în perioada de alăptare se face cu cantităţi reduse de substituenţi de lapte, dar cu nutreţ concentrat la discreţie. După înţărcare se realizează o furajare intensă pe bază de porumb siloz, fân de lucernă şi nutreţ concentrat, obţinând sporuri medii zilnice de 1,1-1,2kg astfel că la vârsta de 12-13 luni realizează o greutate corporală de 400-450kg. Randamentul la tăiere este de 5860% obţinându-se o carne de calitate superioară bine apreciată de consumatori. Sistemul semiintensiv de îngrăşare Acest sistem constă în îngrăşarea tineretului până la vârsta de 18 luni, când se realizează o greutate corporală de peste 450-500kg, precum şi îngrăşarea bovinelor adulte, în condiţii care să asigure recondiţionarea şi finisarea lor rapidă. În ceea ce priveşte regimul de hrănire acesta are la bază nutreţurile de volum (fibroase şi suculente), unele produse secundare provenite din industria alimentară, deci, în

57

general, furaje mai ieftine fiind suplimentate cu cantităţi reduse de concentrate. Îngrăşarea semiintensivă începe la vârsta de 12 luni; până la această vârstă tineretul e crescut în fermele de provenienţă cu aceleaşi raţii furajere ca şi viţelele de prăsilă. În perioada 0-6 luni se foloseşte un sistem de hrănire economic, cu cantităţi minime de lapte integral şi smântânit, respectiv 150-180 l lapte integral şi 450-500 l lapte smântânit. Prin această furajare se realizează un spor mediu zilnic de 650-800g. sistemul de hrănire din perioada 0-6 luni urmăreşte obişnuirea cu consumul unor cantităţi mari de nutreţuri fibroase şi suculente pe timp de iarnă şi masă verde sau păşune pe timp de vară. În perioada de îngrăşare se deosebesc trei faze: pregătitoare, îngrăşării propriuzise şi de finisare. În faza pregătitoare 45-50% din raţie este reprezentată de nutreţul de bază (nutreţ murat, borhot, rădăcinoase, masă verde), 2025% concentrate şi 25-30% fânuri. În faza de îngrăşare propriuzisă furajele de bază vor intra în proporţie de 55-65%, concentratele 25-30%, iar fânurile 10-15%. În faza de finisare nutreţul de bază va ocupa o proporţie de 3540%, concentratele 40-50% şi fânurile 10-25%. După cum se poate observa, în faza de finisare consumul de concentrate creşte, având un rol deosebit în ameliorarea calităţii cărnii obţinute prin sacrificare. Recondiţionarea animalelor adulte are drept scop obţinerea unor cantităţi superioare de carne, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, de la animale care şi-au încheiat viaţa productivă. Perioada de recondiţionare durează între 80-100 zile, fiind influenţată de starea de întreţinere iniţială a animalelor, precum şi de felul şi calitatea furajelor folosite. În recondiţionarea animalelor se pot utiliza mai multe sisteme de îngrăşare: îngrăşarea cu reziduri industriale, îngrăşarea cu rădăcinoase, tuberculi, porumb murat şi îngrăşarea cu nutreţ verde. În toate cele trei sisteme de îngrăşare alături de nutreţul de bază se administrează şi nutreţuri concentrate şi fibroase.

58

CAPITOLUL V CREŞTEREA PĂSĂRILOR Importanţa economică a creşterii păsărilor Importanţa creşterii păsărilor rezidă atât din însuşirile productive ale acestora, cât şi în particularităţile lor biologice. De la păsări se obţin ca produse principale: ouăle, carnea şi ficatul gras, grăsimile, iar ca produse secundare: penele, puful, fulgii şi dejecţiile. Ouăle sunt un aliment complet. Datorită compoziţiei chimice şi a valorii biologice generale, este superior laptelui. Oul are în componenţa sa (în proporţie mai mare decât laptele) protide, lipide, vitamine (A, D, E, B2, B3, B7), săruri minerale. Digestibilitatea oului este comparată cu cea a laptelui (100% pentru gălbenuş şi 97% pentru albuş). Ouăle sunt utilizate nu numai în consumul populaţiei, ci şi în industria farmaceutică, chimică, în tăbăcărie etc. Carnea diferitelor specii şi rase de păsări deţine o pondere în continuă creştere în alimentaţie, datorită calităţilor sale, fiind un produs dietetic, cu valoare nutritivă şi digestibilitate superioară. Grăsimea produsă de palmipedele îngrăşate este apreciată pentru calitatea ei. Ficatul gras reprezintă un produs cu o mare valoare alimentară, fiind materia primă pentru producerea diferitelor preparate culinare. Puful şi fulgii sunt o materie primă pentru industrie. Subprodusele avicole, reprezentate de resturile de abator, se administrează în stare proaspătă sau sub formă de făină animală în alimentaţia animalelor de blană. Dejecţiile sunt utilizate în alimentaţia altor animale (bovine). Cojile de ouă pot reprezenta un furaj mineral valoros, cu mare digestibilitate. Importanţa creşterii păsărilor este sporită şi de următoarele particularităţi biologice ale acestora: au o intensitate de creştere foarte mare: puii de carne realizează la o lună ( 30 zile ) circa 1,5 kg, prin mărirea greutăţii avute la ecloziune de peste 30 ori; consum specific redus: astfel, în producţia de ouă se înregistrează un consum de 1,8-2 kg furaj combinat pentru 1kg masă ou, iar în producţia puilor de carne se constată o continuă creştere a sporului mediu zilnic şi o scurtare a duratei perioadei de creştere, asociată cu scăderea 59

consumului specific. Precocitate sexuală ridicată, puicuţele încep ouatul la 18-20 săptămâni, se înmulţesc foarte rapid, putându-se obţine într-un an, pe cap numeroşi produşi: 60 la curcă, peste 250 la găină şi raţele uşoare, aceştia ajungând să producă anual între 30-60 kg carne, pentru un kilogram greutate vie. Păsările au o mare adaptabilitate la diferite sisteme de întreţinere, putând fi crescute cu succes în sisteme intensiv – industrial. Situaţia actuală şi perspective în creşterea păsărilor Creşterea păsărilor este o îndeletnicire cu veche tradiţie în ţara noastră. Preocupările pentru creşterea păsărilor pe baze ştiinţifice şi de a transforma creşterea extensivă a acestora într-o ramură economică a producţiei agricole datează încă din secolul al XIX-lea, datorită unor savanţi cu renume mondial ca Ion Ionescu de la Brad, N. Filip, Gh. Maior, G.K. Constantinescu şi alţii. În perioada antebelică, efectivul de păsări a scăzut (27 milioane). Păsările erau întreţinute exclusiv în sistem gospodăresc, aveau greutate şi producţie de ouă scăzută. În timpul celui de-al doilea război mondial efectivul s-a redus şi mai mult, ajungând la 15 milioane. Între anii 1949 şi 1989 avicultura în România a cunoscut o puternică dezvoltare pe baze noi, moderne şi ştiinţifice. Începând din anul 1949 s-au înfiinţat primele ferme avicole de stat cu capacitate de 2-5 mii găini şi 5-15 mii pui. În acelaşi an s-au făcut importuri de material biologic valoros: pui din rasele Rhode-Island, Leghorn şi boboci din rasa Campbell, cu scopul de a se putea difuza reproducători de valoare pentru ameliorarea raselor locale. S-a dezvoltat sistemul de incubaţie artificială, s-a iniţiat formarea cadrelor de specialişti. Anul 1962 marchează trecerea aviculturii la sistemul de exploatare pe baze industriale, prin înfiinţarea primului combinat avicol de la Crevedia – Ilfov. Efectivul de păsări a înregistrat o creştere de la un an la altul. Odată cu sporirea efectivului a crescut şi producţia de ouă; în anul 1980, media producţiei de ouă pe cap de pasăre furajată, în numeroase ferme avicole, a depăşit 220 bucăţi. Cu toate că avicultura românească a reuşit să atingă performanţe de invidiat chiar de către firme cu renume şi însemnate realizări pe plan mondial, după 1989 a cunoscut o decădere importantă. Multe unităţi specializate în producţia de carne şi ouă au 60

fost desfiinţate şi chiar distruse. În aceste condiţii producţiile au scăzut o dată cu efectivele. Din fericire unităţile de reproducţie unde a fost cazat materialul biologic de mare valoare, au supravieţuit, mai mult din voinţa specialiştilor şi a personalului din aceste ferme, decât prin hotărârea conducătorilor agriculturii din ultima perioadă. În aceste condiţii cu o gândire corectă şi puţin sprijin avicultura românească poate fi uşor revigorată. Iniţiativa trebuie să aparţină specialiştilor, iar fermele particulare de mai mică sau mai mare capacitate, trebuie să asigure necesarul de ouă şi carne de pasăre, atât pentru nevoile interne cât şi pentru export. Criterii de clasificare a raselor de găini Cele mai folosite criterii de clasificare a raselor de găini sunt: specializare, locul de origine, greutatea corporală, caracterele morfologice. Rasele de găini În caracterizarea raselor ce găini se utilizează următoarea clasificare: - rase combatante – care sunt caracterizate prin rusticitate, intensitate mare de creştere, carne de calitate superioară, greutate corporală la masculi de 4 - 6 kg, la fermele 2,5 - 4 kg, producţie de ouă de 100-150 buc/cap; - rase grele – au carnea de calitate superioară, sunt tardive, consum specific de hrană ridicat, greutatea la masculi 4,55,5 kg, la femele 3,5-4,0 kg, producţia de ouă 80-150 buc/cap. - rase uşoare – au greutate corporală mică 2 kg la femele cu o variabilitate mare şi o producţie de ouă destul de ridicată (220 buc.). - rase intermediare – se caracterizează prin producţii mixte ouă – carne sau carne – ouă, au greutatea corporală de 2,53,5 kg la femele şi 3-4 kg la masculi, producţia de ouă 150240 buc.

61

Rase combatante Combatantă de Assel este originară din India, poate avea culoarea albă, roşie, pestriţă; culoarea ciocului galbenă – roşie; creasta bătută; dezvoltare corporală mică cu picioare scurte. Combatantă malaieză este originară din Asia, culoarea neagră – roşcată; culoarea ciocului galbenă – roşie; creasta bătută; dezvoltare corporală mare cu piept larg şi picioare lungi. Combatantă indiană este originară din India, culoarea neagră – roşcată; culoarea ciocului galbenă – roşie; creasta bătută; dezvoltare corporală mare cu picioare scurte. Combatantă engleză de tip vechi este originară din Anglia, culoarea roşu cu negru; culoarea ciocului şi picioarelor albă – roză; creasta simplă; membre de înălţime mijlocie, trunchi slab dezvoltat. Combatantă engleză de tip modern este originară din Anglia, culoarea roşu-cărămiziu, culoarea ciocului şi a picioarelor cenuşie-roşie, creasta simplă, talie înaltă cu gât şi membre foarte lungi. Corniş este originară din Anglia, culoarea albă, roşie cu alb, galbenă; culoarea ciocului şi a picioarelor galbenă-roşie, creastă bătută triplă, trunchi de formă ovoidală cu muşchii pectorali puternic dezvoltaţi.

62

Rase grele Cochinchina este originară din China, are culoarea galbenăpotârnichie, albă, neagră-barată, culoarea ciocului şi a picioarelor galbenă-roşie, creasta simplă, aspect globulos, coadă mică rotunjită, picioare încălţate.

Brahma este originară din Asia, are culoarea herminat închis sau herminat deschis, culoarea ciocului şi a picioarelor galbenă, roşie, creasta triplă mică, asemănătoare la corp cu Cochinchina.

Dorking este originară din Anglia, are culoarea argintie sau albă, ciocul şi picioarele de culoarea albă-roză, roşie, creasta simplă, iar la varietatea albă bătută, trunchiul dreptunghiular, spinarea lungă cu membre scurte care au 5 degete. Langshan este originară din nordul Chinei, are culoarea neagră sau albă, ciocul şi picioarele au culoarea neagră, albă-roză sau roşie, creasta este simplă, talia mare cu picioare foarte lungi, trunchi dreptunghiular cu spinarea mai largă decât la celelalte rase asiatice. Faverolles este originară din Franţa, are culoarea albă, ciocul şi picioarele de culoare alb-roză, roşie, creasta simplă sau bătută. Prezintă barbă şi favoriţi, trunchiul asemănător cu a rasei Dorking, cu picioare subţiri şi lungi cu 5 degete.

63

Rase uşoare Leghorn este originară din S.U.A., dar răspândită în multe ţări având mai multe tipuri: american, german, danez, olandez. Culoarea prezintă 11 varietăţi, dar cea mai răspândită este cea albă. Culoarea ciocului şi a picioarelor galbenă-albă, creasta simplă. Creasta este mare, dreaptă la cocoş, aplecată la găini, capul cu aspect fin, urechiuşele mari, ovale, bărbiţe lungi şi fine, trunchiul se înscrie întrun trapez, spinarea dreaptă, abdomen dezvoltat, picioarele relativ lungi. Rase intermediare Rhode-Island este originară din S.U.A., de culoare roşie sau albă, cu ciocul şi picioarele de culoare galbenă, roşie. Creasta simplă, capul fin, ciocul mic, gâtul mijlociu, trunchiul are forma dreptunghiulară, este larg, adânc şi foarte lung. New-Hampshire originară din S.U.A., de culoare roşie sau cărămizie, ciocul şi picioarele de culoare galbenă, roşie, iar creasta simplă. Există două tipuri: de carne şi de ouă. Este asemănătoare cu rasa Rhode-Island, dar mai masivă. Sussex originară din Anglia, de culoare herminat-deschis, roşie, roşie-pestriţă, ciocul şi picioarele de culoare albă-roză, roşie, creasta simplă. Are capul de mărime mijlocie, gâtul bine dezvoltat, trunchi lung, larg, spinarea lungă şi dreaptă, largă, picioarele lungi. Plymouth Rock este originară din S.U.A., are 6 varietăţi de culoare, cele mai importante albă şi barată. Ciocul şi picioarele de culoare galbenă, roşie. Creastă simplă.

64

Este asemănătoare ca aspect cu Rhode-Island, dar cu gâtul şi spinarea mai scurte. Wyandotte este originară din America de Nord, se cunosc 12 varietăţi, cea mai răspândită este cea albă. Culoarea ciocului şi a picioarelor este galbenă, roşie, iar creasta bătută. Trunchiul de formă pătrată, spinarea scurtă şi largă, penaj abundent şi înfoiat. Orpington este originară din Anglia, are culoarea galbenă, neagră sau albă. Ciocul şi picioarele de culoare albă-roză, roşie, cu creastă simplă. Trunchi de formă pătrată, pieptul şi abdomenul largi, spinarea scurtă, în formă de şa, penajul înfoiat. Australorp originară din Australia, de culoare neagră cu reflexe verzui, culoarea ciocului şi a picioarelor neagră, roşie, cu creastă simplă. Trunchiul lung, larg şi adânc, de formă pătrată. Minorca este originară din Spania, are culoarea neagră, albă, galbenă sau barată. Ciocul şi picioarele au culoarea neagră la varietatea neagră si alb-roz la varietatea albă şi barată. Creasta este în general simplă, dar sunt şi subvarietăţi cu creastă bătută. Conformaţie asemănătoare cu a raselor uşoare, dar cu forme mai largi şi adânci. Gât golaş de Transilvania este originară din România, are culoarea albă, neagră, roşie sau barată, ciocul şi picioarele de culoare albă la varietatea albă şi neagră la varietatea neagră şi roşie. Creasta simplă, capul are mărime mijlocie, faţa golaşă, gât de lungime mijlocie fără pene, curbat în formă de S, trunchi cilindric cu format dreptunghiular. ÎNMULŢIREA PĂSĂRILOR Dezvoltarea embrionului de pasăre se realizează în afara organismului matern, lucru care face posibil ca înmulţirea păsărilor să se poată realiza în mod artificial, sub control strict, în aparate speciale numite incubatoare. Obţinerea unor rezultate bune depinde în mare măsură de calitatea ouălor folosite la incubaţie. Factori care influenţează calitatea oului de incubaţie Formarea lotului de reproducţie la găini trebuie să se facă cu cel puţin 4-6 săptămâni înainte de recoltarea ouălor pentru incubat, când puicuţele au 18-22 săptămâni. La gâşte, care sunt monogame, pentru a obţine indici de incubaţie, loturile se formează cu 2-3 luni înainte de începerea ciclului de ouat.

65

Numărul de masculi şi raportul între sexe influenţează în mod deosebit procentul de fecunditate. În practică se repartizează un cocoş la 10-12 găini din rase uşoare, la 8-10 din rase intermediare şi la 5-6 găini din rase grele. La curcan se repartizează 12-15 curci; la gâscan 3-4 gâşte şi la răţoi 5-7 raţe. Însămânţarea artificială se practică din ce în ce mai mult având avantajul obţinerii unui număr mare de produşi de la reproducători de mare valoare. Sisteme de împerechere şi metodele de creştere influenţează atât procentul de fecunditate cât şi capacitatea de ecloziune. Împerecherile înrudite duc la o scădere a indicelui de incubaţie şi se constată o mortalitate mare a embrionilor în ultima săptămână de incubaţie. Încrucişarea între rase şi hibridarea liniilor care duc la apariţia fenomenului de heterozis, determină o fecunditate mare şi un procent ridicat de ecloziune. Vârsta păsărilor influenţează atât fecunditatea cât şi capacitatea de ecloziune. Cel mai bun procent de fecunditate şi ecloziune se obţin de la găinile aflate la primul ciclu de ouat. De reţinut este faptul că ouăle obţinute de la puicuţele tinere au un procent scăzut de ecloziune şi dau pui de calitate scăzută. Sistemul de întreţinere şi adăpostire influenţează în mod deosebit fecunditatea, motiv pentru care condiţiile de microclimat din interiorul adăpostului trebuie să fie cât mai apropiate de cerinţele biologice ale păsărilor. Regimul de lumină influenţează atât numărul de ouă obţinute cât şi fecunditatea acestora. Se observă o corelaţie între creşterea indicilor de incubaţie şi creşterea zilei lumină. Hrănirea. Un factor deosebit care influenţează calitatea ouălor de incubat este alimentaţia. Pentru ca puiul să se dezvolte normal oul trebuie să conţină toate substanţele nutritive necesare, lucru posibil în condiţiile asigurării unei furajări echilibrate. Recoltarea ouălor trebuie să se facă cu multă atenţie pentru a evita deteriorarea ouălor, prin murdărire sau fisurarea cojii. Recoltarea ouălor se va face de 2-3 ori pe zi. Păstrarea ouălor. Păstrarea ouălor până la introducerea în incubator trebuie să se facă în depozite speciale, în care se vor asigura condiţii de microclimat optime. Temperatura de păstrare este de 810C şi umiditatea de 70-80%. Păstrarea ouălor în depozite se face pe 66

stelaje speciale în poziţie orizontală şi se vor întoarce de două ori pe zi. Transportul ouălor se face pe cofraje în lăzi speciale de transport, iar în timpul transportului trebuiesc evitate mişcările bruşte care pot duce la spargerea ouălor. Vechimea ouălor. Ouăle de găină puse la incubat trebuie să fie cât mai proaspete şi să nu depăşească 7 zile perioada de stocare. Pentru ouăle de raţă, vechimea maximă este de 3-4 zile, iar pentru cele de curcă este de 6-7 zile. Sortarea ouălor de incubaţie. Examenul exterior. Prin acesta se urmăreşte calitatea cojii, aceasta trebuie să fie întreagă, fără spărturi sau fisuri, eliminând ouăle care nu au coaja întreagă. De asemenea, se apreciază forma ouălor, urmărind raportul dintre diametrul longitudinal şi cel transversal, care trebuie să fie de 1,25-1,35, un vârf trebuie să fie mai ascuţit, celălalt mai rotunjit, eliminând ouăle prea ascuţite, rotunde, turtite sau strangulate. Suprafaţa cojii trebuie să fie netedă, ouăle cu depuneri neregulate de calciu, aspre sau murdare vor fi eliminate. Examenul ovoscopic. Alături de aprecierea exteriorului ouălor un rol deosebit în obţinerea unor procente ridicate de ecloziune îl are şi aprecierea interiorului ouălor. Acest examen se realizează cu un aparat special numit ovoscop. La ovoscop se examinează grosimea cojii, mărimea camerei de aer, gălbenuşul, albuşul, şalazele, membranele cochiliere. Coaja ouălor alese trebuie să fie groasă şi să nu prezinte un aspect marmorat. Camera de aer trebuie să fie la capătul rotunjit la oului, având un diametru de până la 1,5cm. Ouăle care prezintă camera de aer pe lateral sau în capătul ascuţit vor fi eliminate de la incubaţie. Gălbenuşul trebuie să fie întreg şi puţin mobil; albuşul vâscos, fără cheaguri de sânge sau corpuri străine. Ouăle care nu prezintă aceste caracteristici vor fi eliminate de la incubaţie. Incubaţia Incubaţia este procedeul prin care se asigură condiţiile necesare dezvoltării embrionului din ou într-o perioada caracteristică fiecărei specii de păsări. Incubaţia poate fi naturală, când condiţiile de incubaţie sunt asigurate de cloşcă şi artificială, când condiţiile de incubaţie sunt asigurate în aparate speciale numite incubatoare. 67

Durata perioadei de incubaţie variază de la o specie la alta, fiind de 21 de zile la găini, 28 de zile la curci, 27 de zile la bibilici, 17 zile la prepeliţă, 28 de zile la raţă, 30 de zile la gâşte şi 17 zile la porumbei. Incubaţia naturală este un procedeu care se aplică numai în cazuri izolate, de tip experimental şi în gospodăriile populaţiei. Incubaţia artificială s-a extins foarte mult atât pe plan mondial, cât şi la noi în ţară, fapt ce a făcut să se dezvolte creşterea păsărilor în sisteme intensive de exploatare. Capacitatea incubatoarelor poate fi de la câteva zeci de ouă la peste 80000 bucăţi, amenajate în adevărate staţii de incubaţie. Aceste staţii sunt deservite de ferme de reproducţie, producând pui de o zi pentru fermele de găini ouătoare, sau fermele pentru pui de carne. Realizarea unei performanţe deosebite în cadrul incubaţiei artificiale este condiţionată de respectarea unor parametri de incubaţie. Incubaţia ouălor de găină Temperatura de incubaţie. La ouăle de găină temperatura de incubaţie este cuprinsă între 37,5 şi 37,9C. La începutul perioadei de incubaţie temperatura este mai mare urmând ca ea să scadă treptat începând cu ziua a 10-a de incubaţie, când căldura biologică a embrionilor, începe să se facă simţită. Umiditatea relativă a aerului. Deşi asupra umidităţii relative din perioada de incubaţie există păreri deosebite, practica a demonstrat că rezultatele cele mai bune s-au obţinut când umiditatea s-a menţinut în jurul valorii de 60 cu abateri de 5 – 10 (15%) în diferite perioade ale incubaţiei. La ecloziune umiditatea trebuie să fie de 65 – 75%. Schimbul de gaze (Ventilaţia). Pentru obţinerea unui microclimat optim de incubaţie este nevoie ca incubaţia să fie activă, datorită faptului că ouăle sunt aşezate în sertare cu maxim de folosire a spaţiului. Prin incubator trebuie să treacă aer încălzit şi umidificat, cu un conţinut de 21% oxigen şi nu mai mult de 0,03 – 0,04% CO. În eclozionatoare cantitatea de CO2 poate creşte până la 0,2%. Viteza de circulaţie a aerului trebuie să fie cuprinsă între 0,1 – 1,8m/sec. Poziţia şi întoarcerea ouălor. Pentru a se realiza o bună uniformizare a factorilor de microclimat, cu consecinţe benefice asupra dezvoltării embrionare, se impune realizarea întoarcerii ouălor pe parcursul incubaţiei. Întoarcerea ouălor poate să înceapă din prima zi de incubaţie dar şi din a tria zi. Suspendarea întoarcerii se face în 68

momentul când ouăle se transferă în eclozionator cu trei zile înainte de ecloziune. Scurtarea intervalului dintre întoarceri sporeşte procentul de ecloziune, astfel s-a demonstrat că la 2 întoarceri pe zi se obţine un procent de ecloziune de 67,4%, pe când la 8 întoarceri pe zi se poate obţine un procent de 78.1%, experienţa fiind făcută pe ouă de rasă Leghorn alb. Unghiul de întoarcere al ouălor este de 180 în incubatoarele de suprafaţă şi de 42 - 45 în cele de volum. În vederea obţinerii unor rezultate bune în procesul de incubare a ouălor, este necesară respectarea unor reguli înainte ca ouăle să ajungă în incubatoare. După recoltare în cel mult 2 ore, ouăle vor fi fumigate în spaţii speciale cu 50 ml formol, 30%, 25 g hipermanganat de potasiu sau var cloros şi 2 ml tinctură de iod pentru fiecare m 3. Acest procedeu poartă denumirea de formolizare şi trebuie executat la temperatura de 20C şi la umiditate relativă de 80-85% timp de 30 min. Acelaşi tratament se aplică ouălor şi în staţia de incubaţie. Preincubaţia ouălor este necesară şi se realizează la o temperatură de la 28,5 la 32,5C şi o umiditate relativă de 75%. Preincubaţia trebuie să înceapă cu 12 ore înainte de introducerea ouălor în incubator. La incubarea ouălor de găină se disting 4 etape, fiecare etapă având cerinţe diferite faţă de factorii de incubaţie. (tabel nr.4). Tabel nr.4 Parametri de incubaţie la ouăle de găină Etapa de incubaţi e

Zile de incubaţie

I II III IV

1–6 7 – 12 13 – 18 19 – 21

Parametri de incubaţie Temperatur Umiditate Întoarcerea a a ouălor din % oră în oră. C 37,5 – 37,8 56 – 60 Da 37,5 – 37,8 45 – 50 Da 37,5 – 37.8 45 - 50 Da 37,2 – 37,4 70 - 75 Nu

După 18 zile de incubaţie ouăle sunt transferate în eclozionator. Timpul optim de transfer este atunci când 5% din ouă sunt ciocnite. Eclozionarea ouălor de găină se produce, în general, la 21 zile şi 6 ore la găinile aparţinând raselor uşoare şi la 21 zile şi 9 ore la cele din rasele grele, iar în cazul în care s-a făcut preincubaţia la 21 zile. 69

Incubaţia ouălor de curcă Ouăle de curcă se transportă din fermă la staţia de incubaţie în timpul cel mai scurt, deoarece ovogeneza la curcă se manifestă şi la temperatura mediului ambiant de 21C. Cele mai bune rezultate se obţin atunci când perioada de stocaj nu depăşeşte 3 – 4 zile. Preincubarea ouălor de curcă se face la temperatura de 28C şi umiditatea relativă de 75% timp de 10 – 12 ore. Dacă ţinem cont de faptul că incubaţia la curcă este de 28 zile transferul ouălor în eclozionator se face la 26 zile de incubaţie. Parametrii tehnici ce trebuie asiguraţi în incubator sunt următorii: temperatura de 37,5 – 37,8C şi umiditatea de 86F, iar ouăle se întorc din 2 în 2 ore la 180. În eclozionator temperatura va fi de 36,6 – 36,8C iar umiditatea relativă de 84F în primele 8 ore, de 86F de la 9 la 16 ore şi de 92F în restul perioadei, iar ouăle nu se mai întorc. Incubaţia ouălor de palmipede Recepţia si fumigarea ouălor de palmipede se face după aceeaşi tehnologie de lucru cu cea folosită în cazul ouălor de găină. Ouăle murdare se spală şi se dezinfectează cu o soluţie de cloramină 1% la temperatura de 30C, după care se clătesc cu apă curată la temperatura de 38C. Ouăle spălate şi dezinfectate sunt introduse în camera de uscare la temperatura de cel puţin 22C, uscarea făcându-se cu un curent de aer cald. În continuare, ouăle se aseptizează prin iradiere cu raze ultraviolete. În acest sens se folosesc lămpi de 30W cu radiaţia de 2537 Å, care trebuie sa funcţioneze timp de 20 de minute pentru fiecare şarjă de ouă. Distanţa optimă faţă de sursa de ultraviolete este de 20 cm. În vederea stocării, ouăle se aşează pe cofraje cu capătul ascuţit în jos. Pe parcursul perioadei de stocaj se vor respecta următorii parametrii: pentru primele 3-4 zile se va asigura o temperatură de 11-12C, o umiditate relativă de 70-75%, fără a face o întoarcere a ouălor. Pentru perioada de la 4-7 zile, ouăle vor fi menţinute la temperatura de 10-11C, umiditatea relativă de 80% şi nu vor fi întoarse. Pentru vârsta de peste 7 zile a ouălor se va asigura o temperatură de 7-10C, o umiditate relativă de 80% şi 2-4 întoarceri pe zi. În camerele de stocaj se realizează fumigaţii zilnice cu o soluţie 70

conţinând următoarele substanţe pentru fiecare metru cub de volum: 20ml aldehidă formică (concentraţie 30%); 1ml tinctură de iod; 10g hipermanganat de potasiu. Înainte de a fi introduse la incubat, ouăle se preincubează la temperatura de 28-30C şi umiditate relativă a aerului de 75%, timp de 12ore. Aşezarea ouălor pe sită în incubator se face în poziţie orizontală la ouăle de gâscă şi verticală la ouăle de raţă, cu vârful ascuţit în jos. Temperatura de incubaţie este de 37,5C, iar umiditatea relativă a aerului de 58-60%. Ouăle se întorc din oră în oră, alternând întoarcerea sub un unghi de 42-45 cu întoarcerea sub un unghi de 180. În ziua a 28-a de incubaţie, ouăle se transferă în eclozionator. În prima zi de ecloziune se asigură o umiditate relativă a aerului de 70%, după care aceasta creşte la 80%, menţinându-se o temperatură constantă de 37,2C. TEHNOLOGII DE EXPLOATARE A HIBRIZILOR DE GĂINĂ Exploatarea găinilor în rasă curată nu prezintă un avantaj economic, motiv pentru care prin munca de cercetare, selecţie şi ameliorare s-au creat linii în cadrul raselor care, combinate între ele, dau naştere unor hibrizi de la care se obţin rezultate superioare atât în producţia de carne cât şi în producţia de ouă. Realizarea acestor hibrizi a necesitat o muncă imensă, dar rezultatele obţinute justifică această muncă, iar performanţele acestor hibrizi se îmbunătăţesc într-un ritm accelerat, astfel, dacă la nivelul anilor 90 se realizau producţii de 1600 – 1800g la 56 zile (8 săptămâni) cu un consum specific de 2,5-3 kg furaj/kg spor în greutate, în anul 2004 sunt hibrizi specializaţi în producţia de carne care realizează 2000g la vârsta de 42 zile cu un consum specific de 1,6-1,8kg furaj/kg spor în greutate. Principalii hibrizi aflaţi în exploatare pe plan mondial sunt: ARBOR ACRES, AVIAN, COBB, HYBRO, LOHMANN, ROSS, SHAVER, ISA, hibrizi obţinuţi în marele centre avicole din Europa fiind răspândiţi atât în marile cât şi în micile unităţi de exploatare avicolă.

71

Hibrizii de ouă sunt reprezentaţi de găini cu o greutate de aproximativ 1,5-2kg având penaj de culoare neagră, roşie sau albă. Hibrizii roşii şi negrii produc ouă pigmentate de culoare roşie (mai bine apreciate în Europa), iar hibrizii de culoare albă produc ouă de culoare albă bine apreciate în Asia şi America. De remarcat este faptul că şi hibrizii ouători au cunoscut o linie ascendentă în ceea ce priveşte performanţele productive. În ultimul deceniu s-a trecut de la o producţie de 250-270 ouă pe ciclu de ouat (57 săptămâni) cu un consum specific de 150-160g furaj/ou la performanţe de 300-330 ouă pe ciclu de ouat cu un consum specific de 140-145g furaj/ou. Principalii hibrizi aflaţi în exploatare sunt: ISA BROWN, SHAVER, TETRA SL, LOHMANN, BOVANS. TEHNOLOGII DE CREŞTERE A PUILOR DE CARNE Exploatarea puilor pentru producţia de carne se poate face prin creştere la sol – pe aşternut permanent sau pe baterii specializate pentru creşterea puilor broiler. La ora actuală tendinţa este spre creşterea broilerilor pe aşternut permanent, modalitate de exploatare, care deşi asigură o densitate mai mică pe unitate de suprafaţă, oferă posibilitatea obţinerii unor carcase de pui de o calitate superioară mult mai bine apreciate de consumator. Creşterea puilor de carne pe aşternut permanent Halele destinate creşterii broilerilor sunt pregătite în vederea populării. Perioada de pregătire durează în mod normal 3 săptămâni. În prima săptămână se efectuează primele lucrări: - evacuarea aşternutului - demontarea echipamentului tehnologic şi scoaterea lui din hală. - spălarea halei cu un jet de apă sub presiune - curăţarea echipamentului tehnologic - repararea şi completarea echipamentului tehnologic - dezinfecţia halei - dezinfecţia incintei şi a căilor de acces. În săptămâna a doua se execută: - controlul sanitaţiei sub raportul germenilor şi a încărcăturii de fungi - repetarea lucrărilor de dezinfecţie, dacă rezultatele de sanitaţie obţinute de la laborator o impun 72

În săptămâna a treia se execută: - deschiderea şi aerisirea halei - introducerea aşternutului în hală (coji de floarea soarelui, paie, talaj, ciocălăi tocaţi, etc.) şi dispunerea lui într-un strat uniform gros de 10cm. - introducerea şi montarea în hală a echipamentului tehnologic - dezinfectarea prin fumigaţie - deschiderea halelor în vederea recepţiei puilor de o zi. De remarcat este faptul că la ora actuală existenţa pe piaţă a unor tehnologii moderne de adăpare, furajare şi condiţionare a microclimatului face posibilă scurtarea perioadei de vid sanitar la aproximativ 14 zile. Transportul puilor din staţia de incubaţie la halele de exploatare se realizează cu mijloace auto speciale în lădiţe de plastic cu capacităţi de 80 de pui pe lădiţă. Aceste mijloace de transport trebuie să fie prevăzute cu sisteme de încălzire şi condiţionare a aerului specifice puilor de o zi. Condiţii tehnologice necesare exploatării puilor de carne în hale pe aşternut permanent În vederea recepţionării puilor de o zi, adăposturile vor fi pregătite în prealabil. Se va distribui aşternutul permanent pe toată suprafaţa adăpostului în grosime de 10cm. Se vor monta eleveuzele în număr suficient, în jurul acestora se vor realiza ţarcuri din plăci de PFL, ţarc având diametrul mai mare cu un metru decât diametrul eleveuzei. În interiorul ţarcului se vor distribui intercalat hrănitori şi adăpători specifice puilor de o zi. Cu o zi înainte de populare se va porni încălzirea, astfel că în momentul populării să se asigure o temperatură de 30 - 32C. Fotoperioada va fi de cel puţin de 23 de ore de lumină şi se menţine aşa până la sfârşitul perioadei de creştere. Este recomandată şi o perioadă de întuneric de o oră, deoarece dacă intervine o pană de curent păsările vor fi obişnuite cu întunericul şi nu vor intra în panică. În cazul puilor de carne nu trebuie modificată durata luminii, ci se modifică numai intensitatea luminii care scade treptat odată cu înaintarea în vârstă. Iniţial intensitatea luminoasă va fi de 3 – 3,58 W/mp ca la vârsta de 4 săptămâni să coboare la 1 W/mp. Intensitatea 73

luminii se poate regla prin reducerea numărului de surse de lumină şi prin schimbarea puterii becurilor folosite. Asigurarea frontului de furajare şi adăpare. În primele două săptămâni de creştere se vor folosi tăviţe de plastic sau tablă zincată în care se vor pune un strat de furaj cu o grosime de 1-1,5cm. De reţinut este faptul că este obligatoriu să se îndepărteze permanent resturile de aşternut şi dejecţiile din ele. Pentru o sută de pui se calculează o tăviţă de furajare, tăviţe care se aşează în primele două săptămâni în jurul eleveuzelor. Dispozitivele de furajare destinate puilor mari se vor introduce în mijlocul săptămânii a doua, introducerea fiind treptată, apropiindu-se tăviţele de furajare folosite anterior, cât mai mult de ele, urmând ca tăviţele să se scoată din adăpost. În cazul jgheaburilor sau dispozitivelor cu lanţ de furajare, se va ţine seama de ambele părţi, calculând un front de furajare de 2cm/pui. În cazul hrănitorilor circulare se calculează 50-60 pui la un hrănitor cu diametrul de 40cm. Furajul se pune în hrănitor până la jumătatea acestuia. Adăparea puilor se realizează cu o apă adusă la temperatura de 20C pentru prima săptămână de viaţă, iar în celelalte faze de creştere apa va avea temperatura de 16-18C. Până la vârsta de 1,5-2 săptămâni adăparea se face cu adăpători conice asigurând o adăpătoare de 2 litri pentu 50 de pui. Adăpătorile vor fi curăţate bine în fiecare zi. Trecerea la sistemul de adăpat pentru vârste mai mari se face începând cu săptămâna a doua. Acest sistem poate fi cu niplu, adăpători cu contra greutate sau jgheab cu nivel constant, cele mai moderne fiind adăpătorile cu niplu. Pentru un pui se calculează 2,5cm front de adăpare la jgheab sau 15 pui la un niplu (picurător). Atât dispozitivele de furajare cât şi cele de adăpare vor fi menţinute permanent la nivelul înălţimii spatelui puilor. Densitatea La stabilirea densităţii de populare se vor lua în calcul următoarele: greutatea vie dorită la tăiere, frontul de adăpare şi furajare de care dispunem, precum şi capacitatea de ventilaţie a adăpostului.

74

Astfel se pot popula între 16-22 de pui/mp în funcţie de greutate, însă un calcul la modul general se referă la un optim de 30-32kg greutate vie/mp. Densitatea la populare se poate realiza conform datelor din tabelul nr.5 Tabel nr.5

Densitatea la populare în funcţie de greutatea planificată Greutate vie (kg) 1,20 – 1,50 1,50 – 1,70  1,70

Pui/mp 22 18 16

Temperatura În creşterea puilor trebuie să se asigure o temperatură corespunzătoare fiecărei categorii de vârste. Pentru puii de o zi este nevoie de o temperatură mai ridicată fără variaţii semnificative. Temperatura se controlează la înălţimea puilor. Temperatura poate fi realizată cu ajutorul eleveuzelor sau cu suflante prin încălzirea întregii hale sau combinaţia acestora. În funcţie de vârsta puilor, temperaturile necesare de realizat sunt cele din tabelul nr.6 Tabel nr.6

Evoluţia temperaturii în funcţie de vârsta puilor Vârsta (zile)

Sub eleveuze

0-7 8 – 14 15 – 21 22 – 28 29 – 35 36 – 42  42

32 – 33 29 – 32 27 24 -

Temp. aerului din adăpost 27 26 25 24 22 21 18

Încălzirea întregii hale la temperatura de(C) 32 – 33 29 – 30 27 – 29 24 – 26 22 – 24 21 18

În condiţii de iarnă cu temperaturi scăzute se poate izola jumate din adăpost pentru a economisi energia necesară pentru încălzirea spaţiului. Puii vor sta în spaţiul astfel creat până la vârsta de 1-2 săptămâni, când spaţiul de vine deja insuficient, moment în care se 75

deschide şi cealaltă jumătate a încăperii. Sub o eleveuză cu diametru de 1,5m se pot încălzi 500-800 de pui/ţarc, iar la 10 zile se pot uni câte două ţarcuri, până la 14 zile când ţarcurile se demontează. Ventilaţia În prima săptămână de creştere se menţine temperatura optimă şi nu avem nevoie de o ventilaţie semnificativă. Din a doua săptămână creşte treptat nivelul ventilaţiei pentru că păsările au nevoie de o cantitate mai mare de oxigen datorită creşterii. Necesarul de aer proaspăt este de aproximativ 4 – 7 m³/oră/kg viu în funcţie de tipul de hibrid crescut. Prin ventilaţie se asigură totodată şi umiditatea aerului adăpostului, sunt eliminate gazele nocive şi pătrunderea aerului proaspăt care ajută şi la menţinerea igienică a aşternutului. Intrarea aerului în încăpere este asigurată prin guri de admisie, iar evacuarea prin guri de ventilaţie. Gurile de admisie vor fi prevăzute cu dispozitive de dirijare a aerului. Este recomandat ca gurile de admisie şi cele de evacuare a aerului să fie prevăzute cu site pentru împiedicarea pătrunderii în adăpost a păsărilor sălbatice, rozătoarelor şi chiar a insectelor în perioadelor în care acestea sunt prezente în aer. În situaţiile în care creşterea puilor se face în adăposturi de mare capacitate gurile de evacuare sunt prevăzute cu ventilatoare a căror capacitate se calculează în funcţie de necesarul de aer din interiorul adăpostului. Furajarea În creşterea puilor de carne se pot utiliza mai multe tipuri de furajare. La ora actuală cele mai bune rezultate se realizează prin aplicarea furajării pe trei faze de creştere: faza starter, faza de creştere, faza de finisare. De remarcat este faptul că pentru fiecare fază de creştere se utilizează un furaj specific care trebuie să asigure principii nutritivi specifici vârstei respective. Faza starter (1 – 21 zile) În această fază pui au un necesar energetic proteic şi de aminoacizi mai mare, de aceea se va folosi un furaj tip starter. Conţinutul în aceste elemente este redat în tabelul nr.7

76

Tabelul nr. 7

Raţie furajeră - Faza Starter Compoziţie Substanţă uscată EM păsări Proteină brută Grăsime brută Celuloză brută Sodiu Cloruri Calciu Fosfor Lizină Methionină Methionină+cistină Acid linoleic ++Salinomycin ++Flavofosfolipol Vitamina A Vitamina D3 Vitamina E

Unitate de măsură % Cal/kg % % % % % % % % % % % mg/kg mg/kg UI/g UI/g mg/kg

Cantităţi 88,00 3010,00 22,01 3,90 3,48 0,15 0,24 1,10 0,61 1,40 0,57 0,93 1,76 60,27 4,00 10,00 3,30 30,01

Faza creştere (22 – 35 zile). În această fază se va folosi furaj de creştere. Conţinutul în elemente nutritive este redat în tabelul nr.8

77

Tabelul nr.8

Raţie furajeră - Faza Creştere Compoziţie Substanţă uscată EM păsări Proteină brută Grăsime brută Celuloză brută Sodiu Cloruri Calciu Fosfor Lizină Methionină Methionină+cistină Acid linoleic ++Salinomycin ++Flavofosfolipol Vitamina A Vitamina D3 Vitamina E

Unitate de măsură % Cal/kg % % % % % % % % % % % mg/kg mg/kg

Cantităţi 87,77 3061,036 20,01 3,76 3,26 0,15 0,24 0,96 0,61 1,15 0,52 0,85 1,76 60,06 4,00

UI/g UI/g mg/kg

10,00 3,30 30,03

De remarcat că furajele caracteristice primelor 2 faze conţin coccidiostatice, elemente care au remanenţă de 5 zile în organism de aceea în ultima fază (faza de finisare) furajul nu va mai conţine coccidiostatice. Faza de finisare (35 zile - sacrificare). În această fază se va folosi un furaj de finisare mai bogat în energie metabolizabilă, dar mai săracă în proteine. Conţinutul în elemente nutritive al acestui furaj este redat în tabelul nr.9

78

Tabelul nr.9

Raţie furajeră - Faza Finisare Compoziţie Substanţă uscată EM păsări Proteină brută Grăsime brută Celuloză brută Sodiu Cloruri Calciu Fosfor Lizină Methionină Methionină+cistină Acid linoleic ++Salinomycin ++Flavofosfolipol Vitamina A Vitamina D3 Vitamina E

Unitate de măsură % Cal/kg % % % % % % % % % % % mg/kg mg/kg UI/g UI/g mg/kg

Cantităţi 87,75 3075,00 19,78 3,95 3,31 0,15 0,22 1,04 0,54 1,13 0,49 0,81 1,87 4,00 5,01 0,75 7,51

În furajarea broilerilor se pot utiliza şi alte tipuri de reţete furajere, dar în genere ele respectă conţinutul indicat în tabelele prezentate şi poartă diferite denumiri în funcţie de firma producătoare. Tratamente sanitar veterinare Pe lângă asigurarea unui spaţiu de cazare cât mai igienic cu putinţă, aducerea unor pui sănătoşi din staţii de incubaţie libere de boli este necesar ca pe perioada creşterii asupra puilor să se intervină cu tratamente sanitar veterinare. Tratamentele sanitar veterinare obligatorii şi modul de administrare acestuia sunt redate în tabelul nr.10 Tabelul nr.10

Protocol sanitar-veterinar Vârsta 1 zi 9 – 16 zile

Vaccin contra bolii... Boala lui Marek Bronşita infecţioasă aviară Pseudopestă aviară 79

Administrarea La staţia de incubaţie Aerosoli Aerosoli sau în apa de băut

4 săpt.

