Stiintele oculte ale Renasterii [PDF]

Zitiervorschau

Colecţia:Mundus imagi1u1lis Coordonator: Corin Braga

Coperta: Sorin Luca Ilustrafia copertei: ndor Komives

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SHUMAKER, WANE Ştiinţele oculte ale Renaşterii I Wayne Shumaker; trad. Petrar Petronia,

Cluj-Napoca: Dacia, 2003

lSBN: 973-35-1774-7

I. Petrar, Petronia (trad.) 133

;;) Wayne Shumaker, he Occult Sciences in the Renaissance. A Study in Intel/ectual Pattems, University of C alio rn ia Preis, Berkeley, tos Angeles, Londra, 1972 © Editura Dacia

Cluj-Napoca: 3400, Calea Dorobanţilor nr �

tel. 0264/45 21 78, O.. 1, C.P. 160

el.

lV

e-mail: [email protected], www . editu ra d a c ia . ro

Bucureşti: Oficiul poştal 15, sector 6

ser. General Medic Emanoil Severin nr. 14

tel. 021/315 89 84. ax: 021/315 89 85

Satu Mare: 3600, B-dul Lalelei R 13 et. VI ap. 18 td. 0261/76 91

11; ax: 0261/76 91 12

Căsuţa poştală 509; Piaţa 25 octombrie nr. 12 ww.multiarea.ro Baia Mare: 4800, str. Victoriei nr. 146

cel./ ax: 0262/21 89 2 3

Târgu Mureş: 4300, str. Măgurei nr. 34

td./ax: 0265/ 13 22 87

Tehnoredactor: Flavia Maria Ţimpea Comanda

r.

4962

WAYNE SHUMAKER

Ştiinţele oculte ale Renaşterii Un studiu al patternurilor intelecuale

Traducere din limba engleză de Petronia Petrar

EDIURA DACIA Cluj-Napoca

VERITAI

quae super upes a/tas aspera inter saxa nonfacilis acccessu est netiue quidem comperta semper afectibus desiderioque obsequitur quae autem est ominibus boni atque felicitatis fundamentum inexpugnabile

PREFATĂ '

Cum srologia, vrăjitoria, magia albă şi alchimia pot i examinate pin multe

metode şi cu multe nuanţe, corect ar i să îi explic potenţialului cititor ce îl aşteaptă în capitolele care uneză. În primul rând, acest studiu nu a ost scris de pe poziţia celui ce crede. Nu ofer o cheie a cunoaşterii ezoterice care va dezlega mistere şi va aduce putere. Spre deosebire de Reverendul Montague Summers, care a scris căţi pline de credinţă în legăură cu existenţa vrăjitoriei, sau A. E. Waite, care şi-a dat silinţa, în publicaţiile sale pe tema alchimiei, să sugereze că este un iniţiat, eu nu cred că epocile recute deţineau corpuri de înţelepciune ezoteică mult mai mare decât a noastră. Motiul nu este, desigur, acela că susţin ideea progresului continuu, prin care ideile noi devin în mod automat mai bune decât cele vechi. Oice persoană stăpână pe acultăţile sale ştie că societatea noastră traversează o perioadă de criză, că arta şi literatura renascentiste - chiar şi cele victoriene - au ost, înr-un anume sens justiicat, mai mari decât ale noastre şi că până şi în domeniul atelor mecanice produsele de valoare sunt adeseori înlocuite de unele mai slabe. Nici un fel de generalizare simplistă nu poate deini relaţia dintre vechi şi nou. În domeniul eticii, de pildă, am înaintat enorm pe calea simpatiei aţă de cei nefericiţi, dar am uitat importantele virtuţi capitale ale pudenţei, dreptăţii, cumpătăii şi tăriei. Sunt atât de departe de a i un admirator lipsit de simţul discri minării al modernităţii, încât, datorită înclinaţiilor fireşti, ca şi responsabilităţilor profesionale, lecturile mele constau în majoritate din cărţi vechi. Progresul este însă real înr-un anumit domeniu, acela al ştiinţelor izice, indiferent de ceea ce s-ar putea spune despre felurile în care au ost aplicate descoperirile. Orice persoană care crede astzi că elementele sunt „înr-adevăr" pământul, apa, aeul şi ocul, că un smochin are puterea de a îmblânzi un taur sălbatic legat de el, sau că planetele devin „neprietenoase" una aţă de alta când sunt despărţite prinr-o distană de nouzeci de rade, procedează aşa cu siuranţă nu pentru că se ală în posesia unor cunoştinţe extraordinar de avansate, ci

ŞTII�ŢELE OCULTE A L E RENAŞ TERJJ

8

pentu că este victima unei nevoi psihologice speciale. Cititoul care va trece de această Pre.faţă va descoperi că în pri mul capitol dau argumente explicite

împotriva părerii că „există ceva" în astrologie şi că de iecare dată explicaţiile date credinţelor renascentiste nu se reeră la compotamentul real al materiei ci ,

la tendinţe ale minţii. Îi avetizez, deci, pe ocultiştii modeni care vor continua să citească cele ce urmeză, să înţeleagă perfect că vor i adesea enevaţi şi chiar uneon înuriaţi.

Cu toate acestea, am intenţionat o prezentare onestă şi destul de completă

a sistemelor oculte. Lectura simultană cu două păţi ale m inţ ii nu este diicil de realizat, iar scopul meu principal nu a ost acela de a judeca, ci de a înţelege. Înţelegerea trezeşte în mod inevitabil anumite simpatii, iar eu pot percepe câteva val oi destul de atractive chiar în iluziile pe care le resping. Penru a da un singur exemplu, conom teoriei magice, universul este înzestrat nu doar cu sulet şi voinţă, ci şi cu sensuri, astel încât magicianul care nu reuşea să îşi producă

efectele putea cel puţin simţi n cele mai măunte detalii ale conştiinţei o semniicaţie încurajatoare. Dacă îşi irosea timpul, averea şi energia ără a-şi atinge scopurile,

el măcar ocolea plictiseala; iar personal acord o importanţă atât de mare sentimentului interesării, încât aş alege teama în loc de apatie. O pate considerabilă a anxietăţii prezentului provine din dispaiţia sensurilor cosmice e care magicianul

le considera de la sine înţelese. Vreau însă să ajung la ideea că absenţa credinţei nu a împiedicat (sper) înţelegerea. Cred că această înţelegere a devenit accesibilă

şi cititorilor, astfel încât se poate concepe ideea că această cate, caracterizată prin scepticism, ar îmbogăţi bagajul de trucuri mânuite de ocultistul a cărui activitate o deplâng. De ce, atunci, am cheltuit atâta energie studiind concepţii pe care le con­

sider greşite? Cea mai simplă explicaţie unică este că, prinr-o serie de accidente,

am dat peste o linie neaşteptat de bogată a gândirii ezoterice în perioada literară în care m-am specializat şi am dorit să alu mai multe despre aceasta. Catea de aţă este concepută în primul rând ca istorie a ideilor, ca o cercetare a tiparelor

mentale ale unei perioade îndepătate, de la care am moştenit multe lucuri

preţioase, dar care ea şi retrospectivă, orientată spre trecut şi sincretică într-un

mod necritic, în privinţe, sau într-o măsură, nu suicient de cunoscute. Ceea ce m-a şocat cel mai mult a ost descoperirea unei întregi literauri culte şi, parc-se, foarte serioase, despre occulta, care nu putea i interpretată ca simplă joacă.

Scriind în limba latină, autorii se adresau unui public european cultivat; iar

PREFAŢĂ

9

cunoştinţele lor de liteatură antică, dacă nu Întotdeauna exacte, erau adesea uimitor de vste. Mai mult, ei se reeă constant la o literatură neo-latină, a cărei imotntă. cenală nu viaţa intelectuală a peioadei, este rareoi înţeleasă. Nu a ost

o

întâmplare că din cele aproape şase mii de cărţi alate în 1605 în

Bibliota Uivsiă�i n Oxord, dor rezci şi e eau în nglă. Ne amintim

stfel într-o lnină nouă de ezitanta renunţare a lui Milton la latină ca mediu al

poeziei şi de interdicţia pusă asupra englezei la Cambridge cu excepţia conveaţiilor din ăi. Într-n cuvânt, aceste descoeii au exercitat o inluenţă de duată supa elului în care percep eu climatul intelectual din Renaştere; şi

îi închipui ă r âiva ne cititoii mei vor afcaţi Într-un md semnător.

Renşteea se dosebea de ceea ce credeam eu că este, iar liteaura sa conţinea

adsea înţelesi de care nu usesem conştient. Propia mea atiudine aţă de

occulta ea lipsiă de elevnţă pentru marea lor circulaţie.

Pe măsuă ce citeam însă - adesea în latină şi uneoi în limbile naţionale

continentale, r în engle� dacă acesta ea limba oiginalului, sau dacă se

putea găsi o ducee denă de încredere - am găsit în spusele autoilor ceva relevnt penu propia nosă epocă. Deşi sunt de părere că această mişcare a început ă se stingă, nici un cadu didactic univesitar nu poate ignora apul că

multi tinei de szi s-au revoltat in orţă împotriva aţiunii. Unul dintre cei mai

bni paticipni la csuile mele ostuniversiare mi-a spus odată, în timpul unei discuţii despre magie, „Cred in ea." În producţia muzicalului Hair e care m

vizionato, a dsenat e dea păraul numeic aibuit de Conelius Aippa

lui Satun, ir un cntec tematic se intitula „Vârsta Văsătoului". Mergând spre csă de la Univesitate, treceam uneoi pe lângă o casă care avea pe uşă litere mi de lemn pnând „Vrăjitoie", iar din când în când, nu ştiu in ce scop, poate obscen, lângă intrare se puteau Într-o cuşcă vede. un iepure sau vreun alt animal mic. Ziele lcale publicau mereu oveşti despre o biserică răjitorească din San Fancisco, ir un ilm opular, Roseay s Baby [Copilul lui Rosemay 1 se cupa de ămislirea unui vlăstar de diavol. Exemplele pot i continuate la

innit. Un asolvent e e ii îndmz în peznt În domeniul latnei enscniste

pactică sologia. Un comentaiu de zece minute în inalul unei curs despre

misticismul hemetic a îngrămădit studenţii lângă podium. Este posibil, mi-am ps, ă dajez cumva o semena mă rcătore pnnd în lumină temeliile nesigure ale cultismului tadiţional. Acesta este motivul pentu respingerea

bată e bunul simţ a astrologiei conţinută de pimul capitol şi pentu anumite

10

ŞTllNTELE OCULTE A L E RENAŞTERII

alte paragrae mai scute, pe care un istoric al ştiinţei le-ar putea considera intruzive. Cu zece ani în ună, nu le-aş i scris şi sper că peste încă zece ele vor

deveni din nou inutile. În momentul de aţă. nu le puteam omite cu conştiinţa

curată. Decizia de a întreprindere o asemenea argumentaţie - nu pagină cu pagină. ci idee cu idee, nu presupne nici un fel de critică a eudiţiei „lipsite de relevanţă". Specialistul tradiţional se mulţumea cu a le pemite cititorilor să îi aplice singuri descoperirile, din mai multe motive: deoarece cunoştea limitele expetizei sale; deoarece respeca libertatea intelectuală a publicului său, deplângându-i în acelaşi timp neînţelegerile în privinţa aptelor şi a teoriei; şi deoarece el presupunea existenţa unei valori instumentale şi intrinseci în orice el de cunoaştere. Cel puţin penu mine această presupunere era corectă. Chiar şi ără necesităţile proesionale, studiul anglo-saxonei mi-a transomat ideile preconcepute în legătură cu schimbarea socială. Lecturile antropologice au provocat o revoluţie în ideile mele în privinţa îzestrărilor umane. Cercetarea vechilor poeme epice a dezvăluit o dominanţă neaştepaă a religiei asupra gândii „primitive". Cu fiecare dintre aceste revelaţii, s-a modiicat înreaga mea orientare aţă de mine însumi şi aţă de lume. Cu toate acestea, nu regret prilejul de a încerca să dau o explicaţie a sensurilor. Dacă pe unii cititoi îi va irita ceea ce ar putea i incorect descris ca o atitu dine de t ip u l „vedeţi-bizarele-erori-faţă-de-care -ne-a- f ăcut­ imuni-Progresul", inomaţia aptică ofeită i-ar putea ajuta pe unii să se simtă iritaţi mai în cunoştinţă de cauză. Mai poate i menţionată o a doua calitate specială a căţii. O mare pate a discursului academic este oarte secializată, iar o altă mare pate a lui este generală, dar generalitate şi specializarea îngustă par să se combine oarte rar. Un eseu sau o cate pe teme ilozoice pot i lipsite apoape complet de amănunte speciice, în timp ce cercetarea arheologică se mulţumeşte prea adesea cu simpla punere în ordine a aptelor. Activiatea ştiinţiică germană este acuzaă uneori de uscăciune greoaie, iar cea britanică apaţine adesea celui din umă tip. Poate penu motiul că am avut o primă exerienă de ezire intelectuală într-un colegiu de modă veche al atelor liberale, dar mai probabil datorită înclinaţiei înnăscute, eu însumi tind spre a privilegia deinirea sensurilor; dar nu pot proceda liniştit astfel ără a aduna multe detalii, care să îmi demonstreze că generalizările se întemeiază e un corp vast de date şi nu sunt doar ţesute de mintea pură. Cititoul acestei cărţi trebuie avetiat că multe părţi ale ei i s-ar putea părea meschine sau

PREFAŢĂ

11

ceţoase, după cum se ală în căutarea gndirii analitice sau a datelor propriu-zise. Cum nimeni nu poate emite o judecată corectă supra propriilor competenţe, nu pot ăgădui că ceea ce mie îmi pare a reprezenta o misiune unică este bine ăcut. Declar totuşi că cele două jumătăţi ale discuţiei se completează reciproc. Rezistenţa aă de ceea ce mie îmi apare drept necesaul caracter speciic ar

putea da naştere unor obiecţii aţă de lungimea căţii. Cititorii al căror interes luctuează vor

i ăă îndoială de această părere; şi poate chiar şi intelectele

academice, care dezaprobă din principiu rezumatele prea lungi ale documentelor.

Pentu cititoii din prima categoie, remediul este la îndemână : ei pot sări cât de mult vor. Împirea în seciuni a lungilor capitole nu este menită numai ă vină în sprijinul coerenţei, ci şi să semnalizeze stadiile nde se poate începe din nou.

Este mai uşor penu cei doar pe jumătate interesaţi să ignore ceea ce se găseşte pe pagină decât pentru cei absorbiţi de subiect să îşi imagineze ce ar putea i, dar nu este. Acea convenabilă absracţiune a secolului al optsprezecelea, Cititoul Candid, va recunoaşte aptul că este rar contacul la prima mână cu documentele. Pe lângă monumentala Histoy of Magic and Experimental Science [Istorie a

magiei şi a ştiinţei experimentale] a lui Lnn Thomdike şi The Miror of Magic [Oglina agiei] a lui Kt SellimnnNew York: 1948), puţine ci cu adevăat

ştiinţiice tratează mai mult decât o racţiune din subiectul de aţă. Chiar şi un specialist cunoaşte de regulă multe lucuri despre astrologie, sau vrăjitorie, sau magie, sau alchimie, sau Hemes, dar nu despre toate acestea. Şi mai există încă un motiv penu a i explicit aptul că accesul direct la documente este îngreunat, iar penru mulţi imposibil, de diicultatea de a le găsi sau de barierele lingvistice. În loc de a atrage mereu atenţia spre propria mea analiză (de pildă, subordonând citarea documentelor propiilor mele inferenţe în legătură cu acestea), în unele secţiuni am preerat să pun accentul în principal e scrierile renascentiste, iind de părere că sudiul de aţă oate dobândi o valoare specială şi prin prilejul pe

care îl

oeră, de a pivi minţile unor reprezentaţi inteligenţi ai Renaşterii la lucu

supra unor probleme e care le considerau impoante.

Mai rămâne doar să fac nişte scute obsevaţii asupra capitolelor ce umeză.

În primul dinre acestea, despre astrologie, mi s-a părut necesar să încep prin a explica principiile srologice. Deşi cunosc multe pesoane cre cred înr-o oarecae măsură în asrologie, puţini par să înţeleagă În detaliu c u m uncţionează şi încă şi

mai puţini par să stăpânească presupunerile de la care pleacă ea. Apoi, pentu a preîntâmpina, cât se poate mai devreme, tendinţa pe care o anticipez Ia unii

ŞTI I NŢELE OCULTE ALE RENAŞTERI I

12

cititori, de a saluta drept idei prounde unele dintre bizareriile ce îi aşteaptă, oer argumentaţia contraie deja menţionată. (Peste aceasta se poate, desigur, trece.) Restul capitolului umăreşte o controversă renascentistă pe tema astrologiei, provocată de celebul atac iniţiat de Giovani Pico. Cel de al doilea capitol, dedicat răjitoriei, are o organizare dieită. În loc de distinge tratele renascentiste dedicate acestui subiect în categoriile pro şi contra şi a le discuta mai mult sau mai puţin în ordine cronologică, mă deplasez înainte şi înapoi în timp, pintre un număr relativ mare de documente, dând citate oi de câte ori mi se pare util. Al treilea capitol, care se ocupă de magia albă sau naturală, se deosebeşte de primul prin aceea că se bazează pe doar rei documente. Aici, mai mult decât oriunde, documentaţia poate părea prea redusă. De vreme ce multe dintre tratatele citate în capitolul al doilea conţin şi secţiuni dedicate magiei, referinţele la nivelul orizontal ar i putut fi cu uşurinţă multiplicate; dar, în apt, Delia Pota, Ficino şi Conelius Agrippa nu numai că acoperă terenul într-un mod adecvat, ci se şi completează perfect unul pc celălalt. Într-adevăr, întregul capitol s-ar fi putut

concentra asupra lui Agrippa, a căui lucrare reprezintă o summa fără rival în domeniul său. Totuşi, Ficino a ăcut prea multe în folosul filozofiei spiitualizante pentru a nu se bucura undeva de o atenţie deosebită, iar Delia Porta dă o desciere neobişnuit de completă a magiei naturale. Ar putea fi de asemenea potrivit să remarcăm că, deoarece convingerile prezentate aici nu vor părea (cred eu) prea seducătoare, am întreupt mai puţin decât în alte părţi rezumatul prin comentariu. Capitolul al patrulea, despre alchimie, se întoarce la metoda utilizată în cel de al doilea şi se bazează pe multe documente, ără a descrie nici unul. Cel de al cincilea şi ultimul dintre capitolele propriu-zise încearcă să oere o interpretare a ilozoie hermetice, luate în izolare faţă de celelalte sisteme esoterice atibuite lui Hemes Tismegistus şi să spună ceva despre inluenţa acesteia. Peste tot am olosit mai ales surse primare, iar în mare parte în limbile originale. Acolo unde aceasta s-a dovedit imposibil, sau acolo unde am proitat de ajutorul oferit de câte o traducere modenă în italiană, ranceză, gemană, sursa este menţionată într-o notă. Recunoaşterea ideilor aţă de care suntem îndatoraţi constituie o problemă complicată, deoarece - nu sunt primul care o spune - sunt uitaţi de regulă tocmai cei a căror gândire a aut o inluenţă atât de răspândită, încât a devenit o omă a conştiinţei autorilor. Astel, numele lui Enst Cassirer, prin a cărui Philosphie

der symbolischen Formen am devenit pentru prima oară interesat de tiparele

PREFAŢĂ

13

extra-logice, nu apare nicăieri în paginile ce unează. La el, studiile lui Frances Yates, D. P. Walker şi alte altor istoici ai gândirii şi ai ştiinţei m-au ajutat mi mult decât s-ar putea deduce din menţiunile mele. Am extras de asemenea idei din conversaţiile purtate cu multe persoane, nu neapărat universitai, atât despre subiecte înrudite, cât şi neînudite cu cel al studiului de aţă. O remarcă întâmplătoare putea modiica uneori modul în care înţelegeam eu presupoziţiile comune, transomându-mi uşor strate gia de expunere, sau, mai rar, inaugurând o nouă linie de gândire. Situaţiile mai speciice de îndatorare aţă de o sursă sunt mai puţine, prin comparaţie. Le sunt recunoscător lui Francis Maddison şi J. D. North, curatoi ai Mzeului de Istoie a Ştiinţei de la Oxord, care m-au ajutat să cunosc asro labele, iar celui din urmă pentu lectura plină de înţelegere a secţiunii introductive a capitolului despre astrologie. Capitolul despre vrăjitorie a beneiciat de lectua şi comentariile oarte pertinente ale lui Rossell Hope Robbins, de la State Univer­ sity New York, din Albany. Fatele meu, Dr. Paul R. Shumaker, a veriicat capitolul despre akhimie în căutarea erorilor de chimie, iar Jakob Finkelstein, de la Yale, a contibuit la corectitudinea unui ragment dedicat fundalului asiro-babilonian al astrologiei. Menţionez cu recunoştinţă sprijinul oerit de J. B. Trapp, responsabil al bibliotecii de la Warburg and Courtauld I nstitute al Universităţii din Londra, prin insuctjul e care i l a-oferit în privnţa utiliii resuselor acestei admiabile biblioteci şi prin a mă i pus pe calea cea bună în înţelegerea diicilului termen

gimetria. Nicolas J. Perella, de la propria mea universitate, a citit, cu multă amabilitate, o versiune mult mai scurtă a Capitolului V, centrându-şi atenţia mai ales pe contextul italian. Le datorez mulţumiri unor absolvenţi ai Universităţii Calionia, Mauice Hunt, care, printr-o lucrare de seminar, mi-a atras pentru pima dată atenţia cu seiozitate asupra lui Hermes Trismegistus şi Anne Janet Braude, a] cărei interes aţă de acest subiect m-a încurajat şi ale cărei cunoştinţe despre el le depăşesc în unele privinţe pe ale mele. Pentu ilustraţii, la care nu m-am aşteptat la început să le pot oeri, sunt îndatorat în principal resurselor bibliotecii Universităţii Calionia din Berkley şi Bibliotecii Hey E. Huntington din San Marino, Calionia. Le datorez mulţumiri în special lui Leslie S. Clark, de la propria noastră Rare Books Collection, pentu ajutorul dat la găsirea căţilor şi procurarea otograiilor şi lui Robert O. Dougan, responsabil al Bibliotecii Hun­ tington, pentu permisiunea de a reproduce ilustraţii din cărţile care nu se pot găsi aici.

14

ŞTI I NŢELE OCULTE ALE REN AŞT E RII

Soţia mea, ace Sih Shker, e mi-a ofeit mreu încajăile necese

pentu ca greutăţile să nu pară uneori copleşitoare, m-a ajutat şi pin a căuta ilstraţii în timpul scurtei, dar plăcutei noastre şederi la Biblioteca Huntington.

n săşit, îi sunt recunoscător în mod special Universităţii Calionia de la Beley

penu acordarea unei Humanity Research Fellowship care mi-a pemis ă extind

peioada de cercetare de la un timestu a un an întreg. Aproape că nu mai e nevoie să adaug că răspunderea penu orice defecte ce mai rămân - şi ăă îndoială mai sunt multe pe care nu le bănuiesc - îmi aparţine doar mie.

Wayne Shuaker

Berkley, Calionia,

29 mie, 1971

Capitolul I

ASTROLOGIA

1. lntroducere Ca şi alchimia, astrologia divinatorie este un subiect prea complicat pentu a

putea

i pe deplin stăpânit, în mai puţin de o viaţă întreagă. Metodele ei sunt

întortocheate, istoria îi e lungă, iar disputele dintre şi din interiorul propriilor şcoli sunt numeroase. Printre limbile în care sunt scrise documentele esenţiale se numără nu numai latina sau greaca, dar şi araba, egipteana şi caldeeana, sau asiro-babiloniana, iar cercetarea modenă, ce intimidează chiar şi numai prin întindere, se desăşoară de asemenea

în mai multe limbi şi este adesea oarte

specializată. În cele ce umeză se va acora atenţie mai ales tiparelor intelectuale,

aşa cum sunt ele devăluite de documentele Renaşterii. Totuşi, din mai multe motive, va i în primul rând necesar să examinăm în oarecare detaliu modul cum uncţionează astrologia şi întrebarea dacă ea poate avea pretenţii la vreo valoare de „adevăr". Metodele şi punctele ei de plecare nu sunt înţelese de toată lumea, iar noi vom evita cel mai bine să ne implicăm în controversele Renaşteii de pe o altă poziţie decât aceea a obsevatoului meditativ dacă ne menţinem distanţa psihologică atinsă prin pre-înţelegerea aptului că, în cele din umă, unul dintre cele două seturi de argumente nna n mod inevitabil ă infe supra celuilalt. Cititoii care nu au nevoie de o astfel de pregătire pot sări de acum la pagina

16.

Deşi astrologia predictivă are adesea de a ace cu „alegeri", sau reglarea comportamentului prin indicarea acţiunilor ce trebuie demarate sau evitate, cel mai convenabil este ca descrierea metodelor ei să se bazeze pe horoscoape ale naşteii. Procedeele sunt întotdeauna asemănătoare, iar punctele de plecare rămân constante. Vom încerca să menţinem discuţiei la un nivel general, dar ea nu va deveni stfel mai simplă. Aşa cum remarca Bouche-Lec1erq, ,.cine merge la srolog trebuie să se înarmeze cu răbdare"

1

16

ŞTII NŢE L E OCU LTE ALE RENAŞTE RII

Întocmirea unui horoscop încee, îndată ce ziua, ora şi minutul naşteii au ost stabilite cu exactitate - dacă aceasta este posibil - , pintr-o seie de calcule necese penu a detemina pozi�a plnetelor (inclusiv soele şi luna).

n tmpile

vechi, astrologul începea cu un set de „tabele", a căror olosire necesita o îndelungată ucenicie. Înainte de Renaştere, aceste începuseră să ie înlocuite de eemeride, la care ne putem limita atenţia. Acestea dau poziţia zilnică a planetelor, expimată în grade din interioul senelor zodiacale: de exemplu, San, 18° 23' în Berbec; Marte, 7° 48' în Tar; Mercur, 26° 4' în Capicon. Aceste date au,

totuşi, nevoie de două tipuri de corectui. Pima piveşte locul: eemeidele erau

de obicei socotite penu oraşe mai, nu pentru locul exact al naşteii, astel încât s-ar i putut ca planetele să depăşească sau să nu atingă poziţia indicată. A doua piveşte timpul: nu este probabil ca naşterea să se producă chiar la amiază, momentul pentru care sunt date poziţiile. Pentu a un exemplu simplu, dacă ora naşteii era 13 în loc de amiază, Pămânul va i depăşit cu a l /24-a pate din 360°,

sau 15°, poziţia indicată în tabele.2 Îndată ce aceste corectui au ost ăcute ceea ce reprezintă adesea o oeraţie oarte complexă - astrologul este gata ă inroducă poziţiile într-o diaramă unde un mic Pământ e înconjurat de un cordon conţinând simboluri ce reprezintă semnele zodiacale. Umătoul pas, încă şi mai complicat, este trasarea liniilor cre indică diviziunile celor douăsprezece „case". Aceste reprezintă douăsprezece segmente ale ecuatoului ceresc, rasate stel încât partea de cer reprezentată în cordonul zodiacal - care include, sau se presupune că include, planetele -- este tăiată în bucăţi în omă de plăcintă, îndreptate cu vâurile spre Pământ. Procesul este oate complex şi poate avea loc în divese mduri. Un compendiu moden decrie pe scurt opt metode, atribuite lui Ptolemeu, Poir, Alcabiius, Campanus, Regiomontanus, Morin, Placidus şi Zaiel.3 Diicultatea provine din aptul că trebuie luată n considerare nu numai longitudinea, ci şi latiudinea obsevatoului.

În caz contrar, orice persoane născute în acelaşi moment pe aceeaşi linie longitudinală ar avea horoscoape identice. Rezultatul este că, deşi cercul este în cele din umă ăiat de şase diamere ce raversează Pământul, casele nu conţin n

număr egal de grade. Într-un exemplu împumutat de la astrologul rancez de secol al XVII-iea Moin, diviziunile conţin, respectiv, 32, 29, 37, 1 9, 45, 18, 32, 29,

37, 19, 45 şi 18 grade.4 Apoi - şi după ce a ost trasată o linie dublă marcând orizontul vizual ce desparte a douăsprezecea casă (de deasupra oizontului estic) de prima (alaă chiar dedesubtul ei), horoscopul ia o omă asemănătoare celei

ASTROLOGIA

l 7

de mai jos.5 Pentru a uşura sarcina cititoului, am interpretat simbolurile zodiacale şi planetare şi am marcat numerele cselor, adăugând lângă iecare cuvântul latin

ce explică, prin convenţie, domeniul vieţii corespunzător.

Ar trebui adăugat că până in timpuile modeme, diagrama tradiţională era rasată diferit, casele iind desenate astel:

18

ŞTIINŢELE OCULTE A L E RENAŞTERII

Diferenţa este totuşi pur viuală: diagrama mare arată mai clar diviziunile însele, iar cealaltă, când este completată, rezultatele lor. Pe baza acestei diagrame, sau a uneia ceva mai complexe, cu anumite îmbunătăţiri - de exemplu, nodurile lunii şi, în ultimele secole, poziţiile altor planete - astrologul este gata să citească. E de la sine înţeles că probabil el nu s-a suit pe acoperiş cu instumentele de măsurat longitudinile şi latitudinile celeste (sau „ascendentul" şi „descendentul"), ci a rămas în odaia sa de studiu. De apt, el nu a privit deloc stelele şi, în timpul Evului Mediu sau al Renaşterii, nici nu a avut nevoie s-o acă. Căturarul din Povestea răzeşului a lui Chaucer,

punând la cale magia astrologică, penru a ace stâncile de pe coastă să dispară pentu un timp, şi-a consultat „tabelele toletane", sau tabelele din Toledo, ăcând corecturile necesare ca să ia în considerare poziţia satului lui Dorigen. Înainte de a interpreta un exemplu de horoscop, acel al regelui Edward al VII-lea,6 trebuie să înţelegem ce el de date vor i semniicative. Un principiu general este aptul că planetele exercită asupra caracteului anumite orţe primare, senele zodiacale le modiică pc acestea din urmă, iar casele „aaă prţile sau domeniile pământeşti ale vieţii de zi cu zi în care acţioneă orţele modiicate".7 Poziţia este importantă, actoii citici iind ascendentul sau poziţia de deasupra orizontului estic şi poziţiile planetelor în uncţie de semnele zodiacale şi de celelalte astre. Ultimele se măsoară în unghiuri, care pot totuşi să nu ie exacte, considerându-se că iecare planetă „îşi proiectează razele inluenţei în toate direcţiile din juul său". Conom unei păreri tipice, „sfera inluenţei" lui Satun acoperea 9° din ecuatorul ceresc, cea a lui Marte 8°, a lui Jupiter 9°, a Soarelui, 1 5 °, a lui Venus, 7°, a lui Mercur, 7°, iar cea a Lunii, 12°.8 Dacă, între aceste limite, două planete îi apar unui obsevator de pe Pământ ca iind apoximativ suprapuse, se spune că ele sunt „în conjuncţie". De exemplu, cum Jupiter îşi proiectează inluenţa la 4°30' în orice direcţie, iar Soarele la 7° 30', Jupiter şi Soarele pot i la 1 2° distanţă şi totuşi în conjuncţie. Când sunt la o distanţă de aproximativ 180° - în părţi opse ale Pământului, se ală „în opoziţie"; la o distanţă aproximativă de 1 20°, în „igon", la 90°, n „cvadatuă'', iar la 60°, n „sextil". La el

se întâmplă şi cu celelalte planete, ţinând cont de nwnerele vaiabile de grade

deteminate de sferele de inluenţă respective. Dintre aceste relaţii, trigonul este

„bn , sextilu1 de semena, r nr-o măsură mai mică, cvadrata ,.rea'', iar oozi�a ''

cea mai rea dintre toate. Conjuncţia este bună sau rea , după cum o determină

caracteisticile planetelor: rea, de exemplu, când se întâlnesc Satun şi Mate, rea în czul lui Jupiter şi al Soarelui, combinată în cazul lui Satun şi Jupiter.

ASTROLOGIA

19

Semniicaţia caselor este, de asemenea, oarte importantă. Acestea sunt numerotate de I ]a 1 2, ponind în jos şi spre dreapta de ]a cea alată chiar sub linia

orizontului estic. Gradele din inteioul lor, ca şi în cazu] senelor, �e socotesc în

sensul invers acelor de ceasonic, iecare casă iind împărţită în trei „eţe" a câte

I 0° iecare. Ele „domină'' sau „guvenează" domeniile vieţii, după cum umează: I (ita), personalitatea, înăţişarea şi copilăia; I I (Lucrum), averile şi banii; III

(Fratres), amilia, rudele, comunicarea şi vorbirea; IV (Genitor), părinţii, casa copilăiei, şi izolarea; V (Nati), copiii, activităţile sexuale şi creativitatea; Vl ( Valetudo ), subordonaţii, munca şi sănătatea; V I I ( Uxor), căsătoia, parteneriatele

şi prietenii apropiaţi; VII I (Mors),moartea, accidentele şi misticismul; IX (Pietas), studiul, explorarea mentală şi călătoriile; ; X (Regnum), caicrca, ambiţiile şi

realizăile; X I (Benefacta) idealurile, cauzele demne de admiraţie şi societăţile; iar XI I (Carcer), restricţiile, durerile şi bolile. Apoi, iecare planetă deţine un complex de „vituţi" sau „puteri" inerente, unele dintre care vor i pomenite pe măsură ce vom continua discuţia. Adjectivele derivate de la numele planetare vor avea anumite sensui: satunian, jupiterian,

mercuial, marţial. „Lunatic" sugerează legătura dintre Lună �i nebunie, pe lângă castitate, puritate, naşterea copiilor şi multe altele. Marte nu este asociat doar războiului, ci şi uriei, erocităţii şi tempeamentului dominant, multe dintre aces' idei iind deduse din culoarea sa roşie şi din aptul că el este „cald". Deoarece San e rece, se mişcă încet şi guvenează metalul cel mai reu, plumbul, el dă un temperament me]anco]ic dar este asociat şi cu ravitatea (o extensiune metaforică a „greutăţii"), cu prounzimea şi inteligenţa. Anatomia melancoliei a lui Buton se aresa căturarilor, care erau consideraţi de regulă satunieni, dar uneori ave3u, din fericire şi n adaos de răsături mercuiale. Cea mai putenică inluenă pozitivă era considerată cea a Soarelui; dar ea avea nevoie să ie temperată de mai blânzii Jupiter sau Venus. Tratatul lui Ficino, De vita coelitus comparanda, este plin de indicaţii pentru atragerea acestor inluenţe mai line. I nluenţa lui Jupiter, care semăna cu cea a Soarelui, dar îi lipsea ameninţarea excesului, era poate cea mai avorabilă dintre toate. Venus, rept urmare a blândeţii cauzate de umezeală, îşi combina avorabil inluenţa cu cea a Soarelui, uscat, dar singură provoca senzualitate. Mercur era stăpân, printre altele, peste învăţătură şi elocvenţă. Legendele despre zeii romani sau corespondenţii lor greci jucau în toate acestea un rol important. Atunci când planeta numită cândva Phosphorus

sau

Cel-Ce-Aduce-Lumina a ost identiicată cu zeiţa dragostei, a fost inevitabil săi

ŞTIINŢELE OCULTE ALE RENAŞTERII

20

se atribuie trăsături foarte diferite de acelea ale lui Mate, cu care Venus usese unită într-o căsătorie nepotrivită. „Calităţile" căldurii, răcelii, uscăciunii şi umezelii erau disibuite în perechi tuturor celor şapte planete. Soarele era cald şi uscat, Luna rece şi umedă, Venus cald şi umedă. Remarca lui Othello, înr-un acces de gelozie, că mâna Desdemonei era caldă şi umedă, o socia imediat pe acesta cu Venus şi desăbălarea. Semnele zodiacale erau „ale focului" (calde şi uscate), „aeiene" (calde şi umede), „acvatice" (reci şi umede), sau „ale pământului" (reci şi uscate). Aceste atibute erau distribuite de-a lungul zodiacului într-o ordine schematică, ceea ce ducea uneori la conrazicerea aşteptărilor. De exemplu, V ărsătoul, sau Purtătoul Apei, nu era acvatic, ci aeian, iar Scorpionul, ăptură a ţărânei, era acvatic. Semnele aveau, ca şi planetele, gen, aşezate din nou în zodiac în altenanţă regulată. Mai mult, iecare semn zodiacal guvena o parte anumită a copului. Beecul era ăspunzător de cap, Tauul de gât, Gemenii de braţe, Racul de sân, Leul de păţile laterale şi de spate, Fecioara de şale, Balanţa de şeut, Scorpionul de organele genitale, Săgeătoul de coapse, Capriconul de genunchi, V ărsătoul de picioare, iar Peştii de labele picioarelor. Sistemul uma încă o dată ordinea semnelor, începând cu cel considerat în ascendent în momentul creării universului.

Ordinea pare să i

constituit o sursă atât a satisacţiei mentale, cât şi a liniştii emoţionale. Dacă schematismul rigid ducea uneori la bizarerii, ca atunci când îi aribuia Săgeătoului controlul asupra coapselor şi nu a braţelor, el genera şi coincidenţe ericite, de pildă prin punerea organelor sexuale pe seama Scorpionului, care poartă un ac în coadă. Prevestirile legate de sănătate se bazau mult, desigur, pe aceste asocieri. De exemplu, prezenţa unei planete maleice în Rac ar putea sugera slăbiciuni ale inimii sau ale plămânilor, iar dacă se întâmpla ca atât Racul, cât şi plneta respectivă să se găsească în casa a opta,

Mors, pronosticul putea i deosebit de întunecat.

Situarea unei planete în semnul e care îl „guvena - adică în ,,domiciliul" său, îi

întărea inluenţa. Soarele guvena Leul, iar dacă se întâmpla ca el să ie în acest

semn în momentul naşterii, putea i mai putenic decât semnul ascendent. Semnul Lunii era Racul. Celelalte cinci planete aveau atât case diune, cât şi noctune, cea diună iind de regulă dată pima pe lista ce unează: Satun, Capricon şi Vărsător; Jupiter, Săgetător şi Peşti; Marte, Scorpion şi Berbec; Venus, Balanţă

şi Taur; iar Mercur, Fecioară şi Gemeni.

De la acest rezumat, mult mai scurt şi mai aproximativ decât ar putea

presupune un novice, putem începe o scurtă lectură a horoscopului lui Eduard al

21

ASTROLOGIA

Vii-lea. Împumut interpretarea din lucrarea lui Christopher Mclntosh, Asrologii

şi crezul lor

9, care este şi sursa horosc op u lui .

. .. semnul Săgetătoului este, din mai multe motive, extrem de puteni c: în primul

râ nd ,

deoarece se ală în ascendent; în al doilea rând, deoarece

Jupiter, cel care îl domină, este prezent în interiorul semnului; în al reilea, deoarece şi Mercur se găseşte în semn. Avem în mod evident de a ace cu un caz în care ascendentul este mai puten ic decât semnul Soarelui, care, aici, este S corpionul . Cal i tăţile Săgetătorului erau

neobi şnuit

de pronunţate

la Edward. Era generos, exuberant şi jovial. Şi, aşa cum ne-am putea aştepta,

joviali tat ea lui tindea uneoi către ulgaitate. Soarele alat în Scopi on îl

ăcea, dincolo de aparenţa zgomotoasă, sensibil, î ncăpăţân at em o tiv ,

,

agresiv şi pasional în dragoste. Viaţa amoroasă îi era întăită de apu l că Venus se găsea în propriul semn, Balanţă.

Un alt lucru remarcabil în legătură cu această hartă este aptul că

planeta

cea mai apropiată de a scen dent, Satun, este în propr i ul

semn,

Cap r icorn ul , conferind horoscopulu i un put er n i c caracter saturnian. Combinaţia dintre San şi Capricon în prima casă sugerează o copilărie diicilă şi plină de gre utăţi. Într- adev ăr, Edward a avut parte de o educaţie rigid planiicată.

Cele două planete p utenice au amândouă o poziţie perpendiculară

(Ja nouăzeci de grade) aţă de lună. Aceasta indică

i ar

diicultăţi şi

conlicte,

Luna reprezintă adeseoi persoana mamei. În acest caz există dovezi

putenice că nat ivul are o relaţie complet lipsită de armonie cu mama sa ceea ce, penru Edward, era adevărat.

În

general, este un horoscop putenic şi potrivit unui rege.

Deşi aceste detalii pot continua la nesârşit, exemplul este adecvat scopu lui nostu. Reacţia anumitor persoane la descrierea astrologică de mai sus poate i extrem de interesantă. Chiar şi din puţinele lucui pe care le-am spus devine evident că sistemul nu este doar considerabil de complex, dar şi destul de ordonat. Ne putem disra jucându-ne cu el, iar minţile ingenioase, dacă sunt dispuse să depună eortul, pot inventa cu u şuinţă şi alte previziuni despre Edward. În plus,

eotul necesar pentru a efectua câteva calcule, mai degrabă diicile, creează i m presi a de suicientă precizie. Probabilitatea ca un lucu ce presupune eoturi considerabile şi căreia, după veriicări repetate, i se stabileşte „corectitudinea",

să fie în întregime lipsit de sens, este (avem sentimentul) mică. Totuşi, rebuie să lu ăm în considerare, cât mai pe scurt posibil, întrebarea dacă „există ceva" în

as trologi e dacă, aşa cum, în mediul intelectual contemporan, le place să creadă ,

22

ŞTIINŢELE

OCULTE ALE RENAŞT ERII

chiar şi unor membri ai cercuri l or academice, gândirea preştiinţiică este mai proundă decât cea ştiinţiică. Istoricul trebuie să acă totul pentru a menţine echilibul intelectual care ă îi conere avantjul distanţei. Apa1inând unei anumite epoci , acesta poate să aibă uneoi acces la o alta dintr-un stadiu ce a depăşit rezolvarea problemelor respective şi astfel să detecteze un tipar al disputelor trecutului. În cele ce umează, se vor airma destule lucui pentru a sugera aptul că, oricât de scuzabilă a ost în timpul Renaşterii credinţa în astrologie, în timpurile modeme ea ne spune mai degrabă cev a despre nevoile psihice decât despre uncţionarea reală a cosmosului. Î n primul rând, argumentele renascentiste în favoarea astrologiei se bazau foate mult pe presupusa capacitate a „razelor" (radii) de a-şi exercita inl uenţa prin intemediul luminii şi căldurii.10 Razele Soarelui acţionează asupra noastră într-un mod care se simte, iar cele ale lunii, despre care se ştia că provoacă mareele, puteau i concentrate, cu o oglindă concavă, suicient de mult pentru a obţine căldură. Este oare credibilă ideea că razele cosmice provenite de la planete şi stelele zodiacului ne pot inluenţa? În ceea ce priveşte soarele, răspunsul nu poate i decât aimativ. O anumită inluenţă îi poate i atribuită şi lunii, care străluceşte uneori destul de tare ca să ne tulbure somnul şi căreia, din epoca lui Newton, îi este recunoscută orţa mare de gravitaţie asupra pământului. Pentu celelalte şapte planete, răspunsul este evident negativ. Nu au luminozitate proprie, iar probabilitatea ca puţina lumină pe care o relectă, provenită, cu siguranţă, de la soare, aţă de care se ală la milioane de mile depătare, iar care apoi străbate o altă întindere de spaţiu, atât de vastă încât planetele însele îi par unui observator de pe pământ simple puncte, să detemine caracternl şi destinul, este într-adevăr oarte redusă. Cantitatea totală de lumină şi căldură care ajunge la noi de la toate planetele este minusculă, în comparaţie cu aceea produsă de un singur bec electric alat într-un feli nar de pe stradă, care poate ace planetele invizibile. Pe de altă pate, nu există nici un motiv non-mitologic de a crede că planetele emit vreun tip de energie pe care cele mai sensibile instumente create până acum nu o pot detecta. Dacă se aină existenţa vreunor puteri oculte ale lor, sursa trebuie să se găsească în altceva decât astronomia sau izica modenă. Chiar dacă s-ar admite posibilitatea teoretică a inluenţei planetelor (sau, poate, nu ar i negată, în ideea că în univers se întâmplă multe lucruri de care nu suntem conştienţi), nu se poate aduce nici o justiicare adecvată puterilor speciice

care li se atribuie. Acestea sunt deduse în mare parte din vechile poveşti despre

ASTROLOGI A

23

zeii ale căror nume le poată planetele şi sunt descrise în mod diferit în ţări în care religiile grecească şi romană nu au aut parte de o mare impotanţă: de exemplu în India şi China. Nici chiar în Egipt culoarea roşie a lui Marte nu era asociată cu ocul şi sângele; Venus era de gen masculin, „steaua Phoenix a lui Osiris", iar Mercur era considerat răuvoitor.11 Să ne îndreptăm acum către aşa-numita impotanţă a aspectelor. Acestea depind în principal de un misticism numerologie provenit de la Pitagora şi care a căpătat importanţă deja în dialogul imaeus al lui Platon. Unghiul trigonal este beneic deoarece numărului trei îi erau atibuite puteri speciale, sextilul este de asemenea beneic, deşi la un mod mai puţin decisiv, pentru că şase reprezintă produsul dintre trei şi primul număr prim, doi, de asemenea privit ca deţinător al unor puteri mistice. Pentu o minte sensibilă la analogii, „opoziţie" presupunea confuntarea directă, ca în război sau dispute putenice. Alte inerenţe au avut la bază presupuse proprieăţi ale poligoanele regulate, de care erau ascinaţi geometrii Antichităţii şi care păreau să joace un rol în armonia cosmică. În rest, concepţia conom căreia planetele se vedeau una pe alta mai bine (d-spectare) din anumite unghiuri pare să provină din ideea existenţei unui dans cosmic în care o planetă alată la o distanţă de un sert sau o treime din orbită era mai uşor vizibilă decât una adiacentă. Spre deosebire de oameni însă, planetele nu au ochi doar pe partea din aţă a capetelor, astfel încât, dacă nu apărea vreun obstacol, pentru ele nu contau decât distanţa şi lumina venită de la soare. În orice caz, nu poate i oferit nici un motiv plauzibil în sprijinul ideii că unghiul de 90°este neprietenos, iar cele de 60 şi 1 20° sunt prietenoase. Ca şi alte amicitiae şi inimicitae, ca şi importanţa sau lipsa de importanţă a planetelor alate în domicilii, doctrina aspectelor este rezultatul umanizării orţelor impersonale, provenită în cele din urmă dintr-un animism care vedea în orice astru un daemon. În ceea ce priveşte limitele inluenţei, ele nu sunt măsurate, ci ghicite, pe baza strălucirii, mărimii şi a presupusei demnităţi ale planetei. Unghiurile exacte nu puteau i pretinse, căci nici unul nu putea i găsit într-un horoscop tipic. Există doar opt şanse din 360 ca unui observator de pe Pământ oricare două planete să apară la exact 0°, 60°, 90°, 120 °, sau 180°.12 Dar a spune - de exemplu - că soarele şi luna se ală în unghi

drept atunci când între limitele serelor lor se poate întinde orice număr de grade de la 76 36' la 103 JO', înseamnă a lucra cu convenţii arbitrare, iar a ne imagina că

inluenţele unghiurilor nu sunt obstrucţionate de grosimea pământului înseamnă a întinde la extrem credulitatea.

ŞTIINTE L E OCULTE A L E RENAŞTERII

24

Nici doctrina celor doisprezece case nu are o bază mai solidă. De vreme ce Mercur se mişcă prin zodiac într-un ritm ziln ic mediu de 4, 1 °, iar Venus într-unul de 1 ,6°, se poate întâmpla ca din când în când una sau cealaltă să traverseze un punct de intersecţie, sau ca mai ales Mercur să îşi schimbe poziţia aţă de o altă

planetă până când ajunge la, sau trece de j umătatea mului în juul pământului. Dar, în orice caz, interpretăile horoscopului ţin cont de situaţiile existente în cse la momentul dat, nu de predicţii bazate pe certitudinea că - de exemplu, casa a

şasea, împreună cu oricare planetă ce s-ar găsi în ea, va apărea e oizontul de

est la aproximativ doisprezece ore după naşterea respectivă. Dacă aşa stau

lucuile, trebuie să se presupună că inluenţa planetelor, uncţionând, după cum am văut, pin intemediul rzelor, nu este slăbită de trecerea pin aproape 8000 de mile

de

pământ. Totuşi, motivul oferit de obicei pentru undamentarea

horoscopului pe momentul naşteii, mai derabă decât acela al concepeii, sau al intrării suletului în ăt, este acela că sugaul este expus radiaţiilor doar atunci când iese din pântece. Nevoia ca astrologii să ignore aceste lucrui este extrem de limpede. Dacă regele Edward al V II-iea s-ar i născut cu şase ore mai devreme, toate planetele s-ar i alat sub linia oizontului şi horoscopul nu ar i existat. Totuşi, a presupune că lumina relectată de la o planetă e capabilă de a penetra diamerul pământului, când ştim că un perete subţire poate opi lumina venită direct de la soare, ar însena să ne putem prea tre la încercare crdulitatea. În pls, rămâne şi problema de a explica modul în care situaţiile din cele douăsprezece case deţin exact acele relaţii cu domeniile vieţii şi ale caracteului: cum, de exemplu, planeta sau semnul zodiacal din casa a şaptea, Uxor, alată la naştere cu puţin deasupra liniei oizontului, poate acţiona cu douăzeci sau treizeci de ani mai tâziu, pentru a inluenţa alegerea soţiei. Dacă ni se răspunde că nu se cunoaşte metoda, dar aptul a ost demonstrat de expeienţă, trebuie să cercetăm cum exact a ost stabilită această dovadă inductivă.

În continuare vom lua în considerare stelele zodiacale, care, deşi secundare aţă de planete, nu sunt neglijabile. În pimul rând, eectele atibuite semnelor provin, în mod mai mult sau mai puţin transparent, de la numele atibuite lor. Astel, cei năs�uţi sub semnul Racului (Cancer) sunt negustori lipsiţi de scupule, deoarece cleştii racului sugerează apucarea dură. Ei sunt scunzi şi au aţa roşie {racii se înroşesc la ierbere) şi au „încheietui mai, oase largi, păr des şi lânos, aţă mare, rotundă, piele închisă la culoare, ochi rotunzi într-un cap mare". I

koarece racii, ca şi alte animale maine, sunt sacri pentru Venus, zeiţa născută

ASTROLOGIA

25

din mare, cei născuţi în acest semn sunt predispuşi spre legături de dragoste; dar sunt aspi din punct de vedere emoţional, deoarece racul are o carapace tare. Sunt schimbătoi, în pate pentru că soarele pare să îşi schimbe cursul în Rac, dar probabil şi penru că felul de a se mişca, înapoi sau lateral, al racului sugerează schimbarea intenţiei; ca negustoi ambulanţi, au de a ace cu tot elul de măui, deoarece racii de uscat sunt deseoi văuţi luând şicăând pieticele sau bucăţele de lemn. 13 Cele mai multe dinre conexini sunt incontestabil analogice. La fel se întâmplă şi în cul celorlalte semne. Să ne jucăm penru o clipă cu cealaltă explicaţie posibilă, anume că mai întâi au ost descopeite inluenţele, iar mai apoi le-au ost atibuite nişte nume neobişnuit de potivite. Trebuie să obsevăm în pimul rând că interesul pentru zodiac datează de destul de recent, babilonienii nemaniestând vreun interes special pentu el, iar egiptenii preferând să olosească zece arcuri a câte 1 0 ° iecare, pe care le credeau guvenate de un număr egal de „decani"14• Nu poate i vorba de „epoci nenumărate" care au tras cu răbdare concluzii. Lăsând totuşi deopate aceste considerente, ne putem întreba cu conştiinţa împăcată ce el de obsevaţie ar pemite seprarea inluenţei a câtova duzini de stele din zodiac de aceea a trilioane de alte stele care, se presupune, radiază de asemenea o oarecare inluenţă. Nu strălucirea sau apropierea deosebite disting stelele zodiacale,15 ci situarea l or în planul eclipticii, care coincide în mare cu orbitele planetelor. Din acest motiv, o planetă este întotdeauna „în" unul dintre semne. Odată ce s-a acceptat aptul că la noi poate ajunge o radiaţie eicientă a oricărei stele, nu poate i invocat n ici un argument convingător în avoarea ideii că radiaţia provenită de l a stelele ce nu aparţin acestei zone este nesemniicativă. Stelele alate direct deasupra capului, dacă sunt la fel de strălucitoare, ar trebui să ie la el de putenice. De vreme ce putem vedea în acelaşi timp un număr incalculabil de stele, inluenţa unui grup mic sau a unor grupui ar i o pate ininitezimală a

totalului.