Bursită infecţioasă Bursita infecţioasă

În apa de băut În apa de băut

Creşterea puilor de carne pe baterii Marile ferme avicole practică creşterea puilor de carne pe baterii. Aceste baterii au avantajul că asigură o densitate mai mare pe unitate de suprafaţă şi implicit obţinerea unei cantităţi de carne superioară. La noi în ţară se utilizează baterii tip BP – 4 (baterii piramidale pe 4 nivele). Aceste baterii sunt dispuse în tronsoane de 8 cuşti câte 54 tronsoane pe o linie de baterie, asigurând spaţiu pentru un număr de aproximativ 4500 pui pe o linie. Condiţiile de microclimat sunt identice cu cele de la creşterea pe aşternut permanent. Popularea cu pui de o zi se face în cuştile de la nivelul 2 şi 3 asigurându-se câte 18 pui pe fiecare cuşcă. De remarcat că bateriile au dispozitiv de adăpare cu niplu acesta fiind la nivelul puilor şi ridicat pe măsură ce puii cresc. Furajarea puilor se face în primele zile pe covoraşele din baterie urmând ca după prima săptămână furajarea să se execute în jgheaburile de furajare prin distribuire automată. Am precizat că popularea se face cu 18 pui pe cuşcă care după 12 – 14 zile vor fi împărţiţi pe 2 cuşti, respectiv nivelul 1 şi 4. Cu toate că acest sistem de exploatare este economicos el este înlocuit la ora actuală de sistemul de întreţinere pe aşternut, fapt motivat atât de cerinţele Organizaţiilor de Protecţie a animalelor (care au o influenţă destul de mare în Europa), cât şi de obţinerea unei carcase de calitate superioară. TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A GĂINILOR OUĂTOARE Creşterea găinilor ouătoare este o activitate larg răspândită deoarece se pot asigura condiţiile necesare în diverse locuri. Exploatarea găinilor ouătoare se clasifică în două perioade principale: - perioada de creştere a puicuţelor (tineretului de înlocuire) - perioada producţiei de ouă Se pot deosebii două sisteme de creştere a găinilor, respectiv într-o singură fază şi în două faze. În cadrul creşterii într-o singură fază, creşterea puicuţelor şi a găinilor ouătoare se face în acelaşi adăpost începând cu puii de o zi şi 80

până la depopulare. În creşterea cu două faze la vârsta de 17 – 18 săptămâni puicuţele sunt mutate în alt adăpost, când se realizează aşa numitul transfer. După tehnologia de întreţinere vorbim de creşterea pe aşternut permanent şi în baterii. Există posibilitatea de a combina aceste tipuri de creştere astfel: - creştere atât a tineretului cât şi a adultelor pe aşternut permanent - creşterea tineretului pe aşternut permanent şi a adultelor în bateri - creşterea ambelor categorii în baterii. Alegerea sistemului de creştere este determinată în mare măsură de posibilităţile materiale şi financiare ale fermierului. Ambele sisteme prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje, astfel creşterea în baterii prezintă următoarele: avantaje: - mecanizarea recoltării ouălor - pericolul de infecţie mai mic - exploatarea mai bună a adăpostului - igiena ouălor dezavantaje: - cheltuieli mari de instalare şi întreţinere a utilajelor - apariţia accidentelor mecanice şi pierderea unui număr mai mare de găini - menţinerea într-un mediu artificial ceea ce atrage critici din partea OPA. Şi creşterea pe aşternut permanent prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje. avantaje: - investiţii mai mici în tehnologie - imitarea condiţiilor naturale dezavantaje: - murdărirea şi spargerea unui număr mai mare de ouă - pericolul apariţiei unor infecţii datorită întreţinerii îndelungate pe aşternut permanent. Adăposturile destinate creşterii şi exploatării hibrizilor ouători trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie amplasate în zone ferite de persoane străine, animale sălbatice, să fie împrejmuite, cu acces la căile rutiere, cu sursă de apă şi curent electric. Aceste 81

adăposturi să aibă înălţimea de 2,5m, cu perţii drepţi uniformi astfel încât dezinfecţia să se poată face cât mai uşor. Mărimea adăpostului va fi realizată în funcţie de numărul de găini planificate a fi crescute ţinând cont de faptul că pe 1 mp în sistemul pe aşternut permanent se pot caza 5-7 găini, iar pe pardosea cu grătare suspendate la 40cm deasupra pardoseli se pot caza 10-12 găini. În cazul utilizării bateriilor pentru găini ouătoare numărul găinilor cazate creşte foarte mult. La noi în ţară se găsesc în exploatare baterii piramidale pe trei nivele (BP-3). Aceste baterii sunt alcătuite din tronsoane cu cuşti, pe fiecare tronson putând fi cazate 72 de găini ouătoare, câte 4 găini pe cuşcă, un tronson având deschiderea de 2m şi lungimea de 1,2m. Creşterea puicuţelor Perioada de creştere a puicuţelor se împarte în trei faze: 1. Perioada de start cuprinde primele 3-4 săptămâni de viaţă. 2. Perioada de creştere cuprinde perioada de la terminarea fazei de start până la vârsta de 13 săptămâni. 3. Perioada de pregătire pentru intrare la ouat cuprinde perioada între 14 şi 18 săptămâni. Condiţiile ouători

tehnologice

necesare

exploatării

hibrizilor

Temperatura La popularea cu pui de o zi în adăpost trebuie să fie o temperatură de 32 - 33C, iar aceasta se poate realiza fie prin încălzirea întregului adăpost, fie cu eleveuze. Această temperatură se modifică pe măsura înaintării în vârstă a puicuţelor respectându-se valorile redate în tabelul nr.11 Tabel nr.11

Evoluţie temperaturii tineret în locuire 1-119 zile Vârsta (zile) 1–4 5–7 8 – 14 15 – 21 22 – 28 29 – 35 36 – 119

Temperatura (C) 32 - 33 30 28 26 24 22 20 82

Nerespectarea condiţiilor de temperatură pot avea consecinţe negative asupra stării de sănătate a puilor precum şi asupra performanţelor productive pe întregul ciclu de producţie. Aşternutul În cazul aplicării tehnologiei de creştere a puicuţelor pe aşternut permanent, acesta poate fi din talaj, paie tocate, coji de floarea soarelui, etc. Indiferent din ce este format aşternutul trebuie să fie proaspăt, curat, fără urme de mucegai şi să nu conţină praf. Sisteme de adăpare şi furajare Adăparea se poate realiza în perioada de vârstă 1 – 14 zile cu adăpători vacumatice, câte 50 pui la o adăpătoare de 2 litri. Furajarea se realizează cu ajutorul tăviţelor, câte o tăviţă la 100 pui. După 10 – 12 zile în adăpost se introduc adăpătorile cu contra greutate sau cele cu niplu şi de asemenea sistemul de furajare cu jgheab sau sistemul de furajare cu hrănitoare circulare, urmând ca la 14 zile vechile adăpători şi hrănitori să fie scoase din adăpost. Asigurarea frontului de adăpare şi furajare este redată în tabelul nr.12 Tabel nr.12

Parametri front de adăpare şi furajare Specificare Vârsta 0-2 săptămâni 3-18 săptămâni  19 săptămâni

Front de adăpare Pui/ Adăpătoare 1adăpător cm/pui -

Front de furajare Suprafaţa Pui/hrănito jgheab/pui r (D=40cm) 100 pui/tavă 70

50 pui/adăpător -

2,5 cm

7 cm

35

-

4,5 cm

10 cm

30

Furajarea puicuţelor Modul de furajare şi compoziţia furajului au un rol determinant în dezvoltarea puicuţelor, precum şi asupra producţiei realizate în perioada de exploatare.

83

Orice furaj se compune din apă şi substanţă uscată. Cu cât un furaj are substanţă uscată mai multă cu atât are şanse să aibă o valoare nutritivă mai ridicată şi este mai puţin perisabil. Substanţa uscată se compune din substanţe organice şi anorganice. Dintre substanţele organice unele conţin azot, altele nu. Proteine, aminoacizi – dintre substanţele cu conţinut de azot (N) cele mai importante sunt proteinele, care se compun din aminoacizi. Aminoacizii esenţiali pentru păsări sunt: Lizina, Methionina şi Cistina. Din categoria substanţelor fără azot fac parte: glucidele, lipidele, vitaminele şi sărurile minerale. Glucidele: sunt furnizori de energie pentru organismul păsărilor. Componentul furajer cel mai bogat în glucide folosit în reţetele furajere la păsări este porumbul. Lipidele: sunt furnizori de energie şi au rol în absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, E, K). Conţinutul de energie al furajelor pentru păsări se exprimă în energie metabolizabilă (EM). Unitatea de măsură este Cal/kg. Vitaminele: sunt necesare în cantităţi mici în raţiile furajere, dar lipsa lor poate duce la multe afecţiuni nedorite şi chiar la moarte. Sărurile minerale: intră în structura organismului şi au rol în desfăşurarea metabolismului. Organismul are nevoie de cantităţi mai mari de Ca, P, Na, Cl, S, Mg care alcătuiesc grupa macroelementelor, şi cantităţi mici de Fe, Cu, Co, I, F, Zn, Se, Mo, Ni, Si, aceasta alcătuind grupa microelementelor. Cerinţele organismului în microelemente şi macroelemente creşte odată cu dezvoltarea corporală şi cu creşterea producţiei. Hibrizii ouători apăruţi recent pe piaţă, cu producţii mari, au necesarul de micro si macroelemente crescut. Principalul obiectiv ce trebuie realizat prin programul de furajare este obţinerea sporului în greutate corelat cu vârsta respectivă, ceea ce constituie baza procesului de creştere, prin care se ajunge la maturitate sexuală şi la declanşarea ouatului la vârsta optimă pentru fiecare hibrid în parte. Aceasta se poate obţine numai cu o furajare diferenţiată pe faze de creştere şi vârstă. În furajarea puicuţelor se pot utiliza mai multe sisteme de furajare, dar în general se aplică furajarea în trei faze: - furajarea puilor până la 6 săptămâni - furajarea puicuţelor între 6-18 săptămâni - furajarea puicuţelor în faza de preouat între 18-20 săptămâni. 84

Pentru fiecare fază de furajare se utilizează reţete caracteristice având conţinut variabil în elemente nutritive, scăzând pe măsura înaintării în vârstă atât conţinutul în proteine, cât şi conţinutul în energie metabolizantă. Pentru cele trei faze de furajare, în conformitate cu hibrizii ouători aflaţi în exploatare se pot utiliza următoarele tipuri de reţete, conform tabelului nr.13 Tabel nr.13

Reţete furajare tineret înlocuire. Faza I-II-III Compoziţie

UM %

Faza I 0-6 săpt. 87,72

Faza II 6-18 săpt. 87,00

Faza III 18-20 săpt. 87,64

Substanţă uscată EM păsări Proteină brută Grăsime brută Celuloză brută Sodiu Cloruri Calciu Fosfor Lizină Methionină Methionină+ cistină Acid linoleic ++Amprolium ++Ethopabate Vitamina A VitaminaD3 Vitamina E

Cal/kg %

2925,81 19,96

2842,77 15,63

2838,54 16,48

%

2,87

2,51

2,77

%

4,29

3,99

4,15

% % % % % % %

0,15 0,24 0,97 0,67 1,10 0,41 0,77

0,15 0,26 0,92 0,63 0,51 0,30 0,61

0,15 0,24 2,03 0,63 0,77 0,35 0,66

% mg/kg

1,41 125,03

1,10 81,84

1,40 -

mg/kg

8,00

5,24

-

UI/g UI/g mg/kg

10,01 3,72 15,00

10,01 2,50 15,01

10,00 2,50 20,00

Deoarece furajul pentru puicuţe are un conţinut de energie şi proteine mai mic decât furajul pentru puii de o zi, ritmul de dezvoltare al păsărilor este încetinit şi nu permite îngrăşarea excesivă a puicuţelor 85

înainte de începerea ouatului, deoarece ar întârzia debutul ouatului. Dacă puicuţele nu prezintă semne de îngrăşare se poate utiliza formula de furajare ad libitum (la discreţie). Din aceste motive este indicat să se realizeze cântărirea săptămânală a puicuţelor, această operaţiune făcându-se prin alegerea la întâmplare a mai multor puicuţe din toată hala de creştere. Creşterea găinilor ouătoare Nivelul producţiei de ouă depinde de mai mulţi factori. Dintre aceşti factori amintim pe cei mai importanţi. Adăpostul Deoarece producţia de ouă este dependentă de lumină, intensitatea şi durata acesteia, trebuie să excludem condiţiilor naturale şi să alegem un adăpost fără geamuri (hala oarbă). În aceste adăposturi avem posibilitatea de a regla perioada de lumină în mod artificial. Găinile pot fi crescute pe aşternut permanent sau în baterii. Lumina Respectarea programului de lumină este tot atât de importantă ca şi furajarea. Dirijarea luminii în tehnologia de creştere şi pentru producţia de ouă se face cu următorul scop: - dirijarea dezvoltării sexuale în corelaţie cu dezvoltarea corporală şi producţia - obţinerea producţiei maxime de ouă - obţinerea de ouă cu greutate corespunzătoare - dezvoltarea corporală. De remarcat este efectul luminii care, prin creşterea perioadei de iluminat, duce la scăderea perioadei de creştere şi ajungere la maturitate sexuală, iar scăderea perioadei de iluminat prelungeşte durata necesară ajungerii la maturitate sexuală. În exploatarea găinilor ouătoare există două principii obligatorii de respectat în legătură cu lumina. - în timpul creşterii puicuţelor, numărul orelor de lumină şi intensitatea acesteia să nu crească niciodată. - în cursul perioadei de ouat, numărul orelor de lumină şi intensitatea acesteia să nu scadă niciodată. Numărul orelor de lumină şi intensitatea acesteia se schimbă odată cu schimbarea tipului de furaj, respectiv când se trece de la o fază de furajare la alta.

86

În practica curentă, fiecare hibrid ouător are un anumit program de lumină indicat de firma producătoare. Pentru exemplificare prezentăm programul de lumină pentru hibridul Tetra SL şi hibridul Shaver 579 conform tabelului nr.14 În primele 3 zile, folosim o lumină de 23-24 ore, cu intensitate de 20 lucşi, respectiv 3,54 W/mp suprafaţă hală. Puii au nevoie de această fotoperioadă ca să se poată dezvolta corespunzător. După această perioadă este necesar să se reducă fotoperioada conform programului, totodată intensitatea luminii va scădea la 5 lucşi, care se va menţine şi în continuare până la începerea ouatului (18-20 săptămâni). Durata luminii de 8-11 ore, care este limita inferioară, se va menţine câteva săptămâni, apoi mărim fotoperioada treptat până la durata maximă de 16 ore, care rămâne până la sfârşitul perioadei de ouat. Intensitatea luminii pe perioada de ouat este de 20 lucşi. Tabel nr.14

Programul de lumină Hibridul Tetra SL; Shaver 579 Vârsta 1-3 zile 4-5 zile 5-13 zile 14-21 zile 3 săpt. 4-17 săpt. 18-19 săpt. 19-20 săpt. 21 săpt. 22 săpt. 23-47 săpt. 48 săpt. 49 săpt. 50 săpt. 51-72 săpt.

Tetra SL Durata de lumină (h) 23 21 21 18 13 8 9-10 11 12 13 14 14,5 15 15,5 16

Shaver 579 Vârsta Durata de lumină (h) 1-3 zile 23 4-14 zile 21 3 săpt. 19 4 săpt. 17 5 săpt. 15 6 săpt. 13 7-17 săpt. 11 18 săpt. 12 19 săpt. 12,5 20 săpt. 13 21 săpt. 13,5 22 săpt. 14 23 săpt. 14,5 25 săpt. 15,5 26 săpt. 16 27-72 săpt. 16

În vederea asigurării unei iluminări corespunzătoare, trebuie să se respecte următoarele condiţii: 87

-

becurile pentru iluminat se montează la o distanţă de 3 m unul de altul, în fiecare direcţie şi la o înălţime de 2-2,5 m, becuri cu putere de 25W, asigurându-se astfel 5 lucşi se recomandă becuri de putere mai mică, dar în număr suficient, becuri de 25-40W. Becurile de 40W se folosesc în număr de 1buc/10mp să nu se utilizeze tuburi de neon, pentru că lumina intermitentă emisă de acestea, stresează păsările lumina în adăpost să fie uniform distribuită, fără ca să rămână locuri întunecoase, pentru că aceasta stimulează păsările la clocit dacă la adăpost există geamuri, iar becurile sunt folosite doar pentru completarea iluminatului, becurile trebuiesc să fie cu lumina asemănătoare cu cea naturală becurile să fie curăţate periodic pentru a genera o lumină uniformă se respectă întotdeauna programul de lumină indicat pentru hibridul populat, care poate să aibă cerinţe diferite faţă de cele prezentate anterior.

Furajarea La apariţia primului ou, în jurul vârstei de 18 săptămâni, se trece la o furajare specifică perioadei de ouat, administrându-se un furaj caracteristic fazei de preouat (18-20 săptămâni). După vârsta de 20 săptămâni, în furajarea păsărilor se disting trei faze de furajare: 1. furajarea în faza maximă de producţie a găinilor 2. furajarea la mijlocul perioadei de ouat 3. furajarea in faza de scădere a producţie Conţinutul în elemente nutritive a reţetelor folosite pe cele trei faze de furajare este redat în tabelul nr.15.

88

Tabel nr.15 Raţii furajere la găini ouătoare. Faza I-II-III Compoziţie Substanţă uscată EM păsări Proteină brută Grăsime brută Celuloză brută Sodiu Cloruri Calciu Fosfor Lizină Methionină Methionină+ cistină Acid linoleic Vitamina A Vitamina D3 Vitamina E

UM

Faza I

Faza II

Faza III

% Cal/kg % % % % % % % % % %

88,65 2769,12 17,89 2,89 3,94 0,15 0,23 3,90 0,58 0,88 0,37 0,69

88,44 2752,23 16,70 2,75 3,93 0,15 0,23 3,90 0,58 0,78 0,36 0,67

88,22 2760,40 15,75 3,57 3,58 0,15 0,23 3,72 0,59 0,72 0,33 0,64

% UI/g UI/g Mg/kg

1,39 10,00 2,50 20,00

1,31 10,00 2,50 20,00

1,22 10,00 2,50 20,00

Aşa cum am amintit exploatarea găinilor ouătoare se poate realiza la sol pe aşternut permanent sau pe baterii. Creşterea găinilor ouătoare la sol În cazul exploatării la sol, trebuie să se respecte următoarele condiţii: Aşternutul – trebuie să fie de cea mai bună calitate, zilnic se vor îndepărta porţiunile aglutinate de dejecţii şi periodic se va împrăştia aşternut nou peste cel uzat mai ales în jurul cuibarelor de ouat. Materialul utilizat iniţial ca aşternut îşi modifică treptat compoziţia, atât datorită încărcării cu dejecţii cât şi transformărilor fizice şi biochimice care au loc. Ca urmare, aşternutul se depreciază structural, acumulează umiditate, îi creşte temperatura, emană gaze (CO2, NH3, H2S, gaz metan), rezultate din descompuneri biochimice, 89

poate produce praf, cu un număr extrem de mare de microorganisme influenţând în mod hotărâtor microclimatul din adăpost. Menţinerea aşternutului uscat, afânat, la umiditatea corespunzătoare întârzie procesul de descompunere, iar aşternutul umed neafânat şi care prezintă crustă favorizează descompunerile anaerobe cu produceri de CO2, NH3, H2S, gaz metan etc. Când umiditatea aerului din adăpost creşte peste 72% atunci umiditatea aşternutului creşte peste 30-40%, accelerând astfel procesele fermentative, iar degajarea de amoniac devine foarte puternică. Amoniacul, deşi este un gaz mai uşor decât aerul, având tendinţa de a urca, datorită umidităţii relative a aerului din hală nu se ridică rămânând astfel la nivelul păsărilor şi expunându-le la acţiunea lui nocivă. În această situaţie trebuie intervenit prin: - răscolirea puternică a aşternutului pentru distrugerea crustei şi aerarea lui; - scoaterea în afara adăpostului a porţiunilor de aşternut umed din jurul adăpătorilor, cuibarelor sau de lângă pereţi; - încorporarea de praf de var şi/sau superfosfat în aşternut în cantităţi de 150-200g/mp; - completarea stratului existent de aşternut, cu cantităţi noi de aşternut proaspăt, uscat şi amestecarea acestuia cu aşternutul existent pentru scăderea umidităţii acestuia la 20-30%. Dacă nu se intervine în acest mod, umiditatea aşternutului creşte la peste 40% când procesul de fermentare şi respectiv de autouscare încetează, crusta rece şi umedă se îngroaşă, iar microclimatul din adăpost este compromis. Calea principală de eliminare a excesului de umiditate din adăpost o reprezintă ventilaţia. Ventilaţia – temperatura – găinile au un necesar de aer proaspăt de 4-5 m³/oră/kg greutate vie. Aceasta nu se poate realiza decât cu ajutorul ventilatoarelor şi a gurilor de aerisire. Ventilatoarele trebuie să aspire aerul de la nivelul înălţimii păsărilor, lucru care se poate realiza cu ajutorul unor tuburi de ventilaţie confecţionate din: tablă, lemn, plastic, etc. Ventilaţia este necesară pentru a asigura: temperatura şi necesarul de oxigen al păsărilor, îndepărtarea CO 2, a NH3 şi a vaporilor de apă. Atenţie să nu apară curenţi de aer, o circulaţie intensă a aerului în interiorul adăpostului cauzează probleme deosebite în privinţa sănătăţii animalelor. Din acest motiv este indicat ca ventilatoarele să fie instalate într-o extremitate a halei, iar în cealaltă extremitate să fie 90

gurile de admisie. De asemenea şi pe pereţii longitudinali se pot amplasa guri de aerisire care vor fi deschise în funcţie de necesarul de aer şi temperatura din hală. Aceste guri de aerisire vor fi prevăzute pe exterior cu site pentru a evita pătrunderea păsărilor sălbatice, rozătoarelor şi a altor elemente nedorite. Ventilaţia are un rol important în menţinerea temperaturii optime în interiorul halelor de producţie. Temperatura de confort termic pentru găinile ouătoare cu producţie maximă de ouă şi consum minim de furaje este cea cuprinsă între 13-18C (13C este optimă pentru un ouat intens şi 18C este optimă pentru valorificarea furajului). Găina poate să producă ouă foarte bine şi la temperatura de +10C şi la 15C, însă cu un consum mult mai ridicat de furaje. Practic cu fiecare grad de temperatură sub 14C, pasărea consumă în plus 1 gram de furaj şi chiar mai mult, pentru a-şi menţine temperatura corporală constantă. De aici rezidă un aspect practic foarte important şi anume faptul că în zilele geroase de iarnă trebuie să se asigure încălzirea suplimentară a adăpostului care este mult mai ieftină, decât administrarea zilnică a încă 10-15g furaj/cap în plus care este scump. Tot atât de inconfortabilă pentru păsări este şi temperatura prea ridicată, deoarece cu cât creşte temperatura peste limita superioară a zonei de confort termic, cu atât pasărea îşi reduce consumul de furaje. Creşterea temperaturii reduce consumul voluntar de nutreţ al găinilor ouătoare cu 1,5% la 1C între 22-30C şi cu 4,6% între 32-38C. Se constată de asemenea modificări importante ale calităţii ouălor în sensul reducerii greutăţii cu până la 9g/ou când temperatura creşte de la 19C la 30C, iar ca urmare a polipneei termice (se elimină cantităţi mari de CO2 care modifică metabolismul calciului), coaja devine mai subţire. Cuibarele pentru ouat – acestea sunt locuri importante intr-un adăpost de păsări. Cuibarele se aşează într-un colţ sau un loc mai puţin luminat. La 5-6 şase păsări se calculează un cuibar de ouat. Cuibarele trebuie întreţinute corespunzător cu aşternut proaspăt, ca ouăle să nu se deterioreze şi să rămână curate. Aşternutul din cuib să fie lipsit de praf, mucegaiuri fiind recomandat să se utilizeze talaj, paie tocate, coceni de porumb tocaţi sau coji de seminţe de floarea soarelui. Cuibarele pot fi construite din scândură, metal sau plastic, având dimensiunile de 25-30 cm. Ele se pot aşeza pe mai multe rânduri dar, nu mai mult de trei. La nivelul 2 şi 3 se montează o bară 91

orizontală, pentru ca găinile să poată avea acces mai uşor la cuibare. Ouăle se recoltează de 2-3 ori pe zi atât din cuibare cât şi ouăle depuse în aşternut. Creşterea găinilor ouătoare pe baterii Suprafaţa bateriei trebuie calculată astfel încât să asigure 400-450cmp/pasăre. Programul de iluminat trebuie să fie asemănător ca şi la creşterea la sol, cu precizarea că pentru fiecare dintre nivelele din baterii va fi aceiaşi intensitate luminoasă. Ouăle se colectează de mai multe ori pe zi, cele murdare se curăţă şi se aşează pe cofraje separate. Pentru a preveni şi apăra integritatea efectivului se vor folosi cofraje noi de fiecare dată, cele vechi care au ieşit din fermă nu se vor mai reintroduce în hală. Ventilaţia trebuie să fie corespunzătoare, astfel încât fiecare nivel al bateriei să fie bine ventilat. Furajarea păsărilor în baterie este identică cu creşterea la sol, cu respectarea normelor de hrană şi a condiţiilor igienice. Intensitatea de ouat Curba de ouat la găinile bine întreţinute are o distribuţie gausiană, adică are o fază ascendentă, un platou şi o fază descendentă. Curba ascendentă de ouat (de la producerea primului ou şi până la atingerea vârfului de ouat) la hibrizii performanţi este de numai 6-7 săptămâni, de la 19 săptămâni când intensitatea de ouat este de circa 5% la 24-25 de săptămâni când intensitatea de ouat depăşeşte 90%. În continuare, de la vârsta de 24-25 săptămâni când curba de ouat atinge intensitatea maximă, procentul de ouat se menţine la un nivel ridicat de peste 85% o perioadă relativ lungă de timp, respectiv până la vârsta de 45-48 săptămâni (4 luni). Curba descendentă începe de regulă după vârsta de 45-50 săptămâni, iar ritmul de scădere este de aproximativ 1% la 2 săptămâni. Datele unei curbe normale de ouat sunt redate în tabelul nr.16

92

Tabelul nr.16

Evoluţia curbei de ouat Vârst a (săpt)

19

5,0

0,4

Greut . medie a ouălo r 44,0

20

25, 0 60, 0 85, 0 90, 0 91, 0 92, 0 93, 0 93, 0 93, 0 93, 0 93, 0 93, 0 93, 0 92, 5

2,1

47,0

50

6,3

50,0

51

12,2

52,0

52

18,5

54,0

53

24,8

55,5

54

31,2

56,5

55

37,7

57,3

56

42,4

58,0

57

50,6

58,6

58

57,1

59,2

59

63,5

59,8

60

69,9

60,2

61

76,4

60,6

62

82,7

61,0

63

21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33

Producţia de ouăbucăţi % media săp cumulată/ca t p

93

Vârst a (săpt)

49

Producţia de ouăbucăţi % media săp cumulată/ca t p 84, 5 84, 0 83, 5 83, 0 82, 5 82, 0 81, 5 81, 0 80, 5 80, 0 79, 5 79, 0 78, 5 78, 0 77, 5

Greutate a medie a ouălor

179,4

63,5

185,1

63,6

190,7

63,7

196,4

63,8

201,9

63,9

207,5

64,0

213,0

64,1

218,4

64,2

223,9

64,3

229,2

64,3

234,5

64,4

240,0

64,4

245,1

64,5

250,4

64,5

255,6

64,6

34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48

92, 0 91, 5 91, 0 90, 5 90, 0 89, 5 89, 0 88, 5 88, 0 87, 5 87, 0 86, 5 86, 0 85, 5 85, 0

89,1

61,3

64

95,4

61,5

65

101,6

61,7

66

107,9

61,9

67

114,0

62,1

68

120,2

62,3

69

126,3

62,5

70

132,3

62,7

71

138,4

62,8

72

144,3

62,9

73

150,3

63,0

74

156,2

63,1

75

162,0

63,2

76

169,9

63,3

77

173,6

63,4

77, 0 76, 5 76, 0 75, 5 75, 0 74, 5 74, 0 73, 5 73, 0 72, 5 72, 0 71, 5 71, 0 70, 5

260,7

64,6

265,8

64,7

270,9

64,7

275,9

64,8

280,9

64,8

285,9

64,9

290,8

64,9

295,7

65,0

300,5

65,0

305,3

65,1

310,0

65,1

314,8

65,2

319,5

65,2

324,1

65,3

Pe parcursul perioadei de exploatare trebuie să se execute o serie de operaţiuni, care au un rol important asupra cantităţii şi calităţii producţiei obţinute. 1. Operaţiuni zilnice - verificarea alimentării cu apă şi a corectitudinii reglării picurătorilor. - furajarea în mai multe tainuri şi urmărirea modului cum se consumă furajul pentru a putea determina calitatea furajului şi starea de sănătate a găinilor 94

-

-

evacuarea dejecţiilor de câte ori este necesar pentru a evita infestarea microclimatului verificarea şi reglarea instalaţiilor de climatizare, în vederea menţinerii unui microclimat corespunzător recoltarea şi înregistrarea găinilor moarte curăţarea sistemelor de furajare recoltarea, sortarea şi înregistrarea producţiei zilnice de ouă 2. Operaţiuni periodice calcularea procentului de ouat săptămânal, înregistrarea acestuia şi compararea cu curba de ouat specific hibridului la vârsta respectivă, (luarea măsurilor ce se impun dacă procentul de ouat nu este corespunzător) calcularea consumului de furaje în funcţie de hibrid şi perioada de vârstă controlul producţiei de ouă şi eliminarea găinilor neproductive calcularea procentelor de mortalităţi efectuarea acţiunilor profilactice din protocolul sanitarveterinar.

Recoltarea, sortarea şi valorificarea ouălor Recoltarea ouălor trebuie să se realizeze de 3 ori pe zi, deoarece lăsate în adăpost, mai ales în condiţiile creşterii la sol ouăle pot fi murdărite, sparte şi chiar consumate de păsări, situaţie nefavorabilă din punct de vedere economic. La recoltare sau după efectuarea acestei operaţiuni, ouăle vor fi sortate pe mai multe categorii în funcţie de cerinţele pieţei. Recoltarea ouălor se poate realiza pe cofraje de carton cu menţiunea că acestea trebuie să fie noi neutilizate în alte ferme, sau cofraje din plastic care pot fi reutilizate deoarece se pot dezinfecta după fiecare recoltare. După sortare ouăle sunt preambalate pe cofraje a câte 30 de ouă, sau pe cofraje-cuib cu capac de 4, 6, 8, 10, 12 ouă. Transportul ouălor la beneficiar se realizează cu mijloace de transport termoizolante în timpul cel mai scurt. Depozitarea ouălor atât în fermă cât şi în reţeaua de distribuţie se face în următoarele condiţii: - temperatura este determinată de durata de păstrare a ouălor, dar cea mai indicată temperatură de păstrare este de 14C 95

-

-

depozitul trebuie să fie curat dezinfectat şi bine aerisit umiditatea relativă trebuie să fie de 70-75%, o umiditate scăzută determinând scăderea greutăţii ouălor, iar o umiditate prea mare determină mucegăirea ouălor mai ales dacă timpul de păstrare este mare depozitarea ouălor trebuie să se facă pe grupe de prospeţime, iar livrarea spre consum să se facă în ordinea intrării în depozit. Perioada maximă de păstrare a ouălor este de 6 luni, situaţie în care ouăle trebuie depozitate în camere frigorifice la temperaturi de 1-1,5C.

Lichidarea găinilor Această operaţiune se execută la vârsta de 77-80 săptămâni în funcţie de hibridul exploatat, când producţia de ouă nu mai este eficientă din punct de vedere economic. Exploatarea găinilor ouătoare trebuie să fie astfel planificată încât producţia cea mai mare de ouă să se realizeze în perioada de iarnă când oul are preţul cel mai bun. Din acest motiv este indicat ca puicuţele să intre în ouat în luna septembrie, realizând vârful de ouat în cele 4-6 luni de piaţă favorabilă, adică din octombrie până în martie-aprilie. Curba economică de ouat începe la vârsta de 37-38 de săptămâni a găinilor, aproximativ în luna ianuarie când se recuperează valoarea iniţială a găinilor şi producţia începe să aducă profit, după această perioadă curba de ouat scade, dar scade şi preţul de vânzare al ouălor. În aceste condiţii de exploatare, după încheierea ciclului de ouat găinile pot fi livrate la abator, pentru sacrificare sau se poate aplica năpârlirea forţată situaţie în care găinile vor mai putea fi exploatare încă un ciclu de producţie. Alegerea uneia dintre cele două formule este stabilită de către fermier în funcţie de posibilităţile financiare, posibilitatea populării cu puicuţe şi cerinţele de ouă ale pieţei. În cazul în care se alege varianta năpârlirii forţate, aceasta este indicat să se realizeze în perioada de vară, când desfacerea ouălor este nefavorabilă, iar temperatura exterioară nu afectează sănătatea găinilor care îşi pierd penele, dimpotrivă acestea beneficiind de un bun confort termic. Producţia de ouă realizată la al doilea ciclu de ouat este cu 1020% mai mică decât la primul ciclu, dar în general se obţin ouă mai mari. 96

Durata perioadei de năpârlire forţată poate dura între 4 şi 9 săptămâni, cu menţiunea că producţia de ouă realizată în al doilea ciclu de ouat este direct proporţională cu durata perioadei de năpârlire. În practică se utilizează programul de năpârlire de 6-7 săptămâni, care se desfăşoară astfel: - realizarea selecţiei efectivelor de găini, fiind eliminate cele tarate sau bolnave - se reduce programul de lumină de la 16 la 8 ore pe zi - nu se administrează furaj pe o perioadă de 7-11 zile în funcţie de starea de întreţinere a găinilor. Dacă procentul de mortalitate depăşeşte 1,5% se va scurta perioada de înfometare - pe parcursul perioadei de înfometare apa se va asigura la discreţie - timp de 2 săptămâni după perioada de înfometare se administrează uruială de porumb la discreţie - după această perioadă timp de 2-3 zile se administrează 45 grame nutreţ combinat pe cap şi zi cu 12-13% P.B.D. - în continuare se trece la furajarea cu nutreţ combinat cu 17% P.B.D. şi se creşte treptat programul de lumină ca la puicuţele de 18 săptămâni, care intră în ouat. De la începerea furajării abundente, în 2-3 săptămâni se ajunge la o intensitate de ouat de peste 50%. În timpul perioadei de năpârlire forţată păsările pierd normal 25-30% din greutatea corporală. Vaccinarea Pentru prevenirea unor boli infecţioase se realizează imunizarea efectivului. Cele mai multe vaccinuri se administrează prin apa de băut. Pentru realizarea eficientă a imunizării efectivului este indicat să se realizeze un protocol de vaccinare. Acest protocol se va realiza în conformitate cu cerinţele hibridului crescut, dar şi cu situaţia epizootologică din zona respectivă. În condiţiile administrării vaccinului în apa de băut se va realiza un repaus hidic de 3-4 ore. Pentru vaccinarea efectivelor de hibrizi ouători indicăm următorul protocol (tabel nr.17). Tabel nr.17

Program vaccinare tineret înlocuire Vârsta 1 zi

Vaccin contra bolii.… Boala lui Marek

Administrarea la staţia de incubaţie

97

9-16 zile 4 săpt. 7 săpt. 8-9 săpt. 13 săpt. 15 săpt. 18 săpt.

Bronşita infecţioasă aviară Pseudopestă aviară Bursită infecţioasă

aerosoli aerosoli sau în apa de băut în apa de băut Bursită infecţioasă în apa de băut Bronşita infecţioasă aviară aerosoli Pseudopestă aviară în apa de băut Pseudopestă aviară în apa de băut Bronşita infecţioasă aviară aerosoli Pseudopesta aviară în apa de băut, aerosoli Sindromul scăderii sau injectabil ouatului(EDS) - metoda cu ace de cusut Difterovariola aviară

TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A BROILERILOR DE CURCĂ În realizarea necesarului de carne de pasăre, un rol important îl are şi creşterea şi exploatarea hibrizilor de curcă (broilerul de curcă). Nici în cazul exploatării pentru carne a curcilor nu se folosesc rase curate, ci în cadrul raselor s-au selectat linii bine conturate prin caracterele lor şi care încrucişate între ele produc hibrizi de carne foarte productivi. De reţinut este faptul că în România sau creat doi hibrizi de curcă foarte productivi la Avicola Bacău şi anume hibridul PRIMA şi DIAMANT. La ora actuală pe piaţă se găsesc hibrizi produşi de două mari companii: Hybrid Turkeys Inc. din Canada şi B.U.T. din Marea Britanie care produc hibrizi grei şi super grei. Broilerul de curcă se creşte în general pe aşternut permanent, fiind şi cazuri în care se creşte până la vârsta de 5 săptămâni în baterii după care urmează să fie transferat la sol pe aşternut permanent. În exploatarea broilerului de curcă pe aşternut permanent trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: Aşternutul este indicat să fie din talaj aşezat în strat uniform, de 10cm vara şi de 15cm iarna.

98

Eleveuza se poziţionează central în mijlocul ţarcului fiind înzestrată cu 2 rezistenţe de 100W. Din a cincia zi aceste rezistenţe pot fi înlocuite cu altele de putere mai mică. Ţarcurile se confecţionează din plăci de P.F.L. cu înălţimea de 50 cm având diametru de 3 m la populare şi de 3,6 m când puii împlinesc vârsta de 8 zile. Din ziua a patra ţarcul începe să se lărgească, iar la 14 zile el se desfiinţează. Într-un ţarc se distribuie 400 pui de curcan. Adăpătorile de tip start Folosite în primele două săptămâni de viaţă a puilor sunt vacuumatice, de culoare roşie sau verde deschisă; la 50 pui de o zi revine o adăpătoare vacuumatică. Apa trebuie să aibă o temperatură de 18-20C. Menţionăm că în cazul puilor de o zi prea vioi apare pericolul şocului hidric deoarece beau prea multă apă, acest şoc se manifestă prin diaree şi tulburări nervoase. Cu toate acestea la popularea halei se recomandă ca toţi puii să fie introduşi cu ciocul în apă, fapt ce determină vidanjarea vezicii biliare şi apariţia reflexului de foame. Hrănitoarele de tip start. Utilizate întocmai ca şi adăpătorile de tip start, în primele două săptămâni de viaţă a puilor se dispun intercalat cu acestea. Ele se prezintă sub forma unor tăviţe de material plastic. La 50 de pui de o zi revine o tăviţă pentru furaj urmând ca de la vârsta de 5 zile puii să se obişnuiască cu consumul de furaj din hrănitori tronconice. Puii de curcă la ecloziune sunt mai mult sau mai puţini orbi şi puţini activi, cu toate că sunt flămânzi. Ei sunt atraşi de tot ce străluceşte şi de aceea atât adăpătorile cât şi hrănitorile trebuie să fie de culoare roşie sau verde deschis. În exploatarea broilerului de curcă trebuie să respecte următoarele condiţii (tabel nr.18) Tabel nr.18

Parametri necesari exploatării broilerilor de curcă Temperatura

Lumină

99

Vârst Sub Ambiental Front a eleveuz ă de ă furajar e (cm) 1 zi 36 22-24 8 tăviţe 2 zile 36 22-24 /ţarc 3 zile 36 22-24 4 zile 36 22-24 5 zile 34 22-24 6 zile 34 22-24 7 zile 34 22-24 2 săpt. 32-35 20 3 săpt. 39-31 18-19 3cm/ca p 4 săpt. 23-27 17-18 3cm/ca p 5 săpt. 20 15-17 6cm/ca p 6-14 15-20 13-16 10 săpt. cm/cap

Front de adăpare (cm)

Densitat Or Intensi e e -tate (W/m2 ) 8 400 pui/ 24 6 adăpători/ţar ţarc 24 6 c 23 6 23 6 22 4 22 4 22 4 18 2 2,5 cm/cap 17 2 2,5 cm/cap

14

1

2,5 cm/cap

14

1

3,0 cm/cap 6cap./m2 14

1

În sezonul călduros, pentru sporirea eficienţei în creşterea broilerului de curcă la sol se poate recurge la o tehnologie modificată, în sensul asigurării unui demaraj de 6 săptămâni în adăposturi cu mediu controlat, după care efectivul se transferă în tabere de vară. Furajarea broilerilor de curcă trebuie să fie în conformitate cu cerinţele nutriţionale ale hibridului crescut, aceste cerinţe fiind satisfăcute de reţete furajere caracteristice broilerului de curcă şi care au în general valorile cuprinse în tabelul nr.19

100

Tabel nr.19

Raţii furajere - broiler curcă Specificare

E.M. (kcal/kg) P. B.(%) Lizină(%) Metionină(% ) Met.+Cist. (%) Ca (%) P (%) Na. (%) Vit.A (U.I./kg) Vit.D3 (U.I./kg Vit.E (mg/kg) Raport energie/ proteină

0-4

5-8

2800

2900

28,028,5 1,80 0,75

Vârsta (săptămâni) 9-12 13-16

17sacrificar e 3100-3200

25.0-25,5

29503000 22.0

30003100 19,0-19,5

1,60 0,63

1,30 0,58

1,10 0,47

0,85-0,90 0,30-0,33

1,15

1,00

0,95

0,80

0,60-0,62

1,35 1,00 0,16 12.000

1,30 0,87 0,15 10.200

1,15 0,77 0,15 10.200

1,10 0,72 0,15 10.200

0.70-0,80 0,50-0,60 0,15 8.480

4800

4080

4080

4080

3390

40,0

34,0

34,0

34,0

28,0

100

111-116

136-138

163-165

194-200

16,0-16,5

Perioada de creştere a puilor de curcă în sistem intensiv de exploatare este de 14 – 18 săptămâni la femele când ating greutatea de 8.0-10,5 kg şi de 20-24 săptămâni la masculi când ajung la greutatea de 17,5-22.0kg. În condiţiile aplicării unei furajări adecvate şi exploatării în condiţii tehnologice normale broilerul de curcă poate realiza un spor în greutate foarte bun.

101

Evoluţia greutăţii corporale şi consumul de furaje este redat în tabelul nr.20 Tabel nr.20

Evoluţia greutăţii corporale masculi/femele Vârsta (săpt) 1 4 8 12 14

Masculi

Femele

0,12 1,00 4,2 8,8 11,3

0,12 0,90 3,1 6,7 8,3

16 18

13,6 -

9,7 11,0

Vârsta (săpt) 20 22 24 Consum total N.C. (kg) Consum specific (kgN.C./k g spor)

Masculi

Femele

18 20,0 22,2 62,9

29,3

3,0

2,68

tabelul redă date privind evoluţia greutăţii corporale la hibridul de curcă BIG-G de la Brifish United Turkeys Ltd. (date preluate după D. Mierliţă 2003). În exploatarea curcilor pentru producţia de carne este necesar să se respecte un program de profilaxie sanitar-veterinară, redat în tabelul nr.21 Tabel nr.21

Profilaxie sanitar-veterinară - Broiler curci Perioada 0-5 zile 10zile 28-30 zile 65-70 zile

Tratamentul Medicatie-antistres-antibioticevitamine A,D3,E. VaccinareaI-aP.P.A. în apa de băut  vitamineA.D3.E. Vaccinarea a II-a P.P.A. în apa de băut vitamine A.D3.E. Vaccinarea a III-a P.P.A.în apa de băutvitamine A.D3.E.

102

CAPITOLUL VI CREŞTEREA SUINELOR Importanţa creşterii suinelor Creşterea porcinelor este una din ramurile principale ale producţiei zootehnice din ţara noastră. Ea trebuie să asigure peste 50% din consumul total de carne al populaţiei şi cantităţi pentru export. Specia porcină asigură o prolificitate şi precocitate deosebită., consum specific redus, adaptabilitate rapidă la condiţiile de mediu şi sistemele de creştere intensive, însuşiri biologice care asigură producţia unor cantităţi mari de carne la un preţ de cost redus. Carnea de porc are o mare valoare nutritivă datorită conţinutului bogat în proteine şi grăsimi; este fragedă gustoasă fiind mult apreciată şi solicitată de consumatori, atât în stare proaspătă cât şi conservată. Evoluţia creşterii porcinelor Importanţa creşterii porcilor pentru asigurarea necesarului de carne pe glob rezultă din creşterea rapidă a efectivelor în toate ţările unde se consumă carnea acestei specii. După datele FAO pe glob se cresc peste 780 milioane de porci. La populaţia actuală a globului, revin circa 19 porci la 100 locuitori. Creşterea rapidă a numărului de porci se observă în mod deosebit în ţările europene cu populaţie densă: Danemarca, Germania, Polonia, Franţa. Cel mai mare consum de carne de porc pe locuitor pe an se înregistrează în Germania peste 55 kg ; carnea de porc reprezintă peste 60% din carnea consumată în această ţară. În ţara noastră există condiţii optime pentru dezvoltarea creşterii porcinelor, datorită factorilor pedo-climatici favorabili, a asigurării bazei furajere şi aprecierii de care se bucură produsele obţinute. În trecut, atât la noi cât şi în alte ţări, se urmărea să se obţină de la porci o cantitate cât mai mare de grăsime; în prezent, se cere o 103

carcasă cu producţie redusă de grăsime. Specializarea porcilor pentru producţia de carne slabă a avut consecinţe importante din punct de vedere economic, deoarece prin creşterea raselor specializate pentru producţia de carne se obţine o producţie mai ieftină şi mai apreciată de consumator. Ţinând seama de cerinţele actuale ale pieţei interne şi externe, eforturile specialiştilor sunt îndreptate spre perfecţionarea raselor de porcine în direcţia obţinerii mei carcase cu proporţie redusă de grăsime, mărirea sporului zilnic de creştere şi scăderea consumului specific pentru 1 kg spor. Pentru realizarea într-un timp scurt a efectivelor care să prezinte aceste însuşiri, s-au importat vieri şi scroafe din rase specializate pentru carne: Landrace, Marele Alb, Petrain, Duroc, Hampshire. Aceste rase se cresc în stare pură, vierii obţinuţi în nucleele de rasă pură sunt folosiţi la ameliorarea porcinelor din rasele locale şi la încrucişări de tip industrial. Însuşirile biologice generale care determină importanţa economică a creşterii porcinelor Importanţa economică a creşterii porcilor se datorează însuşirilor biologice deosebite pe care le prezintă această specie: prolificitate şi fecunditate mare, precocitate deosebită şi o capacitate ridicată de folosire a hranei. Astfel, o scroafă poate da la o fătare 8-18 purcei. Perioada de gestaţie fiind scurtă (114 zile), într-un an se pot obţine uşor două fătări. Datorită precocităţii deosebite, greutatea la naştere a purceilor se dublează după prima săptămână, în timp ce la viţel această greutate se dublează la 1-2 luni. La vârsta de 8-10 luni, scrofiţele şi vierii de prăsilă se pot folosi la reproducţie. Datorită prolificităţii, fecundităţii şi precocităţii folosirii la reproducţie, după calculele specialiştilor, de la o scroafă prin descendenţa ei, se pot obţine în 9 ani un efectiv de 3900000 capete. Tineretul porcin pus la îngrăşat imediat după înţărcare, care la vârsta de 6-7 luni ajunge la 100 kg greutate vie, produce o carne de calitate superioară. În cazul în care îngrăşarea continuă până la 10-12 luni, porcii ajung la 150-160 kg, producând o carcasă mai bogată în grăsime. În ceea ce priveşte puterea de folosire a hranei, porcii ocupă primul loc între speciile de animale domestice mari şi mijlocii. Pentru 1 kg spor de greutate vie, ei consumă, în 104

medie, 4,5 U.N., iar rasele foarte precoce 3,2-3,5 U.N.; faţă de taurinele adulte care consumă 8-10 U.N. şi de ovine 6-10 U.N. În perioada de îngrăşare, un porc dă un spor mediu de 500-600 g, iar în unele perioade chiar 700-800 g. Animalele reformate puse la îngrăşat pot da sporuri de peste 1 kg pe zi. Deşi s-au realizat progrese însemnate în ameliorarea porcinelor, există încă rezerve serioase pentru creşterea principalilor indici: procent de carne în carcasă (700/0), indicele de valorificare e hranei (2 kg), vârsta la care se atinge greutatea de 90 kg (100 zile), spor mediu zilnic (1360 g), număr purcei la o fătare (30), număr purcei crescuţi (20). Toate datele trecute în paranteză reprezintă limita biologică a acestei specii. Porcii dau un randament la tăiere de 70-80%, mult superior celorlalte specii (40-60% la taurine, 40-55% la ovine). La animalele adulte foarte grase, randamentul poate depăşi 85%. Valoare nutritivă a cărnii de porc, exprimată în calorii este superioară tuturor specii lor: 1 kg carne de porc conţine circa 2700 calorii faţă de 1500-1700 calorii cât conţine carnea de vacă şi 1400-1500 calorii cât conţine carnea de oaie. Fiind un animal cu putere mare de adaptare porcul se poate creşte şi îngrăşa pretutindeni. Datorită însuşirilor biologice şi economice menţionate, cheltuielile cu întreţinerea porcinelor se amortizează mult mai repede decât în cazul creşterii altor specii. Clasificarea zoologică a suinelor Din punct de vedere al sistematicei zoologice, porcul se încadrează în: - încrengătura Vertebrata - clasa Mammalia - ordinul Ungulatae - subordinul Paricopitatae - familia Suideae - subfamilia: - Tayasuinae - Babirusinae - Suinae: - genul: - Phacocherus - Potamocherus - Sus: 105

- specia: - Sus scrofa-ferus ( mistreţul european ) - Sus vittatus ( mistreţul asiatic) - Sus verrucocuss Subfamilia Tayasuinae nu a dat forme domestice. Este reprezentată printr-un animal de talie mică denumit “Pecari”, care trăieşte în America de Sud. Subfamilia Babirusinae este reprezentată prin Sus babiruss denumit şi „Porcul cerb”, care trăieşte în insulele din sudul Asiei. Subfamilia Suinae cuprinde trei genuri mai importante: Phacocherus Potamocherus şi Sus. Din genul Phacocherus face parte porcul african cu negi “Le”, iar din genul Potamocherus speciile Potamochcrus larvatus şi Potarnocherus penicilllatus, animale de mărime mijlocie ce trăiesc sub formă sălbatică în vestul Africii. Genul Sus cuprinde trei specii: Sus scrofa-ferus (mistreţu1 european), Sus vittatus (mistreţu1 asiatic) şi Sus verrucoccus. Porcii domestici actuali provin din primele două specii. Strămoşii sălbatici ai porcilor domestici Rasele de porci actuale atât de diferenţiate, sunt rezultatul unui îndelungat proces evolutiv al formelor sălbatice din care provin. Pentru aprecierea nivelului evolutiv al acestei specii până în zilele noastre, este necesară cunoaşterea însuşirilor celor două specii sălbatice originale. Mistreţul european a dat naştere raselor primitive de porci din Europa. Trăieşte îndeosebi în sud-estul continentului, de unde s-a extins şi în Africa de Nord. Ca exterior, prezintă următoarele caracteristici: corpul turtit lateral, cu partea anterioară mai dezvoltată decât cea mijlocie şi posterioară, capul lung, îngust, cu profil aproape drept, râtul lung şi ascuţit, puternic, urechile mici, drepte. Greabănul este înalt şi ascuţit, crupa teşită şi îngustă, abdomenul supt, membre lungi şi puternice. Corpul este acoperit cu păr lung, des şi aspru, de culoare brună, cu nuanţe mai deschise sau mai închise după sezon. Purcelul, la naştere, prezintă dungi longitudinale de culoare brună-închis pe fond deschis. Aceste dungi dispar la câteva luni după naştere. Greutatea corporală este de circa 100 kg, prezentând o mare variabilitate, masculii bătrâni 106

pot ajunge la greutatea de 300 kg. Femelele intră în călduri o singură dată pe an , toamna. Gestaţia are o durată mai mare decât la porcul domestic, fiind de 120-140 zile (faţă de 114 zile). Prolificitatea este de 4-8 purcei, iar durata perioadei de alăptare este de 3-4 luni. Fiind un animal omnivor, se hrăneşte cu ghindă, jir, rădăcini, melci, râme, reptile. Face adesea incursiuni păgubitoare în culturile de porumb şi cartofi. Mistreţul asiatic a participat în foarte mare măsură la formarea actualelor rase de porci. Din el provin rasele primitive din Asia, şi în special “porcul chinezesc cu mască”, importat în secolul al XVIII-lea în Europa, contribuind la formarea raselor perfecţionate, actuale. Are o talie şi o greutate corporală mai mică decât mistreţul european, trunchiul mai puţin turtit lateral, aproape cilindric, trenul anterior şi posterior au o dezvoltare asemănătoare, membrele mai scurte. Are îmbrăcămintea piloasă mai puţin abundentă, culoare brună închisă, uneori neagră. Este mai precoce decât mistreţul european, Însă mai puţin prolific: scroafa produce 3-4 purcei la o fătare, o singură dată pe an, aceştia prezentând aceleaşi dungi longitudinale caracteristice mistreţului european. Situaţia actuală şi structura efectivelor În ultimele decenii structura de rasă s-a modificat substanţial. Dacă în 1938 predominau rasele locale Mangaliţa, Stocli şi metişii acestora, în ultimii ani ponderea cea mai mare o au rasele albe: Marele Alb, Landrace şi metişii lor, care reprezintă 90% din efectiv. În gospodăriile populaţiei din Transilvania cât şi zona subcarpatică a Olteniei şi Munteniei, rasa Mangaliţa, este înlocuită treptat cu rasa Bazna, datorită consumului din ce în ce mai mic de untură de porc, cât şi superiorităţii porcului Bazna în privinţa prolificităţii şi precocităţii. În perspectivă, în ţara noastră se preconizează creşterea raselor albe cu producţie ridicată de carne cum ar fii : Marele Alb, Yorkshire, Landrace, LS, 345 Periş, rase pigmentate : Hampshire, Duroc, CornwaIl, Wessex. Din totalul efectivelor de porci din ţara noastră se vor creşte numai 8% în rasă pură restul vor fi metişi si multipli, care vor fi produşi sistematic pentru valorificarea fenomenului de 107

heterozis. Clasificarea raselor de porci Pentru clasificarea raselor de porci se folosesc mai multe criterii ca: diferite particularităţi morfologice, gradul de ameliorare, tipul productiv, locul de formare, etc. După mărimea taliei şi greutate rasele de porci au fost grupate în: rase mari, mijlocii şi mici. După lungimea urechilor: rase cu urechi mari şi aplecate (blegi), rase cu urechi mici şi drepte şi rase cu urechi mijlocii. După culoarea părului: rase albe, negre, roşii şi bălţate. După origine: rase europene şi rase asiatice. După gradul de ameliorare: rase primitive, ameliorare şi perfecţionate. După tipul productiv, adică după modul în care predomină producţia de carne sau grăsime, rasele de la noi din ţară pot fi clasificate astfel: rase de carne: Landrace, Marele Alb, Yorkshire, Cornwall, porcul Alb de Ruşeţu, Duroc, Pietrain; rase mixte: Berk, Albul mijlociu, Albul de Banat, porcul Bazna; rase de grăsime: Mangaliţa. În descrierea raselor din ţara noastră se foloseşte următoare clasificare: Rase locale. În această grupă deosebim: rase primitive locale: rasa Stocli; rase locale ameliorate: rasa Mangaliţa, porcul de Strei, porcul Alb de Banat, porcul Alb de Ruşeţu. Rase importate perfecţionate: Marele Alb, Landrace, Albul mijlociu, Berk, Cornwal, Pietrain, Duroc, Hampshire, Cester- White. Rasele de porci La noi în ţară se creşte un număr mare de rase de porci. Ele pot fi clasificate astfel : - rase locale : - primitive (rasa Stocli) - ameliorate (rasa Mangaliţa, porcul Bazna, porcul de Strei, porcul Alb de Banat şi porcul Alb de Ruşeţu) - rase importate perfecţionate (Marele alb, Landrace. Albul 108

mijlociu, Berk, Cornwall, Pietrain, Duroc, Hampshire, Chester White) Rase locale primitive Rasa Stocli provine din Sus scrofa-ferus, este o rasă locală neameliorată. Are talia mică, conformaţie caracteristică raselor primitive: cap mare, urechi drepte, profil drept, gât lung, trunchi scurt, turtit lateral, şunci slab dezvoltate, părul bogat formează o coamă de culoare asemănătoare cu a mistreţului. Prolificitatea de 6-8 purcei ; consumă 6-7 U. N. pe 1 kg spor, este tardiv, la 1 an ajunge la 80-100 kg, porcii adulţi au greutatea de 160-180 kg. Este în curs de dispariţie, se transformă prin încrucişări de absorţie. Rase locale ameliorate Mangaliţa este o rasă ameliorată, s-a format în Iugoslavia. Talie mijlocie, conformaţie tipică raselor de grăsime, profilul uşor concav, urechi mijlocii şi blegi, trunchiul scurt, insuficient dezvoltat în lungime, spinarea convexă, şunci slab dezvoltate, abdomen lăsat, osatura slabă, păr abundent, creţ, culoarea poate fi blondă, neagră, roşie. Prolificitatea medie este de 5-8 purcei, purcei înţărcaţi 3-5 capete. Capacitatea de alăptare 33 kg, consumă 5-6 U.N. pe kg spor, produce multă grăsime, raportul carne-grăsime 1: 1. Se creşte în gospodăriile populaţiei din Transilvania şi Banat. Efectivul este foarte redus şi în scădere. Bazna s-a format la sfârşitul secolului XIX în România, din scroafe Mangaliţa încrucişate cu vieri Berk. Talia este mijlocie, conformaţia tipului mixt: capul mic, profil uşor concav, urechi uşor aplecate trunchiul de lungime mijlocie, cilindric, linia spinării uşor convexă, şuncile satisfăcător dezvoltate, părul neted, abundent, culoarea neagră cu brâu alb în dreptul spetelor. Prolificitatea este medie 8-9 purcei cu 7-8 purcei înţărcaţi, capacitate de alăptare de 43 kg, consum pentru 1 kg spor este de 4,5-5 U.N., valorifică bine păşunea şi furajele suculente. Pentru mărirea precocităţii, prolificităţii şi calităţii cărnii se încrucişează cu Wessex. Porcul de Strei s-a format din încrucişarea porcului local cu rasa Cornwall şi Berk, în judeţul Hunedoara. Are talia mijlocie, conformaţie caracteristică tipului mixt, cap mijlociu, profil concav, 109

urechi mari şi blegi, trunchi turtit lateral, spinarea convexă, şuncile slab dezvoltate, membre puternice, păr negru neted, abundent. Prolificitatea este de 9-10 purcei. Precocitatea slabă, consum 5,6 U.N. pe kg spor, valorifică bine păşunea. Se ameliorează prin încrucişări cu Cornwall. Alb de Banat s-a format din încrucişarea porcului local cu York mijlociu, Edelschhwein şi Marele Alb. Are talia mijlocie spre mare, tip productiv mixt, cap mic, profil concav, urechi mici, îndreptate în sus sau uşor aplecate, trunchi mijlociu ca lungime, aproape cilindric, larg, abdomen uşor lăsat, spinare dreaptă, şunci dezvoltate, păr rar, neted, culoare albă. Proliticitatea este de 9-10 pureci la fătare si înţarcă 7-8, capacitatea de alăptare 38,8 kg. Consumul pe kg spor 4,2-4,.5 U.N. Se ameliorează pin încrucişări de infuzie cu Landrace şi Marele Alb. Porcul de Ruşetu s-a format din încrucişarea porcului Stocli cu Marele Alb şi Landrace la S.C.Z. Ruşeţu. Conformaţie caracteristică porcului de carne, capul mare, profilul uşor concav, urechi mari îndreptate în sus, trunchiul larg, cilindric, şunci bine dezvoltate, membre puternice, părul des, alb, pielea prezintă pete pigmentate. Prolificitatea medie este de 10 purcei la naştere cu 8 înţărcaţi, având o capacitate de alăptare de 41,8 kg. Consumul este de 4,1-4,3 U.N. pe kg spor. Se ameliorează prin încrucişări cu rasa Landrace. Rase importate perfecţionate Marele alb s-a format în Anglia. Este o rasă de talie mare, tip de carne, capul mare, larg, profil uşor concav, urechi mijlocii îndreptate în sus sau uşor înainte, trunchi cilindric, lung, larg, linia superioară dreaptă, şuncile foarte bine dezvoltate, musculoase, membrele cu schelet foarte bine dezvoltat, pielea de culoare albă-roză, părul neted, puţin abundent. Prolificitate medie, 10-11 purcei, înţarcă 8-9, cu o capacitate de alăptare de 41,7 kg. Realizează greutatea de 90 kg la vârsta de 183 de 110

zile, cu un consum specific pe kg spor de 3 U.N. Spor mediu zilnic de 630 g. Se ameliorează prin selecţie şi se utilizează la încrucişări industriale cu celelalte rase. Landrace s-a format în Danemarca. La noi s-a importat din Anglia, Canada, Suedia şi se creşte în rasă curată în ferme specializate. Rasă de talie mare, specializată pentru carne, capul mic, profilul concav, urechile mari, subţiri şi aplecate înainte, trunchiul foarte lung, cu două coaste în plus, trenul mijlociu şi posterior dezvoltate, şuncile foarte musculoase, rotunjite, membrele rezistente cu osatură fină, pielea de culoare albă-roză, părul alb, neted, puţin abundent. Prolificitate medie 10-11 purcei la fătare cu 8-9 purcei înţărcaţi şi o capacitate de alăptare de 43,4 kg. Realizează greutatea de 90 kg la 188 zile cu un spor mediu de 600 g, la un consum pe kg spor de 3,3 U.N. Se ameliorează prin selecţie şi se utilizează la încrucişări industriale. Albul mijlociu s-a format în Anglia din încrucişarea Albului Mic cu Marele Alb. Este o rasă de talie mijlocie, cu conformaţia tipului de carne grăsime: cap mic, profil concav, urechi scurte şi drepte, trunchi cilindric, şuncile bine dezvoltate, membrele cu schelet fin, pielea albă-roză, părul fin, scurt. Prolificitate medie de 8-9 purcei la fătare, precocitate bună, consum pe kg spor 4-4,1 U.N., produce carne grasă. Se creşte mai puţin în rasă pură. Berk (Negrul mijlociu) s-a format în Anglia prin încrucişări multiple şi selecţie. Este o rasă de talie mijlocie, cu o conformaţie caracteristică tipului mixt: cap mic, profil concav, urechi mici, purtate în sus, linia spinării dreaptă, crupa largă, şuncile dezvoltate, membre cu scheletul fin, culoarea pielii neagră, cu păr fin, scurt, prezintă depigmentări la extremităţile membrelor, vârful cozii şi rât. Prolificitatea este medie, de 7-8 purcei la fătare, scroafele au capacitate bună de alăptare, precocitate bună, rustic, rezistent, dă carne grasă. 111

Cornwall (Marele negru) s-a format în Anglia prin încrucişarea porcului local cu porcii chinezeşti. Este o rasă de talie mare, conformaţie caracteristică raselor mixte: cap mic, profil concav, urechi mari şi blegi, trunchi plat, linia superioara convexă, şuncile bine dezvoltate, pielea groasă, încreţită la animalele adulte, de culoare neagră, părul lung, negru. Prolificitatea medie 9 purcei cu 7,7 purcei înţărcaţi. Capacitatea de alăptare este de 40,6 kg, spor mediu zilnic 611 g, la un consum de 4 U.N. pe kg spor. Se utilizează la ameliorarea porcului de Strei. Pietrain s-a format în Belgia. Este o rasă de talie mijlocie, specializat pentru carne: cap mic, profil drept, urechi mici, drepte, trunchi cilindric, larg, linia spinării dreaptă, crupa şi şuncile foarte dezvoltate, membre bine dezvoltate, osatura fină, culoare bălţată cu negru. Prolificitate medie 9- 10 purcei fătaţi cu 7-8 înţărcaţi, capacitate de alăptare 35,2 kg, realizează greutatea de 90 kg la 209 zile, spor mediu zilnic 541 g, consum pentru un kg spor 3,7 U.N. Se utilizează la încrucişări industriale pentru calitatea deosebită a cărnii. Wessex s-a format în Anglia, din încrucişarea porcului local cu rase chinezeşti. Rasă de talie mijlocie, conformaţie caracteristică raselor de carne, cap mic cu profil concav, urechi mari şi blegi, trunchi lung, mai puţin larg, şuncile bine dezvoltate, culoare neagră, cu brâu alb în dreptul spetelor. Prolificitate medie, 10-11 purcei la fătare, cu 89 înţărcaţi, capacitate de alăptare de 40,4 kg, consum pe 1 kg spor în greutate de 3,4 U.N. spor mediu zilnic de 581 g. Este o rasă utilizată la încrucişări industriale. Hampshire s-a format în America; la baza formării ei stau rasele englezeşti Wessex şi Essex. Rasă de talie mare, conformaţie caracteristică rase-lor de carne, cap mic, alungit cu profil drept (asemănător mistreţului), urechi mici, drepte, trunchi de lungime mijlocie, cu linia superioară convexă, crupa şi şuncile dezvoltate, 112

membrele puternice, drepte, culoarea neagră cu brâu alb în dreptul spetelor. Prolificitate medie 9-10 purcei la fătare cu 6-7 înţărcaţi; capacitatea de alăptare 37kg, realizează greutatea de 90 kg la 195 zile cu un consum pe 1 kg spor de 3,32 U.N., spor mediu zilnic 558 g. Se creşte în rasă pură, vierii fiind folosiţi la încrucişări industriale. Duroc s-a format în America. Rasă de talie mare, specializată pentru carne, cap mic, profil drept, urechi mici, uşor aplecate înainte, trunchi lung, larg, ascuţit, şunci bine dezvoltate, membre puternice, drepte, culoarea roşie-cărămizie, închisă. Prolificitatea medie 10-11 purcei la fătare cu 7-8 înţărcaţi. Ajunge la greutatea de 90 kg în 185 zile cu un consum pe 1 kg spor de 2,85 kg furaje. Spor mediu zilnic de 580 g. Se creşte în rasă pură în ferme de selecţie, iar vierii sunt folosiţi la încrucişări industriale. Chestter-White s-a format în America (Pensilvania), din încrucişarea porcului local cu York mare şi Lincoln. Rasă de talie mare, cu conformaţie caracteristică porcului de carne, cap mic, profil uşor concav, urechi mici fine, aplecate, trunchi cilindric, şuncile bine dezvoltate, membre rezistente, culoare albă. Prolificitatea medie, 1011 purcei la fătare, cu 7-8 înţărcaţi, capacitate de alăptare 32,5 kg, spor mediu zilnic 521 g, consum pe 1 kg spor de 32,5 kg furaje. Se creşte în rasă pură. Yorkshire provine din Marele Alb englezesc selecţionat in America, de unde a fost importat la noi in ţară. Rasă de talie mare, conformaţie caracteristică raselor specializate pentru carne, cap mic profil concav, urechi mici drepte, trunchi lung, şunci bine dezvoltate, osatura mai fină decât la Marele Alb, pielea albă-roză, părul alb. Prolificitatea medie, 10-11 purcei la fătare, cu 8-9 înţărcaţi, capacitatea de alăptare 39 kg. Realizează greutatea de 90 kg la 180 113

zile, cu un spor mediu zilnic de 639 g, la un consum de 2,78 kg furaje pe 1 kg spor. Se creşte în rasă pură, în ferme de selecţie, se utilizează în încrucişări industriale. Sisteme de creştere şi exploatare a suinelor Determinarea sistemelor de creştere are la bază o seamă de elemente cum ar fi: gradul de tehnicitate aplicat, nivelul şi componenţa raţiilor furajere, vârsta de realizare a masei de sacrificare, mărimea şi gradul de specializare a fermelor de porci, tehnologia aplicată şi măsura în care fluxul tehnologic asigură o ritmicitate a producţiei pe tot anul. Avându-se în vedere aceste elemente, s-au stabilit trei grupe mari de sisteme de creştere şi exploatare a suinelor şi anume: - sistemul de exploatare extensiv - sistemul de exploatare semiintensiv - sistemul de exploatare intensiv Sistemul de exploatare extensiv este cel mai vechi sistem practicat de om încă de la domesticirea porcului, sistem în care investiţiile sunt minime şi contribuţia omului la nevoile de furajare şi cazare pentru animale este redusă. Principalele caracteristici ale acestui sistem se pot grupa astfel: - Folosirea de rase sau metişi de rase locale, tardive, puţin productive, rezistente la condiţiile vitrege de cazare şi hrănire. - Utilizarea unor adăposturi foarte simple, în care furajarea, adăparea şi evacuarea dejecţiilor se face manual, iar spaţiul destinat creşterii animalelor nu este în concordanţă cu numărul de capete cazate. - Folosirea în hrana porcilor, în principal, a unor surse furajere locale cum ar fi: păşunea pe timp de vară, masa verde, iarbă, colete de sfeclă, lucernă, trifoi, dovleci, cartofi, sfeclă, gulii, pepeni, ghindă, jir, etc. Acestea pot fi completate cu deşeuri menajere şi un minim de nutreţuri concentrate. - Durata mare pentru realizarea masei de sacrificare a porcilor, care poate ajunge la 12-16 luni. Sistemul de exploatare semiintensiv este aplicat în majoritatea gospodăriilor populaţiei. În cadrul acestui sistem se fac investiţii, iar omul intervine în asigurarea unor condiţii de cazare şi furajare. 114

Principalele caracteristici ale sistemului de exploatare semiintensiv sunt următoarele: - Folosirea raselor de porcine ameliorate cu potenţial productiv ridicat, care pot asigura producţii bune de carne, în condiţiile unei cazări şi furajări nu prea pretenţioase. - Folosirea de adăposturi corespunzătoare, care pot asigura condiţii bune de microclimat pe timp de iarnă, numai pe baza căldurii biologice a animalelor, iar vara fără ventilaţie artificială. - Folosirea în hrana porcilor a unor reţete pe bază de cereale completate cu furaje suculente, masă verde, deşeuri de la industria alimentară şi alte resurse locale. - Ritmicitatea producţiei de carne este condiţionată de cele două cicluri de producţie sezonieră, respectiv o fătare de toamnă şi una de primăvară, care duc, în majoritatea cazurilor, la finalizarea îngrăşării, de asemenea, de două ori pe an. - Durata creşterii şi îngrăşării porcilor este mai scurtă decât în sistemul extensiv, fiind corelată direct cu nivelul proteic din raţiile folosite atât la tineret, cât şi la îngrăşare. Sistemul de exploatare intensiv industrial constituie cel mai raţional şi modern sistem de creştere al porcilor. Acest sistem are la bază concentrarea, specializarea şi intensificarea producţiei. În cadrul acestui sistem se aplică tehnologii moderne de exploatare şi se urmăreşte valorificarea potenţialului biologic al animalelor, precum şi o cât mai raţională utilizare a furajelor, adăposturilor, utilajelor, forţei de muncă, realizându-se producţii mari, constante, ritmice şi rentabile. În general, sistemul de exploatare intensiv industrial se aplică în unităţi mari, în care activitatea se desfăşoară pe patru sectoare: sector montă-gestaţie, sectorul maternitate, sectorul creşă, sectorul îngrăşare-finisare. Principalele caracteristici ale sistemului intensiv industrial sunt: - Creşterea şi exploatarea porcilor din rase ameliorate şi din linii specializate. Principalele rase care se folosesc sunt: Marele Alb, Landrace, Yorkshire, Duroc, Hampshire, Linia sintetică 345 Periş, etc., rase cu potenţial productiv ridicat, adaptate condiţiilor de exploatare intensiv industrială. - Folosirea unor adăposturi prevăzute cu utilaje şi dotări interioare, cu mecanizarea şi automatizarea principalelor 115

-

-

procese de muncă. Acestea asigură un confort biologic apropiat de optim şi pun în valoare potenţialul genetic al animalului. Folosirea în hrana porcilor a unor reţete bazate, în principal, pe furaje concentrate care să asigure toate elementele nutritive la nivelul cerinţelor fiecărei rase sau linii specializate şi a fiecărei categorii de porcine, reţete care să dea posibilitatea obţinerii unor producţii maxime într-un timp minim. Ritmicitatea şi constanţa producţiei de carne pe tot parcursul anului.

Reproducţia la suine Maturitatea sexuală la suine apare în momentul în care aparatul genital este complet dezvoltat, capabil să producă celule sexuale mature apte pentru fecundare. La scrofiţe maturitatea sexuală apare, în general, la vârsta de 67 luni când au o greutate de 70-100 kg, dar este influenţată şi de precocitatea rasei, dezvoltarea corporală şi particularităţile individuale. Maturitatea sexuală se manifestă prin apariţia căldurilor însoţite de ovulaţie. La vieruşi maturitatea sexuală apare la vârsta de 6-7 luni fiind influenţată şi de precocitatea rasei, sistemul de întreţinere şi particularităţile individuale şi se manifestă prin posibilitatea obţinerii primelor ejaculate. Folosirea la reproducţie a vieruşilor şi a scrofiţelor în momentul apariţiei maturităţii sexuale, nu este indicată fiindcă are influenţă negativă atât asupra vieţii productive a reproducătorilor cât şi a produşilor obţinuţi. În aceste condiţii se recomandă utilizarea vieruşilor şi a scrofiţelor când au organele genitale normal dezvoltate şi au atins 65-70% din masa corporală a animalelor adulte. Practica a demonstrat că rezultatele cele mai bune se obţin la vârsta de 8-9 luni şi masa corporală de 120-130 kg pentru vieruşi şi vârsta de 8 luni cu masa corporală de 110-120 kg pentru scrofiţe. Nerespectarea acestor limite şi utilizarea mai rapidă la reproducţie a animalelor duce la epuizarea rapidă a vieruşilor, iar de la scrofiţe se obţin un număr mic de purcei, neviabili, neuniformi, iar scrofiţa va fi incomplect dezvoltată pe toată durata vieţii productive. 116

Manifestarea căldurilor la scroafe şi alegerea momentului optim pentru efectuarea montei Scroafele sunt animale poliestrice, la care ciclurile sexuale se repetă pe toată durata anului. Căldurile apar la câteva zile după înţărcare, fiind influenţate şi de vârsta la care se înţarcă purcei şă de de durata perioadei de alăptare. Durata medie a ciclului sexual este de 21 zile cu variaţii între 16-25 zile. Stadiile ciclului sexual şi durata acestora sunt: proestru 2-3 zile; estru 2-3 zile; metestru 7 zile; diestru 8 zile. Din punct de vedere reproductiv, din cadrul ciclului sexual, interesează stadiul de estru, care durează 2-3 zile şi care corespunde cu manifestarea intensă a căldurilor, reprezentând momentul optim pentru efectuarea montei. În această perioadă se maturizează 16-18 foliculi de Graaf cu variaţii între 3 şi 30, în funcţie de rasă şi vârsta scroafelor, existând o corelaţie pozitivă între numărul de foliculi maturaţi, numărul ovulelor fecundate şi numărul purceilor obţiniţi. Din punct de vedere al comportamentului, căldurile la scroafă se manifestă printr-un zgomot aparte, animalul este agitat, se plimbă prin boxă, sare pe alte scroafe, iar uneori la nivelul comisurii vulvare se scurge un mucus transparent, filant. Durata căldurilor reprezintă perioada în care scroafa acceptă efectuarea actului sexual şi are trei etape: - stadiul de pregătire – ultima parte a proestrului – în care scroafa manifestă interes pentru vier dar nu-l acceptă. - stadiul de montă – corespunzător estrului – în care excitaţia sexuală este mare şi scroafa acceptă vierul - stadiul de postestru – perioada de trecere de la estru la metestru în care scroafa mai manifestă semne de călduri dar nu mai acceptă vierul Monta se execută numai în stadiul de estru, care durează circa 48 ore, iar pentru a stabili momentul optim pentru efectuarea montei trebuie să se ţină seama de ovulaţie. Ovulaţia apare la 30-40 ore după momentul în care scroafa acceptă vierul durează 1-6 ore; capacitatea ovulului de a fi fecundat este de 6-8 ore, timp în care acesta coboară mai mult de treimea superioară a oviductului, loc unde are loc fecundarea. Durata maximă a capacităţii de fecundare a spermatozoidului în organul genital al scroafei este de circa 24 ore. 117

Luând în considerare aceste elemente monta se poate efectua la 12-36 ore după momentul în care scroafa acceptă vierul. În cazul montei simple se recomandă ca monta să se efectueze la 24-36 ore de la momentul în care scroafa acceptă vierul. Practica a demonstrat că cele mai bune rezultate se obţin în cazul realizării montei duble, tehnică aplicată în aproape toate unităţile de producţie. În acest caz, ţinând seama că apariţia estrului nu se poate stabili cu exactitate, se procedează la depistarea scroafelor în călduri care acceptă vierul, de două ori pe zi: dimineaţa şi după amiază. Scroafele depistate în călduri dimineaţa vor fi montate seara iar cele depistate seara vor fi montate dimineaţa, dar în ambele cazuri se va repeta monta la un interval de 12 ore de la prima montă. O altă tehnică de lucru constă în efectuarea montei imediat după depistare, urmând ca a doua montă să se repete la 18-20 ore de la prima. De reţinut este faptul că la suine se pot aplica trei tipuri de montă: - monta liberă – aplicată pe scară redusă numai în micile gospodării, când animalele sunt întreţinute în turmă cu un număr mic de vieri. Avantajul acestei monte constă în faptul că scroafele sunt montate la momentul optim, dar prezintă multe dezavantaje deoarece nu se cunoaşte momentul montei, nu se cunoaşte paternitatea purceilor, determină epuizarea rapidă a vierilor şi se pot transmite diferite boli. - monta în grup (în harem) – se poate realiza pe grupe de 10-12 scroafe cărora li se repartizează un vier care stă în grupa de scroafe 3-4 săptămâni. În cazul acestei monte se cunoaşte paternitatea purceilor dar prezintă celelalte dezavantaje ca şi în cazul montei naturale. - monta dirijată – este sistemul cel mai indicat spre a fi utilizat şi constă din efectuarea ei în spaţii special amenajate (boxe de montă) cu vieri conform listei de planificare a împerecherilor şi sub supravegherea specialistului. Acest sistem prezintă mai multe avantaje: posibilitatea dirijării împerecherilor, cunoaşterea partenităţii purceilor, cunoaşterea datei când s-a efectuat monta, folosirea judicioasă a vierilor pentru a nu se ajunge la epuizarea acestora, controlarea stării de sănătate, etc. În cadrul montei dirijate se practică tehnica montei repetate, putându-se utiliza acelaşi vier pentru ambele monte; procedeu utilizat 118

pentru unităţile de selecţie, sau cu vieri diferiţi pentru unităţile de producţie. Tehnica efectuării montei constă în mai multe etape. Scroafele înţărcate vor fi repartizate în grupe pentru montă – excepţie fac acele scroafe care în urma alăptării pot fi epuizate şi trebuie să treacă printro perioadă de recondiţionare, urmând ca după această perioadă să fie repartizate în grupe de montă. În cadrul acestor grupe se vor depista zilnic scroafele în călduri cu ajutorul unui vier încercător, cele depistate urmând a fi montate. Monta se va efectua în spaţii speciale – boxe de montă – sau în cazul fermelor mici, chiar în boxa vierului. Aceste boxe trebuie să fie curate şi ferite de zgomote puternice. Actul montei poate dura 10-15 minute, din care ejacularea 4-8 minute. După efectuarea montei, acestea vor fi trecute în grupa de scroafe gestante. Este indicat ca o grupă să cuprindă animale montate în aceeaşi zi sau maxim în două zile pentru a nu avea diferenţe mari la introducerea la fătare. De remarcat este faptul că în unităţile de producţie, atât ferme mari cât şi ferme mici, trebuie să se ţină o evidenţă strictă a montelor astfel că în cazul în care se aleg scrofiţe de reproducţie din prăsila proprie acestea să nu se monteze cu acelaşi vier fiindcă împerecherile înrudite au urmări nedorite în procesul de producţie. În ultimele două decenii s-a extins foarte mult realizarea montei artificiale. Această tehnică bine aplicată are o serie de avantaje: utilizarea la reproducţie numai a vierilor de mare valoare, întreţinerea unui număr de vieri mult mai mic, deci o reducere a costurilor de întreţinere, posibilitatea supravegherii atente a stării de sănătate a vierilor. Pentru a obţine rezultate bune în cazul însămânţărilor artificiale trebuie să se parcurgă anumite etape cum ar fi: recoltarea spermei, controlul, diluarea, conservarea spermei şi însămânţarea scroafelor. Recoltarea spermei se face cu ajutorul ,,vaginului artificial’’. Sperma se recoltează într-un pahar colector prevăzut cu un filtru pentru separarea secţiunii gelatinoase. Controlul spermei se realizează prin examen macroscopic şi microscopic evidenţiindu-se următoarele însuşiri: volum, culoare, mirosul, desimea spermei, mobilitatea, viabilitatea, pH-ul spermei şi rezistenţa spermatozoizilor. Diluarea spermei se face cu scopul de a asigura viabilitate spermatozoizilor în afara organismului, pe o perioadă cât mai mare de 119

timp pentru a mării volumul ejaculatului şi pentru a putea însămânţa un număr cât mai mare de femele. Cei mai utilizaţi diluanţi pentru spermă sunt pe bază de glucoză, citrat de sodiu, gălbenuş de ou şi lapte proaspăt. Conservarea spermei de vier. Sperma diluată se poate păstra timp de 48 de ore la temperatura de 18-19C, după acest interval spermatozoizii pierzându-şi capacitatea de fecundare. Însămânţarea scroafelor. Se face la momentul optim, care prezintă aceleaşi reguli ca şi în cazul montei naturale. Înainte de însămânţarea artificială se efectuează igiena organelor genitale ale scroafei. În practica creşterii suinelor, diagnosticul gestaţiei se face prin următoarele metode: cu ”vieri încercători”, prin inspecţie şi cu ajutorul ultrasunetelor. Metoda cu “vieri încercători” se face pentru depistarea scroafelor negestante care manifestă călduri după 16-25 zile de la însămânţare. Această metodă are unele dezavantaje, în sensul că unele scroafe manifestă slab călduri, iar altele au cicluri sexuale neregulate neputând fi identificate ca negestante. Metoda inspecţiei se utilizează numai din a treia lună de gestaţie, când se pot observa glande mamare bine conturate; abdomen mărit şi deschis, vulvă hiperemiată. Metoda de diagnostic a gestaţiei cu ajutorul ultrasunetelor. În cazul scroafelor gestante ultrasunetele sunt reflectate de mişcarea lichidelor fetale şi a feţilor, de pulsaţiile cordului şi a ombilicului. Cu ajutorul aparatelor cu ultrasunete scroafele se examinează în boxe comune sau individuale în poziţie normală pe partea stângă a abdomenului. Aceste aparate se folosesc cu rezultate foarte bune în diagnosticarea timpurie a gestaţiei după 30-35 zile de al însămânţare având o precizie de 95%. Pentru diagnosticarea gestaţiei se pot folosi şi alte metode cum ar fi: metoda palpaţiei, metoda transrectală, metode biochimice, metode histologice. Metoda palpaţiei se utilizează începând din a treia lună de gestaţie, când se pot palpa pe peretele abdominal fetuşii deasupra ultimelor două glande mamare. Metoda transrectală se foloseşte la scrofiţe adulte, la care se poate palpa artera uterină medie având un puls vibrator în perioada gestaţiei. 120

Metodele biochimice au la bază dozarea hormonilor estrogeni şi a progesteronului din sânge. Metodele histologice constă din examinarea histologică a biopsiilor vaginale, epiteliul vaginal suferind modificări în funcţie de starea fiziologică a scroafei. Mijloacele tehnologice care duc la intensificarea reproducţiei suinelor sunt: - depistarea scroafelor în călduri şi însămânţarea acestora la momentul optim - diagnosticarea timpurie a scroafelor montate, care nu au rămas gestante şi reintroducerea lor în circuitul reproducţiei sau reformarea lor - depistarea şi reformarea scroafelor care după 3 monte nu au rămas gestante - depistarea scroafelor cu anestru prelungit şi stimularea intrării acestora în călduri prin administrarea de gonadotropine serice - furajarea stimulativă a scroafelor şi scrofiţelor înainte de montă şi în primele zile de montă. Folosirea însămânţărilor artificiale la suine constă în accelerarea procesului de ameliorare prin folosirea la reproducţie numai a vierilor testaţi ca fiind cei mai valoroşi. Tehnologia de creştere şi exploatare a vierilor Vierii au un rol important în realizarea unei fecundităţi ridicate şi a obţinerii unui număr mare de purcei la fătare. La alegerea vieruşilor de reproducţie trebuie sa se aibă în vedere: originea, conformaţia şi constituţia şi capacitatea de reproducţie. Alimentaţia vierilor şi vieruşilor de reproducţie este unul din factorii de bază care determină potenţa sexuală şi, mai ales, producerea materialului seminal de calitate superioară. Consumul mediu zilnic de nutreţ combinat este de 2-2,5 kg în perioada de repaus şi 2,5-3,5 kg în cea de montă (în funcţie de vârstă şi intensitatea activităţii), ceea ce înseamnă un consum anual pe cap de vier de 1000-1300kg. Nutreţul combinat se poate administra sub formă uscată sau umedă în două sau trei tainuri. Administrarea tainului de amiază se face sub formă uscată la care se poate adăuga 0,2-,4 kg pastă de ouă pe cap de animal. Raţia furajeră utilizată în hrana vierilor de reproducţie trebuie să aibă următoarea componenţă, tabelul nr.22 121

În vederea asigurării numărului necesar de vieri şi înlocuirii acestora în momentul reformării, se impune creşterea vieruşilor de înlocuire. Furajarea vieruşilor de reproducţie se realizează pe baza normelor de hrană prezentate în tabelul nr.23. Tabelul nr.22

Norme furajare vieri de reproducţie Vârst a (luni)

10-12 12-16 16-24 2ani 2ani 10-12 12-16 16-24 2ani 2ani 10-12 12-16 16-24 2ani 2ani 10-12 12-16 16-24 2ani 2ani

Masa corporal ă (kg)

SU (kg)

U.N.

Pd (g)

Ca (g)

P (g)

Sar e (g)

1. Rase precoce a) în perioada de repaus şi activitate moderată 100-140 3,0 3,6-3,8 396-425 25 19 12 140-180 3,5 3,8-4,2 425-450 28 20 16 180-220 4,0 4,2-5,5 450-520 30 22 20 220-260 4,5 3,4-3,6 360-380 25 18 24 260-300 5,0 3,6-6,8 380-400 26 19 28 b) în perioada de montă intensă 100-140 3,0 3,8-4,5 540-650 30 25 12 140-180 3,5 4,2-4,9 600-710 33 28 16 180-220 4,0 4,7-5,3 680-760 35 30 20 220-260 4,5 4,4-4,8 576-630 33 28 24 260-300 6 4,9-5,2 660-690 36 31 28 2. Rase semiprecoce a) în perioada de repaus şi activitate moderată 90-120 2,5 3,3-3,6 363-396 25 18 12 120-150 3,0 3,6-3,9 396-430 27 19 14 150-180 3,5 4,4-4,9 540-580 33 28 16 180-210 4,0 4,2-4,5 580-610 31 26 20 210-250 4,5 4,4-4,6 600-700 32 27 23 b) în perioadă de montă intensă 90-120 2,7 3,7-4,0 544-580 28 24 12 120-150 3,4 4,0-4,5 586-640 30 26 14 150-180 4,1 4,4-4,9 640-688 33 28 16 180-210 4,9 4,2-4,5 572-660 31 26 20 210-250 5,7 4,4-4,6 650-700 32 27 23

122

Carote n (mg)

36 48 60 72 84 72 96 120 144 168

34 40 99 117 135 66 81 99 117 135

Tabel nr. 23

Norme furajare vieruşi reproducţie Vârst a (luni)

SU (kg)

U.N.