Putem aborda acum în mod direct aimaţia potivit căreia caracteul demn de încredere al astrologiei a ost stabi lit prin experienţa imemorială. Vom începe pin a remarca aptul că documentele b abil oniene s au caldeene nu ar i putut i

păstrate pentru mai multe mii - sau sute de m i i - de ani, aşa cum se pretinde, nu

dor pentu că iburile care au ajuns împreună în Babilon în jurul anului 3000 î.H. aveau istoii separate, ci şi pentru că în aproape toată această peioadă, tribuile nu cunoşteau scisul . Dacă documentele antice merg mai depate, vârsta lor trebuie să ie îndoielnică, iar sistemul de notare, oarte primitiv. Din întâmplare,

26

ŞTIINŢELE OCU LT E A L E RENAŞTERII

ştim totuşi cu oarecare exactitate cum arătau documentele vechi, dacă nu cele mai timpurii, cel puţin destul de vechi ca să preceadă horoscopul. O colecţie mare de tăbliţe� alată acum la British Museum, este legată de întâmplări generale, câte un aspect oarec are din comportamentul regelui, sau de fenomene meteoro logice: „Dacă luna şi soarele se ală în opoziţie în cea de-a paisprezecea zi a lunii selenare, Regele va avea o ureche largă (receptivă ?)"; „Dacă în cea de-a paisprezecea zi de Sivan (mai/iunie), luna este întunecată şi bate al patulea vânt (vântul de est), va domni duşmănia; vor i moţi". 16 Se arată interes pentu vânturi, urtuni , pescuit, oamete, direcţia din care va veni duşmanul , revoluţii la palat, sau orice ar putea aecta întreg ţinutul sau pe rege ca s i mbol şi emblemă a acestuia.17 Aceste tablete apaţineau bibliotecii regelui Assurbanipal (668-626 î. Hr.) şi ac refeire la o operă unică mai mare, despre care Carl Bezold estimeaă doar că apaţine unei perioade „cu mult mai vechi" decât secolul al şaptelea î. Hr.18 Cel mai timpuriu horoscop individual, spre deosebire de ,,scierile augurale" e care tcmai le-am descis, datează din

4 1 O î. Hr., o epocă pe care A. Sachs, în

1 952, a considerat-o „şocant de veche". Aşa şi este, în. comparaţie cu cel mai

vechi horoscop grecesc, acela al lui Antiohus I din Comagena, datat în mod curent În 62 î. Hr. 19 Deşi Sachs nu intenţionează să sugereze că „în Babilonia a luat naştere ceva mult mai i mportant decât o astrologie horoscopică relativ primitivă". i se pare „oarte tentant" ca, bazându-se pe acest text, să avnseze „o ipoteză de lucru conom căreia ideea primară a astrologiei horoscopice să i apăut pentu pima oară în Babilonia".20 Toate acestea snt depate de a încuraja credina că babilonienii, n mai multe mii de ni de preistoie, au anticipat metdele

de cercetare post-baconiene, comparând cu meticulozitate, detaliu după detaliu,

fenomenele celeste şi destinele individuale: un proces care, oricum, nu avea cum să preceadă apariţia celor doisprezece semne zdiacale, după anul 500 î. Hr. Î n plus, trebuie reţinut aptul că oricare ar i ost teoriile astro logice „dovedite" de către babi lonieni cu aj utoul inducţiei, ele nu au supravieţuit neschimbate În timpuile modeme. Punctele de ponire ale babilonienilor au fost modiicate atunci când strologia a pătuns în Egipt, iar rezultatele au ost din nou ransormate de către reci, de la care provin în general practicile occidentale. Nici o perioadă nu a ost poate scutită de exi stenţa opiniilor contradictorii şi de modiicarea practicilor. Dacă la prima vedere semenea cârpeli pot da impresia că reprezintă constante rectiicări experimentale, nici o persoană care a citit multă literatură astrologică nu va crede că aceasta a fost cauza modiicărilor. Se ace de obicei apel la autorităţi -- Ptolemeu, Porir, Regiomontanus, Albumasar, Alkindi

ASTROLOGIA

27

şi mulţi alţii - sau la raţiunea abstractă. Nu îmi pot aminti nici o încercare de a „dovedi", din treizeci şi şase, sau treizeci şi nouă, sau cincizeci şi şapte de horoscoape propriu-zise, că inluenţa lui, să zicem, Mercur, a ost înţeleasă reşit. Ca disciplină metodologică riguroasă, inducţia a apărut, treptat. doar în timpul Renaşterii. Aceasta înseană că istoria oricărui precept astrologic speciic este de obicei mult mai scurtă decât se pretinde despre întregul sistem şi că motivele pentu care el s-a impus sunt rareori, dacă nu niciodată, exerimentale. În epcile modeme, au mai ost propuse câteva încercări de a produce dovezi inductive, de data aceasta cu bză statistică. Cel mai soisticat eort de acest tip pe care îl cunosc este acela al lui Paul Choisnard, convenabil rezumat în

Les Preuves de l 'inluence astrale sur l 'homme.21 Pe scurt, Choisnard aimă că examinarea unui număr mare de horoscoape relevă coincidenţa între predicţii şi realitate într-o măsuă mai mare decât s-ar putea obţine pin pură întâmplare. De exemplu, Jupiter este la zenit în cazul a 5,5 la sută din totalul naşteilor, dar într-o proporţie cel puţin dublă în czul oamenilor care au devenit impoanţi sau celebri . Concluzia este că poziţia verticală a lui Jupiter „este unul dintre actorii naturii noastre intene care cooperează pentru a ne predispW1e pentru importanţă" .22

Alte investigaţii au dus la rezultate similare: aspectul trigonal al lunii şi al lui Mercur este de două sau trei ori mai recvent pentu ilozoi decât pentru alţi oameni.23 Şi aşa mai departe. Fără îndoială, aceasta oferă o oarecare consolare celor care sunt hotărâţi să creadă, dar au scupule în legătură cu nevoia de a se baza pe simpla intuiţie („Inima se ridică şi răspunde, , Aşa am simţit eu' "). Concluziile lui Choisnard au ost dezbăute mult, se pare că ără a se progresa pe calea acordului. Unul din motivele de scepticism este practica rectiicării momentului naşteii, care ar putea singură să producă discrepanţa sau ecart constate între aşteptările arbitrare şi reultatele pe care se spjină întregul argument. Totuşi, în loc de a continua cu această idee, reau să expun pe scurt sensul practic al descoperiilor lui Choisnard, presupunând că ele sunt perfect corecte, aplicându-le unui singur calcul, ales drept convingător de către J. Hieroz, un binecunoscut enh1ziast şi autor de texte astrologice. Principiul pe care îl testăm acum este că „O conj uncţie între Marte şi Soare

în momentul naşteii este n semn probabil al morţii timpurii". Situaţia astrologică apare suicient de recvent ca, din 1 00.000 de oameni , 308 să se i născut în ea.

Tabelele mortalităţii ne arată, în continuare, că din 1 00.000 de oameni, 6.000 mor înaintea vârstei de zece ni. Ecuaţia „308: 1 00.000, ca X : 6.000" dă reultatul că,

28

Ş TI INŢELE OCULTE A L E RENAŞTERI I

din pură întâmplare, 1 9 oameni dintre cei 6000 ce mor prea devreme se vor i

născut sub conjuncţia maleică. Dacă descoperim apoi că numărul real este 36 sau 40 (din nou aproximativ dublul aşteptăilor), „curba lui Galton ne permite să

înţelegem că există doar o şansă la o sută de mii, în primul caz şi una la un milion, în al doilea, ca acest exces să ie rezultatul întâmplării!".24 Foarte bine; dar să privim rezulatul dintr-un alt punct de vedere, sugerat de Hieroz însuşi. ,,Anumiţi cititoi vor i uimiţi că moa1tea a patruzeci de copii născuţi în acest semn este considerată convingătoare, când 5 . 960 vor i murit ără a i născuţi în el, iar 268 născuţi în semnul respectiv îi vor i evitat i n l uenţa maleică".25 Î ntr-adevăr. Dacă prezicerea a ost făcută de 308 de ori şi adeverită doar de 40 de ori, ea va i adeverită doar în 1 3 % din cazuri, iar aceasta doar dacă accepăm cira 40 în loc de

3 6 : nu oarte impresionant pentu un sistem divinatoriu de la care ne aşteptăm să

ne ghidez e aptele. Şi am consimţit să acceptăm aimaţiile despre horoscoape de

bună credinţă, deşi la uma umei este destul de improbabi l ca domnul Choisnard să i reuşit să aprecieze corect momentele naşterilor tuturor celor 6.000 de copi i

care au muri t prea devreme şi a rezistat eroic tentaţiei de a „rectiica" datele

pentu a ocoli anomaliile horoscopului .

TR ACT AT US S E

P R I M I.

C T I O N I S I I.

' O i

T I

..

o

IY.

De .mimz viulis cum 1ntcllcauali Sc1cnc�.hc dr.dc Ccnc· chl1alog�. ,...'„.c

r..� ,.

Robert Fludd, De supenaturali, naturali, praenaturali et contranaturali microcosmi

(Oppe n h e i m : H i eronymu s Gal lcrus, 1 6 1 9), p. 7 1 (după ce începe omus secundus, care umează p. 277).

historia ,

Un astro log, la stânga, întocmeşte un horoscop pentru un subiect aşezat lângă el. Hata obişnuit se completează deja; un glob al ceului se găseşte la îndemână şi un volum olio se ală deschis pe un suport pentru citit. În aara odăii, se văd luna şi stelele, în ciuda aptului că sorele este încă mult deasupra orizontului. Un rând de căţi de deasupra capului astrologului sugerează complexitatea artei acestuia şi caracteul accesibil al referinţelor.

ASTROLOGIA

29

Deşi statistica a j ucat rareoi vreun rol în dovezile inductive timpuii, ceea ce se înţelegea în mod tradiţional prin apelul la expeienţă era aptul că prevesiile - adeseori relatate la a doua, la a treia sau la a patra mână, multe dintre ele reerindu-se la persoane moarte de sute de ani - auseseră succes. Putem lua în considerare pe scurt puterea de convingerea a unor asemenea istorii de caz. Unul dintre motivele neîncredeii este-probabilitatea mare ca maj oritatea horoscoapelor să ie ex postfacto: se ştia de la început ce trebuia să se descopere. De vreme ce o astel de cunoaştere se ală la îndemâna oricui, se pot găsi cu uşuinţă căi de a da o prognoză exactă. Pe de o pate, si stemul este considerabil de vag şi de labil, ca şi preziceile chiromantiei, ale auspiciilor şi ale oracolelor. O

persoană care descoperă că deţine trăsătuile de caracter asociate propriului

semn zodiacal poate găsi , dacă perseverează, că are şi trăsătuile asociate altor câteva semne, sau chiar tuturora. Aproape nimeni nu este lipsit de calităţi precum impetuozitatea, irea drăgăstoasă sau timiditatea. Mai mult, iecare detaliu al horoscopului are o vaietate de sensui posibile. Luca Bellanti din Siena ace din abilitatea argumentativă a lui Socrate o consecinţă a prezenţei lui Mercur în casa lui Marte la naşterea acestuia.26 Dacă aceeaşi condiţie s-ar i găsit în horoscopul lui Alexandru cel Mare, eectul ar i ost elocvena cu care trebuie să ie înzesrat un general. În plus, momentul exact al naşterii era de obicei necunoscut, astfel încât astrologul putea testa o gamă întreagă de posibi lităţi până găsea n moment potivit. Era un lucu obi şnuit, atât în Eul Mediu, cât şi în Renaştere, să se stabilească data unui eveniment istoric pin descopeirea coniguraţiei celeste care ar i putut să îl producă, iar presupuneile care stăteau la baza acestei practici inluenţau regulat alcătuirea horoscoapelor. Un manual modem, într-un capitol intitulat „Momentul naşteri i : metode de rectificare", sugerează două metode, dintre care una este „prin evenimente impoante din timpul vieţii"27 , iar manualele mai vechi conţineau în mod regulat di scuţii asupra aceluiaşi subiect. Dacă se cunosc puţine apte de viaţă, se pot obţine indicaţii dintr-o fotograie.28 Deoarece astrologul a îndepl init un act de credinţă acceptând ideea că arta sa este demnă de încredere, asemenea jongleii nu îi provoacă mustrăi de conştiinţă. Cât piveşte restul, există corespondenţe întâmplătoare care nu au nevoie de manipulare. Nu totul din m i i de prevestii poate i greşit, mai ales că se omulează la modul general: „va întâlni o nenorocire", „ar trebui să se păzescă de deciziile impulsive'', „ar trebui ă evite călătoria" şi altele asemenea. Memoia unei persoane predispusă să creadă - iar dacă nu e aşa, este puţin probabil să

vi ziteze astrologul - reţine corespondenţele şi uită discrepanţele, ca în relatăile

30

ŞTI I NŢ E L E OCU LTE ALE RENAŞTERII

despre adevărul viselor. La rândul lui, astrologul, după ce a întâlnit atât de mulţi vizitatori creduli, este încuraj at să creadă în propriile metode şi, când scrie, să selecteze coincidenţe norocoase ca ilustrări ale prezicerilor sale. În documentele renascentiste pe care le vom studia, dovezile sunt însă extrase de obicei din horoscoapele unor persoane binecunoscute care au trăit în epoci anterioare şi ale căror momente de naştere prezintă o probabil i tate mică de a i cunoscute. În inal, pentru a încheia o discuţie care s-a lungit, în ciuda omi siunii

a

multe lucuri pe care sperasem să le spun, desciu cât mai pe scurt posibil o ultimă şi ciudată peversiune legată de semnele zodi acale. Deşi cunoscută de toţi cei care studiază seios astrologia, se pare că nu îi este ami liară oricui. Datorită precesiei echinoxuri lor, un enomen prea compl icat pentru a i expl icat aici, cordonul zodiacal îşi schimbă poziţia relativă aţă de un punct dat de pe ecliptică cu un semn la 2.000 de ani. Această modiicare îi era cunoscută lui Hipparchus încă din 1 30 î. Hr.; iar Ptolemeu, care şi-a ăcut obsevaţiile aproximativ între 1 2 1 şi 1 5 1 î. Hr., a inventat, pentru a scăpa de această inconvenîenţă, un zodiac arbitrar, legat de punctele echinoxiale, sfel încât el să nu varieze niciodată.

De atunci, acest zodiac pur imaginar a ost o l osit pentu predicţiile astrol ogice. Oicât de incredibil ă ar putea părea această airmaţie, un bărbat pe care astrol ogii

îl consideră născut în Berbec, s-a născut de apt în Vărsător; deoarece zodiacul s-a rotit cu aproape două semne de când Berbecul marca cu adevărat începutul pimăverii, cum se întâmpla în jur anului 2.00 î. Hr. şi cum pretindea Ptolemeu că se întâmpla în vremea lui, când o discrepanţă de un semn exista deja. Gradele date în efemeride pentu poziţia planetelor se referă prin umare la un cordon zodiacal a cărui poziţie dieră cu aproae 60 ° aţă de cea vizibi lă. Totuşi, se

presupune că inluenţa imaginarului Berbec se datoreză poziţiei sale, ocupată deja, în cea mai mare parte, de Vărsător şi pe care acesta o va ocupa în curând în întregime. Iar această icţiune lagrantă stă la baza iecăui horoscop întocmit, din epoca lui Ptolemeu până într-a noastră. Acestă situaţie extraordinară, imposibil de contestat, a ost apăraă printr-o serie de argumente implauzibile. Cel mai comun pare a i acela că secţiunea cu picina din cer ost atât de mult timp „saturată" de inluenţa Berbecului, încât aceasta continuă să ie emanată din zona respectivă. Nu se sugerează nici un mij loc pin care Berbecul a contracarat inluenţa zodiei Tauului, care s-a alat în aceeaşi poziţie pentu o perioadă la fel de lungă, dar a rămas totuşi neinluenţat

de Peşti şi apoi de Vărsător, care a început, la rândul ei, acum aproape 2.000 de ani, să intre peste Peşti. Totuşi, asemenea argumente nu relectă idel obiceiuri le

ASTROLOG IA

3 1

mentale cc aparţin cu adevărat astrologilor. Când scriu pentru ei înşişi şi nu pentu a conveti sceptic i i , calităţile lor intelectuale devin evidente. De exemplu, în

Întocmirea horoscopului a lui Leo, (a zecea ediţie, 1 969), un colaborator

necunoscut propune ideea că zod iacul arbitrar este de apt „Corpul Astral al Pământului" şi nu are nimic de a ace cu stelele din el. Din nou, un alt colaborator, într-o notă, decide ce se înţelege exact pin „naştere" ci tând din memoria unui subi ect hipnotizat care ş i-a amintit că una dintre încanăile sale a început în momentul tăi eii cordonului ombilical .29 Asemenea obiceiuri men ta le, uşor de înţeles în trecut, dar astăzi reresive din punct de vedere psihic, sunt cele adecvate acestei „şti inţe". Totuşi, deşi respingem în întregime credinţa astrologului, s-ar putea ca d isputele renscentiste spre care, după o lungă introducere, ne îndreptăm acum atenţia, să ni se pară interesante şi semniicative din punct de vedere istoic.

i. Începuturile atacului pe toate fronturile În opinia lui Gustav Braunserger, Biitezeit-ul renascentist al astrologiei a ost pregătit de o vizită n Italia în 1 438 a craului bizantin Georgios Gemistos,

cunoscut mai apoi sub numele de Pl etho. Deşi conc i l iul b isericesc convocat pentru a cerceta posibi l itatea de a reuni Bisericile Orientală şi Romană a eşuat, el avea să exerciteo inluenţă de durată ca mesager al plato nismului . Pl aton usese cunoscut aproape exclusiv prin intermediul unei traduceri latine a dialogului

imaios şi avea să devină o linie de orţă a gândiii europene doar drept consecină a

traducerii de către Ficino a unor dialoguri greceşti până atunci inaccesi bi le şi,

î n orice caz, imposibil de citit până la depăşirea di icul tăţ ilor de ordin l i ngvistic.

Vizita lui P letho, Bessaion şi a altor bizantini a constituit atât un prilej, cât şi un impuls pentru a studia limba reacă, mai ales din motivul că Pletho răspândea cu căldură o concepţie atrac tivă despre lume, ce presupunea atribuirea de sulete stelelor şi airmarea unei amonii universale, în cadul căreia materia şi spiritul nu erau

nicăieri separate riguros. Cosimo de Medici a deven it interesat, şi, prin el, şi

protejatu l său, Marsilio Ficino, care a abordat cu succes o limb ă ce î se reuzase

l 1 1 i Petrarca. După o întârziere provocată de nerăbdarea lui Cosimo de avea o

transpunere în latină a recent recuperatului

Corpus Henneticum - discutat într-un

capi tol separat -- Fic ino şi-a îndreptat întreaga atenţie către Pl ato n ş i , prin t raduceri le latineşti, a inaugurat un nou stadiu al istoriei intelectuale, în care

32

ŞTIINŢELE OCULTE A LE R ENAŞTERIJ Robet Fludd, De supernaturali, naturali, praenatura/i el colllranatura/i microcosmi h istoria , (Oppe n h e i m : H i c ro nymus G a l l e ru s , 1 6 1 9), p . 7 6 (din Tom us secundus) Cele douăsprezece case astrologice. Î n centru scri e : „O glindă celestă a vi eţii nativului, proiectându-ne călătoriile lui şi lucurile ce se întâmplă în timpul acestora". Pe scurt , diagrama extinde descri erea obişnuită, prinr-un singur cuvnt, a celor doi sprezece „case" astro logice . N umă­ rătoarea începe din cenu stânga şi continuă în sens invers acelor de ceasonic. I { zta) are de a ace cu ceea ce ar trebui să numim

caracteul izic şi psihologic; 11 (lucom) cu proprietatea, bogăţi ile şi casele; III (rars) cu raţi i, surorile, prieteniile, credinţa şi religia şi călătoriile; IV (Genitor) cu păinţii, moştenirea, csa şi p ăm nul; V (Nati) cu iii, iicele, moşteniri le şi donaţii le; VI ( Va/etudo) cu boala şi cu servitorii de sex eminin sau masculin; Vll ( Uxor) cu căsătoria, sotiile,

VIII (Mors) cu moartea, munca, tristeţea, bol ile moştenite şi anii din umă; IX (Piets) cu religia, credinţa, înţelepciunea, vi sele şi călători i le; X (Renum) cu conducerea, deniăţile şi atele pactice; XI (Bene/acta) cu speanţ, norocul

ceturile, războiul şi duşmanii;

şi suletu l ; XII (Carcer) cu duşmanii ascunşi, înşelătoii, persoanele geloase, gândui le rele şi animalele mari. Din cauza suprapuneri lor şi a altor inconsecvenţe, sistemul este depate de a i clar; dar el era supus, bi neînţeles, anumitor luctuaţi i .

gândirea platoniciană, interpretată pe larg prin mistici mai târzii, ca Plotin, Poir sau Iamblichus, avea să combată aristotelianismul dominant. Asrologia va juca un rol surprinzător de important în controversele generate astel .30 Nu avem de ce ne cupa aici de gândirea lui Ficino, care este cel mai evident astrologică în De

vita triplici - de asemenea discutată în altă parte. Dar trebuie să ne opim totuşi

asupra lucrării Disp.tationes adversus astrologiam divinatricem ( 1 495) a mai

tânăului său prieten Giovanni Pico della Mirandola, deoarece acest document

ne oferă cel mai bun cadu de reeinţă posibil pentru aproape două secole de dispută căturărească. Faptul că Pico a atacat astrologia mai eicient decât orice alt gânditor renascentist reprezintă una dintre ironi ile de care istoria e pl ină, căci în scrierile timpui i el combinase acuitatea logică cu misticismul. Una dintre cele 900 de

Conclusiones pe care se oferea în tinereţe să le apere împotriva oricărui vizi tator la Roma era „Nici o ştiinţă nu ne dă o dovadă mai mare a divinităţii lui Histos

33

ASTROLOGIA Robert F J udd, De supern a turali, naturali, praenaturali et contranaturali m icrocosmi h istoria , (Oppen h e i m : Hieronymus Galleus, 1 6 1 9), p. 1 1 3.

D i a gramă a relaţiilor dintre părţ i ] e tupului ş i c e l e douăsprezece semne zodiacale. Ordinea este umătoarea: Berbecul - cap, aţă. ochi, urechi; Taur ­ beregată, voce, gât; Gemeni - umei, braţe, degete; Rac - sârcui, coaste, plămâni, piept; Leu - stomac, păţile laterale, diaragmă, spate; Fecioară pântece, intestinele medii şi inerioare; Balanţa - rinichi, buric, partea dorsală, coapse ; Sc orpion - testicul e, penis; Săgetător - coapse, ptea d e sus a picioarelor; Capricon - genunchii; Vărsător - partea de jos şi labele pic ioareJor. Peştilor nu li se ă nimic în gijă. Medicina astrologică, ce a continuat ă ie practicată mult timp în perioada Renaşteri i, ţinea cont de aceste relaţi i. decât magia şi cabala"

(Nu/la est scientia, quae nos magis ceticet de diuinitate

Christi, quam Magia & Cabala).31 El a ost unul dintre pimii căi occidentali Heptaplus-ul său reprezintă un monument dedicat

care au sudiat ebraica, iar

unor învăţăuri rabinice neobişnuite, de cel mai mistic şi naiv el. În lucrarea sa

Oratio de hominis dignitate32,

magia se deineşte ca i ind

constiuită din două părţi, dintre care a doua, aceea ce nu apelează la aj utorul daemoni lor, este „nimic altceva, dacă o cercetăm în adâncime, decât consecinţa absolută a ilozoiei naurale". Era ascinat şi de numerologie şi dă în general impresia de a i lucrat la o sua de genul celei realizate cam pin

153 1 de cele ei

volume de Occulta philosophia ale lui Conelius Aggripa. Faptul că un astfel de om, atât de dăuit, cu o poziţie scială înaltă şi haruri personale extraordinare, s-a indreptat în inal către un raţionalism de tip empiric, este una dintre cuiozităţile istoriei intelectua le. Această volte-face ar i putut i produsă ie de una, ie de două cauze. Cu aproape două secole mai târziu, Antonio Bonatti declara că motivul convetiii l u i Pico a ost prezicerea morţii sale timpuriii de către Luca Bel l anti din S iena:

,,Î nuriindu-se, a vărsat multe argumente pline de veninul patimi i , ca şi cum m intea lui şi-ar i pi erdut dintr-o dată controlul". 33 O poveste asemănătoare, dar mai lungă, este relatată cu câtva timp înainte de către Tycho Brahe, conom

34

ŞTIINŢELE OCU LTE A L E REN AŞTERII

căuia nu unul, ci trei astrologi italieni au prezis mortea lui Pico la vârsta de reizeci şi trei de ani, prezicerea adeverindu-se, în ciuda aptului că, pe măsură ce timpul se apropia, Pico s-a închis în daia lui.4 (De apt, a murit la treizeci şi unu de ani). O altă posibilitate, mai probabilă, este ca schi mbarea de atitudine să i ost provocată de admiraţia lui Pico pentru Savonarola, care, ca şi Luther şi Calv in, dar spre deosebire de Melanchton, privea astrologia ca pe o superstiţie nedemnă de creştini. În orice caz, a avut loc o redirecţionare a interesului, căreia îi datorăm un lung tratat în douăsprezece cărţi, ce rămâne nu doar unul dintre cele mai complete atacuri la adresa astrologiei, dar şi unul dintre cele mai bine inomate. Cum aveau să procedeze şi alţii după el, Pico şi-a început Premium-ul prin a dierenţia astrologia de ceea ce azi am numi astronomie:

Când spun astrologie nu mă refer la m ăs urare a matematică a mări m i lo r şi m i ş c ăi lo r stelelor, care este o a tă exacă şi nobilă . . . ci la c i tirea din stele a evenimentelor viitoare, care este o în şelători e a u n or mincinoşi venali, i nte zi s ă ş i de biserică şi de lege, menţinută de cuiozitatea omenească, batjocorită de ilozo i, cultivată de vânzăt oi i ambulanţi şi suspec ă pentu bărbaţii cei mai buni şi mai prudenţi; ai cărei practicieni erau numiţi „caldeeni"

(moles)

după naţie

(genticilio vocabulo),

sa u „zodiei'' după meseria lor.35

Ac eastă astrologie este

cea mai i n ec ţ i oa să dintre toate fraudele, căci, aşa c u m vom arăta, corupe toată ilozoia, alsiică medicina, s l ăbe şte religia, naştere sau întăreşte su p er s t i ţ ia , în c uraj ea ză i dol atri a, di stru ge prudenţa, murdăreşte m o r ala, deăimează raiul şi îi ace pe oameni neericiţi, necăj iţi şi nel iniştiţi; în loc de libei, sevili şi lipsiţi de succes în aproape tot ceea ce întrepind>"' În cele douăsprezece cărţi care umează, aceste acuzaţii sunt sprij inite cu pasiune şi pătrundere. Nu era uşor, deşi unii au ăcut-o totuşi câteodată, să îl învinuieşti pe Pico, cum s-a întâmplat atât de des cu adversarii de mai târziu ai doctrinei, că nu îşi cunoştea subiectul. Cum unei opere atât de dense şi de extinse nu se i poate ace dreptate decât într-un volum separat. n u putem lua în considerare aici decât unele dintre argumente . Î ntr-o epocă în care c i tarea autori tăţ i i c ântărea mult în orice demonstraţie, era normal ca prima cate să aibă drept scop dovedirea aptului că Pico nu ea primul sceptic. Împăraţii Romei (care se temeau mai ales de prevestiile propri i l or m orţ i ) au dat legi împotriva astrologi e i ; profeţi i Scripturi i au condamnat-o, papii au intezis-o, cei mai pioşi oameni şi -au ridicat vocile îmoriva

AS TROLOGIA

35

ei, ilozoii şi matematicienii i s-au îmorivit.37 Pinre ilozoii care nu credeau în ea se numărau Pitagora, Favorinus, Panaetius, Seneca, Cicero, Cameades, Bion, Epicur, Platon şi Aristotel - care nu au pomenit-o niciodată - Ocellus, Plotin, Origines Adamantius, Eudoxus, Averoes şi Avicenna. Cei mai mulţi ilozoi ,,au di spreţuit-o, mai degrabă decât s-o combaă".38 Mai apoi, „Merită obsevat că astronomi i înşişi au respins-o" .39 Dar, Veniamus ad neotericos, „Să ajungem la modeni''. Umeză o ală lisă, mai scută, cupinzându-l chiar şi pe Fic ino, care, sătuindu-i pe oameni despre sănătate (în De vita triplici), mai degrabă spera decât era convins de sosirea iminentă a că ajutorului celest: „Pot depune chiar eu măturie adevărată despre starea lui de spirit.".0 Imperativul renascentist de a nega originalitatea era acum la el de putenic ca şi dorinţa ca aceasa să ie recunoscută. După ce demonstrase că pe drept nu putea i bănuit de inovaţie, Pico era gata să continue cu argumente mai substanţiale. În primul capitol al Cărţii a doua, el îşi propune să arate că atât respectiva ată, cât şi bazele sale sunt nesigure. Ptolemeu însuşi recunoştea că „slăbiciunea noastră este prea mare ca să ne putem ridica la înălţimea unei opere atât de măreţe".41 Filozoii arabi şi evrei ştiau că s-ar puteau ca prezicerile să nu se adeverească, ie penu că respectiva chestiune nu era poivită pentru a recepta inluenţa, ie pentru că liberul arbitru putea inteveni, ori planul divin ar putea „orândui lucrurile altel decât le-ar îndeplini revoluţia de zi cu zi a ceurilor". 42 În orice caz, prevestirile cunoscute sub numele de alegeri sunt inutile. Un astrolog ne spune când să ne continuăm planurile şi când să ne opim, declară el în capitolul umător. Dar a i norocos constă exact din a i inluenţat de către ceruri penu a ace lucurile la momentul potrivit, cum era de acord Aristotel, spunând că un om norocos nu are nevoie de saturi. Cel mult, o astfel de persoană ar putea

i convinsă să renunţe la ceea ce ar i umat să întreprindă spre olosul său.43 Sunt mult mai norocoşi aceia care, „respingând aceste superstiţii, olosesc ca

ghizi doar capacitatea de a alege şi prudenţa", aşa cum a ăcut Fancesco Soza.4

Dacă astrologia (continuă el) te sătuieşte să aci un lucu recomandat şi pe alte temeiuri, unde este câştigul? Dacă îţi spune să aci un lucu ce pare nesăbuit, în ce să ai încredere, în stele, sau în propriile simţuri şi raţiune?45 Astrologia nu este olositoare nici religiei, deşi Roger Bacon şi Pierre d' Ailly susţineau că prin ea se poate conirma cronologia biblică şi se poate arăta că evenimentele prevestite de profeţi au coincis cu fenomene asrologice imortante. Touşi, amândoi s-au ăcut vinovaţi de greşeli flagrante în calcule, iar apostolul

Paul ne învaţă că proeţiile lui David au beneiciat de inspiraţie divină.6 De apt,

36

ŞTllNŢEL E OCULT E A L E R ENAŞTERI I

n u există u n duşman mai mare a l religiei decât astrologia, care duce la lipsa pietăţii, erori ale credinţei (malam religionem), erezii, superstiţii, moravui disperate şi rău ireparabil.47 Miracolele divine sunt puse pe seama ste lelor;48 ,,Într-adevăr, nu am ci tit nici un astrolog dintre cei de seamă -care să nu subordoneze constelaţiilor religia, toate legile şi alte rebui omeneşti'49, ca atunci când Bacon a declara că şi creştinii ar trebui să se oprescă din lucu în ziua lui Satun, precum evreii, deoarece este de rău augur.50 Dar aceasta înseamnă a-l coborî e Moise la rangul de astrolog.51 Umează şi alte argumente. Păreile astrologilor dieă mult.52 Ptolemeu i-a atacat pe egipteni; iar indienii, caldeenii, egiptenii şi perşii se contrzic lagrant.53 Chiar şi printre greci, Dorotheus acceptă ceea ce respinge Ptolemeu: alii alii

sentiunt et opinatur, dar toţi invocă spij inul experienţei.54 Astrologii modeni suferă de o ignoranţă înspăimântătoare. 55 Dacă nu ar i intenţionat să dezmintă întreaga ată, Pico ar putea să arate şase sute de erori de care se ăceau vinovaţi pacti cienii din timpile recente.56 Modenii sunt de asemenea leneşi şi, deoarece se mulumesc să lucreze cu un almnah sau o eemeridă, cred că o planetă se ală într-un punct cardinal aunci când ea este altundeva şi iau în considerare doar ascendenul, ără a remarca dierenţele determinate de descendent, care sunt adesea suiciente penu a modiica horoscopul înr-o măsură semniicativă.57 În oice caz, prezicerile se adevereau rar - nici măcar în legăură cu vremea, Pico descoperind că acestea sunt corecte pentu nu mai multe decât 6 sau 7 din cele

130 de zile compaate de el.58 Pino Ordelafii, pinţ de Forli şi cumnaul lui Pico, a

muit în acelaşi an în care i se prezisese o viaţă sigură şi lungă.59 Dacă se pot uneori invoca oarecare succese, explicaţia este, în pate, că nici o aă divinatorie nu greşeşte întotdeauna, în pate că „nu există nici un horoscop în care să nu apară o dispozi�e complexă a stelelor (multiplex costellatio). care are semniicaţii

atât beneice, cât şi adverse", în pate că multe dintre lucurile prezise nu pot i împi edicate să se întâmple şi în pate că prevestirile sunt ambigue.) Deşi am rezumat atât de mult pentu a sugera energia şi întinderea acului combativ i niţiat de Pico, trebuie să ne îndreptăm acum atenţia către detalii. Ca primul dinre mai multe psaje ilsrative, să auncăm o pivire asupra comentriilor sale despre casele astrologice, acele loci sau domus. Problema este abordată pri n observaţia că „Evenimentele din vi itoul îndepătat nu pot i cauzate de o coniguraţie prezentă".61 Astrologii prezic inluenţa asupra pri mei părţi a vieţii a unei planete alate în est şi a unei planete din vest asupra anilor din umă; şi aşa mai departe, recându-se pin multe rainări.

ASTROLOGIA

37

Aceasta, totuşi, înseamnă a spune că o orţă cerească este mai putenică atunci când nu exisă decât atunci când există. Foţele care trebuie să producă un lucu în viitor îl produc cu atât mai putenic în prezent. Cu siguranţă, n sugar nu poate deveni imediat rege sau ilozof, dar astrologii declară că inluenţa înceteză în timpul unui număr de ani egal cu număul de părţi ale semnelor prin care planeta este separată de ascendent. 62 Iar Pico găseşte aceasă teorie inacceptabilă. Se revine la acest subiect în Cartea a X-a, de această dată anume în privinţa caselor. Pico nu va admite nici o semniicaţie a spaţiului ca atare, dincolo de aceea a deteminrii unghiului în care ne ating razele. Zonele goale ale ceului nu posedă nici o „virtute" inerenă.63 Aceasta le este impusă, toşi, de căre doctina caselor, pe care el începe să o critice în detaliu. Dintre cele cinci tipuri de argumente ajuătoare pe care intenţionează să le respingă, vom lua în considerare doar două. Primul deineşte casele ab ordine numerorum, conorm principiului că într-o succesiune dierite de numere, primul număr dintr-o serie îi corespunde pimului din alta şi aşa mai departe până la sărşit. Astfel, există douăsprezece

semne şi douăsprezece case; de vreme ce Gemenii reprezintă al treilea semn, cea de

a treia casă trebuie să aibă de a ace cu raţii, iar deoarece Jupiter este a doua

planetă, după Satun, şi este legat de bogăţii, a doua casă este locul averii

(divitias în loc de mai comunul lucrum.) Acest principiu duce la absurdităţi: de exemplu, Satun este prima dinre planete, iar ocul primul dintre elemente, dar Satun este rece. Iar cu cât sunt căutate mai multe echivalenţe, cu atât sunt descopeite mai multe contradicţii.4 A doua j ustiicare se bazează pe parabolica similitudo, sau analogia i gurativă; iar discutând-o Pico ajnge aproape de a înţelege că oice analiză analogică, de care era pătrunsă gândirea renascentistă, este periculoasă. „Tatăl îş i iubeşte iii, iar casa a cincea este legată de ascendent pint-un unghi trigonal, deci beneic; prin urmare, casa a cincea înseamnă ii."65 Prima casă este aceea a nativiăţii, deoarece de tenebris prodit in lucem, din întuneric iese la lumină; şi deoarece parcurge o di stanţă scurtă pentru a ace acest lucu, aceeaşi casă este legată de călătoiile scurte , ca dintr-o parte a oraşului înr-alta. În mod similar, casa a doua are de a ace cu bogăţiile „deoarece, se spune, nimic nu este mai apropiat de un om decât bogăţi ile sale", iar a doua casă se ală chiar lângă prima. De apt, multe lucuri sunt mai apropiate: daurile minţi i şi ale suletului, înţelepciunea şi sănătatea (deşi acestea sunt atribuite caselor a noua şi a şasea), pinţii, soţia, prietenii şi gloria. Casa a reia este atibuită aţilor, deorece spectul

38

ŞTIINŢE L E OCULTE A L E RENAŞTERII

sextil este de asemenea beneic, dar mai puţin decât cel rigonal; ne iubim iii mai mult decât raţii. Dinr-un motiv asemănător, casa a unsprezecea, alată de asemenea în sextil, este atribuită prietenilor; dar cea de a noua, care este în trigon cu prima, nu le este dată iilor, deoarece se ală în cădere. Casa a patra, alat în cvadratură, aspect maleic, aţă de prima, este a păinţilor; de ce, dacă relaţia di ntre nativ şi iii lui este de prietenie? Nu vom umări expunerea până la sărşit, ci vom trece imediat la concluzie: .,În acest el orice poate i oarte uşor dovedit, de vreme ce nu există nimi c despre care să nu se poată crede, printr-un astel de argument, că este cumva simi lar sau nesimilar cu altceva". A pune accentul pe astfel de asemănări aduce cu a pretinde apa este ca fcul deoarece este la el de rece cât este fcul de cald.6 Aceeaşi atitudine practică în ceea ce priveşte impudenţa analogiei apare şi în alte părţi. Despre corespondenţa clară sugerată de Ptolemeu între cele patru notimpi şi fzele llii, Pico remcă: ,,Aceasa este mai derabă oate umos, decât naturală şi adevărată".67 Uneori, după părerea lui, corespondenţele sunt absurde prin chiar termenii lor, el arătând, de pildă, că sângele, cea mai rapidă dintre cele patu umori corporale, îi este aibuit lui Jupiter, aproae cea mai lentă planeă, iar bila galbenă îi este asociată lui Marte, care are un ciclu relativ scut, deşi ea este mai înceaă decât bila neagră, atribuită lui Saum.68 Bineînţeles, metodele de raţional izare nu sunt întotdeauna modeme. Pico accepta credinţa radiţională conom căreia cercul este igura perfectă69

-

o

idee care, până în

epoca lui Kepler, va împiedica descoperirea aptului că planetele au orbite eliptice; nega ideea că luna cauzeză mareele;70 şi credea că soarele are o putere mai mare în regiunile estice ale luii , deoarece pietrele preţioase, paumuri le, leii, tigrii şi eleanţii, care erau stimulaţi de căldură, se găseau în Orient.71 Totuşi, el a înaintat surprinzător de departe pe calea ce avea să ducă de la modelele de gândire mitologice la cele ştiinţiice, aşa cum se poate vedea din modul pozitiv de gândire în ceea ce priveşte ceul şi încă şi mai mult din lucrările sal e anterioare,

Conclusiones şi Heptaplus. Pri ncipiul alat la baza celor mai multe dintre argumentele sale este că planetele şi stelele acţionează asupra iinţelor umane doar prin intemediul luminii şi al mişcării şi nu au nici un el de alte inluenţe secrete (occultiores afflatus).

Trăsătuile speciale nu au origine astrologică, ci îşi au sursa în „natura paticulară a lucrurilor însele şi în cauzele apropiate şi înudite".72 Mai mult, lumina, împreună cu căldura pe care o conţine şi împreună cu mişcările astrelor, cărora el le aibuie,

în altă parte, efectele explicate astăzi prin gravitate, acţionează universal şi nu

39

A STROLOGIA

Hieronymus Cardanus, Libelii quinque,

quorum duo priores, iam denuo sunt emendati, duo sequentes iam primum in lucem edit, & quints magna parte aucta es t, (Nuremburg: apud lohan. Petium, 1 547), sig. 1 48r.

,„, •· c 17 nj: h. u . .fo. t i.

Horoscopul regelui Henry al VII I-lea al or i, •t n. Angliei. Cele douăsprezece case (locii) b trebuie numărate de la triunghiul din Hld gz rgs. centru-dreapta într-o direcţie conrară acelor de ceasonic, astfcl încât cea de a douăsprezecea să aibă o Jimită comună �, , � cu pri ma, „horos copul" propri u-zis. Momenul naşterii lui Henic al VIII-lea este dat ca 22 :40 p.m., în 27 iunie, 1 4 9 1 - deci 1 0:40 a.m. , 28 iunie, ziua reală a naşteii . ,Ziua" astrologului începea la amiază. Patea de interpretare dată aici se poate i tradusă după cum umează: ,,Acest horoscop, în care nu poate i vreun bi ne sau nici un rău mai mare - căci Venus se ală în casa a noua cu Aldebaran şi Coada şi în sextil cu Mercur - arată o schimbare a legilor, care nu se va

/r z /��b� ..

revoca, ci va rămâne stabilită. De asemenea, Luna, în casa a şaptea şi în cvadrant cu Soarele, în timp ce Satun este în aspecul igonal prevesteşte divoţ şi mult necaz cu soţiile, până în puncul în care una va pimi pedeapsa capitală. Satun se ală în opoziţie cu Mercur, de vreme ce Mercur . . . "

pot i ăcută răspunzătoare penu diferenţele individuale dintre iinţele umane.73 Leii, spune el cu bun simţ, se nasc din lei sub orice semn zodiacal, iar oriunde se nasc copii ei sunt iii şi iicele părinţilor lor.74 În sărşit, „în aară de soare şi de lună, celelalte corpuri cereşti nu acţionează deloc asupra noastră, sau, cel mult, oarte puţin ."75 Pentu epoca lui, aceste idei erau excepţionale. Deoarece instaurarea acestei viziuni pozitiviste necesita negarea unor credinţe populare, cea mai mare pate a lucrării lui Pico este dedicaă oeririi de arumente contrarii. De exemplu, razele sunt cele mai putenice atunci când vin chiar de deasupra capului, cele mai slabe de la orizont şi non-existente atunci când sursa se ală în aara liniei vederii. Chiar şi astrologii admit inluenţa slabă a corpurilor din casa a douăsprezecea (situaă cu puţin deasupra oizontului estic), numindu-le topides et cessatrices et imbecillas; dar airmă, incoerent, că stelele (un temen care, rebuie amintit, include adesea planetele, participiul ce le

caracterizează, errantes, iind eliminat) alate chiar dedesubul Pământului „au multă putere şi eicacitate". 76 Se spune că o stea are o inluenţă mai marc atunci

40

ŞTI INŢELE OCU LTE A L E R E NAŞTERII

G io[vanni] Battista Dalia [sic.] , La Fisonomia de/l 'huomo, et la celeste, (ln Venetia: Sebastian Comb i & Gio. La Noi:1, ,

1 652), p.

1 1 4.

O descriere a semnului zodiacal al Racului şi a eectelor acestuia A l i spune că nativul în Rac este întistat şi umil, are mădulare groase, patea de sus a corpului mai grea decât a doua, are d inţi scurţi şi neregulaţi, păr cârli onţat ochi mici şi umei largi, este aabil şi cultivat, este bun la .

•

,

treburile obşteşti şi se va implica în activităţile publice. Dar Bonaus spune că Racul ace ca tupul omenesc să ie disproporţionat pielea ă ie roasă îl ace să ie delicat în părţile de sus şi greu în cele de jos şi să aibă d inţi strâmbi şi chi m i ci Leopoldo sp une că nativul în Rac din pic ina abundenţei umor i lor are beregata î mpiedicaă Matemus spune că Racul în horoscop îl a ce pe nativ să aibă o inteligenţă asc uţită dar să acţioneze pu­ dent. . . " Ali (Hali) este probabil Ali-lbn-Younis, un aimo s astronom arab care a murit în 1 008; dar nu la-n putut identiica pe Leopoldo. Matemus (Mateno) este Matemus Julius Firmicus, care a trăit în secolul al patulea. ,

,

.

,

,

.

,

când se găseşte în conjuncţie cu Luna; dar de apt are mai puţină, aşa cum ne arată aptul că lumina soarelui păleşte aunci când luna ajunge între acesta şi pământ.77 În ceea ce priveşte „amestecul" razelor,

illud asseveramus: radios

omnes miscere semper, toate razele sunt amestecate mereu, dar aşa nu, cum se preti nde, în uncţie de aspecte .78 Di ncolo de astel de radiaţ i i , ce provin întotdeauna de la ceul vizibil şi variază doar prin unghiul din care aj ung, doctina astrol ogică este

vana prorsus et irrationabilis : casele, aspecte le, semnele

zodiacale şi tot rcstul.7 9

E l impede în ce direcţie se îndreaptă aceste i dei. Unui univers ordonat,

conceput la modul an imist, în care planetele „se bucurau" şi „se întristau", „se u i tau'' una la alta cu sentimente pri eteneşti sau neprieteneşti şi treceau în at itudinile faţă de oameni de la „bunăvoi nţă" la „rea-voinţă", Pico voia să î i substituie u n u l în care corpuri le cereşti î ş i îndepl ineau impasibile şi l ipsite de conştiinţă rolurile, atribuite lor la începuuri, de către un Dumnezeu-Creator, care a perm is rău lui provocat de oameni să producă suferinţă, dar nu a aşezat în cer

orţe ce i-ar detem ina să acţioneze în bine sau în rău. Si sua cuique sideri et

popria vis concedat., esse tamen illam universalem: dacă oricare stea are

propria sa orţă, inluenţa ei acţionează universal, nu selecti v.8° Ca exemplu, să ne gândim la Aristote l . Suleul lui nu venea de la stel e, deoarece, aşa cum a dovedit el îns uşi, acesta era nemuitor şi imaterial. Copul lui, adecvat pentru a

ASTROLOGIA

41

sluj i suletul, nu venea din cer, nisi tanquam a communi causa, ci de la părinţii săi. Ca umare a puterii de a opta inerente minţii şi copului lui, a ales să acă filozoie. Proresul realizat de el se datoreză planuilor şi hăniciei ale, iar aptul că acesta a ost unul remarcabil reprezintă umarea doctrinei maestului său şi a norocului de a se i născut într-o epocă în care începuturile useseră bune, iar materialul necesar penru a aduce i lozoia la pefecţiune era la îndemână. El le era superior discipolilor şi contemporanilor pentru că avea nu o stea mai bună, ci un geniu mai mare, ce venea de la Dumnezeu. La el, cel mai mare dintre toţi ilozoii, Socrate, îşi expl ica înţelepciunea nu prin ajutoul vreunui astru, ci al unui zeu sau daemon care îl însoţea (assistenti numini). 8 1 Aceasta esenţa întregului tratat. Sunt adăugate şi alte argumente răitoare. Astrologii consideră adesea drept cauză ceea ce este posterior eectului, ca atunci cînd atibuie sexul, care a ost deteminat cu mult înainte, momentului naşterii .82 Se idiculizează alegerile. Cum ar putea o oră norocoasă pentru a începe o călătorie să acă dumul moale pentu picioare, să alunge tâlhari i , să îndepărteze norii şi să însenineze ceul? Cum poate influenţa unui moment anumit să rămână activă tot timpul?83 Ni se spune că un oraş a căui construcţie a ost începută sub razele pline de Gio[vanni] Battista Dalia [sic.] Pota, La isonomia de/l 'huomo, el la celeste, (ln Venetia: Sebastian Combi, & Gio. La Nou, 1 652), p. 1 2 8. Senul zodiacal al Vărsătoului şi efectele acestuia. ,Ali spune că Vărsătou] ace un picior mai marc decât celălalt şi să ii, cu cetitudine, sanguin la tup şi înăţişare. Nativul

are o părere bună despre sine, are o reputatie bună, este g-neros, cheltuieşte mult şi îşi împrăştie paimoniul . Bonato spune că Vărsătoul îl ace pe om alb, cu o aţă chipeşă, bine colorată şi să aibă un pi cior mai mare decât celălalt. Leopoldo spune 1 că în mij loc[ul primei case] Vărsătoul c bun ; Ia capăt el îl ace pe om josnic iar pe emeie prostituată. Matemus spune că o persoană care îl are pe Vărsător în horoscop va prăpădi în cele din umă tot ce a câştigat în vreun fel şi va pierde din nou ceea ce are sau a dobândit, dar, pi erzând, va câştiga �­ mai multe; că le va acorda avouri mul tora . . . " (Numele propii au ost : > identiicate în nota ataşată igurii precedente. ) -

I:� ·

-­

42

ŞTI I NŢEL E OCULTE A L E REN A ŞTERI I H ieronymus Cardanus, li belii quinque, quorum duo prio res, iam den uo s un t emendati, duo sequentes iam primum in lucem editi, & quintus magna parte aucta est, ( N uremburg : apud Iohan. Pctrium 1 547), sig. 1 09v. ,

Horoscopul împăratului Carol al V-lea, despre care se credea că s-a născut l a 25 aU .d Imato. ebuaie( cum am spune noi), la 4:34 a. m . (f iind echivalent cu post). Neobişnuită este notarea magnitudinilor stelare în interiorul c o n s te l aţ i i l o r n u m i t e . În Cart e a l , Supplemenum almanach, Cardan discutase numele şi puteile a pauzeci şi şase de stele. Aici el pare să găsească o semniicaţie în magnitudinile şi „nauile" lor, descise în temenii naurilor cunoscute ale planetelor. Atât cât se poate spune la această distanţă în timp, astfel de date, menite probabil ă „corecteze" teoria astrologică aducând-o la curent cu astronomia vremii, erau inovatoare. Î n traducerea ce urmează am adăugat termenul „stea" acolo unde părea necesar. ,,Jupiter este cu cea de a treia stea din apa Vărsătoului, o stea având magnitudinea a patra şi natura lui Satun, cu oarte puţin din natura lui Jupiter. Mate este cu o stea de pc partea dreaptă a lui Perscu, având magnitudinea a doua şi natura lui Satun şi a lui Jupiter, la începuul Căii Laptelui. Soarele este cu o stea din spatele lui Pegas, având magnitudinea a doua şi natura lui Marte şi a lui Mercur; şi cu o stea din pântecele Peştilor, având natra lui Jupiter şi Mercur şi magnitudinea a patra. Mercur este cu o altă stea din pântecele P e şt i lo r având aceeaşi maniudine şi natură." Trebuie remarcat că nu toate stelele se găsesc în semnele zodiacale. Se pare că autorul încerca să răspundă criticilor ce pretindeau că stelele care nu erau cuprinse în sen e deşi ignorate de horoscoapele radiţionale, emiteau şi ele o oă vaiind în ncţie de manitudini. or ci, 11 ..

,

,

cruzime ale lui Marte îşi va pierde mulţi regi pin tăişul sabiei : n ce el îşi păsrează

pie trele undaţiei inl uenţa maleică şi o pro i ec tează asupra următorilor conducători?14 Din când în când Pico acordă credit punctelor de plecare ale astrologilor şi continuă prin a cerceta legitimitatea inferenţelor ăcute de ei .85 Din nou, el critică sistemul din exterior, ca în câteva di ntre ragmentele de mai sus, sau ca atun ci când neagă ideea că miracolele sunt ie cauzate, ie prevestite de către cer ş i airmă că ele sunt pur şi simp l u m iraculoase, aşa cum eveni mentele naturale sunt natural e.86 Spre inal, el revine la o probl emă

undamentală.

Este

respinsă aimaţia că, oricât de uimitoare ar putea părea, preziceri le se bucură de

sprij i nul experie nţei . Conorm astro l ogilor în şişi, contează numai coniguraţia

ASTROLOG1A totală, iar aceasta n u s e repetă niciodată, sau s e repetă doar

43

post multa mi/ia

saeculorum, iar astfel veriicarea empirică devine imposibilă. 87 Nu este credibilă nici ideea că astrologia a ost revelată direct. Cui i-a ost acordată revelaţia caldeenilor? egiptenilor? evreilor? lui Ptolemeu? arabilor? Dumnezeul creştin nu poate i sursa, deoarece Scripturile interzic astrologia; dacă e Diavolul , nu avem voie să ne încredem în tatăl minciunilor (nullaides daemoni, quaem mendacii patrem Deus appelavit) . 88 Caldeen i i şi egipten i i , care înaintează cele mai întemeiate pretenţii de a i ost descoperitori i astro logiei, erau superstiţioşi, se ocupau la fel de mult cu idolatia ca şi cu matematica şi aveau puţine încl inaţii spre înţe lepci une .89 Adevăratele surse sunt mai degrabă matematica (care era plină de misticism numerologie) şi analogi ile figurative, pe lângă care nu exista nimic mai iluzoriu.0

II. Scrieri pro-astrologice Prima replică directă a ost dată de acelaşi B ellanti despre care se spune că prezisese moatea lui Pico. A sa i.ber e astrologica veritate ( 1 498, 1 502, 1 5 54)91

încee c u un apologetic

Ad ectorem unde, pe lângă aptul că îşi mărturiseşte

admiraţia aţă de talentele adversarului său şi că ne dă de înţeles că, dacă ar mai i trăit, Pico i-ar i ars catea, autoul admite deecte în folosirea l i mbii latine şi se

scuză pentru a fi trebuit să se grăbească cu tipărirea demonstraţiei sale. Repl ica în sine merită atenţie pentru maniera directă în care sunt reproduse obiecţii l e lui

Pico. Prima pagină şi jumătate, de exemplu, ar putea i citată, ără schimbări, în scopul de a pune bazele artei sub semnul întrebări i. Trecem de acestea, pentu a aj unge direct la apărare, care se deschide, semni icativ, cu propoziţia „Dar mulţi oameni înţelepţi şi mărturia adusă de autoritate şi de experienţă se pronunţă împotri vă."92 Autoritatea este luată în considerare înaintea experienţei, după cum se obişnuia în disputele scolastice, iar prima autoitate citată este Aristotel, ondatoul izicii remii . Intelectul, c u m spunea Aristotel î n

De anima, iii, nu a r putea înţelege

corpul dacă nu s-ar deosebi de acesta, după cum prezenţa culoii în pupila ochiului stânj e neşte j udecarea culorilor. Doar caracterul său spiritual îi pemite minţii să transceandă substanţa şi cal ităţile corporale destul de mult pentru a le putea înţelege. Prevederea vi itorului este divină; prin umare, intelectul uman cuprinde mai uşor cauzele celeste ale evenimentelor viitoare decât pe cele pământeşti.9' Dacă suntem în stare de a ala ceva despre Dumnezeu, care este oate îndepătat

44

ŞTIINŢELE O C U LTE ALE RENAŞTERII

d e simţurile noastre, înseamnă că putem identiica c e l puţin la e l d e uşor orţele celeste. Într-adevăr, cum cauzele cereşti sunt mai apropiate de natura minţii decât materia izică sau chiar decât mi şcarea, care presupune deplasarea materiei prin spaţiu, ele sunt mai uşor de cunoscut decât traiectori ile stelel or.4 Acest argument este suicient de complex pentru a pem ite unei scurte treceri în revistă să dea roade. Ca o primă obsevaţie, subiectul este transportat înapoi în aceeaşi ambianţă intelectuală din care Pico încercase în mod repetat, chiar dacă nu şi consecvent, să îl scoată. Bel lani sugerează că, deoarece intelectul se ală „mai presus" de materie, e1 se mişcă, la modul ideal, în regiunea conceptelor pure; astfel, orţele (vires) de natură cvasi-mistică constituie un obiect mai potrivit de contemplaţie decât, de exemplu, epiciclurile, iar qualitates sunt mai i mortante decât

substantiae. Această ati tudine provenea din tradiţia unei epoci în care, cu

excepţia războiului , vânătorii şi câtova altor activiăţi, mânuirea obiectelor izice sau orice alt fel de preocupări tehnice aă de ele era treaba sclavi lor, deci „ulgară".

Consecinţa era limitarea interesului la absracţiile înalte, care împiedicau obsevaţia meticul oasă a detaliilor. Bellanti, ca astrolog, lucra desigur cu fenomene cereşti, ie obsevându-le direct, ie, mai probabil, calculându- le din tabele sau o eemeridă .

Totuşi, în timpul conroversei, el socoteşte mai potrivit să situeze discuţi a într-un un plan din care contemplarea superioară a unei oţe oarecare să pară mai nobil ă decât deteminarea mijloacelor izice pri n care acţionează aceasta. Mijl oacele ţineau de

inferiora, puterea însăşi de superiora.

Merită atenţie şi o ală răsătură a ragmentului. Atunci când Pico nu reuşeşte să convingă, motivul este adesea că punctele sale de plecare sunt acum depăşite ( orbitele p lanetare trebuie să ie circ ulare), sau că baza sa de date empirice era i nadecvată. Spre deosebire de el , argumentarea l u i Bel l anti este atât de autosuicientă, încât consistenţa sa intenă trebuie examinată. EI începuse prin a spune că intelectul poate înţelege corpul deoarece cele două se deosebesc, aşa cum gând irea se deosebeşte de materi e, dar aj unge la concluzia că orţele astro l ogice sunt înţelese mai uşor decât cauze le izice pentru motivul că ele seamănă mai mult cu mintea. Ca toţi reprezentanţii scolasticii, îi place să „dovedească" corectitudinea opiniilor sale prin raţionamente atât de conceptuale, încât o idee trebuie evaluată mai degrabă în uncţi e de celelal te, decât în uncţie

de vreo realitate extraverbală. Se simte atât de puţin în largul său când vine vorba de argumente materiale, încât, chiar dacă vorbeşte despre experienţă, rămâne în continuare mai mult în zona conceptelor.