Pd (g)

Ca (g)

P (g)

Sare (g)

Caro -ten (mg)

2

Masa corporal ă (kg) 14-16

0,72

1,2-1,3

6

5

3

5

3

22-25

1,10

1,4-1,6

9

7

4

7

4

27-32

1,33

1,6-1,9

11

8

6

8

5

42-50

1,70

2-2,15

13

10

8

10

6

54-65

2,01

2,2-2,3

16

12

8

13

7

66-80

2,24

2,4-2,7

17

13

10

15

8

78-95

2,56

2,6-2,9

18

14

10

19

9

90-110

2,86

2,9-3,1

19

15

12

22

10

104-125

3,12

3,3-3,7

160175 180190 195210 215230 235240 245255 260270 275290 295340

20

16

12

25

În sezonul de vară, pe lângă nutreţuri concentrate, raţia vierilor de reproducţie mai poate cuprinde nutreţuri verzi în cantităţi de 4-6 kg (lucernă, trifoi) şi un supliment mineral format din 20-23 g sare, 30-35 g făină de oase, cretă furajeră, fosfat dicalcic. În raţia de iarnă, pe lângă concentrate – 2-3 kg – se ma pot adăuga suculente 3-6 kg (sfeclă, morcovi, cartofi) şi 0,3-0,6 kg făină de lucernă. În perioada de montă intensă, raţia vierilor poate cuprinde şi 0,1-0,3 kg făină de origine animală, 2-4 bucăţi ouă sau 2-4 l zăr sau zară. Întreţinerea vierilor de reproducţie Vierii pot fi cazaţi în boxe individuale sau în boxe comune, în funcţie de capacitatea fermei şi sistemul de exploatare folosit. 123

Întreţinerea vierilor în boxe individuale oferă posibilitatea furajării diferenţiate a acestora în funcţie de vârstă, masă corporală şi intensitatea utilizării. Dezavantajul întreţinerii vierilor în boxe individuale constă în faptul că pentru fiecare vier se alocă o suprafaţă mare din spaţiul de cazare, motiv pentru care acest sistem este indicat numai în cazul vierilor de mare valoare reproductivă şi în fermele foarte mici. Întreţinerea vierilor în boxe comune constă în formarea unor grupe de vieri alcătuite din indivizi de aceeaşi vârstă şi dezvoltare corporală. Dacă în cazul boxelor individuale, pentru fiecare vier se alocă 1,3-3 mp, în cazul vierilor deţinuţi în boxe comune se alocă 1,5 mp, iar într-o boxă se cazează 8-14 vieri. Acest sistem de întreţinere se practică în fermele cu un număr mare de vieri. Asigurarea unui microclimat corespunzător în adăpost are o importanţă deosebită pentru manifestarea capacităţii de reproducţie. Temperatura optimă trebuie să fie cuprinsă între 15-18C, umiditatea relativă 70-75%, iar concentraţi maximă a aerului în gaze nocive de 0,3%CO2 şi 0,03‰NH3. Aceste condiţii de microclimat se pot realiza prin curăţenie şi printr-o ventilaţie corespunzătoare pentru împrospătarea aerului, dar fără să se creeze curenţi de aer puternici. Pentru menţinerea condiţiilor de reproducător, o importanţă deosebită o are plimbarea vierilor în aer liber. Mişcarea influenţează de asemenea menţinerea unor aplomburi corecte şi evitarea stării de îngrăşare. Pentru efectuarea mişcării se construiesc padocuri amplasate în apropierea adăpostului, iar suprafaţa unui padoc este de 5-6 mp pentru fiecare vier. Exploatarea vierilor de reproducţie În general, vierii se pot folosi la reproducţie până la vârsta de 45 ani. Reformarea vierilor se realizează în procent de 40-60% pentru a evita fenomenul de consangvinizare. În unităţile de selecţie, vierii se înlocuiesc în proporţie de 50-100% cu vieruşi care au performanţe superioare generaţiei anterioare. Intensitatea de folosire la reproducţie a vierilor este determinată de vârstă, starea de întreţinere şi particularităţile individuale ale acestora. - Vieruşii, în vârstă de 9-11 luni, efectuează o montă pe zi după care primesc un repaus de 3 zile, aceştia efectuând 8 monte pe lună. 124

-

Vierii tineri, în vârstă de 12-15 luni, efectuează o montă pe zi, după care primesc 2 zile de repaus, realizând 10-15 monte pe lună. Vierii adulţi pot efectua o montă la două zile sau mai mult, realizând 15-20 monte pe lună.

Tehnologia creşterii şi exploatării scroafelor Scroafele de reproducţie reprezintă circa 10% din efectivul total de suine, constituind categoria de bază prin care se asigură obţinerea purceilor necesari pentru creştere şi îngrăşare. Prin intensificarea folosirii le reproducţie, ponderea efectivului de scroafe se poate reduce până la 7% sau mai puţin din efectivul total de suine. Acest lucru se poate realiza prin obţinerea a 2,2-2,4 gestaţii pe an, rezultând o înţărcare a purceilor la vârsta de 21-28 zile şi prin obţinerea unui număr de minim 10 purcei înţărcaţi la o fătare. Pregătirea pentru montă Categoria de scroafe şi scrofiţe în perioada de pregătire pentru montă, cuprinde scrofiţele care intră pentru prima dată la reproducţie şi scroafele în perioada de la înţărcare până la montă. În această perioadă, printr-o hrănire şi îngrijire corespunzătoare, se urmăreşte ca scroafele şi scrofiţele să intre în călduri într-o perioadă cât mai scurtă de timp. Se ştie că desfăşurarea normală a ciclului sexual, deci şi maturarea foliculilor de Graaf şi ovulaţia, este influenţată, pe lângă factorii interni, şi de factori externi: alimentaţie, întreţinere, regim de exploatare, mişcare, climă, etc. În perioada de pregătire pentru montă, scroafele şi scrofiţele sunt cazate în grup, în boxe comune, lotizate în funcţie de vârstă, mărime şi dezvoltare corporală. Boxele cu scroafe şi scrofiţe în aşteptarea montei se pot amplasa în adăposturi distincte sau în acelaşi adăpost cu grupele de scroafe gestante dacă ferma are o capacitate mai mică. Număr de scroafe cazate într-o boxă diferă în funcţie de mărimea boxei, dar pentru fiecare scroafă trebuie să se asigure 1,3-1,5 mp. Grupele pot avea o mărime de 12-15 capete în fermele mai mici sau 20-25 de capete în fermele mai mari. Amenajarea interioară a boxei constă în asigurarea unei pardosele de beton pe 1/3 din suprafaţa boxei şi 2/3 grătar ( din beton armat, fontă, oţel îmbrăcat în material plastic). Grătarele sunt amplasate deasupra unui canal cu pernă de apă. Hrănirea se face cu

125

ajutorul hrănitorilor semiautomate din beton sau metal, iar adăparea cu sistemul pipă sau suzetă amplasată deasupra grătarului. În vederea asigurării unui microclimat corespunzător, temperatura optimă în adăpost trebuie să fie de 15-18C, umiditatea relativă de 70-75%, iar concentraţia aerului în gaze nocive nu trebuie să de păşească 0,3%CO2 şi 0,03‰NH3. Organizarea reproducţiei Organizarea reproducţiei şi modul de desfăşurare al acestea au o importanţă deosebită pentru unităţile de creştere şi exploatare a porcilor. După înţărcare, scroafele sunt trecute în sectorul de montă, pentru a intra întru-un nou ciclu de reproducţie, excepţie făcând scroafele reformate după înţărcare. În sectorul de montă sunt introduse si scrofiţele care au realizat vârsta şi masa corporală corespunzătoare, intrând în grupa de scrofiţe pregătite pentru montă. Căldurile apar la scroafele înţărcate în perioada de 4-10 zile după înţărcare, în funcţie de vârsta la care s-au înţărcat purceii şi starea de întreţinere. Fiindcă nu toate scroafele intră în călduri în această perioadă ele vor fi comasate, urmând a fi întreţinute încă 21 zile. Dacă nici după această perioadă nu toate scroafele au intrat în călduri, ele vor fi întreţinute încă 21 zile. Cele care nici după această perioadă nu s-au montat vor fi considerate sterile şi vor fi reformate. În aceeaşi situaţie se găsesc şi scrofiţele care, după 50-60 zile de la introducerea în grupele de aşteptare nu s-au montat, vor fi considerate sterile şi vor fi reformate. După efectuarea montei scroafele vor fi trecute în grupe de scroafe gestante. În continuare asupra scroafelor şi scrofiţelor din grupele considerate gestante se vor face depistări, urmând a selecta scroafele care nu au rămas gestante. Aceste animale se vor monta din nou, dar în cazul în care nu au rămas gestante după trei monte, vor fi reformate. Mărimea grupei de scroafe gestante este determinată de capacitatea spaţiului de fătare şi de numărul de monte efectuate într-o zi. Întreţinerea grupelor de scroafe gestante se realizează în boxe comune. Numărul de scroafe gestante cazate într-o boxă este determinat de suprafaţa boxei, ţinând seama că pentru o scroafă gestantă este necesară o suprafaţă de 1,3-1,5 mp. În practică se recomandă cazarea într-o boxă a 7-8 scroafe. Scroafele care se cazează în aceeaşi boxă este indicat să fie cât mai uniforme în privinţa vârstei 126

şi a stării de întreţinere. Ca regulă generală, scrofiţele gestante sunt cazate în boxe aparte de scroafele multipare. Condiţiile de microclimat trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele scroafelor în această fază fiziologică. Temperatura aerului este indicat să fie de 15-18C, umiditatea relativă de 70-75%, iar concentraţia maximă a aerului în gaze nocive este de 0,3%CO 2 şi 0,03‰NH3. Aceste condiţii de microclimat se menţin prin curăţenie şi ventilaţie corespunzătoare. Tehnologia de exploatare în maternitate Scroafele au gestaţia de 114 zile (3 luni, 3 săptămâni, 3 zile). Cu 2-3 zile înainte de fătare, scroafele vor fi introduse în maternitate. Maternitatea este acel spaţiu din cadrul fermei, unde are loc fătarea şi unde trebuie să se asigure microclimatul corespunzător atât pentru scroafe, cât şi pentru purcei. Din aceste motive, maternitatea va fi prevăzută cu dotări speciale care să asigure temperatura, umiditatea şi ventilaţia. În cadrul maternităţilor se pot utiliza mai multe tipuri de boxe de fătare. Indiferent care tip de boxă ar fi utilizat, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să asigure spaţiu pentru scroafă şi spaţiu pentru purcei, să fie prevăzută cu grătar pentru evacuarea dejecţiilor. Spaţiul de furajare şi adăpare să fie diferenţiat pentru scroafă şi purcei. În mod obligatoriu boxa trebuie să dispună de spaţiu cald pentru odihna purceilor. Microclimatul în maternitate Temperatura este principalul factor de microclimat, în special pentru purceii sugari a căror sistem de termoreglare este deficitar până la vârsta de 5-6 zile, având un rol hotărâtor atât în păstrarea sănătăţii, cât şi în realizarea unui spor mediu ridicat. Temperatura mediului ambiant poate fi cuprinsă între 16-25C, temperatură bine tolerată de scroafe, dar la nivelul cuibului trebuie să se asigure 31-32C în momentul fătării, temperatura care scade cu 2 după fiecare săptămână de viaţă. De reţinut este faptul că temperaturile în jurul valorii de 30 sau mai mari produc agalaxii la scroafe. Umiditatea relativă trebuie să fie menţinută în jurul valorii de 80%, excesul de umiditate putând fi eliminat prin reglarea corespunzătoare a sistemului de adăpare şi o bună ventilaţie. 127

Curenţii de aer trebuie sa fie astfel reglaţi încât mişcarea aerului să se facă cu o viteză de 0,1-0,2 m/s la nivelul purceilor. Furajarea scroafelor Pe parcursul perioadei de reproducţie, care cuprinde aşteptarea pentru montă, perioada de gestaţie şi perioada de alăptare, furajarea scroafelor este diferenţiată, având un rol esenţial în menţinerea funcţiilor biologice, precum şi în obţinerea unor purcei viguroşi şi buna dezvoltare a acestora în perioada de alăptare. Administrarea furajelor pentru scroafe trebuie să se facă ţinând cont de următoarea schemă de furajare:

Modul de administrare a furajelor în funcţie de starea fiziologică a scroafei

După cum rezultă din această schemă, consumul pe scroafă este de: -

de la înţărcare până la montă: 2,8-3 kg/zi de la montă până în a 80-a zi de gestaţie: 1,8-2,2 kg/zi din ziua 80 până în ziua 110-a a gestaţiei: 2,8-3,2 kg/zi din ziua 110 până în ziua fătării: 3kg/zi de la fătare până la înţărcare: 5-6 kg/zi 128

Compoziţia raţiilor furajere utilizate în furajarea scroafelor pe perioada ciclului de reproducţie este redată în tabelul nr.24.

Tabel nr.24

Norme furajare scroafe reproducţie Compoziţie

U.M. % MJ/kg % % % % % % % % % %

N.C.scroafe gestante 87,08 12,80 14,28 2,95 5,32 0,21 0,33 0,91 0,67 0,58 0,24 0,54

N.C. scroafe în lactaţie 87,40 13,20 16,40 2,75 4,35 0,21 0,32 1,06 0,72 0,79 0,27 0,59

Substanţă uscată ED suine Proteină brută Grăsime brută Celuloză brută Sodiu Cloruri Calciu Fosfor Lizină Metionină Metionină+cistin ă Vitamina A Vitamina D3 Vitamina E Arome

UI/g UI/g mg/kg mg/kg

15,00 2,00 60,00 20,00

15,02 2,00 60,06 20,02

Fătarea Fătarea este actul fiziologic care se produce la încheierea perioadei de gestaţie şi are o durată de 2-4 ore, în unele cazuri ajungând la 6-8 ore. În maternităţi scroafele pot făta pe toată durata zilei dar, în general, 60% din fătări se produc în timpul nopţii. În timpul fătării, persoana care asistă fătarea trebuie să ia fiecare purcel, 129

îl şterge cu o cârpă curată, îi curăţă orificiile nazale şi gura de mucozităţi pentru a evita asfixierea, efectuează stimularea respiraţiei, taie ombilicul la 4-5 cm lungime, îl tamponează cu o soluţie de tinctură de iod sau alcool şi pune purceii sub sursa de căldură. De reţinut este faptul că în prima oră de viaţă, purceii trebuie să execute primul supt, fiindcă conţinutul în anticorpi al colostrului este cel mai bogat in această perioadă, scăzând pe măsura îndepărtării de actul parturiţiei. Tot în această perioadă se execută tăierea colţilor cu un cleşte special şi codotomia ( tăierea cozii ). Tehnologia de creştere a purceilor sugari Numărul de purcei obţinuţi la o fătare este cuprins, în mod normal, între 8 şi 14 capete. Sunt excepţii când la o fătare se pot obţine un număr mult mai mic de purcei, fapt determinat de capacitatea de reproducţie a scroafei, vârstă şi momentul efectuării montei, dar se pot obţine şi un număr mult mai mare de purcei, având în vedere că o scroafă are capacitatea de a expulza până la 30 ovule. La fătare purecii au masa corporală cuprinsă între 0,8-2 kg. Greutatea purceilor este influenţată atât de vârsta scroafei, cât, mai ales, de modul cum a fost hrănită în perioada de gestaţie. Există o corelaţie strânsă între masa corporală a purceilor la fătare şi cea de la înţărcare, în sensul că purceii cu masă corporală mare la fătare, realizează şi o masă corporală mare la înţărcare. După fătare, purceii cei mai mici sunt aşezaţi la sfârcurile pectorale pentru a suge colostru şi sunt ajutaţi ori de câte ori îşi pierd sfârcul pentru a nu pierde nici un supt. Supravegherea purceilor în timpul suptului este obligatorie deoarece, dacă pierd 1-2 supturi, nu numai că nu-şi asigură hrana, dar suferă şi de sete întrucât laptele din primele zile asigură atât substanţele nutritive, cât şi apa. Apa trebuie să fie distribuită purceilor începând cu a 6-a, 7-a zi şi aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă o temperatură asemănătoare cu aceea a ambientului, să fie curată, lipsită de agenţi patogeni şi ouă de helminţi, să fie inodoră şi incoloră, să aibă un pH cuprins între 3,8-4,2. Alimentaţia purceilor sugari Colostrul – primul aliment al purcelului. Rezistenţa şi supravieţuirea purceilor depinde în mare măsură de cantităţile de colostru primite în primele ore după naştere. Purceii, datorită structurii 130

caracteristice a învelitorilor fetale, nu primesc anticorpi materni în timpul vieţii intrauterine, iar după naştere, prin consumarea colostrului, au posibilitatea de a prelua anticorpi specifici. Absorbţia anticorpilor se reduce la jumătate la intervale de 3-5 ore şi absorbţia lor este semnificativă pentru purcei numai în primele 24 ore de la fătare. Colostrul este bogat şi în alte substanţe nutritive, fiind un aliment ideal pentru nou născuţi. Laptele de scroafă. Purceii în prima perioadă de viaţă au o capacitate mare de creştere. În primele 4 săptămâni de viaţă echipamentul enzimatic al purceilor este adaptat consumului de lapte. În general, laptele asigură necesarul nutritiv pentru 10-11 purcei până la circa 3 săptămâni de viaţă. Producţia de lapte a scroafei după această perioadă, acoperă numai o parte din necesităţile puceilor datorită creşterii rapide a acestora şi datorită reducerii progresive a producţiei de lapte. În această perioadă tubul digestiv al purceilor utilizează cel mai bine laptele scroafei sau alimentele cu compoziţie asemănătoare. De la vârsta de 10-14 zile se vor administra în hrana purceilor aşa numitele furaje prestarter care conţin, mai ales, înlocuitori de lapte si materii prime de cea mai bună calitate prelucrate după tehnologii specifice. Un astfel de furaj prestarter poate avea compoziţia prezentata în tabelul nr.25. Înţărcarea şi creşterea tineretului porcin În fermele performante înţărcarea se realizează la 4 săptămâni (28 zile), însă aceasta este indicată doar acolo unde se pot respecta toate condiţiile deoarece în această perioadă, rezistenţa împotriva bolilor este cea mai mică şi imunitatea pasivă pe care au preluat-o purceii din colostru nu conferă o protecţie prea mare, iar anticorpii proprii încă nu dau rezistenţă totală împotriva diferitelor microorganisme. Din aceste considerente, în fermele mai mici, înţărcarea se poate realiza şi la 6 săptămâni (42 zile). Într-o fermă în care se urmăreşte şi aspectul economic, vârsta optimă de înţărcare trebuie să fie cuprinsă între 28-35 zile. Înţărcarea purceilor se realizează respectând principiul “totul plin – totul gol“. Prin aceasta şi respectarea regulilor de igienă şi dezinfecţie înainte de populare, se reduce flora bacteriană din adăpost. La înţărcare şi trecerea în noul adăpost (creşă) se lotizează purceii după masă corporală şi sex. Aceasta reduce stresul rezultat din luptele între indivizi şi oferă şanse egale în concurenţa pentru furaj şi apă. Randamentul maxim al purcelului se obţine atunci când numărul 131

lor în boxe este de 8-10 capete. Pentru stimularea consumului este importantă suprafaţa de hrănire, ceea ce înseamnă că, în acelaşi timp, cel puţin jumătate din lot să poată să se hrănească. Condiţiile de microclimat Condiţiile de microclimat sunt deosebit de importante. Este obligatorie asigurarea unui adăpost cald, uscat, fără curenţi de aer. Perioada de întreţinere a purceilor în aceste spaţii este cuprinsă între momentul înţărcării şi 90-100 zile. În creşă, în prima săptămână, purceii au nevoie de o temperatură constantă de 26-28C şi curenţi de aer cât mai reduşi. Odată cu creşterea lor scade şi necesarul de căldură, datorită acestui fapt temperatura se poate reduce cu 1,5-2C pe săptămână aşa încât la vârsta de 9 săptămâni temperatura să fie de 18-20C. În vederea asigurării unor condiţii de întreţinere cât mai bune, bateriile de întreţinere a purceilor trebuie să fie dispuse la o înălţime de 20-25 cm deasupra solului, pentru a evita influenţa negativă a gazelor toxice. Pardoseala acestor baterii este constituită din bare metalice acoperite cu material plastic şi au aspectul de grătare. Întreţinerea purceilor după înţărcare până la vârsta de 90-100 zile se poate realiza şi la sol, pe pardosea încălzită, dar practica a demonstrat că rezultate superioare s-au obţinut în cazul utilizării bateriilor suspendate. Alimentaţia tineretului Alimentaţia corectă este bazată pe programul de înţărcare. Nutreţul combinat trebuie administrat în funcţie de masa corporală şi vârsta purceilor. La furajarea purceilor din creşă se va utiliza furaj caracteristic sugarilor în primele 3-4 zile, urmând ca trecerea la furajul caracteristic vârstei 40-60 zile să se facă treptat, înlocuind câte 25% din cantitatea zilnică. De la vârsta de 60 la 90-100 zile se administrează un furaj de tip starter. Componenţa celor trei tipuri de furaje este redată în tabelul nr.25. Tabel nr.25

Norme furajare tineret porcin Compoziţie

U.M.

Substanţă uscată ED suine Proteină brută

% MJ/kg %

N.C.purcei (10-42 zile) 91,52 13,89 37,62 132

N.C. purcei (42-60 zile) 91,22 11,65 41,04

N.C. purcei (60-90 zile) 91,59 11,09 40,73

Grăsime brută Celuloză brută Sodiu Cloruri Calciu Fosfor Lizină Methionină Met + cistină Vitamina A Vitamina D3 Vitamina E Arome

% % % % % % % % % UI/g UI/g mg/kg mg/kg

7,20 4,04 0,31 0,32 2,38 1,09 2,61 0,78 1,33 30,01 5,00 75,02 300,00

2,54 5,89 0,56 0,83 3,12 1,41 2,84 0,76 1,37 40,05 6,68 100,13 200,25

2,66 6,58 0,67 0,99 3,70 1,61 2,82 0,78 1,40 40,00 8,00 120,00 240,00

În perioada de vârstă 10-42 zile, un purcel consumă 4-5 kg furaj. De la 42 la 60 zile un purcel consumă 12-15 kg N.C., iar de la 60 la 90 zile consumă 38-40 kg N.C. De reţinut că modul de furajare influenţează în mod hotărâtor greutatea purceilor, astfel încât la înţărcare să aibă greutatea de 8 kg, iar la sfârşitul perioadei de tineret să aibă greutatea de 25 kg. Tehnologia de creştere şi exploatare a porcilor la îngrăşat Întreţinerea şi exploatarea porcilor la îngrăşat se realizează în spaţii distincte. Aceste spaţii pot fi amplasate în comun cu spaţiile de reproducţie şi tineret, dar la distanţă de acestea sau în ferme specializate numai pe exploatarea porcilor la îngrăşat. În cadrul adăposturilor destinate porcilor la îngrăşat, sunt amenajate boxe de diferite mărimi şi forme în care vor fi cazate grupe de porci ţinând cont că pentru fiecare porc la îngrăşat trebuie să se asigure 0,8-1 mp. În practică se utilizează boxe care pot caza între 15-25 capete. Microclimatul din halele de îngrăşare Temperatura trebuie să fie cuprinsă între 18-20C la categorie 25-55 kg şi de 17-19C la categoria 55-110 kg. Umiditatea relativă trebuie să aibă valori de 55-70% la categoria 25-55 kg şi 60-70% la categoria 55-110 kg. Viteza aerului trebuie să fie de 0,5-1 m/s în perioada de vară şi 0,2-0,5 m/s în perioada de iarnă.

133

Furajarea porcilor la îngrăşat În tehnologia creşterii porcilor, după vârsta de 90 zile, urmează faza de creştere de la 25 kg la 55 kg si apoi cea de îngrăşare 55-110 kg. În ambele faze, cheltuielile sunt destul de mari şi de aceea este important să se realizeze un spor mediu zilnic cât mai mare cu un consum de furaj cât mai mic posibil, astfel încât furajarea să fie eficientă şi din punct de vedere economic. În îngrăşarea porcilor se iau în vedere următoarele elemente: obţinerea unui spor mediu zilnic cât mai ridicat (peste 700g zilnic), consumul de furaj în îngrăşătorie să fie cuprins între 280-300 kg/porc, consumul specific să fie de 3,2-3,5 kg/porc. Respectând aceste criterii se reduce viaţa productivă a porcului până la 180 zile, se poate produce o carcasă de calitate superioară în care stratul de grăsime să nu depăşească 2-2,5 cm, iar procentul de carne în carcasă să fie de 52-55%. Componenţa furajelor utilizate în hrana porcilor la îngrăşat, pe cele două categorii, este redată în tabelul nr.26. Tabel nr.26

Norme furajare porci la îngrăşat Compoziţie

U.M.

Substanţă uscată ED suine Proteină brută Grăsime brută Celuloză brută Sodiu Cloruri Calciu Fosfor Lizină Methionină Met+cistină Vitamina A Vitamina D3 Vitamina E Arome

% MJ/kg % % % % % % % % % % UI/g UI/g mg/kg mg/kg

N.C. pt categoria 25-55 kg 87,28 13,32 16,35 2,79 4,05 0,15 0,24 0,86 0,59 0,77 0,27 0,59 9,59 1,60 23,98 19,98

134

N.C. pt categoria 55-110 kg 87,13 13,27 14,88 2,87 4,12 0,18 0,28 50,85 0,52 0,65 0,25 0,55 6,01 1,00 15,03 20,04

De la greutatea de 25 kg până la greutatea de 55 kg, un porc consumă 80-100 kg N.C., iar de la 55 la 110 kg consumă 180-200 kg N.C. Odată cu ajungerea la greutatea planificată, este indicat ca animalele să fie livrate pentru sacrificare, astfel încât să se aplice principiul “totul plin – totul gol“. Se recomandă ca şi animalele care nu au atins greutatea corespunzătoare să fie livrate, deoarece transferul lor în alte compartimente ar influenţa negativ starea de sănătate a efectivelor.

CAPITOLUL VII CREŞTEREA OVINELOR Importanţa creşterii ovinelor Creşterea ovinelor constituie o îndeletnicire străveche a poporului român, ca şi a altor popoare. Importanţa economică a creşterii ovinelor este determinată de particularităţile lor biologice şi productive, de valoarea produselor alimentare (carne, lapte) şi a materiilor prime furnizate industriei uşoare (lână, pielicele, piei etc.) Lâna constituie produsul specific, care continuă să prezinte importanţă datorită însuşirilor ei tehnologice şi de natură igienică, superioare fibrelor sintetice. Carnea provenită de la tineretul îngrăşat este apreciată, deci mult solicitată pe piaţa internă şi externă. Laptele de oaie este prelucrat în cantităţi mari şi transformat în numeroase sortimente de brânzeturi, beneficiind de o cerere crescută din partea consumatori. Pielicelele de miel Karakul şi Metiş sunt foarte căutate pentru diverse confecţii, iar pieile provenite de la tineret şi ovinele adulte din toate rasele constituie o importantă materie primă pentru industria de blănuri sau cea de pielărie. Printre alte particularităţi biologice ale acestei specii, se evidenţiază şi o serie de avantaje indirecte : valorificarea economică a subproduselor vegetale , celulozice şi a resurselor vegetale de pe păşunile mai slab productive şi de mare altitudine; bălegarul are o valoare biologică ridicată, încât prin “târlire” se fertilizează însemnate 135

suprafeţe pe timpul verii; învelişul pilos le conferă rezistenţă sporită la intemperii , încât nu necesită adăposturi costisitoare; prolificitate ridicată, durata scurtă a gestaţiei şi energia ridicată de creştere a mieilor permit îngrăşarea şi valorificarea lor la vârstă timpurie (3-4 luni ). Datorită avantajelor prezentate, creşterea ovinelor constituie o activitate rentabilă atât în ferme organizate, cât şi în gospodăriile personale. Situaţia creşterii ovinelor pe plan mondial şi în ţara noastră Creşterea ovinelor pe glob este strâns legată de condiţiile pedo-climatice şi de factorii social-economici. Ele sunt răspândite pe zone întinse ale globului, dar într-un areal mai restrâns comparativ cu cel al caprinelor, întrucât climatul umed şi rece, cât şi cel umed şi cald au influenţă negativă asupra sănătăţii lor. Zonele cele mai favorabile şi mai intens populate cu ovine sunt acele cu climat temperat şi oceanic, cuprinse între latitudinea nordică şi sudică de 40 grade. În zona ecuatorială şi a tropicelor, cât şi în cele cu climă rece, se creşte un număr mai redus de oi. Zonele cu climat cald şi semiarid sunt mai propice pentru creşterea oilor cu lână fină şi pentru pielicele. Cea mai largă răspândire o au oile Merinos, care s-au extins în ambele emisfere, în jurul paralelei de 40 grade, în zone delimitate de izotermele medii anuale de +10 şi +20 grade Celsius şi cu precipitaţii atmosferice între 250-700 mm anual. În condiţiile climatului din Anglia, s-au format rase precoce de carne, care ulterior s-au răspândit în zonele prielnice ale globului, cum sunt Noua Zeelandă şi Australia. Până prin secolul al XVIII-lea, creşterea oilor a avut un caracter empiric. Ulterior a început specializarea lor prin creşterea, în deosebi, a oilor cu lână fină, corespunzător cerinţelor industriei. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, datorită perfecţionării industriei textile, a creşterii cerinţelor de carne pe piaţa vest-europeană şi a perfecţionării mijloacelor de transport frigorifice, crescătorii, în special cei din Australia şi Noua Zeelandă, s-au orientat spre obţinerea unor rase de carne-lână şi lână-carne. În zilele noastre aproape toate ţările dezvoltate economic (Franţa, Germania, Anglia, SUA) şi-au orientat creşterea ovinelor în această direcţie, încât carnea a devenit produsul principal de la această specie, reprezentând pe plan mondial 8,3% din producţia totală de carne. Evoluţia efectivelor de ovine şi a

136

producţiei de lână brută pe plan mondial a cunoscut o creştere accentuată în ultimele decenii ale secolului XX. Ţările cu cele mai mari efective de oi sunt: Australia, Rusia, R.P. Chineză şi Noua Zeelandă. În Europa cele mai mari afective se cresc în Rusia şi Anglia. Până în 1989 România se situa pe locul 3 în Europa atât la numărul de oi crescute, cât şi la producţiile realizate.

-

Clasificarea zoologică şi originea raselor de oi Oaia domestică (Ovies aries) face pate din: încrengătura Chordata (Vertebrata), clasa Mammalia, subclasa Eutheria, ordinul Ungulata, subordinul Artiodactyla, grupa Ruminantia, familia Cavicornae care cuprinde trei subfamilii: - Bovinae, - Caprovinae, - Antilopinae.

Subfamilia Ovidae cuprinde următoarele genuri: - Hemitragus - Pseudovis - Amotragus - Capra - Ovis, care include următoarele specii sălbatice: - Ovis mussimon sau Muflonul european; - Ovis orientalis sau Muflonul asiatic; - Ovis vignei-arkar - Arkarul sau Oaia de stepă; - Ovis vignei-cycloceros sau Uria1ul; - Ovis ammon sau Argalul; - Ovis montana sau Oaia de munte. Genul Ovis cuprinde speciile sălbatice care trăiesc şi astăzi în Europa de sud (Sicilia, Corsica, Sardinia), în Asia Mică şi nordul Asiei, în Africa şi America de Nord. Descoperirile arheologice, caracterele morfofiziologice comune, au dus la concluzia că rasele de ovine actuale provin din Muflon, Arkar şi Argal, deci ovinele au origine polifiletică. În funcţie de posibilităţile de reproducere cu oile domestice, 137

formele sălbatice de ovine se împart în doua grupuri mari: . - grupa formelor sălbatice care nu au afinitate reproductivă cu oile domestice, adică în cazul împerecherii sau al însămânţărilor artificiale nu dau produşi. Are ca reprezentant pe Amotragus tragelaphus (Oaia cu barbă). - grupa oilor sălbatice care au afinitate reproductivă cu oile domestice şi care, în urma încrucişărilor (hibridărilor) dau produşi fecunzi. Din această grupă fac parte: Ovis musimon, Ovis vignei, Ovis ammon şi Ovis montana. Muflonul european (Ovis mussimon) Este cel mai mic reprezentant al oilor sălbatice; se mai găseşte astăzi în Corsica şi Sardinia. Cuprinde două subspecii: Ovis musimon (Muflonul european) şi Ovis orientalis (Muflonul asiatic). Trăieşte în turme de 60-80 capete, are corpul acoperit cu păr scurt, de culoare brun-roşcată şi talia de 60-70 cm, cu 35-50 kg masă vie. Sunt animale fricoase, dar se îmblânzesc uşor. Prezintă coarnele răsucite îndreptate înapoi şi înăuntru. Oile domestice care provin din Muflon sunt rase puţin productive, primitive, au coada scurtă. Amintim aici rasa Romanov, Heidschnucke (din Germania), oile primitive din nordul Germaniei şi din Polonia, ca şi toate celelalte oi cu coada scurtă. Muflonul asiatic (Ovis orientalis), este considerat strămoşul oilor fără coarne din Asia şi Europa. Din el provin oile palustre (O. aries-palustris). Este răspândit în Asia Mică, fiind mai mic decât Muflonul european. Arkarul (Ovis vignei arkar - Oaia de stepă). Se găseşte în stare sălbatică în stepele de la estul Mării Caspice până în Himalaia. Are o greutate corporală de 80-90 kg, coarne mari, triunghiulare la bază. Din el se consideră că ar proveni rasele de oi cu coada lungă ca: Ţurcană, Ţigaie, Merinos, Karakul. Urialul sau Ovis vignei-cycloceros. Este strămoşul unor oi domestice din lran şi Tibet cu lână groasa. Urialul mai trăieşte în stare sălbatică în nord-vestul Indiei. Argalul (Arhalul sau Ovis ammon), sunt oile sălbatice cu cea 138

mai mare dezvoltare corporală, talia 1,20 m, ajunge până la 200kg. Din el provin oile cu coada groasă din Asia Centrală (Kurdiuk). Trăieşte în munţii Altai şi podişul Pamir Oaia de munte (Ovis canadensis). Seamănă cu Argalul, dar are talia mai mică decât acesta; trăieşte în N-E-ul Siberiei, în Alaska şi Kamceatka. Clasificarea principalelor rase de oi Criteriile folosite în clasificarea celor peste 450 rase de oi existente sunt multiple, dar cele mai des folosite se referă la: aptitudinile zooeconomice principale şi locul de formare al raselor. După criteriul zooeconomic, oile se clasifică în trei tipuri morfoproductive principale: de lână, de carne şi de lapte, între acestea existând tipuri mixte (de lână – carne, carne – lână, lână – carne – lapte). După locul de formare: rase locale şi rase importate. Tipul de lână cuprinde animale cu tip morfologic mezomorf, trunchi potrivit sub aspectul dimensiunilor corporale, constituţie robustă sau robustă spre fină. Caracteristic la aceste rase este prezenţa pliurilor cutanate la gât, uneori şi pe trunchi, şi lâna fină, uniformă, cu extindere pronunţată pe extremităţi (cap, membre). În acest tip se încadrează rasele importate: Merinos sovietic, Merinos de Groznensk şi Merinos Australian, iar din cele locale: Merinos de Transilvania, care deţine ponderea cea mai mare în grupa oilor cu lână fină din ţara noastră. Tipul de carne cuprinde rasele cu masivitate pronunţată, greutate corporală mare şi constituţie în general robustă. Trunchiul se caracterizează prin adâncimi şi lărgimi foarte pronunţate; gâtul este scurt şi gros, membrele scurte, osatura redusă dar puternică, uger mic, iar pielea subţire şi buretoasă. Reprezentative pentru acest tip sunt rasele englezeşti de carne, din grupa celor cu lână lungă (în general de talie mare şi lungimea lânii de peste 10cm, denumite oi de marsh )şi cea cu lână scurtă (de talie mică, cu lâna de 6 –10 cm, denumite oi de dawn ), caracterizate prin precocitate accentuată şi prolificitate ridicată. Aceste rase au avut şi au şi în prezent un rol remarcabil în ameliorarea multor rase din diverse ţări, în direcţia producţiei de carne 139

şi în acţiunea de încrucişare cu oile Merinos, pentru obţinerea de lână şi de carne. În ţara noastră se folosesc la diferite tipuri de încrucişări rasele: Lincoln, Romney Marsh, Border Leicester, din prima grupă şi rasele Suffolk şi Southduwn din a doua grupă. Tipul de lapte este reprezentat prin oi cu morfologie dolicomorfă, aspect uscăţiv şi constituţie fină sau fină spre robustă. La acestea gâtul este alungit şi subţire, trunchiul lung, îngust, cu adâncime mai mare la trenul posterior (formă de pară), musculatura în general slab dezvoltată, membrele sunt relativ lungi, cu osatura fină, dar densă, iar pielea subţire şi densă. Cea mai reprezentativă din acest tip este rasa Friză, la care se adaugă rasele franceze: Larzac, Millery şi Lacaune şi, în anumită măsură, rasa Awassi (oi pentru lapte şi lână pentru covoare), importată în 1973 din Israel. Tipul mixt. Alte numeroase rase existente au însuşiri morfoproductive intermediare şi aparţin tipurilor mixte. Tipul de lână – carne cuprinde oi cu dezvoltare corporală mai bună decât cele de lână. Ele au forme corporale destul de largi şi adânci, cu rezerve de piele mari în regiunea gâtului şi pliuri mici, dese pe trunchi. În acest tip se încadrează şi Merinosul de Palas, iar dintre cele importate, rasele Merinos de Stavropol, Merinos de Caucaz, Polwarth. Tipul de carne – lână este reprezentat prin rase cu masivitate asemănătoare celor de carne, lâna este fină sau semifină, uniformă, iar pliurile cutanate lipsesc, având uneori o salbă puţin dezvoltată. În acest tip se încadrează Merinosul de carne german, de asemenea rasele Corriedale, importată din Australia şi Noua Zeelandă, rasa Ile de France şi altele. Tipurile mixte lapte – carne – lână, în care se încadrează rasa Ţigaie, de lână – carne – lapte, care cuprinde rasa Spancă, sau lână – lapte –pielicele, în care se încadrează rasa Ţurcană sunt reprezentate de oi locale care deţin ponderea cea mai mare în structura efectivului din România. Toate acestea se caracterizează prin dezvoltare corporală mijlocie şi lipsa pliurilor cutanate (exceptând oile Spancă). Tipul de pielicele – lapte cuprinde mai multe rase, dar cea mai reprezentativă este rasa Karakul.

140

Structura de rasă şi zonarea raselor de ovine În cadrul raselor de ovine de la noi din ţară se prevede o nouă structură de rasă, avându-se în vedere păstrarea principalelor rase crescute în prezent: Merinos, Ţigaie şi Ţurcană. În perspectivă se urmăreşte sporirea numerică a efectivelor de oi Merinos, prin absorbţia treptată a oilor Spancă. Oile Merinos vor fi crescute în zona de câmpie din sudul şi vestul ţării, ponderea principală având-o rasele Merinos de Transilvania şi Merinos de Palas. Ovinele Merinos importate se vor creşte în continuare în rasă pură. Rasa Ţigaie va fi crescută în zona colinară şi submontană a arcului Carpatic, podişul Transilvaniei şi în zonele depresionare. Rasa Ţurcană şi metişii acestea se va creşte în zona înaltă a întregului lanţ Carpatic, iar în zona de răsărit a Moldovei se va încrucişa cu berbeci Karakul pentru producţia de pielicele. În luna martie a anului 2002 Institutul de Cercetare şi Producţie Palas Constanţa a omologat patru noi rase de Merinos: pentru producţia de lână, pentru producţia de carne, pentru producţia de lapte şi mixtă. Noi orientări în creşterea ovinelor la noi în ţară Obiectivele urmărite în creşterea oilor pe termen mediu şi lung trebuie să fie următoarele: 1. Menţinerea şi ameliorarea cantitativă şi calitativă a producţiei de lână din cele trei categorii (în funcţie de rasă): fină, semifină, grosieră, ca şi a producţiei de pielicele Karakul, aceasta prin creşterea ovinelor în rasă curată, respectiv a celor de tip Merinos, Ţigaie, Ţurcană şi Karakul, cu două posibilităţi: a) creşterea integrală, în rasă curată, a ovinelor în unele ferme de elită şi care, pentru asigurarea eficienţei economice, să devină furnizoare de berbecuţi şi mieluţe de reproducţie; b) creşterea în rasă curată, în fiecare fermă de dimensiune mare şi mijlocie, a 35-50% din efectivul matcă, restul efectivului urmând a fi introdus în schema de încrucişare industrială sau de infuzie (în nici un caz de absorbţie), pentru producerea de hibrizi industriali, cu însuşiri ameliorate pentru producţia de carne sau de lapte. În acest tip de crescătorii, urmează ca mieluţele de reproducţie să fie reţinute din cele de rasă 141

curată, iar berbecuţii reproducători, folosiţi mai ales la însămânţări artificiale, să fie din rasă curată, testaţi amelioratori pentru producţia de lână şi, în acelaşi timp, cu însuşiri îmbunătăţite, cel puţin pentru producţia de carne, dar şi de lapte. Produsul principal însă, care se urmăreşte a fi ameliorat în cazul de mai sus, este, evident, lâna, fie că este vorba de lână fină, semifină sau grosieră, pentru a nu mai discuta de pielicele; c) o soluţie specială pentru rasa Ţurcană ar fi încrucişarea femelelor cu berbeci din rasa englezească Lincoln care, prin caracteristicile sale, ar putea ameliora la rasa Ţurcană următoarele însuşiri: masivizarea, prin creşterea greutăţii corporale, ca şi a dimensiunilor corporale (talie, lărgimi, lungimi şi adâncimi); calităţile lânii, prin faptul că oile din rasa Lincoln au şuviţa lungă, fire uniforme în şuviţe, ondulaţii şi caracter mătăsos, precum şi o bună extindere a lânii pe corp. 2)

Sporirea considerabilă, cantitativă şi calitativă a producţiei de carne, la toate rasele de ovine autohtone, prin: a) selecţia în rasă curată a unor berbeci din rasele Merinos, Ţigaie şi Ţurcană, care să transmită la urmaşi însuşiri îmbunătăţite, în ceea ce priveşte creşterea, conversia hranei, precum şi calităţile carcasei şi ale cărnii; b) folosirea de încrucişări industriale pentru obţinerea de metişi comerciali, atât masculii cât şi femelele urmând a fi destinate îngrăşării şi livrării. În acest scop se pot utiliza diferenţiat pentru monta femelelor din rasele Merinos, Ţigaie şi Ţurcană, următoarele categorii de masculi: berbeci aparţinând unor creaţii biologice autohtone, linii specializate pentru producţia de carne, realizate de cercetarea ştiinţifică autohtonă; berbeci din unele rase autohtone, cum este Oaia cu capul negru de Teleorman, mai ales pentru ovinele de rasă Ţigaie şi chiar Ţurcană. În acest scop, poate fi avută în vedere Oaia cu cap negru de Plovdiv din Bulgaria. 142

-

berbeci din unele rase specializate pentru producţia de carne, din ţări situate în vestul Europei. Dintre aceste rase amintim: Ile de France, Texel, etc. 3) Îmbunătăţirea, mai ales cantitativă, a producţiei de lapte, cu referire specială la rasele Ţigaie şi Ţurcană, prin: a) desfăşurarea unei imense activităţi de selecţie în rândul raselor autohtone şi extinderea controlului producţiei de lapte pentru identificarea de “mame de berbeci” şi alegerea riguroasă a acestora, în vederea folosirii lor la însămânţări artificiale; b) efectuarea unor încrucişări de infuzie şi industriale, cu berbeci din rase specializate pentru producţia de lapte. Dintre rasele specializate pentru producţia de lapte, pot fi avute în vedere următoarele: Friză, Lacaune, Sarda, etc. 4) În fermele comerciale, producătoare de carne sau de lapte marfă, pot fi luate în considerare măsuri pentru aducerea din import de femele şi berbeci, în vârstă de 18 luni, care să fie crescute în rasă curată. Din aceste categorii de ferme, pe lângă mieluţe şi berbecuţi de reproducţie ce se pot livra în alte ferme pentru încrucişări industriale cu rasele autohtone, se livrează tineret ovin îngrăşat pentru producţia comercială de carne sau, după caz, lapte marfă ca atare sau prelucrat în diverse sortimente de brânzeturi. În cadrul măsurilor organizatorice pot fi avute în vedere următoarele: 1. Redresarea creşterii ovinelor, în primul rând prin trecerea pe primul plan a producţiei de carne. 2. Repunerea în funcţie a complexelor industriale de creştere şi îngrăşare a ovinelor. 3. Organizarea de noi îngrăşătorii de ovine, de dimensiuni mici şi mijlocii, prin amenajarea şi modernizarea de capacităţi de producţie existente, construirea de îngrăşătorii noi. 4. Procurarea de efective matcă (oi, mioare şi berbeci de reproducţie), din rase autohtone şi din import. 5. Procurarea de echipamente specifice în creşterea şi exploatarea ovinelor. 6. Nu în ultimul rând, este imperios necesar să se stimuleze înfiinţarea asociaţiilor profesionale ale crescătorilor 143

de ovine , ca unică modalitate de organizare a crescătorilor şi de sprijinire concretă a acestora, prin: a) asigurarea factorilor necesari producţiei; b) desfacerea producţiei obţinute; c) acordarea asistenţei tehnice în creşterea ovinelor; d) protecţia socială şi economică a crescătorilor de ovine. Punerea în practică a celor prezentate ar reprezenta relansarea creşterii şi exploatării ovinelor la noi în ţară, asigurând venituri pentru crescători, locuri de muncă pentru cei care deservesc animalele şi prelucrează producţiile acestora.

Rasele de ovine În prezentarea raselor de ovine vom folosi următoare clasificare: - rase de oi aparţinând tipului morfo-productiv de lână, - rase de oi importate, aparţinând tipului morfo-productiv de carne, - rase de oi aparţinând tipului morfo-productiv de lână-carne şi carne-lână, - rasele de oi aparţinând tipurilor morfo-productive mixte : lânălapte-carne, lână-carne-lapte, lână-lapte-pielicele şi pielicelelapte, - rase aparţinând tipului morfologic de lapte. Rase de oi aparţinând tipului morfo-productiv de lână Merinos de Transilvania. S-a format prin încrucişarea de absorbţie a oilor Ţigaie şi Ţurcană din vestul Transilvaniei cu Merinos Negretti, Rambouillet Merinos precoce german. Format caracteristic oilor de lână, tip morfologic mezomorf, cu profilul uşor convex, berbecii, majoritatea, cu coarne mari, la gât salbă cu 3 cravate, trunchiul în general slab dezvoltat în lărgime , membrele scurte, puternice, talia 63 cm la oi, 65 cm la berbeci, greutatea 38-48 kg la oi, 60-80 kg la berbeci, greutatea mieilor la naştere 3-5 kg, culoarea albă. Producţia de lână la oi 4-7 kg, la berbeci 8-12 kg, lungimea fibrei 7 cm, fineţea 22-24 microni, usuc în exces, randament 35-38%, producţia de lapte 60-70 l, prolificitatea 115%, producţia de carne

144

nesatisfăcătoare, randament 43-45%. Se creşte în rasă pură, se ameliorează prin infuzie cu Merinos de Stavoprol şi australian. Merinos sovietic. S-a format prin încrucişări complexe, Merinos Mazaiev cu rase locale X Rambouillet şi Merinos de Ascania. Format corporal specific oilor specializate pentru lână, capul dezvoltat cu profil drept, coarne la berbeci, lâna foarte mult extinsă pe cap şi extremităţi, prezintă salbe şi cravate, trunchiul scurt, slab dezvoltat în lărgime, membre lungi cu defecte de aplomb. Greutatea 40-50kg la oi şi 60-80 la berbeci, culoarea albă uniformă. Producţia de lână 5-7 kg la oi, 10-12 la berbeci, lungimea 7,5-8,5 cm, fineţea 22-23 microni, randament la spălare 33-36%, producţia de lapte bună, prolificitate 115-120%, tardivă, aptitudini mediocre pentru producţia de carne. Se creşte în rasă curată, cei mai buni berbeci se folosesc la încrucişări. Merinos de Groznensk. Provine din încrucişarea Merinosului Mazaiev cu Merinos australian. Prezintă conformaţie caracteristică tipului de lână fină, cap cu profil uşor convex, berbeci cu coarne, oile ciute, gâtul cu salbă şi 1-2 cravate, trunchiul potrivit de lung şi adânc, membre scurte, greutate 45-50 kg la oi, 70-90 la berbeci. Producţia de lână 6-8 kg la oi, 10-15 kg la berbeci, lungimea lânii 8-9 cm, fineţea 20-23 microni, precocitate moderată, aptitudini slabe la îngrăşare. Berbecii importaţi se folosesc pentru ameliorarea calităţii lânii la Merinosul transilvănean. Merinos australian. Provine din tipurile de Merinos Rambouillet, spaniol, american (Vermont), sub influenţa condiţiilor favorabile din Australia. Confor-maţie caracteristică raselor de lână, în privinţa dezvoltării corporale, există 3 tipuri distincte : fin , mediu , robust. Greutatea corporală 38-48 kg la oi, iar la tipurile mai mari 45-55 kg, la berbeci 65-80 kg, animale formate pentru păşune , rustice şi rezistente la drumuri lungi. Produce lână de calitate superioară, uniformă, lucioasă şi mătăsoasă, lungimea 80 cm, fineţea diferă la cele 3 tipuri 18-23; 20-25; 23-27 microni, usucul de calitatea superioară , randament la spălare peste 45%. Se foloseşte în ameliorarea oilor Merinos din ţara noastră prin încrucişări de infuzie. Rase de oi importate, aparţinând tipului morfo-productiv de carne Romney Marsh. S-a format în sudul Angliei, din încrucişarea oilor locale cu rasele Leicester şi Lincoln. Conformaţie caracteristică 145

tipului de carne, greutatea oilor adulte ajunge la 60-70 kg, a berbecilor la 110-120 kg, apreciată pentru rezistenţă şi adaptabilitatea ei la condiţiile variate de mediu. Producţia de lână 4-5 kg la oi şi 6-7 kg la berbeci, lungimea lânii 10-12 cm, fineţea 31-37 microni, este precoce, prolificitatea 125-130%. S-a importat pentru încrucişarea cu Ţigaie şi alte rase pentru îmbunătăţirea producţiei de carne. Lincoln. Rasă veche formată în Anglia, în comitatul Lincoln, din încrucişarea oilor locale cu Leicester. Rasă de carne de talie mare, greutatea oilor adulte 80-90 kg, iar a berbecilor 140 kg, s-a folosit mult la încrucişări în Australia şi Noua Zeelandă, pentru obţinerea lânii Crossbreed. Producţia de lână 6-7 kg la oi, 10 kg la berbeci, lungimea mare 30-40 cm, fineţea 37-45 microni, mătăsoasă, cu luciu pronunţat, producţia de carne foarte bună, mieii îngrăşaţi la un an ajung la 90 kg. S-a importat pentru a fi utilizată la încrucişarea industrială; se recomandă la încrucişări de infuzie cu Ţurcană. Suffolk. S-a format în Anglia din încrucişarea oilor Nordfolk cu Southdown şi prin selecţie. Conformaţie caracteristică raselor de carne, cap mic fără coarne la ambele sexe, gât scurt, gros, trunchi lung şi adânc, greutate 60-70kg la oi, 110-120 kg la berbeci, culoarea albă, jarul castaniu închis. Producţia de lână 3-3,5 kg la oi, 4-5 kg la berbeci, lungimea lânii 7-8 cm, fineţea 28-30 microni, prolificitate 125-130%. Precocitate mare, bune aptitudini pentru îngrăşare, carnea de calitate superioară, randament la tăiere 60-65%. Se ameliorează în ţara de origine, prin selecţie. S-a importat pentru a fi utilizată la încrucişare pentru a mari producţia de carne. Rasele de oi aparţinând tipului morfo-productiv de lână-carne şi carne-lână Merinos de Palas. S-a format la Staţiunea Palas din încrucişarea Merinosului din Câmpia Tisei cu Merinos Rambouillet şi Semiprecoce germen, iar din 1954 cu Merinosul de Stavropol şi caucazian. Conformaţie caracteristică tipului de lână-carne. Trunchiul lung, dezvoltare bună a lărgimilor, capul cu profil berbecar, berbecii au coarne, oile fără coarne, prezintă salbă cu 1-2 cravate, membre puternice. Talia 67 cm la oi, 72 146

cm la berbeci. Greutatea 63 kg la oi şi 90 kg la berbeci. Greutatea mieilor la naştere 5 kg. Culoarea albă uniformă. Producţia de lână 7,2 kg la oi, 12 kg la berbeci. Lungimea fibrei 7,5 cm, fineţea 20-22 microni. Randament 38-40%, usucul de calitate bună. Prolificitatea 131%. Producţia de carne este bună, precocitate mijlocie, randament 45-50%. Ameliorare prin creştere pe bază de linii – în direcţia îmbunătăţirii atât a producţiei de lână, cât şi de carne. Se foloseşte ca rasă amelioratoare în Dobrogea şi Câmpia Dunării. Merinos caucazian. S-a format în regiunea Stavropol, la baza lui stă Merinosul Novocaucazian şi cel de Ascania. Conformaţie specifică oilor de lână-carne. Cap scurt cu profil convex, coarne puternice la berbeci, salbă cu 1-2 cravate. Trunchiul lung, larg, adânc, membre scurte. Greutatea 50-60kg la oi, 80-100 la berbeci, culoarea albă. Producţia de lână 6-7 kg la oi, 11-12 kg la berbeci, lungimea lânii 8 cm, fineţea 23-24 microni. Prolificitatea 125-130%. Aptitudini bune de îngrăşare. Producţia de lapte 110-120 l . Se ameliorează prin încrucişare în rasă pură, berbecii se folosesc la acţiunea de ameliorare. Merinos de Stavropol. S-a format în regiunea Stavropol, din Merinosul Novocaucazian şi Merinosul asutralian. Conformaţie caracteristică oilor de lână-carne. Capul scurt, profilul uşor convex, coarne puternice la berbeci, oile fără coarne. Gâtul cu salbă şi 1-2 cravate. Trunchi lung, larg şi adânc. Membre scurte. Greutate 47-60 kg la oi, 80-100 kg la berbeci. Culoarea albă. Producţia de lână 6-7 kg la oi, 10-12 kg la berbeci. Lungimea lânii 8-9 cm, fineţea 22-24 microni. Producţia de lapte 120 l. Aptitudini bune la îngrăşare. Prolificitatea 127-130%. Se ameliorează prin creştere în rasă pură. La noi se foloseşte la ameliorarea tipurilor locale de Merinos. Polwarth. S-a format în Australia din încrucişarea oilor Merinos cu berbeci Lincoln. Este o rasă rustică, adaptată condiţiilor de climat mai umed şi relativ rece, are constituţie robustă, greutatea de 60-65 kg la oi şi 80-100 kg la berbeci. Produce lână cu o fineţe de 25-28 microni, lungă de 10-12 cm, oile dau 4,5-5 kg, berbecii 6-7 kg lână, precocitate bună, mieii la 4 luni au 35-40 kg, carne de 147

calitate, prolificitate 135%. Se preconizează folosirea ei la încrucişări cu Merinosul de Transilvania. Corriedale. S-a format în Noua Zeelandă, din încrucişarea oilor Merinos cu berbeci Lincoln; prezintă conformaţia oilor precoce, trunchi lung, larg şi adânc, fără coarne, greutatea 55-70 kg la oi şi 100-110 kg la berbeci, culoarea albă. Produc-ţia de lână 5 kg la oi, 7 kg la berbeci, lungimea lânii 10-12 cm, fineţea 25-59 microni, precocitate mare, aptitudini bune pentru îngrăşare intensivă, prolificitate 130%. S-a importat pentru încrucişare industrială cu rasele noastre în vederea măririi producţiei de carne. Ile de France. S-a format în Franţa din încrucişarea oilor Merinos cu berbeci Leicester. Conformaţie caracteristică raselor de carne, greutatea oilor 60-65 kg, a berbecilor 85-95 kg. Producţia de lână 4-5 kg la oi şi 7-9 kg la berbeci, lungimea 7-8 cm, fineţea 25-28 microni, produce o carne de calitate superioară, prolificitate 134148%. S-a importat pentru a fi folosită la încrucişare industrială. Rasele de oi aparţinând tipurilor morfo-productive mixte: lână-lapte-carne, lână-carne-lapte, lână-lapte-pielicele şi pielicele-lapte Ţigaie. Este o rasă locală, tip morfo-productiv mixt; cap uşor alungit, profil uşor convex, berbecii cu coarne, trunchi relativ larg, talia 62 cm la oi, 66 cm la berbeci, greutatea 38-45 kg la oi, 55-75 kg la berbeci, culoarea lânii albă, jarul pigmentat ruginiu sau castaniu. Producţia de lână 2-3 kg la oi, 5-6 la berbeci, lungimea fibrei 8,8 cm, fineţea 32-33 microni, randament 45-55%, producţia de lapte 80-100 l, prolificitate 105-108%, prezintă aptitudini bune de îngrăşare, dă carne de calitate, randament la tăiere 45-50%. Se ameliorează în zona de creştere prin selecţie şi încrucişări cu rasa Corriedale. Spancă ameliorată. S-a format prin încrucişarea oilor Ţigaie cu berbeci Merinos. Conformaţie intermediară între cele două rase, fiind mai apropiată de Merinos, cap 148

uşor convex, coarne numai la berbeci, salba de mărime mijlocie, trunchiul potrivit de lung şi lat, greutatea 45-55 kg la oi, 70-75 kg la berbeci, culoarea albă. Producţia de lână 4-5 kg la oi, 7 kg la berbeci, lungimea fibrei 7,5 cm , fineţea 24-26 microni, randament 45%, producţia de lapte 90-100 l, prolificitatea 111%, aptitudini bune la îngrăşare. Se ameliorează prin încrucişare cu Merinos. Ţurcană. Rasă locală care reprezintă 40% din efectivele de ovine de la noi din ţară. Tip morfologic dolicomorf, cap alungit, cu profil drept, berbeci cu coarne, un procent mic de oi prezintă coarne, gâtul lung, trunchiul slab dezvoltat în lărgime, membre puternice, cu defecte de aplomb. Talia 61 cm la oi, 67 cm la berbeci, greutatea 37 kg la oi şi 54 kg la berbeci. Culoarea albă (var. albă), brumărie (var. brumărie), neagră (var. neagră). Producţia de lână 2,2-4 kg la oi, 3-6 kg la berbeci, lungimea fibrei 15-35 cm, fineţea fibrelor scurte: 30 microni şi a celor lungi: 45-60 microni, randamentul la spălare 6065%, producţia de lapte 100-120 l, aptitudini slabe pentru producţia de carne , prolificitatea 107%. Ţurcana albă se ameliorează prin selecţie şi îmbunătăţirea condiţiilor de hrănire, varietatea neagră şi brumărie prin încrucişări cu Karakul. Karakul. S-a importat la noi din U.R.S.S. Conformaţie caracteristică, trunchiul în formă de pară, cap berbecat, urechi mari şi blegi, coadă cu depozit de grăsime, greutatea oilor 42-50 kg , a berbecilor 55-70 kg, culoare neagră, brumărie, cafenie, sură. Producţia principală este pielicica mielului, sacrificat la 3 zile după naştere , producţia de lapte 60-70 l, producţia de lână 1-2 kg la oi şi 2,5 kg la berbeci, prolificitatea 105-123%. Se ameliorează prin selecţie în vederea îmbunătăţirii calităţii pielicelelor, berbecii se utilizează la încrucişări industriale cu Ţurcana brumărie şi neagră. Rase aparţinând tipului morfo-productiv de lapte Friză. S-a format în Germania. Tip morfologic dolicomorf , cap lung, profil convex, neacoperit cu lână, fără coarne, trunchi lung şi adânc, nedezvoltat în lungime, membre lungi puternice, uger mare. Greutatea 50-60 kg la oi şi 85-90 kg la berbeci. Extinderea lânii slabă, abdomenul, membrele şi coada neacoperite cu lână. Producţia de lână 2,5-3 kg, lungimea 10-12 cm, fineţea 37-40 microni, producţia de lapte 400 l, prolificitatea 200%. S-a utilizat la încrucişarea cu Ţurcană, pentru mărirea producţiei de lapte.

149

Awassi. S-a importat din Israel. Este o rasă de lapte cu coadă grasă. Talie mijlocie, format corporal trapezoidal, cu baza mare situată posterior, capul alungit, urechi lungi, largi, aplecate, greutatea 60-70 kg la oi, 100 kg la berbeci, uger foarte bine dezvoltat. Producţia de lână de calitate inferioară, fără importanţă economică. Mieii au intensitate mare de creştere, producţia de lapte 280 l pe lactaţie, cu 6% grăsime. Prolificitate 115-120%. S-a importat pentru ameliorarea producţiei de lapte la rasa Ţurcană.

Reproducţia ovinelor Ţinând cont că maturitatea sexuală la ovine apare mult mai devreme decât maturitatea corporală, trebuie evitată efectuarea montei prea de timpuriu, care ar avea consecinţe negative asupra mieilor ce se vor obţine, a creşterii animalului şi a productivităţii lui. Vârsta optimă pentru folosirea tineretului la reproducţie se face in funcţie de precocitatea raselor astfel: - rasele foarte precoce (rasele englezeşti de carne) la 9-10 luni; - rasele precoce (rasa Friza) la 12 luni; - rase tardive (unde intră şi rasele de la noi din ţară) la 18 luni. Vârsta până la care se pot folosi ovinele la reproducţie este de 5-6 ani la oi şi 4-5 ani la berbeci. Vârsta la care se reformează ovinelor este de 7-8 ani la oi si 5-6 ani la berbeci. Ciclul sexual la oaie durează în medie 16-18 zile. După fătare, căldurile apar la circa 6-8 săptămâni. Oile sălbatice sunt monoestrice, având un singur ciclu sexual, care se manifesta toamna. Ovinele domestice sunt animale poliestrice sezoniere, adică activitatea sexuală se manifestă în mod normal, toamna (septembrie-noiembrie), când se succed mai multe cicluri sexuale la intervale regulate, când oile intră în călduri în proporţie de 95-100%. Monta În reproducţia ovinelor se poate folosi atât monta naturală cât şi însămânţarea artificială. Ca sisteme de montă se foloseşte monta liberă, pe clase, în harem şi monta dirijată În monta liberă se repartizează câte 25-30 de oi pentru un 150

berbec. Sistemul se foloseşte de către crescătorii particulari şi are dezavantajul nerecunoaşterii paternităţii mieilor. Monta pe clase constă în repartizarea unor berbeci din clase superioare la oi din clase inferioare şi se asigura, astfel, ameliorarea mai rapidă a efectivului. Monta în harem se face tot în libertate. Se repartizează pentru 30-40 de oi câte un berbec cu valoare genotipică cunoscută. Se cunoaşte, astfel, paternitatea grupelor de miei obţinuţi. Monta dirijata. Acest sistem de montă permite selecţia individuală, fiind în acelaşi timp cel mai eficient sistem. Pe baza însuşirilor fenotipice şi genotipice, se stabileşte lista de montă; pentru fiecare oaie se vor urmării anumite însuşiri ale descendenţei. Într-un sezon de montă se repartizează unui berbec 50-70 de oi. Depistarea oilor în călduri se face cu ajutorul berbecilor încercători (vasectomizaţi sau cu „penisul deviat"). Însămânţarea artificială la ovine Este sistemul cel mai indicat pentru reproducţia şi ameliorarea efectivelor de ovine. Prezintă o serie de avantaje cum ar fi: se pot folosi intensiv berbeci valoroşi, de la un berbec se pot însămânţa 1000-1500 de oi, se previne transmiterea unor boli infecto-contagioase şi parazitare, sperma se poate transporta la distanţă mare, în diferite recipiente, iar prin congelare poate fi păstrată timp îndelungat, testarea masculilor după descendenţi mai rapid şi mai precis, economisirea de reproducători. Însămânţarea se poarte face cu material seminal brut, refrigerat sau diluat congelat. În România se practică la ovine însămânţarea artificială cu material seminal diluat-refrigerat. Sistemul de însămânţare artificială cu spermă brută. Sperma brută, recoltată de la berbeci de mare valoare, se foloseşte la însămânţare imediat după recoltare. Încărcătura de oi pe un berbec este de 5-6 ori mai mare decât în cazul montei naturale dirijate. De la un berbec reproducător se pot obţine 4 ejaculate pe zi, iar de la mior unul pe zi. Intervalul între ejaculate nu trebuie să fie mai mic de două ore. Însămânţarea artificială cu spermă diluată şi refrigerată Este metoda care se foloseşte cel mai des. În cazul folosirii spermei diluate şi refrigerate numărul de oi însămânţate creşte pe un

151

berbec, însămânţându-se până la 20 de oi cu material rezultat de la un ejaculat. Însămânţarea artificială cu spermă congelată Se foloseşte spermă congelată la temperatura de -196 °C, cu ajutorul azotului lichid, în paiete de plastic, aşezate în nişte canistre speciale, care sunt păstrate în containere speciale. Pregătirea reproducătorilor pentru montă se face prin aplicarea unui regim de hrănire şi întreţinere diferenţiat în scopul declanşării căldurilor ovulatorii la oi şi a funcţiei spermatice la berbeci. Gestaţia Gestaţia durează in medie 150 zile, cu variaţii între 145-155 zile. Durata gestaţiei poate fi influenţată de vârsta mamei şi de starea de întreţinere a acestea, de numărul fetuşilor şi de individualitatea fiecărei oi în parte. Gestaţia este mai lungă la multipare şi mai scurtă la primipare. În perioada gestaţiei trebuie să se acorde mai multă atenţie asigurării unor condiţii bune de adăpostire, hrănire şi îngrijire. Furajele trebuie să fie de cea mai bună calitate mai ales în ultimele două luni de gestaţie, când fetusul creşte şi se dezvoltă într-un ritm mai rapid. De asemenea, oile gestante vor fi scoase zilnic în padoc sau pe păşune. Fătarea Este actul fiziologic prin care fătul şi învelitorile fetale sunt eliminate. Pentru a evita unele accidente, campania de fătări trebuie să fie organizată din timp şi constă din: - pregătirea adăposturilor cu 2-3 săptămâni înainte; - asigurarea inventarului necesar: cântare, truse pentru individualizare, substanţe pentru dezinfectarea ombilicului, felinare, cârpe etc.; - pregătirea personalului care va supraveghea fătările; pregătirea oilor cu circa 2-3 săptămâni înainte de fătare (se va tunde lâna de pe uger şi în jur).

152

Fătarea durează in jur de 30 minute. Imediat după fătare se vor îndepărta mucozităţile din nări, gură, se taie cordonul ombilical la 6-7 cm de abdomen (dacă nu s-a rupt singur) şi se tamponează cu tinctură de iod. După aproximativ 30 minute de la fătare mieii se ridică şi sunt daţi la prima alăptare. Organizarea fătărilor timpurii Fătările timpurii sunt cele care se obţin din montele sau însămânţările artificiale efectuate în lunile iulie sau august. Aceste reprezintă o serie de avantaje: - oile gestante beneficiază de păşune şi masă verde, acest lucru având influenţă favorabilă asupra dezvoltării normale a fetusului; - mieii obţinuţi din fătări timpurii sunt mai rezistenţi la boli; - obţinerea unei cantităţi mai mari de lapte pe oaie; - realizarea unei natalităţi mai ridicate. Cele mai bune rezultate privind organizarea fătărilor timpurii se obţin de la rasele Merinos, Ţigaie, Spancă. O condiţie importantă a organizării fătărilor timpurii este asigurarea oilor şi a berbecilor de reproducţie şi a unor condiţii bune de adăpostire, hrănire şi îngrijire. Reproducţia oilor are un caracter mai larg, în sensul că se pot organiza monte şi fătări tot timpul anului. În acest scop se pot organiza fătări extratimpurii (în lunile noiembrei-decembrie), cu monta în lunile iunie-iulie, fătări timpurii (ianuarie-februarie) cu monta în augustseptembrie, fătări târzii (martie-aprilie) cu monta în octombrienoiembrie şi fătări de vară (iulie-august) cu monta în martie-aprilie. Tehnologia creşterii mieilor şi a tineretului ovin Sporirea efectivului de ovine depinde de modul cum sunt îngrijiţi mieii, încă din prima zi după fătare. În această perioadă trebuie să se acorde o atenţie sporită atât hrănirii cât şi îngrijirii mieilor. Imediat după fătare se vor îndepărta mucozităţile din gură, nări, de pe cap şi se taie cordonul ombilical la 6-7 cm de abdomen, dacă nu s-a rupt în timpul fătării, după care se dezinfectează. După 20-30 minute de la fătare, mieii sunt daţi la prima alăptare. În primele zile de la naştere mieii consumă colostru, care este foarte important deoarece acesta conţine o cantitate mare de anticorpi 153

care imprimă mieilor o rezistenţă mai mare la acţiunea agenţilor patogeni. În primele zile după fătare mieii sug din 2 în 2 ore, iar la o lună ajung să sugă de 3-4 ori pe zi. În prima săptămână de viaţă, un miel poate consuma 500-600 g lapte zilnic, apoi această cantitate creşte la 1000-1500 g până la vârsta de 6 săptămâni, după care scade. Sporul de creştere realizat zilnic de miei, în primele 21 de zile, este de circa 250-300g cu un consum de 4-5 litri de lapte pentru un kilogram spor în greutate vie. Parametrii de microclimat care trebuie respectaţi în saivane sunt: - în compartimente pentru fătări se va asigura o temperatură de 12ºC-15ºC cu un minim de 8ºC, umiditatea relativă 60-75%, iar viteza curenţilor de aer este de 0,3 m/s. - în compartimente pentru tineret, temperatura este de 8ºC-12ºC cu un minim de 5ºC, umiditatea relativă 60-75%, iar viteza curenţilor de aer de 0,3m/s. În hrănirea mieilor sugari se disting trei etape: Etapa de miel crud, care durează de la fătare până la vârsta de 7 zile. În această perioadă mielul suge din 2 în 2 ore şi trebuie asiguraţi factorii optimi de microclimat Etapa de miel mijlociu, durează de la 8 zile la 30 de zile. În această perioadă mielul suge de 5-6 ori, fiind în acelaşi timp obişnuit să consume fânuri, nutreţuri concentrate, care se administrează în spaţii speciale la care au acces numai mieii Etapa de miel zburat, durează de la 30 de zile până la 65 de zile. În această perioada mieii sug de 3 ori pe zi. Înţărcarea mieilor, se face de obicei la 60-65 de zile, dar pentru mieii destinaţi pentru îngrăşare , înţărcarea se poate face şi la vârsta de 45-60 zile, cu condiţia ca greutatea vie să nu fie mai mică de 12 kg. Înţărcarea mieilor trebuie să se facă treptat, timp de 5-6 zile. În primele 2 zile mieii se închid seara separat de mamele lor, iar în următoarele 2 zile mieii se lasă cu oile mame numai 2-3 ore în timpul prânzului. Din ziua a 5-a mieii se separă definitiv de mamele lor, iar laptele este scos complet din hrana mieilor. În timpul înţărcării şi în primele zile după înţărcare, în hrana mieilor se vor administra aceleaşi nutreţuri care au fost folosite în timpul alăptării, dar în cantităţi mai mari. Tineretul ovin înţărcat se grupează în turme, în funcţie de sex, rasă, greutate corporală, stare de întreţinere. Se vor forma turme 154

separate de mieluţe, berbecuţi, batali. În timpul păşunatului, tineretului ovin trebuie să i se repartizeze cele mai bune păşuni şi un supliment de concentrate în cantitate de 100-300 g/zi/cap, format din uruieli de ovăz, porumb, mazăre. Pe timp de iarnă tineretul ovin se hrăneşte cu furaje concentrate, fibroase, suculente şi minerale. Pentru tineretul ovin raţia trebuie să fie bogată în substanţe proteice, vitamine şi substanţe minerale, nutreţurile care alcătuiesc raţia să fie cât mai variate, proaspete, bine preparate şi cu un gust plăcut. Adăparea tineretului ovin înţărcat se va face de 3-4 ori pe zi cu apă proaspătă. Îngrăşarea tineretului ovin Tineretul ovin supus îngrăşării realizează sporuri mari de creştere în greutate, valorifică eficient hrana, având o precocitate ridicată. Tineretul ovin poate fi îngrăşat în sistem semiintensiv şi intensiv. Îngrăşarea în sistem semiintensiv începe după înţărcarea mieilor şi durează circa 5-6 luni, când tineretul realizează o greutate vie de 35 kg. Se succed două faze: - în prima fază, care durează circa 2 luni, mieii se ţin pe păşune, iar raţia se completează cu cantităţi moderate de nutreţuri concentrate (200-330 g/cap/zi). - în a doua fază se trece la finisarea îngrăşării în adăpost, durează 3 luni. În această fază se administrează 35-40 kg fân de calitate superioară şi 70-75 kg nutreţuri concentrate formate din: porumb, şroturi de floarea soarelui, făină de lucernă, săruri minerale şi vitamine. Îngrăşarea intensivă a tineretului ovin. Prin acest sistem de îngrăşare se urmăreşte ca într-un timp scurt să se obţină o cantitate mare de carne de calitate superioară. Obiectivul sistemului de îngrăşare intensivă este obţinerea mielului îngrăşat la 45 kg, într-o perioadă de 100 de zile. Mieii se introduc la îngrăşat la 45-60 de zile. Greutatea la care se introduc mieii la îngrăşat este de 12 kg. Tehnologia de îngrăşare a tineretului ovin cuprinde 3 faze:

155

-

-

-

faza I – de acomodare – care durează 10-14 zile şi are ca scop obişnuirea mieilor cu nutreţul combinat şi noile condiţii de viaţă. Pop A. şi colab. (1991) recomandă ca în faza de acomodare, fânul să se administreze întreg sau tocat la dimensiuni de peste 3 cm, iar în fazele următoare să se administreze sub formă măcinată în amestec cu nutreţurile concentrate. faza II – de îngrăşare propriu-zisă – durează până la obţinerea unei greutăţi de 33-35 kg (85-90 zile) în cazul îngrăşării pentru carne macră şi, respectiv, 35-40 kg la rasele autohtone şi 43-47 kg la rasele de carne şi metişii acestora în cazul îngrăşării pentru carne grasă (Dinescu S. 1972, Taftă V. 1997). În această fază se utilizează nutreţuri combinate în structura cărora fibroasele pot participa în proporţie de 20-30%, restul fiind reprezentat de concentrate. Sporul mediu zilnic realizat este de 180-220 g la rasele autohtone, iar în cazul raselor specializate pentru producţia de carne, sporul mediu zilnic depăşeşte 350 g. faza III – de finisare – durează circa 3-4 săptămâni, scopul acestei faze fiind de a îmbunătăţii însuşirile organoleptice şi gustative ale cărnii. În faza de finisare se scot din raţie substanţele hormonale, antibioticele, care pot influenţa negativ calitatea cărnii.

Tehnologia creşterii ovinelor adulte În creşterea şi exploatarea ovinelor adulte se cunosc trei sisteme: sistemul extensiv, semiintensiv şi intensiv. Sistemul extensiv Sistemul extensiv de creştere şi exploatare a ovinelor reprezintă modalitatea de folosire eficientă a păşunilor naturale din zonele de deal şi munte, precum şi valorificarea superioară a furajelor, fibroase, grosiere şi suculente. O caracteristică importantă a acestui sistem o constituie practicarea organizată a transhumanţei, prin care omul şi animalele se deplasează pe distanţe mari de la câmpie la munte, vara, şi de la munte la câmpie toamna şi iarna. Transhumanţa prezintă două tipuri: transhumanţa pe verticală, limitată la distanţe scurte, practicată în judeţele Neamţ, Suceava, Vrancea, Argeş, cu folosirea păşunilor montane vara, iar iernarea are loc în depresiunile colinare; transhumanţa pe orizontală in care se folosesc păşunile montane şi 156

alpine în lunile iunie-august şi migrarea spre câmpie unde stau toată iarna, iar după 20 mai are loc urcarea la munte. La acest tip de transhumanţă rezistă doar oile din rasele cu lână grosieră. Datorită condiţiilor de mediu şi de furajare din zonele respective, reproducţia ovinelor are caracter sezonier, monta efectuându-se toamna târziu, când oile au o stare de întreţinere mai bună, pentru ca fătarea să aibă loc în lunile martie-aprilie când există posibilitatea hrănirii cu păşune sau masă verde în cantităţi suficiente. În timpul verii, hrănirea constă din păşune de pe pajiştile naturale, care reprezintă sursa furajeră cea mai ieftină. Iarna furajarea constă din nutreţuri grosiere (coceni, paie, vreji) şi fânuri de deal şi munte în cantităţi moderate. Sistemul semiintensiv Sistemul semiintensiv de creştere şi exploatare a ovinelor reprezintă o formă intermediară între sistemul extensiv şi cel intensiv. În acest sistem, iernarea turmelor se face în interiorul fermei sau gospodăriei, în adăposturi amenajate pentru ovine. Vara oile se ţin pe păşuni naturale sau cultivate sub formă de conveier verde, sau se poate folosi întreţinerea combinată pe păşune şi în stabulaţie cu administrarea nutreţului de masă verde pe grătare în adăposturi sau padocuri. Când se organizează conveiere verde ca sursă principală de asigurare a furajului verde, din primăvară până toamna târziu se pot folosi diferite scheme în funcţie de zona geografică şi de posibilităţile unităţilor crescătoare de oi. Conveierul verde poate fi de trei feluri, în funcţie de resursele care asigură furajarea: - conveierul verde natural, care are ca sursă de furaj pajiştile permanente în zonele de deal şi de munte. - Conveieru verde mixt, în care furajele sunt asigurate atât de pe pajişti naturale, cât şi de pe suprafeţe cultivate cu plante anuale sau perene. - Conveierul verde artificial, asigură furajarea cu nutreţ verde, din pajişti cultivate şi culturi de plante de nutreţ. Sistemul intensiv Acest sistem presupune întreţinerea ovinelor în stabulaţie, furajarea făcându-se cu nutreţuri verzi administrate la iesle pe timpul 157

verii, iar iarna furajarea se face cu furaje conservate sau cu nutreţuri sub formă de furaj unic. O caracteristică importantă a creşterii ovinelor în sistem intensiv este intensificarea reproducţiei. Aceasta presupune: sporirea procentului de fecunditate, obţinerea a 2 miei la o fătare, aplicarea pe scară largă a fătărilor timpurii, creşterea numărului de fătări prin obţinerea a cel puţin trei fătări la doi ani.

Hrănirea berbecilor de reproducţie Berbecii se hrănesc şi se îngrijesc diferit, în funcţie de perioada în care se află: pregătirea pentru montă, perioada de montă şi perioada de repaus. În perioada de pregătire pentru montă, raţia berbecilor de reproducţie trebuie să cuprindă nutreţuri bogate în substanţe proteice, săruri minerale şi vitamine, deoarece acestea favorizează funcţia de spermatogeneză. În această perioadă necesarul de nutreţuri este mai redus cu 9-10% decât în perioada de reproducţie propriu-zisă. În perioada de montă, raţia trebuie să cuprindă nutreţuri bogate în substanţe nutritive, să nu fie voluminoasă şi să asigure obţinerea unei cantităţi mari de spermă. Dintre concentrate se folosesc: ovăz, mazăre, porumb, orz şi mei. În perioada de montă, un berbec de reproducţie trebuie să primească 0,6-1 kg concentrate/zi, în funcţie de numărul de monte executate şi greutatea sa corporală. În perioada de repaus, se pot introduce în raţiile berbecilor cantităţi mai mari de nutreţuri fibroase şi suculente. Astfel, vara se va administra masă verde de pe pajişti naturale. În timpul întreţinerii pe păşune nu este necesară administrarea de concentrate, numai în cazul în care păşunea este de slabă calitate. Iarna raţia este formată din: fân de leguminoase (1,5 kg), vreji leguminoase (0,5 kg), ovăz boabe (0,2 kg), suculente (1kg), sare bulgări pentru lins la discreţie. Hrănirea ovinelor de reproducţie Hrănirea ovinelor în această perioadă, se face în aşa fel încât să asigure substanţele nutritive necesare pentru organismul matern, pentru creşterea fătului şi pentru asigurarea producţiilor de lapte şi lână.

158

Perioada de pregătire pentru montă şi a montei propriu-zise începe în a doua jumătate a lunii august şi se termină, la sfârşitul primei jumătăţi a lunii octombrie. Această perioadă coincide cu perioada de păşunat, deci hrănirea ovinelor constă în asigurarea unor păşuni cu compoziţie floristică bogată, preferabil păşuni naturale ameliorate sau cultivate. În prima parte a gestaţiei (primele 3 luni), ovinele vor fi hrănite cu nutreţuri fibroase, nutreţuri suculente şi nutreţuri însilozate. În această parte a gestaţiei, o oaie în greutate de 40-50 kg, are nevoie între 0,9-1,2 UN cu 80-100 g PBD. Nu se introduc în raţie nutreţuri mucegăite sau îngheţate, fiindcă acestea pot provoca avorturi. În a doua parte a gestaţiei (ultimele 2 luni), nevoile de hrană ale ovinelor cresc, fiind determinate de ritmul intens de dezvoltare a fătului; în această perioadă se pun bazele desimii firelor de lână a viitorului produs, foliculii primari apărând la 60 de zile, iar cei secundari la 85 de zile de gestaţie, se asigură obţinerea unor miei cu greutăţi corespunzătoare la fătare. În această perioadă fătul realizează circa 80% din greutatea pe care o are la fătare. O oaie, cu o greutate de 40-50 kg, va avea nevoie de 1,0-1,3 UN cu 115-140 g PBD. Organizarea şi tehnica păşunatului Păşunatul ovinelor este foarte important, fiindcă oferă posibilităţi ieftine de creştere a ovinelor. Perioada de păşunat este de 7-8 luni. Păşunatul se face după anumite reguli tehnico-orgnizatorice care să permită folosirea cât mai raţională a păşunilor. Trecerea de la stabulaţie la păşunat se face treptat, timp de 5-7 zile, perioadă în care se reduce administrarea de nutreţuri conservate, concomitent cu creşterea duratei de păşunat şi a cantităţii de nutreţ verde consumat, evitându-se în acest fel şi apariţia eventualelor tulburări gastrice. Înainte de scoaterea la păşunat se verifică starea de sănătate a animalelor prin examen individual, se verifică ongloanele, curăţindu-se cornul, în cazul creşterii acestuia în exces. În scopul folosirii raţionale a păşunilor, fiecare suprafaţă de păşune trebuie bine organizată înainte de începerea păşunatului, astfel: - împărţirea pajiştilor pe parcele, care vor fi păşunate prin rotaţie; - asigurarea surselor de apă pentru adăpat; - pe păşunile aflate la distanţe mai mari de 3 km de grajduri, este necesară amenajarea de şoproane, pentru adăpostirea ovinelor care rămân pe păşune pe toată perioada de păşunat; 159

-

amenajarea spaţiului pentru mulsul oilor – numit strungă – care este un padoc de o suprafaţă mai mică; - amenajarea unor spaţii pentru cazarea îngrijitorilor, prepararea brânzeturilor, depozitarea diverselor materiale. Ca metodă de păşunat se recomandă ca fiind cea mai economică, metoda păşunatului raţional pe parcele, având loc şi o fertilizare a acestora prin aşa numita „târlire”. Acest sistem are la bază mutarea ţarcurilor dintr-un loc în altul odată cu schimbarea parcelei de păşunat. Astfel, pe suprafaţa ocoalelor unde stau oile, se depune o cantitate de bălegar care fertilizează suprafaţa respectivă. Pentru păşunat se folosesc atât păşunile naturale din zona de deal şi munte cât şi păşunile cultivate din zona de şes. Perioada în care plantele se pot păşuna are o mare importanţă pentru menţinerea păşunii în stare bună. Astfel, pe păşunile naturale, păşunatul poate începe când majoritatea plantelor au ajuns la o înălţime de 10-12 cm şi se termină când 80% din plante au fost consumate la 2-3 cm de la sol. Durata medie de repaus pentru o suprafaţă păşunabilă este cuprinsă între 15-20 zile în zonele favorabile şi 20-30 zile pentru zonele secetoase. Păşunatul trebuie să se facă în loturi compacte, asigurând un front de păşunat de 0,40 m²/ovină adultă. Pe păşune trebuie să existe solniţe în care se aşează bulgări de sare sau brichete de sare pentru lins. Adăpatul ovinelor Asigurarea surselor de apă potabilă pe păşune se face din surse naturale (izvoare, fântâni sau ape curgătoare), în cazul în care nu există surse naturale de apă potabilă se pot fora puţuri din care apa se scoate cu mijloace mecanice şi se administrează la jgheab. Sursele de apă şi perimetrul adăpătorilor colective de pe păşune trebuie bine întreţinute igienic, accesul animalelor să se facă uşor, iar distanţa de adăpat să nu fie prea mare. Raza maximă de adăpare în cazul ovinelor este de 2,5-3 km, iar în cazul terenurilor accidentate, această distanţă va fi redusă cu 25-40%. Pentru fiecare oaie trebuie asigurat un front de adăpare de 25-30 cm. În timpul verii consumul de apă este mai mare decât în celelalte anotimpuri. O oaie adultă consumă 3-4 l apă/zi, iau un miel 1,5-2 l apă/zi. Vara adăpatul se face de trei ori pe zi, după ce oile s-au odihnit, iar iarna adăpatul se face de două ori pe zi, dimineaţa şi seara înainte de administrarea tainului de concentrate. 160

Organizarea şi tehnica mulsului Mulsul oilor începe după înţărcarea mieilor sau imediat după sacrificarea mieilor pentru pielicele, cum este în cazul oilor Karakul. Înainte de începerea campaniei de muls, trenul posterior al oilor se igienizează prin tunderea lânii din jurul cozii, aşa numita „codinire”, asigurându-se astfel recoltarea laptelui în condiţii mai igenice. Oile se mulg de obicei de 2 sau de 3 ori pe zi. În primele 2-5 săptămâni de muls, oile se mulg de trei ori pe zi, apoi de două ori şi în ultimele 2-3 săptămâni o data pe zi. Turma de oi este recomandabil să fie mulsă în 1-1, 5 ore. Durata mulgerii unei oi nu trebuie să depăşească un minut. Metoda de muls practicată este mulsul cu nod sau cu două degete, iar în unităţile specializate, mulsul se poate face şi mecanic. Vasele folosite pentru muls sunt găleţi speciale de lemn sau tablă inoxidabilă. Mulsul propriuzis se face în căni de tablă mai mari, fixate deasupra găleţii de muls, cu ajutorul unor sfori răsucite, având rolul de a evita pierderea de lapte. Mulsul oilor se execută într-un loc special numit strungă. Pentru muls se amenajează un ocol prevăzut cu o despărţitură în care încap 30-40 oi. Din acest ocol, oile trec prin deschizătura strungii unde se găsesc mulgătorii. Mulsul trebuie să se facă energic şi complet. Tunsul oilor Defineşte operaţiunea de recoltare a lânii care, de obicei, se face o dată pe an, primăvara, în perioada 15 mai-10 iunie, când timpul este călduros şi fără ploi atât la ovinele adulte, cât şi la tineret (miţuirea). Tunsul se poate face manual sau mecanic. Pregătirea animalelor pentru tuns constă în verificarea lânii cu 2-3 săptămâni înainte, moment în care se face şi curăţarea acestea de impurităţi cum ar fi scaieţi, resturi vegetale colecţionate în timpul perioadei de păşunat sau în stabulaţie. Locul unde se organizează tunderea trebuie să fie uscat, luminos, să fie racordat la reţeaua de curent electric, să fie dotat cu utilaje necesare pentru tuns, cântărire şi sortare. Înainte de tuns cu 10-12 ore, oile nu se hrănesc, fiind ţinute la dietă. 161

Tunsul manual se face cu ajutorul unor foarfece. Norma de oi tunse manual pe zi de către un tunzător este în funcţie de rasă: Ţurcană 40-50 oi, Ţigaie 30-35 oi, Merinos 20-25 oi. Tunsul mecanic, spre deosebire de cel manual prezintă o serie de avantaje cum ar fi: lungimea firului de lână este mai mare cu aproximativ 0,5-1 cm, se obţine o cantitate mai mare de lână de pe fiecare oaie în parte, efortul fizic al tunzătorului este redus. Tunsul oilor începe din regiunea sternală spre abdomen, se continuă cu părţile interne ale membrelor posterioare, apoi partea stângă, după care urmează tunderea de pe regiunea gâtului, a capului şi spatelui. Tunsul se termină cu tunderea părţilor exterioare ale picioarelor. Lâna se va tunde în cojoc, adică se va urmări păstrarea integrală a cojocului de lână. După tuns, are loc sortarea lânii pe categorii, se cântăreşte, se împachetează şi se introduce în saci. Împachetarea lânii se face astfel: cojocul se întinde pe masă cu vârful şuviţelor în sus, se îndoaie părţile laterale pe 1/3 şi se înfăşoară de la cap la coadă către mijloc până când cele două suluri formate se întâlnesc. Îngrăşarea ovinelor adulte Ovinele adulte reformate, înainte de a fi sacrificate se vor supune unei perioade de îngrăşare, care are ca scop îmbunătăţirea calităţii cărnii. Durata îngrăşării este de 30-60 de zile, în funcţie de starea ovinelor în momentul introducerii la îngrăşare. Îngrăşarea ovinelor adulte se poate face pe păşune, în stabulaţie şi mixtă. În cazul îngrăşării pe păşune se recomandă ca ovinele să se constituie în turme separate care să nu fie mai mari de 100 capete. Cele mai bune păşuni sunt cele cultivate, în care predomină leguminoasele. Cu 15-20 de zile înainte de livrarea oilor, hrana de bază o constituie concentratele, în vederea ridicării calităţii cărnii. Îngrăşarea în stabulaţie constă în întreţinerea ovinelor în adăposturi, unde li se vor administra fân de calitate bună, grosiere tocate saramurate şi umectate cu melasă şi uree. Îngrăşarea mixtă se face prin alimentaţia ovinelor pe păşune şi administrarea în adăpost a nutreţurilor suculente, fibroase şi concentrate sub formă de amestec de nutreţuri unice. Adăposturi pentru ovine 162

Adăposturile pentru ovine poartă denumirea de saivane. Saivanele pot fi închise, deschise şi semideschise. Forma saivanelor este diferită, existând trei tipuri: în formă liniară, în forma literei „U”, şi în formă semicirculară. Saivanele deschise, prezintă doar 3 pereţi, lateral şi în spate, cel din faţă lipsind. Materialele din care se construiesc saivanele sunt materiale ieftine, locale: pământ, chirpici, stuf, rareori cărămidă. Acest tip de saivan nu are tavan, pardoseala fiind din pământ bătut, iar în partea din faţă a saivanelor se amenajează padocul. Saivanele semideschise prezintă în plus faţă de cele deschise, la capătul lateral, compartimente prevăzute cu tavan, destinate pentru fătarea şi întreţinerea oilor cu miei. Saivanele închise prezintă toţi pereţii, aceştia fiind prevăzuţi cu ferestre şi uşi pe peretele din faţă. Materialele folosite pentru construcţia saivanelor închise sunt cărămida, iar acoperişul este din ţiglă sau plăci ondulate de azbociment. În acest tip de saivan administrare furajelor se face mecanizat. În dotarea saivanelor trebuie să existe: panouri mobile (corlate), uşor detaşabile, confecţionate din scândură şi care se folosesc la amenajarea rapidă a unor compartimente (dimensiunea acestor panouri mobile este de 1-1,2 m înălţime şi 3-4 m lungime), ţarcuri, jgheaburi pentru administrarea concentratelor, care în partea superioară sunt prevăzute cu iesle tip grătar; jgheaburi din lemn sau beton care se folosesc pentru adăparea ovinelor; administrarea de bulgări de sare se face prin intermediul unor suporţi din stâlpi de lemn, aşezaţi la 20-30 cm înălţime de la nivelul solului. Saivanele prezintă şi o serie de anexe cum ar fi: adăposturi pentru ciobani, cameră de prelucrare a laptelui şi depozitarea brânzeturilor, punct de însămânţare artificială, depozit pentru păstrarea nutreţurilor concentrate.