AST ROLOGIA

45

Hieronymus Cardanus, Libelli quinque, quorum du o priores. iam den uo sunt emendati, duo sequentes iam primum in lucem editi, & quintus magna parte aucta est, (Nuremburg: apud Iohan . Petrium, 1 547), sig. I l 3v. Horoscopul lui Cicero, despre a se spune r ll, 1 r V. că „toate" autorităţi le ş i mai ales Plutarh îi . T. Q. stabilesc momentul naşterii la 5 august, 1 05 î. Hr. Plutarh spune însă de apt că naşterea a avut loc în ziua „a treia a noilor Calende", sau 3 ianuarie, 1 07/ 1 06 î. Hr. Cardan ştia că momentul nu ea „nicidecum sigur" (certum haud esse potest); şi admite incetitudinea în special în pivinţa poziţiei Junii. Intepretarea începe astel: ,,Podoaba elcvenţei şi a gurii a romanilor are în horoscopul său (adică prima casă) inima Leului, iar împreună cu ea sunt soarele, Coada (nodul descendent al Luni i), Mercur, Venus şi Marte: acestea i-au deteminat luenţa şi marea sa autoritate. Despre Petrarca se povestesc aproape aceleaşi lucrui. Nimic nu îi lipsea şi nimic nu ar mai putea i adăugat. Coada, împreună cu dominanţa soarelui în horoscop l-a ăcut piceput şi îndemânatic, dar decretează întotdeauna un sărşit violent. Aceste decrete sunt sprij inite de aptul că Satun şi Jupiter sunt în Scorpion.

Un exemplu ni-I oeră modul de a lua în discuţie încrederea pe care o putem acorda doctrinelor astrologice antice . Nu deţinem, se obiectează, raţionamentul prin care erau demonstrate vechile credinţe. ,,Cine poate arăta de ce M ercur, alat în mişcare retrogradă, îi ace pe oameni să devină buni muzicieni? Sau de ce Racul este rece,

ir Săgetătorul, cald? Sau pentu care motiv casa a opta înseamnă

moarte, mai degrabă decât altceva?" O şti inţă adevărată ar trebui să ie l impede şi generală, în timp ce asrologia este

conusum et indistinctum şi de asemenea

paticu lară.95 Ca şi în alte părţi, problema este pusă cinstit, stân indu-ne interesul fa ţă răspunsurile ce urmează a i date unor asemenea întrebări specializate.

Bel lanti începe prin t ipicul apel la autorii mai vechi : „Dar autoritatea şi

ex perienţa unor oameni d e s ăvâ rş iţi ne spun contrariu l . " Pri m i i astrologi şi-au l ăsat moştenire în cărţi canoan ele şi comentarii le, oricare „experimentator" sârgu i n c i os putând v edea cu prop rii ochi ce îi i mpresionase. Se pare că e x peimentatorul poate la el de bine să citească despre experiente, sau să l e � cctueze ch iar el . Creştin i i zel oşi, continuă Bellanti , sunt demtaţi d e vech ile greşe l i : convingerea că voinţa se supune în întregime divinităţii, sau că · lumea

46

ŞTI I N Ţ E L E O C U LTE

ALE

R E N A ŞT E R I I

este etenă şi n u a avut o cauză eicientă, sau c ă nimic n u poate i creat din nimic,

sau că Dumnezeu nu se îngrij eşte de cele lumeşti . Pe de altă parte, adversarul poate înţelege greşit declaraţi i l e papale. Dacă un papă ne spune că trebuie să ocolim peri colul, trebuie să luăm această airmaţi e în acel aşi mod în care i-am înţelege avetismentul de a nu ne uga împreună cu o emeie fu moasă, când el nu vrea să spună să nu ne ugăm deloc . 6 Persoanele care aduc asemenea obiecţii vor adeseori să pară învăţate, când sunt de apt incapabile de a înţelege doctrinele. Voinţa nu poate i constrânsă, decât per accidens, ca urmare a i nluenţei celeste exercitate asupra unor încl inaţii preexistente.97 Aici umează o altă l i stă de autorităţ i: Aquino, Damascenus, Aristotel, Ptolemeu, Duns Scotus şi alţi i . De exemplu, Aquino spune că cerul acţionează asupra

(inluant) asupra corpul ui per se,

minţii per accidens. Cât despre încrederea meritată de doctrinele primite

de la înaintaş i, ant i c i i , de îndată ce dobândi seră o înţelegere tulbure a puterii ceu l ui, au început, iub i nd adevăru l , să studieze mişcări le astrelor, depunând mari eouri şi multă sârguină, cu mult mai presus decât aceia ce studiau însuşirile albinelor sau ale altor animale şi, având succe se peste aşteptări, au descoperit puteri tot mai numeroase, mai mari şi mai uimitoare, până când şi-au dat în sârşit seama că lumea de j os este guvenată de lumea de sus. Astfel, Al bumasar, (secolul al nouălea) a înţeles că Luna control ează maree le. Chiar dacă ei au aj uns la unele conc luzi i greşite, trebu ie să ne amintim de avertismentul dat de Aristotel

în Metaizica, că le datorăm recunoştinţă nu doar celor care descoperă adevăurile, ci şi celor ce nasc îndoiel i . Ceea ce echivalează cu

o

proesiune generală de

credinţă, temperată de admiterea posibi l i tăţii de a exisa câteva erori cazionale.

Est igitur dicendum: astrologiam esse scientiam cunctas habens conditiones ad scientiam requisitas. 98 Ne putem lăsa deopate îndoiel i le, acceptând ideea că astrologia întruneşte toate condiţi ile unei ştiinţe adevărate. Dependenţa de modelele de gândire scolastice este caracteristică întregului tratat, dar se vede mai c lar în anumite puncte, ca, de pi ldă, testarea silogi stică a teoriei conom căreia Socrate avea darul vorbirii datorită aptului că, la naştere, Mercur se găsea în casa lui Marte. O persoană la naşterea căreia Mercur se ala în această poziţie va avea cal ităţi le cutare şi cutare; Socrate s-a născut când Mercur era în acea poziţie; prin urmare Socrate avea acele calităţi .9 Dându-şi poate seama că argumentul nu este ch iar decisiv, Bel lanti arată că astrologia ace parte dintre acele ramuri ale cunoaşteri i ce nu stau la îndemâna tuturor, ci doar a

unor sapientibus, pe opini i l e cărora, ne dă el de înţeles, ne putem baza. Concluzia sa nu se ocupă de probleme speciice privindu- i pe Mercur, Racul şi Săgetă tou l,

A STROLOG I A

47

ci d e acuzaţiile potri vit cărora astrologia n u este o adevărată şti inţă: ,,În chestiuni particul are, abstracţia nu este necesară, deşi rămâne pos ibilă; iar elementele particulare nesupuse schimbări i pot i cunoscute."10 Ultimul stadiu în pregătirea acestui principiu a ost acela de a airma că nu trebuie să contestăm eectele

10 orţelor astrologice doar pentu că noi nu ştim cum acţi onează ele. 1 O şti inţă

(scientia, mai bine spus „ramură a cunoaşterii") se poate ocupa de ce, ără a- i păsa prea mult de

cum, iar ce-ul însuşi nu are nevoie de veriicări ca atare, ci este

de obicei acceptat pe baza autorităţilor. Când Bel lanti emite amiliara declaraţie că „Nimeni nu poate nega că (Luna) intensiică umezeala în toate corpurile atunci când se ală în creştere şi o micşorează când descreşte", io2 nu este probabil ca vreun cititor să şi-l imagineze eli ind tulpini, în toate stadiile Lunii, în scopul de a veriica tradiţia. Pentru Bellanti, ca şi pentru cei mai mulţi cărturai ai epoc i i , „experienţă" însemna adesea „relatare transmisă'', aşa c u m încă mai înseamnă pentu marele publi c . Această atitudine era atât de adânc înrădăc inată, încât atunci când Paracelsus onea de la ideea că experienţa era mai demnă de crezare decât doctri na radiţională, penu a aduce inovaţii radicale în medicină, el înlocuia de apt remediile populare şi poveştile băbeşti cu amacopeea şi iziologia împumutate de la autoităţi . Inducţia nu a ost o discip l i nă uşor de inventat. În 1 5 1 2 a apărut o altă reacţie timpurie la Pico, în Catea a XII-a a volumului

De rebus coelestibus libri XIII//, o lucrare postumă a lui Giovanni Pontano (? 1 422- 1 503), unul dinre cei mai proliici scii tori ai secolului al cincisprezecelea şi poate cel mai elegant stilist al acestuia.

103

Pontano începe prin a-şi expri ma

stima pentu Pico, deplângând apoi cruzimea atacului celui din umă. Şi alţii, în A ntichi tate şi în timpurile modeme, au mai încercat să răstoane opinii pe care le credeau greşite, ără a dori să distugă întreaga disciplină. Ce e de mirare în existenţa unor păreri diferite, când natura însăşi este atât de variată? Există dispute în legătură cu i lozoia, ştii nţele naturi i, medic ină, guvenare, chiar şi navigaţie şi război; este oare uimitor că astrologii gândesc în diverse modui? Printre cei ce au avut dispute pe tema izici i se numără Democrit, Empedocle, Aristotel şi Platon; prinre cei ce se deosebeau în ceea ce priveşte vindecarea bolilor, Herisisraus, Hipocrate, Asclepiades, Galen şi Avicenna. Totuşi în ambele domeni i există princ ipi i general acceptate şi ambele se bazează pe măiestrie şi di scip li nă. Pontano îşi interzice să pomenească şi dezacordurile teo logice. 14 În iecare dinre aceste discipline, eroile pot i puse e seama complexităţii obiectului

de studiu. C i ne poate cunoşte mersul speciic al stelelor, când chiar şi cele pământeşti ne pun în încurcătură? „Amestecuri le de cauze şi lucruri sunt i n inite

48

ŞTI INŢELE OCULTE A L E RENAŞ TERI I

şi Ia fe] sunt şi puterile şi efecte le stelelor."w5 Până aici, e greu de adus obiecţi i; s-ar părea însă că se merge prea depate cu concesii le. Dacă nu se poate şti ce effectiones au stelele, ştiinţa astrologică devine i mposibilă. În cele ce urmează, se aj unge treptat, acceptându-se din ce în ce mai multe lucuri, la aimaţii pozitive. Desigur, stelele nu construiesc nave, nu aduc securile cu care se pedepsesc criminalii, nu întemeiază regate ori autorităţi, toate aceste activităţi iind apanajul oamenilor. 6 Mişcările cerului ementează însă excreţi ile necesare zămisliri i . Ele acţionează astfel asupra amestecului de umori şi prin aceasta asupra reacţii lor aţă de senzaţi i, astfel încât exercită o anumită presiune asupra întregului caracter şi asupra uzului acultăţi lor mentale. Aceasta are loc, cu cea mai mare siguranţă, în cazul în care circumstanţele exterioare sunt avorabile - regiunea, legile, instituţiile, resursele părinţilor şi altele asemenea. Dacă mediul este oate neavorabil, predispoziţiile înnăscute vor dispărea, ca şi îndemânarea unui sculptor căuia îi lipsesc materialele pe care să lucreze. Dacă se naşte într-un ţinut l ipsit de rainament, un om cu înclinaţii literare se îndreaptă către păşunat sau agricultură; dacă se naşte cu rang înalt, el poate deveni magisrat. Dependenţa de circumstanţe apare cu claritate în ormele variate îmbrăcate de o prevestire astrologică. Prevestirea unei morţi violente se poate descrie ca pedeapsă prin decapitare într-o anumită ţară, ori ca pedeapsă prin cuciicare sau aruncare cu pietre în altele. La fe l, prezicerea morţii pri n nauragiu sau suocare pentru locuitoul al unui ţinut arid, poate indica zăpada, grindina, ploaia, sau chiar excesul de băutură ori o inundaţie a creierului (cerebri exundatione) drept cauze ale suocării. În zi lele noastre, sultanul le intezice sirieni lor şi asirenilor să devină soldaţi; dacă stele anunţă o carieră militară pentru un locuitor al Alexandriei, vom spune că acestea mint? Poate un om dintr-o ţară unde nu există nici lână, nici in, să devină ţesător, sau poate un egiptean, care, ca mahomedan, trebuie să dispreţuiască studiul sau l iteratura, să devină cărturar?w7 Se dă de înţeles astel că erorile puse pe seama teoriei astrologice au de multe ori altă sursă. 108 În doctinele undamentale putem avea încredere. Acesta este esenţialul argumentării lui Pontano, plauzi bi lă şi chiar elegantă în sine, dar neglijând sarc ina de a ace plauzibil e şi presupunerile astrologiei. R estul acestui lung tratat, explicativ, nu apologetic, scoate în evidenţă cu o deosebită limpezime judecata analogică împotriva căreia protestase Pico: un gen de gândire ce, înainte de naşterea metodelor modeme de cercetare, proiecta asupra naturi i, aproape cu necesi tate, structuri şi procese umane, cunoscute oamenilor prin intemediul experienţelor psihice.

ASTROLOGIA

49

U n bun exemplu apare în primele pagini. istotel, cel mai priceput cercetător al naturii, ne-a învăţat că începuturile noastre decurg de la ceuri, care, spre deosebire de lucruri le de jos, sunt sempitema. Superiora acţionează, inferiora suportă acţiunea, ca şi cum roluril e celor două ordine ar i masculin şi feminin. Paralela este dezvoltată destul de amănunţit. Mi şcarea îşi este propria sursă, deci, ca oice progenilor, este masculină. 19 Relaţia sa cu cele pământeşti seamănă cu cea dinre constuctor şi navă. i w Astfel, ceurile procreează şi revarsă căldura, ce ace posibilă creaţia şi, în acelaşi timp, prin intemediul digestiei, transomă hrana în sânge, de la care oameni i îşi trag înclinaţi ile, interesele (studia) şi obiceiurile. Aşa cum un metal brut este prelucrat şi omat prin ciocăniturile ierarului, în procesul de procreare mişcarea ceruril or j oacă rolul principal, iar lucruri le pământeşti joacă rolul eminin� ori , alt exemplu, după cum sămânţa masculină pătrunde în sângele menstrual al femeii, inluenţându-l şi plămădindu-l treptat, soarele se strecoară în interiorul corpului uman pri n mijlocirea razelor, mişcărilor şi că lduri i sale, ormează corpul, îl încălzeşte şi îi oeră un sulet. Într-adevăr, se poate spune că pământul, acoperit iind de ape, reprezintă pântecul lumii, în interiorul căruia sunt trezite şi produse, prin căldura solară, secreţi ile necesare creaţiei. Împreună cu luna, care urnizează materia pentru concepere şi, pri n umezire, o pregăteşte, soarele se asemeană cu unul dintre cele două vase de sânge principale din care izvorăsc cele mai mici, ce duc la uter. 1 1 1 După argument, aşteptăm autoritatea. Este citat de două ori Virgi liu, 1 1 2 dar Ponatonă se ală acum în culmea caierei şi nu se poate opri prea mult pentu citate coroboratori i. Dacă pământul este Părinte şi Dătător de Hrană, marea are uncţia de a pătunde ătul de si mţuri le prin care va i condus trupul animal. Mai departe, după cum inima ol oseşte apoi tractul digestiv pe care chiar ea îl creează (officio u titu r op eraque p raecordium, ab seipso a u tore ac magis t ro constitutoum), soarele oloseşte sevicii le planetelor pentu a inluenţa şi a modiica proprietăţile lucurilor de jos, în uncţie de nevo ia de a le întări şi a le proteja împotriva pieiri i . După cum începuturile noastre se trag de la sânge şi inimă, dispoziţi ile, înc linaţi ile şi interesele ne vor i deteminate de proprietăţile s:1 ngelui, a căror combinaţie au stabilito la început Soarele şi stelele. Prin umare, restul tratatului se va ocupa cu expl icarea modalităţilor de a cunoaşte acţi unile şi puteri le ceului, ştiinţă numi tă de greci astrologia, deoarece ea este şi nobilă, şi olositoare. Dacă antic ipăm evenimentele viitoare, putem evita nenorociile sau ne putem pregăti suleteşte pentru ele, sau, dacă ele ne vor i avorabile, le putem a j uta, aşa cum un fermier cultivă intens un teren pe care îl ştie fe til . Atât cât e

so

ŞTIINŢELE

OCULT. ALE R E N A Ş TE R I I

pos ibil, Pontano v a oferi prezenta cauzele naturale a l e semni icaţi ilor ceului. Din păcate, despre această ată s-au păstrat putine cărţi antice în latină, cu excepţia unor părţi din Jul ius Matenus. „Dacă le-am avea pe toate, aş îndrăzni să spun că nu ar li psi mult din această şti inţă pentru a avea o cunoaştere completă a semniicaţiilor îele." 1 1 3 Este de crezut că anticii erau mai înţelepţi decât noi, dar vom încerca să acem tot ce putem. N ici un cititor nu poate să nu perceapă structura de tipul „Aşa cum , . . . .

şi " din paragrafele precedente. Se dau comparaţii cu sexualitatea umană, construcţia navelor, olărit, prelucrarea metal ului, pântecele maten, vasele de . . .

sânge, îngrij itul copiilor, tractul digestiv şi agricultura. Un cititor premoden, condus în acest fel de la cunoscut la necunoscut şi negăsind disconti nuităţi evidente între acestea, s-ar putea simţi luminat. Pentru cei analabeţi, procesul de raţionare încă mai constă în mare parte din stabilirea analogiilor. Fusese cazul lui Socrate, într-o măsură demnă de luat remarcat, continuând să ie şi cazul lui Pontano. O altă trăsătură caracteristică a gândiri i lui Pontano - împătăşită şi ea de mulţi contemporani - apare în expl icaţia dată ideii că zodiacul „începe" cu Berbecul. Dinre cele patru puncte cardinale ale traiectoriei soarelui, ne spune el, solstiţiul de vară este prea ierbinte pentru a ace creaţia posibi lă, solstiţiul de iană este prea rece şi uscat, iar echinocţiul de toamnă, „de vreme ce se trece de la uscăciune către răceală, pare a privi mai degrabă către moarte decât către naştere." 1 14 Acceptând echivalenţa impl icită dintre „începuturi" şi „naştere'', el îşi lim itează cercetarea la un domeniu prea restrâns pentru a putea conţine răspunsul corect, care ar i în cazul nostu acela că un cordon continuu, ca zodiacul, nu are început, dar, pentu a uşura munca, noi ne imaginăm începutul anului odată cu echi nocţiul de primăvară, care coincide în mare {în emisfera nordică) cu trezirea la viaţă a plantelor. În plus, el ia în considerare doar cardines, aparent ără a-şi da seama de posibilitatea, cel puţin teoretică, de a selecta un punc t alat între acestea. Aşa se întâmplă şi în alte părţi ale tratatului : adesea se aduc argumente în avoarea unor inferenţe exrase din premise arhaice. De vreme ce ocul, aerul, apa şi pământul re rum sunt principia, trebuie să ex iste în cer o orţă care să le nască şi să le multiplice. 1 1 5 Aceasta a ost descoperi tă în semnele zodiac ale, despre care s-a găsit că sunt domi nate de oc, de apă şi aşa mai depate, până când obsevarea îndelungată ne-a învăţat calităţile deţinute toate douăsprezece. 1 1 6 Raţionamentul a ost spij init printr-o altă obsevaţie: când s-a perceput o anumită

51

A STROLOG I A

ordine în marea varietate a lucurilor şi s-au cercetat cauzele acesteia, s-a găsit că ele au aceleaşi origini

principes). În

cele din umă i nvestigatiile medici lor au

stabil it distribuţia răceli i, călduri i , uscăciunii şi umezel ii, despre care experienţa

ne spune că există, tot aşa cum ne spune că un magnet atrage ieu l . „Cei care le neagă neagă şi simţuile vederii şi pipăiului." În cer, aceste proprietăţi trebuie să existe separat, după cum al bul şi n egu l

nu

pot coex ista în acelaşi loc. Putem

acorda depl ină Încredere concluziilor tradiţiei, căci le „conimă obsevarea zilnică a

evenimentelor ce au mereu loc. "1 17 Ni se dau astel as i gurări în privinţa unei

părţ i d i n întreaga doctri nă ; î ndel ungaul proces obsevare întreprins de antici pare să

ie mai degrabă presupus ca atare, decât

ape i , aemlui şi

oc u lui

studiat iar alegerea pământului,

ca „elemente" usese ăcută

cu prea mult timp în ună

pentru a mai pem ite vreo întrebare. Credul itatea lui Pontano nu este nicidecum i n i n ită. De pi ldă , el se arată

;ceptic în pri v i nţa explicatiei dată de obicei ideii că Luna este un corp umed.

I )a că, aşa cum se spune, Luna şi -ar trage umezeala de la pământ, ne-am putea

aştepta ca aceasta să se răcească şi să cadă înapoi, În omă de p loaie. Despre

Soare însă nu spunem că îşi trage căl dura, nici din sfera ocului, nici din exalaţiile licrbin ţ i ridicate de l a pămân t . De ce nu putem decide pur şi simplu că „umezeala

este o prop r iet at e a lunii"'?1 18 şi ele de asemenea calde, reci, umede şi uscate, la modul mai degrabă „esenţial", decât „material". 1 1 9 Şi în alte locui, Pontano

t ran s onn ă în idei mai subtile credinţele moştenite, ăă a Ic dismge; dar încrederea

otă de acestea i se otiveşte mai

declarând că razele ce

vin

bine decât îndoiala. El explică doctina aspectelor

din direcţ i i opuse se întâlnesc cap la cap, cele în

c vadratură intră în coliz iune din latera l , aşa cum ac uneori vânturile, dar cele t n gonnle şi

sextile „se amestecă prieteneşte şi înaintează împreună, ca şi cum ar

converge intr-un punct unic", „cu atât mai mult cu cât $emnele igonale şi sextile au

ace l a şi gen , în timp ce semnele alate în cvadratură au genuri opuse"120

M odul în care discută casele, deşi graţios şi atractiv, este de asemenea plauzibil doa r la supraaţă. Pima casă este atibuită „pe drept"

(iure) copi lului abia născut,

deoarece ea se înalţă de sub Pământ şi pătunde în regiunea luminată. 1 2 1

A doua,

a llată lângă a c ea s t a , are de a ace cu ucnm, d e o a re ce „tupul nu îşi poate i ndepl i ni datoria ără prov izii " : bani, mobilă şi obiecte domestice în general.

1111tem accomodatius?1 22

Quid

Casa a treia , fratres , este num i tă astfel datorită aptulu i

c:1 , în c a l i tate de animal social, om u l poată în s i ne o dor i n ţă înnăscută de a se i nt�vărăşi; iar

tovărăşia raţi l or şi a surorilor este mai veche şi în acelaşi timp mai

putern i c ă decât aceea a priete nilor (a căror casă

va i

a

cincea, i m ediat după

52

ŞT I I N Ţ E L E OCULTE A L E R E N A Ş TER I I

parente s). 1 23 Raţionamentul, tipic pentu argumentarea avorabilă (sau pentru explicaţie� cele două nu se prea disting) date de regulă doctrinei caselor, reprezintă cu idelitate genul de parabolica similitudo împotriva căreia protestase Pico. La el se întâmplă şi cu restul acestui lung tratat. Nu se contracarează nici una dintre obiecţiile pe care le-ar putea aduce un sceptic moden şi se imaginează doar câteva posibi le. Trebuie să ne amintim, că, bineînţeles, cu excepţia Cărţii a XI I-a, intenţia lui Pontano este de a inoma. El nu a prevăzut nevoia de a da un răspuns eventualelor contestăi ; dar, tocmai din acest motiv, lucrarea pune limpede în lumină obiceiurile intelectuale care au uşurat asimilarea credinţelor astrologice. Deşi aceste reacţii timpurii la atacul iniţ iat de Pico erau semnate de autori italieni, o altă replică, dată de „matematicianul şi izici anul" Jakob Schonheitz, publ icată în în 1 5 021 24 , arată că tratatul lui Pico a trecut Alpii destul de rapid. Dacă obice iuri le mentale eta late de Apologia astrologiae rămân l ipsite de distincţie, ele sunt poate reprezentative şi pentu alţi practicieni , care cunoşteau lucrarea lui Pico, dar nu binevoiau să răspundă. Cartea lui Schonheitz are un ton urios, iar metoda de argumentare e reprezentată de citarea autoităţilor, în special a celor scripturale. Se intenţionează, pare-se, nu aducerea unei contribuţi i la o cercetare de importanţă maj oră, ci punerea la adăpost a unei activităţi preţuite. Nimeni, ni se spune la început, nu a mai scris împotriva astrologiei cu mai multă orţă, cu mai multă învăţătură, sau cu energie şi înverşunare mai mari decât Pico, ale cărui muşcături şi lătrături merită această dojană. Qui dicit q u od vuit,

audit quod non vuit. Ală, cititorule, că astrologia este olos itoare şi necesară rasei umane, deoarece îşi înalţă adepţii către ceuri şi îi învaţă despre cele de sus.12.i Faptul că ignoranţii cu pretenţii de cărurari (inocti clericull), abia capabili de a atinge coaj a scripurilor, îndrăznesc să le sâşie măuntaiele, e un semn al decăderii vremurilor. (Atât de repede încetează Pico de a mai i „învăţat"). Ei varsă aară orice le ajunge la gură, chiar dacă vine din gâtlej, doar pentru că nici o persoană cu greutate nu le-a întrerupt vorbări a. 126 E l impede că Schonheintz intenţionează să remedieze chiar el această scăpare. Argumentarea propri u-zisă începe prin a lăuda astrologia, ca cea mai înălţătoare dintre atele omeneşti , obiectul său de studiu i i nd cel mai putenic şi cel mai puţin couptibil dintre lucurile create, considerat divin în Antichitate şi având de a ace cu atrium-ul sau curtea din aţă a lui Dumnezeu. Numele ceului însuşi, caelum, v ine, după cum ne spune Pl iniu, de la caelatura, „arta de a grava". Naso (adică Ov idiu) ne-a învăţat în cântecele sale că noi ne-am născut pentru a-l studia; Crissipus şi Posidonius i -au adus laude, ca păţii dintâ i a

ASTROLOGI A

53

uni versului . 1 27 După acest exordium, trecem l a amănunte . Iniţiatoul atacului din acest moment Disputationes şi autorul lor nu mai sunt identiicaţi - ne-a ceut „Nu mergeţi la magi", ără a adăuga „doar dacă nu, umând o stea trecătoare, nu

îl veţi găsi pe poate Dum nezeul ce a creat stelele, născut şi adăpostit într-o

iesle". Nici un om care e rudis & illustrium artium ignarus nu poate distinge

între superstiţios şi natural . Adevăratul mag este duidul galic, profetul egiptean, gimnozoul indian, „zodieul" asirian, ilozoul grec, înţeleptul latin (sapiens); dar mai ales el este cineva capabil de a prezice viitorul cu ajutorul stelelor şi al altor mij loace, aşa cum e de acord şi Ieron im. 1 28 U rmează apoi de iniţiile date .,astronomie i", „astrol ogiei" şi „matematicianului", peste care trec; dar aceste discipline sunt toate honestissimae şi, ca arte matematice, sunt mai demne de încredere decât restul, certiores reliquis. Septuaginta respinge acuzaţia că ele ar presupune contacte cu demonii. Schohe intz trece apoi la ceea ce el numeşte primele rei concluzii ale adversarului. 129 Nu vom umări substanţa argumentaţiei date, pentu a ne concentra asupra procedeelor. Acestea constau, în mare parte, d i n acumulări de citate ale autoităţilor: Ovidiu, Iuvenal, Pcto siris, Savonarola, Virgil, Eclezistul, Sântul Toma din Aquino, Pliniu. Cato, Varo, Columella, Palladio, Se neca, Vi ncentius, August i n , Albertus M agnus, Bern ardinus de S e n i s , Honaventura, Antoninus, Ptolemeu, Cicero şi Isidor, apar p e doar câteva pagini. 1 0 Deşi s e ace o oarecare deosebire între autori i creştini ş i cei păgâni - de exemplu,

Georgicele lui Virgil sunt citate ca dovadă a aplicaţi i lor agricole ale astrologiei se

tinde în general spre tratarea respectuoasă a oricărei surse antice. Dacă

Schonheitz se simte scandalizat pe de o parte din pricina insultei aduse profesiunii sale, un alt motiv constă din indignarea provocată de ceea ce îi pare neruşinare. Nu este însă oarte probabil ca unui autor capabi l de a ţinti spre o reputaţie de nivel european scriind în latină să îi lipsească de tot ascuţimea m inţii, iar

Schonheitz are uneori şi idei bune, de pildă atunci când vorbeşte despre liberul arbitu . Deşi se n i întâmpl ă adesea să del iberăm asupra întrebării cât este de inţelept să ne lăsăm în voia sentimentelor, anumite acte, cauzate ex primis motibus

unimi, nu lasă loc pentu alegere, ci o precedă, aşa cum ne arată pri ncipiul legal potrivit căruia impulsuri le nu se pedepsesc. Alte predispoziţii sunt oarte putenice, planetele cărora le corespund aectele tupeşti iind motores spiritum . 1 1 1 In

general, însă, chiar mai mult decât B e l l anti şi Pontano, Schonhe itz n u reuşeşte

-.ă îşi concentreze atenţia asupra întrebărilor „de ce?" şi „cum?" şi se simte în

largul său doar când contrazice pin multiple citate anumite airmaţii. Pin această tendi nţă, el este probabil reprezentativ pentru tradiţia astrol ogică, căci tratatele

54

ŞTI INŢELE OCULTE A LE R EN AŞTERf l

tipice ale epocii rezolvau di sputele acordând preerinţă unei autorităţi, sau unui set sau alul de autorităţi. După toate aparenţele, de-a lungul întregii peioade de aprinsă controversă, astrologii şi-au văzut liniştiţi de treaba lor. Cum pe noi ne interesează procesele gândirii, nu doar modurile de argumentare, vom examina câteva documente al căror scop nu era in principal apologetic. Î ncepem cu o scurtă privire asupra a două cărţi de Girolamo Cardano, o persoană înzestrată cu talente ieşite din comun. Cardan se număra printre cei mai străluciţi şi mai originali din secolul său medic, astrolog, matema tician şi om de ştiinţă - şi este de aşteptat ca în cartea ce i-a adus celebritatea să apară partea lui cea ma i bună. Libelli duo: Unus, de

supplemento almanach, alter, De restitutione temporum & motuum coelestium132

conţine, în ciuda titlului, o a treia secţiune, prezentă pe pagina de titlu cu numele

/tem geniturae LXV. insignes casibus & fortuna, cum expositione. Pri mele două păţi, în ciuda aptului că nu reuşesc să pună sub punctele de plecare ale astrologiei semnul întrebări i, se apropie, prin modul de a discuta enomenelor celeste, de adevărata ştiinţă, chiar mai mult dec ât Pico.

Supplementum almanach se împarte între astronomie şi astrologie. Î n cea mai mare parte se di scută, în termeni matematici soisticaţi, probleme c a deteminarea polilor tereşti ş i zodiacali, cercuri le d e intersectie al e serelor celeste, anumite constelaţii, olosirea instumentelor de obsevaţie, numele şi magnitudinile a optzeci şi opt de stelele; se descrie inluenta stelelor verticale - stele de la zenit asupra obiceiurilor şi se cercetează norocul şi preschimbări le lui în uncţie de loc.

De restitutione este predominant astrologică. Se acordă o atenţie considerabilă lungimi i reale a anului, care se stabil ită în inal la 365 de zile, 5 ore, 48 de min. 4 1

sec. 47 ter. 3 8 quar. 43 quin. 1 O sex.133 se mai discută motivul pentu care Ptolemeu

credea că soarele are o absidă ixă, de ce greşea acesta în privinţa mişcării Lunii,

ca şi traiectoriile reale ale lui Satun, Marte şi Lunii. Impresia generală este că, deşi s-a născut prea devreme pentru a deveni o igură maj oră în procesul de dezvoltare a ştiinţei inductive, Cardan se mişca măcar în direcţia cea bună. Ajungem astel la Geniturae, cu care ne vedem transportaţi înapoi în atmosera cvasi-mitologică. Din horoscopul lui Petrarca alăm că eleganţa poeziei acestuia se datora prezenţei lui Jupiter în cas a lui Mercur, care se găsea în cvadratură (ceea ce este ciudat) cu Venus; despre Pico, ni se spune că prezenţa Lunii în casa a opta i-a dat o minte tulburată şi că îi lipsea puterea de judecare, Luna iind în cvadratură (quia radiatio quadrata est)� despre Cardan însuşi, că era condamnat la a îndura un slăbiciunea stomacului şi a creierului, comploturi,

ASTROLOGI A

55

duşmani, pierderi ale averii, abuzuri, primejdii extreme şi o reputaţie proastă în rândurile publicului. Î n inal, lăsăm deoparte cartea, cu sentimente amestecate de admiraţie şi exasperare, nelămuiţi în pivinţa unui tip de inteligenţă ce îi pemitea lui Cardan să îşi asume li bertatea de a-i corecta pe antic i, dar şi să acorde credit câtorva dintre cele mai îndoielnice idei ale acestora. După cât se pare, Cardan ştia de existenţa atacului in iţiat de Pico, dar este posibil să nu i catadi csit să îl

citească .

Tractatus astrologicus a l l ui He nricus Ranzovius 134, o lucrare apăută mai târziu, ne permite să întrevedem ex istenţa unui anumit scepticism, dar a ost menit ca manual la îndemâna tuturor. Şti inţa astrologică este undamentată empiic; deşi se poate uneori dovedi că prevestiri le useseră greşite, astrol ogia „tinde cel mai adesea să ie adevărată, cu condiţia să se cunoască momentul real al naşteri i, iar zodierii să ie pricepuţi. Căci ea s-a repetat timp de multe sec ole, în care nenumărate evenimente s-au desăşurat l a fel şi au ost precedate de aceeaşi combinaţie ale semnelor, astel încât arta s-a întemeiat pe obsevaţia recventă şi înregistrarea tuturor date lor."135 Astrologia este însă atât de complexă. încât până acum nimeni nu a explicat-o în întregime înr-o singură carte; ceea ce încearcă Ranzovius, pentru a-şi scuti c ititorii de eort şi cheltuială. Păţile respective ale discuţiei sale se ocupă de cinci modui de a real iza horoscopul, cele douăsprezece case, semnele zodiacale, planete, stelele ixe, preziceri şi câteva probleme speciale. Totul este clar, detal iat şi practic, dar nu deensiv. Dacă Ranzovius ştia de provocarea lansată de Pico, probabil cons idera că i se dăduse de mult răspunsul otivit. Mai apăreau din când în când şi alte tratate practice: de exemplu, Astrologia

gallica de Jean-Bapti ste M arin de Vil leranche, pub l icată postum în 1 66 1 . 1 6 Marin a ost u ltimul astrolog o icial a l Franţei şi este pivit cu multă stimă de către Jean Hieroz, un activ promotor modem, care considera lucrarea „mai derabă cea mai timpuie abordare ştiinţiică

a

astrol ogiei, decât ultima reprezentantă a

astrologiei tradiţionale". Nu am citit toată lucrarea, întinsă pe mai multe volume, dar păţile pe care le-am văzut nu adeveresc această descriere. M orin poate i descris ca un tradiţional ist avansat care accepta postulatele undamental e - aşa cum trebuie să procedeze orice astrolog - dar le aducea modi icări, în lumina a ceea ce considera drept date astronomice mai exacte, cum ăcuse Cardan. Astfel, ci acoperă cu dispreţ încercările lui Fin icus Matenus de a realiza horoscoapele

lui Alexandu cel Mare, Homer şi Ahile137 şi deineşte lungimea anului „pe baza ideilor lui Tycho, revizuit de Kepler"138• Ch iar şi în 1 7 1 7, Henry de Boullainvill ier,

,,

Ş T I I N Ţ E L E OC U LT E A L E R EN AŞTER I I

1 1 1 a l său Trate d 'astrologie 1 39, m a i sc ia c a m c u acel aşi scop. Asemenea lucrări , reprezentative pentu o întreagă clasă, interesează prin modul în care conceptele tradiţionale sunt transomate ş i rainate. De exemplu, de Boullainvil l ier are o secţiune denumi tă „Des positions heliocentriques". 140 Dar aceşti autori nici nu atacă, nici nu apără rădăcinile astrologiei, punctul ei cel mai vulnerabil . Ultima lucrare din perioada respectivă care să încerce acest lucru pare să i ost Universa astrosophia naturalis a lui Antonio Francesco de Bonatti ( 1 687), 141 asupra căreia ne vom opri înainte de a ne întoarce spre alte atacuri ce i-au unat lui Pico.

Bonatti, oarte onest, intenţiona să prezinte cazul astrologiei în Cartea I prin raţiune şi în Cartea a II-a prin experientia. El studiase acest subiect din fragedă tinereţe, dar a descoperit că atâtea erori şi superstiţii îl înnegurează, încât

aliquid veritatis radius vix apparuerit, 1 42 nu pătrunde aproape nici o rază de

lumină. Totuşi, în cele din umă el a hotărât că, în c i uda înţelegerii inexacte a multor cauze şi eecte şi a mişcări l or cel este, „s-ar putea discene întotdeauna ceva ce e adevărat şi ştiinţiic". El a procedat prin umare ca şi agricultoul care smulge cu gijă plantele otrăvitoare de pe câmpuri, ca să nu le dăuneze celor olositoare. Cu siguranţă, este nevoie de între 200 şi 300 de ani de observaţie pentru a accepta probabilitatea unor raţionamente; dar noi ne alăm în posesia unor obsevaţii exacte rămase din secolele precedente, adnotate şi interpretate în tabele, iar Cardan le oloseşte pe acestea pentu a exempl iica nişte cazuri de preziceri corecte ale morţi i. Î n rest, abordează astrologia ca pe o ştiinţă naturală, care înalţă mintea spre contemplarea lui Dumnezeu. Cei ce cred că el le acordă stel elor o putere prea mică trebuie să ale că, deşi ceuri le deţin un anumit control asupra pasiunilor, l ibertatea umană rămâne intactă, raţiunea neputând i depăşită în vreun el de ceea ce este sensibi l sau izic . 1 43 Acest pri ncipiu, care nu a mai ost încă pus în lumină, era oarte reprezentativ în rândurile credincioşilor şi necesar reconcil ierii dintre astrologie şi teologie. Fără el, cartea lui Bonatti nu ar

i putut obţine aprobarea Inchiziţiei, ca neconţinând nici o idee opusă credinţei, principiilor sau bunurilor obiceiuri catolice. Dovedirea prin raţionament şi invocarea autorităţii conţine multe idei dej a amiliare, dar şi admiterea aptului că astrologia este luată în derâdere de cei mai mulţi il ozo i ai timpu lui. Atât de mult se schimbaseră lucurile până în 1 687. Cu toate acestea, Bonatti observă că oamenii obişnuiţi sunt nerăbdători să cunoască vi itoul ş i că există un „recurs univ ersal" la ghicitorii ambulanţi şi circarii cu reputaţie dubioasă (circulatores . . . infames praestigiatores). 144 El emite din nou aimaţia comună că astrologia îşi are originile l a caldeeni şi egipteni şi

A S T R O LOGIA

57

acceptă opinia potrivit căreia cei trei Crai veniţi de la Răsăit pentru a-l venera e copi lul Cristos erau sapientes seu magos. Împăratul Hadrian era un priceput astrolog, care şi-a prezis propia moate; Dicletian era un amator care a prevestit în aţa Senatului că îl va uma iul său, sau nu îl va uma nimeni; iar printre cei ce credeau se numărau şi regi moderni, ca Mathias al Ungari ei şi Împăratul Frcdeick. 145 După alte astel de citate şi exemple, autorul trece la rationes şi declară mai întâi că, dacă nu ar exista stele pe cer, iar Soarele nu ar străluci, lumea ar i oarte dierită. Faptul că purtăm haine diverse arată că simtim schimbările temperaturi i; şi se continuă prin a re laţiona anotimpurile cu mişcările soarelui de la un semn zodiacal la altul. Dacă schimbările ar fi lăsate în întregime pe seama Soarelui, obiecţia evidentă este că nu toate primăveri le sunt fertile, sau toate ienile rec i . P e undalul regularităţilor generale exisă diferenţe, cauzate de planete. Astel, o conj uncţie între Marte, Mercur şi Jupiter - trei planete ierbi nţi - într-un anumit aspect cu soarele dă o iană caldă. 146 O altă dovadă o constituie diferenţele dintre oameni , dintre care unii sunt iuţi şi isteţi, alţi i religioş i, unii pătunzătoi, unii şterşi. Nu umează oare că vitezele vaiate ale planete lor au vreun eect? Iar acesta nu este întâmplător, ceea ce ar însemna negarea providenţei divine. Mai mult, se ştie că mareele sunt controlate !e lună. Toate aceste „motive" sunt susţinute prin obişnuita serie de nume prest igioase : de data aceasta, Julius Finicus, Ptolemeu, Manilius, Cicero, Fracastorius, Aquino şi Du Hamel.147 Părerea că inluenţele celeste acţionează în mod necesar asupra iinţelor omeneşti trebuie condamnată la fel de erm ca şi nebunia de a crede că ele nu au nici o putere. Totuşi, de vreme ce ele afecteaă pasiunile, ără a le consrânge în întregime, astrologul creştin nu trebuie să prezică evenimente particulare, ut Cardanus testatur, iar astel va putea evita conlictul cu Sănta Biseri că şi cu Părinţii . 148

Bonatti citează din Scriptură un pasaj preerat al apărătorilor astrologiei pentru a veni în sprijinul i deii că ne este pemis să citim în stele: „Ceu l vădeşte slava lui Dumnezeu, iar bolta Îi arată lucrarea" . 149 Aici încee o argumentaţie orientată în contra a treizeci de obiecţii aduse ştiinţei respective. 10 Replic ile sunt uneori comune, ca atunci când Bonatti repetă argumentul des întâlnit că, dacă stelele nu ar avea nici o treabă de ăcut, înseamnă că Dumnezeu le-a creat degeaba. 1 5 1 El se ocupă mult de ami liaul argument al contrastelor dintre gemeni; pintre exemplele avorite se numără cazul biblic al lui Iacob şi Esau. Combătându-l, el adaugă argumentelor obişnuite, potri vit cărora de regulă momentele naşterii di feră, prin intervale vaiind între treizeci de minute

ŞTI I NŢELE

OCU LTE

A LE R EN A ŞTE R I I

ş i două ore, alte sugestii, mai mult ingenioase decât convingătoare: nu s e pimeşte în

acelaşi timp în pântec toată sămânţa bărbătească şi, cum cele două inimi sunt

separate ori zonturi le lor astrologice sunt diferite. 152 Confruntat cu un alt contra-argument convenţional , spunând că dintre doi copii născuţi în acelaşi loc şi în acelaşi timp, unul poate deveni rege şi celălalt plugar, el îl citează pe Junctius, pentu a demonstra că nu există asemenea naşteri şi că, oricum, stelele operează secundum mate riam subiectam, în uncţie de materia receptoare şi că sorţile

simi lare vor părea di erite la oameni situaţi diferit. 153 Obiecţia potrivit căreia numele animale date semne lor zodiacale sunt absurde este contracarată prin aimaţia, din nou împumutată de la Junctius, că pri ma oară au ost deteminate inluenţele astrel or, iar numel e potrivite au ost alese după aceea. 1 54 Ne l ipseşte însă spaţiul necesar pentru a trece în revistă toate răspunsurile, dintre care multe deveniseră deja standardizate; trebuie să trecem acum la seia de idei lor adm ise, introdusă de titlul „Ce să urmăm şi ce să respingem din astrologie." 1 55 Ceea ce urmează dezvăluie umele lăsate asupra credinţei în astrologie de aproape două secole de di spută. Erorile din practica astrologică, spune Bonatti, se datorează mai multor cauze: i gnoranţa, avariţia, un mod ascuns sau obscur de a scrie, transormarea sensului pri n traduceri le din caldeeană în arabă şi de acolo în greacă şi latină, pierderea unor documente val oroase şi coruperii textelor. 156 În plus, pozitiile stelelor s-au schimbat aţă de epoca lui Ptolemeu, iar arab ii, stând cu gândul la bani , au inventat horoscopul selenar şifotunam partes. 1 57 Nodurile sunt puncte imaginare şi nu au vreo importanţă ca atare. Capul B alauului nu conţine vreun antidot pentu otrava vărsată de coada acestuia. 1 58 Concesia următoare surprinde: „prin umare, alegerile sunt nesăbuite, (nugae) , iar dom inaţia planetelor asupra orelor reprezintă mai degrabă o invenţie a artei magice decât a astrologi lor."159 Trebuie să ne oprim puţin asupra acesui punct. O parte a întregii teorii, până acum rămasă neexplicată, are de a ace cu dominaţia planetelor asupra iecărei părţi din noapte şi zi . Perioada dintre răsăritul şi apusul soarelui, indierent cât de lungă sau scurtă ar i ost, era împărţită în doisprezece părţi, ca şi perioada dintre apus şi răsărit. Acestea reprezentau „orele inegale". prima oră de după răsărit era guvenată de planeta tutelară a zilei (Soarele dumi nica, Luna luni, Marte marţea, Mercur miercurea, Jupi ter joia, Venus vinerea şi Satun sâmbăta), iar orele următoare erau guvenate de celelalte planete, în ordinea Soare - Venus Mercur - Lună -- Satun - Jupiter - Marte, până când seria se încheia şi începea din nou. Astel, Soarele guvena prima, a opta, a cinci sprezecea şi a douăzeci şi

59

ASTRO LOGIA

doua oră din ziua de duminică, iar lunea, iecare a opta oră, începând cu a cincea. Luna guvena orele a patra, a uns p r ezecea şi a optsp rez ecea din duminică şi

prima din propia sa zi, lun i. Şi aşa m ai departe în restul săptămânii, cum se poate

vedea prin calcul area până la sârşit a sistemului.10 Dec i a le geri l e " , sau găsirea zil elor şi o rel or potrivite pentu a începe sau a evita anum i te activităţi depindea oarte mult de acest sistem. De exemplu, o propu nere de amor putea i ăcută cel mai b i ne în ziua lui Venus şi în orele dominate de aceasta, cu condiţia ca poziţii le celorlalte corpuri cereşti să nu ie osti le. Hotărând că inluenţa depindea exclusiv de poziţie şi că razele bat cu cea mai mare oţă de la zenit - o idee recventă, ce „

contrazicea viziunea potrivit căreia cele mai putenice erau planetele şi stelele ascendente - Bonatti nu respingea doar întreaga tradiţie a orelor planetare, ci împreună cu aceasta renunţa curajos şi la s atu rile despre alegeri, saturi ce

omau partea cea mai impoantă a rechizitelor şi meseriei astrologului profesionist

şi aducea cel mai mare ven it. Faptul că era di spu s să meargă atât de departe

i l ustrează intruziunea treptată în j udecata de tip m i t o l o g ic şi analogic a

modal ităţilor de gândire ce anunţă izica modenă. Î n alte părţ i, el este mai puţin îndră zn e ţ . Deşi pune la îndo ia i ă caracterul „prietenos" sau „ostil" al aspectelor161, nu le exclude di n proprii le horoscoape.

Dă crez are , dar păstrând an um ite rezeve, ideii domiciliilor planetare (non omnino

.fabulosae sunt1 62 ) şi „slavei" şi „demnităţii" planetelor, dar numai pentru că

gă s e şt e o j ustiicare izică pentru acestea. Îşi dă seama că mişcările retrograde1 63

ale pl ane tel or sunt doar aparente. Nu putem însă să stău im prea mult asupra acestei secţiuni , ci trebuie să aruncăm o scurtă privire la cele 329 pagini de horoscoape, menite s ă oere o j ustiicare experimental ă adevărurilor astrologice.

Această parte a doua a că ţ i i se apropie, mai mult decât orice alt lucru cunoscut mie, de a an tic ip a tentativele lui Choisnard, Jung şi ale altor cercetători modeni, de a undamena o aut enti că veriicare inductivă. Rezultatele sprij ină c onv i ngerea l u i Bonatti că vieţile oamen ilor sunt inluenţate de stele pentu că l umea de sus se l e agă de cea de jos ca un mic rocosm os de mac rcosmosu l din c a re a provenit. 14 Horoscoapele sunt grupate pe secţiuni, după cum persoanele respective

au

murit de timpuriu, după naşt ere , sau în prima copilărie, au avut o moarte

violentă prin sa bi e , oc, apă, sau căderi, au avut de î n fu n tat primejdii, dar au supravieuit şi, în inal, câteva seturi de gemeni . Ni se precizează că nu au ost

acceptate decât momentele naşteii certi icate de registrele pub l i c e (a motuoum nuitriculis) sau de prieteni demni de încredere, toate putând i veri icate cu w;;urinţă. 16� Re zul tat ele sunt interesante şi i -ar putea impresiona pe unii ci t it or i .

ŞTIINTELE O C U LTE A L E R E N A ŞTE RI I

Apare o sursă obişnuită de posibile erori : cum Bonatti este oate sceptic în privinţa exactiudinii ceasuilor (lncertitudo igitur omnis, ex Horologiumfallacia emanat1>) şi, mai mult, bănuieşte că, de cele mai mul te ori , nu ne putem baza pe ceea ce ni se spune despre timp, el a „rectiicat" în felul obişnuit momentele naşteri i . Realizându- şi propriul horoscop, el a trebuit să introducă o schimbare de 44 de minute pentu a aduce luna într-o poziţie care să uşureze naşterea (Luminare impulsum mei origini dedisse ).167 Salutăm hotărârea lui Bonatti de a nu interveni în privinţa orelor, spre deosebire de minute161, ără a rămâne convinşi că a ales momentele corecte; iar eventualele schimbări au ost, în mod inevitabil, în avoarea poziţii lor şi coniguraţii lor care corespundeau cel mai mult unor apte de viaţă cunoscute. Totuşi, măsurile de precauţie erau neobişnuite pentu acea perioadă, iar dintre toate argumentele în sprij inul astrologiei scise în timpul Renaşterii, nici unul nu ajunge să îl impresioneze atât de mult e scepticul moden.