163

CAPITOLUL VIII CREŞTEREA CAPRELOR Caprinele prezintă importanţă prin produsele care se obţin de la acestea (lapte, carne, piei, producţia piloasă şi gunoi). Caprinele se cresc uşor, nu sunt pretenţioase la condiţiile de hrănire, sunt rezistente la condiţiile de mediu şi la modificările de climă. Se hrănesc cu păşune, frunze de arbori şi arbuşti, muguri şi furaje grosiere. Sunt rezistente la boli contagioase cum sunt tuberculoza şi bruceloza. Laptele de capră prezintă calităţi nutritive şi valoare biologică ridicată. Laptele de capră este de culoare albă-gălbuie datorită grăsimilor existente şi are un miros caracteristic din cauza conţinutului mai ridicat în acizi capronic, caprilic şi caprinic. Laptele de capră poate fi consumat imediat după mulgere, fiindcă nu prezintă pericolul îmbolnăvirilor de tuberculoză. Datorită valorii nutritive, laptele de capră este foarte apropiat de laptele de femeie, de aceea se recomandă în hrănirea copiilor sugari şi a bătrânilor. Producţia de carne nu prezintă importanţă deosebită, deoarece are un gust fad, lipsind grăsimea, care se depune ca seu în jurul rinichilor. În schimb carnea de ied este foarte apreciată, acesta sacrificându-se la vârsta de 4 săptămâni. Pielea de capră, datorită rezistenţei, este folosită pentru confecţionarea de haine, genţi şi alte obiecte de marochinărie. Blana de ied se foloseşte la fabricarea de căciuli, gulere, cojoace. Din coarnele de capră se fac diferite obiecte de artizanat, iar intestinele se folosesc pentru fabricarea coardelor la instrumente muzicale. Gunoiul de grajd este utilizat la fertilizarea solului, fiind indicat în lucrările de legumicultură. 164

Rasele de capre Rase autohtone Rasa Carpatină este răspândită în zonele de munte şi deal, fiind o rasă rustică, rezistentă. Provine din forma sălbatică Prisca, de la care a păstrat cele mai multe caracteristici. Greutatea corporală este de 5560 kg, producţia de lapte 200-300 l, iar producţia piloasă este formată din păr şi puf. Lungimea fibrei de păr este de 7-10 cm. Cele mai multe exemplare au coarne mai dezvoltate la masculi. Rasa Albă de Banat s-a format prin încrucişarea rasei Carpatine cu rasa Saanen şi Nobilă germană. Această rasă se creşte în Banat. Dezvoltarea corporală este mai mare decât la rasa Carpatină, producţia de lapte este de 480-530 l, părul este de culoare albă uniformă. Rase Germane Rasa Nobilă germană Albă este o rasă fără coarne, de culoare albă, greutatea corporală este de 50-70 kg la femele şi 80-100 kg la masculi. Producţia medie de lapte este de 700 l. Rase Elveţiene Rasa Saanen este recunoscută pentru producţia mare de lapte, laptele acestei rase fiind apreciat pentru că nu are mirosul caracteristic al laptelui de capră. Producţia medie de lapte este 770 l, părul fiind scurt şi poate prezenta sau nu coarne. Se creşte în Anglia, Franţa, Germania, Olanda, Italia, Australia. Rasa Appenzeller este originală din nordul Elveţiei. Greutatea corporală este de 45 kg la femele şi 70 kg la masculi. Este de culoare albă, părul mai lung şi nu prezintă coarne. Rasa Angora este recunoscută pentru producţia piloasă, care se numeşte şi mohair. Greutatea corporală este de 30-35 kg la femele şi 45-50 kg la masculi, producţia de lapte este de 190-220 l, părul este lung, mătăsos şi prezintă ondulaţii fine. Carnea prezintă o calitate deosebită, asemănătoare de oaie. Tehnologia creşterii tineretului caprin Îngrijirea iezilor după fătare. De obicei, după fătare iedul nounăscut se ţine într-o cameră încălzită pentru a se usca, după care se va da la supt. În primele 4 săptămâni iezii sug de 5-7 ori pe zi, urmând ca numărul de supturi să se reducă. De la vârsta de o săptămână, iezii se 165

separă de mamele lor şi se hrănesc la padoc cu nutreţuri de bună calitate (fân de lucernă sau trifoi). De la vârsta de un an şi jumătate de viaţă, iezii încep să consume şi furaje grosiere. Tehnologia creşterii caprelor adulte Fiind animale foarte puţin pretenţioase la condiţiile de viaţă, caprele pot fi crescute în libertate sau în adăpost. Caprele preferă păşunile montane, consumând cu plăcere frunzele arborilor şi arbuştilor, muguri, lăstari. Păşunatul poate fi prelungit şi în timpul iernii, până la căderea zăpezii. În exploatarea intensivă a caprinelor, rezultate bune se obţin folosind sistemul combinat de întreţinere (păşune şi adăpost). Microclimatul din adăposturi trebuie să asigure o temperatură de 9 0C120C iarna, un spaţiu de circa 2 m2 pe animal. Caprele se ţin în adăpost numai în cazul unor ierni foarte reci, în rest se scot în padoc sau la păşune.

166

CAPITOLUL IX CREŞTEREA CAILOR Importanţa creşterii cailor Din cele mai vechi timpuri, în ţara noastră, ca pretutindeni, calul a jucat un rol deosebit în existenţa omului; folosirea lui ca mijloc de transport rapid a dus la scurtarea distanţelor, la uşurarea schimburilor economice, la exploatarea de noi teritorii, etc. În condiţiile agriculturii moderne, mecanizate, unii specialişti au pus sub semnul întrebării utilitatea creşterii calului, a cărui producţie principală este forţa de tracţiune. Desigur, calul nu mai poate avea utilitatea pe care a avut-o odată în agricultură şi transporturi şi, de aceea, se observă o scădere a numărului de cai în aproape toate ţările din lume. Această micşorare a rolului pe care l-a avut calul în agricultură nu înseamnă că se poate renunţa complet la el. Experienţa ultimilor ani, când marile suprafeţe agricole au fost scindate în mici proprietăţi, face ca la noi în ţară rolul calului în agricultură să fie destul de important. În regiunile cu relieful accidentat sau cu terenuri improprii pentru mijloacele mecanizate, ca şi acolo unde drumurile devin impracticabile toamna şi iarna, mecanizarea lucrărilor agricole nu este posibilă decât în proporţie mai mică. În aceste zone, aportul cailor folosiţi la unele lucrări agricole şi transporturi pe distanţe scurte este deosebit de rentabil. Prin îmbinarea mecanizării cu tracţiunea animală se obţine o scădere a costului de producţie. Astfel, lucrările grele ca arătura, recoltarea, transporturile rapide şi la distanţe mari se execută cu mijloace mecanice, iar lucrările uşoare se fac cu animale, fiind mai rentabile. În epocile cu vârf de lucrări cum sunt, de exemplu, campania însămânţărilor de primăvară, strângerea recoltei vara şi toamna, trebuie folosite toate mijloacele, 167

atât cele mecanice, cât şi atelajele, pentru ca lucrările să se facă în scurt timp şi în cele mai bune condiţii. Unele lucrări în pomicultură, viticultură şi legumicultură devin mai economice folosind animalele. Din cele prezentate, rezultă clar utilitatea îmbinării celor două tipuri de muncă (mecanică şi animală) pentru ridicarea productivităţii muncii în agricultură. O deosebită atenţie se dă în ultimul timp creşterii calului pentru sport. Calul contribuie, prin sporturile hipice, la dezvoltarea fizică a tineretului, la întărirea sănătăţii, la educarea curajului, îndemânării, dragostei faţă de animale. În afară de tracţiune, de la cal se urmăreşte şi obţinerea unor produse, printre care: carnea, laptele, pielea, părul din coadă şi coamă, gunoiul de grajd şi produsele rezultate după sacrificare (sânge , oase, etc.). Evoluţia efectivelor de cai pe plan mondial şi în ţara noastră Încă după primul război mondial se constată o micşorare a efectivelor de cai în ţările cu industrie mai dezvoltată. Scăderea efectivelor este mai accentuată după cel de al doilea război mondial în toate ţările. Dacă în S.U.A. în 1920 existau 26 milioane de cai, în 1954 existau doar 7 milioane capete. În Franţa, de la 3,2 milioane în 1913, s-a ajuns în 1979 la 645 mii capete. În 1938 în ţara noastră existau 1581mii capete, un număr mare dacă comparăm efectivul din acel an cu efectivul existent la începutul anului 1982 când numărul de cai a fost de 598 mii capete. În timpul celui de al doilea război mondial efectivul cabalin a avut mult de suferit, caii fiind rechiziţionaţi şi decimaţi, astfel că în 1946 efectivul de cai a scăzut la jumătate faţă de 1938, fiind de 857 mii capete. Treptat, până în 1956, numărul cailor creşte, astfel că ajunge în acel an la numărul cel mai mare după cel de al doilea război mondial, la 1150 mii capete. Odată cu încheierea cooperativizării agriculturii şi cu generalizarea mecanizării principalelor lucrări agricole, rolul calului a scăzut, astfel că se înregistrează o micşorare a afectivelor, ajungând în 1963 la 780 mii capete, iar în 1965 la 689 mii. Din acest an, până în 1970 efectivul a rămas aproape constant, la 686 mii capete. În perioada anilor 80 efectivele de cai au fost în jur de 598 mii capete. La ora actuală efectivele de cai din ţara noastră au ajuns la aproximativ 800 mii capete. 168

Caii se cresc în gospodăriile populaţiei fiind utilizaţi pentru muncile agricole. Pentru ameliorarea lor s-au organizat o serie de unităţi specializate: herghelii, depozite de armăsari, staţiuni de montă şi hipodromuri. Hergheliile sunt unităţi agricole de stat care cresc cai din rase perfecţionate; armăsarii produşi în aceste unităţi sunt livraţi depozitelor de armăsari pentru ameliorarea efectivului cabalin local. Fiecare herghelie are 4 secţii, şi anume: a) o secţie în care se află iepele de prăsilă cu tineretul până la 6 luni şi armăsarii pepinieri; b) o secţie pentru tineretul femel de la 6 luni la 2-3 ani; c) o secţie pentru tineretul mascul de la 6 luni la 2-3 ani; d) o secţie de dresaj şi antrenament în care se pregăteşte tineretul peste vârsta de 3 ani pentru probele de calificare. - Depozitele de armăsari sunt unităţi care adăpostesc armăsari ce vor fi utilizaţi la montă într-o anumită zonă a ţării. În depozite, armăsarii sunt ţinuţi numai în perioada în care se pregătesc pentru montă, din august până în februarie. - Staţiunile de montă sunt unităţi în care sunt ţinuţi armăsarii pe tot parcursul campaniei de montă. - Hipodromul republican de stat are rolul de a efectua antrenamentul cailor de trap şi de galop. Tot aici se efectuează şi probele de calificare pentru stabilirea performanţelor celor mai buni produşi ai fiecărei generaţii. În această unitate sunt aduse exemplare valoroase din rasele: Trăpaş şi Pur sânge englez, de 1,5-2 ani şi se ţin până la 5-6 ani, când se face clasarea lor definitivă. Tot pe hipodrom se organizează şi manifestările sportive hipice. Clasificarea zoologică a ecvinelor Ecvinele sunt mamifere încadrate în subfamilia Eguinae, fam. Eguidae, care cuprinde 5 genuri: 1. Genul Eguus, cu specia Eguus cabalus (calul domestic). 2. Genul Asinus, cu speciile: Asinus asinus (măgarul domestic), Asinus africanus (măgarul sălbatic de Nubia) şi Asinus somalensis (măgarul sălbatic de Somalia). 169

3. Genul Hemionus, cu speciile: Hemionus hemionus ( hemionul din stepele asiatice ), Hemionus onager ( hemionul din jurul Mării Caspice ). 4. Genul Hipotigris, cu specia Hipotoigris zebra. 5. Genul Dolichohypus grevyi, cu specia Zebra de Grevyi. Speciile din familia Eguinae se pot împerechea între ele şi dau produşi hibrizi, de cele mai multe ori sterili.

Originea cailor domestici Asupra originii cailor domestici, majoritatea specialiştilor sunt de acord cu existenţa a două forme sălbatice, şi anume: tarpanul şi calul mongol. Tarpanul (Eguus gmelini) a trăit în stepele din jurul Mării Negre, în sudul Rusiei şi în ţara noastră. Ultimele exemplare au dispărut în deceniul al 7-lea al secolului XIX-lea. A fost descris de cercetătorul rus Gmelin în 1796. Tarpanul avea talia mică ( 125-130 cm ), înfăţişare zveltă, temperament vioi; era de culoare pământiecenuşie cu o dungă mai închisă pe spinare, coada scurtă şi purtată sus. Din tarpan provine calul Arab, calul Persan, şi calul Românesc local. Calul mongol (Eguus prjewalski) trăieşte şi astăzi în Mongolia şi poate fi văzut în grădinile zoologice. Este de talie mică (130-135 cm), are capul mai mare decât tarpanul, cu profil convex, scheletul membrelor dezvoltat, culoare brună-cenuşie. Este considerat ca strămoş al grupei de rase mongole din fosta U.R.S.S. şi Mongolia. A participat la formarea unor rase din Europa. Importanţa economică a creşterii cailor Importanţa economică a calului este determinată de muncă sau forţa de tracţiune care este principala producţie economică a acestuia. Cu toate că o foarte mare parte din lucrările care în trecut se bazau pe forţa de tracţiune a calului au fost mecanizate, sunt zone şi activităţi unde calul este indispensabil. Pe lângă forţa de tracţiune de la cal se mai pot obţine: - carnea de cal a reprezentat în trecut o importantă sursă de hrană pentru om, în prezent ea se consumă numai în cantităţi mici proaspătă sau preparată sub formă de mezeluri, numai de 170

-

-

anumite popoare (italieni, francezi, mongoli, etc.).Carnea de cal este de culoare roşu închis cu fibră musculară groasă, nemarmorată, cu gust dulceag şi miros specific. laptele de iapă se foloseşte de unele popoare asiatice sub formă proaspătă sau sub forma unei băuturi răcoritoare numite cumâz şi care este recomandată în afecţiunile digestive la om. pielea de cal este folosită ca materie primă pentru industria încălţămintei, marochinăriei şi confecţionarea harnaşamentelor. Cele mai călduroase şi rezistente haine se produc din pielea de mânz. părul din coamă şi din coadă se foloseşte în funcţie de lungime pentru confecţionarea periilor, arcuşurilor, sitelor de morărit, etc. sângele, oasele, cornul copitelor se folosesc pentru prepararea diferitelor produse biologice: seruri, cleiuri, uleiuri şi obiecte de artizanat. gunoiul de cal şi purinul se folosesc ca şi îngrăşământ natural, mai ales în legumicultură. Un cal produce zilnic aproximativ 25 kg gunoi, adică 9 tone/an.

Culorile cailor În funcţie de repartizarea pigmentului şi de raporturile dintre fibrele colorate, culorile pot fi simple sau compuse. Culorile simple. În această categorie de culori intră caii la care toate fibrele de păr conţin acelaşi pigment. Culoarea neagră – atât părul de acoperire cât şi părul de protecţie (coamă, moţ, coadă) sunt negre. De obicei caii negri au la fătare culoarea cenuşie, dar după prima năpârlire devin negrii. Varietăţi: mată când nu are luciu, lucioasă sau cordie când are luciu intens, moarată când luciul face reflexe ca o pânză de mătase şi negru degradat când are aspect spălăcit. Culoarea albă sau bălană – atât părul de acoperire cât şi părul de protecţie sunt albe. Varietăţi: mată sau alb murdar când nu are luciu, lucioasă porţelanie când are reflexe albăstrui, lăptoasă, argintie, păstrăvărie când prezintă pete mici roşcate. Caii albi nu trebuie confundaţi cu caii albinoşi, care sunt foarte rari şi la care din naştere, pigmentul lipseşte complet din păr şi din piele. 171

Culoarea roibă – părul de acoperire şi cel de protecţie au culoarea roşcată de diferite nuanţe. Culoarea izabelă – părul de acoperire şi de protecţie sunt galbene. La unele exemplare coada şi coama pot fi uneori mai deschise la culoare decât părul de acoperire. Culori compuse. În această categorie de culori, fibrele din părul de acoperire şi cele din părul de protecţie au pigmentaţie diferită. În funcţie de modul de repartizarea a pigmentului pe suprafaţa corpului, aceste culori se clasifică în: culori zonale (distincte pe anumite regiuni), culori azonale (amestecate pe tot corpul), culori bălţate, pestriţe şi tigrate. Culori zonale – părul de acoperire are o culoare, iar părul de protecţie are altă culoare. În această categorie de culori intră: - culoarea murgă, părul de acoperire este brun roşcat, iar părul de protecţie este negru. - culoarea şargă, părul de acoperire este galben, iar părul de protecţie negru. - culoarea şoricie, părul de acoperire este cenuşiu, iar părul de protecţie negru. Culori zonale sau amestecate – în această categorie sunt incluşi caii care au fibrele de păr diferit colorate. În această categorie intră: - culoarea vânătă în care firele de păr albe sunt amestecate cu fire de păr de culoare neagră în diferite proporţii. - culoarea piersicie este un amestec uniform de fire albe şi roşii. - culoarea dereşă este un amestec de fire albe, roşii şi negre amestecate în diferite proporţii Culorile bălţate sau pestriţe: - culoarea bălţată este formată din zone mari clar delimitate cu păr pigmentat diferit. Aceste zone sunt de obicei albe, neregulate pe fond roşu sau negru - culoarea pestriţă constă în pete de culoare închisă, roşii sau negre de formă circulară diseminate într-o culoare deschisă, de obicei albă. Rasele de cai Pentru clasificarea raselor de cabaline se folosesc mai multe criterii cum sunt: gradul de ameliorare, dezvoltarea corporală, direcţia de exploatare, modul de deplasare, însuşirile de interior (rase pur sânge şi rase jumătate sânge precum şi rase cu sistem nervos sensibil 172

şi cu sistem nervos limfatic), zona geografică de formare (rase orientale şi rase occidentale). Rasa Semigreu românesc. La baza formării acestei rase au stat încrucişările sistematice efectuate în hergheliile Ruşeţu din judeţul Buzău şi Bonţida din judeţul Cluj. Aceste încrucişări au fost realizate între rasele Trăpaş, Furioso North Star, Lipiţan, Ardenesc şi iepe locale. Rasa a fost omologată în anul 1985, fiind utilă pentru lucrările din agricultură şi pentru transporturile grele, datorită forţei remarcabile, dezvoltată atât în alură de pas, cât şi în alură de trap. Exteriorul este armonios, capul bine proporţionat comparativ cu dezvoltarea corporal generală , profilul drept. Gâtul este musculos, spinarea şi şalele sunt largi şi puternice, crupa lungă şi largă. Pieptul este larg şi musculos, membrele musculoase cu articulaţii puternice. Copita este de mărime mijlocie şi rezistentă. Culoarea obişnuită este murgă. Rasa Semigreu românesc este destul de precoce, la vârsta de trei ani realizând 96-98% din dezvoltarea de adult. Are un temperament vioi şi un caracter bun. Capacitatea de tracţiune este ridicată, putând să tracteze de 3-4 ori greutatea corporală. Recordul de tracţiune grea în proba demarajului a fost realizat pe distanţa de 195m, cu greutatea de tracţiune de 19165 kg. Rasa Semigreu românesc se creşte pe o arie destul de largă în special în centrul Transilvaniei, dar şi în zona subcarpatică, unde participă la îmbunătăţirea aptitudinilor de muncă, forţă şi rezistenţă a cabalinelor locale. Rasa Ardenez. Această rasă este reprezentantul tipic pentru transporturile grele, pe distanţe scurte. S-a format în zona munţilor Ardeni, la graniţa dintre Franţa şi Belgia, din vechiul cal Ardenez cu armăsari din rasele Arab şi Limousin, de la care a moştenit mersul, energia şi rezistenţa. Este o rasă masivă, cu talie de 155-162cm şi cu greutate corporală cuprinsă între 173

700-1000kg. Are capul mare cu profil drept sau convex. Gâtul este musculos şi larg, spinarea şi şalele sunt scurte, drepte şi bine îmbrăcate cu muşchi. Crupa este pătrată şi dublă, pieptul musculos şi puternic, membrele puternice, scurte, musculoase, cu articulaţii mari şi proeminente, copite mari cu cornul rezistent. Culorile tipice ale rasei sunt: piersicie, vânătă, izabelă sau murgă. Temperamentul este vioi şi caracterul docil, animalul exprimând multă forţă şi posibilitate de deplasare uşoară. Poate tracta până la de cinci ori propria greutate corporală la pas şi în alură de trap. Rasa Ardenez se creşte în rasă curată la Herghelia Izvin din judeţul Timiş, unde se produc armăsari destinaţi montei publice. Rasa s-a extins în Câmpia de Vest şi Podişul Transilvaniei. Rasa Lipiţan. Este una dintre cele mai vechi rase. S-a format în Herghelia Lipizza, lângă Triest lângă o zonă neospitalieră. La formarea rasei au participat: calul spaniol, iepe autohtone din calul de Karst, armăsari de origine italiană şi după anul 1700, armăsari de origine daneză şi arabă, precum şi armăsari din liniile de sânge Kaldrub şi Holstein. Este un cal de tracţiune uşoară, bine proporţionat, mobil şi expresiv cu un potenţial biologic deosebit. Capul este uscăţiv, cu profil berbecat, gâtul musculos, bine prins, greabăn uşor proeminent, spinare lungă, dar corectă, şale scurte şi rezistente, crupă musculoasă şi puţin oblică. Pieptul este larg şi musculos, iar toracele larg şi adânc membrele sunt scurte, viguroase şi musculoase, dar uscăţive. Copitele sunt mici şi rezistente. Constituţia este robustă, temperamentul vioi şi caracterul docil. Este o rasă puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de hrană şi întreţinere, blândă, rezistentă uşor de dresat. Culorile întâlnite sunt vânătă, murgă şi mai rar neagră. Calul Lipiţan are o capacitate productivă ridicată îmbinând armonios forţa cu viteza, putând tracţiona greutăţi mari pe distanţe lungi. Rasa Huţul. Este cea mai veche rasă autohtonă formată în condiţiile specifice zonei muntoase din nordul ţării. A fost menţionată pentru prima dată în anul 1606, fiind în decursul timpului un ajutor excepţional al locuitorilor de la munte pentru activităţile zilnice în gospodărie sau în pădure. Este un cal bine consolidat din punct de vedere genetic, excepţional acomodat la condiţiile de munte, putând fi folosit, cu rezultate bune, pentru călărie, tracţiune şi port – samar.

174

Este un cal de talie mică, de numai 137 cm, cu o greutate corporală medie de 400 kg. Exteriorul este armonios, capul este relativ mare, cu profil drept, uneori concav. Gâtul este scurt, musculos şi îmbrăcat cu o coamă bogată, formând un moţ abundent în frunte. Pieptul este musculos şi puternic, toracele este adânc şi profund, coastele bine arcuite. Membrele sunt musculoase, copitele mici cu cornul foarte dur. Culoarea este murgă, roibă şi, mai rar, şoricie, având ca particularităţi de culoare dunga de măgar. Puţin pretenţios la condiţiile de hrană şi îngrijire, dovedeşte o mare longevitate, putând desfăşura activităţi de muncă şi reproducţie până la vârsta de 25 de ani şi chiar peste. Performanţele productive sunt apreciabile. La proba de samar în alură de trap, cu 120 kg greutate purtată pe distanţa de 10 km, a realizat o medie de 21,5 km/h. Rasa Trăpaş românesc. Însuşirea comună a cailor Trăpaş este aceea ca se pot deplasa pe distanţe mari, pe drumuri de ţară neasfaltate, dezvoltând o apreciabilă forţă şi o rezistenţă mare. Trăpaşul a fost creat şi consolidat în secolul al XVIII-lea, în Peninsula Scandinavă, de unde s-a răspândit apoi în Europa, Asia şi America, formând actualele rase de Trăpaş. În România, formarea Trăpaşului a început în anul 1887, din Trăpaşul american, Trăpaşul Orlov, francez, rusesc şi iepe locale. Trăpaşul românesc este de talie şi dezvoltare corporală mijlocie, are cap uscăţiv şi expresiv, cu profil drept sau uşor concav. Gâtul este musculos, greabănul dezvoltat, spinarea şi şalele lungi, dar rezistente. Pieptul este larg şi musculos, membrele sunt uscăţive şi puternice, copitele de formă corectă. Culoarea frecventă este murgă, dar apar şi culorile roibă, neagră sau vineţie. Conformaţia este armonioasă şi proporţionată, constituţia, în general, robustă, temperament vioi. Trăpaşul românesc are aptitudini pentru lucrările uşoare din agricultură, pentru transportul de persoane şi pentru agrement. Varietatea Nonius. Face parte din grupul aşa numit al jumătăţilor de sânge. Este un cal masiv, creat în Ungaria în secolul al XIX-lea. Numele varietăţii provine de la armăsarul Nonius, născut în anul 1810 şi capturat de 175

armata austriacă de la francezi. În perioada 1818-1832 a lăsat un număr de 216 descendenţi care au primit numele de Nonius. În ţara noastră, calul Nonius a apărut încă din anul 1898, în Crişana şi Banat, iar în anul 1920 a fost adus oficial la Herghelia Bonţida, judeţul Cluj. Calul Nonius are evidente aptitudini pentru tracţiune uşoară, dar şi pentru tracţiune grea, şi este considerat foarte bun pentru lucrările sezoniere din agricultură. Este un cal de tip intermediar, cu o înălţime la grebăn de 160-164 cm şi o greutate corporală care depăşeşte 600 kg. Capul este relativ mare, cu fruntea lată şi profil, în general, drept. Gâtul este musculos şi energic, spinarea şi şalele sunt largi, drepte şi rezistente, grupa este musculoasă şi foarte largă, uşor oblică. Pipetul este uneori insuficient de larg, însă toracele este adânc şi profund, cu regiunea coastelor bine arcuită. Membrele sunt solide, musculoase. Copitele sunt bine proporţionate, însă, uneori, apar indivizi cu copite mari şi cornul sfărâmicios. Culoarea variază între negru şi murg închis. Constituţia este robustă cu aspect plăcut. Temperamentul este suficient de vioi şi uşor de stăpânit. Este un cal pretenţios la hrană şi condiţiile de îngrijire şi adăpostire. Capacitatea energetică este remarcabilă, reuşind să tracteze de 3 ori greutatea lui corporală, pretându-se bine şi pentru aluri rapide. În prezent, calul Nonius este răspândit în Banat, Crişana şi Transilvania. Varietatea Gidran. Face parte, de asemenea, din grupa cailor jumătate sânge (Arab + Pur sânge englez ) şi s-a format în Ungaria, începând din anul 1816. La noi în ţară a fost importat în anul 1924, la Herghelia Bonţida, judeţul Cluj. Se caracterizează printr-un exterior armonios şi bine proporţionat. Are constituţia fin robustă şi temperament vioi. Culoarea este roibă.

176

Receptiv şi uşor de dresat, calul Gidran este apreciat pentru aptitudinile sale de viteză şi de tracţiune uşoară. În proba de tracţiune uşoară, în alură de trap, înhămare individuală, cu 450 kg greutate tracţionată, a parcurs 15 km în 42 de minute. Calul Gidran se creşte în Herghelia Rădăuţi, unde s-au obţinut cai cu performanţe deosebite în proba de dresaj. Rasa Arab. Calul Arab a fost creat de către arabii Beduini, fiind considerat de aceştia un adevărat dar divin. Conformaţia generală prezintă o excepţională proporţionalitate şi o deosebită eleganţă şi sobrietate a ţinutei. Constituţia este fină, iar temperamentul vioi. Se recomandă prin calităţi excepţionale în ceea ce priveşte viteza şi rezistenţa, la care se adaugă pretenţiile scăzute faţă de condiţiile de mediu. Este un cal ameliorator al raselor locale de cabaline. Pur sânge englez s-a format în Anglia, din calul local ameliorat încrucişat cu Arab şi este selecţionat pe baza performanţelor pe hipodrom. Tip morfologic dolicomorf, format înalt, specializat pentru călărie şi sport. Talia 158 – 162 cm, lungimea trunchiului 152 – 158 cm, greutatea 450 – 520 kg. Constituţie fină, uscăţivă, temperament foarte vioi, viteză mare, se adaptează numai în condiţii foarte bune de întreţinere. Este răspândit în toate ţările de pe glob ca rasă amelioratoare a cailor de sport. Se creşte în herghelia de la Cislău. Trăpaşul american s-a format în S.U.A. din încrucişarea cailor amelioraţi locali cu Pur sânge englez, Arab şi Norfolk. Tip morfologic mezomorf, talie 158 – 159 cm, lungimea trunchiului 159 – 160 cm, greutatea corporală 480 kg, constituţie fină, temperament vioi. Se creşte în toate ţările, atât ca ameliorator cât şi pentru sport. La noi se foloseşte pentru ameliorarea trăpaşului românesc. 177

Trăpaşul Orlov s-a format în Rusia din iepe locale, daneze şi olandeze, cu armăsari Arabi. Este o rasă de talie mijlocie – mare, format corpo-ral dreptunghiular, talia 161 cm, lungimea 164 cm, greutatea corporală 500 – 550 kg, constituţie robustă, osatura puternică. Este un cal care se adaptează uşor, rezistent şi docil. Se creşte mai mult în Rusia şi foarte puţin în alte ţări. Este un bun ameliorator al calului necesar lucrărilor agricole şi transport. Calul Furioso North – Star s-a format tot în Ungaria din împerecherea iepelor ameliorate cu armăsarul Pur sânge englez Furioso în 1836 şi North – Star 1951. Este un cal de tracţiune şi călărie, format dreptunghiular, tip morfologic dolicomorf, talia 157 – 158 cm, lungimea 160 – 161 cm, constituţie robustă, osatura bună. Se creşte în estul Europei. La noi se creşte în herghelia de la Bonţida. Calul ameliorat de Banat s-a format din încrucişarea calului românesc local cu armăsari Nonius. Talia 155-160 cm, greutatea 500550 kg. Seamănă cu calul Nonius , este însă mai rezistent şi mai puţin pretenţios. Se ameliorează prin încrucişări cu Nonius. Calul ameliorat ardelenesc s-a format din încrucişarea calului local din nordul Transilvaniei cu Furioso North-Star, Nonius, Pur sânge englez şi Lipiţan. Prezintă o mare variabilitate în funcţie de condiţiile de creştere. Talia de 150 cm, greutatea 450-500 kg. Se creşte în nordul Transilvaniei şi se ameliorează prin încrucişări cu Furioso North-Star.

178

Calul ameliorat de munte s-a format din încrucişarea calului local de munte cu Huţul şi Lipiţan. Este un cal de samar şi tracţiune uşoară. Talia 130-140 cm, greutatea 350 kg, cal bine adaptat condiţiilor de hrănire specifice regiunii, fără concentrate. Reproducţia la cai În alegerea reproducătorilor trebuie să se aibă în vedere caracterele de exterior (fenotipice) şi ereditare (genetice), care să poată asigura obţinerea unor mânji capabili să devină cai buni în scopul urmărit. Se verifică starea de sănătate a partenerilor şi se îndepărtează de la reproducţie animalele bolnave sau suspecte de boli. Armăsarul se controlează sub aspectul integrităţii corporale şi a organelor genitate şi se îndepărtează de la reproducţie dacă are defecte care îl fac impropriu pentru montă. Masculul cabalin ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 1618 luni cu unele diferenţieri determinate de rasă, condiţii de creştere şi îngrijire. Maturitatea de reproducţie a armăsarilor începe atunci când se realizează 75% din dezvoltarea corporală de adult. Vârsta optimă pentru reproducţie este considerată la 3-3,5 ani, în funcţie de rasă şi frecvenţa montelor. Pentru reproducţie sunt preferaţi armăsarii cu sistem nervos de tip puternic, echilibrat, cu temperament vioi şi liniştit. Folosirea la montă a armăsarilor începe să scadă după vârsta de 12-14 ani pentru ca la 16-18 ani să devină, practic, sterili. Frecvenţa montelor este influenţată de vârsta armăsarului şi de nivelul de întreţinere al acestuia. Între 7 –14 ani, un armăsar poate efectua o montă pe zi sau chiar două, cu o pauză de 10-12 ore. Iapa de reproducţie este aleasă în funcţie de conformaţie, starea de sănătate a animalului, starea şi integritatea organelor genitale. Animalele bolnave sau cu vicii de comportament sunt excluse de la reproducţie. Vârsta optimă de reproducţie la iapă diferă în funcţie de rasă, aceasta fiind cuprinsă între 2,5-3,5 ani şi 20-25 ani, însă perioada optimă de reproducţie se consideră între 6-16 ani. Gestaţia la iapă durează aproximativ 11 luni (335-345 zile). Din acest motiv se recomandă ca monta să se efectueze în lunile februarie-martie-aprilie, astfel ca fătările să aibă loc în lunile ianuariefebruarie-martie ale anului următor, determinând o perioadă lungă de

179

4-6 luni de creştere a mânzului pe păşune, la soare şi folosirea mai uşoară a iepelor la activităţile economice. Monta iepelor se efectuează începând din ziua a treia până în ziua a cincea de la declanşarea căldurilor. Iepele, după fătare, pot fi montate în primul ciclu de călduri, care apare după 7-9 zile de la fătare şi care durează 3-4 zile. Fătarea are loc, de obicei, noaptea, în poziţia în picioare. În cazul fătărilor distocice, la iepele care fată pentru întâia oară şi, mai frecvent la iepele bătrâne, fătarea are loc în poziţie culcat. În actul fătării se recunosc trei timpi: pregătirea fătării, expulzarea mânzului şi eliminarea placentei. Semnele fătării apar cu 1-3 ore înainte de fătarea propriu-zisă, expulzarea fătului durează 10-30 minute. Eliminarea învelitorilor fetale are loc la aproximativ 3 ore de la fătare, iar involuţia uterului se produce în 9-25 zile. În cazul fătărilor grele, prezenţa omului este obligatorie. Îngrijirea mânzului nou-născut Această operaţie începe imediat prin ştergerea nărilor şi a gurii de mucozităţi cu un tifon sau un prosop curat. Dacă se constată că actul respirator nu a început sau se desfăşoară greoi, se gâdilă nările mânzului cu un fir de pai pentru a strănuta sau se procedează la respiraţia artificială. Cordonul ombilical se secţionează cu o foarfecă la 10-12cm de abdomen, se dezinfectează cu tinctură de iod şi se leagă. Dezinfectarea cordonului ombilical se repetă două, trei zile. Iapa trebuie lăsată să-şi miroase şi să-şi lingă mânzul, ceea ce favorizează circulaţia sângelui nou-născutului şi echilibrul hormonal al mamei. După această operaţie mânzul va fi şters pe tot corpul cu un prosop curat şi va fi acoperit cu o pătură dacă este frig. Îngrijirea iepei după fătare Îngrijirea iepei după fătare constă dintr-o buşumare energică pentru a îndepărta transpiraţia. Dacă în adăpost este frig, iapa trebuie acoperită cu o pătură. După eliminarea învelitorilor fetale, iapa se spală pe vulvă, pe uger, pe picioarele dinapoi şi pe coadă cu apă caldă conţinând o soluţie slabă de hipermanganat de potasiu. În primele ore după fătare iapa va primi un terci subţire, format din 8-10 litri apă călduţă, tărâţe de grâu, sare şi un antibiotic uzual. Următorul tain va fi format dintr-un terci mai consistent. În continuare i se vor administra un fân de calitate şi un amestec de seminţe uruite (ovăz, orz, mazăre). 180

Îngrijirea iepelor în lactaţie Lactaţia la iepe durează 6-7 luni, timp în care iapa are nevoie de o îngrijire atentă care să asigure refacerea organismului după perioada de gestaţie şi să permită realizarea producţiei de lapte necesară hrănirii mânzului. În mod normal o iapă poate produce 1000-1500 l de lapte în perioada de lactaţie. Unele rase grele pot realiza până la 2000-2200 l lapte pe lactaţie. În primele două-trei luni de lactaţie, producţia medie zilnică de lapte este de 8-10 litri la rasele uşoare şi intermediare, şi de 15-18 l la rasele grele. Există şi rase specializate pentru producţia de lapte (Kirghiză şi Cazacă), care realizează până la 2700 litri lapte folosit şi în alimentaţia omului. Furajarea iepelor în perioada de lactaţie se realizează în funcţie de producţia de lapte, de starea de întreţinere, de efortul prestat în cazul iepelor folosite la diferite munci, de greutatea corporală şi de luna de lactaţie. O raţie furajeră pentru iepele în lactaţie poate avea următoarea structură: fân de lucernă, fân de leguminoase sau fânuri naturale de bună calitate care se administrează în cantităţi de 10-12 kg iarna, şi în cantităţi de 2-3 kg pe zi vara. În raţie mai intră grosiere, în special: paie de ovăz 5-6 kg, morcovi 5-6 kg, sfeclă furajeră 5-6 kg şi chiar siloz 7-8 kg. Pe timp de vară masa verde se poate asigura la păşune sau la iezle 30-40 kg/zi. Amestecul de concentrate 3-6 kg/zi trebuie să conţină ovăz, orz, mazăre şi şroturi. În funcţie de evoluţia stării de întreţinere a iepei şi a producţiei de lapte, raţia şi structura acestea se pot modifica periodic de câte ori este nevoie. Este bine ca iepele în lactaţie, mai ales în perioada de stabulaţie, să beneficieze de o vitaminizare periodică. Îngrijirea mânjilor Îngrijirea mânjilor sugari Prima perioadă de viaţă a mânzului este marcată de o mare sensibilitate şi de un ritm intens de creştere. În această perioadă mânzul trebuie să fie protejat împotriva acţiunii negative a factorilor de mediu, asigurându-i-se condiţii bune de întreţinere şi îngrijire, care să creeze premisele realizării unui animal valoros. După fătare şi ştergere mânzul se ridică în picioare şi, singur sau ajutat, se orientează spre uger pentru primul supt. Colostrul este un stimul indispensabil 181

pentru declanşarea funcţiilor digestive şi un rezervor de proteine, vitamine şi elemente imunizante contra infecţiilor post natale. În primele 10-14 zile de viaţă, mânzul sugar stă liber lângă iapă pe aşternut de paie gros, curat şi uscat. În adăpost trebuie asigurată lumină suficientă şi o bună aerisire evitându-se formarea curenţilor de aer. Zilnic se execută pansajul mânzului pentru eliminarea impurităţilor şi pentru stimularea funcţiilor pielii. În primele 2-3 săptămâni de viaţă, hrana de bază a mânzului o constituie laptele matern. În primele 6 zile de viaţă mânzul consumă 2,5-3 litri lapte ajungând ca la 2-3 luni să consume 10-12 litri la rasele uşoare şi intermediare şi 14-18 litri la rasele grele. Iarna, la vârsta de 3-4 săptămâni, mânjii pot primi 2 kg fân de bună calitate, 2 kg concentrate uruite formate din 1,5 kg ovăz, 0,3 kg mazăre şi 0,2 kg tărâţe. Vara se recomandă păşunat sau lucernă cosită administrată la iezle, 2 kg concentrate şi un kg de fân. Îngrijirea mânjilor înţărcaţi de la 6 luni la 1 an Înţărcarea mânjilor se realizează în general toamna, perioadă care coincide cu încetarea păşunatului şi trecerea la furajarea pe bază de concentrate şi fibroase. Această perioadă este considerată cea mai dificilă etapă din viaţa tineretului cabalin. Întreţinerea tineretului cabalin necesită următoarele condiţii: adăpostul trebuie să aibă înălţimea de 2-2,5 m, iezlea din beton sau lemn trebuie să fie situată la 0,8-0,9 m de podea, să fie adâncă de 30 cm şi largă de 25-30 cm în partea inferioară şi circa de 40 cm în partea superioară. Pardoseala poate fi din pământ bătut, cărămidă sau asfalt. Paturile de odihnă trebuie să fie largi de 2,2-2,5 m, cu rigole de scurgere având pantă de 1-1,5%. Temperatura trebuie să fie de 1214C şi umiditatea relativă de 60-70%, fără curenţi de aer. Pentru fiecare animal în adăpost se va asigura 4-6 m2 şi 10-12 m2 de padoc. La această vârstă mânjii se întreţin liber în adăpost. Alimentaţia trebuie să asigure nevoile mânjilor, ţinând cont de faptul că până la un an mânjii cresc în greutate până la 250-300 kg. Raţia zilnică trebuie să fie echilibrată, bogată în proteine, vitamine şi săruri minerale. Concentratele se administrează sub formă de amestec în cantităţi de 3-5 kg, formate din 70% ovăz, 20% uruială de mazăre şi 10% tărâţe. Fibroasele sunt reprezentate de fânul de lucernă care se administrează la discreţie. Pentru dezvoltarea şi întărirea liniei spinării 182

fânul se distribuie pe jos. Ca suculente se pot administra 2,5-6 kg morcovi, 4-5 kg sfeclă furajeră şi 4-8 kg siloz de porumb de bună calitate. Raţia zilnică se distribuie în trei tainuri. Adăpatul este la discreţie prin adăpători automate sau de 3-4 ori pe zi, la găleată.

Îngrijirea mânjilor de la vârsta de un an până la vârsta de începere a dresajului După vârsta de un an , mânjii trebuie cazaţi în adăposturi corespunzătoare, izolaţi pe sexe, deoarece în această perioadă începe să se manifeste instinctul genezic. Adăpostul trebuie astfel amenajat încât să asigure condiţii de confort pentru categoriile de vârstă. În fermele zootehnice nu se regăsesc în general efective mari de cabaline şi din acest motiv nu dispun de adăposturi speciale. În aceste condiţii caii sunt cazaţi la un capăt de grajd sau într-un compartiment distinct al unui adăpost. Nu acelaşi lucru este valabil pentru unităţile de creştere a cailor de rasă (herghelii) unde se găsesc adăposturi specifice. Indiferent de adăpost, pentru tineretul de peste un an trebuie să se asigure o suprafaţă de 6-8 m²/cap şi 8-10 m² pentru tineretul de peste doi ani. Tineretul trebuie să aibă acces în padoc iar pe timpul verii este indicată scoaterea pe păşune. Alimentaţia trebuie să fie consistentă, bogată în proteine, vitamine, şi săruri minerale. Raţiile furajere pot fi alcătuite din - fânuri de bună calitate, în cantitate de 10 kg/cap/zi iarna şi 1-3 kg/cap/zi vara. - grosierele (paie de ovăz sau grâu) până la 2-3 kg/cap/zi. - suculentele pot intra în raţie astfel: 2-30 kg/cap/zi, sfeclă furajeră 4-6 kg/cap/zi sau siloz 8-10 kg/cap/zi. - concentratele, în special ovăzul, se pot administra 5-60 kg - furajele verzi pot intra vara în raţie între 15-35 kg/cap/zi. Mişcarea este un element obligatoriu în formarea cailor ajutând la dezvoltarea aparatului locomotor şi cuprinde exerciţii metodice progresive. În padocul destinat mişcării trebuie efectuate 2-3 reprize de mişcare, de câte 40-60 minute pe repriză. După fiecare repriză caii vor fi buşumati pentru uscare.

183

Îngrijirea corporală (pansajul) se efectuează zilnic. Vara, acţiunea pansajului este efectuată de factorii naturali, omul având sarcina de a elimina doar impurităţile care stânjenesc animalul. Iarna, pansajul se execută zilnic. Copita se curăţă de obicei la 30-40 zile şi ori de câte ori este nevoie pentru protecţie şi corectarea unor defecte. Copitele albe cu cornul subţire se pot proteja cu ajutorul unor potcoave uşoare prinse în 2-3 caiale mici, în afara liniei albe a copitei. Dresajul şi antrenamentul tineretului cabalin Dresajul reprezintă un ansamblu de proceduri prin care se urmăreşte educarea unui cal pentru a-l supune voinţei omului. Dresajul trebuie să asigure posibilitatea valorificării economice a tuturor aptitudinilor naturale de rasă şi individuale. Dresajul este o muncă de înaltă calificare şi se bazează pe buna cunoaştere a animalului, răbdare, pricepere, tact şi calm din partea aceluia care efectuează această muncă. Organismul tânăr se caracterizează prin plasticitate şi receptivitate pronunţată faţă de însuşirea unor reflexe necesare şi utile pe toată durata vieţii productive. Dresajul începe la vârsta de 3-4 luni, când mânzul trebuie obişnuit cu căpăstrul, cu legarea la iesle şi cu ridicarea membrelor pentru examinare. La vârsta de 2,5-3 ani, când începe dresajul propiu-zis, tineretul cabalin trebuie mutat într-un adăpost separat, unde, în decurs de circa 2 săptămâni, trebuie să se obişnuiască cu noile condiţii. Această perioadă se numeşte deburaj. Perioada de adaptare se consideră încheiată atunci când dispare neliniştea şi îşi consumă toate furajele primite. Prin dresaj se urmăreşte formarea unor reflexe condiţionate, obiceiuri şi mişcări noi care să înlocuiască reflexele spontane ale animalului şi care au la bază următoarele principii: - repetiţia constă în repetarea unui exerciţiu până la însuşirea corectă a acestuia. Comenzile utilizate pentru efectuarea unui exerciţiu trebuie să fie întotdeauna aceleaşi. - progresivitatea constă în însuşirea graduală a exerciţiului de la simplu la complex. Exerciţiile şi mişcările trebuie să fie dozate şi eşalonate în funcţie de gradul de dificultate, precum şi de gradul de percepţie al animalului. Dresajul va începe cu

184

exerciţiile cele mai simple, cu durată scurtă de învăţare şi va continua cu exerciţiile mai complicate. - ritmicitatea constă în repetarea exerciţiului în mod regulat, la intervale egale de timp, cu aceeaşi durată şi ordine de efectuare pentru a determina formarea reflexelor condiţionate. - continuitatea presupune efectuarea repetată cu regularitate şi fără întrerupere a exerciţiului, până când calul execută la comandă acest exerciţiu fără greşeală. Dresajul depinde în mare măsură de individualitatea animalului, de sistemul său nervos şi de aptitudinile dresorului. Pentru stimularea sau inhibarea unor reflexe, animalul trebuie stimulat, recompensat sau pedepsit, însă cu multă atenţie pentru a nu crea reflexe nedorite. Durata dresajului este de 90 zile şi constă în obişnuirea treptată cu diferite harnaşamente şi mijloace de transport. Antrenamentul este un cumul de acţiuni şi reguli din cadrul unui program metodic de pregătire în scopul dezvoltării şi exteriorizării la maxim a aptitudinilor pentru anumită activitate. Prin antrenament se urmăreşte dezvoltarea, echilibrarea şi menţinerea la valori ridicate a intensităţii parametrilor fiziologici ai organismului o perioadă cât mai lungă de timp. Antrenamentul trebuie să asigure dezvoltarea musculaturii, întărirea ligamentelor, a tendoanelor şi articulaţiilor, dezvoltarea şi sincronizarea capacităţii respiratorii, circulatorii şi digestive cu funcţia locomotorie, în condiţiile exteriorizării potenţialului energetic individual, exprimat prin forţă, rezistenţă la oboseală şi viteză. Programul de antrenament se desfăşoară după anumite scheme diferenţiate în funcţie de aptitudinile specifice fiecărei rase şi de direcţia de exploatare ulterioară a animalului. Îngrijirea tineretului cabalin în perioada de dresaj şi antrenament Pentru cabalinele aflate în perioada de dresaj şi antrenament este indicat să existe un adăpost distinct în care animalele să fie ţinute legate pe toată această perioadă fără a fi scoase la păşune. Cazarea cailor se face separat pe sexe, în compartimente distincte. Adăpostul trebuie să aibă o înălţime de 3,5-4 m, să fie luminos şi spaţios şi să asigure 20-25 m³ aer/cap. În interior, adăpostul se amenajează pentru întreţinerea legată a cailor crupă la crupă. Pentru 185

legare pe iesle sunt fixate câte două inele metalice pentru fiecare individ. Patul trebuie să fie lung de 2,5-3 m şi lat de 1,7 m, individualizat pentru fiecare cal prin stănoage de lemn cu diametrul de 10-12 cm, suspendate la 0,7-0,9 m de la nivelul patului şi învelite cu funie de paie sau sfoară. Aleea centrală trebuie să aibă o lăţime de 2,53 m pentru a permite manipularea uşoară a animalelor. Temperatura optimă în adăpost trebuie să fie de 8-12ºC şi umiditatea relativă a aerului de 50-70%. Ventilaţia trebuie să asigure schimbarea aerului de 3-4 ori pe zi pe timp friguros, şi permanent pe timp călduros dar fără a forma curenţi de aer. Aşternutul realizat din paie trebuie să fie tot timpul curat, uscat şi afânat. Alimentaţia trebuie să fie în concordanţă cu efortul depus de animal în această perioadă. Ea se bazează pe nutreţuri fibroase şi concentrate de foarte bună calitate într-un volum redus şi o concentraţie energetică ridicată. - Fânurile se administrează în cantităţi de 1,5-2 kg/100 kg greutate vie, cel puţin 40% trebuie să fie fân de leguminoase. - Concentratele sunt amestec de cereale măcinate şi se administrează în cantităţi de 5-8 kg, din care 60-80% ovăz, orz 10-15%, porumb 5-10%, mazăre 5-10% şi tărâţe de grâu. - Suculentele pot fi utilizate în raţia furajeră în cantităţi mici, 2-3 kg şi sunt de preferat morcovii. - Masa verde se asigură în cantităţi de 8-10 kg cosită şi pălită. Fibroasele se administrează în 5 tainuri, concentratele în 3 tainuri, iar suculentele într-un singur tain. Adăparea se face de 3 ori pe zi, înainte de administrarea concentratelor. Nu este indicat să se adape caii cu o oră înainte sau după antrenament. Mişcarea trebuie să se efectueze după un program specific, riguros şi complet, urmărindu-se dezvoltarea capacităţii energetice a animalului, aceasta fiind exprimată prin putere, viteză şi rezistenţă. Îngrijirea corporală are o mare importanţă datorită nivelului foarte ridicat al metabolismului şi al funcţiei specifice pielii. Dimineaţa se execută un pansaj corporal general, iar după efectuarea programului de dresaj sau antrenament, se efectuează buşumarea pe întreg corpul pentru eliminarea transpiraţiei. După efectuarea antrenamentului, membrele se spală, se controlează gradul de tocire al copitelor, uzura şi fixarea potcoavelor şi se îndepărtează eventualele

186

corpuri străine din talpă şi furcuţă. Cornul copitei se unge cu o unsoare specială. Se are în vedere aspectul general al corpului animalului. După efectuarea perioadei de dresaj şi antrenament, caii vor fi supuşi activităţii pentru care au fost pregătiţi. La ora actuală, pregătirea calului se efectuează în scopul efectuării unor munci specifice în agricultură şi alte sectoare de activitate, sport şi agrement.

CAPITOLUL X CREŞTEREA IEPURILOR Importanţa creşterii iepurilor Creşterea iepurilor este o activitate zootehnică cu eficienţă economică ridicată. În ţara noastră creşterea iepurilor are vechi tradiţii, atât în gospodăriile populaţiei cât şi în ferme de profil. Cu toate că în ultimul timp această activitate a cunoscut un oarecare regres, faptul că piaţa cere mari cantităţi de carne de iepure, face ca exploatarea iepurilor să revină în actualitate. Creşterea iepurilor este motivată şi de faptul că: - iepurii consumă cantităţi mai mici de concentrate şi substanţe bogate în proteine, peste o treime din raţie fiind alcătuită din fibroase. - carnea de iepure este dietetică şi are calităţi gustative deosebite. - blăniţele rezultate după sacrificare, atât de la rasele de carne, dar în special de la rasele specializate pentru blană, constituie o materie primă valoroasă pentru industria textilă. - dezvoltarea acestui sector de activitate poate atrage o parte a forţei de muncă disponibilă la ora actuală. Rasele de iepuri La ora actuală se cunosc peste 70 de rase de iepuri, clasificarea lor făcându-se după mărime şi greutate corporală. I. Rase foarte mari

187

Uriaş belgian se caracterizează printr-o prolificitate de 5-6 pui la o fătare; maturitatea sexuală se instalează la 12 luni; greutatea medie de 6-10 kg. Blăniţele pot avea culoarea cenuşie, fluture, negre. Producţia realizată este de 4-6 kg carne, iar blăniţele pot fi folosite cu succes în marochinărie. Marele alb are o greutate de 5-6 kg, maturitatea sexuală se instalează la 12 luni şi o greutate de 5,5-8 kg. Culoarea blăniţelor este albă, ochii roz, capul mare şi urechi lungi de 15-18 cm. Producţia de carne este de 3,5-6 kg, iar blăniţele bine apreciate în industria pielăriei. II. Rase mari Berbec francez este o rasă cu o prolificitate de 6-7 pui obţinuţi la o fătare iar maturitatea sexuală se instaurează la 10 luni. Greutatea medie este de 5-6 kg, blăniţele au culoarea galbenă sau sălbatică, capul cu profil berbecat cu urechi lungi de 38-40 cm. Prin sacrificare se obţin 2,5-3 kg carne şi blăniţe de calitate. Berbec englez are prolificitatea de 5 pui la o fătare, cu maturitatea sexuală la 7-8 luni. Greutatea este de 3,5-5,5 kg, având culoarea neagră sau cenuşie, ochi bruni, cap cu profil berbecat, urechi mari şi blegi. Carnea este de calitate superioară şi blăniţe cu o desime mare a fibrelor. III. Rase mijlocii Chinchila mic se caracterizează printr-o prolificitate de 6-8 pui la o fătare şi instaurarea maturităţii sexuale la 7-8 luni. Greutatea este de 5-6 kg. Capul este mic cu urechi în V, de 13-16 cm. Blăniţele foarte apreciate şi canea foarte gustoasă. Albastru vienez are o precocitate de 7-8 pui, iar maturitatea sexuală apare la 8-9 luni. Greutatea este de 4 kg, culoarea cenuşiu închis cu nuanţe albăstrii. Urechile mici şi drepte, ochii cenuşiialbăstrui. Blăniţele sunt foarte apreciate, iar carnea este foarte gustoasă. Argintiu francez are greutatea de 3-4 kg, maturitatea sexuală se instaurează la 7-8 luni şi realizează la o fătare 6-8 pui. Culoarea este argintie cu extremităţi negre, ochii negri, iar puii la fătare au culoarea neagră. Blăniţele au o calitate superioară, iar carnea foarte bine apreciată. De remarcat este faptul că se îngraşă foarte repede. IV. Rase mici 188

Havană are greutatea de 2,5-3 kg, maturitatea sexuală la 6-7 luni şi realizează 6-7 pui la o fătare. Blăniţele au culoarea argintie sau negru înspicat, cu ochi bruni. Blăniţele foarte apreciate. Argintiu englez are greutatea de 2,5-3 kg, prolificitatea de 5-6 pui cu maturitatea sexuală la 6-7 luni. Blăniţele sunt de culoare argintie sau neagră înspicat şi foarte apreciate. V. Rase de păr Angora tip românesc este o rasă cu o prolificitate de 6-10 pui la o fătare şi maturitatea sexuală instalată la vârsta de 12 luni. Greutatea medie este de 2,5-3,5 kg. Părul este de culoare albă sau gri fără varietăţi şi negru. Producţia de păr este de 400-700 g cu o fineţe mare. Angora tip englezesc are greutatea de 3,5-4 kg maturitatea sexuală se instalează la 8 luni şi dă un număr de 6-10 pui la o fătare. Părul este alb, gri havan etc. Ochii albi la varietatea albă şi bruni la celelalte varietăţi. Producţia de păr pe un an este de 500-700 g. Reproducţia iepurilor Reproducţia este o verigă importantă în activitatea de exploatare a iepurilor de casă. De modul cum se aleg reproducătorii, de vârsta acestora şi de condiţiile de efectuare a montei, depinde în mare măsură rezultatele acestei îndeletniciri. Monta se efectuează când femela are 15 săptămâni; ciclul sexual la iepuroaică durează 5-6 zile, iar căldurile durează 2-3 zile. Ovulaţia se produce în timpul împerecherii sau imediat după aceasta, moment în care apare starea de imobilitate, congestionarea şi tumefierea vulvei, situaţie în care este acceptat masculul. Gestaţia durează între 28 şi 34 zile, dar cele mai bune rezultate se obţin când fătarea are loc în a 30-31 zi. Tehnica montei constă în alegerea reproducătorilor care trebuie să fie perfect sănătoşi. Femela se introduce în cuşca masculului, urmărindu-se ca în zece minute să aibă loc şi a doua montă. Un mascul poate fi folosit la împerecherea a două femele pe zi cu o pauză de o zi. Caracteristic este faptul că după montă, masculul cade pe o parte şi scoate sunete specifice, moment în care femela este scoasă din cuşcă. Dacă femela nu acceptă masculul deşi manifestă semne clare de călduri, acesta va fi înlocuit. Femela care repetă de mai multe ori căldurile fără a rămâne gestantă este reformată. 189

Diagnosticarea gestaţiei se face prin metoda montei de controlul care se execută în a 5-a zi după montă. O altă metodă este metoda palpării care are loc la 10-15 zile după împerechere. Această operaţie trebuie executată de un operator cu experienţă fără a provoca avorturi. Fătarea şi îngrijirea puilor Pregătirea cuibului se realizează cu 3-4 zile înainte de fătare la primipare şi imediat la multipare. Cuibul se realizează dintr-un strat gros de paie de 3-5 cm care se tasează foarte bine. Fătarea are loc de obicei noaptea sau în primele ore ale dimineţii şi durează 20-30 minute. Puii de iepure nou-născuţi prezintă anumite caracteristici biologice, care îi deosebesc de puii altor specii. Ei nu au încheiată dezvoltarea, nu sunt îmbrăcaţi cu păr, nu beneficiază de văz şi auz, sistemul termoreglator nu funcţionează, iar aparatul locomotor este inutilizabil. După fătare cuibul se controlează, se elimină eventualele resturi placentare şi puii morţi. După 24 ore de la fătare se face repartiţia puilor supranumerari ( peste 8 capete ), la femelele cu mai puţini pui, cunoscându-se faptul că iepuroaica are 8 sfârcuri pentru alăptare. Femelele se reprogramează la montă în funcţie de numărul de produşi obţinuţi la fătare, şi anume: femelele cu 8 produşi la 24-28 ore după înţărcare, cele cu 5-7 produşi la 10-15 zile după fătare şi sub 5 produşi la 5-6 zile după fătare. Datorită faptului ca în timpul fătării femelele pierd o mare cantitate de apă, organismul lor se dezhidratează şi dacă nu se asigură suficientă apă îşi pot mânca puii. Canibalismul la femele poate apărea şi datorită unor carenţe în furajare. În practică se întâlnesc cazuri în care unele mame refuză să-şi îngrijească puii. Acest fenomen apare datorită instaurării căldurilor imediat după fătare, deficienţă care poate fi înlăturată prin împerecherea femelei respective. Alăptarea se efectuează o dată pe zi, în general dimineaţa, şi durează 4-5 minute. Puii consumă 6-8 g de lapte în primele zile, cantitate care creşte treptat până la 30-35 g/cap/zi la vârsta de 18-21 zile. După 21 zile producţia de lapte scade, iar puii încep să consume din hrana mamei. În săptămâna a treia, puii ies din cuibul de fătare şi consumă furaje şi apă. La 21 zile se desfiinţează cuibul prin scoaterea paielor. 190

În săptămâna a patra, secreţia laptelui încetează, dar prezenţa mamei în continuare are un rol favorabil asupra dezvoltării puilor. Înţărcarea puilor se face la 28-30 zile. Îngrijirea şi hrănirea tineretului Puii înţărcaţi de la aceeaşi mamă se vor caza în continuare împreună. Se vor introduce câte 7 pui în fiecare cuşcă de tineret. Înţărcarea puilor reprezintă cel mai important stres datorită încetării alăptării, lipsei mamei şi schimbării cuştii şi condiţiilor de microclimat. Perioada de acomodare la noile condiţii durează 7-8 zile până încep să consume furajul normal pentru această categorie. Furajarea tineretului se face la discreţie, raţia administrându-se o dată pe zi, calculată la numărul de produşi pe cuşcă. Se verifică zilnic consumul de furaje, se curăţă hrănitoarele de resturi furajere, excremente şi se apreciază starea de sănătate. Este importantă descoperirea precoce a oricăror îmbolnăviri şi, în special, a tulburărilor digestive. În situaţia în care au apărut aceste tulburări se suprimă furajul timp de 24 ore, se administrează fân de calitate, iar în apa de băut se pun 10-15 ml oţet de vin la 1litru apă. Săptămânal se fac cântăriri de control pentru a urmării sporul de greutate realizată. Aceste cântăriri se realizează în aceeaşi zi a săptămânii până la sfârşitul perioadei de creştere. Tineretul selecţionat pentru reproducţie, care îndeplineşte standardele rasei, se individualizează, femelele se ţin pereche, iar masculii separaţi de la 12 săptămâni. Hrănirea iepurilor Hrănirea iepurilor este un element important prin care crescătorul poate acţiona în vederea obţinerii unor performanţe superioare şi o eficienţă economică mare. În unităţile în care se practică sistemul industrial de creştere, hrănirea iepurilor de casă se face cu nutreţuri combinate granulat. În sistemul gospodăresc de creştere sau ferme mai mici de 30 femele se utilizează furaje din surse proprii şi cantităţi mici de furaje achiziţionate. Organismul iepurilor are nevoie permanentă de proteină pentru creştere, pentru obţinerea unor cantităţi mari de carne şi blăniţă de calitate superioară. Grăsimile şi hidraţii de carbon asigură energiile necesare pentru întreţinerea funcţiilor vitale. 191

Furajarea iepurilor este influenţată în mare măsură de capacitatea crescătoriei şi de resursele furajere existente. În cazul în care se urmăreşte o exploatare eficientă a iepurilor, este indicat să se utilizeze reţete furajere alcătuite din nutreţuri combinate complet granulate. Aceste furaje asigură necesarul de proteină (16-18%), energie: la tineret 1800 kcal/kg, animale de reproducţie 2200 kcal/kg, femele gestante 2500 kcal/kg, în lactaţie 2800-3000 kcal/kg, tineret pentru îngrăşat 2600 kcal/kg. În tabelul nr.27 sunt redate reţete pentru reproducător şi tineret. Tabel nr.27

Norme furajere iepuri – reproducţie/tineret Sortimentul Ovăz Orz Făină de grâu Şrot floarea-soarelui Şrot soia Tărâţe de grâu Făină de paie de grâu Făină de lucernă Premix colină Carbonat de calciu Fosfat dicalcic Sare Grăsime Zoofort mineral Zoofort vitamine TOTAL Proteină Celuloză brută Energie metabolizabilă

Reţeta 50-1 reproducţie 16,0 7,0 10,4 10,0 6,3 8,0 10,0 26,0 1,2 0,4 1,5 0,2 1,0 1,0 1,0 100,0 16,7 15,2 2300

Reţeta 50-2 tineret 23,0 4,0 9,3 10,0 9,0 9,0 16,0 13,0 1,2 0,8 1,5 0,2 1,0 1,0 1,0 100,0 15,7 15,4 2200

Consumul de furaj şi de apă pe zi este influenţat de vârsta şi greutatea animalelor, acesta fiind redat în tabelul nr.28

192

Tabel nr.28

Evoluţia greutăţii şi consumului de furaj şi apă Vârsta (săptamâni) 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 peste

Greutatea (kg) 0,600 0,700 0,900 1,100 1,400 1,800 2,200 2,500 2,650 2,800 2,900 3,000

Furajul (g)

Apa (ml)

la discreţie la discreţie la discreţie la discreţie la discreţie 120-130 130-140 140-150 150-160 160-170 180 180

80 120 160 210 370 330 370 400 500 500 500 500

Sistemele de creştere a iepurilor Creşterea iepurilor de casă poate fi clasificată în trei sisteme: sistemul extensiv, sistemul semiintensiv şi sistemul intensiv-industrial. Sistemul extensiv se practică în exploataţii mici de tip familial, în ţarcuri sau voliere. În aceste tipuri de crescătorii se cresc 5-8 femele cu tineretul aferent. Monta se execută dirijat prin introducerea femelei în ţarcul masculului. Se poate realiza şi o creştere în harem când se are la dispoziţie un adăpost sau un şopron, situaţie în care se fac loturi de 810 femele la care se introduce un mascul, care se cresc împreună. Dacă adăpostul este mai mare se pot realiza mai multe loturi prin 193

compartimentare. Acest sistem se practică în gospodăriile mici pentru consumul familiar. Cheltuielile realizate în acest tip de sistem sunt mici dar si eficienţa economică este redusă. Acest sistem are şi unele dezavantaje prin faptul că pardoseala sau aşternutul se îmbibă cu urină şi dejecţii provocând pododermatite, concentraţia mare de amoniac favorizează bolile respiratorii, iar mediul, pe ansamblu, facilitează apariţia coccidiozei. Sistemul semiintensiv se practică în crescătorii cu un efectiv de femele de 40-100 capete. Creşterea iepurilor se realizează în cuşti de lemn sau zidărie, prevăzute cu grătare pentru evacuarea dejecţiilor, amplasate pe unul sau două nivele. Aceste cuşti sunt amplasate în adăposturi amenajate, dar în care se realizează o încălzire şi ventilaţie naturală. În amplasarea acestor crescătorii trebuie să se aibă în vedere următoarele: - terenul să fie uscat, cu pânza de apă freatică la mare adâncime şi adăpostul să fie ferit de vânturile dominante puternice. Locul trebuie să fie împrejmuit pentru a evita accesul animalelor dăunătoare (câini, pisici, vulpi şi chiar şobolani). - să se asigure căi de acces pe orice anotimp. - să fie posibilă racordarea la sursele de apă sau să dispună de sursă proprie în cantităţi suficiente atât pentru băut, cât şi pentru igienizare. - crescătoria să beneficieze de energie electrică. Dimensiunile cuştilor folosite în acest tip de exploataţii pot avea următoarele caracteristici evidenţiate în tabel nr.29. Tabel nr.29

Dimensiunile cuştilor în funcţie de tipul de rasă Dimensiunile (cm) Lungime Lăţime Înălţime

Rasele mijlocii 80 60 60

Mari 100 60 60

Mici 60 60 50

Cuştile folosite se pot grupa astfel: cuşca pentru femelă şi puii acestea până la înţărcare, tip de cuşcă care poate fi folosită şi pentru mascul şi cuşti colective pentru creşterea tineretului.

194

Sistemele intensive de creştere au la bază realizarea unui flux tehnologic unitar, creşterea unor efective cu potenţial biologic ridicat şi unde cerinţele biologice sunt în cea mai bună corelaţie cu factorii de microclimat. Fermele de tip intensiv-industrial pot avea efective de mii de capete de femele de reproducţie. Adăposturile destinate acestui tip de exploatare trebuie să îndeplinească condiţiile redate în tabelul nr.30. Tabel nr.30

Valorile parametrilor de microclimat în adăposturile de iepuri Specificare Temperatura optimă (ºC) Umiditatea relativă (%) Viteza aerului(m/sec) Lumina (ore) Concentraţia de amoniu (ppm) CO2

Maternitate 15-18 60-70 0,1 14-16 5 0,1

Îngrăşătorie 12-15 60-75 0,3 1-3 8 0,1

Adăposturile de iepuri trebuie să asigure: izolare termică, ventilaţie, încălzire pe timpul iernii, răcoare pe timpul verii şi iluminatul necesar. Cuştile utilizate în aceste adăposturi pot fi aşezate în baterii pe 1-2-3 sau 4 niveluri, pe mai multe rânduri alăturate. Bateriile cu cuşti etajate şi cu pardoseala tip grătar sunt prevăzute fie cu tăviţă pentru colectarea dejecţiilor, fie cu o placă înclinată către spate, în unghi de 35-40º, care permite scurgerea dejecţiilor în canalul colector din spatele bateriei. În crescătoriile mari se practică creşterea în cuşti alăturate suspendate pe canale colectoare de dejecţii. Cuştile din plasă metalică au ochiuri de 25/13 mm sau 76/13 mm şi diametrul de 1,8-2,5 mm. Avantajul acestui tip de cuşcă constă în faptul că plasa de sârmă se curăţă, se spală şi se dezinfectează uşor, iar animalele nu mai vin în contact cu dejecţiile. Cuştile pentru reproducţie sunt concepute pentru o iepuroaică cu puii ei până la înţărcare, pentru un mascul adult sau pentru femelele de înlocuire. Cuştile pentru îngrăşarea iepurilor. Iepurii la îngrăşat se împart în grupe de 6-10 capete, uniform ca dezvoltare corporală, cu o 195

densitate de 16-20 animale pe mp de cuşcă. Această densitate este valabilă pentru iepurii de carne care se taie la 15-20 săptămâni. Anexele cuştilor. Pentru buna funcţionare a fluxului tehnologic, cuştile au nevoie de următoarele anexe: hrănitor pentru concentrate, grătare pentru furaje fibroase şi rădăcinoase, precum şi adăpători şi cuib de fătare. Hrănitorile sunt confecţionate din tablă galvanizată sau material plastic dur. Ele trebuie să fie uşor de demontat, de spălat şi de dezinfectat şi să asigure depozitarea raţiei de furaje pentru animalele din cuşcă tip de 2 zile. Hrănitoarele trebuie să aibă o bordură suficient de înaltă pentru a preveni risipa de furaje şi astfel realizate încât iepurii să nu poată intra în ele. Adăpătorile. Adăpătoarea este unul din componentele principale ale cuştii, aceasta trebuind să asigure cantitatea necesară de apă, ştiind faptul că un iepure consumă de două ori mai multă apă decât hrană uscată. Adăpătorile pot fi de două feluri: cu nivel constant şi automate cu picurătură. Amândouă sistemele sunt indicate în exploatarea industrială, dar trebuie foarte bine verificate pentru a elimina excesul de umiditate. Cuibul de fătare reprezintă componenta principală a cuştii, care mai este numit şi maternitate. Forma cea mai bună a cuibului este cea paralelipipedică cu dimensiuni minime de 50/25/25 cm sau cu adâncimea de 56 cm, înălţimea de 30 cm şi lăţimea de 49 cm. Materialul din care se confecţionează cuiburile trebuie să fie rezistent la rozături, uşor de spălat şi dezinfectat, izolat şi rezistent la umiditate. Pentru a asigura un maxim de confort pentru pui şi iepuroaică, precum şi posibilitatea de supraveghere şi manipulare uşoară a acestora, cuibul de fătare trebuie să aibă următoarele calităţi: - fundul trebuie să fie uşor adâncit pentru a permite puilor să se adune iarna - iepuroaica să aibă acces în cuib prin partea opusă pentru a evita strivirile, gura de acces trebuie să fie de 15/15 cm - fundul cuibului trebuie să fie perforat pentru a lăsa să se scurgă urina şi mobil pentru a se putea spăla şi dezinfecta uşor - cuibul trebuie să aibă un prag care să împiedice ieşirea puilor înainte de vârsta de 15 zile. În cuib trebuie să se asigure o temperatură de 30-33ºC. Pericolul cel mai mare pentru pui îl reprezintă variaţiile de temperatură, astfel că la 22ºC, mortalitatea puilor se dublează. O 196

importanţă foarte mare o are participarea puilor la toate supturile şi în special la primul, cunoscut fiind faptul că o mare parte din femele îşi alăptează puii o singură dată pe zi. Fazele fluxului tehnologic Pregătirea compartimentului în vederea populării Cu o săptămână înainte de populare, toate lucrările de amenajare a compartimentului trebuie să fie terminate (curăţenia mecanică, spălarea, dezinfecţia, dezinsecţia, deratizarea şi văruirea). Se fac ultimele verificări şi eventualele reparaţii la sistemul de ventilaţie, de încălzire, la orificiile de admisie a aerului, la hrănitori, adăpători, etc. Trebuie să se efectueze analiza chimică şi bacteriologică a sursei de apă, care se repetă obligatoriu din 6 în 6 luni. Cu 3 zile înainte de populare se dezinfectează interiorul compartimentului cu o soluţie 40 ml formol, 40 ml apă şi 20 g hipermanganat de potasiu pt fiecare m³ de încăpere. Cu o zi înainte de populare se aeriseşte bine compartimentul şi, dacă este necesar, se încălzeşte adăpostul până la atingerea temperaturii de 18ºC în maternitate şi 15-18ºC la tineret, iar umiditatea 60-70%. Popularea se face cu tineret în vârstă de 14 săptămâni şi greutatea de 2,7-2,8 kg, astfel că la 16 săptămâni, când iepurii ating greutatea de 3-3,2 kg, să înceapă activitatea de reproducţie. Transportul iepurilor Iepurii se transportă în cuşti speciale cu 4 sau 8 locuri, cu următoarele dimensiuni: lăţimea de 40 cm, lungimea de 25 cm, înălţimea de 30 cm. Mijlocul de transport şi cuştile cu care se efectuează transportul trebuie să fie bine curăţate şi dezinfectate. Programul de lumină. Din a doua zi după populare şi până la 810 zile înainte de prima montă, se va asigura un program de lumină de 8 ore pe zi, cu intensitatea de 1W/mp. În perioada de reproducţie se vor asigura 14-16 ore de lumină pe zi cu intensitate de 3-4 W/mp. Ca surse luminoase se pot folosi becuri incandescente sau tuburi fluorescente. Producţia şi eficienţa economică a unei crescătorii de iepuri este determinată de numărul de produşi livraţi pe cap de femelă, viteza de creştere a acestora, sistemul de creştere, consumul specific şi, nu în 197

ultimul rând, de materialul biologic utilizat. Respectarea tuturor acestor elemente are un rol benefic care determină creşterea numărului de ferme ce au ca obiect de activitate creşterea şi exploatarea iepurilor.

CAPITOLUL X CREŞTEREA ALBINELOR Alcătuirea familiei de albine Albinele melifere fac parte din specia Apis mellifera din ordinul Hymenoptera. Ele trăiesc asociate în familii, formate din trei feluri de indivizi: matca, albinele lucrătoare, trântorii. Matca este femela cu organele de reproducţie complet dezvoltate, capabilă să se împerecheze şi să depună ouă din care se dezvoltă albine lucrătoare, trântori şi mătci, asigurând perpetuarea familiei de albine. O matcă poate să depună în perioada de dezvoltare a familiilor de albine (mai-iunie) până la 3000 de ouă în 24 ore, masa acestora depăşind de 2,5 ori greutatea proprie. În mod normal, pe timpul sezonului activ, matca depune 150000-200000de ouă. Matca se deosebeşte de celelalte albine şi prin caracteristicile fizice: are corpul mai lung (20-25 mm), capul mai mic, abdomenul alungit şi mai subţire, aripile, deşi sunt mai lungi ca la albinele lucrătoare, nu acoperă abdomenul. Greutatea corporală în perioada optimă de ovulaţie este de 170-280 mg. Picioarele mătcii sunt mai lungi şi mai deschise la culoare. Deşi are ac, matca nu înţeapă omul, ci numai mătcile rivale, acesta fiind folosit şi la aşezarea ouălor în celulele fagurilor. Matca trăieşte între 2 şi 4 ani, dar sunt cazuri când trăieşte şi 6 ani. Matca are o gardă de 10-12 albine lucrătoare care o însoţesc permanent, o hrănesc şi preiau de pe abdomenul acesteia feromonul secretat de glandele mandibulare numit substanţă de matcă. Această substanţă de matcă este răspândită în tot stupul, având rol în atragerea albinelor tinere, menţine echilibrul biologic şi inhibă dezvoltarea ovarelor la albinele tinere. 198

Din punct de vedere sexual, mătcile sunt complect dezvoltate la 6-10 zile de la ecloziune. Împerecherea se produce în afara stupului, la înălţimea de 10-30 m şi o distanţă de circa 2 km faţă de stup, în zile însorite cu temperatura de 20-25C, fără curenţi puternici de aer, între orele 13-16. În zborul de împerechere care durează 15-20 minute, matca este însoţită de 100-300 trântori, formând împreună cu aceştia o formaţie asemănătoare unui vârf de lance, deplasându-se în zig-zag cu o viteză foarte mare. În timpul unui zbor de împerechere, matca se împerechează cu 7-8 trântori. Fenomenul se numeşte poliandrie şi este important fiindcă previne consagvinizarea, ştiind că trântorii sunt liberi să migreze de la o familie la alta. Dacă matca nu a acumulat cantitatea necesară de spermă, zborul se repetă până când spermateca este încărcată cu spermatozoizi (circa 100 milioane) Trântorii sunt reprezentanţii masculi ai familiilor de albine şi iau naştere din ovule nefecundate (partenogeneză) depuse de matcă în celule mai mari, clădite special pe marginea fagurilor. În mod normal, trântorii apar în stupi în perioada premergătoare roirii (mai-iunie) şi dispar treptat în lunile iulie şi august. Trântorii au următoarele caracteristici: capul globulos cu ochi compuşi, mari, abdomenul este gros, aripile sunt lungi depăşind puţin abdomenul. Lungimea corpului este aproape ca la matcă, greutatea medie este de 230-280 mg. Trântorii sunt indivizi temporari în cadrul familiei de albine, trăiesc 6-8 săptămâni şi sunt liberi să migreze de la o familie la alta pe o rază de 5 km, zboară în aceleaşi condiţii climaterice ca şi mătcile, având activitate intensă între orele 14-16. Albinele lucrătoare sunt femele cu organe genitale nedezvoltate. Iau naştere din ouă fecundate şi formează numărul cel mai mare de indivizi în cadrul familiei de albine, număr care este variabil în cursul unui an în funcţie de anotimp, intensitatea culesului, prolificitatea mătcii etc. Numărul de albine lucrătoare în stup variază pe parcursul unui an astfel: la începutul primăverii sunt un număr de 15.000-20.000, în timpul verii între 40.000 şi 60.000, iar toamna între 20.000 şi 30.000. Albinele lucrătoare execută toate activităţile din cadrul familiei de albine, dintre care amintim: recoltarea nectarului şi a polenului, depozitarea şi prelucrarea acestora, hrănirea şi îngrijirea puietului diferenţiat pe vârste, construirea fagurilor, reglarea şi menţinerea 199

temperaturii optime în cuib, păzirea stupului de invazia dăunătorilor, asigură perpetuarea speciei prin creşterea reproducătorilor şi roirea naturală. Din punct de vedere fizic, anatomic şi fiziologic, albinele lucrătoare se deosebesc de matcă şi trântori. Corpul lor are lungimea de 12-14 mm, greutatea este de 70-150 mg, media fiind de 100mg, în raport de vârstă. Corpul are formă triunghiulară, abdomenul este egal cu lungimea aripilor, lungimea limbii este de 6,4 mm foarte bine adaptată pentru lins şi supt, picioarele posterioare prezintă corbiculă pentru transportul polenului. Longevitatea este determinată de sezon şi activitatea din stup astfel: când activitatea este intensă trăiesc 30-40 zile, primăvara şi toamna trăiesc 50-60 zile, iar cele care se pregătesc pentru iernat trăiesc 6-9 luni. În mod natural albinele îşi construiesc cuibul în scorburi de copaci, sub acoperişuri, crăpături de stânci, etc. Cele crescute de om beneficiază de spaţii special amenajate numite stupi. Aceşti stupi pot fi mai mult sau mai puţin moderni. În cadrul stupilor albinele clădesc faguri de ceară care sunt formaţi din câteva mii de celule hexagonale (6-10.000) distribuite pe ambele feţe ale fagurelui în poziţie oblică. În mod normal, grosimea fagurelui este de 25 mm, servind la creşterea puietului şi depozitarea hranei. Fagurii nou clădiţi au culoarea albgălbuie, iar pe măsură ce servesc la creşterea mai multor generaţii de albine se închid la culoare, devenind bruni sau chiar negri, ca urmare a propolisului cu care sunt dezinfectate celulele şi a tegumentelor rezultate în urma năpârlirii larvelor şi a nimfelor. După mărime şi formă, celulele pot fi de: albine lucrătoare, trântori, mătci şi intermediare. - Celulele de albine lucrătoare au diametrul de 5,42 mm, adâncimea de 12 mm la cele în care se creşte puiet şi de 16 mm la cele pentru depozitarea mierii. Volumul unei celule este de 0,282 cm3, servind la depozitarea a 0,40-0,43 g miere. Grosimea pereţilor celulei este de 0,12 mm, dar aceasta se măreşte pe măsură ce servesc la creşterea puietului şi de aceea este indicat ca anual să se înlocuiască 30% din faguri. - Celulele de trântori sunt mai mari având diametrul cuprins între 6,25-6,70 mm şi adâncimea de 13-16 mm. Sunt localizate, în general, la periferia fagurelui, servind la creşterea puietului de trântori şi depozitarea mierii.

200

-

Celulele de matcă (botcile) servesc la creşterea mătcilor. Aceste sunt menţinute în stup până la ecloziunea mătcilor, după care sunt roase de albinele lucrătoare. Botcile au formă cilindrică, cu adâncimea de 20-25 mm şi diametrul de 18-21 mm, la exterior se aseamănă cu o ghindă. Localizarea botcilor diferă în funcţie de rolul mătcilor ce se vor obţine din ele, astfel: botcile de roire sunt crescute pe părţile laterale şi inferioare ale fagurelui în număr mare; botcile de salvare sunt crescute pe partea centrală a fagurilor în situaţia în care familia rămâne orfană; botcile de înlocuire liniştită a mătcii sunt crescute în locuri ascuse de matca mamă, în număr de 3-4, din care rezultă mătci de cea mai bună calitate. - Celulele intermediare sunt situate la locul de întâlnire dintre celulele de albină lucrătoare şi trântori, precum şi la locul de fixare a fagurilor pe părţile ramelor, dimensiunile acestora fiind atipică. Fagurii în stup sunt dispuşi paralel cu distanţă de 12 mm între ei, spaţiu necesar mişcării albinelor. Fagurii sunt clădiţi de albine de sus în jos, celulele fiind construite simultan pe ambele părţi. Fagurii din stupii standardizaţi au următoarele dimensiuni: 435/300 mm pentru sistemul Dadant-Blat cu un număr de 8.800 celule şi de 435/230 mm pentru sistemul multietajat cu un număr de 6.400 celule. Înmulţirea albinelor Se realizează prin ouăle depuse de matcă. Stadiul de ou durează trei zile la toate cele trei tipuri de indivizi perioadă în care au loc intense procese de diviziune celulară, ducând la apariţia larvei. La trei zile eclozionează larva, dar înainte cu câteva ore , albinele doici depun în jurul oului cantităţi mici de lăptişor care înmoaie carionul şi facilitează ecloziunea. Indiferent de tipul căruia îi aparţine, în primele 3 zile de viaţă larvele sunt hrănite cu hrană glandulară (lăptişor de matcă). Începând cu ziua a treia hrănirea se diferenţiază astfel: larvele selecţionate spre a fi mătci sunt hrănite pe toată perioada numai cu lăptişor de matcă, iar cele destinate a deveni albine lucrătoare sau trântori sunt hrănite cu lăptişor comun (amestec de miere, polen şi apă).