I. Alte atacuri

Cu acest dcument încheiem exempl iicarea scrierilor pro-astrologice şi ne întoarcem la atacuri, care au umat întucâtva apaiţiei lucrării Disputationes a lui Pico. Prima, în termeni temporali, pare să i ost Contra L 'astrologia diuinatrice

( 1 497) a prietenului lui Pico, Girolamo Savonarola, despre a căui inluenţă posibilă asupra acestuia s-a vorbit deja!69 Conexi unile sunt cl are: într-un „Proh emio", Savonarola laudă Disputationes şi airmă că scopul l u i este de a ace accesibi l publicului neşcolit ceea ce demonstrase Pico pentu publicul învăţat: că astrologia div inatori e este în întregime alsă şi superstiţi oasă. El va arăta mai întâi că astrologia divinatoie este condamnată de doctrina creştină, apoi că este conrară fi lozoiei naturale şi în sârşit că este în sine vană şi înşelătoare . 170 ima secţiune este argumentată într-un mod convi ngător, dar nu oarte original . N umai Dumnezeu, pentru care vi itoul este o parte a prezentului eten, poate prevedea acele evenimentel e viitoare ce nu constiuie urmările unor cauze necesare. Scripturile îi dau adesea în vileag pe alşii profeţi şi ghicitori, iar putinţa de a prezice a lui Dumnezeu Îi dovedeşte divinitatea, care nu ar mai i la fel de mare, dacă pretenţi i le astrologului, cum că poate vedea viitoul, ar i întemeiate. Dumnezeu a acoperi t cu di spreţ mândria babi lonienilor pentu astrologia lor, spunând prin gura lui [saia (47: 1 0): ,,Înţel epci unea şi şti inţa ta te-au amăgit". 1 71 O menţiune a lui Ieremia l O se referă probabil la versetul 2 : „Nu vă luaţi după

ASTROLOG I A

61

elul de vieţuire al neamurilor şi nu vă temeţi de semnele ceului" . 1 72• Ideea că Avraam i-a învăţat pe egipteni astrologia, sau că Moise era astrolog, poate i negată la fel de uşor cum poate i airmată. 1 73 În plus, Augusti n se opune astrologiei, care spune că astrologii prevestesc corect doar dac ă îi aj ută demonii şi că apelul la horoscoapele copiilor este o mare greşeală şi o şi mai mare nesăbuinţă; i se opun şi S. leronim, S. Vasile, Sf. Ambrozie, S. Ioan Chrisostomul, Origen, S. Grigore şi Aquino. 174 Secţiunea se încheie cu citarea unor condamnări pronunţate de Biseică şi de legea romană, din timpul lui Tiberiu până în epocile lui Theodosius şi Iustinian. 175 Partea a doua încee pin a nega ideea că la Aristotel, Platon, Pitagora, sau Democrit se poate găsi ceva care vine în spij inul astrologiei. Plotin a scris despre acest subiect, dar a decis în inal că astrologia era plină de deşertăciune şi minciun i . Apuleius a luat-o în derâdere; Averroes a sâşiat-o (la lacera); într-un ragment grecesc din Centiloquim absent din toate traducerile, Pto lemeu a recunoscut că evenimentele particulare pot i prezise doar de către cei cărora li s-a dăruit lumina divină. Pe scurt, în ciuda punerii minc inoase a unor lucrăi astrologice pe seama lui Aristotel şi a Albertus Magnus, „nu găsim nicăieri că vreun cărturar a practicat această astrologie". Cei ce credeau în ea erau persoane cu judecată puţină şi mai degrabă barbari decât înţelepţi. 176 Cât despre autoritatea antică primă, Ptolemeu, Savonarola arată în diverse moduri că acesta deţi nea poca philosophia. 177 De la autoităţi, Savonarola trece la raţionament. Cogniţia, aimă el, începe cu senzaţia şi trece, prin imaginaţie, către intelect; dar evenimente le vi itoare, neaccesibile simţurilor, pot i ghicite doar pe baza experienţei trecute, de pi ldă, atunci când spunem că un copac uscat va înlori şi va ace fucte. În plus, în treburi le umane l ibeul arbitu pemite diverse desăşurări, după cum ramura unui copac poate i transormată într-o masă, o uşă, sau un stâlp. Prin urmare, �xistă o deosebire clară între, să spunem, prezicerea unei eclipse, care este sigură, ii cea a unui eveniment care i se va întâmpla unei i inţe omeneşti. l78 Acolo unde

conexiunea dintre cauză şi efect nu este necesară, ci per accidens, nu poate exista siguranţă; iar de vreme ce astrologia se ocupă mereu de accidente, ca este l ipsită de sens. 1 79 Să presupunem, de exemplu, că un astrolog l-ar declara pe -ineva predispus să devină căpitan de soldaţi. Real izarea acestei prevestiri poate ii împiedicată de boală, convingere, sau destrăbălarea simţuri lor, sau de moartea de mâna altcuiva, sau de lipsa prilejului, sau de rănirea prin cădere şi aşa mai depate, la ncsfărş it. 180 Chiar dacă acceptăm, touşi, că toate evenimentele sunt

62

ŞTIINTELE O C U LTE A L E R E NAŞTERII

scrise în stele, aşa cum sunt scrise în Mintea Divină, noi nu le-am putea citi corect, deoarece cunoaşterea cerurilor ne este limitată la ceea ce vine printr-un singur simţ, acela al vederii, care nu ne poate spune nimic despre proprietăţi ca

uscăciunea şi căldura. 1 8 1 Pe de altă pate, cum poate fi deosebită inluenţa stelelor de alte orţe?182 Chiar dacă razele stelelor ar coborî asupra noastră în linie dreaptă,

până la sosire ele se răspândesc peste tot, aşa cum vedem că ac razele Soarelui, astel încât este imposibil să le izolăm. 113 Savonarola adaugă multe alte motive pentu scepticism pe lângă acestea. Semnele zodiacale sunt icţiuni inventate de om. Leul se putea numi la fel de bine şi câine şi ne-am putea imagina cele douăsprezece zodii ca nişte case, castele sau copaci. 1 84 Pe lângă a i nesăbuite, horoscoapele sunt şi inexacte, deoarece astrologii nu stau să aştepte momentul naşteri i, cu astrolabele în mână şi având mereu cerul senin deasupra lor, pentru a putea i observat. Chiar dacă ar i aşa, astrolabele sunt imperecte iar razele pot i reractate de aburi; cât despre eemeride, ele sunt adesea eronate. În orice caz, de ce nu ar i consi derat drept citic momentul concepţiunii, sau, ş i mai bine, cel în care Dumnezeu introduce în ăt suletul inteligent (anima intelletiua)? Liberul arbitu poate ace ca previziunile să nu se adeverească; ori, dacă libertatea nu există, ce importanţă mai poate avea vizita Ia astrolog?185 E mai bine să umăm satul capriciilor sau al imaginaţiei

(phantasia), decât pe cel al unui căutător în stele. Cezar, care dispreţuia astrologia, a ost norocos, iar Iulian Apostatul, care nu o dispreţuia, a ost nenorocos . 186

Cât e de nătâng să alegi momente astrologice avorabile pentru a încăleca un cal, sau a urca pe o navă, sau a pune prima piatră

a unei clădiri,

sau a îmbrăca un strai

nou! Să presupunem că în cursul călătoriei trebuie să coborâm de pe cal ; trebuie să consultăm astrologul şi pentu momentul potrivit ca să acem asta? Răul nu vine de la ceruri, ci dintr-o dispoziţie neavorabilă a materiei, sau din reaua-voinţă a iinţelor omeneşti. 1 87 Miracolele divine nu sunt produse de conjuncţii avorabile, ci prin slava Sfântului Duh. 1 88 Pretinsa ştiinţă este combătută şi prin eşecul previziunilor. Conom lui Albumasar, creştinătatea avea să dureze doar 1 460 de ani, deşi ne alăm în 1 497; Abraham Evreul (Habraam iudeo) a prezis venirea lui Mesia în 1 444 sau 1 464, când, în schimb, evreii au ost alungaţi din Spania şi au avut mai multe de suferit decât în orice epocă, de la distugerea Ieusal imului până astăzi. Amaldo din Spania a prezis venirea Anticristului în 1 345. 189 S-a tins către a se ţine minte doar succesele astrologiei, care sunt adesea produse ale întâmplări i, şi către a se uita eşecurile. 10 Se menţionează în treacăt şi diicultatea de

a

acorda încredere gândirii analogice: se ace o legătură între Mercur

şi

63

A STROLOGIA

creştinism deoarece mişcările lui sunt greu de înţeles, aşa cum dogmele creştine sunt diicile; nu s-ar putea spune la el de bine că Mercur se opune creştinismului, laquale non e volubile come Mercurio?191 În termeni proprii, micul tratat este argumentat cu oţă. Gian-Francesco Pico, care a editat şi a publ icat volumul de Disputationes a mai ce lebului său unchi, a atacat el însuşi astrologia în Catea a V-a din De re rum praenotione ( l 506), 1 92 lucrare îndreptată şi împotriva al tor practici di vi natorii, ca geomanţia (Cartea a VI-a) şi magia (Cartea a VI I-a). Ideea undamentală de la care poneşte, ca şi celălalt Pico, este că „Revelaţia divină provine doar de la îngerii buni şi de la Dumnezeu şi în nici vreun alt fel, nici de la îngeii răi, nici de la natură."193 Deşi scopul lui princ ipal era de a extinde la domenii mai largi argumentul unchiului său, a cincea carte conţine douăsprezece cap itole, corespunzând mai mult sau mai puţin celor douăsprezece căţi din Disputa tiones, repetând sau vari i nd uneori argu mente l e unc hiului, dar

amestecând şi alte materiale şi obsevaţii propri i.194 Primul capitol de după introducere enumeră şase motive date de astrologi în sprij inul disciplinei lor. Primul, provenit de la Aristotel, este combătut în capitolul al trei lea, iar al doilea, bazat pe inluenţa c lară a soarelui şi a lunii, este abordat în capitolul patru. Capitolele umătoare au de a ace cu dispreţul matematicienilor aţă de astrologie, cu dezaprobarea arătată de legile divine şi civile, zădănicia alegerilor, 195 incetitudinile în privinţa numărului de ceruri şi de stele şi alte dezacorduri între autori şi princi pii. D iscuţia nu e deloc simplistă sau neglijab i lă, dar, cum corespunde în mare cu Disputationes, nu e nevoie să ne oprim asupra ei. Vom încheia cercetarea tratatelor selectate, prin luarea în considerare a trei dcumente, scrise de un teolog, un medic-teolog şi un umanist cu interese variate. Primul dintre acestea este o lucrare scută

a

lui Jean Calvin, Traite ou

Avertissement contre I' astrologie qu 'on appelle judiciaire et autres curiosits qui regnent aujourd' hui au monde ( 1 549).16 Cunoştinţele lui Calvin, atât despre

astrologie, cât şi despre astronom ie, nu erau perecte: de exemplu, credea că luna este plină atunci când „se apropie" de soare. 197 De asemenea, el se arată dispus să accepte destul de multe. Medic ii, spune el, îşi olosesc bine cunoştinţele

despre cer când aleg momentul oportun pentu a lua sânge sau pentru doza pilulele şi leacuri le, căci trebuie să mărturi sim că există quelque convenance în tre astre şi tupurile noastre. 1 98 Temperamentele noastre, de asemenea, ie

datorează ceva stelelor, ie le corespund cumva; 19 ceul poate cauza nu doar furtuni şi tomade, dar şi sterilitate şi boală;20 iar emieri i ală când să cultive

64

Ş T I I NŢELE OCULTE ALE R E N AŞTE R I I

plantele p ri v ind cerul.201 Unele dintre obi e c ţ ii - d e exemplu, c ă inluenţa începe să se exercite nu de la naştere, ci din momenul procreării202 - pot deja părea obositoare, )a mij locu) secolului, dar Calvin scria, ca şi Savonarola, pour Ies simples et non lettres.203 În rest, el aduce argumente energice împotriva strologiei divinatoii, care, crede el, devăluie o „cuiozitate nătângă în privinţa viitorului",4 şi în avoarea intevenţiei directe a d iv ini tăţi i . Multe dintre argu me nt e le lui Calvin ne sunt deja pe deplin fami l i are : de

diferenţei dintre g e m eni cu toate că este îns o ţi t de aimaţia explicită că ereditatea este de o sută de ori mai putenică decât inluenţele exempl u, c e l al

,

În aceeaşi situ a ţi e se găseşte, deşi noi nu am mai pomenit-o, dacă, din 60.000 de oameni ce patic ipă la o singură bătăli e , toţi morţii au acelaşi horoscop.26 Se preia obiecţia lui S avon a ro la cu privire l a a lege re a unui moment avorabil pentu începerea unei căl ători i : dispunerea ceului în momentul sosirii nu va avea nici un fe l de eect? Dacă unul din călători e setnicul regelui, se vor pune vreodată de acord h oro sco ape l e celor douăzeci de însoţitori ai săi în privinţa c l i pei avorabile?207 Însă în loc de a rezuma întregul argument vom umări doar două l inii de gândire, nici una în întregime nouă, dar amândouă astrologi ce.205 întrebarea

susţinute cu o eicienţă considerabilă. Pri ma o constituie implicarea în orice horoscop şi a altor persoane decât nativu l re spe c ti v. Astro l o g i i vor spune unui bărbat câte soţii va avea. Da - dar găsesc ei în steaua acestuia h oro s copu l primei so ţii ca să ştie cât va tr ăi ea? Pri n acest proces se va aj unge ca s oţ i i l e să nu aibă un horos c op propriu . . . Pe scurt, după acest raţionament horos cop ul iecărui i ndivid va include o j udec are a întregii situaţii a un ei ţări, de vreme ce (astrologi i ) se laudă că po t ala dacă un om va i fericit în căsătorie, dacă va av e a întâlniri norocoase sau nenorocoase cu alţ i oameni pe câmp, în ce p rimej d i i ar putea căde a dacă va i u c is sau va muri de vreo boală. Gândi ţ i vă cu câţi oameni intrăm în contact în timpul vieţilor n oastre 208 ,

,

-

.

Dacă o dezvoltăm, această concepţie duce la perceperea unor diicultăţi reale. Trebuie ca un bărbat al căui ho rosc op al naşterii promite o căsătorie ericită şi re l a ţii bune cu copiii săi să ie atras de o femeie pe care stelele au sortit-o să-i împărtăşească ericită nenoroc irile şi să îi dea ii şi iice ascultătoare? La rândul l or vor i sortiţi toţi copii să se nască în momente care să le garanteze începuturi de viaţă compatibi le cu speranţele lui? Aproape orice prezicere implică o re laţ i e cu alţi oameni, astel încât măsura în care stelele constrâng, în l o c de a predispune ,

AS TROLOGIA

65

doar, întreaga lume a experienţei umane, trebuie să reprezinte o reţea ininit de complexă de evenimente inevitabile. Dacă un om e predestinat să piară la un moment dat prin tăişul ieului, el trebuie să îl întâlnească pe ucigaşul obligat să îl omoare; la rândul lui , uc igaşul trebuie să aibă prilejul, un motiv adecvat şi o annă la îndemână; soţia vi ctimei - dacă îl iubeşte sau dacă depinde de el pentru a se întreţine - trebuie să aibă o prevestire nenorocoasă despre ziua respectivă, aşa cum trebuie să aibă şi toţi pri etenii lui, iar duşmanii - unele norocoase; şi aşa mai departe la ininit. Dacă stelele predispun doar, în loc de a obl iga, situaţia nu s e îmbunătăţeşte prea mult, deoarece hotărârea de a nu ucide luată de posibilul

asasin trebuie să modiice horoscoapele vi ctimei, soţiei. pietenilor şi duşmanilor, fără a le permite şi lor să aleagă după plac. Toate acestea sunt impl icite în comentaiul lui Calvin. Celălalt argument eicient, oate comun, dar susţinut aici, deloc surprinzător, rn

o el ocvenţă specială, aparţine teologiei . Astrologia e o superstiţie diabolică

prin care oamenii sunt quasi ensorceles.2J Uneoi, Dumnezeu poate olosi hau l c are anul ează inluenţa cerului, iar experienţa convetirii preschimbă adesea oamenii în persoane noi.210 Multe din cele ce i se întâmplă unui om gît en la 1·0/onte ou conditions d'autres que de /ui: 21 1 o airmaţie desul de convenţională, dar care era de aşteptat de la Calvin, ca şi remarca următoare, cum că Davi d a . ,ales" ciuma dintre cele trei lageluri posibile trimise de Dumnezeu.212 Foametea d i n vremea lui Ilie a ost o minune, nu a ost cauzată de stele; dintr-o astfel de pedeapsă Jivină, toute constellation est exclue. 213 La fel, Dumnezeu a secat Marea Roşie şi Iordanul într-o clipită2 14, nu cu ajutorul poziţiilor stelelor şi al

un ghiuri lor socotite cu mul t timp înainte. Obişnuitele dovezi luate din anumite texte ale Scripurii se adaugă unor astel de aimaţi i. Dumnezeu i-a doj enit pc caldeeni, spunând că schimbările şi căderile împărăţii lor nu pot i citite în stele.215 I >acă Geneza spune că stelele au ost aşezate ca semne pe cer, sensul pe care

t rebuie să îl înţe legem este că ele sunt olositoare agricultorilor şi medici lor. I n terpretarea horoscoapelor este aţă de toate acestea ca beţia aţă de vin - un l'Xces, un abuz.2 16 Proeţia belşugului şi oametei, ăcută de Iosif în aa araonului, a venit prin revelaţie, iar Moise, deşi cunoscător al întregii înţelepciuni egiptene, 1111 a consultat ceul când s-a ales momentul de a- i conduce pe evrei din robie.217 Sr eaua

care i-a condus c magi la iesle a ost dresse . . . par miracle.21 8 Es t e o

111:1rşăvie să pui pe seama stelelor răspândirea mahomedanismului; înlorirea . 1 ;stuia reprezi ntă o pedeapsă dreaptă pen tru nerecunoştinţa omului .219 În I >nacronom, 1 8 , Moise îi condamnă pe ghi citori , pe cei ce cercetează zilele -

66

ŞTII NŢELE OCULTE A L E R E N A Ş T E R I I

adică pe cei ce ac alegerile astrologice -· şi pe alţi vrăjitori şi magicieni. 220 Locuitorii Efesului, dedaţi lafolles curiosites, şi -au ars cărţi le, ce preţuiau până la 5000 de ranc i, după convetirea la creştinism, aşa cum ne spune Sănul Luca în Fapte, iar Simon Magul a ost uimit de aptul că Hristos nu găs ea vreun rost în îndeletn ic iri le lui .22 1 Toată lumea să rega rde a quoi ii este appele, pour s 'appliquer a ce qui sera son oice, iar cărturarul să înlocuiască lucuri le rivole cu sudi i bune şi o)ositoare.222 Este destul de probabil ca credincioşii din popor,

pentu care această discuţ ie era men ită, să o cons idere convingătoare. H i e r o n y m u s C ardanus ( J e rome Cardan), Libelli quinque, quorum duo priores, iam denuo sunt emendati, duo sequentes iam primum in

lucem

edili,

& quintus magna pa rte aucta es t,

(Nuremburg: apud l ohan . Petrium, 1 547), pe verso-ul paginii de titl u.

Potretul lui Jerome Cardan. În jurul chenaului medalionului se ală n ciat din Elena lui Euripide (346-47), care î n s e a m n ă ,,Ori ce s - a r î n t â m p l a , oloseşte c â t m a i b i n e vi itorul." Î i datorez această identi icare colegului meu J. G. Keenan, de la Catedra de l i m b i clasice. Se sugerează o idee recvent întâlnită, prin care era păstrată doctrina creştină a liberului arbitru cunoaşterea astrologică permite un anumit control asupra vi itorulu i .

O colecţie de scrisori aparţinând lui Thomas Erastus, medic de proesie, dar care şi-a împumutat num ele unei erezii, e interesantă nu atât prin conţinut, care e luminat şi plin de bun simţ, cât prin pri lejul şi tonul său.223 Chemat înapoi după nouă ani de studi i în Italia pentu a practica medicina la Schleusingen, Erastus a alat, spre marea sa supărare, că pacienţii săi credeau în almanahuri care le spuneau zilele norocoase sau nenorocoase pentu ertil i zare, înţărcatu) copi il or, tăiatul unghii lor şi al păului, aplicarea ven tuzelor şi a purgativelor, lăsatul sângelui, prescrierea lictarelor sau a pasti lelor, pl ecarea în căl ătorie, îmbrăcatul unor haine noi, mutatul în altă casă, târguitul şi aşa mai departe. Deşi

ASTROLOGIA

67

cunoscuse exi stenţa unor asemenea publicaţi i, nu ştiuse că ele erau luate în serios. El a alat cu necaz că aceste calendare constiuiau o piedică în calea tratamentelor sale: de exemplu, un pacient putea reuza să i se ia sânge deoarece Luna era în Scorpion. Când nu era nici o primejdie, Erasus ceda uneori în aţa superstiţii lor, însă alteori lupta pentu demnitatea ştiinţei deprinse de la cei mai buni dascăli şi practicate cu succes. Cu ajutorul unei cărţi ita li ene, scrise de Savonarola, pe care o transpusese într-o germană simplă, el reuşise să îi abată pe unii din calea superstiţiilor; dar, deşi cei culţi erau de acord cu catea respectivă, ignoranţii o condamnau, ca şi pe autorul ei, de obicei ără a da argumente. Unele persoane ofei seră touşi argumente, iar deoarece acestea meritau un răspuns, va publica o corespondenţă care apăuse dej a într-o versiune neautorizată, cu atât mai mult cu cât ciuma îl alungase din şcoală şi din oraş şi are timp la îndemână. 224 (Nu ne-am aştepta de la un doctor să rămână în oraş?) Evoluţia corespondenţei, din care cunoaştem doar contribuţia lui Erasus, este ciudată. Pentru mult timp, subiecul îl constituie opiniile lui Hipocrate şi ale lui Galen în legăură cu astrologia şi în special o lucrarea a celui din umă despre zi lele critice.225 Strathmion - ără îndoială un pseudon im -- insi stă că textul demonstrează interesul lui Galen pentru medicina astrologică, iar Erasus că Galen încerca doar să explice de ce a treia zi citică a luni i selenare nu era douăzeci şi unu, ci douăzeci .226 Ceea ce stâneşte cel mai mult interesul este incapac itatea lui Strathmion de a se concentra asupra airmaţiilor lui Erastus . ,.Când m-am întors acasă ieri din Turingia,", începe o scrisoare a lui Erasus, „mi-au dat scri soarea ta. Văzând că era lungă (longisculas), am simţit o plăcere considerabilă, deoarece bănuiam că voi mă voi lumina înrucâtva. Dar când am început să citesc am înţeles că spuneai acelaşi lucu ca întotdeauna."227 În scrisoarea umătoare, el se întoarce la aceeaşi temă: „Pari a scrie ără să citeşti cu atenţie scrisoarea mea. "228 În scri soarea ce urmează el se plânge de acelaşi lucru: „Am prim it scrisoarea sa, în care rămâi u însuţi (tuas reperi literas, in quibus tui simile es) . Mă mir că te poţi mulţumi cu a răspunde de două ori repetând ără rost acel eaşi argumente."229 Şi încă o dată: „Scrisoarea pe care am primi t-o pe 1 5 matie nu conţinea nimic la care nu am răspuns deja."20 Deşi răbdarea începe să i se apropie de capăt şi îl citează pe Galen decl arând că „Păreile greşite ac ca minţile celor care le deţin să ie surde şi oarbe, astel încât ei nici nu aud, nici nu văd nimic,"23 1 el înc earcă resemnat, încă o dată, să lămurească lucurile, de data aceasta deosebit de detal iat. Sarcina nu are speranţe de reuşită, iar scrisorile următoare se adresează altor corespondenţi . Între timpt tonul lui Erasus devine

68

ŞTJ I NTELE OCULTE A L E R E N A ŞTERI I

acela de nerăbdare întunecată şi exasperată, ca, de pi ldă, atunci când un li beral modem se încăpăţânează să poate o discuţie despre integrare cu un sudist în vârstă, ale căui convingeri au ost căpătate atât de devreme, încât baza lor e preraţională. Faptul că această controversă implică persoane care nu era u capabi le, oi di spuse, să asculte nu este, desigur, surprinzător; remarcabil este că adversarii pleacă atât de adesea de la aceleaşi idei, ca, la începutul cărţii, în caul lui Bellanti şi al lui Pico. Cât priveşte conţi nuul scrisori lor rămase, c suicient să se obseve că autoităţile rămâneau impotante chiar şi pentu un scepti c. Erastus nu se arată ni căieri dispus să spună că părerile lu i Galen şi Hipocrate îl interesează doar pe istori cul ideilor. Ne putem înche ia con venabil cercetarea comentând lucrarea Mantice, ou Discours de la verite de la diuination par I 'astrologie (ed. a doua 1 573 ), scrisă de Pontus de Tyard, li ngvist, poet, om de ştii nţă, prelat, monarhist şi, cel puţin

pentu un timp, susţinător al p risca theologia hermetice. Ea are marele avantaj că prezi ntă răspunsurile date de către un astrolog entuzi ast numit Mantice (Ghicitorul) unui atac împotriva astrologi ei aparţinând unui vorbitor numit Le Curieux, iar dialogul se temină prin decizia luată de automl în persoană. Deoarece arumentele aduse de ambele părţi reiau multe dintre ideile apăute timp de trei sfeuri de secol de controversă, nu numai că aceste exact o sută de pagini oeră un rezumat compact, ci se încheie pin a recomanda - oicât de timpurie este data o concluzii care, în ciuda activităţii continue a astrologilor, va anticipa scepticismul şti inţei responsabile. Dezbaterea e precedată de respingerea oricăror practici divinatorii diferite de cele astrologice. Auuri i, auspiciile, cercetarea măruntaielor şi toate cele lalte superstiţi i dezvol tate în Eturia au di spăut; goetia sau magia neagră a ost distrusă, împreună cu alte relicve ale Egiptului; preotesele Pitiei şi ventri locii nu mai ac proeţi i; din piromanţie şi hidromanţie - ghicitul prin oc şi apă - nu mai rămân decât numele. Doar astrologia mai are aderenţi.232 În catea de aţă, autoul va încerca să reproducă o recentă aprinsă discuţie pe această temă. Prima dată intră în scenă antagon i stul. D upă un preambul plin de ci tate , se oeră un rezumat dispreţuitor al proprietăţilor atribuite pl anetelor şi semnelor. Nici o exhalaţie a pământului nu poate să umezească Luna sau pe Venus, iar presupusul lor gen eminin este inferat din această proprietate . De apt, plane tele sunt în realitate ffranchies de noz sexes Dacă soarele este deosebit de ierbinte .în Rac, de ce e consi derat acesta rece şi umed? Şi de ce este Săgetătoul ierbinte şi uscat, dacă noi sueri m .

ASTROLOGIA

69

de rig când soarele trece prin el? Oice asemenea ai maţii sunt mensonges monstrueuses şi menteries ridicules & fables, deci pro eţiile ăcute pe aceste

baze se adeveresc o dată la o mie de pril ejuri .233 Nici istoria acestei ate nu prezintă vreo distincţie. Cei vechi le-au idicat statui sau le-au înălţat laude publice matematicienilor, arhitecţilor, medicilor, împăraţilor, soldaţilor, ilozoilor şi oeţilor, dar nic iodată vreunuia dintre astrologi, care au osrcondamnaţi la moate, exilaţi, sau pedepsiţi în alte eluri de către Tiberiu, Vitelli us, Diocleţian, Maximilian, Constantin, Valentinian şi Valens.234 Plotin, cel mai de seamă dintre ilozoi i platonicieni, a scris împotriva astrologici.23� Absurdităţile ei sunt demon strate de contradicţiile din horoscopul unei amilii; horoscopul soţiei poate prezice moatea soţului, iar soarta unui om nu poate depinde de propriile stele, dacă este deja hotărâtă de acelea ale tatălui şi ratelui său mai mare.236 De ce mai avem poliţie şi lăudăm pe cei ce se poată bine, dacă apte le îşi au cauza în ceuri?237 Zăm islirea copilului sau înzestrarea lui cu sulet sunt la el de impotante ca şi naşterea; şi ce se va spune despre cop ilul care nu se naşte pe loc, acum scoţând un mădular şi apoi retrăgându-l, în timp ce subtilul ghic itor îşi calculează mereu iura?238 Dacă doi pinţi aleg o anumită zi pentru o bătă lie, aceasta trebuie să se dovedească neprietenoasă pentu unul dintre ei - acela care, aşa cum a măturisit chiar Guido Bonatti, este mai puţin putenic sau are amata cea mai mică.239 Pot exista suiciente constelaţii pline de cuzime pentru a detemina moţi le a o mie de oameni ucişi într-o bătălie, sau chiar a trei sau patu , distuşi de o singură salvă de tun?20 Adevăratele cunoştinţe astrologice ar necesita observarea empiică a unor eecte similare provenind din coniuraţii similare, dar aceasta este imposibilă, deoarece întoarcerea corpurilor cereşti în situaţii identice poate lua şi 49.000 de ani . Pretenţia babi lonienilor de a i real izat 470.000 de ani de obsevare este contrazisă de aptul că au identiicat doar l .022, sau conom unei alte surse, l .467 de stele. Putem crede că toate celelalte sunt steriles, endormies, & paresseuses? Dacă se aimă că se repetă cel puţin coniuraţiile planetare, replica potrivită este că nu s-au produs aceleaşi eecte; imperiile, obiceiuri le, legile ş i re ligiile n u a u renăscut niciodată.241 Contra-argumentarea continuă în oţă. Dacă este adevărat că planetele produc eecte izice - paloarea lunii, culoarea roşie a lui Mercur, aspecul întunecat al lui Satun - este o nesăbuinţă să atribuim şi trăsături precum zgârcenia, melancolia, cruzimea, mândria şi dorinţa, mai ales că acestea nu sunt deteminate de materie, ci de poziţie.242 de

Relaţia dintre poziţie şi semniicaţie nu poate depinde locaţie, de vreme ce ericirea lui Mercur înseamnă tristeţea lui Venus; ca nu se

70

ŞTII NŢEL E OCU LTE A L E R E N A Ş TER I I

Athanasius Kircher, Oedipus Aegiptiacus, voi .

I (Roma: Vitalis Mascardi, 1 6 52), p. 3 5 9 . „O igură a Taurului zodiacal, pe care anticii îl numeau casa lui Venus şi semnul înălţării lunii, arătând poziţia Pleiadelor, sau Succoth Benoth şi a altor stele din apropiere:" Scopul este de a explica una di ntre erori le de care useseră cupinşi admiraţii antici . O parte a textului latinesc poate i tradusă după cum umează: „Faptul că autorii evrei conundau constelaţia Pleiadelor cu coada Berbecului a ost, după părerea mea, consecinţa apropierii Pleiadelor de coada Berbecului, aşa cum arată figura. Şi cred de asemenea că s-a întâmplat aşa din cauză că mitograi i antici o reprezentau pe Venus călărind pe Berbec, sau din picina marii apropieri dintre Berbec şi constelaţia veneiană a Pleiadelor, sau din cauză că Venus începe să îşi exercite inluenţa la sfârş itul Berbecului." Se găseşte o scuză asemănătoare şi conuziei între Pleiade şi llyade şi Fecioară.

poate datora nici planetei, de vreme ce inluenţa e deteminată de loc .243 Doctina aspectelor este de asemenea inacceptabilă. Pe lângă conj uncţie şi opozi ţie, de ce a luat în considerare Ptolemeu doar trigonul, cvadraura şi sexti lul, de vreme ce 360° se divid la fel de bine şi prin 36, 40, 45 sau 72? De apt nu poate conta decât apropierea. Comparaţia dintre stele şi oamenii ce dănţuiesc în cerc, care pot vedea pe ci neva alat la o depărtare de două sau trei locuri mai bine decât pe cei pe care îi ţin de mână, nu are nici un sens : comme l 'Estoille este illustre d ' vne rayonnante rondeu, autant luy sroit visible le ioiganant, que l 'eslongne.24 Întregul sistem este plin de sine şi duce la proan �rea lucrurilor sinte, anunţarea

sărşitului pentu religie sau pentru stăpânire, şi la punerea pe seama stelelor a lipsei de pi etate, a potopului, a trecei i din urmă prin oc a lumii, a sinţeniei, minunilor, păcatului original şi a Întrupăii .245 De apt, putem vedea, din exemplul ciori lor şi al coţofenelor, care, atât cât se poate spune, sunt identice, deşi au ieşit din ou în momente diferite, timp de cam o l ună, că di erenţele dintre oameni se datorează div ersităţi i obiceiuri lor şi educaţiei.26 Acum se ridică pentru a vorbi Mantice, apărând pentru început tradiţia ca întemeiată de căturari şi conirmată de experienţă. În ce putem avea încredere cu privire la problemele importante, dacă nu în autoritatea unei persoane aimoase? Este o l ipsă de respect să-i măsurăm pe cei mai mari olosind cotul cu care ne măsurăm propria noastră ignoranţă. În pl u s primii oameni au trăit sute de ani şi au avu t avantajul de a nu i supuşi inluenţei stelelor dezrădăcinate sub care s-au ,

ASTROLOG I A

7 1

născut generaţi ile de mai târziu.247 Poezia antică e plină de înţelepciune ascunsă: Oreu a ost primul astronom grec; zboul lui Dedal a simbol izat cunoaşterea stelelor; Bellerophon, Atlas, Phaeton, Titan , Castor şi Pol lux, Orion şi mulţi alţii apar în mitui astrologice. Saun, Jupiter, Mate, Apolo, Venus, Mercur, şi Diana erau „regi sau alte persoane studi oase, care prin tudnica lor sârguinţă au învăţat traiectorii le şi inluenţele planetelor, denumite de aunci după numele lor." S-a spus despre Tiresias că şi-a schimbat sexul pentu că el a identi icat genurile planetelor.248 Legile romane împotriva astrologiei au ost motivate de dorinţa de a ţine popoul în starea de supunere neştiutoare; dar ştiinţei astrologice îi era acordat un loc de ci nste în Babi lonia, Teba, Etiopia şi Egipt. Preotesele virgine de la Del i seveau un oracol consacrat Fecioarei, iar pitonul de sub tripod era dominat de inluenţa constelaţiei Draco. 249 Se dă în continuare exemplul unor conducători care au luat aminte sau, ca Ariovisus, Peicle şi Xexes, au dispreuit cu conseci nţe dezastuoase prezi cerile astrologice .250 De la dovezile istorice, Manticc trece la cele naurale. Ştiind că ziua a noua a lunii este nenorocoasă, unica nu îşi părăseşte niciodată muşuroiul atunci. Scarabeul, după ce ace cocoloaşe din bălegaul vacilor sau al măgailor, le îngroapă preţ de douăzeci şi opt de zile în iecare lună, iar apoi, în a douăzeci şi noua, le dezgroapă şi le rostogoleşte mai întâi de la est l a vest, imitând bolta cerească, apoi de la vest la est, imitând planetele, olosind, pentru a le ace pe toate acestea, treizeci de picioare, care semniică cele 3 0° ocupate de fiecare di ntre semnele zodiacale. Cinocealul mascul, sau maimuţa cu cap de câine, întâmpină echinoxul urinând sau lătrând ascuţit la iecare dintre cele doisprezece ore diume.1 Din nou, dacă marea, care este umoarea pământului şi seva plantelor şi a copacilor sunt afectate de schimbări ale anotimpurilor, de ce nu şi oamenii?252 Umează negarea argumentelor contrare. Sunt apărate ca potrivite din punct de vedere metaoric numele semnelor zodiacale; cele patu aspecte ptolemaice, împărţite iecare în trei părţi, corespund celor patu anotimpuri c u perioadele de început, mij loc şi sărşit ale acestora; iar cele patu unghiuri astrologice sunt apărate prin intemediul unui misticism matematic a căui sursă ul timă, aşa cum am văzut, este Pitagora. Planetele alate în opoziţie sunt despărţite de şase semne, cele în tri gon, de patu, cele în cvadratură, de trei, cele în sexti l, de două; iar proporţiile 6, 4, 3 , 2 compun amonia universului. „Astfel pot i date suici ente

motive pentu undamentele astrologiei . . . Nimic nu apare în ea ără nişte motive, ordine şi propoţi i demne de l uat în seamă."253 Cât despre acuzaţia de răutate adusă planetelor, aceasta este o greşeală; i i nţele omeneşti ac mai estatea lui

72

Ş T l l NTELE OCULTE A L E R E N AŞTE R I I

Venus ş i căldura lui Marte s ă pară maleice.4 Horoscoapele naştere, nu vreun alt moment, deoarece atunci devine ătul cu adevărat omenesc şi începe atât să prime ască razele celeste, cât şi să respire aerul aec tat de acestea . m Celor spu se de s pre ciori şi coţoene Ii s e poate Satun, bunăvo i na lui

sunt realizate la

răspunde zicând că ele sunt toate create cam în acelaşi timp, dar ără îndoială

sunt la el de diferite una aţă de alta

ca şi oamen i i , deşi acestora le par la fel, aşa cum poate şi oamenii le par lo r. În orice caz, deoarece omul are un statut mai înalt şi potenţial mai mare, e l este capabil e de o individuaţi e mai mare. Presupusel e gre şeli ăcute de astrologi nu j ustiică renunţarea la întreaga artă. Ori ce alt lucru în un ivers are o ut ilitate; oare doar cerul, cea mai mare şi mai onorată pate a cre aţ ie i , să nu aibă nici una? Umând argumentul expus de Le Curieux, ar trebui să respingem şi întreaga medicină, toate legile, întreaga teologie, întreaga ilozoie. Aici Mantice se opreşte din vorbit, aţa lui exprimând dispreţul resimţit p e n tu raţion am en tu l adversaului său . 256 Deşi di scursul lui Manticc abundă în idei p o e tic e , nu pare prea probab i l ca un cititor modem să ie suprins de faptul că lauul îi e acordat lui Le Curi eux . De Tyard recunoaşte că a ost cândva entuziast în privi nţa daemonilor şi a spiritelor şi că mai apoi, după ce experimente le sal e nu au avut mai mult succes decât l 'espoir amex de / 'Elixir aux Alchimistes, a trecut l a a st rol ogi e , în privinţa căreia a rămas pentru mult timp împăţit între credinţă şi respingere. Astrologi i pe care îi vedea lucrând nu cunoşteau adevăratele mişcări ale astrelor, deoarece ori cine îşi ridica ochi i spre cer putea vedea că efemeri dele olosite de ei erau incorecte. Tabelele lui Jean Stade, calcul ate pe baza teori i lor lui Copen ic şi

Ersmus heinhold, i ntră în conl ict grav cu cele ale lui Alonso, Bl anchi, Pittate şi alţii , iar judecăţ ile bazate pe as tfe l de lucruri incete nu merită încredere .257 În

în privinţa modului de a trasa cele douăsprezece oarte diferite ale hor os c op u l ui, deşi iecare se bucură de spijinul un or au to i ăţi respectate. 58 La fe l de demoralizatoare este şi înţelegerea aptului că precesiunea de e ch i noc ţii trebuie să i invalidat multe dintre practicile pto l e maice încă ap l i cate . 2 59 Î n concluzie, deşi de Tyard este încântat de co ntemplarea astronomică, el, „nu poate adera cu conştiinţa curată Ia astrologia divi natorie înainte ca mişcări le să ie cunoscute cu exactitate şi ca o singură metodă de a constui casele să ie demonstrată pin motive sol ide şi experi�nţă."

plus, doctrinele concurente case duc la i nterpetări

Cel mult, el poate măurisi că stelele exercită într-adevăr o anumită

inluen ţă .20

Conc luzia este modestă, dar, chiar dacă rămâne mai puţin rad icală decât câteva dintre argumente le contrarii pomenite mai

s c ept ică.

sus, ea rămâne totuşi undamental

AST ROLOG I A

73

. Conluzie

Până în acest moment, am urmărit suiciente documente pentu ca l inia generală a controversei să ie clară. Deja cele mai multe argumente ne-au devenit amiliare şi nu ar avea vreun sens să prel ungim cercetarea, care s-a limitat Ia documente ce se ocupau excl usiv de astrologie. Nu am încercat să adun toate referinţele întâmplătoare la acest subiect, oriunde s-ar găsi ele. Cei interesaţi de ideile şi literatura englezeşti vor găsi o valoare deosebită lucrăii lui Don Cameron Allen The Star- Crossed Renaissance: The Quarrel about Astrology and lts lnluence in England 26 1 (R enaşterea tulburată de stele: cearta in legătură cu astrologia şi influ enţa ei n A nglia)

şi celei a lui Paul Kocher, Science and

Religion in Elizabethan England (Ştiinţă şi religie în A nglia elizabetană)262•

Capitolul III al căţi i lui A. J. Meadows,

he High Firmament: A Suvey of

Astronomy in English Literature (Bolta/ naltă: o cercetare a astronomiei in literatura engleză)263 conţine un mare număr de aluzii l iterare la astrologia din timpul Eului Med iu şi al Renaşteri i . Un eseu al lui Sanord . Larkey discută pericolele provocate în primii ani ai domniei Elisabetei de proeţiile lui Nostradamus şi ale altora.24 Şi au existat şi alte studii, care sunt uşor accesibile. Ne mai rămâne aici doar să ofeim un scut rezumat menit a strânge laolaltă irele une i pânze oarte complexe.

Încurajarea astrologiei în Renaşterea neo-platonic iană, înrădăc inată în gândirea lui Pletho şi a lui Fi cino, pare să i ost legată de Copus Henneticum, adus la Fl orenţa cam pri n 1 460 şi tradus în latină de către Ficino, înainte de a întreprinde o transpunere latină a nou-accesibilelor dialoguri ale lui Platon . De vreme ce teologia hemetică constituie subiectul unui capitol separat, nu e necesar aici decât să ream intim aptul că aceasta îşi imagina că întregul uni vers este ani mat şi pătruns de inluenţe daemoni ce. F icino însuş i, deşi ilozof, era - ca şi Mantice a lui de Tyard, -- genul de ilozof atras de idei poetice, mai ales dacă ele provocau mintea să se înal ţe la empireu şi să contemple imaginile unor spirite străluc itoare. Prin urmare, pentu el, concepţia hermetică a unui daemon care stă iecare stea şi emite inl uenţă se combina uşor cu latura mistică a lui Platon, aşa cum usese aceasta devoltată de şcoal a neo-pl atonică a l ui Plotin şi a altora. pc

Tratatul său astrologic, De vita triplici, mai ales în partea numită De vita coelitus nmparanda („Despre a ne conduce viaţa după stele") atrăgea atenţia lumii

cărturăreşti asupra unei discipline ce în timpul Evului Mediu usese remarcată ocazional de către ilozoi, dar îi interesa în principal pe medi ci; iar in luenţa ei a

74

ŞTIINŢELE OCULTE A LE RENA Ş TER I I

ost întărită d e cunoştinţele d e invidiat a l e l u i Ficino î n ceea c e priveşte limba greacă, încă puţin ştiută, dar constituind obiectul unui interes din ce în ce mai sporit, ca şi de dominaţia lui asupra Academiei din Florenta, alată atunci în culmea străluc irii sale sub patronajul prinţului -negustor Cos imo di Medici. O astfel de intepretare poate păcătui prin îngustimea limitel or, căci umani smul alat pe cale de a se naşte ar i dus ără îndoială la redescoperirea impotanţei astrologiei antice şi ără Fi cino. În oice caz, astrologia a găsit în Pico un adversar puţin probabil, care promitea la început să îl depăşească în ezoterism pe Ficino, dar dus în cele din umă la prăbuşirea sistemului. În 1 5 86 papa Sixtus al V-lea a condamnat astrologia divinatorie prin bul a Coeli et terae, sentinţă conitmată, cu modi icări, de papa Urban al VIII-lea în lnscrutabilis - iar aceasta în ci uda aptului că Urban se arătase dispus să ceară ajutoul lui Tommaso Campanell a penu conracara efectele rele ale ecl ipselor.265 În general, este corect să spunem că adversaii aduceau argumente mai convingătoare decât susţinători i, deoarece se bazau mai puţin pe analogie şi invocarea autori tăţil or. Până în 1 7 00, bătăl ia era în apt câştigată, în ceea ce îi priveşte pe erudiţi, oameni de şti inţă şi ilozoi, dacă nu pentu mareic public. Mintea umană este totuşi capabilă de capricii stranii. Pe unul dintre acestea l-a remarcat Kocher, care a obsevat că „dintre cele şase polemici lungi publicate în Anglia împotriva astrologiei în epoca elisabetană, cinci - cele aparţinând lui Wi lliam Fulke, John Calvin, Will iam Perkins, John Chamber şi George Carleton ­ au ven it de la clerici.'26 Că teologii se opun nu doar ideii că aptele umane sunt detem inate , ci uneori şi că sunt predispuse de către stele este uşor de înţeles. Conceptul de l iber arbitru e nu se poate separa logi c de distibuirea laudei şi a vinei. Mai neaşteptat este ceea ce urmează. Şi cine, de cealaltă parte, a vorbit în favoarea astrologiei? Spre mirarea modem, în principal cei mai impotanţi oameni de ştiin ţă ai epoc i i . un ront aproape compact ormat din medici, astronom i şi al ţ i lozoi ai naturii, renumiţi pentu real izări le lor. 267 ana l i st u l u i .

.

Am amintit exemplul lui Cardan. J udecarea altor astronomi e mai problematică. Se ştie că Kepler realiza horoscoape şi probabil nu, aşa cum s-a airmat uneori, doar pentru a câştiga bani. Totuşi, pol emica sa cu Robert Fludd este uneori pe atât de realistă pe cât ne-am pute dori: de exempl u, spune el, „Fludd preia într-un mod conuz şi inexact ceea ce a pim it de la o radiţie compusă din opi nii contradictori i; eu însă înaintez după ordinea naturală, astfel încât totul să poată i corectat de legile naturi i şi conuzia să ie evitată ."268 Poziţia altor

75

ASTROLOG I A

oameni d e ştii nţă este l a fel d e echivocă. Î n general, tendinţa remarcată de Kocher în Anglia este probabil mai puţin pronunţată pe continent - cu excepţia poate a medici lor, pintre care olosirea astrologiei avea o lungă istorie. Totuşi, se poate aprecia ără diicultate de ce oamen i i de ştiinţă aveau adesea prej udecăţi determ i n i s te . Nu a ost nic i odată uşor pentru c ine va conce ntrat asupra descoperirii de legi să admită interferenţe ale voinţei umane; iar marea importanţă a eredităţii şi a mediului era încă rar, dacă era vreodată, recunoscută. Dacă era necesar să se opteze, cauza putea, în cele din umă, i pusă mai bine pe seama razel or izice emanate de planete şi stele, care cel puţin se pretau obsevaţiei, decât pc seama numerelor mistice, a ormulelor verbale cabal istice şi a diavolilor.

NOE: CAPTOLL NU ' Citat de Franz Bol i şi Carl Bezold, Stemglaube und Stemdetung: Die Gesischte und das Wesen der Astrologie, ed. a IV-a ( Leipzig: B . G. Teubner, 1 9 3 1 ) , p. 58. Cum fiecare dintre semnele zodiacale ocupă o porţiune de 30 de grade de cer, Satun va i depăşit Berbecul cu 3° 23 ' în Peşti, Marte cu 22° 48' în Taur, iar Mercur cu 1 1 ° 44' în Săgetător. Gradele se socotesc de la marginile din patea dreaptă , observatoul privind dinspre Pământ, adi că, în sens invers acelor de ceasoni c . Vezi Alan Leo, ed. , Întocmirea hooscopului, c d . a X - a (Londra: . N. Fowler & Co. Ltd., 1 969), pp. 1 1 0- 1 . � Jean Hieroz, L' Astrologie mondiale et meteorologique de Morin de illeranche, raduction inreraJe du 25e livre de L 'Astrologia Gallica, Des Constellations univerelles du ciel" (Paris: Les ditions Leymie, 1 946), p. 34. Calculele din horoscop îmi aparţin. ' Adaptată de la Christopher Mc lntosh, he Astrologers and Their Creed: An Historical Outline (Astrologi i şi crezul lor: o perspectivă istorică) (Londra: Hutchinson & Co. , 1 969), p. 1 23 . '' Un alt horoscop a l lui Edward a l V I I -iea, cu oate puţine diferenţe, este tipărit de Leo, in ntocmirea horoscopului, pe primele pagini. ' Mcl ntosh, Astrologers a n d h e i r Creed, p. 27. " 'f. J . D. Noth, „Kalenderes Enl umyned Ben They: Some Astrologica! Themes in Chaucer", Review of English Studies, serie nouă, voi. XX ( 1 969), 1 3 8, n2 . . , Mclntosh, Astrologers and Their Creed, pp. 1 3 3- 1 34. ' " Ocazional se foloseşte şi termenul „puteri oculte'', ca în Anton io Franccesco Bonatt i , llniversa astrosophia naturalis (Patavi i: Apud Petrum Mariam Framottom, 1 687), p. 48 ( I , xii). Dar vehiculul acestora era considerat de regulă motus, lumen şi calor. " ( . Roet Eisler, he Roya/ A rt of Astrology, ( A rta regală a astologiei ), (Londra: l l crbet J oseph Limited, 1 946), p. 1 62. ' · Opt , deoarece 30°, 60° şi 90° se pot număra în două direcţi i . 2

1

•

ŞTl l N TE L E OCULT E A L E R E N A ŞTERI I

76

13 Aceste detal ii sunt împrumutate în principal de la Eisler, A rta regală, p. 96. 1 4 Cf. ibid., p. 87. Faptele sunt însă binecunoscute. 1 5 Aldebaran, în Taur, se ală la o distanţă de 57 de ani lumi nă, Pollux, în Gemeni, 32;

Regulus, în Leu, 56; Spica, în Fecioară, 230; iar Antares, în Scorpion, 380. vezi Eis ler, p. 205. 16 Boli şi Bezold, Stemglaube, p . 2. 17 - isr kaum eine Spur von Voheberechnug der Schicksale eines einzelnen gewohnlichen Menschen zuu.inden, ibid., p.3. 18 Unele dintre tiparele l ingvistice indică însă surse sumeriene (ibid., p. 8) 19 A. Sachs, „Horoscoape babiloniene", Journal of Cunefonn Studies, VI, ( 1 952), 54- 56 (pentru datarea textu lui babilonian) şi 5 1 (pentu datarea horoscopului grecesc). 20 lbid., 53 şi 5 1 . 2 1 Pais: Librairie Feli. Alcan, 1 92 7 . 22 Choisnard, Preuves, p. 46. 2 3 Jean Hieroz, L' Astrologie selon Morin de Yillefranche, quelques autres et moi-meme, ed. a II-a (Pais: es ditions des Chns-Elisees, „Omnium Litteraire. 1 962), pp. 1 5 - 1 6. 24 !bid., p. 1 7 2 5 Lucius Bellantius Senetius, Liber de astologica veritate, e t in disputationes /oannis Pici adversus astrologos responsiones ( Yeneti is: Bemardinum Venetum de Yitalibus, 1 5 02 ). sig. A4v (I, ii). 26 eo, Întocmirea horoscopului, p. 6 1 . 27 Ibid . , p . 62 28 Ibid., pp. 1 3 1 şi 5 9n. 29 lbid., pp. 1 3 l şi 59n 0 Cu scuta relatare deja menţionată, cf. Gustav Braunsperger, Beitr.ge zur Geschichte der Astrologie der Blitzeit, vom 15. bis zum 1 7. Jahrhundert (Munchen: H. Murauer, 1 928), pp. 1 0- 1 2 31 loannis Pici Mirandulae Concordiaeque Comitis, Opera omnia ( B as i l i ae: Ex Oficina Heic Petrina, 1 5 72), I , 266. 32 Ed . Eugenio Gain (e.ington, Kentucky: The Anvil Press, 1 95 3 ), p. 3 6 . 33 Bonatti Astrosophia, p. 1 O (I, iii). 34 Tycho Brahe, De disciplinis mathematicis, în Opera, ed. I . L. E. Dreyer (Havniae: 1 9 1 3 f. , I . 1 67f.); ci tat de Braumserger, Beitr.ge, p. 59. 3� G. Pico del la Mirandola, Disputationes adversus astrologiam divnatricem, ed. Eugenio Gain, 2 voi. (Firenze: Yallecchi, 1 946- 1 95 2). I, 40. Există o traducere italiană pe pagini opuse. Arta regală,

36 lbid

37

'8

I, 4.

lbid I. 46.

lhid

l,

46- 54.

39 Jbid l, 58. 0 lbid I, 60.

4 1 lhid I . 1 0 1 - 1 02 (li, i ). 42 lbid I, 1 04- 1 6 ( I I . i ) .

4·' 4 45

lbid I. 1 06- 1 08 ( I l , ii). lbid /bid

l, I,

108

(li, ii).

1 1 2- 1 6

(li. iii).

77

ASTROLOGIA 46 47 48 49 50 51 �2 n 54

lbid l, 1 1 6-24 (II, i v ) . lbid l, 1 26 (II, v). lbid.

lbid

l,

1 28 (II, v).

lbid I, 1 32 (ll, v). !bid I, 1 34 (II, v). lbid I, 1 36-42

(II,

lbid 1, 1 40 (li, vi).

vi).

lbid

�5 lbid I, 1 44 (II, vii).

56

/bid l, 1 54-56 (li.vii).

�8

lbid I, 1 62 ( l i , ix).

57

59 w

!bid I. 1 5 6-8 (II, viii). lbid

l,

1 4 (II, ix).

!bid I, 1 68-70 (Il,x).

6 1 Futura multo post tempore a tasenti constellatione eici non posse. - lbid. I, 462 (IV, vi). 62 -

tot annis, quot signorum patibus a tali loco planeta distabat. Deşi ragmentul este

greu de înţeles, „păţile" ar putea i trei „feţe", în i ec are semn, de câte I 0° iecare,

li

cărora

se dădeau u n e ori nume s p ec i al e . Pentu pasajul pe care tocmai l-am rezumat, v e zi ,

ibid. I, 462-4 (IV, vi). 61 4 1'5 c6 ă fi primit aj utor supranatural stă mărturie a faptului că acesta era adevărul . 1 8 < 'um, într-adevăr, putea acuzatul să nu fie e xecutat? Von Spee a auzit odată

86

ŞTI I NŢELE OC U LT E A L . R E NAŞT E R I I

această întrebare pusă unor funcţionari

ai

tribunalului : cum poate i eliberat un

prizonier nevi novat? După ce au relectat un timp, funcţionarii au spus că se vor gândi la această problemă în timpul nopţi i . Dar de fapt nu exi stă nici un răspuns posibil : „Dacă crede cineva că a găsit un mij loc, arată că nu şti e nimic despre ceea ce se întâmplă."19 Se pare că metdele judiciare erau deosebit de tiranice în Germania. căc i Remy spune că aproae 80 dintre cei pe care i-a condamnat „şi-au sal vat vieţile fugind sau îndurând cu încăpăţânare tortura".20 Ceea ce s-a întâmplat de fapt în timpul proceduril or la care a fost mator von See poate i rezumat după cum urmează. Persoana acuzată, de obicei o femeie, dar nu întotdeauna, adesea în vârstă, era chemată în faţa inchizitorului şi infomată despre acuzaţi i; ea le nega şi i se spunea să se întoarcă în celulă şi să se gândească timp de două ore dacă dorea să continue minciuna - „toate acestea ca şi cum ar i vorbit în vânt sau ar i spus poveşti pietrelor". Adusă înapoi, era întrebată dacă mai voia încă să fie încăpăţânată şi să spună neadevăruri. Dacă răspunsul ei era chiar „da", era condusă direct în camera de totură .21 Odată aj unsă acolo, vinovăţia continua să îi fie consideraă reală, iar adesea aj utoarele călăului o informau în legătură cu ce era şteptat de la ea, spunându- i că lucrurile vor i uşoare pentu ea dac ă recunoştea ace leş i fapte ca şi alţii ce fuseseră torturaţi. „Aşa se face că la sfârşit ea dezvăluie aceleşi amănunte e care alţii le mărturisiseră mai devreme."22 În cele din urmă se dovedeşte că era adevărat ceea ce torţionarul dorea să fie adevărat.23 Nici chiar atunci cuzimea nu se oprea, căci doinţa pioşilor pri nţi şi oameni ai bisericii de a „smulge din rădăcini" îngrozitoarea nedreptate a vrăjitoriei îi detemina să îi ceară să îi implice şi pe alţi i . „Nu o cunoşti şi e Titia? Nu ai văzut-o la sabatele voastre vrăjitoreşti ?" Dacă răspunsul era „nu", anchetatorul îi spunea călăului „Strânge funii le." Când în sfârşit, după o agonie insupotabi lă, un „da" îi era smuls victimei, umătoarea întrebare era despre Sem pronia; şi aşa mai departe până când erau implicate trei sau patru ersoane. „Cititorul poate judeca singur cum se ace că avem atât de mul te vrăjitoare în Gemania."24 În acelşi fel i se spunea prizonierei ce crime comisese - e care vaci le ăcuse stere, ca recolte distrusese prin grindină, ce copii ucisese şi mâncase. Şi şa mai depate în cel mai mic amănunt, cu rezultatul că mături ile di verselor vrăji toare coincideau pentru a prduce dovada irefutabi lă a răului, citată atât de triumfător de către teoreticienii ale căror scrieri le vom examina. Mărturi sirile smulse astel nu mai puteau fi . de regulă, retractate. Un confesor trimis ereticei condamnate - căci pe conti nent acuza fundamentală

V RĂ J I TOR I A

87

incl udea erezia, e lângă alte crime - îi spunea vrăjitoarei că nu putea fi absolvită de păcate înainte de ardere până când nu îi scotea în afara ericolului pe aceia împotri va cărora adusese acuzaţii fal se. De obicei răspunsul era negativ, din teama de a nu înfrunta şi alte torturi ; iar când confesorul o ameninţa că se expune damnării etene dacă lasă să ie bănuite ca ersoane nevinovate, ea putea spune că va ace orice să îi aj ute pe cei nevinovaţi, în afară de a prduce mai multă suferinţă - iar aceasta se întâmpla cu toate că ea ştia că a merge la moarte cu minciuni în suflet însemna ocul nesfârşi t al Iadului .25 Lui von See, care, pin nobila sa compasiune, trebuie să i stâni t mai multă încredere decât majoritatea

preoţilor poniţi în acestă neericită misiune, i se părea că din cincizeci de esoane

aj unse la rug - abi a dacă cinci - sau chiar abia două - erau vi novate.26 În mai multe locuri el pare a i e punctul de a nega posibilitatea însăşi a vinei, căci face aluzii la cunoaşterea unui secret e care nu îndrăzneşte să îl dezvăl uie ; dar teoria oicială era prea putenică pentru el, iar în prima quaestio recunoaşte existenţa vrăjitoarelor. Uneori - pare-se destul de des - o mărturisire obţinută prin totură era retractată când se slăbeau funiile sau şuruburile, iar retractarea însăşi era retrasă la reluarea torturii. Această tendinţă nu pare să i sugerat prea multor teologi sau ilozoi ai legi i cât de îndoielnice erau airmaţiile smulse cu oa de la prizonieri , deşi unii dinre ei par conştienţi d e această problemă. Comentariul cel ma: succint îi aparţine lui Johann Georg Gdelmann, mai degrabă un imparţial teoretician al legii decât o persoană cu capacităţi empatice extraordinare: „minte acela care poate îndura mul t şi ace l a care nu poate îndura nimic. Pri mul nu vrea să mărturisească ce a făcut, iar cel din urmă măturiseşte că a ăcut mai multe lucui decât a visat vreodată."27 Părerea comună era că atenuarea totuii a încurajat o reînviere a neruşinării ; astfel încât vrăj itoarei i se aplicau din nou insrumentele. Exista o dispută în legătură cu numărul de cazii în care această practică putea i repetată, dar în general se pare că după ce tortura fusese repetată de trei ori devenind, credea von See, din ce în ce mai rainată în a provoca agonia, pe măsură ce corpul era sfâş iat şi mai mult - nu se cuveneau alte eorturi de a reîmprospăta măturisirea. (Convenabila fi cţiune potri vit cărei a tortura era .,continuată", în lc de „reluată", deschidea o cale de ieşire din diicul tate.) De vreme ce sentinţa împotriva ereziei necesita recunoaşterea vinei, judecătoii care nu erau neapărat nerăbdători să condamne puteau să îl elibereze pe prizonierul uneori mutilat e viaţă. Mai de s, acuzaţia de acte criminale era considerată dovedită, iar acuzaul era predat autorităţii laice în vederea execuţiei . Dacă, totuşi,

88

ŞTI I NTELE O C U LTE ALE RENAŞTERII

totura repetată provca o a doua sau chiar o a treia măturisire, iar vrăjitoarea îşi declara din nou nevinovăţia înainte de a fi dusă la rug, se considera că a ,.recidivat"28 şi îi era refuzată strangul area preli minară dobândită de cei ce îşi rec unoşte au vina. În general, deşi nu întotdeauna şi nu peste tot, exi sta sentimentul, aşa cum remarca Parrinder, că „Măturisirile dovedeau că Biserica avea dreptate şi o absolveau astfel de acuzaţiile de cruzime: exact acelaşi motiv din spatele unor practici similare în anumite state comuniste ale propriului nosru secol .29 În Anglia, unde, cu excepţia cazuril or de trădare, totura era ilegală, prcedeele erau bineînţeles mai blânde; iar după ruptura cu Roma din nii 1 5 30, Inchiziţia, care nu persecutase niciodată vrăjitoare engleze, nu a mai avut vreun pri lej de a acţiona. De asemenea, raportul dintre execuţii şi aducerea în aţa i nstanţei en mai edus: conom lui Painder, „prcentajul de spânzurări în rapot cu acuzaţiile nu a depăşit niciodată în Anglia patruzeci şi doi la sută şi s-a menţinut de obicei la jumătatea acestei cifre."30 Nu trebuie totuşi să presupunem că înre 58 şi 79 procente din cazuri acuzaţii au fost dezvinovătiţi, deoarece întâlnim adesea poveşti despre vrăjitoare care evadează înaintea sau în timpul arestului ; unele au murit în celule sau s-au sinucis; altele au primit edepse mai uşoare; iar un susectă eliberat putea i prins din nou mai târziu şi executat. De asemenea, nu erau neobişnuite tratamentele oarte apropiate de totură. Mat­ thew Hopkins, vânător de vrăjitoare de isă reputaţie din anii 1 40, a recunoscut că a obligat vrăjitorele să rămână treze şi să alerge entu două sau trei nopţi la rând.3 1 Celulele erau adesea îngheţate, mâncaea putea i nepoivită şi se exercitau presiuni psihologice severe. Eca era pre-umanitaristă. Deşi unii pot fi de părere că suerinţa izică era cel mai rău di ntre toate relele, oamenii erau în general mai puţin sl abi de înger decât acum. Jean Bodin vorbea în numele mul tora când a spus că deşi vrăjitorele sunt arse, „pedeapsa este pe depate mai uşoară decât aceea e care le-o provoacă Satana în această I une, ca să nu mai vorbim despre pedepsele etene ce li se pregătesc."32 Italianul Francesco Guayyo a putut spune că un om care o hulise adesea în public pe Fecioara Maia pri mit o edeapsă „plină de milă" când Maria l-a atins în somn, astel încât la trezire „s-a găsit fără mâini sau picioare, zăcând acolo nenorcit, mutilat şi inutil. . . . El a primit astfel o edeapsă pl ină de milă entu a i hul it, căci aşa ne împart Bi necuvântaţii Sinţi blânda noastră pedeapsă."33 Severitatea ersecuţiilor de e continent se justifica prin argumente legale având drept rezultat faptul că vrăj itoarele trebuiau să fie tratate cu mai multă

V RĂJ I TOR I A

89

asprime decât alţi răuăcători, deoarece vrăjitoria reprezenta trădarea atât a lui Dumnezeu cât şi a statul ui. Malleus male.cum de Sprenger şi Institoris a stabilit pre misele fundamentale încă din 1 4 84. 34 Se practicau diverse înşe lă tori i . Judecătorul putea promite că v a i clement, „cu rezerva mentală c ă intenţionează să fie clement faţă de sine sau faţă de Stat." El putea aranja ca vreun pri eten sau stăpân să etreacă noaptea cu acuzatul, sub pretextul că era prea târziu entu a mai pleca acasă, i ar spioni ascunşi să noteze conversaţia. Sau, spun autorii, vrăjitoarea să fie dusă într-un castel şi să i se spună că proprietarul pleacă în călătorie, iar oaseţii să îi făgăduiască libetatea dacă îi va învăţa unele dintre practicile ei magice.35 Mai impotant, martoii căron le era în mod obişnuit intezis prin lege să depună mărturie puteau oferi dovezi împoriva unei vrăj itoare: ersoanele excomunicate, răuăcători şi criminali notori i, ereticii, soţia, iii, sau alte rude ale acuzatul ui, servitorii şi sperjurii pocăiţi .36 Deşi cerinţa obi şnuită entu a constitui o dovadă era ca mărturiile a doi sau mai mulţi martori în privinţa aceluiaşi act sau apt să cadă de acord, în caz de vrăj itorie depoziţiile a şase sau opt sau zece ersoane care erau de acord că prizoniera era vrăj itoare - una putea spune „M i-a vrăjit copilul", alta „Mi-a vrăj it vaca" - puteau i acceptate ca fiind concludente, dacă martorii nu erau duşmani de moarte ai acuatei, ea era cunoscută în general ca vrăj itoare şi exista vreo dovadă vizibilă sau tangibi lă.37 Nu era necesar ca identitatea martorului să ie cunoscută de acuzată.38 Vorbitorul din patea apărării, dacă se admitea vreunul, nu avea voie să fol osească „discursuri pretenţioase", să intrducă vreun subterfugiu sau vreo evaziune ale legii", să facă alte contra-acuzaţii, sau să aere erezia. (Aceasta l-ar transorma nu doar într-un eretic, ci într-un ondator de erezii ).39 Multe dintre acestea se j ustificau de regulă prin ideea că, de vreme ce vrăjitoria se practică în secret, sau împreună cu alte răufăcătoare, nu se poate obţine vreo condamn are fără reducerea precauţiilor legale împotriva nedreptăţii obişnuite. Corectitudinea practici i de a ascunde identitatea martorilor era argumentată, totuşi , nu chiar fără sinceritate, prin pi ncipiul că numele acuzatorilor pot i păstrate secrete atunci când există probabilitatea ca prizonierul să se răzbune pe ei. Vrăjitoarele erau deosebit de

maleice şi se putea presupune că posedau mijl oace extraordinare de a reacţiona. Multe dintre scrieil e posterioare dedicate vrăjitoriei erau menite să sprijine, să extindă sau să explice aceste principi i . Nu se pol menţiona aici decât câteva documente, iar acestea doar în scop ilustrativ. Examinarea vrăjitoarelor a lui Boguet ( 150) descria „prcedura necesară unui judecător în prcese de vrăjitoie" n şaptezeci de „articole", care, conorm lui Montague Summers, au ,,fost adoptate

90

ŞTI I N T E L E OCULTE ALE RENAŞTE R I I

în fapt în practica generală de căre majoitatea parlamentelor locale şi a micilor curţi"40 Arestarea putea fi făcută ca um1are a unei singure acuzaţii sau e baza zvonurilor generale, „deoarece acestea sunt cele mai infai libile în problemele de vrăjitorie" (art. III). Matoi capcană puteau depune depoziţii false, sau puteau simula că au ost acuzaţi de acelaşi lucru, entru a provca mturisirea (articolele XII şi XVIII ). O presupusă vrăj itoarea putea i torturată chiar şi într-o zi de sărbătoare (art. XXV). Şi copi lele-vrăj itoare puteau i executate, dar înr-un md mai blând decât adulţii, ca de exemplu prin spânzurare (at. LXlll). Jean Bdin, în alte privinţe un gânditor destul de avansat. a airmat în Daemonomania, o ală l ucrare ce s-a bucurat de o inluenţă �ons iderabilă, că, de vreme ce vrăjitoarele ucid, se poate presupune despre orice văj itoare că e paricidă, şi că toate omouile sunt premeditate, de vreme ce se poate înţelege de la sine că „descântătorii nu fac nimic din greşeală, ci întotdeauna din rea-voinţă şi necredinţă."4 1 Într-adevăr, trebuia presupus faptul că orice descântător a comis orice fel de depravare posi bilă.42 „Când se spune despre o femeie că e vrăjitoare (sagam), există o prezumţie foarte gravă că ea chiar este"; prin unare ea poate i supusă torturii, dacă mai există vreun el de dovadă în acest sens, deşi aceasta nu trebuie penisă

dacă nu e un caz de vrăjitorie.43 În plus, deosebita severitate a pedepselor rezervate vrăj itoarelor nu era menită în pri mul rând să mustre viciul, ci să îmblânzească mânia lui Dumnezeu, deoarece crima aceasta păcătuia împotri va măreţiei Sale.4 Ea mai era menită şi să aducă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra întregului ţi nut şi să îi umple pe ceil alţi de teamă şi teroare, astfel încât numărul ce lor răi să se micşoreze, iar cei buni să îşi petreacă viaţa în si guranţă.45 Într-adevăr, nu putea exista o pedeapsă prea mare pentru vrăjitoare,6 de vreme ce ele se ăceau vinovate de multe crime care, ch iar şi numai ele, meritau moatea: respingeau re ligia, huleau, îşi dăuiau credinţa Diavolului, îşi consacrau copii Satanei, sacrificau sugari Diavol ului, invcau Di avolul şi jurau e el, comiteau incest şi omor, mâncau came omeneasă, ucideau în secret prin oavă şi prezicerea viitoului (sortilegiis) şi aşa mai departe într-o listă de cincisprezece puncte.47 Totuşi, Bodin ace anumite efotui de a-şi menţine scupulele şi le reaminteşte cititoilor că mărturia combinată a cincizeci de oameni în privinţa moţii pin armece a l ui Petru a putut i contrazisă când Petru şi-a făcut apariţia viu şi

sănătos.41 B ineînţeles că unor astel de principi i li s-a opus o anumi tă rezi stenţă. În The Discoverie of Witchcat (Alarea vrăji t o riei ) a lui Reginald Scot ( 1 584), care, împreună cu l ucrare a lui Jean Wi er, De prestigiis daemonum et

V R Ă JITORIA

91

oncantationibus ac veneficiis ( 1 54; traducerea în franceză, 1 579), reprezintă o

repl ică timpuri e venită din tabăra care le părea ortodocşi lor că ar aparţine Diavolului, satul despre proceduri dat de Bodin este tratat cu dispreţ.49 Cu toate acestea, era mai probabil ca Johann Gdelmann să poată eectua reormele, deoarece, deşi protestant, el s-a si tuat cel mai aproape de împărtăşirea presupoziţiilor legale ale lui Bodin, Boguet şi din Malleus. El încee pin a recunoa şte într-o prefaţă că ofensele de lese-majeste, printre care trebuie numărate blasfemia, erezia, magia, incantaţiile primejdioase şi prezicerile şi consultarea ghicitorilor, „păcătuiesc împotriva majestăţii etene mult mai grav decât împotriva celei temporale,"0 şi cade de acord că pedeapsă pentru daunele pricinuite pin farmece este mortea. TotuŞ i, scopul tratatului său este de a asigura resectarea mai exactă a legi lor existente; şi continuă prin a trasa câteva distincţi i me t i c u l oase.5 1 Ar trebui urmate proceduri l e l e gale obişn uite, nu u n e l e

extraordinare. A r trebui ca acuzatorul s ă i e interogat şi s ă i s e ceară să arate dovezi şi să dea moti ve entru bănuielile sale.52 Dovezile ar trebui să fie liquidissimae şi luce, sicuti dicitur, meridiana clariores, oarte cl are şi mai limezi decât lumina amiezii.53 Se neagă semniicaţia semnului Diavolului, despre care se credea că a ost făcut de gheara acestuia în momentul în care a întrat în vi goare pactul şi pe care Bodin pune un putenic accent: „Aceste indi cii sunt goale, abs urde şi fri vole şi trebuie re spinse, nu admise, ca opuse legi lor noastre."54 • Î nchisoarea ar trebui să urmeze, nu să preceadă, cercetarea martori lor.55 Acuzatu lui ar trebui să i se permită un sătuitor procuator). 56 Mărturisirea unor acte imposibile nu dovedeşte nimic.57 Implicarea altor persoane prin mărturisii nu rebuie crezută întotdeauna58 , iar mărtuiile obţinute trebuie date cu seriozi tate (seio, non autem iocose), să se refere la circumstante seciice

şi să ie conirmate de doi martori.59 Deşi mai trebuia încă străbătut un drum lung spre dreptate, câţi va paşi premergători fuseseră făcuţi. Este diicil de estimat eficienţa unor tratate ca acel a al lui Gdelmann . Multe tratate mai târzi i, des tipărite şi înzestrate cu autoritate - de exemplu Demonolatria lui Remy şi Disquisitionum magicaom libri sex a l ui Martin Delio (Louvai n, 1 599) - continuă să expri me oroare în faţa enormităţii cri melor vrăj itoarelor. Este cl ar, din Cautio a lui von See, este care am aruncat o privire, faptul că proceduri le rămân injuste, cel puţin în anumite regiuni . Fără îndoială,

_j udecătorii indi viduali de pe continent făceau şi ei, uneori , tot ce le stătea în pulere pentru a se puta corect şi pronunţau sentinţe adverse împotriva voinţei l or,

ca în cazul celebrelor procese din Lancashire din 1 6 1 2.60 În ciuda acestui

92

ŞTIINŢ E L E OCULTE ALE RE NAŞTERII

apt, situaţia oricărei persoane acuzate d e vec ini rău-voitori rămânea de obicei di serată . Aşa cum a afirmat C. H. ea, prea des unica apărare reală era de a arăta că matorii erau duşmani de moarte şi prin urmare li se putea i nterzice să dea depoziţii . 61 Totuş i, identitatea acestora nu era întotdeauna cunoscută; sau, dacă li se dădea numele, anchetatoru] putea întreba foate devreme dacă prizonieru] îi c unoştea şi, când răspunsul era airmativ, dacă erau prieteni sau duşman i . Dacă se răspundea „prieteni", nec unoscând u-se încă vreun motiv de duşmăn ie, oice moda1i tate de a dovedi mai apoi duşmănia mortală devenea imposibilă. Se pare că tribunalele aveau de regulă idei clare despre idicia inciminatorii. Î n prcesele la cre a participat Hopkins, se punea un accent secial e ,,sfârc uile" vrăjitoarelor, anomal ii corporale pin care se credea că diavolul a supt sânge şi pe semnul diavol ului, oice zonă an ume de piele ce părea insensibilă la durere. (Nu auzim prea mult despre sfârcuri pe continent). Î n al său xamen, Boguet consi dera drept dovadă v irtuală a vin ovăţiei neputinţa de a plânge şi tendinţa de a ţine och i i plecaţi . 62 Aproape peste tot, descoperirea în casa vrăjitoarei de unguente, figuri din lut, sau alte instrumente ale vrăjitoiei, cântărea greu împoiva ei, ca şi, în Anglia, deţinerea de ani male ce puteau fi cons iderate spiite ami 1 i are . Deşi cu siguranţă multe dintre victi me făcuseră ae] la farmece, i ar unele se credeau vrăjitoare - e imposibil de esti mat în ce propoţie - di ferenţele dintre reg i uni în pivinţa a ceea ce era de aşteptat con irmă părerea l ui von See, că nu trebuia să se acorde încredere în mărturi s i i . Aproape toate vrăj i toarele condamnate de Remy au recunoscut că se transormau în pisici când intrau în case entru a pune otravă ,63 un detal i u rar întâlnit în alte părţi ; iar în vreme ce în Anglia rarele sabate ale vrăjitoarelor erau prezidate de Satana în suşi, adeseori sub orma unei capre negre, în anumite păţi de pe conti nent, principala i gură era fe minină,

Donna, i dentificată drept Diana sau Irdiada. Citi torul moden al acestor tratate este impresionat şi mai mult de către tonul lor rece, rezonabil şi de căLre indicaţiile că autorii lor nu erau oameni anormal de malefici. Î n general , ei judecă într-un mod convi ngător, în confomitate cu proprii l e i dei călăuzitoare şi nu intenţionează să producă o extremă suferinţă omenească, ci să salveze omenirea de o pl agă dureroasă. Vom încerca imediat să vedem cum le funcţiona gândirea; dar mai întâi ar

i uti l să arătăm ce fe l de

persoane erau acuzate şi motivele aducerii lor în faţa instanţei . Aici ex istă din nou o di ferenţă semni icati vă între Anglia, unde vrăj i toarea tipică era săracă şi analaetă - din 50 de susecţi din provinciile englezeşti dinr-o anumită erioadă, doar patru nu erau muncitori sau negustoi . sau de ob icei, soţii a]e acestora64 -

V R Ă J ITORIA

93

şi continent, unde tri bunal ul coni sca proprietatea unei vrăjitoare condamnate. Vrăji toarea englezoaică tipică, e care o vom cerceta pe scut, era o femeie, săracă, fără educaţie, un el de proscrisă social, „ci udată" şi poate aproape nebună şi de obicei bătrână. Bănuiala că era vrăjitoare se întărea enom dacă ea era de asemenea respingătoare din punct de vedere izic, atinsă de vreo anomal ie ca un

ochi care atna sau rămânea întredeschis şi avea obiceiul de a scoate bol borese li de neîn ţeles, dar rău prevestitoare. Scot oeră chiar o astfel de descriere . „De soiul numit vrăjitoare sunt acele femei bătrâne, şchioape, cu och i lucitori , gălbeji te, sl ute şi zbârcite." Fi ind ne ştiutoare şi proaste şi pri n urmare incapabile de a-şi câştiga exi stenţa, ele merg din casă în casă cerând „un blid cu lapte, de băut, ierturi sau al tă hrană; fără de care nu ar putea trăi"; iar când sunt reuzate pot arunca blesteme peste „stăpânul din casă, nevastă, punci, dobitoace, &c. şi peste porcuşorul ce şade în cocină . . . . [În cele din urmă] megieşii i se prăpădesc sau cad la pat; sau bol ile se abat peste prunci ."65 Cineva îşi aminteşte de bolborosel i şi urmează acuzaţia. Aceasta este situaţia fundamentală, il ustrată de sute sau mii de poveşti în literatura despre vrăjitorie a epocii - deoarece şi veci nii sunt adesea analfabeţi ş i bănuitori , necunoscători ai cauzelor reale şi foarte dispuşi să pună pe seama unui duşman oricare dintre nenumărate le nenorociri cărora le sunt supuşi ace ia ce trăiesc mereu în apropierea dezastrului . Se pot dovedi utile una sau două istoi i de caz, în încercarea de a descrie urmările reale avute asupra iinţelor omeneşti de teoria vrăjitoriei, pe care o vom e.amina în curând. e pi ldă, după Scot, fiul lui John Ferrall, vicaul din Brenchlie,

in Kent, trecea într-o zi pe lângă casa unei Margaret S i mons, i ar din întâmplare căţeluşul acesteia a lătrat la el, de care lăcăul speriindu-se, scos-a pumnal ul şi l - a al ungat până în ei : şi deci ea l-a dojenit cu vorbe puţin p l ăc u te lăcăului, însă cre multă vreme nu a vrut a pleca. Apoi s-a întors la casa stăpânului său [era uc enic u l unui croitor] iar pâ n ă în a c i n cea oi a ş ap t ea zi a căz u t la pat. A tu nce a au gâ nd it la acea luptă între lăcău şi câne." poata

Din înâmplare, tatăl băiatului bănuia deja prezenţa unei vrăjitoare în prohie, deoarece „de voia a citi mai bine glasul îi pierea, de nu putea a i auzit nicidecum. ( 'eea ce, zicea dânsul, doar în seama armecelor se putea pune". De fapt, l -a i n ormat o doamnă Simons pe autorul acestei relatări, vocea l ui era întotdeauna răguşită

şi joasă, astfel încât era bănuit că ar i suerit de sifi l i s şi mai mulţi

credi ncioş i au refuzat să primească de la el împărtăşania, până când nu a

făcut

94

ŞTIINŢELE OCU LTE A L E RENAŞTERJI

rost de un certi icat semnat doi medici, dovedind că suferea de o boală de plămâni.6 Din eicire, cazul a ost abandonat. Aşa se năştea bănuiala, iar dac ă în acea perioadă magistraţii din regiune lucrau acti v împotriva vrăjitoriei, se putea emite o acuzaţie şi înceea prcesul, cu rezultate de elul deja pomenit. Se putea întâmpla ă moară o scroafă, să ie distrusă vreo recoltă promiţătoare. să se îmboln ăvească două vaci, să se strice untul, iar oate adesea se găsea un motiv entu a da vina pe o vecină. În l ucrarea lui George Giford, Dialogue Concening Witches and Witchcrates

(Dialog cu privire la vrăjitoare şi vrăjitorii) ( 1 593, 1 603 ) , un alt document plin

de scepticism. întrebat de sănătate, un bărbat numit Samuel răspunde că se simte destul de bine, dar crede că i se strică în ultima vreme canea. Auzind de

apte vrăj itoreşti în zonă , se sperie din când în când la vederea unui iepure de câmp privi ndu-l ix, sau a unei nevăstuici alergându-i pin cute; iar în hambar are o pisică slută care nu îi stneşte nici o plăcere. O anume femeie bătrână îl ace să se simtă ciudat. Mai mult, un câine aparent sănătos a muit cu puţin timp în umă, iar „Nevasta găsit-a de curând orătănii cinci sau şase moate". Se gândeşte să ceară aj utorul contra-armecelor. Mai târziu, când discuţia se continuă în casa lui Sam, soţia lui declară că a mai murit o găină, că buna emeie R. nu a putut ace untul săptămâna trecută până nu a apelat la armece, iar în dimi neaţa aceasta o bătrână a pi vit-o cu răutate şi a bol borosit ceva.67 Se continua în acest el. Un vânz ător ambulant putea i bodogănit entru că refuza să îşi despacheteze povara pentru a vi nde câteva ace. Un soţ plictisit se putea trezi i mpotent. Un băiat aj uns târziu acasă cu două vaci putea inventa o poveste despre cum a ost reţinut de vrăjitoare în chip de ani male. I maginea ce se naşte treptat într-o minte modenă este aceea a unor comuni tăţi sărăcite, ormate din ţărani pizmuitoi şi ursuzi, cu obiceiul de a lovi e la spate şi predispuşi de către ignoranţa lor - ca sălbaticii - să creadă că orice calamitate natural este

provocată intenţionat.

I. Teoria vrăjitoriei Se pot cita nenumărate poveşti în spijinul acestei generali zări. Când într-o com uni tate se declanşa ebra vrăjitoarelor, orice nenorocire putea i pusă e seama unei vrăji toare: „vrăjmăşie, durere, boală, pierzania pruncilor, grânelor. dobitoacelor sau slobozeniei . . . îndată ce glas de tunet sau boare de vânt s-a

VRĂJITORIA

95

auzit, ei dau fuga a trage c lopote sau stigă spre arderea vrăj itoarelor; ori de nu ard lucuri sinţite nădăjduind a alunga prin um e dracul din văzduh"8 • Bănuial a genera bă nuială, iar î n curând întreaga regiune era cuprinsă d e agitaţie. Scot, pe care tcmai l-am citat, este unul dintre scepticii ati pici : „însă chiar de toţi dracii iadului ar muri şi toate vrăjitoarele di n Anglia s-ar arde ori spânzura; vă spun vouă că tot vom avea ploaie, gheaţă şi urtună, cum avem azi . . . . Asemenea, cred cu neclintire că şi de toate muieile bătrâne ar i descântătoare şi toţi popii magi, nu am avea un strop de ploaie oi o sulare de vânt mai puţin de la aceştia''. 9

Puţini autori ai vremii, chiar şi dintre sceptici, r i iscat o asemenea generalizare

cupinzătoare, deoarece se găseau - se pare - prea multe moti ve întemeiate de a crede că vrăjitoia există şi uneori era, oricât de rar, practicată. Ne îndreptăm acum către prcesele mentale pe care era bazată credinţa, încercând, e cât

osibil, să nu permitem convingei lor modeme să i ntefereze cu înţelegerea modalităţilor de gândire ti mpuri i, indiferent cât de detestabi le ne pot părea ele nouă. În ţil e proesnte în secial, dar nu exclusiv, scepticismul total e împiedica

de obicei de cuvintele Sci ptuii : „Pe vrăjitoare n-o l ăsa să răiască" (Exodul,

22· 1 8): acest text biblic preerat în ci tate l ăsa puţin spaţi u de manevră. E adevăat a ideii că termenul fama>; din

că Scot a încercat o demonstraţie credibiă

Septuagintă, corespondent al lati nului veneicos sau maleicos, n u în semna „vrăjitoare", ci „otrăvitoi"; şi îl cita e „Iosif, n ăscutul evreu" cu airmaţia că acest cuvânt desemna o persoană aflat în posesia oricărei otăvi mortale, sau pregătită entru a dăuna.70 O astel de persoană trebuie „a sueri răutatea ce voia să leo acă acelora pentru care a pregătit-o."7 1 Totuşi, în cea mai mare parte, chir şi cei ce se opuneau cu cea mai mare convingere exec uţi i lor admiteau realitatea vrăj i toriei şi îşi li mitau argumentele l a teza că multe sau majoi tatea dintre condamnate erau nevinovate, iar practicile legale nedrepte. La acceptarea exi stenţei vrăjitoriei contibuiau multe alte texte bibl ice. Se citează aproape la fel frec vent vizita făcută de Sau! Vrăj itoarei din Endor, care a ridicat - sau a pretins că idică - spiitul lui Samuel. Şi ce se putea spune îmoriva atâtor pasaje din Evanghelii care descriau al ungarea diavolilor de către Hristos? . .l ată semn ele cai vor însoţi e cei ce vor crede: în Numele meu vor scoate draci" ( M arcu, 1 6: 1 7). Lunga di spută în legătură cu zboul magic, sau capacitatea de monilor de a transporta vrăjitoarele prin aer la sabate, era uneori rezolvată decisiv pin întrebarea „nu L-a luat oae Diavol ul e Mântuitorul nostru şi nu L-a putat într-un lc înalt, aşa cum stă mătuie Evanghelia?"72 eviticus 20:6 aima

96

Ş T I I NŢELE OCULTE A L E REN AŞTE R I I

M a r t i n D e l r i o , Disq u isition um magicarum libri sex Londra, 1 604, pagina de titlu. ,

Autoul este identiicat ca preot iezuit, doctor în teo l og i e ş i profesor de teologie sacră la Univcistatea din Gaz, Austria. De la centru sus, spre stânga în jo s imaginile îl arată p e Dumnezeu vorbind lui Moise şi lui Aaron şi apoi cele zece u rgii descise în Exodul 7- 1 1 : râurile de sânge, broaştele, păduchii, musca c â i n e a s c ă , c i u m a v i t e l o r , vărsatul negru, grindină, lăcuste ş i înuneic. U lt i ma imagine (dreapta sus) îl arată probabil pe Faraon îndurerat de ameninţarea morţ i i primului său născut. Întreaga serie este poate menită să sugereze superioritatea minun ilor asupra mag1e1. ,

că Domnul îşi va întoarce faţa de la cel cre se duce la ghicitoi şi îl va „nimici din

mij locul poporului lui", iar versetul 27 din acelşi capitol spune clar „Dacă un om sau o emeie cheamă duhu] unui mot, sau se îndeletniceşte cu ghic irea, să fie

pedepsiţi cu moartea; să-i ucideţi cu pietre : sângele lor să cadă asupra lor." Mijloacele recomandate erau ignorate, condamnarea la moate - îndepl in ită. Multe alte pasaje încurajau superstiţia populară. Apocalipsa 2 1 :8 şi 22 : 15 pomeneşte vrăjitoii împreună cu preacurvari i, ucigaşii, idolatii şi mincinoşi i . Pomenirea în Efeseni 2 : 2 a „domnul[ui] puterii văzduhului" poate i i nterpretată,

puţin oţat, ca spunând că li se dă demonilor putere asupra aerului. Se putea cita

lov 4 1 : 33, despre Leviatan, ca dovadă a zădniciei eorturilor de a uti liza puterea

demonilor fără a cădea în păcat: „Pc pământ nimic nu-i este stăpân; este ăcut ca

să nu se teamă de nimic." Era o cetitudine că diavol ul îşi va impune stăpânirea

asupra oicăui muritor care ar încerca să îl constrângă. Psalmii 78: 49, „"El şi-a uncat împoriva lor mânia Lui apină, o droaie de îngei aducători de nenorcire", venea în spriji nul doctrinei general acceptate că toate re lele săvârşite de diavol i aveau fie pem i s iunea, ie porunca expresă a lui Dumnezeu. eviricul 1 8 : 3

V RĂ JITORIA

97

(eviticul reprezenta o sursă oate bogată), ,,Să n u faceţi ce se face în ţara Egiptului unde aţi lcuit, şi să nu faceţi ce se face în ţara Canaanului unde vă duc Eu: să nu vă luaţi după obiceiurile lor", putea

i

intepretat ca o reeire la

operaţi unile magice de care se apucaseră acei oameni îngrozitoi . Dar orice lectură 1iterală a Scriptuii era într-ade văr urmată în mod necesar de credinţa atât în conti nuele maşinaţiuni maleice ale di avol ilor cât şi în vrăj itorie. Minunile lui Hi stos, descise atât de adesea ca alungarea diavoli lor, ar fi ost suiciente ele singure pentru a genera convi ngerea că demonii „posedau" adesea iinţele omeneşti . Pasul de la acest adevăr irefutabil la credinţa că diavolul se poate târgui cu muritoii şi le oate promite famece eficiente în schimbul suletelor lor după moate era atât de uşor, încât învăţaţii par adesea să nu-şi i dat seama că l-au făcut. Căci e impotant să înţelegem că vrăj itoia se găsea peste tot şi implica întotdeauna un pact cu di avolul. Pactul constituia în apt trăsătura ei deinitorie. Magia fără aj utoul demon ilor aparţinea unei categorii difeite care nu poate i descisă în acest context decât la modul oate general. La un anumit nivel , magia albă nu reprezenta mai mult decât un tip primitiv de izică şi chimie care oloseau oe reale, dar oculte, ascunse în natura însăşi. Pi n ea se puteau realiza multe

lucuri ce păreau miraculoase celor nei niţiaţi. La un nivel difeit, dar suprapus, se afla magia, sau ştiinţa, care le pare modenilor o superstiţie, dar care în timpul Renaşterii nu se putea deosebi de pi ma. Aceasta este descisă de către Guazzo ca „nimic mai muit decât o cunoaştere exactă a secretelor Natuii, care, obsevând traiectoiile şi inluenţele stelelor din cerui şi si mpatii le şi antipatiile ce există între lucruile separate, compară un l ucru cu altul şi astfel creează mi nunăţii care îi par miracole sau iluzi i ignorantul ui ."73 Între aceste două tipui de oeraţii şi

vrăjitoie exista altceva, ce putea i ie condamnat ca vrăjitorie. ie gloi icare ca

nivelul cel mai înalt de înţeleciune activă. Aceasta nu implica puteile diavolil or, ci ale daemonilor. Existenţa unor astfel de spiite, intermediare între oameni şi zei , fusese garantată d e către recent recuperatul

copus

hemeti c, dar ele consti tuiau

de fapt vestigii ale religii lor păgâne, care vedeau peste tot numina, iar gândirea creştină nu pierduse poate niciodată contactul cu ele. Aceşti daemon i puteau i hinevoitoi, indiferenţi, sau ostili, cei ostili fiind identiicaţi ără îndoială cu îngeii

căzuţi sau diavol ii, cei binevoitoi cu îngeii buni (de exemplu, Inteligenţele, sau îngeii tutelai ai planetelor), iar ce indierenţi reprezentau orţe cvas i-automate a căror pincipală deosebire faţă de energiile naturale cunoscute în ştiinţa modernă consta în a i întucâtva mai personalizate. Se dezbătea cu vigoare problema dacă

98

ŞTIINTELE O C U LTE A L E R EN A Ş T E R I I

erau permise tenativele de a obţine aj utorul daemonilor buni sau indiferenţi, dar operarea cu aj utorul celor osti l i era aproape universal condamnată ca

goetia,

sau magie neagră. Indierent în cel el îşi airma nev inovăţia magul negu, conse nsul cunoscătorilor declara că el in tra într-un pact i mplicit cu Diavolul , ori cât d e inconştient, aşa c u m făcea ş i vrăj itoarea albă sau

„wise woman". Dacă

acesta era cazul, şi el de venea vrăji tor. De obicei , vrăj i toarea făcea totuşi un pact explicit, iind de acord să îşi cedeze în cele din umă suletul diavolului în schimbul unor puteri exraordinare în timpul vieţii. egătura di nre vrăj i torie şi pactul cu diavolul este, după câte ştiu, acceptată de către toţi cercetătorii modeni ai subiectului şi a reprezentat o idee atât de comună în timpul Renaşteii, încât o documcntafie masivă nu şi -ar găsi rostul. ,,M agicien i i folosesc arte suerstiţioase şi diabolice

şi adaugă la practici l e lor

invocarea demonilor, aşa cum a dat mărtuie Produs. ••74 Sau, iarăş i, într-un tratat deosebit de comprehensiv şi respectat,

prohibita Magia se dein eşte ca „o

facultate sau artă cu aj utoul căreia, prin puterea pactului ăcut cu demonii, se realizeă mi nunăţi i care depăşesc percepţia obişnuită a oamenilor."75 Şi aşa se înâmplă peste tot. Desigur, caacteul tehnic al vcabulaului creeză complicaţii. Seniicaţia unor stfel de cuvinte precum magi,

lamiae, sagae, praestigiatorres,

fascinatores, striges, veneici, şi maleici variază de l a tratat la tratat, astel încât este necesar să acordăm atenţie modului în care ele se diferenţ i ază. Cu toate acestea, legătura dintre o vrăjitoare şi Diavol , sau un diavol, este de obicei presupusă ca atare şi a consti tuit baza cea mai impotantă a sălbaticelor tentative menite să- i distrugă pe cei ce aduceau oense l ui Dum nezeu şi oameni lor. Nu este posibi lă înţelegerea modul ui în care uncţiona gândirea în pri vi nţa ace stui subiect fără a ne da întrucâtva seama ce însemna erudiţia în timpul Renştei i. Am remarcat deja autoitatea necontestată a Scripturi i ; rămâne să l uă m în cons iderare natura „dovezilor" non-scripturale. În primul rând, mulţi dintre autorii tratate lor despre vrăji toie sunt oame n i oarte învăţaţi, dar învăţaţi într-un el c e necesită expli caţi i . Cercetătoului mod­ em i se oate părea că savanţi i renascentişti aveau responsabilităţi l i m i tate, e care le-ar putea compara i n vi dios cu cel propri i. Pentru aceştia, l atina îndepl inea şi fu ncţi i le germane i , rancezei , italianei şi englezei, sau a oricărei dintre aceste l i mbi care nu le era matenă, iar deoarece nu dădeau multă atenţie 1 i teraturi i l aice (cu e xcepţia clasicilor) nu simţeau nevoia de

a studia l i mbi istorice naţionale

prec um ranceza veche . germana medie de nord. anglo-saxona şi engleza medie.

V RĂJ ITO R I A

99

Mai mult, le erau necunoscute ai i întregi de cercetare modernă intensivă - de exemplu. psihologia în omele ei modeme, ştiinele exacte, în afaa unei matemaici destul de elementare, chiar şi istoria, aşa cum o înţelegem astăzi. Ceea ce e mai important, ei ignorau în mod necesar toate lucui le întâmpl ate de la Renaştere încoace, pentu care cercetătorii modeni trebuie să îşi dedice o parte imensă a pregătirii. Ne dăm, bineînţeles, seama că ei stăpâneau latina cu mult mai bine decât noi; ştim că pătunsese şi greaca (deşi o reală competenţă în domeniul ei era mai puţin larg răspândită decât se crede de obicei); şi cunoaştem aptul că teologia şi ilozofia scolastică erau discipl ine complexe, chiar dacă poate nu foarte rodnice. Secialiştii au aflat şi că începeau să ie abordate şi ebraica şi studi ile rabi nice. Ceea ce nu putem cunoşte până când nu ne cufundăm în fapt în scieile neo- latineşti ale perioadei este cât era de enomă această l iteratură şi cu câtă meticulozitate, în decursul timpului, erau cercetate textele antice şi medievale în căutarea citatelor pe teme de interes paticular. O listă tipică de „autori tă�" - fără îndoială, mul te prezente la mâna a doua sau a treia - ne poate aj uta ă sugerăm

atât acumularea treptată de resurse cărturăreşti şi impactul asupra cititoi l or modeni. Într-un i nteresant ş i , în cele din urmă, sceptic doc umen t despre descântece (inclusiv „chi ul cel rău"), i ntitulat De.fascinatio libri tres ( l 583), Leonardo Vairo îşi dovedeşte ai maţiile referitoare la faptul că „aproape toţi

autorii, nu doar latini şi arabi, ci şi reci," acceptau realitatea luifascinum, citndu-i l aolal tă pe Aristotel, Alexandru Aphrodisiensis, Pl utarh, Heliodor, lsigonus, Pli niu, Nymphodorus, Apol lonides, Philarcus, Algazel, Avicenna, Pomponatius, Sol inus, Philostrat, Virgil, Ioan nes franciscus Ponzinibius şi Peus de Tarantsia, înaime de a se domol i, pentru a-i pomeni pe alţii mai pe îndelete.76 Lista nu este în vreun fel neobi şnuită. După H. C. Lea, Compendium-ul lui Guazzo, amintit deja aici de mai multe oi, citează 322 de surse.77 Scot citează 224 „autoi străini" şi 23 cnglezi.78 În De p restig iis Jean Wier citează 342 de autoi.79 Citind un tratat ,

de Delrio, Bodin, Lavater sau Remy, avem impresia că urmăim procesele unei

gândii nu doar (de obicei; Remy eprezintă poate o excepţie) extrem de inteligente �i de responsabile, ci şi impresionant de cultă. Diferenţa capitală fată de cercetarea modenă este dată de existenţa unui -;et de presupozi ţii diferite în legătură cu ceea ce constituie o dovadă. În parte, căturarul renascentist îşi folosea surse le exact aşa cum o ace corespondentul >ău

moden, comparând un set cu al tul sau aducând în spijinul proprii lor păreri

citate multiple, din autori care au fost de acord cu el. Din nou ca

în

cercetarea

1 00

ŞTI I N Ţ E LE OCU LTE A L E RENAŞTE RI I „

Joseph Glanvil, Saducsmus Triumphatus: ori, Dovezi complete şi limpezi cu privire la vrăjitoare şi apariii, ed. a II-a, [Londra] : S. Lownds, 1 682, ronti spiciu . Samuel apărându-i lui Sau!, chemat de „femeia ca re avea un spirit a m i l i ar", vrăjitoarea din Endor. Pentru poveste vezi

amuel, 28: 7-25. Vrăjitoarea să în picioare în dreapa imaginii; deşi pare a îngnunchea, Samuel probabil se „scoală din moţi" („Şi femeia i-a zis lui Sau ! : , Văd o fi inţă dumnezeiască sculându-se din pământ.' El i-a zis: , Cum e la ch ip? ' Şi ea i-a răspuns: ,Este un bătrân care se scoală şi este învelit cu o mantie . ' Şi Sau ! a înţe les că era Samuel . " - ibid. ,

1 3- 1 4). Un dealiu ciudat

este mănuşa de pe masă, aşezată în aşa el încât să sugereze o raudă des întâlnită: subiectul este ăcut să creadă că ţine mâna mediului, când de apt acesta e l iber să sune c lopoţei, să bată în masă etc .

modenă, referi nţele se pot da în interiorul textu l ui (secundum lsidorum), sau amplasate pe margine (Aug. Civ. Dei XIV cap. iii); pot i generale - de exe mpl u, „Dacă citiţi Artemidorus", sau uti Peripatetici asseruerunt, ori obsevaţia că,

deşi oiginea magici îi este adesea atribuită l u i Zoroastru, au existat mai mulţi

oameni cu acest nume - patru (Amobius), cinci (Suidas), sau şase (Pliniu). Nimic din toate acestea nu îi provoacă cercetătorul ui modem o stare de acut disconfort intel ectual, în ciuda aptul ui că el ar aprec ia exactitatea mai mare a unei refeinţe, că nu reuşeşte să refacă abreviei le, .au are amarul sentiment că i se cere să ie mult mai învăţat decât este . Diferenţa reală se găseşte în altă parte.

O explicaţie simplă, deşi inadecvată, ar i că istoricul moden tinde mai

degrabă să ut ilizeze afirmaţiile autoilor îndepătaţi în timp ca materi ale-sursă entru a înţelege epocile acestora, decât să ia în considerare ideea de a-şi baza

propri ile opini i serioase pe ele. În căutarea ade vărului obiectiv, principalul lor angajament este nu faţă de gândi torii distinşi, ci faţă de dovezile empirice c care şi-au fundamentat concl uzi i l e . Şi în ti mpul Renaşteri i se ataşa o oarecare impotanţă „experienţei". Într-adevăr, multe dintre tratatele asupra vrăjitoriei

V R ĂJ I TO R I A

101

puneau în pincipal accentul pe aptele despre care se pretindea că a avut martori direcţi . Ceea ce li pseşte este conceptul de experiment controlat; iar cât pri veşte restul, erau luate în seios airmaţii pe care gândirea de secol douăzeci nici nu ar visa să le creadă sau găsească necesar a le respinge. Luarea în serios a unei opinii nu implică, desigur, a i de acord cu ea. Când Delrio neagă puterea magică atribuită de Ptolemeu, Porir şi alţii80 inelelor, peceţilor, „personajelor" şi imagi nilor, el nu ace nimic ieşit din comun. În cele din urmă, părerile se contraziceau adesea şi era şi atunci i mposibi l, ca şi acum, să l e acorzi tuturor credit. Airmaţii le apaţinând unor ersoane mai apropiate î n timp de noi sunt negate în acelaşi fel , ca atunci când acelaşi scri itor ne sfătuieşte să fi m precauţi faţă de Cornel i u s Agrippa, faţă de autorul necunoscut al

Picatrx-ului, Paracelsus, Roger B acon, alchimistul arab Geber, Raymond Lull, Anold de illanova, Thomas Bungcy (sic) şi George Ripley.81 Totuşi, încrederea acordată unor simple declaraţii nu este doar uimitoare, ci uneoi chiar şcantă. Deşi inteligenţa renascentistă poate i critică cu multă pătrundere, bazele încrederii sale nu erau cele acceptate astăzi . Cum stăteau lucurile s e poate vedea din lucrarea l u i Gian-Francesco Pico, Strega, ovvero Degli Inganni de ' Demone82 , scrisă în latină, dar accesibilă

a

acum aproape numai în traducere, unde discutarea pos ibilităţii ca o vrăj itoare să copuleze cu diavolul este rezolvată amintind aptul că Anchises, Semele, Tiresias

�i alţii au fost pedepsiţi pentru a se i unit sex ual cu zeii păgâni.3 La fel , Ulric Molitor, în De lamiis et phitonicis mulieribus, oferă drept dovadă a puteri i vrăji toarelor de a preace oamenii în nimale transormarea în porci a însoţitoilor l ui Ul ise de către Circe şi metamorfoza relatată în Măga rul de aur al lui Lucius

Apuleius.84 Dacă traatele r i în md intenţionat eletristice, ne-am putea imagina

că astel de

de ci tate sunt menite a face relatarea mai dramatică, sau poate ca vore

duh sau i ronii, dar ele se găsesc adesea în vecin ătatea unor dovezi tot atât de

mcredi bile, luate din zvonuri le populare sau din vieţile sinţi lor şi par să l i se

acorde acelaşi el de credit. Uneori utilizarea autorităţii este neobişnuită în altă pri vi nţă, ca atunci când Boguet, într-un fragment despre tratame ntul indulgent ;1plicat unei tinere vrăjitoare, spune: „Aceasta corespunde vorbelor lui Lucan: .

I >ar îl

iertăm pentru vârsta l ui fragedă. ' "85 Este aici vorba de altceva decât de o

1 1 1 florire retorică? Se pare că nu; ideea că Lucan fusese păgân , poet şi în nici un ( M.

o „autoritate", sub nici un motiv ce ar putea i imagi nat cu uşuinţă , în

pnhleme de etică sau lege, nu pare a i considerată relevantă.

1 02

ŞTI I N Ţ E L E O C U LT E A L E RENAŞTE R I I Reginald Scot, The Discouerie of Witchcrat [Alarea vrăjitoriei], (Londra: 1 5 84) , p. 4 1 4 . Un cerc de conjurare, olosit pentu a înteniţa un spirit înr-un cristal (care poate

i

purtat cu

uşurină în bzunar). Magicinul trebuie să stea.

bineînţeles, Ia centu. În pătratul interior sunt inscripţionate patru dintre numele divine,

,

iar

înre pătrat şi cerc mai sunt încă pau, Alpha" „şi Omega" contând drept două. Pe ba cercului se găsesc expresiile repetate ,Mâna dreapă a Domnului m-a înălţat." În colţuile din exterioul cercului snt încă patu nume ale lui Dumnezeu; marginea de cuci şi stele îl simbol izează e

Histos şi inluenţele asrologice. Cercurile din

vârf conţin numele „celor cinci crai din iad", Melanta, hamaor, Zitrael, Falaur şi Zitrami. Pum n a l e l e de la bază sugereaz ă proba bil ameninţarea la adresa diavolilor care ar putea încerca să proite de vrăj itor.

Aceasta nu înseamnă, după părerea mea, că pentu cărturarii renascentişti poezia nu se putea disti nge de istoia faptică sau că, de vreme ce acceptau existenţa vrăjitori ei, ei credeau la modul l iteral în tot ce scriseseră Apuleius, Homer sau irgi l . Situaţia epistemologică era mult mai complexă. Pico ne oferă o idee asupra atitudini epcii faţă de asemenea citate atunci când, spre sfârşi tul dialogului său, îşi face scepticul personaj , Apistio sau Necredinciosul, să revină la senti mente mai bune, cu aceste vorbe: „Crezi că eu consider a i doar o glumă l ucuile asupra cărora au căzut de acord toţi cei vechi şi cei moden i, cărora le este dat asentimentul poeţil or, retoricienilor, stoicilor, juriştilor, ilozoilor, teologilor, al unor băbaţi precauţi, soldali lor, ţăranilor şi este conirmat şi de experienţă?"86 Deşi astfel de icţiuni păgâne ar i dovedit puţin luate singure, ele coroborau alte dovezi şi astfel contribuiau înr-o anumită măsură la impunerea convi ngeri i . Chiar şi cu acest rol diminuat, ele se bucurau totuşi de o i mportanţă ce le va i negată în gândirea modenă. Iar asemenea autori sunt citaţi destul de des în absenţa unor paralele e xteri oare pentru a tempera scepticismul tocmai sugerat. Cealaltă di erenţă faţă de cercetarea modenă, aceea ce priveşte greutatea ataşată observaţiei directe, este de asemenea complexă. Aşa cum s-a mai spus,

V RĂ J I TOR I A

1 03

se acceptă i mportanţa experienţei, mai ales de către Sprenger şi Kramer, Boguet, Remy şi alţii, care utilizau o bogată colecţie de măturii depuse în timpul prceselor reale. În special Guazzo are multe poveşti - într-o asemenea măsură încât tratatul lui este probabil cel mai interesant dinre toate pentu cel ce studiază literatura, în pte, dar nu doar, pentu motivul că conţine paralele ale i ncidentelor întâlnite în alte părţi - de exemplu, în Doctor Faustus al lui Marlowe. Cu toate acestea, ca şi ci tarea „autorităţilor", argumentele l uate din experienţă ar convinge puţin sau delc înr-o instanţă a legi i modenă. Moti vul este acela că dovezi le sunt rar ev aluate cri tic, sau nu sunt inves­ ti gate cu destulă atenţie pentu a satisface gândirea modenă. După câte îmi amintesc, unicele tentative de a produce o reală coroborare exerimentală se refereau la obsev area vrăj i toarelor adomite pentru a vedea dacă îşi părăseau cu adevărat patuile în momentele când se spunea că participau la sabatele nc­ tune. (De regulă răspunsul era negativ). Cât priveşte restul, când n u se l i mita la a vedea - de exemplu - dacă prizoniera avea într-adevăr vreun semn ci udat e piele, sau dacă acesta era într-adevăr i nsensibil la durere, „dovada" consta adesea în a ac umula alte poveşti de acelaşi el, presupunându-se că acolo unde se ace atât de mult fum trebuie să

i exi stat un fc.

Una dintre expli caţi ile penu evitarea verificărilor o reprezintă ără îndoială natura i l icită şi horiiantă a practicilor magice vrăj i toreşti . Era de neconceput ca un i nchi zitor să se mânjească cu vreun balsam despre care se spunea că te face să zboi prin aer, uneori sub fomă animală, sau poate chiar să încerce pe o pisică efectul unui presupus praf magic făcut din tupul unui copi l uc is. Însă e adevărat că metoda baconiană nu fusese încă limpede onnulată, într-o mare parte a eocii, iar după ce ea a fost aimată clar, a trebuit să aştepte mult timp până să ie acceptată. Deci se emitea să se adune acuzaţiile unor vecini isteic i , răuvoi tori sau superstiţioş i , până când se crea o prezumţie de vinovăţie, încurajată de întreaga gamă a gândi ri i teologice şi cărturăreşti şi pecetl uită în final pintr-o mărt urisire smulsă prizonierul ui cu aj utorul torturi i sau al al tor metode. „Experi enţa" con sta astfel adesea din poveşti băbeşti, acceptâ ndu-se ca probabile l ucuri l e neobi ş nuite i mplicate de si tuaţia i medi ată, deoarece ele semănau cu altele, relatate de „autori tăţi" apaţinând unor epci şi locuri di erite. Un exemplu extrem apare în relati v timpuriul Malleus . , unde citi m că „şa . .

cum

spune Will iam din Paris în al său De

Uniuerso, este dovedit pri n experienţă

ă, dacă o tâfă încearcă să planteze un măsl in, acesta nu rodeşte, pe când, dacă 1·

plantat e o emeie castă , el de v i ne rod itor."87 Cu si guranţă, în acest caz

ŞTIINŢELE OC ULTE A L E RENAŞ TERII

1 04

expeimentul nu putea să strice; dar nimeni nu pare înc l i nat să veiice ideea obsevând, să spunem, douăzeci de pomi ai unor târfe notoii şi alţi douăzeci ai unor femei în a căror virtute se crede a. E suicientă relatarea repetată. Acelaşi autor oferă drept dovadă a faptului că diavol i i pot cauza i l uzii vi zuale o poveste recventă aparţi nându-i la oigini Sfântului Grigore, despre o femeie ce credea că mănâncă salată, dar mânca de fapt un di avol sub omă de salată, sau poate , intrat invizibil în aceasta.81 A i c i , generali zarea este coroborată de o istorie de caz, necredinciosul i ind liniştit pin menţi onarea sursei (primul dialog al Sfântul ui Grigore). Cine se îndoia putea veriica povestea el însuş i . Nu se aştepta n i meni ca el să întrebe „De unde ştiţi c ă salata a fost de vină?", sau „Nu putea i pur şi simplu nebună?" Dacă se considera c ă nu aj ungea o singură poveste de acest fe l , se adăuga o a doua, a trei a oi a patra, până când acceptul nu mai putea fi refuzat. Când accentul se punea pe texte modeme, metoda de cercetare era asemănătoare. Guazzo i lustrează obiceiul Diavolului de a Ie da adepţilor săi bani ce se prefac în cărbune, sau lut carbonizat, sau excremente de porc, sau praf rugi nos, cu patru poveşti datând din

1 5 86, una din 1 5 85 şi una din 1 587, toate

şase i i nd confirmate, spune el , în instanţe legale. 89 În rest, se face uneoi apel la

„experienţă" ca bază a vreunui truism: „Este de asemenea o chestiune dovedită de experienţă oicăuia că limba unui om precaut poate potoli cearta mulţi m i i . ''0 Nu e de mirare că arhiducele S i gismund de A ustria, unul dintre vorbitorii din

De

am iis al lui Molitor, preera argumentele faţă de dovezi : „Eu însumi nu cred în zvonuri publi ce, deoarece oame nii simpli acordă cu uşurinţă credit entu oice se spune ." El cerea ca existenţa vrăjitoarelor „să ie demonstrată de autori tăţi şi prin puterea raţi uni i , de vreme ce o discuţie corect purtată trebuie s ă ducă la o concluzie raţională."91 Din păcate, „autoităţile" şi „dovez ile expeimentale" erau prea adesea imposi bil de deosebit, deoarece cele din umă i ncl udeau poveşti împrumutate cu încredere de la primele. Ce le de mai sus nu trebuie l uate ca dând de Înţeles că dcumentele nu conţin nici un el de scepticism. Din contră, el există din belşug: atât de mult, de fapt, încât ne dăm seama că mai era nevoie doar de o metodă de i nvesti gaţie sănătoasă pentru ca ă înceapă o eră de strălucit progres i ntelectual . I ar aceasta urma să v ină, dar n u prea repede. Între ti mp, autori i tratatelor de spre vrăj itorie pot i aranjaţi pragmatic i .

cu de stulă exacti tate pe o scal ă mergând de la foarte creduli la

La un capăt îl vedem, de exemplu, pe Guazzo, care era în stare de a

scrie „Găsim adesea împrăştiate în jurul altarelor si nţilor rămăşiţe ale trăzneului,

despre care se spune că au ost mânu ite şi aruncate de vreun demon."92 În

V RĂ J I T O R I A

1 05

aceeaşi jumătate a sectrului apar Sprenger şi Kramer, Boguet, Remy, Bodin -- în ciuda distincţiei dovedite în alte domenii intelectuale - Gian-Francisco Pico, care a scris totuşi un atac nimicitor împotiva astrologiei şi H opk i ns. În cealaltă jumătate, mai onorabilă , se si tuează von Spee, Vairo, Johann ( sau John, sau Jean) Wier, George Giford, şi Regin ald Scot. Undeva între aceştia vin Iacob I a Angliei, Giovanni Anania, elio, Thomas Erastus, Joseph Glanville, Godelamnn , Lavater şi Moli tor. În ciuda unor momente ce par acum căderi în ideism, membrii gupului intemediar demonstrează adesea că sunt înzestraţi cu orţă intelectuală. iar unii di ntre ei sunt scriitori talentaţi. Tonul multora, aşa cum am mai spus, este calm şi rezonabil. În expimarea judecă�lor mole şi intelctuale ebuie să acordăm atenţie mediului de gândire. Nici chiar cei mai setoşi de sânge - autoii lui Malleus,

Remy, Boguet, Bodin - nu mi se par, m i e cel puţin, atât de înapoiaţi prec um

reverendul Montague Summers, care, deşi apaţine modenităţii , era di spus să creadă aproape orice poveste, indi ferent cât de absurdă, care îi putea justifica presupoziţi ile spiituali ste. Cel mai rău este Matthew Hopkins, celebul vânător

Regina Id Scot, The Dscouerie of Witchcrat [Alarea vrăjitoriei], ( Londra: 1 5 84), p. 400. Cele şapte zi le ale săptămâni i sunt atribuite celor şapte îngeri ale căror nume apar. Sunt date „igurile, peceţi le şi tal ismane purtate în juul copu lui, iar apoi numele planetelor şi ale semnelor zodiacale: pentu M ihail, ii�:�F�=:r:;==�::�Fl soarele şi Leul; pentu Gavril, Luna şi . a 0 J Racul, pentru Samael, Mate, Berbec şi e � P Scorp i on ul ; pentru Rafael , Mercu r, { Gemenii şi Fec ioara; pentu Sachiel, lat r: Jupiter; Săgetător şi Peşti; pentu Anael, Venus, Taurul şi Balanţa; pentru Casie l, t � f M , ""Y :" � ., - w · Satun, Capricon şi Vărsător. Cercul din stângajos conţine câteva � , ' ::: dintre nenumăratele nume ebraice şi � �> greceşti ale lui Dumnezeu. Triunghiul simbolizeză Treimea, având de-a lungul părţi lor laterale alte cuvinte magice. Figura din dreapta conţine de asemenea nişte cuvinte obscure, deşi „Alpha şi Omega" şi, în patea opusă, „Berbec, Leu" nu prezintă nici o diic ultate. Figuri le sunt „peceţile pământului, ără le care nici un duh nu va veni"; dar apare ;i scepticismul în „decât dacă Ie ai pe -::=-• lângă tine".

f�lA �/ V � � .§l• �

iel • S •

•

$a . fl•

'tl• ' :.d·�� ·

,

ŞTI INŢELE OCU LTE A LE RENAŞTE RII

1 06

d e vrăjitoare� dar de vreme c e interesul î i era inanciar, intel ectul s ă u nu prea are ce căuta în discuţie .93 Pe măsură ce continuăm, modul în care opera scepticismul va deveni l impede. M ijloacele de achiziţionare a puteilor magice erau reprezentate, aşa cum am mai spus, de pactul cu Diavolul, care putea aărea, teoretic, În una invcaţiei, ca în legenda faustică, dar care, conorm dcumentel or, deschidea el Însuşi, apoape întotdeauna, conversaţia. Guzzo explică înr-un mod deosebit de complet ceea ce presupunea pactul . Vrăjitoarele botez parodic,

( 1 ) îl neagă pe Hristos, (2) rec printr-un

(3) pimesc un nume nou, (4) îşi neagă naşii şi le sunt daţi alţi i noi,

(5) îi dau Diavolului o pate din îmbrăcămintea lor, (6) îi jură credinţă, (7) se roagă să ie şterse din catea vi eţii şi trecute în cartea morţi i, Di avol ului,

(8) făgăduiesc sacrificii

(9) îi fac darui anuale, ( 1 0) primesc Însemnul l ui - cel puţi n multe ( 1 1 ) jură să nu ci nstească Euhaistul, să hulească, să nu înghită apă

dintre ele - ş i

sinţită şi sare bi necuvântate şi să paticipe la sabate. Toate acestea sunt pregătite de „o legătură în răutate între vrăj itoare şi diavol ."94 Alte desciei, dacă nu sunt mai scurte, variază detal ii le, dar cad de acord în pivinţa esenţial ului. e exemplu, duă Gdelmann, magicienii (un sinoni m comun pentru „văjitori") „se întorc cu bună şti i nţă către demoni, fac un pact cu ei, îi venerează ca pe DMEZEU, le cerşesc aj utorul şi sfatul şi îi evcă şi Îi cheamă pin ceremon i i magice şi recitarea unor vorbe, ie srăine şi lipsite de sens, ie înţelese de ele, şi prin iguine monstruoase

(characteribus), i magini, rugăciuni

şi blesteme." Pentru a face pactul, vrăj i torul trebuie să „mai întâi , oricât e de îngrozitor a o spune, să îl părăsească pe DUMNEZEU, creatoul său şi să anuleze tratatul semnat cu El prin sfântul botez, să îl nege pe Fiul lui Dumnezeu, să blesteme faptele bune

(beneicia) ale Acestuia, să Îi acopere numele cu blasfemii,

reproşuri şi, cu obrăznicie, să îl slă vească doar pe Diavol, să îşi pună toată credi nţa şi nădejdea în el, să îi umeze cu zel porunc ile şi să folosească l ucruri le create de DUMNEZEU numai spre a face rău şi a distuge oameni i . După aceea, murind la momentul stabi l i t , el trebuie să îşi dăruiască trupul şi suletul u i Diavol ului: un ii jurând aceasta e vreun demon însoţitor, p e când a l ţ i i sunt făcuţi

să făgăduiască în sci s, cu propriul lor sânge." În schimb, Diavolul este de acord

să vină când este chemat, să dea sfaturi, să ofere aj utorul în rele, să răspundă la întrebăi, să îşi erească disc i pol de pimejdii şi închisori, să îl îmogăţească, să îi satisfacă doinţele ş i , În s ârşi t, să Îi slujească după doinţa lui ca un sclav, îndeplinind sârguincios orice i se cere. De îndată ce se încheie ceremoni ile, Diavolul îşi instruieşte proaspătul adept, ie în persoană, ie pin cărţi şi magi

1 07

VRĂJITORIA

Încercaţi , dezvăluind u-i cum să îşi pună în apl icare fapte le, cum să deseneze iguri monstuoase, să taie sigi lii

(sigilla). să modeleze i magi ni de ceară sau

metal şi să folosească în scopuri mârşave rădăcinile, pietrele, metalele, l uturile

(ters), oasele, iele de păr şi altele asemenea.95 Cum am mai spus mai devreme, pactul putea i implicit, în lc de explicit. Un mag care credea că îl folosise e Di avol putea ala la sfârşit că Diavolul îl folosise pe el, că acceptând aj utorul Îşi ăgăduise fără să ştie sufletul . Însă, într-o fomă sau alta, pactul reprezenta o parte - de fapt, partea

-

esenţială a vrăj i tori ei .