201

Diferenţa de hrănire la larvele femele face să apară diferenţe esenţiale morfologice, fiziologice, de durată a ciclului evolutiv, de comportare, activitate şi durată a vieţi. Durata stadiului larvar este de 5 zile la matcă, 6 zile la albina lucrătoare şi de 6 ½ zile la trântor. În această perioadă larva năpârleşte de 4 ori, iar învelişurile detaşate aderă la fundul celulei. La sfârşitul acestei perioade, larvele nu mai sunt hrănite şi albinele căpăcesc celula cu un căpăcel poros de ceară, care permite pătrunderea aerului. În aceste celule larvele îşi ţes gogoaşa pe seama glandei sericene, năpârlesc a 5-a oară, trecând în stadiul de prenimfă şi nimfă, stadiu în care pierd 50% din greutate. Stadiul de îngogoşare are următoarea durată: 7½ zile la matcă; 12 zile la albina lucrătoare; 14½ zile la trântor. Pentru dezvoltarea normală a puietului este necesar ca temperatura în cuib să fie menţinută la 34-36C. Hrănirea albinelor Hrana albinelor trebuie să fie bogată în substanţe energetice, proteine, microelemente şi vitamine. Toate aceste substanţe sunt preluate de albine din nectarul şi polenul florilor care, prin procese complexe fizice şi biochimice, sunt transformate în miere şi păstură. Acestea reprezintă hrana albinelor atât în sezonul activ cât şi în perioada de repaus din timpul iernii. Nectarul reprezintă baza energetică a hranei albinelor, acesta fiind produs de glandele nectarifere ale plantelor, având o concentraţie cuprinsă între 4 şi 75%, concentraţia la care albinele culeg nectarul este de 40-50% şi numai în cazuri excepţionale este cules până la concentraţia de 5%. Principalele componente ale nectarului sunt glucidele reprezentate de zaharoză, glucoză şi fructoză. În cantităţi mici, dar esenţiale, sunt şi acizi graşi, răşini, dextrine, proteine, enzime, vitamine, substanţe minerale etc. Transformarea nectarului în miere se realizează prin activitatea de prelucrare a albinelor, care cuprinde un proces fizic şi unul biochimic. Procesul fizic constă în eliminarea unei cantităţi însemnate de apă din nectar şi aducerea acestuia la umiditatea de 15-18% printr-o intensă activitate de ventilaţie. Procesul biochimic are la bază invertaza produsă de glandele faringiene ale albinelor, care transformă zaharoza din nectar în fructoză şi glucoză. 202

Mierea reprezintă principala sursă de energie pentru albine, fiind folosită atât în procesele fiziologice ale organismului, cât şi ca sursă de căldură prin transformarea în energie calorică. Polenul reprezintă baza hranei proteice a albinelor fiind un element important în alimentaţia albinelor. Acesta asigură necesarul de proteine, săruri minerale, grăsimi şi vitamine în toate stadiile de viaţă la albine. Influenţa hranei proteice – polenului – asupra creşterii numărului de albine, la ieşirea din iarnă (februarie – martie ), pe o perioadă de 30 zile este redată în tabelul nr.31 Tabel nr.31 Influenţa hranei proteice Hrană Miere fără polen Miere 500g polen

Numărul de albine 575 8.600

Creşterea procentuală 100 1495,64

După cum se poate observa în tabelul nr.31, prezenţa polenului în viaţa albinelor, la începutul primăverii, pe o perioadă de 30 zile după zborul de defecare, sporeşte numărul de albine crescute, de aproape 15 ori (de la 575 la 8.600). Lipsa polenului din hrana albinelor are o serie de influenţe negative asupra vieţii unei familii de albine, astfel: creşterea unui număr redus de albine tinere, când creşterea noilor generaţii se realizează pe seama proteinelor din corpul albinelor adulte, fără cantităţile necesare de polen se reduce conţinutul în azot din organismul acestora, rezultând o uzură a organismului acestora, debilitate şi scurtarea vieţii. Apa este un element vital pentru viaţa familiilor de albine fiind necesară la digestia substanţelor nutritive, pregătirea hranei pentru puiet, menţinerea umidităţii şi temperaturii optime în cuib, realizarea diferitelor schimburi nutritive în ţesuturi, secreţiile glangulare, formarea hemolimfei. Consumul de apă pentru o familie de albine este de 50-200 ml/zi în perioada de primăvară şi 300-380 ml/zi vara, când cerinţele sunt mai mari în zilele călduroase cu vânt uscat, în cazul stupilor expuşi la soare şi în lipsa culesului de nectar.

203

Albinele preferă o apă cu o duritate mai mică cu un conţinut redus de săruri minerale. În cazul în care nu există surse naturale de apă potabilă este indicat ca apicultorul să instaleze un adăpător pentru stupină, în felul acesta evitând sursele de apă nepotabile. Caracteristici constructive ale stupilor sistematici De la primul stup construit în Rusia de către Procovici în anul 1814, acesta a suferit modificări esenţiale fiind adaptat la condiţiile intensive de exploatare. La ora actuală în ţara noastră se găsesc în exploatare două tipuri principale de stup: orizontal şi vertical. Stupul orizontal are ramele cu dimensiunea de 435/300 mm şi sunt aşezate pe un singur rând. Acest tip de stup este format dintr-o ladă paralelipipedică bine încheiată şi rezistentă. În exploatare se găsesc două tipuri de stupi orizontali, unul mai mic cu 15 rame care se foloseşte în zonele unde culesurile de producţie sunt de scurtă durată (7-10 zile) şi se practică stupăritul pastoral; al doilea tip de stup are capacitatea de 23 de rame şi se foloseşte în zonele de deal unde culesurile sunt de mai lungă durată. Stupul vertical este construit în mai multe variante, asigură dezvoltarea cuibului pe verticală prin aşezarea a două sau mai multe corpuri suprapuse cu rame de aceeaşi dimensiune atât pentru cuib cât şi pentru depozitarea mierii. La stupii verticali toate elementele componente sunt detaşabile încât pot fi uşor utilizate şi împrumutate de la un stup la altul, în funcţie de caracteristicile de dezvoltare şi de producţie a fiecărei familii de albine. Cei mai răspândiţi stupi verticali sunt stupii multietajaţi la care se utilizează rame de 435/230 mm. Pentru o utilizare optimă stupii sistematici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să aibă capacitate mare (70-90 l), cu posibilităţi de dimensionare în raport cu dezvoltarea şi restrângerea fiecărei familii de albine în timpul anului. - să fie prevăzuţi cu elemente practice de împachetare pentru transport. - capacul să aibă planşeul drept învelit cu tablă încât stupii să poată fi aşezaţi suprapuşi în mijlocul de transport. - construcţia stupilor să se facă în mod corect din material de calitate, uscat timp de 2-3 ani. Ramele să fie confecţionate din lemn de tei

204

-

pereţii corpurilor să fie simpli şi subţiri 22-24 mm pentru a permite încălzirea mai uşoară de către soare a ghemului de iernare şi efectuarea ghemului de curăţire. Indiferent de model, stupul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să ferească albinele de ploaie şi umezeală, să le protejeze împotriva vânturilor şi să le apere de arşiţa soarelui; să fie uşor de manipulat şi să permită intervenţia apicultorului fără mari eforturi şi fără a deranja activitatea familiei de albine; să permită aplicarea celor mai moderne tehnologii de creştere, întreţinere şi exploatare, în scopul obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioară.

Alegerea vetrelor de stupină Alegerea vetrei pentru stupină are mare importanţă pentru creşterea şi sănătatea albinelor, realizarea producţiei apicole, randamentul muncii, reducerea cheltuielilor pe familia de albine şi a preţului de cost la producţia marfă. La alegerea vetrei de stupină se iau în vedere următoarele condiţii: existenţa unor surse melifere de mare importanţă în apropiere, drumuri de acces pentru mijloace de transport auto în tot cursul anului, terenul să fie uscat, ferit de curenţii de aer şi vânturi puternice, surse de apă potabilă în imediata apropiere. Trebuie evitată amplasarea stupinelor în locuri cu surse de poluare, crescătorii de animale, fabrici de zahăr, obstacole mari, alte stupine. Pentru a împiedica pătrunderea animalelor şi a persoanelor străine, vetrele de stupină trebuiesc împrejmuite. Stabilirea potenţialului melifer al zonei are o mare importanţă în alegerea vetrei stupinei. Pentru aceasta se face o inventariere a tuturor plantelor melifere din zona respectivă ţinând cont că raza economică de zbor a albinelor este de 3km, totalizând o suprafaţă 2800 ha. Se ţine cont şi de necesarul de hrană al unei familii pe timp de un an care este de 50-60 kg mire şi 20-25 kg polen, şi se face necesarul consumului pentru întreaga stupină. La aceasta se adaugă şi producţia de miere-marfă planificată a se realiza anual pe familia de albine (30-40 kg). Pe lângă vetrele permanente ale stupinei se utilizează şi vetre temporare, în situaţia deplasării în pastoral. Deplasarea stupinelor în 205

pastoral este un element important pentru sporirea producţiei de miere marfă obţinute de la familiile de albine. Pentru amplasarea eficientă a stupinelor în pastoral se alege locul convenabil ca suprafaţă, acesta trebuind să aibă drum de acces, apă potabilă în apropiere, iar distanţa până la sursa de cules să fie cuprinsă între 300-800 m. Desfăşurarea activităţilor în stupină în funcţie de ciclul evolutiv al familiei de albine Activitatea familiei de albine pe durata unui ciclu de producţie este strâns legată de condiţiile de mediu şi ciclicitatea anotimpurilor. Ţinând cont de cele arătate, activitatea unei familii de albine poate fi sintetizată în trei perioade caracteristice: - perioada creşterii şi pregătirii albinelor pentru iernare. Aceasta începe în a treia decada a lunii iulie şi se termină al sfârşitul lunii octombrie. - perioada de iernare care include două faze: repaosul de iernare care începe la sfârşitul lunii octombrie când a eclozat ultimul puiet, şi se termină în a treia decadă a lunii ianuarie, când familia de albine începe să crească un nou puiet; înlocuirea albinelor care au iernat, care începe în a doua parte a lunii ianuarie şi ia sfârşit în a doua parte a lunii aprilie, când toate albinele de iernare au fost înlocuite. - perioada de dezvoltare maximă a familiei de albine, de înmulţire prin roire şi valorificare a culesurilor de producţie. Aceasta începe în a treia decadă a lunii aprilie şi durează până la terminarea ultimului cules de producţie, la începutul lunii august. Lucrări specifice în perioada de creştere a albinelor pentru iernare.(1.08-25.10) În această perioadă se aplică un complex de măsuri tehnologice cum sunt: selecţionarea unor biotipuri valoroase, folosirea de mătci tinere selecţionate, asigurarea unui cules permanent de întreţinere, natural sau prin stimulare cu sirop de zahăr de două ori pe săptămână, în porţii de ½ kg, realizarea unui regim termic optim pentru dimensionarea spaţiului pentru cuib, crearea spaţiului de ouat pentru matcă, combaterea bolilor şi dăunătorilor, etc. Asigurarea hranei reprezintă un mijloc important de realizare a familiilor puternice. La sfârşitul verii, hrana necesară albinelor se 206

asigură prin practicarea stupăritului pastoral. În cazul imposibilităţii transportării stupilor în pastoral, mai ales în anii cu vară secetoasă, este absolut necesar să se facă hrăniri suplimentare cu sirop de zahăr concentraţie 1:1, porţii de 800-1000 ml pe familia de albine, administrate săptămânal. Pe lângă hrana energetică, reprezentată de miere, la creşterea şi formarea corpului gras la albina de iernare, este necesară şi hrana proteică reprezentată de polen. În mod normal, necesarul de polen pentru întreţinerea unei familii de albine, este găsit de albine în natură. Realizarea unui regim termic reprezintă o verigă importantă ce contribuie la stimularea creşterii puietului. Aceasta se realizează prin reducerea treptată a cuibului la numărul de faguri bine acoperiţi de albine, prin împachetarea laterală şi superioară a acestuia, cât şi prin asigurarea din timp a cuibului cu faguri în care s-a mai crescut puiet, ştiind că aceştia sunt preferaţi de matcă toamna târziu şi primăvara timpuriu pentru proprietăţile lor termoizolatoare. Cea mai bună rezervă de hrană este mierea, necesarul pentru o familie în perioada de iernare, este de 16-18 kg. În cazuri deosebite, când stupii nu au beneficiat de un cules de producţie din care să se asigure şi rezerva pentru iarnă, se recomandă ca în perioada 10 august – 10 septembrie să se completeze rezerva prin hrănire cu sirop de zahăr în porţii mari, 2-4 kg de două ori pe săptămână. Organizarea şi reducerea cuibului se fac treptat, începând din a doua parte a lunii august, urmărindu-se concentrarea rezervei de hrană numai pe ramele de iernare şi eliminarea din cuib a fagurilor prea vechi. Pentru a realiza un cuib de iernare cât mai bun, apicultorul urmăreşte pe câte rame s-au strâns albinele în dimineţile reci. Faţă de acest număr se poate extrage o ramă, obligând astfel albinele să formeze un ghem mai restrâns. În cuib se reţin numai rame bun de ouat cu peste 1,5 kg miere fiecare. În centrul cuibului, în raport cu puterea familiei, se aşează 1-2 faguri din care a eclozionat ultimul puiet, care trebuie să aibă cel puţin 1,5 kg miere. Pe acesta se va forma miezul ghemului de iernare. După aceste rame se aşează rame pline cu miere (2,5-3,5 kg) pe ambele părţi faţă de cele centrale. Pentru ţara noastră, familiile normal crescute în stupi orizontali ocupă la iernare 7-8 faguri, iar familiile crescute în sistem multietejat ocupă 8-9 faguri. O verigă importantă în protejarea stupilor pe perioada iernii o constituie împachetarea. Împachetarea constă în ocuparea completă a 207

spaţiului de după diafragmă cu perniţe din deşeuri textile şi aşezarea peste podişor a 2-3 ziare, peste care se aşează o pânză groasă ( postav, mochetă, covor vechi ), iar peste aceasta se aplică o pânză de sac. Tot pentru o bună iernare, în fiecare vară – toamnă, se aplică trei tratamente pentru combaterea parazitului Varroa jacobsoni, primele două după culesul florii soarelui, la intervale de 7 zile unul de altul, şi ultimul la împachetarea stupilor pentru iernare. Activitatea albinelor şi lucrări specifice în perioada de iernare Repaosul de iernare se desfăşoară în perioada noiembrie – ianuarie, când matca încetează ouatul, iar albinele duc o viaţă latentă cu activitate redusă şi consum mic de hrană ( 600-800 g/ lună ). Odată cu scăderea temperaturii exterioare la 6-8ºC, albinele se adună strâns în jurul mătcii formând ghemul de iernare pentru a putea menţine temperatura necesară. Forma ghemului poate fi sferică sau eliptică. Din punct de vedere structural, la exterior ghemul este alcătuit dintr-un strat foarte dens de albine, care ocupă atât intervalele dintre faguri, cât şi interiorul celulelor libere. Această parte este cunoscută sub denumirea de coaja ghemului. Grosimea stratului de albine din coaja ghemului, este de 2,5-7 cm şi are rol de izolare termică. În interiorul ghemului, densitatea este mai mică, albinele având posibilitate de mişcare pentru a creea temperatura necesară. În perioada repaosului de iernare, în interiorul cuibului temperatura este de 14-25ºC, iar în coaja ghemului de 6-8ºC. Temperatura din exteriorul ghemului este cu numai 1-2ºC mai ridicată decât în exteriorul stupului. Din punct de vedere cantitativ şi calitativ, la familiile pregătite pentru iernat, în condiţii bune, în prima parte a iernării nu se petrec schimbări semnificative. În această perioadă activitatea apicultorului se reduce la o supraveghere de ansamblu asupra stupinei. Înlocuirea albinelor care au iernat Această fază începe prin ridicarea temperaturii în cuibul familiilor de albine de la 14-25ºC la 34-35ºC şi declanşarea ouatului la mătci. Această etapă începe în a doua parte a lunii ianuarie şi durează până la 20-25 aprilie, când sunt înlocuite toate albinele care au iernat.

208

În această perioadă activitatea albinelor se intensifică, în special, după zborul de curăţire, creşte consumul de hrană şi temperatura din interiorul ghemului, hrănirea mătcilor este mai intensă, iar numărul de ouă depuse de către acesta creşte. Începând cu această perioadă se intensifică şi activitatea apicultorului în stupină, care trebuie să înlesnească şi să supravegheze zborul de curăţire la albine, să îndepărteze zăpada şi gheaţa de pe scândurica de zbor şi capacul stupilor. În una din zilele călduroase apicultorul verifică modul de iernare al familiilor de albine. În cazul în care se constată că rezervele de hrană sunt insuficiente apicultorul va administra o turtă de 250-300 g formată din miere cristalizată şi zahăr pudră pe spetezele ramelor. Prin această măsură se previne mortalitatea unor familii şi intensificarea creşterii puietului. Una din lucrările importante în această perioadă o reprezintă revizia de primăvară a familiei de albine. Această operaţiune se efectuează când în stupină temperatura a ajuns la 13-15ºC. Revizia sumară trebuie să se facă intr-un timp scurt, se deschide fiecare stup, se observă starea cuibului şi a albinelor. Cu ocazia acestui control trebuie să observe în mod deosebit prezenţa mătcii, rezerva de hrană şi localizarea cuibului. Prin extragerea unei rame mărginaşe se poate constata rezerva de hrană pe care o au albinele. Prezenţa mătcii este determinată de prezenţa puietului în cuib. Cu dalta apicolă se îndepărtează ramele din centrul cuibului şi se observă dacă pe ele există puiet. La unele familii se poate observa o deplasare a cuibului spre părţile laterale, caz în care acesta va fi repoziţionat prin mutarea ramelor. Aceste operaţiuni trebuie să se desfăşoare în timpul cel mai scurt pentru ca pierderile de căldură din cuib să fie cât mai mici. A doua revizie de primăvară se face când temperatura aerului depăşeşte 18ºC, la sfârşitul luni martie, începutul lunii aprilie când albinele lucrează atât în stup cât şi în afara acestuia. În cadrul acestei revizii se analizează fiecare cuib în parte, ramă cu ramă, se pun la dispoziţia mătcii ramele cele mai bune pentru crescut puiet (rame mai închise la culoare cu celule uniforme numai pentru albine lucrătoare). Rezerva de hrană, rame cu miere şi păstură se apropie de puiet. Pentru menţinerea temperaturii optime de 34-35ºC la toate familiile, este necesar să se elimine din cuib unul sau doi faguri. În general se elimină faguri neocupaţi cu puiet, deformaţi, vechi şi goliţi de miere. 209

Tot în această perioadă se elimină albinele moarte şi se înlocuieşte împachetajul găsit ud cu altul uscat. În cazul în care se constată că tot stupul suferă din cauza umezelii, familiile vor fi transvazate în stupi noi uscaţi. Lucrări specifice perioadei de dezvoltare a familiei de albine, înmulţirea efectivului şi valorificarea culesurilor de producţie. (20.04-1.08) Această perioadă este cea mai activă din cursul anului apicol, fiind caracterizată prin faptul că familiile de albine ajung la apogeul dezvoltării, parcurg perioada de roire, participă la principalele culesuri de producţie, asigurându-şi rezervele de hrană atât pentru sezonul activ, cât şi pentru iarnă. Tot în această perioadă şi activitatea apicultorului este intensă, deoarece trebuie să menţină familia de albine în stare activă, asigurându-le surse de cules, prevenirea roirii, recoltarea la timp a tuturor produselor apicole, producerea roilor artificiali. Pentru dezvoltarea familiei de albine se practică lărgirea cuibului, prin adăugarea săptămânală a unui fagure în cadrul familiei şi astfel până la culesul la salcâm, se pot creşte 3-4 faguri noi şi tot atâtea rame cu puiet în faguri noi, de unde eclozionează cele mai viguroase şi sănătoase albine. Valorificarea culesurilor timpurii se poate realiza în condiţiile în care albinele beneficiază de înfloritul pomilor fructiferi sau culturile de rapiţă. În cazul în care vremea este favorabilă, familiile normal dezvoltate îşi pot asigura rezerva de hrană favorizând dezvoltarea familiei de albine, dar şi realizarea unei producţii marfă de 5-6 kg miere pe familie. În vederea realizării unui bun cules la salcâm, familiile de albine trebuie să aibă 7-8 rame cu puiet şi peste 15 rame acoperite bine cu albine pe sistem Dadant (orizontal), şi 8-9 rame cu puiet şi 16-20 rame cu albine la stupii verticali. Puietul, în mare parte, trebuie să fie căpăcit pentru a nu mai avea nevoie de îngrijire, iar pentru a realiza aceasta, cu zece zile înainte de începerea culesului la salcâm, trebuie oprită stimularea cu sirop. Organizarea cuibului familiilor de albine are o mare importanţă deoarece determină obţinerea unei cantităţi de miere selecţionată superioară, cu aspect comercial de cea mai bună calitate, cantitativ mai multă, iar pe de altă parte, se previne accidentarea sau mortalitatea 210

mătcilor în timpul scuturării albinelor la recoltarea ramelor pentru centrifugare (recoltarea mierii). Pe timpul culesului, care ţine în medie 10-12 zile, dacă organizarea cuibului s-a făcut cum trebuie, familiile de albine nu vor mai fi deranjate, se verifică doar culesul prin intermediul stupului amplasat pe cântarul de control. Apicultorii profesionişti fac această verificare zilnic şi înregistrează datele în carnetul stupinei, împreună cu fenomenele meteorologice. Datele furnizate de cântarul de control au mare importanţă pentru evaluarea producţiei de miere-marfă, pentru stabilirea datei extracţiei, dar, mai ales, pentru apicultorii care urmează să se deplaseze la un alt cules.

CAPITOLUL XII CREŞTEREA PEŞTILOR Specii şi rase de peşti din apele de şes, coline şi de deal Crapul (Czprinus carpio)- trăieşte în apele dulci de deal, şes, Dunăre şi bălţile ei, fiind cel mai potrivit peşte pentru creşterea în iazuri şi heleştee, datorită vitezei mari de creştere, capacităţii bune de valorificare a hranei şi însuşirilor calitative superioare ale cărnii. Este o specie omnivoră, cu corpul fusiform, acoperit în diferite procente cu solzi cicloizi. Gura este prevăzută cu 5 perechi de dinţi faringieni şi 4 mustăţi. Lungimea corpului poate ajunge până la 50-70 cm, iar masa corporală până la 3-4 kg. Dintre rasele de crap mai importante introduse în exploatare în ţara noastră, fac parte : rasa Lausitz (are corpul complet acoperit cu solzi şi se adaptează bine în regiunile mai reci); rasa Bohemia (are corpul lipsit de solzi sau cu solzi foarte puţini) şi rasa Galiţiană sau “crapul oglindă “ (este rasa cea mai bine acomodată condiţiilor din ţara noastră; are solzi puţini, dispuşi în general pe trei rânduri). Carasul argintiu (Carassius auratus)- este întâlnit în toate apele interioare, preferând apele domoale şi mai puţin înnămolite. Se caracterizează prin prolificitate mare, adaptabilitate ridicată la temperatura şi cantitatea de oxigen din apă, rezistenţă la boli.

211

Este o specie omnivoră, cu o viteză de creştere redusă; lungimea corpului atingând 15-25 cm iar masa corporală 80-250 gr. Prezintă importanţă mai ales pentru pescuitul sportiv. Linul (Tinca tinca)- este o specie omnivoră tipică de fund, întâlnită în toate bazinele cu apă stătătoare şi dulce, inclusiv în crescătoriile de crap. Porţiunea caudală a corpului este mult mai lată decât la alte specii. Corpul de culoare măslinie centripetă este acoperit cu un strat gros de mucus şi cu solzi mărunţi. Capul prezintă două mustăţi scurte. Lungimea corpului este de 25-40 cm, iar masa corporală de 0,5-1 kg. Deşi are o viteză de creştere mică, prezintă importanţă pentru crescătoriile de crap, deoarece recuperează furajul ajuns pe fundul mâlos al apei, valorificând astfel resursele neaccesibile crapului. Mreana (Barbus barbus)- este o specie omnivoră întâlnită în râurile nisipoase, pietroase şi în Dunăre. Preferă locurile adânci cu curent moderat. Are capul alungit, prevăzut cu două perechi de mustăţi inegale ca lungime. Obişnuit atinge 30-40 cm şi 0,300 kg ; carnea fiind gustoasă însă icrele sunt otrăvitoare. Cleanul (Leuciscus cephalus)- este o specie omnivoră, răspândită în aproape toate râurile. Corpul este cilindric, fusiform, acoperit cu solzi mărginiţi cu pigment închis. Capul, relativ mare este prevăzut cu o gură largă şi fără mustăţi. Coloritul dorsal este verzui, flancurile şi operculele argintii iar înotătoarea anală şi cele ventrale roşii. Dimensiunile obişnuite sunt de 25-35 cm şi 200g. Somnul (Silurus glanis)- este o specie răpitoare, nocturnă, preferă viaţa solitară din zonele adânci, mâloase, accidentate şi domol curgătoare. Corpul, lipsit de solzi şi acoperit cu mucus abundent, este turtit dorso-ventral în partea anterioară şi medio-lateral în partea posterioară. Capul este mare, iar gura este prevăzută cu dinţi ascuţiţi orientaţi spre interior. Mustăţile sunt amplasate, o pereche lungă pe maxilarul superior şi două perechi mai reduse pe cel inferior. Somnul are o viteză de creştere mare, atingând 0,5-1,0 m lungime şi 5-20 kg masă corporală. Carnea este gustoasă, lipsită de oase, însă are cel mai ridicat conţinut de grăsime dintre toate speciile de peşti. Şalăul (Stizostedion lucioperca)- este o specie planctonofagă iniţial, dar răpitoare ca adult. Este prezent în râurile cu apă adâncă, lină şi puţin mâl, precum şi în Dunăre, lacurile litorale şi bazinele 212

amenajate. Corpul este aproape cilindric, acoperit cu solzi mici iar gura este prevăzută cu dinţi ascuţiţi şi inegali. Pe flancurile laterale prezintă mai multe dungi pigmentate. Dimensiunile obişnuite sunt de 30-70 cm şi 1-4 kg masă vie. Ştiuca (Esox lucius)- este considerată specia cea mai rapace dintre răpitori, fiind răspândită atât în apele stătătoare cât şi în cele curgătoare. Corpul are formă hidrodinamică, permiţând ştiucii să se deplaseze cu o viteză deosebit de mare în căutarea prăzii,(preferă peşti de talii diferite consumând cca 3 kg peşti pentru un kg spor în greutate). Gura în formă de cioc de raţă prevăzută cu numeroşi dinţi şi poziţia ochilor sunt tipice de răpitor. Culoarea este măslinie cu desen marmurat. Are o viteză de creştere foarte ridicată, ajungând la vârste de 3 ani la 2,5-3,0 kg. Specii de peşti din apele de munte Păstrăvul de munte (Salmo trutta fario)- este o specie răpitoare prezentă în râurile şi locurile montane. Corpul este acoperit cu solzi mărunţi, aproape imperceptibili. Culoarea: dorsal este oliv, cu pete rotunde negre şi roşii; lateral aceleaşi pete mai decolorate iar ventral culoarea este diluată. Capul este relativ mic, cu botul scurt şi gura armată cu dinţi ascuţiţi. Dimensiunile obişnuite sunt de 20-40 cm şi 100-500 g . Păstrăvul curcubeu (Salmo gairdneri irideus)- este o specie răpitoare, care se pretează foarte bine creşterii în sistem intensiv, în unităţi specializate. Se deosebeşte de păstrăvul de munte în principal prin culoare: dorsal albăstrui-violet, flancurile cu nuanţe argintii, linia laterală roz-sidefie, petele mărunte (ca piperul strivit) cafenii. De asemenea solzii sunt ceva mai mari. Poate ajunge la 25-30 cm lungime şi 300-500g greutate, iar în condiţii de creştere intensivă ajunge şi la 0,8-1,6 kg. Lipanul (Thymallus thymallus)- este o specie răpitoare, întâlnită în apele montane liniştite, domoale şi cu albie pietroasă. Corpul are formă hidrodinamică, specifică peştilor răpitori, cap şi gură relativ mici, iar înotătoarea dorsală bine dezvoltată(prelungă) stropită cu puncte galben-verzui, violete sau negre, amplasate pe 3-4 rânduri.

213

Culoarea : dorsal verde-cenuşiu, lateral galben-rozaciu diseminat cu puncte negre neregulate, cu pasteluri roşiatice ventral. În mod obişnuit atinge lungimea de 30-35 cm şi 400 g masă corporală. Datorită calităţii deosebite a cărnii, care o depăşeşte pe cea a păstrăvului, lipanul este considerat cel mai valoros peşte din ihtiofauna montană. Această specie nu se pretează la creşterea şi exploatarea în crescătoriile salmonicole. Amenajări piscicole şi construcţii hidrotehnice Amenajări piscicole Iazurile- se obţin prin bararea în aval a unei ape curgătoare, cu un baraj de pământ prevăzut cu stăvilare sau călugăr-deversor, iar în amonte cu un gard pescăresc. Heleşteele (bazine sistemice intensive)- sunt construite prin îndiguiri, pe terenuri relativ plane, alimentându-se dintr-o sursă de apă prin canale, gravitaţional sau prin pompare. Debitul de alimentare cu apă a heleşteelor pentru unităţile ciprindelor este de 1 l/s/ha, iar pentru cele salmonice de 1 m3/s/ha. Construcţii hidrotehnice Lucrările hidrotehnice specifice unităţilor piscicole se împart în: -

lucrări de terasament: diguri, baraje, canale de alimentare, canale de evacuare - lucrări de artă: instalaţii de alimentare, instalaţii de evacuare tip călugăr, călugăr-deversor, deversor, bazin de pescuit, gard pescăresc Digurile - mărginesc heleşteele, putând fi de centură şi de compartimentare. În secţiune prezintă formă de trapez iar taluzurile sunt consolidate cu dale de beton, pietre sau sunt înierbate. Barajele - se construiesc transversal pe axul unui râu, având baza încastrată în versanţii văilor. Faţă de diguri sunt mult mai bine consolidate iar taluzurile au panta mai înclinată. Canalele de alimentare şi evacuare au rol de aducţiune a apei de la sursa de alimentare şi respectiv de evacuare a apei din unităţile piscicole.

214

Instalaţiile de alimentare sunt construcţii de beton şi fac legătura cu canalul de alimentare. Sunt prevăzute cu vanete pentru reglarea debitului de apă şi cu sită pentru evitarea pătrunderii ihtiofaunei străine în unitatea piscicolă. Călugărul este o construcţie din zidărie şi din tuburi de beton, având ca scop realizarea legăturii dintre bazinul de creştere a peştilor şi canalul de evacuare. Se compune dintr-un corp orizontal amplasat în dig (la baza acestuia) şi dintr-un corp vertical încastrat în corpul digului. Corpul vertical este prevăzut cu vanete cu ajutorul cărora se reglează nivelul apei în bazin şi respectiv cu site care împiedică evadarea peştelui. Deversorul este caracteristic iazurilor, drept scop descărcarea apelor de viitură care depăşeşte nivelul de exploatare al bazinului. Acesta este amplasat la punctul de încastrare a barajului în mal. Călugărul-deversor îndeplineşte rol de călugăr iar în caz de viitură îndeplineşte rol de deversor. Bazinul de pescuit se execută, în general, în amontele instalaţiei de evacuare a apei(călugărului) în vederea facilităţii pescuitului. Gardul pescăresc este caracteristic iazurilor şi are scopul de a evita migrarea peştelui în amonte. Este format din o serie de grătare construite din diferite materiale, ce permit scurgerea apei în aval şi reţinerea impurităţilor. Tehnologia creşterii şi exploatării ciprinidelor Cea mai importantă ramură a pisciculturii o constituie ciprinicultura, care are ca obiectiv creşterea şi exploatarea crapului autohton şi a raselor adaptate în ţara noastră, precum şi a altor specii aparţinătoare acestei familii(caras, lin, mreană, clean, roşioară, cosaş, plătică, scobar, etc). Reprezentantul principal al ciprinidelor este crapul. Condiţiile necesare pentru înfiinţarea crescătoriilor ciprinicole În mod obişnuit unităţile piscicole sunt amplasate pe terenuri improprii agriculturii, care prin lucrări hidrotehnice adecvate sunt amenajate corespunzător cerinţelor biologice ale speciilor de peşti ce vor fi exploatate în continuare.

215

Crescătoriile ciprinicole trebuie amplasate în zonele de câmpie şi colinare, până la altitudini ce nu depăşesc 600m. Sunt indicate solurile puţin permeabile(argilo-nisipoase), bine aerate şi bogate în săruri minerale. Adâncimea apei trebuie să fie de 11,5 m, cu menţiunea că sunt necesare şi dimensiuni mai mari(2,5-3,0 m), în cazul în care se practică şi iernarea peştilor în aceleaşi bazine. Apa de izvor, deoarece este foarte rece şi săracă în oxigen solvit, nu este corespunzătoare pentru alimentarea bazinelor piscicole pentru ciprinide. Ideală este apa râurilor, cu debite permanente(temp. În sezonul cald putând ajunge la 250C şi chiar mai mult). Clasificarea crescătoriilor ciprinicole În funcţie de condiţiile mediului acvatic, fluxul tehnologic, gradul de intervenţie a omului şi performanţele realizate, crescătoriile ciprinicole se grupează în : - extensive, se realizează în bazinele naturale, iar intervenţia omului se rezumă la popularea primăvara, cu puiet de crap sau alte ciprinide. Producţia obţinută este de cca 200 kg peşte/ha. - semiintensive, se realizează în iazuri amenajate şi se execută o serie de lucrări agrotehnice de întreţinere a bazinelor. Se pot obţine producţii de 1000-1800 kg peşte/ha. - intensive, se realizează în heleştee dimensionate pe faze tehnologice(de reproducere, de predezvoltare, de creştere iernat, de carantină, etc); se practică reproducerea artificială; hrănirea naturală este completată cu furajarea suplimentară, iar producţiile obţinute depăşesc frecvent 3000kg peşte/ha. - superintensive, se realizează în acvarii şi bazine de mici dimensiuni. Se caracterizează prin densitate foarte mare, furaje de calitate deosebită, recircularea apei într-un timp foarte scurt şi producţii foarte mari de peşte. Tehnologia creşterii şi exploatării crapului Transportul puietului de la unităţile specializate în bazinele de creştere se face de regulă dimineaţa sau seara în saci de polietilena cu capacitatea de 20 litri apă în care se pot introduce 15/20000 pui (când transportul durează mai mult de 5 ore în saci se introduce oxigen). După sosirea la destinaţie, pungile se introduc închise în apa bazinului pentru egalizarea temperaturii apei din pungă cu cea a bazinului. 216

Densitatea de populare este dependentă de condiţiile asigurate (cantitatea de hrană naturală din bazin, cantitatea şi calitatea furajelor folosite în alimentaţia suplimentară), fiind cuprinsă între 20/60 mii exemplare/ha. Hrana naturală a peştilor este reprezentată de plantele şi animalele microscopice şi macroscopice existente în bazinul piscicol (plante acvatice unicelulare şi pluricelulare planctonice, vegetaţie macropită submersă, plutitoare şi emersă, zooplanctonul şi bentonsul). În cazul crescătoriilor de tip intensiv hrana naturală se suplimentează cu nutreţuri combinate specifice speciei şi vârstei(procurate de la firme specializate) sau se folosesc furaje vegetale existente în unitate: şroturi, spărturi de cereale, gozuri, deşeuri de trifoliene, tărâţe etc.(la puietul de o vară se pot utiliza şi furaje de origine animală: făină de peşte, de carne, brânză dulce etc.). Dacă iernarea se face în bazine separate de iernat, transvazarea peştelui se face la începutul lunii noiembrie (când temperatura apei scade sub 100C) ocazie cu care se face şi o sortare a peştilor, îndepărtând indivizii subdezvoltaţi, afectaţi de diferite boli şi eventuale specii nedorite, pătrunse în bazin. În perioada de iarnă toate procesele fiziologice şi de comportament ale peştilor sunt reduse la maxim. Pe perioada de iarnă, când temperatura apei este mai mare de 0 4-5 C este necesară o furajare suplimentară a peştilor pentru a evita slăbirea exagerată a acestora. Cantitatea de furaje administrată va reprezenta 1% din cantitatea totală de peşte existentă în bazin. În cazul formării podului de gheaţă este necesară formarea unor copci (de cca.1m2 ) pentru a favoriza oxigenarea apei. Reluarea furajării suplimentare obişnuite în primăvară se face când temperatura apei ajunge la 150C, când intensitatea metabolismului este crescută. Valorificarea peştelui se poate face la 2 veri, când parcurge o singură hibernare, sau la 3 veri, când hibernează de două ori. Creşterea crapului în policultură Pentru o valorificare superioară a resurselor trofice ale bazinelor piscicole, alături de crap sunt introduse şi alte specii de peşti, cu comportament alimentar diferit faţă de cel al crapului. Speciile care fac obiectul policulturii pot fi paşnice ( linul, cleanul, cega, scobarul ) sau răpitoare ( somnul, ştiuca, şalăul ).

217

În cazul speciilor paşnice folosite în policultură se folosesc 1600-2000 bucăţi/ha în vârstă de 1 an şi 300-600 exemplare de 2 ani, obţinându-se astfel o creştere a productivităţii cu 15-25% pe seama valorificării rezervelor trofice ale bazinului nevalorificate de crap. Speciile răpitoare ( în special ştiuca) se folosesc numai atunci când în bazin există suficient peşte de talie mică. Se introduc numai în bazinele cu crap de vară a 2 a şi a 3 a unde peştii răpitori consumă peştii pătrunşi accidental în bazin sau generaţiile nedorite de puiet de crap. În general se foloseşte puiet de ştiucă de 6-8 săptămâni, la o densitate de 100-250 exemplare/ha. Tehnologia creşterii şi exploatării salmonidelor Principalul reprezentant al salmonidelor care se pretează la creşterea şi exploatarea în sistem semiintensiv sau intensiv este păstrăvul indigen ( păstrăvul de munte ). Apele situate în zona montană şi alpină (peste 600 m altitudine) oferă condiţii ideale pentru viaţa salmonidelor. Creşterea salmonidelor este condiţionată de asigurarea unei ape limpezi (cu un grad redus de suspensii) cu conţinut ridicat de oxigen solvit (8-10 mg oxigen/l), la o temperatură scăzută (10- 160C). Sursa de apă pentru o crescătorie de păstrăvi poate fi reprezentată de un izvor, pârâu sau râu de munte care să aibă un debit relativ constant. Debitul sursei de alimentare trebuie să fie în medie de 1400l/s/ha(să nu coboare sub 500l/s/ha). Heleşteele de creştere a păstrăvilor au în general suprafeţe mici pentru a facilita efectuarea mai uşoară a unor operaţii specifice(distribuirea hranei, controlul consumului de hrană, pescuit etc.). Creşterea puietului se realizează în bazine cu suprafaţa de 2 80-100m şi adâncimea apei de 0,2-0,6m(pot fi din beton sau material plastic) asigurând 500-800 exemplare/m2. Furajarea se face cu nutreţuri combinate brizurate(50-55% proteină brută) procurate de la o firmă specializată. Hrana se administrează în 4+6 tainuri/zi, cantitatea zilnică reprezentând 5-6% din greutatea materialului biologic(producţia scontată fiind de 3+5 kg peşte/m2).

218

În cazul tineretului se asigură o densitate de cca 200 exemplare/m (bazinul are cca 200m2 şi adâncimea de 1,5 m , cu pereţi din beton şi fundul cu pietriş). Alimentaţia se face cu nutreţuri combinate granulate(2 mm) în structura cărora furajele de origine animală să nu coboare sub 75%.. În vederea evitării pierderilor cauzate de manifestarea canibalismului, ori de câte ori se remarcă diferenţe de creştere între indivizi trebuie efectuate lotizări. La finele perioadei de tineret(în luna martie) tineretul ajunge la dimensiuni de 12-15 cm şi 30-50g masa corporală. Păstrăvul de consum reprezintă ultima fază a fluxului tehnologic, valorificarea putându-se realiza la 2 sau la 3 ani, la o greutate medie de 350-500g/exemplar. Întreţinerea se face în bazine cu suprafeţe de 300-500m 2 şi adâncimea apei de 1,5-2,5m. În alimentaţie se folosesc nutreţuri combinate granulate (3-5mm) în structura cărora ponderea furajelor de origine animală este relativ scăzută(40-60%). 2

219

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Appley, M.C.

2000 – Modifying the Cage to Accommodate

Behavior. Anim. Welf., no. 8, pg. 343-359. 2. Appley, M.C. 1998 – Modified cage: effects of group size and space allowance on brown laying hens. Journal Application Poultry Researches, no. 7, pg. 152-161. 3. Chereji I., 2003 – Cercetări comparative privind exploatarea găinilor producătoare de ouă consum în diferite sisteme de creştere, - Teza de doctorat – Iaşi. 4. Conran, D., 2000 – Egg marketing concepts – Poultry International, vol. 40, no. 8, pg. 18-20. 5. Cornoiu I., 2002 – Creşterea şi exploatarea suinelor domestice. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca. 6. Dinea Mariana 2003 – Creşterea găinilor ouătoare şi a puilor de carne. Editura Risoprint, Cluj-Napoca. 7. Dinescu S., Anne Marie Tontsch 2002 – Creşterea vacilor pentru lapte. Editura Ceres, Bucureşti. 8. Dinescu S., N. Badea 2001- Creşterea animalelor de fermă, Vol.II Agris – Redacţia revistelor agricole, Bucureşti. 9.

Dinu I., P. Hălmăgean, Gh. Tărăboanţă, N. Farkaş, D. Simionescu, Felicia Popovici, 1990 – Tehnologia creşterii suinelor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

10. Dinu I., şi colab., 1974 – Tehnologia creşterii şi exploatării porcinelor. Editura Ceres, Bucureşti.

220

11. Georgescu Gh., şi colab., 1982 – Tehnologia creşterii cabalinelor şi echitaţie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 12. Georgescu, Gh., V. Temişan, C. Podar, C. Velea 1995 – Tratat de creşterea bovinelor, vol. III. Editura Ceres, Bucureşti 13. Halga P., (coord.)şi colab. 2002 – Alimentaţia animală. Editura Pim, Iaşi. 14. Larbier, M. Şi Leclereq, B., 1994 – Nutriţia şi alimentaţia păsărilor. Editura Alutus-D, Bucureşti. 15. Mierliţă D., 2001 – Nutriţia şi alimentaţia ovinelor supuse îngrăşării. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca. 16. Moldoveanu Gh., 1959 – creşterea cailor. Editura Agro-Silvică de stat, Bucureşti 17. Pop A., şi colab., 1983 – Tehnologia creşterii animalelor. Editura Didactică, Bucureşti. 18. Şara A., 2001 – Alimentaţia animalelor de reproducţie. Editura Risoprint, Cluj-Napoca. 19. Şara A., D. Mierliţă 2003 – Nutriţia şi alimentaţia animalelor de fermă. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca. 20. Ştefănescu, Gh., Dron, F. şi Nedea Mihaela, 1999 – Creşterea păsărilor în ferme mici şi mijlocii. Editura Ceres, Bucureşti. 21. Taftă V., 1996 – Producţia şi reproducţia caprinelor. Editura Ceres, Bucureşti. 22. Taftă V., I. Vintilă, Stela Zamfirescu 1997 – Producţia, ameliorarea şi reproducţia ovinelor. Editura Ceres, Bucureşti. 23. Vacaru- Opriş, I., şi colab., 2002 – Tratat de Avicultură. Vol. II, Editura Ceres, Bucureşti. 221

24. Vacaru-opriş, I., 1993 – Tehnologia creşterii păsărilor. Vol I şi II, Centrul de multiplicare al Institutului Agronomic Iaşi. 25. Vacaru-Opriş, I., şi colab., 2000 – Tratat de Avicultură. Vol. I, Editura Ceres, Bucureşti. 26. Velea C., 1983 – Tehnologia creşterii bovinelor. Editura Dacia, Cluj-Napoca. 27. www.ansi.okstate.edu. – imagini 28. www.pointernet.pds.hu – imagini 29. ****Tehnologia creşterii păsărilor – 2003, Vipromin 2000 a company of Provimi. 30. ****Tehnologia creşterii porcilor – 2003, Vipromin 2000 a company of Provimi. 31. ****Tehnologia creşterii taurinelor – 2002, Vipromin 2000 a company of Provimi. 32. ****Anuaarul Statistic al României (2003) 33. ****Watt Poultry Statistical Yearbook (2002)

222