În mod curios - descoperirea pare destul de neaşteptată - c u cât era mai puten ic scepticismul autou lui, cu atât era mai probabil ca el să pună accentul

e rolul D\avolul ui În toată afacerea. Astfel, Vairo, care îşi schimbă brusc direcţia i

în Cartea a II-a, după ce În Cartea I credulitatea sa păuse nel imitată, („Aş stânit ura şi reaua- voinţă a cititoului dacă, la începutul acestei lucrări, aş

i dorit

să arunc îndoiala supra părerii acceptate de ceil alţi, i nclusiv de cei simpl i , despre descântece"),6 aimă că totul este făcut de demoni şi ni mic de că tre vreo altă oţă. Cunoştinţele excepţionale ale demonilor sunt cele ce fac acest lucu posibi l : ,,Ei posedă o înţelegere oate adâncă a tuturor lucuilor, deoarece cunosc virtuţile ceru l ui , ale stelelor, păsări lor, peştil or, copacilor, plantelor, metalelor, pietrelor şi mai ales ale elementelor şi şti u ce poate aj uta sau lovi omu l . . . . Astfel, demon ii fac, cu aj utorul otrăvuri lor naturale, ceea ce descântătorii cred că realizează cu aj utorul propiilor chi sau al altor in strumente.''97 Expl icaţii simil are apar şi în alte tratate. S untem asiguraţi că asemenea p uteri se datorează fostei condi ţ i i de îngei ai diavol ului şi studiei i uni versului de către aceştia din ti m pul l ungilor epci de la căderea lor. În acest mod, magia devine un soi de ştiinţă a naturii, care

nu îş i produce efectele pin ritualui superstiţioase, ci pin mani pularea expetă a

proprietăţ i l or ascunse ale obiectelor. Apariţia Diavol u l u i , ie ea i n vcaă sau voluntară, se poate face sub chipul unui animal vorbitor - câine, capră, pisică, sau vreun altul - dar mai des în aceea a unui om i mperfect. Confom lui Remy, trăsături le l ui era întunecate şi li psi te de fomă, chii adânciţi în orbite şi strălucitori, gura l argă şi mirosind a sulf, mâinile şi picioarele diorme: „căci demon i i nu pot maim uţăi de tot orma umană, ci înşel ăciunea98 poate i văzută şi de cei mai proşti." Mâini le pot semăna cu ghearele, iar pici oarele să aibă copite. Vcile lor, ne spune acelaşi expet, sunt subţiri şi neclare. Mărturia unei vrăji toare, luate în

28 martie 1 588, spune că ei

vorbeau „ca şi cum gurile li se alau într-un borcan sau într-un ulcior spart."99

U nul dintre motive este că ei trebuie să folosească aerul ără aj utoul plămân ilor,

ŞTI INTELE

108

OCULT E A L E RENAŞTE R I I U l r i c u s M o l i t o r . D e lam iis e t ph iton icis mulienbus, (Strasbourg: J . Priiss, cca. 1 488-93). p. 1 74.

Vrăjitoare provocând gindini şi tunete. Pe pagina opusă, în l i tere negre, apare întrebarea A possint provocare demones grandines et ton itrua (Pot demonii provoca grindini şi tunete?). Demonii nu apar în desen, dar ar i ost responsabili pentru efecte. Vrăjitoarea din dreapta pune în vasul de conjurare un şarpe, iar cca din stânga, ceva ce pare a i un şarpe.

beregate i , ceru l ui guri i , sau al coastelor; dar c i vorbesc întotdeauna dialectul lcal popular. 1 0 Suntem informaţi uneori că nec laritatea este intenţionată, scopul

ei i i nd acelaşi cu al ambi guităti i prevesti ri l or oracolelor. După Remy, duhoarea apar întotdeauna, iar el adaugă că vrăjitoarele sunt învăţate să colească curătcnia şi să nu îşi

spele mâinile, ca să nu se pi ardă din e fi caci tatea i ncan taţi i l or.

Într-adevăr, spăl area mâi n i l or constituie adesea o protecţie eic ientă pentru o vii toare victi mă.

101

În general, tratatele acceptă ca atare exi stenţa demon ilor şi a motivelor lor

le a i nterv eni printre oame n i , dar din când în când se dau e x pl i c aţi i În .

daemonum, a mai

Natura

A nania dă amănunte d estu l de bogate, prea bi necunoscute pentru

i nevoie să ie repetate. La începuturi, toţi îngeii au ost creaţi în prima zi ,

împreună cu ceruri le

(sub caeli nomine), aşa cum arată te x tu l quando [acta sunt

sydera, laudauerent me an:eli.

Toţi îngerii erau perfecţi şi mulţumiţi; dar se

deosebeau unul de altul prin di verse trăsături, ără ca vreunul să sufere de pe urma unei insui c i e nţe în stare de a

provoca o că de re Dintre cele trei c l as e n i c i .

,

u n a nu e ra atât d e i n e r i o ar ă alteia î n piv i nţa desăvârşirii, înţ e l ec i u n i i sau ,

l i beăţii voinţei, încât să nu fie independentă. Pri n umare, căderea a avut loc din proprie voi nţă. M ânat de nestatorn icia minţi i şi p l i n de mândi e, Luc ifer a spus, , ,Î mi voi şeza locui nţa în no rd ş i v o i i a �c men e a cel ui mai înalt." Păcatul lui a ,

V R ĂJITO R I A

1 09

ost cel mai detestabil dintre toate păcatele posibile, deoarece a ost com i s absolut fără nici un moti v. A urmat o lupă, cu M i hai l în funtea îngeri lor bun i , deşi nu se ştie si gur unde a avut ea loc şi pentu cât ti mp. Rezul tatul a ost alungarea

de moni lor din rai. Unii au căzut în Tartar, dar alţi i , cu puteri mai mari

(pars uero

altera eaque potior), în „acest aer întunecat şi îngheţat ce ne înconjoară." De aic i , ispitirea Evei şi a lui Adam de către Dia volul în chip de şape şi interven ţi a continua a demoni lor în treburile omeneşti de atunci încolo. 102 Povestea l e este familiară cunoscătorilor de l i teratură engleză din Paradisul pierdut al lui M i l ton

şi nu ar avea nevoie nici măcar de un rezumat rapid, dacă în această epcă a educaţiei laice şi a unui creştinism „existenţi al ist" muribund, cunoaşterea ei nu ar scădea c u repezic iune - chi ar, ne temem, în rândurile cl erului. În contextul unei discuţii mai l ungi , r i i nteresant să urmărim cu o anumită atenţie teori ile în legătură cu începuturile magiei umane - magia, trebuie să ne amintim, i i nd adesea si non i mă

cu

vrăjitoria. Spaţiul ne pemite aici doar să dăm

câteva sugestii. Wierîi aribuie cea mai timpurie acivitate văjitorească lui Mizraim, iul lui Ham, pe care Ne îl blestemase după ce fusese văzut gol în ti mpul beţie i . Mizrai m a ost „pri mul care a descoperit necredi nţa, pl in ă d e hulă, a unei

magii

detestabile," iar de la el ata neagră a coborât l a egi pte ni , babilonieni şi perş i . 103

Malleus îl citează pe Vincent de Beuvais ca rel atând, în al său Speculum historiale, cum că Zoroastu, „despre care se spune că era Ham, i ul lui Noe", a ost pri mul magician şi astrolog . 14 Alte autorită� subliniau impotanţa lui Moise, care, conform

Cabalei, pri m ise pe Munte le S i nai, împreună cu Legea, şi

cunoştinţe ezoterice, sau, într-o altă variantă, învăţase mag ia de la egipteni, cunoscuţi drept capabili de a ace mi nuni din povestea întreceri i lor cu Moise în aţa Faraonului . În ambele versiuni se presupunea că magia lui Moise era albă, iar perveti rea ei s-a produs mai târziu. Regele Iacob, care judecă adesea cu i s teţ i me în a sa

Daemonologie, respi nge cu tărie ideea că Moi se, aj uns la

maturitate, practica magia interzisă :

Întâi, d e c redi nţa c e toţi o împătăşesc, zicând c ă Moi se era cunoscător gă se sc vreo trebuinţă în a duce la aceea

în toate î nvăţătu ri l e egi ptenilor, nu

că el era înv ăţat în ale magie i . Căci trebuie a înţelege că duhul lui Dumn ezeu, vorb i n d de sp re învăţăt u r i , le crede pe acestea

î n gădu i t e . . .

Apoi , c h i a r

crezând că el a v e a înv ăţ ături l e , nu este ace laşi l uc ru a ş t i ş i a ace cev a (după cum am mai spus) . Căci Dumnezeu l e şti e pe toate, iind mereu bun . . . . Al trei lea,

crezând că

a şi ştiut, a şi

ăc ut (un l ucu d i n cale aară de neiresc şt i m prea bine . . . că, şi d e ar i ost

pentru a-l putea crede creştinul), noi

,

omul cel mai rău din lume înainte, el . . . s-a sc h i mbat şi a ost om nou . 1 05

. · · D i S C .. I P T I O N E T

.Ftc V 'E

D V S A· B 'B A T.�

O�,S�;·s·di·c·;·E·�·; ·.·,�·'./.-� �

.

�'��;�� .

o

P i e rre

de

L a n c re ,

Ta bleau

de

/ 'inconstance des m a u va is anges

(Pai s: Nicolas Buon, 1 6 1 3), lângă p.

1 1 8. Desciere a sabaului vrăjitorelor. Sa­ tan, sub omă de berbec, stă pe un tron. Jos, o văjitoare şi un alt demon îi oferă un copil. În primul plan, două vrăjitoare, alate e puncul de a bu căţi o broască, supraveghează un cazan, de unde iese umul în care alte vrăjitoare

şi poate chiar şi un vârcolac sosesc călre pe coi de măă sau e amale, pentu a paticipa la itualul obscen.

La marginea din stân ga, i n iţiatele

dănţuiesc spate la spate, goal e ; la

margi nea opusă dănţu iesc împreună

diavoli şi i inţe omeneşti. La ospăţul din colţul din dreapta jos se vede un copil ciopâţit într-un vas.

) l

z

1 I r

" o î c

:;

m > r m O m z >

n , m

s

I

VRĂJ ITORI A

I1

Într-un fel sau altul, Începuturile magiei sunt, cu toate acestea, împinse de obicei înapoi spre o antichitate îndepătată. Prezenţa Satanei în Grădina denului presupunea acţiunea di avol i l or printre oameni încă din epca pri milor păinţi . De vreme ce discutarea originilor magiei nu aduc niciodată vorba explicit, după câte şti u, despre apariţia Diavol ului şi i ntrarea într-un pact cu acesta, a ne opri mai mult asupra lor ar însemna să facem o digresiune. Se mai poate adăuga, totuşi, că se considera uneori că poveştile păgâne coroborau căderea îngerilor răi : ,Nu doar teol ogii noştri şi cei ai evreilor ne arată această cădere, ci şi asiienii, arabi i , egipteni i şi gecii o conirmă în scierile lor. . . . Tismegistus descie aceeşi cădere în al său Pimander." 16 Alte literaturi decât cea creştină coninau astel adevăul creştin şi îl puneau într-o l umină nouă. Guazzo se inspira probabi l din emetism în enumerarea a şase eluri diferite de daemoni acvatici , tereşti şi temători de l u mină

-

ai focului, aerien i,

(lucugous). 17

II. A ctivitatea vrăjitoarelor Ce el de solomonii fac vrăjitoarele, după ce este ăcut pactul?

Malleus dă

o l i stă convenabilă: Ele stânesc gindine şi fununi dăunătoare şi fulgere ; provoacă steril itatea

oameni lor şi ani malelor; îi oeră diavolilor, sau îi ucid în vreun alt fel, pe copii pe care nu îi mănâncă. Dar aceştia sunt doar copii care nu au ost

renăscuţi pin botezul în cristelniţă, deoarece ele nu îi pot mânca e

c op i i i

ce au fost botezaţi , şi pe nic i unii fără voia l ui Dumnezeu. Ele pol de

asemenea, în aţa chi lor păinţilor acestora, dar fără a i văzute, să îi împingă

în apă e copii care merg pe mal ; ele înnebunesc caii sub călăreţi ; pot să călătorească di n loc în loc prin aer, ie cu tupul, ie cu închi puirea; pot

inluenţa Judecătorii şi Magi straţi i , ca să nu le acă rău; se pot aj uta c ele

însele sau e alţii ca să tacă sub totură; pot aduce tremuracul în mâinile şi groaza în minţile celor care vor să le resteze; le pot arăta altora lucrui

ascunse şi anumite evenimente viitore . . . ; pot vedea lucru1ile absente, ca

şi cum ar i prezente; pot întoarce minţile oamenilor către ură sau dragoste

exces ive; pot uneori să lovească pe cine doresc cu trăsnet ul şi chiar să ucidă e unii oameni şi animale; pot face ca dorinţele prcreatoare

şi chir

puterea copu laţi e i , să nu aibă nici un rezultat, să provoace avortul , să

ucidă bebel uşii în pântecele mamelor lor printr-o simplă atingere exteioră; pot uneoi vrăj i oamenii ş i animalele prinr-o simplă pri vire, fără a le atinge, provcându-le moatea; ele îşi consacră propri i i copii diavolilor." 108

ll2

ŞTI I NŢ E L E OCULTE A L E RENAŞTER I I

U l ricus M o l itor, D e lamiis et phitonicis mulieibus, (Strsbourg: J. Priss, cca. 1 48 8-93), p. 1 80. Un ospăţ al vrăjitoarelor. Subtitlul de pe pagina opusă este An super lupum vei baculum unctum ad covivia veniant et mutuo comendant et bibant et sibi mutuo loquanur ac se invicem agnoscant (,,Pot ore [vrăjitoarele] ă ajungă la ospeţe călare pe un lup sau pe un băţ uns, să mănânce, să bea, ă îşi vorbească şi să se recunoască una pe alta?). Aici nu se arată decât mâncatul. Despre astel de fapte citim mereu în trata te. Dar mai exi stă şi altele; oricât de v astă ar părea, descierea de mai sus este incompl etă. Adaug amănunte dintr-o re latare a lui Scot în a lui

Discoverie.

Vrăj i toarele s unt capabile de a tra ge

în jos

Luna şi stelele . . . a trimite

ace în

icaţ i i vrăşmaş ilor . . . a duce

grânele verzi di n un loc către altul . . . a vindeca bolile ce nu ţin de ire, a zbura

pin

văzduh şi a dănţui cu dracii . . . a lua înfăţişre de sucubi şi a se

strecura în piele de incubi . . . a se preschimba e ele şi pe alţii şi a se ace lupi, măgari, vite, maimuţe, cai, câni . . . a săpâni dracii şi duhuri le cu înfăţişare

de broaşte şi de p i s i c i

. . .

a

scula morţii (după cum zic al ţi i ) , a secătui

izvoare, a întoarce curgerea apelor, a lcui în soare şi a opri ziua şi noaptea,

pin gă ui mici şi a intra în coaj a de a scula suletele din mormântui . a sfâşia şerpii zicând

prefăcându -Ie una în alta . . . a pătunde ou şi

în

scoică .

. . .

.

.

.

nişte vorbe, şi a ucide mieii cu căutătura . . . . a ace să fie, cât ai reca de mult, un tul să nu îţi iasă . 19

Cu aceste adăugi ri , explicaţia de vine suicient de detaliată.

Nu e nevoie să ne oprim asupra ceremoniilor în sine, prin care erau realizate

maleicele intenţi i . Relatări le prceselor ne oeră imagini vii, chiar dacă

nu demne

de încredere, ale vrăj i toarelor, în nouă cazui din zece femei (din cauza aşa-z isei lor slăbic i u ni şi a i gnoranţei deosebite

a

sexului lor), bol borosi n d blesteme,

V RĂJITORIA

1 13

modelând şi apoi mutilând iguri, punând amulete sub praguri, provcând furtuni pri n baterea apei dintr-un blid sau pârâu, sau a propiei lor uri ne strânse într-o gaură săpată în pământ, împrăştiind prafui, ierbând tupuile copi ilor înainte de a bea iertura şi făcând aliie din „părţile mai solide", amestecând otrăvuri, rănind prin atingere, emecând prin „ochiul cel rău", ucigând sugari cu ace de cusut, dându-le broaştelor râioase, pisicilor sau altor animale mici sarcini maleice, sau, foarte frecvent, iind doar de acord cu oferta demonului de a abate necazul asupra unui duşman, sau a familiei sau vitelor acestora. Este pomenită rar şi, cred, nicidată mărtuisită, invcarea ormală a Diavol ului, pri n trasarea unui cerc magic, înscrierea în i nteriorul acestui de tri unghi uri cu colţurile pl ine de igui cabalistice şi nume de demoni şi pronunţarea unor formule latineşti , aşa cum apare în versiunile apaţinând lui Marlowe şi Goethe ale poveştii lui Faust. Se pare că tradiţia cultă a magiei negre exista separat de practica simplelor vrăjitoare, al căror analaetism le-ar i ăcut-o în oice cz inaccesibilă. În această pri vi nţă naraţiunile mdene despre vrăj itoie - de exemplu, Charles Will iams în All Hallows ' Eve (Ajunul Tutuor Sfinţilor) - nu sunt deloc idele dcumentelor

proceduri lor judiciare reale, care i mplicau, aproape fără excepţie în Anglia şi foarte adesea e continent, ersoane de condiţie scială joasă. Î n acelaşi fel, cultele sataniste modene, ca în San Francisco, se inspiră din surse târzii şi mai degrabă imaginare decât istoice. Î nsă există asemănări într-o privi nţă: tratatele au multe de spus despre sabatele vrăj itoarelor, care, cu adăugiri elegante precum uti lizarea pântecelui gol al unei fete drept altar, par să ie imitate de întnmirile oculte modene. Acestea meită să ie studiate apate. Din cel puţin două motive, interesele l ascive şi dorinţa de a implica alte ersoane (împreună, e continent, cu lăcomia de a pune mâna e mai multe averi), inchizitorii sau magistraţii anchetatori par să i cercetat cu atenţie secială participarea la sabate a prizonierilor lor. Deşi e posibil ca vrăj itoarele să se

i

întâlnit din când în când penru a ace schimb de secrete şi a se lăuda cu real izările lor - un soi de confeinţă reală este sugerată în imagini vii de relatarea lui Tho­ mas Pott despre mărturi ile depuse la prcesele din Lancashire din 1 6 1 21 10 - cele mai multe povestiri sunt pur imaginare, detaliile fiindu-le sugerate ac uz.alelor în modul descris de von Spee. Este semniicativ faptul, deja menţionat, că în ţările latine şi mai ales în Italia, figura centrală era reprezentată de Diana sau Irdiada, donna sau signoa1 1 1 , în timp ce în alte părţi, de Diavol, sau un Diavol. Văjitorele mărturiseau ceea ce şteptau să audă judecătoi i, deoarece aceasta în se mna sfârşitul suferinţelor. De fapt, exact aceste aj ungeri la un acord în chesti uni

1 14

ŞTI INŢELE OCULTE A LE RENAŞTE R I I

Ul ricus Mo l i tor, D e lamiis et phiton icis (S trasbourg : J . Pruss, cca. ] 488·93), p. 1 4 .

mu lieribus,

Vrăjitoare transormate în animale. Subtitlul de pe pagina opusă este Utum possitfacies hominum in aliasfoms immutare? („Poate orma omenească să se preschimbe în a1tc chipuri?"). Se credea că astfel de transomăi se produceau mai ales atunci când, ca în exemp1ul de aţă, vrăjitoarele se urcau pe beţe pentru a zbura spre sabate.

pri vite azi drept imposibi le aruncă cel mai tare îndoiala asupra descoeriilor din timpul prce selor. Din cele 80 sau 90 de vrăjitoare tri mise la rug de Remy, „cam

două sute de persoane, mai mult sau mai puţin" au recunoscut că se întâlniseră cu alte vrăjitoare e malul vreunui lac sau pârâu, ridicând din el noi e care erau putate e sus şi duse oriunde voiau şi ăcând la sfârşit noii să cadă în ormă de gri ndină. 1 1 2 Î n alte păţi provocarea furtuni lor era separată de zboul magic

(transvection ). 1 1 3 Oricum ar i ost obţin ute, există între o asemănare de familie între toate descrierile sabatelor. Sabatele par a nu i ost foate plăcute. Aj ungând la lcul de întâlnire zburând pri n aer e bâte, sau pe spatele unui di avol transomat în animal, sau prefăcându-se ele însele în animale, vrăjitoarele îndepli neau rituri de venerare obscene, adesea sărutând şezutul Diavol ului pe sub coada acestuia. Ele dădeau raportul despre ce răutăţi mai săvârşiseră şi erau lăudate sau doj enite în funcţie de mări mea acestora. Dansau, de obicei goale, spate Ia spate şi mişcând-se spre stânga, nei i nd nici una scuzate e moti ve de vârstă sau inimitate. Luau o masă de zgustătoare şi nehrănitoare. În inal, întreţineau relaţii sexuale promi scue. Se dau amănunte din belşu g. Î ntr-o descriere tipică, Remy ne spune despre banchetul vrăj i toarelor că mânc area este scârboasă, stârneşte greaţa şi nu

VRĂJ ITORIA

1 15

reuşeşte să potolească foamea. Uneori, ea nu este decât o iluzie ; apoi este din nou real ă, dar făcută din animale moate sau spurcate în vreun ah fe l . Dar pâinea (folosită în Eucaist) şi sarea (folosită în sacriiciile din Vechiul Testament şi, se pare, şi entru botez şi apa sfântă) lipsesc întotdeauna. 1 14 Dansurile erau groaznic de obositoare• 15 şi alăm uneori că după sabate vrăjitoarele etreceau câteva zile în pat, odihnindu-se. Credinţa populară mdenă conom căreia iecare grup sau sabat număra douăsprezece sau treisprezece vrăji toare nu este susţi nută de dcumente. Pe continent auzim de numere fote mari ; de exemplu, Pico afirmă că pot i prezente până la 2 . ), 1 1 6 iar un număr standard nu este , după câte ştiu,

nicăieri menţionat în mod clr. Pico comentează o chesti une ce va

i

plasată în centrul atenţiei de lucrarea

lui Margaret Muray, The Witch-Cult in Westen Euope ( Cultul vrăjitoarelor în Europa Occidentală) (Oxord: Clarendon Press, 1921 ) : o continuă magia creştină pe cea păgână (în Angl ia, poate, pe cea druidică)? Inchi zi torul Di caste este întrebat dacă ,jcuile" Dianei sau ale Irodiadelor erau la el cu cele cunoscute în secolul al şaisprezecelea. Ră spunsul este „unii spun da, alţii preeră părerea că sunt o erezie nouă ." Cel ce înrebase îşi exprimă apoi propia opinie, cum că unele

Ulricus Molitor, De lamiis et phitonicis mulieribus, (S trasbourg: J. Pruss, cca. 1 4 88-93), p. 1 70 . U n diavol ăcându-i invitaţi i canale unei temei. Subtitl ul (de cealaltă pate a paginii) este Utrum diabolus in forma hominis apparere et cum huiusmodi maledictis mulierihus incubando possit commisceri („Poate un d iavol veni în chip de om şi, c u l c â n d u - s e l â n gă a s t fe l de fe m e i blestemate, să le cunoască?") Diavolul este recunoscut datorită cozi i , picioarelor şi gur i i sale groteşti; în rest, imaginea este cuviincioasă.

,

1 16

ŞTII NTELE O C U LTE A LE REN AŞ TERI I

jcui sunt anti ce, iar altele reprezintă rezultatul unei noi suerstiţi i, astel încât se poate spune că în general ele sunt „vechi în esenţă şi noi în mod accidental (pentru a folosi limbajul mden )."1 1 7 Atât cât cupinde, judecata e una a bunului simţ comun : vrăjitoria a fost practicată cu siguranţă în toate tipurile de scietate, iar ormele sale tind să se asemene, ără îndoială pentru motivul că psihicul uman rămâne întotdeauna ace laşi în străfunduri . Dar a dec lara că văjitoria din timpul Renaşterii era identică în detaliu cu cea pre-creştină, sau chiar că descântecele păgâne - care nu cunoşteau Di avolul creştinismului - i-au servit drept sursă în orice fel care ar conta, înseamnă a lua drept fapt ceea ce nu poate constiutui, în absenţa unor dovezi suiciente, mai mult decât o ipoteză. Elementele esenţiale ale vrăjitoriei sunt, prin umae, umătoarele: întâlnirea cu Diavol ul (sau un diavol; absena articolul ui în latină, împreună cu di versele convenţii ale scrierii cu maj uscule, ac adesea imposibilă distincţia), pactul de a-L nega e Dumnezeu, săvârşirea aptelor malefice şi participarea czională oi regulată la sabate. Din relatările prceselor, înţelegem că cele mai multe vrăjitoare acţionau de fapt în secret, bolborosindu-şi famecele, muti lându-şi iguri nele de lut aruncându-şi prafurile şi poţiunile fără ca ni meni să ştie, cu excepţia, poate a propriilor copii , care puteau i obligaţi, prin pounci şi ameninţări, să le aj ute. (De aici inchizitoi i trăgeau concluzia că iecare copi l de vrăjitoare era aproape cu siguranţă şi el vrăji tor) . Din când în când, două sau mai multe vrăj itoare puteau colabora entru a aduce răul asupra unui duş man comun, iar mai rar se puteau aduna în număr mare entru a hohoti împreună, dar

ca proscrise sciale „singuratice" - îşi urau şi temeau ără îndoială atât ri valele, cât şi victimele. Î n

esenţă, ele erau probabil fe mei sărace, cu minţi le înceţoşate, care se si mţeau ratate nedrept şi încercau să îşi lovească opresoi i făcându-le famece. Cu toate aceste, sabatele cupau un l oc bine stabilit în teoria oicială şi se bucură de multă atenţiei din partea dcumentelor.

I . Paşi spre negarea vrăjitoriei Î n loc de a mai stăui asupra practicilor, care, în afară de cazurile când se foloseau otrăvi, sau victima suferea traume psihologi ce, nu pot să i avut vreo i nfl uenţă asupra aşa-ziselor rezultate. mă voi îndrepta către elementele din teoria oficială care, impl icând scepticismul, aveau ă ducă în final la negarea vrăjitoriei înseş i .

V R Ă JITORIA

l l7

Î n primul rând, era esenţial ca farmecele însele să fie privite drept neputincioase, să se nască îndoieli cu pivire la un uni vers structurat în aşa el încât să pemită vrăji lor să acţi oneze. Acest pas a fost făcut dată cu apai ţi a convingeri i că adevăraţi i autori ai d aunelor erau diavolii. Demonul nu era constrâns de bolboroseala vrăjitoarei, ci îi olosea resenti mentele drept scuză de a ace rele prin care, deoarece consi mţise, pretenţia lui asupra sufletul ui ei va i întemeiată. Î n acel aşi timp, desigur, le va obţine satisfacţi a de a-şi exercita reaua-voinţă asupra victimelor imediate. Un scriitor atât de credul ca Remy împărtăşea deja această convingere. Existenţa unor puteri în simplele cuvinte ale unui blestem sau la unui farmec , a declarat el, „mi se parc la el de ridicolă şi de absurdă ca şi credina asemănătoare în vituţile caracterelor şi literelor scise . . . Cum ar putea un simplu zgomot vcal să acţioneze cu atât forţă ?" 1 1 8 Adev ărata sursă a puterii era demonul . 1 1 9 Î n mod simi lar, nu există „vreo putere inerentă sau naturală nici de a răni, nici de a vindeca" în leac urile şi obiectele vrăjite care par să provoace durerea sau vindecarea. Oricât de neobişnuit poate părea rezultatul, „totul este săvârşit de către Demoni , pintr-o anumită putere, ale cărei sursă şi explicaţie nu sunt c unoscute." 1 20 Aceeaşi idee apare la I acob I , a cărui insistenţă asupra faptului că vrăjitoarele exi stă şi trebuie edepsite era însoţită de un pragmatism al gândirii de ti p scoţ ian . nu este vreo putere înnăscută în roata lor sau în sinţenia numelui Domnului luat în deşet; nici în rânduiala ţinută în acea vreme, oricare ar i aceasta, ce nu poate scula vreun duh al iadulu i , nici a-I întemniţa în acele roţi. Căci el numai, păintele minciunilor toate, care, mai întâi orânduind aceste fapte, preăcându-se a se supune şi a i se porunci astfel, nu va voi să îşi calce vorba; vrând şi a le bucura de puterea asupra lui (dup ă cum am mai zis). La el şi a le ace încreătoare în el pentru aceste treburi mărunte, având deci o mai mare înl esnire după aceea, pentru a le înşela la sârşit cu păcălitura din umă; ad ică pierzania suletului şi tupului l or. 1 21 „Părintele tuturor minciuni lor": expresia era folositoare, de vreme ce încuraja credi nţa că, aproape orice altceva spus de Diavol , explicaţiile oerite de le famecelor erau înşelătoare. Rezultatul cauzal al văjii era reprezenat doar de răul făc ut sufle tului vrăj i toarei . Restul nu avea l oc prin mijloace magice, c i cvasi-naturale, cunoscute de diavoli, dar părând neireşti entu inteligenţa umană mi limitată.

ŞTI INŢELE OCULTE ALE RENAŞTE R I I

1 18

L a al ţi autori, înzestraţi cu gândire c hiar mai puţini critică apare, aceeaşi expl icaţie. Guazzo, al căui Compendium compilează e multe pagini poveşti le cele mai i mosibil de crezut, aimă totuşi că demonii nu sunt niciodată consrânşi pri n rituri sau incantaţii , ci doar se prefac, entu a înşela şi prinde oamenii în capcană. 122 Gifod, mai puţin naiv, al cărui Dialogue Conceming Witches and Witchcates (Dialog privind vrăjitoarele şi vrăjitoria) ia cu blândeţe în derâdere multe dintre credinţele curente, spune despre Diavol că Datu-i -a Dumnezeu putere uneori de a lovi şi oamenii şi dobitoacele cu trupeşti : dacă va putea, aşa va ace, precum îl poftesc şi îl trimit Vrăjitoarele, însă a ne închipui că puterea i-o ă pounca lor, ori că nu r săvârşi aceea ce Dumnezeu 1-a lăsat a săvârşi, decât dacă ele îi cer şi îl trimit, este oarte de neînţel es. 123

daune

Deşi convins, ca şi Remy şi Guazzo, că procesele vrăji toarelor rebuie urmate în forţă, Boguet afirmă că ,, Î n cea mai mare parte vrăji toarea doar intenţioneză să dăuneze , pe când Satana îndepl i neşte dori nţa aceasta." 1 24 Deşi otrăv uri le vrăjitoarelor sunt uneori oarte dăunătoare, 1 25 Satana lucrează doar prin cauze secundare ş i naturale." 1 26 Fie că baterea aei sau împrăştierea prafuilor nu provoacă grindi na, ie că o provoacă prin mijloace naturale, aşa cum amestecul de salpetu cu alaun creează nori şi provoacă tunete şi fulgere. 127 A liiile şi unguentele nu pemit transformarea în animale sau zborul, ci doar ameţesc . 1 28 Cuvi ntele invcări i „nu reprezintă mai mult decât un simbol al pactului dintre vrăjitoare şi Satana." 1 29 Nu se pate provcă vreun rău doar prin „pri vire'', 1 30 atingere131 sau malratarea unei igurine. 1 32 Dinre autorii mai mult sau mai puţini idei şti , îşi exprimă acordul din nou Thomas Erastus. Deşi magii nu au dreptate să creadă că invcările au capacitatea intrinsecă de a constrânge şi ă creadă ca diavolii pot da puteri în mateiilor şi actelor care nu sunt înzestrate de la natură cu oă maleică, ei merită oicum să ie edepsiţi, deoaece le dau pilejul adevăaţilor

diavoli de a face rău. 133 De acord este şi Delio, pin comparaţie moderat şi plin de bun simţ, aparţinând grupului intermediar, care avea o încredere limitată în vrăjitorie. Taumaturgia nu „poate să acă nimic ce nu stă în irea lucruilor." Dacă, aşa cum se zvonea, un cap de bronz al lui Al ertus Magnus voreşte, „acesta vorbea în capul care a pus oracole în statuile idolilor: numai un spirit maleic."14 A utori i aveau în tr� ade văr păreri virtual unanime asup ra ace stui punct. Gian-Franccsco Pico, care a citise tot înainte de a-şi compune atacul împotri va astrologiei, dar în pri vinţa vrăjitoriei nu îş i făc use te mele, reprezintă una di ntre puţinele excepţii. 1 35 Iar în momentul când se acceptau atât de multe, b.zele întregii

1 19

VRĂJITORIA

acestei mitologii el aborate erau subminate, i ar ea se va nărui în curând, odată cu di spariţia credinţei în Diavol. O a două negarea ce făcea parte din soi sticata teorie avea de a face cu amăgirile. Şarlatanii

praestigiatores), spune Gdelmann, „fanec ă şi înşală chii

oamenilor, cu aj utorul Satanei , cu incantaţi i şi i l uzi i, astfel încât ei nu văd lucurile aşa cum sunt ele cu adevărat, c i cred că văd ceea ce nu este acol o. Aceştia sunt e drept denumiţi descântătoi

(aul>erer) ." 136

Odată ati nsă, şi această intuiţi e

s - a răspândit î n întregul domeniu de cercetare, ameni nţând s ă tran sfome toate enomenele oc ulte în trucui îndemânatice sau într-un soi de hi pnoză. Cum funcţiona aceasta pute m vedea din discuţi ile despre transfomăil e izice şi zborul magic. Cele două subiecte vor

i

tratate separat.

Î n popor se credea că vrăjitoarele se preăceau adesea în pisici, uneoi c u scopul d e a pătrunde neobservate î n c a s e , alteori de a călătoi prin aer la sabate, iar alteori de a ucide sau răn i animalele domestice ale duşmani lor. Teologii şi juri ştii cădeau în maj oritate de acord că schi mbăile erau doar aparente. Confom lui Guzzo, „nici un suflet animal nu oate da viaţă unui tup omenesc şi nici unul omenesc unui up animal." 1 37 Transfomarea în psări a însoţitorilor l ui Diomede era de fapt doar o substituire rapidă, ca atunci când o căpioară a fost pusă în locul igen iei . ' 3 8 Scot îl citează în notel e de la margi nea te xtului e „ Hermes

Trismeg. in suo Periandro " (pentru Pimandro) şi scrie în textul propri u-zis : „Şi Hennes Trismegistrus a avea sprijin şi pricină de a spune: Allioud

totuşi crezut-a

corpus quam humanum non capere animam humanam; nec fas esse in copus a n imae ratio n e ca rentis a n im a m ration a le m corru e re . " 1 39

M o l i l or

demonstrează, prin intermed i ul autori tăţii şi al unei poveşti incred i b i l e c ă transomări le oamenilor în animale sunt simple apaenţe; ş i d ă c a exemplu înşelarea si mţurilor noastre în vi se şi de lir. 140 Boguet oferă o l ungă seie de oveşti despre t ran sformări 14 1

,

dar apoi le c ontrazice spun ând „Cu toate ace stea, am fost

întotdeauna de părere că Licantropia este o iluzie şi că metamoroza omului în dobitc este i mposi bilă." S ufletul raţional dat de Dumn ezeu omu l ui nu poate intra într-un ani mal şi nu putem crede că sufletul se întoarce atunci când se reia l oma umană, deorece înre timp suletul nu ar avea unde sta. Ceea ce se întâmplă n

adevărat este ie că Satana „îl lasă pe vrăjitor adomit într-un tufiş şi merge el

1 n suşi pentu a înde plini dorinţa vrăj i toru l ui", făc ându-l apoi s ă creadă că a i n deplinit- o ch iar el, fie că, mai adesea, „vrăji torul însuşi goneşte aducând d i strugere: neiind chiar el metamorozat în l up, ci părându-i-se că este." 1 42 De . 1 i c i oboseala resi mţită apoi de vrăj i tor. 1 43 Î n orice caz, vrăj itorul este vi novat,

120

ŞTI I NŢELE OCULT E A L E REN A Ş T E R I I

căci fie a comi s crima,

ie

a

dorit

să

o facă; şi

nu

a r i avut niciodată

această

doinţă dacă nu ar i renun ţat mai întâi la D u m neze u şi la rai . 1 4 Aceleaşi argumente apar şi în alte tratate. Remy airmă că ,,nu stă în puterea Demonului să ducă la vreo îndeplinire astel de lucrui . . . . Căci e mare nebunie să credem că orice iinţă care a ost alcătuită şi cre ată poate distuge şi răstuna după voie l uc rrea cea mai desăvârşită a Aceluia ce a creat-o." 145 Omul se poate crede p resch i m b at, purtându-se astel ca şi cum ar i ani malul; sau demonul îl oate păcăli e ob se v ato i . Remy admite cel m ul t că vrăj itorul poate avea re ezi c iu nea, foţa şi pofta

de mâncare nesătulă a unui, de exempl u, lup, astel

încât „aparenţa se poate deosebi doar foa11e puţin de reali tate ."146 Tot u ş i, chiar şi această idee este greu de crezut. Joannes Althusius are aceeaşi părere: „Eu vom considera faptele ca săvârşite de ei înşişi, sau de Diavol, atunci când ei mărturisesc că s-au transomat în l upi sau alte animale sălbatice ?"

întreb dacă

Răspunsul este că doar Dumnezeu poate schi mba ormele şi proprietăţile ce ţin de esenţă. 1 47 Chiar şi Pico adoptă în această privinţă ozi ţi a m ajoităii. Personajul lui, Fronimo, cae oate îngii multe, ajunge înr-un inal să accepe că nsormi ca acelea desc ri se de Homer şi Apuleius sunt amă giri diavol eşti, iar nu reale. 148 Sc epti cis mul

era mai

puţin

ră s pâ nd i t în

leg ătură c u

zborul magic

(tansvection), sau capacitatea vrăj itoarelor de a zbura pin aer spre locuri îndepărtate. Remy declară că vrăji toarele călătoresc uneori cu adevărat spre întrunirile l or, ie e jos, ie într-un md supranat ura l , dar uneori ele doar vi sează sau îşi închipuie că au ost prezente. Imposibil e s te ca suletul v răj itoare i ă p arti ci e în timp ce trupul ei rămâne în pat. (Această posibi litate făcea parte din îndoi al ă ca urmare a faptulu i că soţul se trezea rareori dorm i nd singur.) Se dezbate mult în tratate dacă sufletul putea să părăsească

credinţa op ul ară - ără

trupul sau, sau dacă vrăji toarea, pin

vreo „vrajă" ori i luz i e ,

putea să pună în lcul ei o penă sau un braţ de paie, entru cât timp era plecată. Î n general, conchide Remy, „Cel mai adese vrăj itoarele zboară pin coşul de fum," în ciuda

deschiderii mici, şi ponesc într-un coş, sau călare pe o trestie, o mătură, un o rc, un taur, un câine sau o bâtă despicată, spre lcul de întâlnire. 1 49 Autorii l ui Malleus . . . n u a u nici un fel de îndoi eli . Î ntr-un fragment deja citat, ei întreabă „Nu

L-a luat oare Diavolul pe Mântuitorul nostru şi nu

în al t, aşa cum

L-a purtat

într-un loc

să mărt1rie E v anghe li a ?" Ei c on traca re az ă argumentul că s pi ri tul

nu poate mişca un cop i zi c , ami ntindu-le cititorilor că „cel mai înalte copuri, adică stelele, sunt puse în mi şcare de esenţe spirituale" (lnteligenţele) . 150 Bouguet citează şi el episodul muntelui şi men ţi onează zbourile efectuate de „Sf. Filip,

121

V RĂ J ITORI A

Ezechiel, Habakuk, Ilie, Enoh, Sf. Antide, arhiepiscop de Besanron, Sf. Ambozie, Pitagora, Fi lozoful din Tyana şi nenumăraţi alţi i . " 1 5 1 Şi Guazzo este de patea celor ce acordă încredere . Vrăjitoarea căl ătoreşte e un par de transportat ulcioare le, sau o mătură, un ir de trestie, un băţ despi cat sau o furcă de tors, sau chiar un hârleţ", după ce s-a uns cu o ali ie făcută „în principal din copii ucişi"; sau ea călăreşte un bou, o capră sau un câine. El crede şi în simulări . 152 Cei ce pun acestea la îndoială, remarcă el cu severitate, „păcătuiesc cu si guranţă prin lipsă de respect faţă de Maica noastră Bi serica." 1�3 Totuşi , unii le puneau la îndoială, iar astfel contribuiau la dezintegrarea inală a întregului sindrom con­ ceptual . Molitor, care a ost, împreună cu Sprenger şi Kramer, unul dintre cei mai timpuii autori, este deja sceptic : călătoriile rapide pe distanţe mari spre sabate sunt iluzoii, chiar dacă la ele paticipă mai multe vrăjitoare . 154 Godel mann are aceeaşi părere: el crede că poveştile despre zboruri prin aer sunt mincinoase, iar unguentele despre care se spune că fac posibil zborul magic nu fac decât să îi adoarmă pe magicieni. Î n plus, vrăjitoarele n u pot trece pri n spărturi sau deschizătui înguste.155 Aceste atitudini sunt poate cel mai bine rezumate de ideea că, deşi mărturi siri le smulse de la acuzaţi prin totură sau presiune psihologică putenică i mpuneau credinţa în exi stenţa sabatelor ca atare, iar acestea, ca adunări numeroase, nu puteau fi ţinute în apropierea casei fiecărei vrăjitoare, astel încât un mijlc de a acoeri rapid distanţele trebuia gsit, îndoiala în

privinţa zbirului magic se

născuse

şi avea să se răspânde ască odată cu

neînc rederea faţă de restul presupusului enomen. Copulaţia între vrăjitoare şi demoni constituie un alt subiect discutat frec vent în tratate. În chip de sucub termenul succuba apare rar, probabil -

pentu că de fapt se credea că di avolii nu aveau sex - diavolul putea pri mi sămânţa unui vrăji tor. După aceea, el se transfoma în incub şi depunea sămânţa în rupul unei vrăjitoare. Puţini autoi credeau că diavolii puteau produce chiar ei sămânţa. Ei erau spirite i mateiale, lipsite de substanţă cororală. (Prin urmare prcrearea unui copil al diavolului înr-un ilm recent, Roseay s Baby. contrazice de

fapt opinia cultă renascentistă.) Dec i , diavol ii aj ută cel mult la procrearea

copii lor nelegiti mi. Chiar şi numai această idee

este

respi nsă în mod frec vent,

deoarece relectarea c tema ei tindea să nască întrebări serioase.

Scriind la începuturile isteriei vrăjitoarelor, Sprenger şi Kramer adoptă

credinţa populară. 1 56 Guazzo dovedeşte existenţa sucubilori pri n metoda lui caracteri sti că, citând din Craylos al lui Platon, din Philo, Iosif şi „Vechea

1 22

ŞTI I NŢELE OCULT E A L E RENAŞTE RII P [ i erre] Boaistua (sau La unay): Histoires prodigieuses extraictes de plusieurs fameuz auteurs, Grecs & Latins (Pari s : Charles Mace, 1 575), sig. l 9r.

Potret al unui monstu despre care se spunea că s-a născut la Cracovia, în 1 43 sau 1 547, în ziua pocăiii Sănului Pavel. Ochii îi erau de oc, gua şi nasul de bou; avea un con asemnător trompei unui eleant; spatele era păros; sânii erau înlocuiţi cu capete de maimuţă; deasupra buricului avea capete de pisici şi capete de câine la coate şi genunchi; mâinile şi picioarele erau de maimuţă. De vreme ce monstul a trăit doar patu ore, i maginea trebuie să i ost desen ată dintr-o descriere verbală. Este greşit, spune Boaistua, să considerăm acest monstru copil al diavolului, căci diavolii nu pot zămisli împreună cu ăptuile omeneşti. Caua este mai degrabă judecaa divină, „închipuirea înierbântaă şi încăpăţânată a emeii" în timpul concepţiei, „exces, sau defecte şi decădere în sămânţă'', sau vreo altă astfel de împrejurare naturală. (pp. 20-2 2, 1 4- 1 6).

Sinagogă", Sf. Ciprian, Sf. Iustin Mucenicul , Clement din Alexandria, Tertullian şi al�i. ,.Dar o dovadă mai substanţială", adaugă el, „se găseşte în scrierile Sfântului Ieronim despre Efeseni vi, şi ale Sf. Augusti n (Ci. Dei, xv, 23), care dobândeşte consensul tuturor teologilor şi mai ales ale Sf. Izidor, cap. 8. Aceeaşi idee este

susţinută în Bula Paei Incenţiu al VIIl-lea împotriva vrăjitoarelor." 157 Cum s-ar putea îndoi un bun creştin? Cu toate acestea, Diavolul nu poate prduce sămânţa, ci doar o poate doar transporta, păstrând-o caldă în acest timp. 158 Alte autorităţi

acceptă realitatea copulaţiei, dar neagă chiar şi puterea prcreării la mâna a dou�. Conform l ui Boguet, răceala de gheaţă a semi nţei Di avolului împiedică zămislirea. 159 Remy dec lară că răceala penisul ui Di avol ului şi teama ş i durerea vrăjitoarei cauzează inferti li tate. Mai mult, spiitul nu vine de la sămânţă. ci de la Dumnezeu, a cărui colaborare ar i necesară entru crearea unei iinţe omeneşti. 10 El crede că naşterea monştri lor, i nterpretată adesea ca rezultatul unor astfel de împreunări nelegiuite, reprezintă o consecinţă a „activităţii excesive" a imaginaţiei mamei, ca în cazu l mieilor pestriţi născ uţi de oi care avuseseră în faţa ochilor baghetele lui lacob}61 Cât despre corpul olosit de demon în timpul împerecheii, Remy îl considera probabil „ie cadavrul unui mot, ie vreo depunere şi condensare

1 23

VRĂJ ITORI A

Ludwig Lavater, De spectris, lemuribus, variisque praesagitionibus { Leyden: Heny Verbiest, 1 659), pagi na de titl u a u n e i ediţii posterioare. Autoul este numit „d i stins teo log", iar catea este considerată a i „cu adevărat de aur". Vrăj itoarea din imagine amestecă o ietură maleică, în ti mp ce un demon, i ns ti gatou l şi instuctoul ei, se ghemuieşte în apropiere. A l ţ i demoni , cu capete de animale, zboară în undal, iar Moatea, cu secera ei , îi aminteşte privi t o u l că va veni ti mpu l când diavolul va pretinde suletul vrăjitoarei.

a

LJ G D U N I B A T AV:

' pui Hcnricum Verhicr. nna

M.Dc.ux.

vaporil or." 162 Boguet optează entru a doua posibil itate, care, expl ică el, nu

t rebuie „să pară stranie, dacă ne gândim că vaporii ce se înalţă de la pământ ne par oarte adesea a lua ormă de oameni sau ani male." 1 63 Deşi câţi va autori, prinre care se n umăra Gdelmann, 1 4 credeau că relaţiile ;cx uale cu demonii erau imagin are , păreri le asemănătoare celor de mai sus erau domi nante în tratate. Vrăj itoarele recunoşteau că avuseseră contact se x ual cu demon i i , decl arându-l, în documentele târzii, oarte dureros; îl susţi nea credi nţa generală, îl airmau Părinţi i. Cu toate acestea, existau probleme. Ideea reînsufleţirii u n ui cadavru în acest scop pare să n u

i ost câşti gat popularitate, iar ipoteza

altenativă, presupunând „depunerea şi condensarea vapori lor", putea duce la, "au

întări, opinia conorm căreia enisul şi sămânţa diavolului erau reci c a gheaţa

·� i pri n urmare nepotivite entru prcreare. În orice caz, cei mai mulţi autori erau

d� acord că demon ii sunt infert i l i . Molitor a susţinut această părere încă din 1 · l89. 1 65 Magicianul Merl in, despre care se credea adesea că era copil

na

l diavolului,

de apt, spune el, un sugaci obişnuit, furat de la pări nţi i săi şi dat drept copi l u l

1 1 1 1 c i emei î n care fusese imp l an tată o sarcină alsă. N u spusese oare Gak11

ca

1 24

ŞTI INTELE OCULT E A LE RENAŞTERII

sămânţa este neproducti vă, daca nu e însoţită de o „emanaţie a inimii" care „măsoară fc ul iubiii"?16 Dramaturgul englez homas Heywod face aceeaşi sugestie în

a

sa

Viaţă a lui Merlin, dar cu adăugiri

e care nu le-ar

i considerat

necesare dacă ar i citit mai multe despre vrăjitori e. Identitatea tatălui lui Merlin este îndoi eln ică, cea a mamei sale, sigură ; el a ost probabil conceput iresc, dar mama ascunde identitatea tatălui pentru a nu-l pune în primej die. Unii cred însă că Merlin „a ost conceput pin materializarea unei ăptui spirituale antastice, ără tup", ceea ce n u e imposibi l . Seusippus, Elearchus şi Amaxidiles declară despre mama lui Platon că aceasta a conceput după o „întâlnie cu umbra imaginară a lui Apolo", iar în

De Socratis Daemone se airmă că spiritele populează aerul

umed di ntre pământ şi lună, iar uneori, din invidie aţă de oameni, ele i au omă omenească ca

incubi şi prcreează copii, cunoscuţi de romani sub numele de

Fauni şi S icarii, aşa cum a remarcat Augustin în De Civitate. 161 În general, se tinde totuşi spre a păstra credinţa în contactul sexual cu demonii, negând în acelaşi timp posibili tatea naşteii de odrasle. Iar acest fapt reprezintă un nou stadiu în apaiţia incredulităţii. Explicaţii cvasi-raţionaliste asemănătoare au fost date ghicirii norcului în toate omele sale. Prevestirile în legătură cu viitorul nu depind de instrumente, sau e ritui cabalistice, ci de demoni. Yairo a exprimat principiul e scut: ,,Anumite luc ruri ascunse şi v i itoare sunt pre văzute nu prin puterea unei înc h i puiri pătrunzătoare, ci cu aj utorul demonilor. " 1 68 Aşa cum subl i nia Remy, doar Dumnezeu cu noaş te viitorul. Prevestirile demonice sunt presentimente sau ipoteze, sau airmaţii ăcute d i n timp în legătură cu fapte care s-au întâmplat în lcuri depărtate. Demonul observă evenimentul, goneşte cu v i teză supraumană într-un alt lc şi îl anunţă ca şi cum urmează să se întâmple. 169 Giford extinde această expl icaţi e la riturile de manipulare a vremi i : acestea nu sunt îndeplinite pentru a provoca fu tuna, ci atunci când se ştie că urmează o futună. 170

În md

bi zar, nu am dat peste nici o discuţie în legătură cu relaţia di ntre prev estiri şi

liberul arbiu. S-ar presupune că această problemă, dezbătută cu atâtea eoturi în ceea ce priveşte cunoaşterea viitorului de către Dumnezeu, ar

i ost relevantă

şi penu ghicirea norcului . Motivul pentru care ea nu a fost conside rată astfel poate

i constituit de încrederea li mitată acordată de toţi cărturarii oricărei varietăţi

de prevestiri. Deoarece diavolii fuseseră, ca îngeri, în posesia unor cunoştinţe extraordi nare , pe care nu le pierduseră în întregime după cădere şi deoarece putuseră iecare în pate să privească iinţele omeneşti şi să obseve uni versul de la începuturi, erau mai capabili decât oamen ii să ghicească ce s-ar putea

VRĂJITORIA

1 25

întâmpla în viitor. În plus, aveau o înţelegere ageră a intenţi ilor umane, puteau anunţa ca urmând să aibă loc v reun fapt pe care îl decl anşaseră e i înş işi, iar cu aj utoul vitezei de mişcare se puteau preface că prevestesc evenimente ce se întâmplaseră deja, aşa cum, explorând i nvizibi l i împrej uri mi le, puteau descoperi l ocul unei obiect pierdut dându-i unei vrăjitoare pos i bi li tatea de a prezice unde va

i găsit acesta. Totuşi, ei nu cunoşteau de fapt viitoru l . De aici, orma de

ghicitoare a multora dintre prevestirile lor. Discuţiile pe marginea apariţiilor celor morţi urmau într-o mare măsură aceeaşi direcţie. Ca de obice i mai încrezător decât majoritatea celorlalţi autori , Guazzo i nsista asupra ideii că „suletele ce lor di spăruţi le ot apărea şi uneori le apar celor vii". El dă drept exemplu apariţia lui Hristos în aţa l ui Petru în vremea când apostolul fugea de persecuţie şi citează autoitatea lui Ambrozie, Dionisie Aeropagitul, Iustin Mucenicul , Tertullian, Origen, Sf. Grigore din Nyssa, Sf. Ciprian, Surius, papa Adrin I, Sf. Grigore din Tours, Sf. Grigore din Necaesrea, Nicephor, Sf. Vasi le, Sf. G i gore din Nazianus şi Sf. Augustin . „Pentu a încheia pc scurt", adaugă el , „e xistă un n umăr nelimitat de autorităţi asupra ace stei chestiuni"; şi el termină prin citarea unor teologi ca Richard de Middleton, Petru din Palude, Scotus, Denys Cauz ianul, Dominic Soto, Peltanus, Sf. Petru Canis ius, şi G rigore din Val encia. N u trebuie însă să credem că apari ţiile erau dese.171 Cu

toate acestea, opinia lui n u era cea majoritară.

Remy expima cea mai ăspndită păree când aima că, cu excepţia czurilor când au pe misiunea secială a lui Du mnezeu, diavolii nu învie de apt morţi i , c i se

d a u drept aceştia, s a u le fac cadavre le s ă s e mişte c a şi cum a r i î n vi aţă . 172

Gode l m ann este de acord că Satana nu poate reînvia moţi i , o faptă de care e în stare doa r Dumnezeu. 173 Chiar şi G u azzo îşi avertizează cititori i că aşa-zisele spirite sunt adeseori iluzii: „La Sf. Cl ement din Roma citim de asemenea multe despre S i mon Magu l : că a creat din aer un om, e care îl putea face inv izibil după voie ." 1 7" Cititorul englez îşi poate ami nti de spiritele lui Spenser, ca falsa Una creată de Arch i mago. În ţăile protestante tendi nţa de a nu crede în întoarcerea suletelor moarte a fost întărită de un edict promulgat de adunarea ecleziastică

de la Londra din 1 562, conorm căruia ,,Dcrina papistaşă privind Purgatori ul . . .

es te un l ucru naiv, inventat în deşet şi care nu are nici o justiic are în Scri ptură,

c i mi degrabă contrazice cuvântul lui Dumnezeu." 1 75 Dacă sufletele moţilor erau

pri mit pe lc în Paradis sau Iad, întoarcerea lor era improbabilă.

Cel mai lung şi mai bine dcumentat studi u al apariţiilor îi aparţi ne lui I ,udwig Lavater, luteran german care a scris mai întâi în li mba sa şi a dat mai apoi

126

ŞTII NŢELE OCULT E A LE RE NAŞTERI I

o versiune extinsă în latină. O traducere englezească semnată „R . H.", la care nu am avut acces, a ost publicată în

1 572. Cartea ă dovadă de cultură şi inteligenţă,

dar, spijini ndu-se e nenumărate autoităţ i , se mulţumeşte n umai cu a afirma, in sistând doar că spiitele, deşi uneori reale, nu sunt de obicei ale morţilor, ci

„îngeri buni sau ră i, sau alte acte ascunse sau culte ale lui Dumne zeu."176 Moti vul pentru care apar este că prin intermediul lor Dum nezeu îi pregăteşte pe cei credincioşi şi îi pedepseşte e cei ără credinţă. Ele sunt însă adeseori iluzii înc hipuii le ce lor atinşi de mel ancolie sau nebunie, 1 77 greşel i ale s i mţurilor imefecte, 178 consecinţa unei sperietui provocate de alţi oamen i, 179 sau cazuri în care preoţi sau căl ugări se dau drept spirite în scopuri ascunse ca dobândirea unei emei dorite . 1 80 Oameni i simpli confundă şi ei adeseoi obiectele naturale cu spectrel e . 1 8 1 De vreme ce l uc rarea se cupă mai degrabă cu apariţi i le, decât cu vrăj itoria, nu ne poate reţine mai mult atenţia. Totu şi, ea are legătui cu tratatele despre vrăj itoie şi reprezi n tă, atât prin scepticism, cât şi pi n credulitate, un produs tipic al vremii sale .

. Concluzie Trebuie înţeles aptul că, exact ca şi apariţia ca spectre a îngeilor răi, toate activităţile demon ilor sunt „îngăduite". Această teză este prezentă teoretic în toate tratatele. Mol itor insi stă asupra idei i că diavol i i nu pot ace nimic fără voia lui Dumnezeu . 1 82 Godelmann ne spune că im precaţi i le, farmecele şi otrăvurile olosite entu a leza sau a ucide vitele ori oamenii au uneori eect, cu pemisiunea lui Dumnezeu. 183 Remy povesteşte că obiectele de aur date de demoni vrăjitorelor se prefac în unele fără valoare , c ăci D umnezeu nu le dă voie di avolilor să îmbogăească e cineva14 Guzzo, într-un fragment mai greu de umărit decât de obicei de către ci titorul mdem, consideră această idee ulti mul dintre cele ş apte motive pentu cre Dumnezeu îi dă voie Di avol ului „să se cue cu vrăjitoia": , Ji

demonstrează puterea. Căci , deşi îi dă voie demonului să îndepli nească lucruri minunate, cum ar i transfomarea apei în sânge (Guazzo se referă la întrecerea dintre Moi se şi magicienii l ui Faraon), El nu îi pemite să săvârşească unele mai uşoare, precum crearea ţânţari lor. " 1 85 Înţelegem, cam evazi v, că sunt permise i sprăvi mai i mportante, în scopuri special e, dar diavol i i sunt fustraţi cu di spreţ de reuşite mărunte care le-ar putea provoc a plăcere. Cu toate acestea, direcţia generală a speculaţii lor în legătură cu forţele i n fenale sunt li mezi . Acceptarea

V R ĂJ ITORIA

1 27

ideii că diavol i i acţionează împotiv a voinţei lui Dumnezeu ar i presupus un dualism mani heist, erezie de mult contrazisă . Deşi nu îmi ami ntesc să ie citate des, Biblia conţine şi un anumit n umăr de texte ce povestesc cum a împietrit Dumnezeu i n i mile păcătoşilor pentru a-i împi nge şi mai mult în nelegi uire. Guven area divină în uni vers trebuia menţi nută cu orice preţ. Multe alte păţi din tratate pot fi incl use într-o analiză mai l ungă . Era, de exempl u, sau nu, permis să foloseşti aj utoul magiei albe sau al „vracilor"

( wise

men) pentru a înfrânge famecele sau blestemele? Păreri le erau împărţi te . Gdelmann declra, împoriva lui Paracelsus şi a altoa, că leacurile magice veneau tot de la Diavol şi erau pri n urmare nelegiuite . 1 86 Delio credea că orice e fect magic presupunea un pact cu diavol ul , ie el i mplicit ori explicit, iind deci interzise}87 De cealaltă pate, Remy argumenta că magia folosită de o vrăjitoare pentru a contracara propriile fannece era legi uită dacă, în loc de a i amăgită sau mituită, ea ar i obligată ă îşi ofere aj utorul prin ameninţări sau violenţă. În acest

caz, Diavolul ui n u i s-ar acorda cinstire, ci ar i obligat să acţioneze împotri v a propri i l or intenţi i }18 Boguet era de acord c u majoritatea: „ A spus deci bine Sf.

Ioan Chrysostomul că e mai bine să mori decât să cauţi vindecare cu aj utorul Diavolului sau al vrăjitoarelor. " 1 89 De asemenea, se discută e larg eicacitatea

sem n ul ui Cucii, a pronunţării nume l ui l ui Hristos, a stropirii cu apă sfinţită şi a altor rituri de exorcizare. În ge neral, Protestanţii considerau aceste practici drept „papistaşe" şi superstiţioase; dar şi printre catolici existau multe persoane care Ic vedeau mai degrabă ca pe instrumente ale credinţei, decât ca eficace din punct

Jc vedere magic. Din nou, s-ar putea scrie un capitol separat despre di sputa e

marginea întrebării dacă puteil e unei vrăj i toare înceta după arestarea acesteia.

Di spaiţia lor ar i încurajat desigur prcesele şi torturile şi a ost adesea airmată, dar sunt relatate multe exemple de vizite făcute de demoni pri zonierilor şi chiar de coabi tare cu aceştia în cel ulă. Prezentul rezumat al teoiei oiciale nu este prin urmare delc exhausti v. I n tenţia mea a fost în parte să ofer o pri v i re generală despre ceea ce se credea că reprezintă vrjitoria, dar mai ales să i l usrez prcesele men tal e întrupate în documentele căturăreşti . Cel mai slab punct al raţionamentelor este reprezentat, în md evident, de 1 1 1 c r c derea acordată „autorităţil or", care a făcut d i n dezbărarea de erori o 1 1 1trcpri ndere lentă şi dificilă. Cu cât mai des erau repetate pov eştile tradiţionale, 1

11

atât mai putenică devenea „dovada". Dacă, de exempl u. Sprenger şi Kramer

p 1 d uau o legendă din viaţa unui dintre primii sinţi, iar Guazzo o împrumua de l a n . ac e as t a

dobândea sprijinul unui la patrulea autor. Următorul utilizator devenea

1 28

ŞTI INŢELE OCULTE A LE R ENAŞTER I I

a l cincilea, unul de m a i târziu, a l şaselea ş i aşa mai depate l a nesfârşit, până când lista devenea atât de solidă, încât era aproape imposibil să nu fie crezută. Pasul esenţial de a arunca îndoiala asupra pi mului mator, de a înreba ,)e unde ştia?" şi „Oare nu a interpretat greş it indiciile?" a început să ie treptat făcut - am remarcat exemple onorabi le - dar nu putea să dev i nă pe loc larg răspândit şi aproape instinctiv. Într-un tratat tipic, credinţa în posibilitatea teoretică, dacă n u î n realitatea imediată, a vrăj itoriei, era i mpusă atât d e premisele teologice, d t şi de senti mentul, încă depate de a i rar, că ceea ce a fost repetat de-a lungul întregii istorii şi în toată lumea cunoscută nu putea i în întregime als. Astfel încât amăgirea prelungită nu numai că a continuat, ci, pe măsură ce numărul prceselor se mărea, a crescut în ceea ce pri veşte intensitatea şi consec i nţe le practice. Cu toate acestea, în tratate se văd clar începuturile unei atitudini mai sănătoase, oricât de superstiţioase sunt multe di ntre acestea, iar în cele din urmă se va aj unge la uitarea unor stupidităţi cărora doar astăzi, ca urmare a revoltei anti-raionali ste împotri v a cunoa şterii empirice, le se acordă din nou credit din partea unor persoane care ar trebui să ştie mai multe. Între timp, scriitori de a căror gândi re ne simţim în conti n uare atraşi împătăşeau aceste deplorabile erori. Este bine cunoscut aptul că Sir Thomas B rowne accepta existenţa v răj i toarelor: i ar aceasta se întâmpla în ciuda lungii sale

Pseudodoxia epidemica, îndreptată împotr i v a credinţe l or popul are.

Credul itatea lui Matin Luther în pri v i nţa vrăjitoarelor era neli mitată: nu se poate nega, spune el, că Diavolul răieşte şi domneşte în lumea înreagă. 1 0 Conorm lui K. M. Briggs, printre cei ce credeau se număra Thomas Fuller, iar S ir Walter Raleigh distingea teurgia de vrăjitorie pin airmaia ă în timp ce teurgul îi pouncea

Diavolului, vrăji toarele i se supunea u. 1 91 Lucrarea l u i Joseph Glanvil le,

A Blow

at Moden Sadducism in Some Philosophical Considerations about Witch­ crat (0 lovitură împotriva saducismului modem în câteva consideraţiiilozoice despre vrăjitorie) (d. a I V-a 1 668), se cupă cu ,justicarea credinţei în existenţa vrăjitoarelor, care dă dovezi pal pabile şi acceptate ale Nemuririi noastre"} 2 Cenainty of the World of Spirits ( Certitudine în privinţa lumii spiritelor) ( 1 69 1 )

demonstrează că la sfârşitul secol ului al şaptesprezecelea un om rezonabil şi caritabi l putea persevera în a se amăgi. Chiar şi în putea scrie:

1 1 iulie 1 7 1 1 , Joseph Addison

,,În general cred că exi stă şi a existat un astel de l ucu ca vrăj i tori a;

dar, în acelaşi timp, n u pot da crezare nici unui exemplu paticular al accsteia."193 Ne amintim de atitudinea Dr. Johnson în legătură cu stai i l e . În ceea ce priveşte i nteresul popular în legătură cu vrăjitoarele în ti mpul Renaşterii târzii în Anglia,

VRĂJITORIA

1 29

cât era acesta de exti ns ne este sugerat de descoperirea lui Robet Reed, că mai mult de şaptezeci de piese apaţi nând perioadelor de domnie a Elisa betei şi a lui Iacob au de a ace cu supranaturalul . 14 Deşi cultul înseamnă desi gur mai multe lucruri e lângă vrăjitoie, rolul vrăjitoiei în aceste piese este destul de imotant pentru a j ustiica incl uderea de către Reed a unui capitol despre „Oiginea vrăjitoriei şi demonologiei englezeşti". Desigur, alţi aveau o viziune difei tă. Jerome Cardan, care credea în demoni şi era un astrolog entuzi ast, era totuşi sceptic în pri v i nţa vrăj itoriei. 195 John Selden refuza să cread ă . 196 La fel şi G a briel Harvey. 1 97 Mon taign e obiecta îmoriva ersecuţiei: „Cu mult mai iresc şi mai cu putinţă îmi pare ca doi oameni să spună mi nci uni, decât ca unul să călărească e vânturi în ceasui douăsprezece de la răsăit la apus? . . . Cântărind totul , a trimite un om la ardere de viu, înseamnă a pune un preţ prea mare pe părerea ta ." 1 98 Alţii mai puţini cel ebri reuzau de asemenea să

ie de acord cu opinia majoitară. Arthur Wilson, intendent al contelui

de Warwick, spune despre optsprezece vrăj i toare condamnate în Essex în

1 45 ,

„Am ost î n Chesnord când s-au j udecat ş i s-au edepsit c u moatea optsprezece femei . Nici un zălog însă nu a putut a mă face să le cred altfel decât firi sărace, melancol ice, inv idioase, rele şi înciudate" . 1 9 Când erau ăcute publice, astel de deziceri au contribuit fără îndoială l a i n l uenţarea opin i e i genera l e . Totuş i , n u e x i sta u n l n l ocuitor r e a l pentru argumentarea intelectuală pozitiv istă. Aceasta a fost iniţi ată şi continuată, în toată Europa, prin tratate de tipul celor cercetate de noi ; iar în cele din umă, cu excepţia zonelor cul turale îndepărtate, sănătatea mintală a triumfat. Cu toate acestea, credinţa în vrăjitorie a rămas entru mult timp posibilă, din patea unor oameni înţelepţi, în văţaţi şi bine intenţionaţi. El nu a di spărut decât atunci când scepticismul care punea responsabilitatea efectelor rezultate din form ulele şi operaţ i u n i l e m agice pe seama diavol u l u i nu a mai l ăsat decât o s i n g ură presupoziţie de negat. „Reacţi ile izice", în care i l uzia îşi avea sursa ulti mă, au început să nu mai ie crezute, dacă nu de toată l umea, cel puţin de creatorii unei lumi mdene, cae, cu toate imerfecţi unile sale, s-a elierat cel puţin de cuzimea

îngrozitoare descrisă la începutul acestei discuţii .

1 30

ŞTI I NŢELE OCULTE A L E RENAŞTE R I I

NOTE: CAPrrOLL

OI

1 Pentru o traducere mdenă. vezi Nicolas Reny, Demonolatria, rad. E. A. Ashwin, ed.

M o nague Summers (Londra: John Rotker, 1 930). Pentru n umărul exe cuţ ii l or vezi p. 56 (I, xv). Pentru autoritatea cărţii vezi, de exemplu, Henry Charles Lea Materials Towad a Histoy of Witchct (Materiale pentru o istorie a vnijitoiei) ed. thur C. Howland

(New York şi Londra: Thomas Yoseloff, 1957), II, 604. Aceasta este o reeditare a ediţiei oiginale şi pare a av ea o pag i na ţ i e identică. 2

Friedric h von Spee, Cautio c riminalis. oder Rechtliches Bedenken wegen de r

Hexenpozess, rad. Joachim-Fiedich Ritrer (We imar: Verlag Herm. B oc h lau s Nachf., 1 939), i nro. , p. xx. Nu

1

4

m

avut acceces la edi tia latină din 1 63 1 .

Heny B ogu e t , A n Examen of Witches Drawn fom Various Trials ( O cercetare a

vrăjitoarelor extrasă din diverse procese). trad. E. Alien Ashwin, ed. Montague Sum­

mers (Londra: J oh n Roker, 1 9 29) p. xxxiii. Penu numrul 20000 vezi R o sse l l Hope Robbi ns, h e Encyclopedia of Witchcrat and Demonology (Enciclopedia vrăjitoriei şi a demonologiei) (New York: Crown ub­ lis hers I nc., 1 959, a şaptea ediţie 1 970) p. 1 7 .

5 vezi G eo fre y Pariner. Vrăjitoia (Harmondswoth, Middlesex : Pen g u i n Books Ltd,

1 958, p. 87). În cele c inc i regiuni, Essex, Hetordshire, Kent, Sury şi Sussex, au existat 455 de condamnri sub domnia Elizaetei şi 1 03 sub a lui Iacob. Aoi numărul a scăzut:

în timpul lui Crol I. 1 08; în timpul Protectoratul ui , 72; în timpul lui Carol al Il-lea, 4;în timpul lui Iac ob al 11 - l ea, unul ; în timpul lui William l III-iea, 7. Sursa lui Parrinder a fost Cecil Henry L' Estrange Ewe n , Witch Hunting and Witch Trials ( Vânătoarea şi procesele vrăjitoarelor) (Londra: Kegan Paul & C o . , 1 929).

6 Folosesc ediţia facsimi l, cu o i n troducere de Beatrice White, publicată pentu Asociaţ i a 7

Shakespeare (Londra: Oxord Univers i ty Press, 1 93 1 ) sig. Hr. C hri sti na Holc Witchcraft ;„ England ( Vrăjitoia în Anglia) (ondra: B. T. Batesord Ltd., 1 945) p. 1 1 9.

8 Cf. ibid., p. 88. 9 Pe lângă lucrăile de autoitate ale lui Robbins şi Lea (vezi n ote l e 4 şi 1, mai sus) exisă

o ogată bibliografie e ngleze asc ă de lucrări şt i inţiice şi semiştiinţiice, dintre care cea mai cunoscută în această ţară, este probabi l G. L. Kitredge, Witchcat in Old and New England ( Vrăjitoria în Vechea şi Noua Anglie) (Camb idge , Mass.: Harvard University Press, 1 929). Dintre lucrăile continentale, merită pomenite următoarele: Jules B ai ssac , e g ands Jours de la sorcellerie (Paris: 1 890) şi Wil hem Gonlieb Soldan. Soldan s Geschichte der Hexenpozesse [Stuttgat: 1 843], neu earb. von dr. Heinich Heppe

1° 11

(S tu ttgt: J. H. Cotta, 1 880). Cf. R obbi n s, Eniclopedia, p. 479. Penru i n orm aţ i i despre von Spee vezi ibid., pp. 479-84 şi Biogaphie universelle a lui

M i c haud , nou vel!e ed. (Paris şi Leipzig), t .Se ou Spee, Frederic de". Cautio a ost . •

retipărită de mai multe ori la Frankfut şi Koln şi a fost traducă în ranceză (Lyon :

12

1 660). Nu am avut acces l a textul latinesc. Von Spee, Cautio (trad . germană citată în n ota 2, de mai sus) pp. 95 -96 (XX. xvi).

V RĂJ ITORIA

131

13 Se spune despre el însă că după un atac ciminal asupra lui, înr-o pădure, a încercat să 14 15

predice, în ciuda rănilor grave. (X, v). Jbid. , pp. 1 1 9-20 (XXVI, i-ii ). lbid. , p. 8 1

16 Jbid. , pp. 84-85 ( XX, ix). Jbid.pp. 1 1 3- 1 4 (XXV, inro.). 18 /bid. , pp. 1 1 4 - 1 1 5 (XXV, ii, iii). 1 9 lbid., p. 95 (XX, xvi). 20 Remy, Demonolatria, p. 56 (I, xv). 21 Von Spee, Cautio, p. 69 (XVIII, xv). 22 lbid, p. 9 1 (XX, xiii). 23 lbid. , p. 93 (XX, xiv). 24 lbid. , pp. 87-89 (XX. xii). 25 !b id. , pp. 80-8 1 ( X X , i i i ) . 26 lbid. , p. 1 35 ( XXIX). 17

loanne Georgio Godelmanno, Tractatus de magis, veneicis et lamiis, deque his recte cognoscendins et puniendis (Francooti: Ex Oicina Typographica Nicolai Bassaei, 1 95 1 ), lll, 1 04 (III, x). 28 Cf. Lea, Materials, l, 337. 29 Parinder, Witchcat, p. 80. JO lbid., p. 3 1 . 3 1 Matthew Hopkins, The Discovey of Witchies (Descoperirea vrăjitoarelor), ed. Montegue Summers (Londra: At he Cayme Press, 1928)-retipăire a rrei edi�i oiginJe din 1 847, care nu are decât 1 3 pagini mici . Vezi pp. 54-55. 12 Joannes Bodinus, De magoum daemonomania . . . libri I, seu detestando lamiarum ac magoum cum Sataa commercio (francouti): Typis Wolffgangi Richtei, 1 603), pp. 372-73. Aceasta este o reeditare: lucrarea a fost publicată mai întâi în ranceză (Paris, 1 5 80) şi apoi radusă în latină (Basel, 1 58 1 ). 13 Francesco Maria Guazzo, Compendium maleicarum, Trad. E. A. Ashwin, cu note de Montegue Sumers (Londra: John Rotker, 1929), p. 1 1 5 (li, ix). 14 Pentru o transpunere modenă, vezi traducerea lui Montegue Summers (Londra: John Rotker, 1928). Am comparat-o cu p ediţie din 1 490 şi am găsit-o în general, demnă de încredere. Lucrarea a fost retipăită în 1487, 1 489, ? 1 490, 1 494, 1496, ? 1 5 1 0, 1 5 1 1 , 15 19, 1 52 1 , 1 574, 1 5 76, 1 5 80, 1 582, 1 5 84, 1 5 88, 1 595, 1 598, 160, 1 64, 1 6 1 4, 16 1 5, 1 620, 1 620-2 1 , 10, 1 666, 1 669. Existau cândva copii ale ei cu atâta abundenţă, încât o vânzare la Leipzig, în 1 9 1 2, a unei „colec ţii unice de că1i despre vrăji torie" a 27

inclus nu mai puţin de 29 de volume (nora bibl iograică pp. xl i-xlii).

�\ 11•

lbid. , pp. 23 1 -32 (III, xvi).

lbid., p. 209 (III, iv).

'1

Jbid., p. 2 1 3 (III, vii).

•x

lbid.. p. 2 1 6 (III, ix).

''' lbid. , pp. 2 1 7- 1 8 (III, x). 111 41 4'

Boguet, Examen, titlul lung p. vii .Aticolele" se găsesc la pp. 2 1 1 -38. Bodi n, Daemonomania, p. 422 (IV, iv). lbid.. p. 423 (IV, iv). .

•

ŞTI I NŢELE O C U LTE ALE RENAŞTERI I

1 32

Jbid. Jbid. p. 436 (IV, v). 4 5 Jbid pp. 436-37 (IV, v). 46 lbid. p. 438 (IV. v). 47 lbid„ pp. 439-45 (lV, v). 4 8 lbid., p. 387 (IV, ii). 4 9 Reginald Scot, The Discoverie of Witchcrat (Descoperirea vrăjitoriei) { 1 584}. Cu o inrducere de Rev. Montegue Summers (Londra: John Rotker, 1 930). pp. 1 1 - 1 8 (II, i-viii). 50 Godelmann, Tractatus, Prefatio" p. 2. 5 1 Cum medi ul lui Godelmann este geman, el citează mai ales le gile germane, dându-le uneori în l imba gemană; dr multe dintre argumentele sale sunt supra-raţionale şi foloseşte autori apţinân d tuturor epcilor şi Jocuilor. 52 lbid. III, 1 0 (III, i i). SJ Jbid. 54 Jbid., III, 1 8- 1 9 (lll, iii). 55 lbid., III, 46ff. (Ill, vi). 56 Jbid., III. 1 1 (III, ii). 5 1 lbid., III, 59 (III, vii). 5 8 /bid., III, 88 (III, ix Summae, 1 ). 59 lbid., Ill, 1 1 2 (III, x). 0 Vezi Tomas Potts he Wondevll Discoveries of Witches in the Covntie of ancaster (Minuatele descoperin· ale vrăjitoarelor n ţinutul ancaster) (Londra: tipăit de W. Stansy pentru lohn Bnes, 1 6 1 3). Un facsimil al acestei ediţii se poate găsi în G. B. Harrison, he trial of the ancaster itches (Procesul vrăjitoarelor din ancaster) (Londra: Peter Davies, 1 929). Pentru judecată vezi p. 1 63f. M Lea, Materials, I. 36 1 . 62 Boguet, xamen. pp. 1 2 1 -23 (XL-XLI). 63 C f. Lea, Materials, II, 6 1 2. 4 Prrinder, Witchcrat, p. 32 (cire luate din C. L' Esrange Ewen, Witch Hunting and Witch Trials ( Vânătoarea şi procesele vrăjitoarelor). 6 5 Scot, Discoverie, pp. 45 (1, i i i ). 6 Ibid., pp. 34 (I, i i ) . 67 G i ford Dialogue Conceming itches (Dialog cu privie la vrăjitoare), sig. Ar B v v 6 8 Scot, Discoverie, p. I (I, i). 69 lbid., p. 2. (I, i). 0 lbid. , p . 4 ( V I i). L a p . 7 1 (VI , viii). e l citeză însă cuvântul c a oalaeBo; şi într-adevăr Liddell şi Scott dau „otrăvitor'' pentu oalâeyo. 1 1 lbid., p. 4 (VI, i). 1 2 Sprenger şi Institoris (sau Kramer), Malleus, p. 1 06 ( I I, i, 3). 13 Guazzo, Compendium, pp. 3-4 (I, ii). 74 Gdenmann. Traclatus I . 17, (I, ii). 75 Martin Delrio, Disquisitionum magicarum libri I (Mai nz: 1 603), p . 4 (I, ii). 43 4

.

.• .

„

.

,

-

,

,

.

VR Ă J ITORIA

1 33

76

loannes Vairo, De fascino libri tres (Pisiis: Apud Nicoalum Chesneau, 1 5 83) pp. 2-3 (I, i). Vairo era un călugăr enedictin italian cândva stareţ la Santa Sophia în Benevento, iar apoi episcop. 17 Lea, Materials, II. 489. ·is Scot, Discoverie, inro., p. xxxi. 7 9 Vezi Jean Wier, De prestigiis daemonum et incantationibus ac vene.iciis [ 1 564), rad. în franceză în 1 579 şi retipărită în Histoires, dispvtes et discovres des illvsions et impostvres des diables (Pris: A. Delhaye et Lecrosnier editeurs, 1 885), ll, 392 9 8 , (,,Avtevrs allegvez "). 80 Delrio, Disquisitiones, p. 39, (I, iv, 1 ) 8 1 lbid., p. 10 (I, iii). 82 O ian-Frncesco Pico, a Strega, ovvero degli inganni de ' demone (Milano: G. Daelli e C., Editoi, 1 864). Aceasta este desigur o reeditare: prima ediţie, în latină, a fsot publicată probabi l la Bologna, în 1 523 şi este oate rră. Traducerea italiană pe cre m olosit-o îi aparţine lui Turino Turini. Rl fbid., pp. 1 1 2- 1 3 . R4 Ulic Molitor, Des Sorcieres et des devineresses (De lamiis et phitonicis mulieribus) (Paris: Librairie Critique Emile Nourry, 1 926), pp. 19-20 şi 2 1 (cap. IV). Această ediţie conţine un facsimil al ediţiei latineşti publicate la Koln în 1 489. Deşi la început un alt vorbitor se opune acestei dovezi, în inal el spune (p. 27) „Tu m' accables de tant d' histoires et d' autorites que je ne sais plus quel parti adopter." Aceste două etemple clasice ale ransfomării sunt favorite prinre autori. 85 Boguet, Examen, p. 1 70 (cap. lii). 86 Pico, a Strega, p. 1 35. 87 Sprenger şi Institori s, Malleus, p. 35 (I, v). 8 8 lbid p. 60 (I. ,ix). 8 1 Guazzo, Compedium, p. 2 6 , (I, ix). '10 Sprenger şi Institoris, Malleus, p. 42 (I, vi). 1 1 1 Molitor, Des Sorcieres, p. 8 (cap. I). 9 2 Gu.o, Compendium, p. 1 2 4 (II, xi). 9� Tratatele care nu au fost încă citate sunt umătorele: Giovanni Lorenzo Anania, De natura daemionum libri III/ (Venetiis: 1 5 8 1 ); homas Erastus, Deux dialogves de Thomas Erasvs, ovchant le povoir des socieres, etc ., Novvellement radvits de Latin et Franrois, retipărite cu Wier, De prestigiis, etc ., II, 399-553; Joseph Glanville, A Blow at Moden Sdducism, ln some Philosophical Cnsiderations About Witchcrat, ed. a IV a (Londra: 1 668); Ludovicus Lavateus, De spectris, lemuribus, et magnis at que insolitis fragoribus (Genevae: Apud Eu statium Vignion, 1 5 80); Iacob I, Daemonologie ( 1 597); Newsrom Scotland, declaring the Damnable Lfe and death of Doctor IAN, a notablt· Sorcerer ( Veşti dii Scoţia, dând de ştire desă e viaţa păcătoasă şi moanea Dotorului FIAN, vrăjitor vestit) (Londra: John Lane, The Bodley Head, Ltd. , 1 924 ) . Deşi mai există încă multe alte tratate - de pildă. pentu titluri vezi cele trei volume de Materials ale lui Lea - nu numai că acestea oeră exemple reprezentaive, dar incl ude şi multe dinte lucrările cu adevărat importante. ( iuazzo, Compendium, pp. 1 3 - 1 7 (I, vi) . . ,., Godelmann. ractatu.\·, 1, I 8-20 (I, ii). -

.

..

·) I

1 34

�TIINTELE O C U LTE A LE REN AŞ TE R I I

Vairo, De fascino, p. 24 (III, i ) . Jbid. , p . 207 (Ill, i ) . 98 Remy, Demonolatria, p . 28, ( I , v i i ) . 99 lbid., p. 30 ( I , viii). IO lbid. IUi Jbid. , pp. 38-40 (l, X ) . 102 Anania, Natura daemonum, pp. I 0-28. 103 Wier, De prestigiis, 1, 14 (l, iv). 1 4 Sprenger şi Institoris, Malleus, p. 15 ( I . 2). 1 05 Regele Iacob, Daemonologie, pp. 24-26. 16 Wier, De prestigiis, I, 3 (I, i). 1 07 Guazzo, Compendium, p. 73 (I, xviii). 1 8 Sprenger şi Institori s, Malleus, p. 99 (11, i, 2).Am corectat o traducere greşită („ără a fi văzut"- nul/o vidente- în loc de vaianta lui Summers. „când nu se vede nimeni"). 1 9 Scot, Discoverie, p. 6 (I, iv). 1 10 Potts, Wondevll Discoverie, (vezi nota 60, mai sus). 1 1 1 Cf. de pi ldă, a Strega a lu Pico, pp. 59, 63 şi 1 27. 2 1 1 Remy, Demonolatria, p. 74 (l, xxv). iu Cu toate acestea, este ire�c ca turbulenţele aerului să ridice corpurile. 11 4 Remy, Demonolatria, pp. 5 7 -60 (I, xvi). 115 lbid., pp. 60-6 1 (I. xvii). 1 1 6 Pico, a Strega, p. 83 „riferiscano egli no stessi, che sono da due milia uomi n i quelli che frequentano ii gioco". 1 1 7 lbid., pp. 59-0. 1 1 8 Remy, Demonolatria, p. 1 27 (ii, ix). 1 1 9 lbid., p. 1 28 (li, i x ) . 1 20 lhid. , p. 1 1 8 (II, v i i i ) . Cf. de asemenea, despre leacuri p. 1 48 ( I Jl, i i i ). 1 2 1 Regele Iacob, Daemonologie, pp. 1 6- 1 7 1 22Guazzo, Compendium, pp. 80- 8 1 (I, xix). m G i fford, Dialogue Concening Witches. 1 � 4 Boguet, Examen, p. xliv („Prefaţa autoului"). 1 21 Jbid., p. 67 (cap. xxiii ) . 1 26 /bid., p. 46 (cap. xvi i ). 127 lbid., p. 66 (cap. xxii). 1 28 lbid., p. 69 (cap. xxiv). 1 29 Jbid., p. 79 (cap. xxvi). 0 l b id. , p. 81 (cap. xxvi i i ) . 1 3 1 /bid., p. 84 (cap. xxvi i i). 1 32 lbid. , pp. 86-87 (cap. .xx). 1 3 1 Erastus, Deux Dialoqves, li, 404 şi 4 1 7. 1 34 Delrio, Disquisitiones, p. 35 (l, iv). 1 35 Pico, a Strega, p. 26 „mi par cosa de ridere . . . " şi anunţul privitor la schimbarea punctului de vedere p. 1 35 „Pensi tu que io stimi burle . . 16 Godelmann, Tractatus, l, 23 (I, i i i ) . m Guazzo, Compendium, p. 50 (I, xiii). 96 7

.

."

VR Ă J I TORIA 1 38 lbid., p. 9 (I, iv).

1 35

Scot, Discoverie of Witches, p. 56 ( V, v). Molitor, Des Sorcieres, pp. 63-67, (cap. 1 1 ). 1 4 1 Boguet, Examen, pp. 1 36-43 (cap. xlvii). 1 4 2 /bid., pp. 1 43-46 (cap. xlvi i). 1 4 3 /bd., p. 1 5 1 (cap. x lvi i ). 14 Ibid., pp. 1 54-55 (cap. xlvii). 145 Remy, Demonolatria, p. 1 1 0 (li, v ) . 16 lbid., pp. 1 1 2- 1 3 (II, v). 147 Vezi Gdelmann. Tractatus „Ad Iudicem" (adresare la începutul Căţii a II a. scrisă de Althusius) sig. r2R v-r3r. 1 8 Pico, a Strega, pp. 1 3 1 -32. 149 Remy, Demonolatria, pp. 5 1 -53 (I. xiv). Î n pp. 43-4 (I, xii ) el admite credinta în puterea vrăjitoarelor de a le provoca prin armece soţilor lor un somn pround în timp ce ele li psesc, sau de a lăsa simulacre convingătoare ale lor. 150 Sprenger şi Insti toris, Malleus, pp. 1 06- 1 08 (II , i, 3 ). 51 1 Boguet, Examen, p. 42 (cap. xiv). 52 1 Guazzo, Compendium, p. 34 (I, xii). 1 5 3 Ibid., p. 39 (l, xii). 1� Molitor, Des Sorcieres, pp. 68-72 (cap. x i i ) . 1 5 5 Godelmann, Tractatus, I I , 36-37 , 4 6 (II, iv). 1 56 Sprenger şi Institoris, Malleus, pp. 2 1 -28 (I, 4). 1 57 Guazzo, Compendium, p. 30 (1, x i ). 1 58 lbid. tw Boguet, Examen, pp. 37-38 (cap. x iii). 1 ) Remy, Demonolatria, pp. 1 3 - 1 6 (I, vi). 1 6 1 Jb;d„ pp. 22-25 (I, vi). 162 lbid., p. 1 2 (I, vi). 63 1 Boguet, Examen, p. 1 6 (cap. v i i ). 14 Gdelmann, ractatus ll, 32-48 (li, v in toto). 1 65 M olitor, Des Sorcieres, 73-78 (cap. xii i). 1 6 /bid. , pp. 75 şi 78 (cap. x i i i ) . 167 Thomas Heywood, A True Histoy ofthe Strange Birth of Ambrosius Merlin. and his Wondeul Pophecies (0 istorie adevărată a ciuatei nşteri a lui Ambosius Merlin şi minunatele lui pofeţii) [cca. 1 620]. Î n [Thomas Heywod], he Life of Merlin, SumamedAmbosis ( iaţa lui Merin. supranumit Ambrosius) (Crmathen: J. Evans, 1 8 1 2) p. 40. 68 1 Vai ro, De fascino, p. 80 (nota la II, v). 169 Remy, Demonolatria, pp. 1 70-73 (III. x). 70 1 G i ford, Dialogue, sig. K2 v-K3r. 1 7 1 Guazzo, Compendium, pp. 59-60 (I, xvii). 172 Remy, Demonolatria, pp. 87-88 ( 11. i). 1 7 1 Godelmann, Tractatus, I, 38 (I, i v ) . 1 74 Guazzo, Compendium, p. 7 (I, iii). 1 7 � Citat de Montegue Summers î n inrducerea la Discoverie de Scot, p. xxix.

139

10

1 36

ŞTIINŢELE OCULT E ALE RENAŞ T E R I I

176 Lavater, De spectris, „Epistola" (nepaginată). 1 7 7 Jbid., p. 9 (I, i i ). 1 78 Jbid. , pp. 1 5-20 (I . iv). 1 79 /bid., p. 20 (I, v). IO fbid. , p. 22 (I, VÎ). 18 1 /bid p. 47 (1, xi). ..

182 Vezi de exemplu Molitor, Des Socieres, pp. 57-62, mai ales pp. 59-60 (cap. x). 183 Godelmann, Tractatus I, 6 1 -66 (I. v i i ). 1 4 Remy, Demonolatria, pp. 7-8 (I, iv). 1 85 Guazzo, Compendium, p. 1 1 1 (II, ix). 16 Godelmann, Tractatus, I. 87 (I, viii). 187 Delrio, Disquisitiones, p. 1 1 2 (II, iv). 188 Remy, Demonolatria, pp. 1 52-5 3 (III, iii). 189 Boguet, Examen, p. 1 1 3 (cap. xxxvi). 1 0 Cf. Lea, Materials, I, 422-23. 1 91 K . M. Briggs, Pale Hecate 's Team: An Examination of the Beliefs on Witchcrat and Magic Amang Shakespeare s ' Contemporaries and His lmmediat Succesors (Ecipa palidei Hecate: o cercetare a credinţelor cu privire la vrăjitorie şi magie printre contemporanii şi succesoii imediaşi ai lui Shakespeare) (Londra: Routledge şi Kegn Paul, 1 962) pp. 42 şi 43-44. 1 92 Glanville, Blow at Modem Sadducism, sig. A4v şi A5. 193 Hole, Witchcrat in England, p. 1 45. 14 Robert R. Reed, Jr„ he Occult on the Tudor and Steward Stage (Ştiinţele oculte pe scenă în epocile Tudor şi Stewad) (Boston: The Christopher Publishing House, 1 965), p. 9. 19� Cf. Lea, Material.\·, II, 435ff. 1 6 Briggs în Pale Hecate 's Team, p. 47 citează drept dovadă Table talk (Oxford: 1 992), p. 1 95. 197 f ibid. 198 Montagne, Essais, trad. Florio (Londra: 1 603) III, xi, 6 1 5- 1 6 (citat de Briggs, Pale Hecate s Team, p. 33 ). 1 9 Citat de Bri ggs, Pale Hecate s Team, p. 1 3 şi notă, din Arthur Wilson, A Cormt of his Life by llimsef (Povestirea vieţii lui, spu.iă de el însşi), în Desiderate curiosa, a lui Peck (Londra: 1 779), II, xii, cap. xvi, p. 476.

Capitolul III

MAGIA ALBĂ

I. Distincii preiminare Într-unul dintre cele două sensuri principale ale sale, magia albă este magia naturalis, o ormă pre-modenă a ştiinţelor naturi i . Magia naturală reprezi ntă subiectul abordat de Giovanni Bapti sta Delia Porta în pimul dinre cel trei tratate e care le vom examina. Nu numai că nu se pune problema unui pact implic i t sau expl icit c u diavolul. dar nu sunt convocate nici un fel de puteri demon ice. Ceea ce descrie Della Porta este magie, deoarece oerează prin propri etăţi şi cal ităţi culte, dar este naturală, deoarece oţele prin care îşi obţine efectele sunt prezente în md obiecti v în natură: elemente, cali ăţi, proprietăţi, „v ituţi" de diverse tipuri , „orme", proporţi i şi si mpatii şi antipat i i intin sec i . Nu se fac i nvocaţi i , nu se imploă; orice fel de conştii n ţă ar exi sta în natura non-umană, ea nu este constrânsă pri n ceremonii să îşi dea aj utoru l . Dacă magia naturalis nu este cont i n uată de

şt i i nţa mdenă, motivul este că presupozi{i i l e sale, ca şi cele ale alchi miei - aşa cum vom vedea într-un capitol viitor - au fost abandonate mai târziu. La o extremă opusă, magi a albă este magie spiituală ermisă, care dieă de

magia neagră sau

goetia doar pentru că se fereşte de demonii răi şi nu p u ne în

pericol suletul uti l izatorului. Ea oloseşte rituri le, i ncantaţi i , n ume cabalistice, figui şi si mboluri mistice, fumigaţii şi obiecte semni icative de diverse tipui, iar magicianul îi oate invca n u numai c membrii Sintei Treimi, dar şi alţi ,zei" prin

care se credea că Dumnezeul cel marc îşi îndeplinea v oinţa . Starea de spiit a utilizatorului putea avea o i motanţă cruci ală, deci el se pregătea pri n pcăinţă,

expiere, post, puriicare, meditaţie solitră şi alte ceremoni i . El trebuie chiar uneori să aducă „sacri ici i". Nu este surprinzător că ex istau păreri diferite în legătură cu

legitimitatea unui astel de comportament, iar cu ti mpul puitanii engl ezi aveau să privească semnul cucii, olosirea i nelului în iturile maitale şi chir îngenuncherea

1 38

ŞTI IN Ţ E L E OC U LTE A L E R ENAŞTE R I I

la împărtăşanie ca pe ni şte superstiţi i p ăc ătoase . Noi

nu

vom urmări însă

controversele, aşa cum am procedat în capitolul precedent, ci în schimb vom acorda spaţiul avut la disoziţie explicaţiei şi comentariului. Al treilea dintre cele trei tratate, De occulta philosophia libn tres al lui Cornelius A ggripa, acoeră întreaga gamă de posibilităţi, de la magia naturală la magia ceremonială sau reli gioasă şi se va bucura de multă aten�e în paginile care urmează. Î n spatele ei, dar apropiindu-se mult şi aproape cu siguranţă intrate pe teritoriul magiei negre, se si tuau eoturile unor Tom maso Campane1l a

şi

Giordano Bruno de a supune

demoni i răi fără a atrage asupra lor vina. Această problemă a fost discutată de către Frances Yates şi D. P. Walker 1 şi nu ne va reţine aici atenţia, deoarece este acoeită în md impl icit de discutarea vrăjitoriei. Intermediară între magia ceremon ială şi cea naturală mai exista un al treilea tip, magia celestă sau astronomică. Aceasta nu era exclusă din magia naturală, de vreme ce orţele astrologice puteau i pri vite ca pate a naturii, dar centrul ei de greutate se putea deplasa în direcţia ceremonialului, dacă, aşa cum credea Fici no, cerul nu era înzestrat doar cu capacitatea de a exercita inluenţă prin intermediul razelor şi al căldurii, dar şi cu inteligenţă şi voinţă . Magia celestă constituie subiectul celei de a doua cărţi a lui Agrippa, dar va i studiată aici aşa cum este prezentată ca în De vita coelitus comparanda, o se.cţiune din De vita triplici care se conce ntrează în întregime asupra ei. În capitolul de aţă îi vom cerceta, în această ordine, pe De Ila Pota, Fic i no ş i Agrippa, în scopul de a oferi o trecere continuă de la pseudo-ştii nţă către occulta mai profunde şi mai puţi n „naturale". De vreme ce nu se poate real iza nimic dacă nu ne cufundăm la modul cel mai serios posibil în tipare de gândire anacronice, discuţia va i din nou exrem, poate l a mdul obositor, de expl iciă; şi

din nou, deoarece subiectul nu este îneles corect de cea mai mre parte a publicului larg, iar sursele de i normaţie nu sunt uşor accesibile, trebuie să dedicăm mult spaţi u rez umatului. Ne îndreptăm mai întâi către Magiae natu ra/îs libri viginti a lui Delta Pota, o lucrare publicată mai întâi în patru păţi în 1 558 şi reeditată înr-o versiune extrem de extinsă în 1 589. 2

1 39

M AG IA ALBĂ

Robert Fl u d d , De supern a turali, naturali. praenaturali el contranatu­ rali microcosmi historia, (Oppenheim: H i er onimus Gallerus, 1 6 J 9), după p. 277, pagina de titlu a volumului al ll-lea.

T O

M l

S

&

C

T R A CTATUS

Y

N

D

I

P R I M'

S E C T J O SE CU N D . Dc&M"oi. - V l l ..

A n Mo•• . O B E .T O F L U D alU . FucTIHI ...koMd,ua: O__

A tele omului. Omul, din nou înti ns de la pământ către Dumnezeu, este reprezentat la centu ca simia naturae, sau maimuţa naturi i , deoarece e l urmează, prin ştiinţele sale, natura creată de Dumn ezeu . Segmentele cercului mai mare reprezintă câteva dintre artele sale: profeţia, despre care aici se arată că depinde de revelaţia div ină; geomanţ i a ; arta memori ei (despre care a scri s recent Frances Yates); astrologia; Fizionomia, ata de a citi irea după aţă; chiromanţia sau g h i c i t u l în p a l m ă ; şi „ ş t i i n ţ a piram idelor" c c trebuie după c â t se pare înţeleasă ca reprezentativă pentu artele geomeice şi matematice în gen­ eral . Toate aceste ate sunt di scutate in extenso în scrierile perioadei.

I. Magia naturală şi M agiae n aturalis libri viginti a lui

Giovanni Delia Porta 1589)

Della Po ta îş i e x pl i că în prefaţă sursele cunoşti nţelor sale. El a „consul tat

toate bibl iotecile, î n v ăţ a ţi i şi creatorii în căl ători ile prin Franţa, Italia ş i Spa n i a şi a

tri mis scrisori către „Toate acel e Jc uri ş i oameni pe care nu am a v ut feicirea să

i i văd", astfel încât „tot ceea ce e demn de a i Remarcat şi doit din înreaga Lume 1 11

cee a ce piveşte L u c u ri l e Neobişnuite şi Desăvârşite, am al a t din abundenţă". N u a lăsat

v re me ce

n i mic

i a r in acest t i m p Pentru

\

„neîncercat" - adi că neveri icat î'ntr-un el

în rea l i tate nu putea să îşi

s au

altul, de

dovedească e x per i me n t al toa te a fir maţ i i l e

-

şi-a transormat „măunta Soată în ceva marc şi mi n una t" .

exti nderea a c e ea

ce

u se se

o l uc rare mult mai

sc ută,

· :llre „o Acade m ie de Bărbaţ i curioş i", care au acopeit de

ci a ost aj utat de

sem e nea şi cheltuielile.

a

Vrbind des p re c h es t i un i ,.minunate şi oate desăvârşite", spune el, şi-a „în văluit"

ŞTI IN'fE LE O C U LTE ALE RENAŞTERI I

1 40

subiectul „prin Arti iciul Cuvintelor, prin Transpoziţia şi Reducerea lor; Iar despre Lucmrile dăunătoare şi rele am scris într-un md nelămuri t; dar totuşi nu într-atât încât un Cititor ingenios să nu le descurce ." Această practică era toate scrierile despre cartea sa ar

occulta.

recventă în

El neagă cu putere ideea că inormaţia oferi tă de

i în v reun el nelegi uită. A av u t de suferit de pe urma „Calomniil or

unor deractori şi pizmuitoi , care m-au lovit cu multă neruşinare, spunân du-mi Vrăj itor, Mag, nume pe care le-am urât din ragedă Tinereţe .

. . .

Eu nu a m scris

nicidată, aici sau oi unde altundeva, ceva care să nu ie conţinut de legile

Naturii ."3 Nimic din toate acestea nu este l ipsit de onestitate la mdul conştient . Del la Porta şi-a strâns mateial ul, cu aj utorul altora, pin „cercetarea"

-

cum am

spune noi - subiectu l u i ; a e ectuat e xperimentele pe care l e - a consi derat convenabile; ş i crede că l ucrurile date de el tiparului corespund pincipiului pe care un moden l-ar numi legea naturală. N u trebuie să ne aşteptăm la invocări magice , ci la „şti i nţă" , o relatare a moduri lor surprinzătoare în care lucrează cu adevărat oţele. Î n nici un alt tratat rena scentist nu putem vedea mai bine ce era magia naturală, la n i velul ei cel mai pui n mistic. De aseme nea, oate, în nici un altul nu vom găs i mai rapid moti ve de neîncredere. Î nsăşi moderaţia sc opului autorului şi l i mitarea ersecti vei la fenomene le care nu presupun vreun contact cu spiitele fac excepţional de v izibile contradicţi ile fundamentale între v izi unea sa asupra naturi i izice ş i aceea în stare de a pri mi aprobarea persoanelor educate de azi . A ş a c u m s e obişnuia î n toate aceste dizetaţi i , autorul începe cu o istorie compimaă a subiectul ui. Magia îşi are oiginile în Persia, aşa cum spun Porfir şi Apuleius. Conorm lui Pliniu, pimul m agici an a ost Zoroastru, iul lui Orimasius, oi , poate un alt Zoroastru, numit Proconnes i us, i ar pri ma scriere despre magie îi apaţine lui Oshanes, un contemporan al lui Xerxes. Celor e care perşi i îi numeau

magos

sau magi cien i , lati n i i le s puneau

Brachlnes

-

sapientes,

grec i i

philosophos,

adică gymnosophistas -- babilon ienii şi asirie nii

Druydas, Bardos

şi

Semnothes,

egipten i i

sacerdotes,

i ndienii

Chaldaeos, ce lţii

cabal i şti i

prophetas.

Descoerirea unor asemenea identităţi este speciică sincreti smului Renascentist. Printre ce i mai desăvârşiţi magicieni se numărau persul Zoroastru, romanul Numa Pompi lius, gimnosoful Thespion, tracul Zamolx is (sau Zalmoxis), hiperborean ul Abbais, egi pteanul Hermes şi babi loni anul B uddha.4 Deşi sunt supuse unor l uctuaţii, numele şi dealiile apaţin unei radiţii recunoscute. Cum înre autoriăţile ant ice exi stau diferenţe, un tratat putea dedica mai multe pagi ni unei ardente

141

MAGIA ALBĂ

cântăriri a pretenţii lor opuse la pioitate şi disti ncţi e, dar ex i sta un acord general în pri v i nţa faptu l u i că bazele acestei ate fuseseră puse în trecutul îndepătat şi că titl ul de „ma gician" era la Început ech ivalent în mare cu acela de „în ţelept" . Am mai întâl n i t astfel de recapitulări în capi tolele precedente şi vom mai Întâl ni altele în capitolele v i itoare. După această inrducere, Della Porta contină pin a răspunde la întrebarea „Care este Natura Magiei ?" Această artă are două s ubd iv i ziuni, dintre care „una este păcătoasă şi nefe1icită, deoarece are de a face cu spiri tele spurcate şi se compune din Vrajă şi Curiozi tate rea; iar aceasta se numeşte Vrăj itoie". Pe sc ut, o asemenea magie este vrăj i torie, despre care Della Pota se arată sceptic: „se sprij i n ă doar pe închipuii şi fantasme". De şi, l uată l i teral, afirmaţia constituie o erezie, ea sugerează că De l i a Porta se situa pe sine printre real işti, în opoziţie cu visători i . Al doilea fel de magie „este natura l ; pe care toţi bărbaţii desăvârş iţi îl recunosc şi îl umeză şi îi ridiă slavă": de exemplu, iagora, Emedcle, Demcrit. Platon. a reprezintă de apt „punctul cel mai înalt şi erfec ţiunea ştiinţelor natuii", s a u , în a l t ă p a rt e , „ p a r t e a pract i c ă a F i l o z o fi e i n a t u ra l e " . C o n form neoplaton icieni lor, „ca

Plotin

i m i tându- l pe

Mercurius"

-

adică pe Hermes

Tr i smc gistus - este „o Ş t ii nţă prin care cele inferioare sunt supuse ce lor superioare, cele pământeşti se subordonează celor cereşti " . După părerea l u i De lia Pota, această artă nu reprezintă totuşi n i m i c altceva decât „cercetarea în tregului curs al Natuii ." Cu aj utorul ei oamenii „îndepli nesc l ucrări ci udate, de fel celor e care cei de rând le numesc mi nuni", deşi de fapt „lucrări le Magiei nu sunt nimic altceva decât l ucrări le Naturi i ." Magia este de fapt atât de departe de a i mirac uloasă, încât „ce i superstiţioşi, proani şi răi nu au nimic de a ace c u această Ştii nţă" şi ar trebui „alungaţi d i n Oraşe şi din lume, pentru a

i pedepsiţi

cu asprime şi di struşi în întregi me."5 B ăn uiala căzuse asupra l u i Del i a Porta însuşi, el trebuind să se apere împotri va unui denunţ făc ut pape i Paul .6 I ndignarea lui este, probabil, cu toate acestea, sinceră, deoarece

(Magia naturală)

Natual Magick

nu s ugerează în vreun fe l, în vreo măsură remarcabi lă, că

a utoului său îi plăcea să se joace cu i ncantaţi i şi spiri re şi nu a ost împiedicat să scrie despre acestea decât de teama faţă de autorităţi . Această interpretare este conirmată de capitolul următor, intitulat „ducaţia unui M agici an, şi ce fel de om ar trebui să fie Magic ianul". Nu se spune nimic despre necesitatea de a i pios, sau de a i avut contact cu Cabal a, de a avea o fire vizi onară, sau despre cunoaşterea ordinelor şi puterilor speciale ale daemoni lor. M a g i c i a n u l treb uie s ă fie „un Fi lozof foarte desăv ârş i t " , c are c u n oaş re

ŞTI I N Ţ E L E OCULT E ALE R E � A ŞTE R I I

1 42

proprietăţi le } i efectele celor patru elemente; e l trebuie s ă fie ş i medic talentat, botan ist şi mi neralog . Trebu ie să înţeleagă disti l area, să ştie matematică şi mai ales astrologie şi să înţeleagă optica, deoarece „truc uri le" depi nd de obicei de

păcă l i tul vederi i . Î n sfârşit, ,.proesoul ac estei ştiinţe trebuie să fie şi bogat: c ăci

dacă ne l i psesc ban i i , nu ne vom oc upa de acestca."7 Nu se încurajează în vreun fel săracii care vor să îşi Nu întâmplător

se

olosească cunoşti n ţe l e şti inţifice pentru a se îmogăţi .

menţi onează iluziile, căci Del l a Porta gusta

arsel e şi dă

les pre cum pot i ele jucate; dar el se gândea de asemenea la camera obscura, pe care o descrie într- un anumit detal iu într-un

i n strucţiuni

ogl i nzi

şi la

capi tol

următor şi care ilustrează singură cu c l aritate .,mi nun i l e" ce pot i reali zate prin i ntermediul acestei şti inţe . P â n ă ac u m , ate n ţ i a n e - a fost re ţi nută de v i z i u n e a genera l ă as upra subiec t u l u i ; ne în dreptă m acum spre concepţia l u i despre u n i vers . Sunte m i n formaţi c ă substanţele naturale s u n t compuse d i n materi e ş i formă

substantiam voco id. quod ex utraque compactum est),

(nam

şi că, deşi materia nu

este în întregime l i psită de forţă, „Forma are o astel de vitute nemai intâl n i tă ,

încât orice efecte vedem, toate provin m a i întâi d e la ea", orice altce va - de exemplu elementele şi pmprieă�ile lor - i ind olosite ca ,�insrumente" ale formei.9 Aceasta este ech i v alent cu a spune că, în teme n i i l u i Aristote l , cauza materi ală este cu mult i n ferioară în potenţă cauzei formale; şi înseamnă de asemenea că în opin ia l ui De11a Porta impotanţa acordată de mulţi dintre contemoran ii săi celor patru e l emente şi cele patru cali ăţi ale acestora era greşi tă. Preemi nenla formei asupra materiei este explicată prin răs punsul dat întrebări i „De unde vine Foma." Ea vine „di ntr-un lc foarte desăvârşit; din chiar apropierea ce]or mai îna1te ceruri , care o primesc de ]a inteligenţe, iar acestea de al D umnezeu însuşi"

(a

suprema igitur vertigine proxime, huic ab intelligentiis, illis denique ab ipso Deo). 10

Aceste inte l i genţe, după cum ar i ştiut fără n i c i o expl icaţie orice cititor

al vremii, sunt iinţe spiituale mediind îne Dumnezeu şi oamen i : îngeri în vizi unea creştină, daemoni în cea neoplatonică. Chiar dacă Della Porta nu ne cere să in vocăm în mod direct

inteligenţele ş i , după acest pa saj , le ignoră, ele sunt

menţionate totuşi în expl icaţia daă de ele surselor de energie. Prin urmare, „ţinând seama că fomele vin din cer, ele trebuie scotite l ucruri divine şi cereşi." Dătătoul de formă

..

nu o creează din orice, ca şi cum ar

i

doar

o

substanţă fragi lă şi

trecătoare. ci o ia c h i ar din sine şi o dăui eşte mai întâi i n te l igenţelor şi stelelor, apoi ormează, pri n anumite asecte. Elementele ca i n strumente potri vite entru a prel ucra materia . . . . Astfe l , origi nile tuturor celor i n ferioare pot fi urmărite pri n

1 43

MAGIA ALB Ă

trasee]e lor propii până la Dumnezeu însuşi, iar de la el îşi pri mesc faptele." 1 1 Datorită înaltei lor origini în mintea lui Dumnezeu, cu ormele va lucra magicianul. O conirmare, adaugă autoul, este ofeiă de către „inelele" şi Platon şi „lanţul aurit" al lui Homer. 1 2 Cum trebu ie înţe lese ş i folosite aceste forme s e arată în ragmentele imediat umătoare. Exi stă, n i se spune, si mpatii şi antipati i , sau acorduri şi discordanţe între făptui , „Căci un ele lucuri sunt unite ca în tr-o alianţă reciprcă, iar altele se deosebesc şi se învrăj besc între ele." Un ica expl icaţie necesară este că aceasta este „voia Naturii", dar din acorduri şi discordanţe putem „gsi mult aj utor entru foloasele şi nevoi le oame n i1 or." 1 1 Deşi nu se spune n i mic în acest stadiu despre ome, nu cred că greşesc când consider că legăturile prin simpatie şi antipatie trebuie raportate la discuţia imediat precedentă. Aşa cum vom vedea, înă� şi l e similare presupun relaţii strânse, iar explicaţi ile c e vor i date comotamentelor pl ante1or şi animalelor pot i mplica aspecte mai puţi n evi dente ale conceptului aristoteli c şi scolastic de formă. Odată începute, i l ustrăile sunt date di n be lşug. „Există

o

ură de moate şi

o duşmănie deschisă între R apiţă şi ia de vie; căci, în timp ce Viţa îşi încolăceşte cârceii în j uru l

a

ori ce altce va, ea ocoleşte doar Rapiţa." De aici a învăţat

Androcides că rapiţa este un antidot eficient împotri va beţiei . Iedera este dăunătoare entru toţi pom i i , dar mai ales pentu via de vie, astfel încât şi ea este „bună împoti v a beţiei." Acelaşi antagon ism apare între trestie şi fe rigă: rădăc ina de fe i gă zdrobită scoate săgeţile de trestie di n rănile de e un trup. Cuc uta şi ruta sunt de asemenea duşmane: în vreme ce culesul utei cu mâinile goale provoacă băşici, sucul de cucuă le va v indeca. Con form l ui Zoroastrn, un taur sălbatic legat de un smoc hin se îmblânzeşte; astel încât lujerele de smochin sălbatic adăugate în apă fac canea de vită să iarbă reede. Umătoul exemplu reprezintă o magie a numelor ce presupune că ani malele înţeleg l atina; „Elefantul se teme de Berec, sau de un i nstrument d război den it aşa . . . dec i pin aceste in strumente romanii au pus pe fugă Elefanţii l u i

Pyrrhus,

Rege al epiroţilor, obţinând astfel o mare victori e . " Cum mai muţa, o făptură predispusă s pre beţie, „nu oate su porta Melcul", „un Melc bine spălat este un remediu împotri va beţiei ." „Câinele şi Lupul sunt mari duşman i; iar pi n urmare pielea de Lup cu care este acoeri tă orice ersoană muşcată de un Câine turbat lmpiedică umlarea umori i ." 1 4 Catalogul conti nuă, prezentând uneori con sec i nţe care nu par să a i b ă l e gătură cu amănuntele, s a u s ă aibă legături neaşteptate. „Acele făpturi v i i care

1 44

ŞTIINŢELE O C U LT E A L E R ENAŞTERII

G i o [vanni ] Battista D a l i a [sic] Porta, La Fisonomia de/ 'huomo, et la celeste, (ln Venetia: Sebastian Combi, & Gio. La Nou, l 652), după pagina de titlu.

Poretul lui Del i a Pota.

duşmănesc obiectele otrăvitoare şi le înghit fără primejdie ne pot arăta că astfel de otrăvuri vor vindeca muşc ăturile şi lov ituri le acestor făptu ri." Unde accentul ar

i

putut

i

pus pe compati bili tate, el este pus de fapt e distrugere, ca şi cum

mâncatul ar i moti vat de ură. U neori absenţa unei uti l i tăţi practice demonstrează o cuiozitate dezinteresaă: respiraţia Elefanţilor scoate Şepii din vizuinile lor, iar aceştia se luptă cu B al au i i ; astel, mădularele arse ale el eanţ i l or alungă şerpii 15 • Veri ic area experimenală a unor astfel de ercepte nu este de obicei uşoară. Unde, de exemplu, putem găsi elefanţi care să îşi arate duşmănia aţă de balauri ? Chiar acolo unde ea se poate întreprinde - de pildă trăgând o săgeată d i ntr- un arc de trestie într-un an i mal şi apoi încercând să o extragi pin aplicarea unei rădăc i n i de ferigi, sau obţinând un berbec de l upă roman de 1 a un muzeu şi arătâ ndu-l în faşa elean ţi lor de l a grădina zoologică entu a vedea dacă sunt cu pri nşi de panică - nu este probabil că ca a fost efectuată prea des. S ursele acestor idei trebuie să i ost oate adesea eprezenată de olcl or, al cărui caracter nesigur este notoiu; cât piveşte restul , e vorba de ratate „ştii nţi ice" ca Historia

naturali.,· al l u i Pl i n i u şi alte l ucrări care prov i n de la acesta sau îl urmează, ca bestiari ile, tratatele botanice şi lapidari i l e care au j ucat un

ol aât de

impotant în

„i storia nenaturală a natu ri i " a Evului Mediu. Uneori se ex trag în mod ev ident

MAGIA ALB Ă

1 45

sugestii din ceea ce ar putea i numit „compoament", cuvânt pe care îl folosesc

în mod intenţionat entu a presupune prezenţa în oarecare măsură a conştiinţei. Ocolirea rapiţei de către viţă este grăitoare. Din nou, proprietăţi le sunt privite ca

inerente atât părţilor, cât şi întregului, astfel încât a mânca un „mădular" de potâniche sau cerb duce la destrăbălare. Tratatul se îndreapă apoi spre astrologie, care ocupase un lc deosebit de preminent în De vita coelis comparanda a lui Ficino. „Bănuiesc", scria Delia Poa, „că nimeni nu se îndoişte că lucrile inferiore le slujesc e cele sueioe lor şi că ceaea şi decăderea lucurilor chimbătore, iece la rândul şi în ordinea lor irească, este guvenată de puterea acelor Natui cereşti ." Egiptenii, care răiau sub ceruri senine, au înţeles că „toate lucuile îşi răgeau destinele de la ele", o intuiţi e spijinită pe citate din Ptolemeu, Aristotel, Pl aton, Iamblichus, Ofeu, Ploti n, Albumasar, Hemes, Luci lius, Athenaeus, Demcrit şi Vitruviu. Cea mai mare putere este cea a Soarelui, următoarea a Lunii . Se dau câteva exemple ale inluenţei Lunii. „Când Luna trece prin acele semne ale Zodiacului care sunt cel mai legate de pământ, dacă plantezi pomi atunci, vor avea rădăcinile înipte putenic în pământ: dacă îi plantezi când ea trece prin semnele Aerul ui, atunci toţi pomii plantaţi în acest el vor avea multe ramuri ş i frunze." Semnele zodiacale ale pământului erau Tauul, Feciora şi Capiconul, corespunzând în mare lunilor mai, septembrie şi ianuaie; semnele aeriene erau Gemenii, Balanţa şi Vărsătorul, corespunzând în mare lunilor iunie, ctombie şi ebruaie. Nu li se acordă vreo impotanţă anoti mpu l ui, căldurii sau umezelii, eectele acestora iind considerate secundare faă de poziţiile Lunii într-unul din se mne. 16 Alte exemple sunt împumutate din domeniul ani mal. Funica „l ucrează noaptea în preaj ma Lunii pline, dar se odihneşte tot timpul di ntre Luna veche şi cea nouă. Măruntaiele şoarecilor corespund proporţi ilor Lunii; căci ei cresc odată cu ea şi tot dată cu ea se micşorează." Pe de altă parte, „animalul Cyncephalus (maimuă cu cap de câine) se bucură de răsăritul Lun ii, căci atunci el se ridică, înălţându-şi picioarele din faţă către cer şi poartă pe cap o Emblemă Regală pe cap"; dar când lu na este întunecată, el îşi ţine capul plecat şi refuză să m ănânce, iar fe me la lui „tot acest ti mp uinează sânge." Astfel de fenomene îi învaă e „oricine vede l i mede toate aceste lucuri" că trebuie „pună pe seama stelelor toate aceste treburi de jos; despre care dacă omul nu ştie nimic, pierdea prtea cea mai de preţ a învăăurii despre faptele şi lucrările ascunse ale firii" . 1 7

1 46

ŞTI INŢELE OCULTE ALE RENAŞTERII

TOM V'

S . C V N D VS D:

Robet Fludd, D e supernaturali, naturali, praenaturali et contranacurali microcosmi histvria, (Oppenheim: Hieronimus Gallerus, 1 6 1 9), pagina de titlu.

Emblema ace legătura dintre subiectul căţii, omu l, sau mi crocosmosul şi univers, sau macrocosmos. Având scris deasupra capului „Raţiune", omul stă cu mâinile şi picioarele întinse, atingând marginile univesului vizibil; simbol, poate, atât al extinderi i acultăţilor sale raţionale, cât şi al limitelor acestora. După sfera stelelor ixe, marcată prin semnele zodiacale, mai sunt trei alte zone, cele ale Ierarhiilor Inerioare, Medii şi Superioare. În partea de jos, iecare dintre acestea este în aşa fel divizată, încât să atibuie trei ordini de îngeri iecăreia dintre cel trei ierarhi i . Avem astel, citind de la interior spere exterior, Î nger i i , A rhanghe l i i , Virtuţ i l e, Puteri l e , Principatele, Guvenările, Ordinul Tronului, Heruvimii şi Seraimii. În interioul serei stelelor ixe se ală orbitele planetare, în ordinea obişnuită: Satun, Jupiter, Mate, Soarele, Venus, Mercur, Luna. În acestea, spre interior, se găsesc tărâmuri le ocului, aerului, apei şi (mingea neagră din centru) pământului. Deasupra ,,Raţiunii" (corespunzând Ierarhiei Inferioare), este „Intelectul" (corespunzând celei medi i). Deşi aici nu se poate distinge, M intea (mens) ar trebui ă apară deasupra Intelectului (pentu a corespunde Iearhiei Supeioare). Între picioarele o m u l u i se ală umori l e : „ F l egma" (corespunzătoare tărâmului apei), „Sângele" (corespunzând celui al aeului) şi cele două cho/erae, roşie şi neagră (corespunzând tărâmului ocului). Cele trei cuvinte din dreapta care pun în echilibru acultăţi le minţii cu ierarhiile prezintă anumite diicultăţi. Cel din exteior înseamnă ,.Apaiţii" sau ,,Epianii". Următoarea pare să conţină rădăc i ni l e greceşti pentru „lumină" şi ,,lege", dar ar putea i modelate după un temen retoic pentru „interjecţii". Dacă este aşa, ar putea i o aluzi e la Apocalipsa 4: 6-8, unde sunt descrise dobitoace „cu mul ţi och i" care cântă „Sânt, sânt, sănt" Divin ităţi i . Ephiona este indescifrabil. Dacă termenul e grecesc, el este incorect şi parc să nu fie ebraic. Deasupra a toate, înconjurată de întuneic (mister) este o lumină strălucitoare, emanând de la Dumnezeu, imaginat ca strălucire în interiorul unei Treimi paţial întunecate (deoarece este greu de înţeles). Cărţile de pe iecare latură a tit lului înseamnă că ceea cc apare pc piedestal va i expl icat în text. O astfel de emblemă oeră un echi valent vizual al poziţiei omului în univers. El este „inerior", deoarece desăvârşirea păleşte de la sera exterioară spre interior; dar el este de asemenea centul, deci depate de a i demn de d i spreţu it.

MAGIA ALBĂ

1 47

Acestea iind stabilite, cum putem ,rostui şi aduce virtuţile şi foţe le Celor s u p e r i o a re " ? Co n fo r m ( n e o ) p l a t o n i c ie n i l o r, t o c m a i pri n m a g i e se îndepl ineşte„atragerea sau producerea unui l ucru din altu l , pri n tr-o a n u me ainitate a Natui i", legătura iind iubirea. Acesta este moti v ul entu care oc ul este atras către sera lunii, pământul este atras în jos către pământ, ierul către magnet, pleava către chih li mbar, apa către lună. „Vrăj itorii indieni" spun că întreaga l u me este vie şi că este tot în ea se împerechează păţile masculine şi femi nine. Ofeu îi numea e Jupiter şi Natura soţ şi soţie. „Ordinea însăşi a semnelor (al căror gen al tenează) declară că Lumea este peste tot masculină şi feminină." Vegetaţia are ambele sexe, fcul este masculin pen tru aerul feminin, apa este masculină entu pământul fe minin. Magicianul proită de toate acestea „după ce ală care şi ce feluri de materie a format în pte Natura şi a desăvârşit în parte A rta." El îşi prepară şi compune substanţele „în momentul când domneşte o anumită inl uenţă; şi pin aceste mijloace el dobândeşte pentru sine v i rtuţi l e şi orţele corpurile cereşti." Pinci piul de ainitate presupus este asemănător cu acel a ce face ca flacăra unei l u mânări să se îndrepte în j os şi să aprindă o buc ată de hâtie încălzită plasată sub ea, l u mânarea reprezentând „ce le superioare", planetele şi se mnele zodiacale, iar hârtia reprezentând „cele i nferioare", obiectele pământeşti asupra cărora magic i anul doreşte să acţioneze. i s Deoarece toate păţile universului s u n t legate u n a de alta î n acest mod, magia naturală „depinde de contempl area şi observarea feţei înregii lumi ." Putem învăţa de la făpturile vii, care, „deşi nu au capacitatea de a înţelege, si mţurile lor sunt mult mai ascuţite decât ale noastre . . . . ele ne învaţă Medici nă, Gospodărire, arta de a Construi, aranjarea treburilor Casei şi aproae toate Artele şi Ştiinţele." Î n medicină, de exemplu, alăm că funzele de laur puse în cuiburile porumbeilor apără îmoriva amecelor; că măslinul sălbatic este un antidot entru cameleonul mâncat din greşeală de un elefant; că funicile sunt un remediu împoti v a mărăgunei, sângele d e maimuţă unul îmori va malariei, privitul gâştelor ş i raţelor un remediu împotriva crampelor la stomac, susai ul are eecte împotriva vedei i sl abe . 1 9 Discutând astfel de cunoşti nţe, Del i a Pota nu îşi pune şi probabil nici n u i-au trecut vreodată pin minte întrebări ev idente de gen ul de unde şti m, pi vind un leu care mănâncă o maimuţă, că leul suferea de malaie, sau că şoi mii

e care îi obse rvăm mâncând susai aveau vederea slabă înainte şi bună după aceea. Principiul este totuşi extrem de l i m pede : animalele şi păsări le c unosc din i n s tinct si mpa t i i l e şi antipatiile natura l e pe care noi le p u te m descoperi observându-le comportamentu l .

ŞTI I NŢELE OCU LTE A LE R ENAŞTE RI I

1 48

An umite si mpatii sunt semnal ate prin asemăn are fizică. Planta sco pius , este „ca" un scorp i o n , pri n urmare „bună îm potri v a înţepături i aces tuia".

Testiculus este dublu şi are o pate mai mare şi una mai mică; „cea mare contibuie la procreare, cea mai m i că o împiedică." Domeniul de referi n ţă este determinat pri n sugerarea testicule lor; micimea celeilal te părţi pres upune constrângere, eşecul în dezvoltare, deci opusul fertiliăţii. Pl anta de numită „şopârlă-zburătoare" este pl i nă de pistru i , ca spatele unui Şarpe şi reprezi ntă un remedi u împotriva răn i lor provocate de ei." „Ciocârl i a are o coroană crestată, în fe l u l pl antei fumărică."20 Astfel de asociaţii nu au

la origine mai profunda cunoaştere de� nută

de înţelepţii trăitori în vremui mai puţin decăzute, nici studiul empiric me ti culos, ci un tip de prcese mentale neexaminate cu scrupulozitate, din pricina resectului pentu înţelepc i u nea tradiţională.

Aşa se întâmplă şi cu restul doctrine l u i De lla Porta, sau c u cea mai mare parte a sa. O altă recomandare medicinală ţine scama de ideea că toate păţi le corpului se ,,hănesc cu cele asemenea lor, creieul cu creier, din�i cu di nţi, plămânii cu plămâni, i ar icatul cu icat" . Principiul este cu noscut sub n u mele de magie imitativă şi a fost ide nti icat în culturile premodene le pe întreg globul. Memori a

şi i n teligenţa omenească sunt „aj u tate" de creierul unei găini, în ciuda prostici evidente a acestor păsări; cum iepurele se în mulţeşte repede, „pântecele lui" face femeia fertil ă, iar testiculele măresc potenţa bărbatului. Dacă oartă c u sine o piele ori ochi de leu sau de cocoş - despre care se spunea că speri e leii - omul va deveni îndrăzneţ şi de temut în aţa duşman i l or; l i mbile făpturilor vorbăreţe, ca broaştele, gâştele şi raţele, care tăăsuiesc mai ales seara, o vor face e femeie să îşi „dezv ăluie secrete le întunecate" dacă sunt puse în patul ei.2 1 Faptul că un om atât de cultivat şi osesor al unei inteli genţe cel puţi n medii accepta asemenea suerstiţii nu trebuie să ne surprindă, căci cunoaşterea ştiinţifică mdenă s-a născut târziu şi s-a lăsat cu greu câştigată. Valoarea tratatului rezidă în aceea că, datoriă limpezi mii şi concreteţii excepţionale ale expuneri i , ea dezvăluie obiceiuri intelectuale care în dcumentele cu pretenţii mai mari sunt înceţoşate de generalităţi, retorică şi încă şi mai multe ael uri la autorităţi ce impresionau prin vechime. Mai putem remarca pe scurt încă câte va pri ncipii. „O târfă n u este numai neruşi nată în sine, ci murdăreşte i resc tot ce ati nge şi poată cu ea; dec i .lacă un om se pri veşte des în ogli nda ei, sau îi îmbracă straiel e, destrăbălat

ca

va

deveni neruşinat şi

şi ea"22 • Cal ităţi le dobândite de obiecte în timpul uti l i zări i sunt

contagioase : ceea ce stă în apropierea altui lucru pare să îi semene . U n princ i piu înrudit este ac ela că lucru ile care a fost odaă l egate continue să exerc i te o

MAGIA

1 49

ALBĂ

infl uenţă şi după ce au fost despărţite. Exemplul seciic dat aici are de a ace cu faptul că sul etul „este de mare aj utor şi are un loc de seamă în trăs ături le ăpturilor vii'', astfel încât dacă poţi îndepărta testi c ulele, l i mba sau ochii ăpturii resective. ără a o ucide, uti litatea medicinală a organului va i mai mare. În general, „vituţile"

făpturi lor v i i dispar la moarte, dar uneori ele se man i festă şi după, aşa cum arată

capacitatea unei tobe făcute di n pie le de lup

ă serie oi le, sau de refuzul corzii

unei harpe făcute din intestinele unor ani male de a scoate sunete armonioase Y Aici se încheie cartea teoretică, prima din cele douăzec i , a l ui Del ia Porta. Nu mai avem nevoie decât să aruncăm o pri v ire sc urtă as upra celorl a l te nouăsprezece, conţinând i n dicaţi i entru operaţi unil e magice fără a secula e marginea modului de funcţionare. Planul este de a începe cu şti inţele naturale, care se ocupă de ani male, plante, minerale şi alte „l ucrări ale Naturi i " , iar apo i , prin intermed iul u n e i digresi uni pe tema fântân i l or şi a i zvoarelor, d e a trece l a şti i n ţele matematice.24 C a toţi contemoran ii săi, Del1a Porta credea î n creaţia din

Robert Fludd, De supernaturali, naturali, praenatura/i et contranaturali microcosmi h istoria , (Oppenh e i m : H i e ron i m us Gal lcrus, 1 6 1 9), p. 1 05 .

. ,O comparaţie oate potrivită a diviziunilor şi părţilor mi crocosmosului cu cele ale macrocosmosului." Cea mai înaltă parte a minţii, mens, este „o rază a lui Dwnnezeu, sau lumină necreată". Patea de mijlc, intellectus, se ală „ în sera de strălucire sau a luminii create". Patea cea mai de jos, ratio, este situată în inteioul spiritului cmpircic. Tot capul este în raiul empireic. Raiul de mijloc, cel eteric, este impărţit de o „seră a vieţii", în care inima omenească este plasată ca echivalentul mi­ crocosmic al soarelui macrocosmic. În cel mai de jos dintre cele trei raiuri, cel elcmen1.il, iecare element este echivalat nei dinre .,umori" fcul cu bila galbenă şi iera, aeul n sângele din icat şi vene, apa cu legma şi >tomac u l , iar pământul cu excrementele măuntaielor. Copul este centrat în juul ( irganului sexual .

DE

Mle.OCOSMO

X.N.

...-.�- t ,

i

•

·

C l i.

1 50

ŞTI I NŢELE O C U LTE ALE REN AŞTERI I

substanţe aflate în stare de putrefac ţie.2 5 El dă şi exemple de corcire - din câi ne şi tigu, leu, sau lup; di n câine şi maimuţă; din cămilă şi mistreţ (rezultatul este cămila cu două cocoaşe); din om şi iapă, măgăriţă sau capră.26 Buza de iepure, ne spune el, se datorează aptul ui că mama a văzut un iepure în ti mpul sarcin i i . O femeie însărcinată care tânjeşte după ceva va întipări asemănarea lucrului dori t în „canea fragedă a copilul u i". 27 Din când în când căile gândirii anal ogice, fundamentală pentru majoitatea prceselor magice.sunt diicil de înţeles, ca de pildă când ni se spune că, dacă oul de găi n ă este pefect rotund, va da un cocoş, i ar dacă e alungit, va da o găină, 28 dar de regulă ele ot fi intuite. Î n acest caz se face probabil l egătura d i n tre „perecţi u nea" sferei ca form ă geometrică şi suerioritatea bărbatului aţă de feme ie. Discuţia e marginea creşteii pl antelor seamănă cu aceea despre v ite şi începe chiar cu o altă secţiune dedicată creaţiei din putrefacţi e . Î n alte cărţi, ton ul este uneori glumeţ, ca în fragmentul dedicat

mdalităţilor de a fri ge o gâscă fără a o uc ide: „aproae o vei mân ca înainte să moară".29 Peste tot însă se pl eac ă de la ideea că ,,Magicianul, înzestrat cu Artă,

ca i ind o a doua Natu ră, cercetând în adânc i me acele lucrări săvârşite de Natură pri n multe mijloace şi fapte secrete, l ucrează asupra Naturii şi, în parte pri n ceea ce vede şi în parte prin cea ce ghiceşte şi înţelege de la ea„proită de i nstumentele naturii şi îi grăbeşte sau îi împiedică astfel munca."0 Uneori, el de monstrează ca a efectuat chiar şi expeimente, ca atunci când scrie despre lenti lele convexe şi magnetit. Î n general însă, tratatul este orientat spre trecut. Î l putem părăsi cu olos, entru a ne îndrepta spre Ficino.

ll. Magia astrologică şi De vita coelitus comparanda de

Marsilio icino 1489)

De vita rriplici,

scrisă cam pin 1 482-89 şi publ icată entru prima dată în

1 489, se compune din trei părţi . Prima, n umită altenativ De vita sana, sau De

studiosorum sanitate tuenda, 3 1

se ocupă în pincipal cu medicina. Fic ino umase

studii de medic i nă şi a continuat până l a sfârşitul vieţii să se considere medic, în ciuda aptului că şi-a dedicat cea mai mare pte a energiei ilozoiei platonizante. Accentul se pune e boli la care sunt predi spuşi mai ales cărturarii, ca în Anatomia melancoliei a lui B urton : flegma sau pituita, melancolia, distilatio sau inlamaţiile, durerile de cap şi altele asemănătoare. Printre remed i i le prescrise se n u mără siropuile, pilulele, lictarele şi alte ratamente, la pima vedere nu oate diferite de medicamentele sau di etele care ar putea i prescrise astăzi, dar prove n i n d din

15l

MAGIA ALBĂ

concepţii distuse mai târziu pin descoeriri prec um tabelul eridic, oi bacteriile şi virusurile drept cauze ale i n fecţiilor. Pentu Fic ino, ca şi entu medi cul tipic al vremii, anal iza chimică se baza mult e cele patru elem ente şi cele patru calităţi , t oate având legături, care pot i accentuate sau v irtual ignorate, cu pla netele, semnele zodiacale şi alte fe n omene cereştj . Partea a doua, sau

De vita producenda ( 1 576),

De vita longa ( 1 497)

este de asemenea în pri n c i pal medicală, dar se

apropie din c ând în când de ocu1t, ca în Capitolul x i i i ,

Planetis accipiant as omnia membra fouenda,

Quae adminicula senes a

un de aten ţia se mută de la

fanacoee la astrologie; iar în alte păţi subiectul este const ituit de mirosuri şi cântece folositoare. Capitolul xix îi saluă e magii care i-au adus daui copi lului Hristos şi

îi îndeam nă e oameni să tragă foloase din înţelepciunea

lor. Totuşi, a

treia secţi une este dedicată magiei în mai mare măs ură şi va răsplăti cel mai generos eventualul s tud i u întreprins de ce i atraşi de ideile şi atitudinile depăşi te. S ubs tanţa sa este s ugerată cel mai bine de traducerea titlul ui,

comparanda (păstrat atât în

1 497, cât şi în

1 5 76),

De vita coelitus

ca „Despre conducerea vieţii

după stele'', sau, poate, dar n u neapărat, mai exact, ca „Despre cum obţi nem viaţă de la Ceruri". 32 Î ntreaga Pate

a III-a are de a ace cu modurile de a atrage inluenţe celeste

binevoitoare - în pri ncipal dar nu exclusiv din patea planetelor - şi a le contracara e cele maleice. Printre mijloace se numără con stuirea de tal ismane

(imagines)

de purtat pe trup, consu marea de mâncăuri gătite din plante în care in luenţele doite sunt concentrate cu deosebire, respiratul unor mirosuri potri v ite, ascultatul sau in tonatul cântecelor ale căror ton uri şi mdui se acomodează anu mitor planete, purtatul îmbrăcămi nţii potri vite din punctul de vedere al pl anetelor, selectarea unui lc otri vit pentru locui nţă, alegerea u n or moduri de a te mişca propice din punct de vedere asrologic şi alte tipare comportamentale adaptate absorbirii razelor dorite şi protej ării împotriva celor dăunătoare. Pri mele re i capitole pun baza de lucru entru cele ce urmează, expl icând în te meni generali cum acţionează i n l uenţele; iar cum în studiul de faţă teoria este pri v ită ca g ramatica practicii, trebuie să ne oprim asupra lor. Intelectul şi trupul nu ar putea, alăm, se unească în absenţa suletului, de v r:me ce intelectului pur îi li pseşte ceea ce ar putea

1 3.

Sepaarea,

sau divi ziunea

(dyyncyon ), care selectează subti lul de dens,

grosul de subţţire . Ele mentul subţi re pare să fie din nou „apa", ia cel gros, „untdelemnul " . Procesul trebuie repetat de multe ori , până când „lutul se aşază albăstrit" şi necesită adăugarea apei, disti late de şapte ori .

J6

4. Conjuncţia este „împreunare de daruri osebite", ca aceea dintre trup şi sufletul puri icat , dar presupune ş i uni unea din tre pământ, apă şi fc . „Femeia" ( mercuru l ) trebuie pătrunsă de „Bărbat" ( sulful), după care ea trebuie înch isă emetic „să şad ă sin gură" timp de c i nc i luni . 37

5 . Putrefacţia. Î n esenţă, aceasta pare a i prcesul prin care Femeia „cu-ale ei odrasle" trece prin Purgatoiu „pentru a-şi curăţi murdăia cea dintâi " . Ei vor fi acol o ca „smoala cea subţire" ş i se vor „umfla ş i se vor bulbuci , se vor aşeza ş i vor putrezi " , pe ntru a trece m a i târzi u prin toate culori le c urcubeului şi î n fi nal pentru a se al bi .38

209

A LCHIMIA

E l ias A s hmole, Theatrum chemicum Britannicum ( Londra : N at h . Brooke, 1 65 2 ), p . 1 2 . Iniţiatul într-ale alchimiei, l a stânga j os, spune „ Vo i păstra as cunse secrete le alch i m i e i . " M aes tru l , în dreapta, î i înmânează o carte, răspunzând ,.Pimeşte daul lui Dumnezeu sub pecetea sântă. " Deasupra s e a l ă Duhul S ânt, imaginat ca n oumel, şi doi îngeri; cel din stânga spune „ I ub i t - a i drep tatea şi u rât - a i răutatea, iar Domnul unsu-te-a c u untdelemnuri". ( o variantă a Ps . 45.: 7), i a r c e l d i n d r e a p t a „ A ş t eapt ă - l pe Domnu l, joacă-l pe om şi El îţi va întări inima."

6 . Congelarea este „dăinuire de albeaţă î n lucui moi I ş i aşezare de duh uri fugare". Efectul este reducerea con sistenţei materi ale l or la cea a aei . 39

7. Fermentarea, care nu este expl icată cu cl aritate w 8. Înălţarea. Hristos a spus „De mă voi înălţa, I Pe toate le voi l ua cu m ine ." .

Soţi a şi Bărbatul trebuie îngropaţi şi apoi „în viaţi de duhuri le v i eţi i"; apoi „a se în ălţa la Ceruri trebuie I acolo în trup şi suflet să c unoască slava". După aceasta,

ei „vor lua cum vei vedea I toate tmpuile la ran gul l or". Probab i l , în acest stadiu substanţe le se evaporă de la căl dură, apoi sunt răcite în ormă

lichidă.41

9 . Multiplicarea duce la mărirea „în cul oare, miros, virtute şi cât i me". Aceasta se face prin dizol vare şi congelare sau fermen tare repetată, care necesită adăugarea mercuului.42

10. Proiecţia,

sau transmutaţia altor metal e. „Leacul", pregătit în fe lul

descris mai sus, trebuie „auncat" e metale curate, sau produsul va i sărâmicios. Alchimistul trebuie să înmulţească mai întâi cu zece, adică să transforme o cantitate de metal de zece ori mai mare decât cea a „leacului" - apoi cu o sută şi aşa mai departe

p ân ă

l a zece mii. Aceasta va da la

rând

o

sută de mil ioane, apoi zece

mil ioane de m i lioane. Dacă, totu ş i , ti nctura (culoarea galbenă corectă) l e acului începe să scadă, e vremea ca proiecţia să fie opri tă.43

210

Ş T l N TELE O C U LTE ALE RENAŞTE R I I

E lias Ashmo le, Theatrum chemicum Britannicum (Londra : N ath. Brooke, 1 6 5 2), p. 1 0 1 . Un laborator alchimic: un ajutor înteţeşte ocul, în timp ce un al doilea trebăluieşte la un alt cuptor. Menţinerea temperaturii potivite pentru d iversele opera\ii era c ru c i a l ă , d a r d i fi c i l ă , î n a i n t e d e inventarea, în secolul a l XVI I-iea, a unor termometre în c a re se p u t e a avea î n c re d ere . P e p a g i n a o p u s ă ( d i n Ceremonialul alchimiei a l lui Thomas Noton), citim „De la scriitori mulţi poţ i a ăi I otum consistil in ignis regimine" (totul depinde de controlul foc ului). Complex i tatea lucrării este sugerată de cele şapte cuptoare, iar pie tatea sa pri n cucea de pe cupola centrală. Aşa cum se î n t â m p l ă a d e s e a , c h e n ar u l este convenţional.

D i n aceast ă d e s c r i e re, t i p i c ă în ceea ce p r i v e ş t e obsc u r itate a s a u „ascunderea", n e putem face o i dee despre cât d e lungi şi costisi toare trebuie să

i fost de multe ori oeni unile. Aşa cum remrcă Ash mole, „pincipala precupare a al chimiştilor era de a- şi învălui secretele cu poveşti şi de a-şi ţese înc hipuirile în văl ui şi umbre, ale căror Radii pare

[sic) să se întindă oriunde, dar astfel

încât se

întâ l nesc toate într- un centu comun şi arată doar un sin gur l ucru."4 Aşa cum am mai spus, motivul decl arat era ace la de a-i împiedica pe cei ce le-ar olosi greş i t să ale secretele; dar secretul era o răsătură a tuturor

occulta

ş i era

i n separabil de conceptul însuşi de ezoterism, care înloreşte pri ntre persoan ele crora le face plăcere di stincţia de a se ala în posesia unei cunoaşteir neobi şnuite. Cât despre cheltuiel i , Thomas Chanock notează în al său

Breviay of Naturall

Philosophy ( 1 5 57) că Foc ul nosru rece de, căci se plăteşte, Lire 3 pe săptămână, pentru cine scoteşte . . . Peste-o sută lire chiar am cheltui t Doar pe oc, când luni 9 s-au sfârş it.45

E adevărat că a început

„când toate erau scumpe" , dar când ne amintim că,

dacă calculăm o depreciere de şaisprezece la unu, H X> f ar echivala cu aproxi mativ

21 1

A L C H I M IA Bsil Valentine Hs Tiumpham Chariol of Antimony [Bsil Valentine Al .îău car al triumfului de antimoniu ] ( Lond ra : 1 678), p. 1 28.

,„. u

•·

A lt vas alchi mic, de sc i s e p ag i na opusă

( de asemenea numerotată 1 2 8 ) . Te x t u l

spu n e u r m ă t oa re l e : „ l a A n t i m o n i u , Pucioasă, Saleu (din i ecare pă1i egale);

aumă-le sub un c l opot, aşa cu m este ăcut

untdelemnul de Sulphurper Campan . ; care el de pregătire ost-a de m u l t cunoscut de cei vechi. Gândiţi însă că ve1 i ace mai bine dacă, in lc de cloot, v e1 i lua un alambic şi i i veţi pune lângă vasul de pri m ire; veţi căpăta astel încă untdelemn, care va avea ac eeşi culore ca şi ce l tăcui din pucioasă, d ar în pu t e r i ş i v i rt u t e nu mai p u t i n desăvârşit d ec ât acesa." O notă recomandă un vas de ona arătată . Oleum Sulphuris ( u le i u l d e s u i ) este de sc ris de Ma rt in R ul a n d (Lxiconul alchimiei, trad. A. E. Wa i te , Londra: 1 94) ca „un gaz obtin ut pin în ă lţare din sulul preparat", da r se pare că e acelaşi lucu cu a c i du l su lfuric.

3.840 $ în moneda curentă,

plângerile frecvente despre sărăcire şi i mpos i b i l i tarea

de a duce munca până l a capă t de v i n uşor de înţe!es. Î n p l u s , Charlock t reb u i e i plătit şi simbiile aj utoarelor. Du pă

alcllimie11

( 1 477), de homas Norton

să

The Ordinal/ of A lchimy ( Ceremonialul

din Bristol, opt sevi tori „con veneau", dar

pau erau necesai: ,ju mătate din ci să lucreze I În timp ce ce ilalţi dom sau merg la biseică".6 Pe lângă costuri le l e mn ului şi a l cărbune lui şi ale s i mhri i l or şi

întreţi n eii aj utoarelor, mai erau şi cel a l cuptoarelor - adeseori compli cate �i de obicei mai mult decât unul; a l vaselor, care se spărgeau des; al materia lel or, unele dintre cre trebuie să

i ost nu numai reu de prcurat, ci �i scume . De asemenea,

t rebuie să se i ăcut mari chel tuieli pentu căţi ş i man uscrise . Tot uşi , act i v it ăţ i le de acest tip au devenit obsedante şi au conti n uat, în ci uda absen ţe i

succesul ui,

ără îndoială încuraj ate d i n c â nd în când d e zvonuri pri vind proiec ţia re uşită în l c uri în depă ta te . Cu aj utorul i l ustraţ i i l or d i n docu me nte, e s te u şor să

ne

imaginăm un laoator obişnuit: fcui, abur, mirosui, orcane, alambicuri, retote,

crati ţe, rămezi de combustibil, aj utoare

care sulă în

oal e, mov i l e amestecate de

212

ŞTI INŢELE OC U LT E A L E R E N A Ş T E R I I

diverse reziduui e aturi şi e pdea. feţe aumate, şorţuri păate şi cărţi deschise. Din nou suntem cuprinşi de senti mentul pie rde rii şi al zădăniciei.

Cum s-ar putea ca cititorul să ie nemulţumit de citatele d i n Ripley, a r putea

i

u t i l să adăugăm ni şte definiţii puţin mai clare ale câtorva termeni cheie d i n

Operele lui Geber, raduse d e Richard RusseJI ( 1 678)47 • Subli marea, spune Geer, „este Înălţarea unui Obiect uscat pin Foc, cu aderenţă la Recipientul său ."48

Calcinarea este „Pulverizarea unui Obiect prin Foc, prin Eliminarea Umidităţii,

înări nd Părţile." Se prcedeză aşa enu ca „Alcoolurile" să ie „ixate mai bine şi să se dizolve mai u şor în Apă."49 Coagul area este „reducerea unui Obiect Lich id ]a o Substanţă Solidă, pri n Eliminarea Umidităţit'. 5 ° Fix area este „prelucrarea adecvată a unui Obiect schimbător, entru a primi şi a întreţine

Focuf . 5 1 Ceraţi a „este Topirea unui Obiect are, nemergând până la Licheiere"52 , '

adică obţinerea unui solid asemănător ceri i . De şi aceste clariicări sau altele asemănătoare ar putea să n u reducă confuzia persoanelor lipsite de experienţă, termi nologie n u este de apt i n accesi bilă. Cel e mai multe cuvine apar în

d i c ţi onare le moderne b u n e , i ar u n exhausti v Lexicon ( 1 6 1 2 ) alchi m i c , apaţi nându-i l u i Martin Rulandus, a fost tradus în engleză. 53 Rezistena cea mai

mare este cauzată de hotărârea dovedită de aproae toţi autori i , indiferent de recventele promisiuni de a spune tot, să păstreze în realitate ascunse secretele cele mai i morta n te. Rezumatul oferit de Ripley programului alchimistului nu este decât unul dinr-un mre număr ş i nu trebuie co ns i de at paradigmatic. Explicaţia lui Raymond Lull, în al său Codicil, este următoarea:

Ata es te împărţită în patru părţ i , corespunzând celor patu pri ncipii practice. Prima pate arată metdele de rafinare a solidelor pri n lichefierea elementelor

(elementation )

componente, dizol varea şi seprarea pi etrei în

cele patru elemente. Partea a doua ată metdele de a face uşore obiectele

grele pi n di sti lăi . calcinăi, condensăi, înhumăi , sol idi icăi , di z ol v ăi şi an imări, care pregătesc elementele. Partea a trei a arată

metoda de a da viaţă înhumăi

pin alcooluri şi de a hrăni pi atra îmbibând-o cu lichide, decocţii,

şi subli mări ale pietrei . Patea a patra arată metdele de a ace dulci lucruri le amare şi coapte pe cele crude, pin reduceri, i mpregnăi, înhu mări , obloj i ri , an i mări. fixări şi ceraţ i i . 54

„Piatra" din propoziţia a doua nu este Piara Filozoală, ci subsana mealică

c u care încee alchimistul . Această suhstanţă este, e rând, descompusă, rainată,

energizată, şi coaptă până devine dulce, iar rezul tatul pare să ie Elixiul , care nu

A LCHIMIA oate

213

i însă distins întotdeauna de Piatră. Probabil operaţiunea a început cu

mercur şi a presupus uti l izarea sulfului , căci pe o pagină precedentă citim că „sulful ş i mercuml sunt extremele tuturor metalelor, deci toate celelalte metale sunt intermediare între ele."5� Un trata mai timpuriu, Oglinda alchimiei, ati buit lui Jean de Meun, afirmă şi el că toate metalele şi substanţele minerale sunt ăcute din mercur şi sulf' .56 „Aurul", continuă autoru l , „este o substanţă perfectă, născută dintr- un mercur viu, pur, stabil şi roşu, şi un sul f curat, stabi l, roşu, incombusti bil şi fără nici un deect."57 B i neînţeles, nu se spune totul : „Secretul nostu este extraordi nar şi se ascunde în obiectul mineral din cre este ăcut şi obţinut într-un md mai direct."58 Mercurul şi sulful obiş nuite nu aj ung.59 Cum în mine acţionează căldura entru a se obţine mercurul şi sulful, mijloacele de a le produce este decocţ ia.0 La fel, cum un munte „este închis în sine de toate păţile", vasul în cre se pun mateialele trebuie sigilat „într-un astel de el, încât foc ul pus acolo să nu găsească o cale de ieşite când se înalţă" . Vasul trebuie să fie rotund, cu gâtul îngust, şi din sticlă, „sau d i n vreun lut care reprezintă natura".61 Oeraţiunea va produce o serie de cul ori : negru, roşiatic, verde, alb, cenuş i u şi auri u sau „roşu" .62 Proiecţia cu produsul inal necesită încălzi rea timp de trei zile a unei mici cantităţi din e l i x ir împreună cu o mie de păţi d i n cealaltă substanţă.63 Aceste indicaţii ne permit să facem un mic progres, căci vorbesc în mod explicit despre imitaţia foţelor „naturale" despre care se credea că, în absenţa intervenţiei u mane, produc mai lent auru l . Este evident că indicaţiile sunt greu de urmat: de exemplu, unde să găs im mercur roşu şi sulf care nu arde (dacă aceasta se înţelege pri n non

bruslant)? Cu toate acestea, un cititor medieval sau renascentist nu s-ar simţi doar încuraj at de către o altă mărturie în avoarea caractemlui practic al atei sale, ci ar putea i conv ins să mdi ice unele detal ii ale propiei sale practici , cătând de exemplu mercur asociat cu minereu de ier.

Alt metal recomandat cu tărie de câteva surse este antimoniul. Acesta era l ăudat în mod secial în Carul triufal al antimoniului (cca. 1 50), al obscurului B a s i l i u s Va l enti n u s . Val entinus dă „cinci pă rţi de c ă pe te n ie" ale m u n c i i alchimistului, după cum urmează: ,,Pri ma este invocarea l ui Dumnezeu ; a doua. contemplarea Naturi i ; a treia, adevărata pregătire; a patra, metoda de util izare�

a

ci ncea, util izarea şi profitul ."4 Deşi diferenţa dintre stadiile al patrulea şi al c i ncilea este vagă, înţelegem cu uşurinţă că oeraţi ile trebuie întrepri nse cu

pioşenie şi nu vor reuşi fără aj utorul lui Dumnezeu şi de asemenea - del oc surprinzător - că studiul prelimin ar al naturi i va revela prin cipiile ce trebuie

214

ŞT l l NT . L E O C U LTE A L E R E N A Ş TE R I I

urmate. Faptul c ă alchimia nu era o si mplă ştii ntă a naturii , sau , după standarde mdeme, nici un el de şti inţă, este dovedit de necesitatea ca alc him istul „să fie eliberat de oice ambiţie, ipcrizie şi viciu, ca şi de defectele înrudite, ca aroganţa, îndrăzneal a„mândia, luxul, vanitatea lumească, oprimarea săracil or." Un om rău nu poate reuşi nicidată.65 De fectele stării de conştii ntă a alchi mistului, sau chiar cele de sub pragul conştiinţei de sine, vor face ca substanţele cu care lucrează el să devină recalc itrante; sau dacă nu, Însuşi Dumnezeu va interveni enu a ădănici munca, deş i cred că prima interpretare este cea corectă. Credinţa că mateia însăşi era în parte spirituală şi deci se nsibilă la atmosera mentală sau morală va apărea în câteva documente care aşteaptă să ie luate în cons iderare. Într-un pasaj osterior din Carul tiumfal citim că mineralele au ost aectate de influenţele astrale. tot ceea cc e scos din măruntaiele muntelui este infuzat de corpuri le cereşti şi îş i are originea într-un anumit gaz apos, care, după ce a ost hrănit de către stele pentru un lu ng ti mp este redus l a o fona palpabilă de către elemente. În plus, aşa cum focul, cu aj utoru l aerului, începe să domine, ac ea su bst an ţ ă apoasă devi ne uscată; din apă este creat fcu l , ir d in c şi aer obţinem pământul ; toate aceste elemente se g ăse sc încă în toate copu i l e , înainte de a i sep arate Apa, transomată în pământ pi n foc ş i ae r, este astfel pima s u b st a n ţă a tuturor lucruri lor.6 Alu că

stele

şi

,

.

„Gazul apos", hrănit cu razele stelelor, uscat cu focul elemental şi, cu colaborarea unui al trei lea element, aerul, este redus la cel din ună di ntre acestea, pământul . „ima substanţă" este „apa transformată în pământ", i ar aceasta, conorm unei note a lui Kerchingius, este acelşi lucru cu „Apa lui Anaxagoras, Focul lui Emedoc le, Prima Substanţă a l ui Aistotel . Este ceea ce ace copacii să crească, hrăneşte oame n i i ş i generează metalele."67 „Dovada" este dată de coincidena afirmaţiilor a trei antic i, care entru un moden ar părea să se contrazică. „Pământul" cu cre lucrează aJchimistul este, entu Valentinus, nu mercurul, ci antimoniul : „nu antimoniul vulgar, topit, de la prăvălie", „ci mi nereul de anti moniu, aşa cum este scos din mină şi este transormat la început în sticlă"6R . El se prepară p rin intermediul ocul ui ; uleiul de antimon i u se ob tine pri n îndepărtarea din el a pământului (deşi am i crezut că anti mon iul era el însuşi pământ) şi a tuturor cel orlalte i mpurităţi. Prcesul, descris în dctal iu,69 necesită salpetu , oţet - substanţă organică, deci respinsă de multe autoi tăţi - sare de antimoniu, mercur de antimoniu, ulei roşu de vi triol şi ulei dulce de antimoniu.

215

ALCH I M I A Michaelis M aj eru s ( Me ier), Secretioris naturae secretorum scotinium chymicum (Franfurt: Georgius Heiricus Oerlingius, 1 687), p. 88.

Soarele şi Luna în operaţiile alchimice . Sus se poate citi „Soarele are nevoie de Lună aşa cum Cocoşul are nevoie de găină Epigrama s e poate traduce astfel: „O Soare, tu nu aci n i mic si n gur, dacă eu nu sunt prezentă cu puterea mea, aşa cum un cocoş este neputincios ără găină. Eu, luna, sunt aici şi îşi cer la rândul meu ajutoul, căci găina are nevoie de cocoş. Este l ips i t de isteţime cine doreşte să lege cu lanuri e cei siliţi de ire să se cunune." Sol - soarele, auul şi multe altele - şi Luna care simboliza şi arg intul - trebuie unite în hemarodit, emblemă a uniunii dintre bărbat şi femeie sau a pri n cip i i lor masculin şi feminin. ."

-

Oeraţiunile includ încălzirea, pulverizarea, distilrea, „circularea" ti mp d e o l u n ă într-un vas închis (gazul fi ind tri mis înapoi la fund pri n tr u n gât curbat ), sublimarea, rectiicarea, distilarea în nisip şi şa mai departe. Prdusul este ,Jeacul oamen ilor şi al metalelor", un remediu suveran enru t oa te boli le.70 El este, se -

pare, în ac e l a şi timp Piatra şi Elixirul. Dacă relatarea nu este totdeauna clară - nici u n a di ntre descrieri nu este - ea este totuş i neobişnuit de am ănunţită. Rezumatele de felul acesta ot i c o n t i n uate la i ninit� dar atât în s pate l e oeraţi un i l o r chimice pe care le-am studiat, cât şi în cel al tradiţiei mistice către care ne vom îndepta în curând, se află anumite presuoziţii comune, cel mai uşor accesibile în Tăbliţa de smarald a lui Hemes, la care se face o reeire constantă, ca la o autoritate e xcepţi o n a l ă ş i apro a pe di v i n ă Tăbl i ţa este scută şi va i transpusă în în tre g i me , cu adnotăi interpretati ve adăugate între paranteze. .

„

l Nu spun minciuni, ci lucruri adevărate şi oarte .

2. Cele de jos sunt asemănătoare ce lor de

asemănătoare celor de j os, entru

a

s us ,

îndepl ini minu nea

sigure.

i ar cele de

sus s

u nt

u n u i si ngur lucru."

(Adică există „planui corespondente" la di verse ni vele ale creaţi e i : deci

putem fa c e an al ogi i între microcosmos şi macrocosmos, regatul mineral şi

cele uman, ani mal şi vegetal et c ) .,3 . Şi aşa cum toate lucuri le au ost prduse prin i ntermediul .

r F i i nţe tot aşa toate

s i n gu e

,

u nei

lucuri l e au fost produs din ac e st l u c u u n i c

216

ŞTI I N Ţ F L E OCULTE A L E RENAŞ T E R I I

p i n adecvare." (Cum Dumnezeul care a creat uni versul este Unu. obiectele create trebui să fi fost produse dintr-o s i ngură - adică nedi fe renţi ată materie primă.) „4. Tatăl lui este Soarele, mama lui este Luna; vântul îl poată în

pântece, doi ca lui este pămân tu l . " (Ace sta este un aforism deose bi t de complex . Conform părerii lui Redgrove, soarele şi luna simbolizează aici

spiritul şi materia.71 Expl icaţia este posibi l ă. dar cum aurul era asociat cu soarele şi luna cu argintul - simbol urile astrologice pen tru soare şi lună sunt identice cu simbolui le alchimice pentru aur şi argi nt - cel puţin ştri i luminători sugerează cele mai preţioase şi mai elevate metale. Dacă luna este asciată apei, cum se obişnuia, datorită „umezelii" sale.iar soarele cu Foc u l , se înţelege că prima materia este generată pri n foc , născută din

apă, coborâtă din cer de către vânt şi hrănită de pământ .)

„5. El este sursa oricărei perfecţiuni, în lumea întreagă." (Fireşte. Nu

trebuie sursa tutu ror lucruri lor bune să fie şi mai bună?)

„6. Puterea sa este perfectă dacă se transfomă în pământ." (Ceea ce

rămâne după ce pământul îi este „doică" primei materii este al tceva decât pământ, aşa cum cea care dă să sugă nu este acelaşi l ucru cu copilul pe care îl hrăneşte . Dar materia primă, dacă vrem să o folosim în scopuri

omeneşti , trebuie ,.fixată" într-o substanţă stabi l ă ce poate i mânuită.)

„7 . Desparte pământu l de foc, ceea ce este subtil de ceea c e este

materi al. acţionând c u prudenţă şi j udecată ." (Cum focul este principiul volatil - sau uneori aerul - stabi litatea se atinge prin îndepărtarea acestuia.

Sau, al ternativ. dar mai puţi n probabil, pământul este impur („material") şi se doreşte un oc purificat („subtil"). „8 . Urcă cu cea mai mare înţelepciune de la pământ la ceuri ş i apoi

coboară din nou pe pământ şi uneşte între ele puteri le l uc uri lor supei oare şi ale l ucrurilor infeioare. Astfel vei dobândi slava întregii l umi şi întuneicul va zbura departe de t i n e . " ( S e pară part ea v o l at i lă a s ubsta n ţe i pri n ev aporare, dar conti n uă încăl zirea până când gazul se reuneşte părinte şi vei obţine Piatra, care îţi va aduce slavă.)

cu

corpul

„9. Acest lucu este cea mai mare foţă dinre toate forţele, deoarece depăşeşte toate lu cruri le subt i l e şi le pă trunde pe toate c e l e s o l i de . " („Putenicul" produs a l disti lăii ş i al uniri i v a domi na substanţele mai puţin sol ide, dar datorită propi ului său caracter subt i l va ,.pătrunde" şi astfel va domina alte lucruri solide, mai puţi n pure şi cvasi -spiituale decât el însu ş i . ) „ 1 0. A şa au fost create lOate l ucru ri l e . " (Operaţ i u nea a l c h i m i c

consti tuie paradigma procesului d e creaţ i e . Putem remarca ş i conotaţ i i le sexuale ale cuv intelor precedente : soarele ca masculin, luna ca fem i n i nă.

„uni rea" puter i l or l ucruri l or superi oare cu cele i n ferioare. suge stia c ă

pământul este o matri ce s a u un pântece� aeru l c a vehicul c e transportă sămânţ a . )

217

ALCl llMIA M i c h ae l i s M aj e r u s ( M e i er) , Se cretioris n a tura e secreto rum ,·crutinium chymicum (Frankfurt: Georgius Heiricus Oerlingius, 1 687), p . 1 06.

Prima materia a a l c h i m i e i . Rândurile d e d e a s up r a „P iatra

emblemei

este

înseamnă

aru n c a t ă

a s up ra

p ăm â n t u l u i ş1 este ridicată în înaltul

m u nţi l o r şi trăieşte în aer şi o hrăn es c pâraiele - adică, mercuul." Epigrama se traduce astfe l : „Se spune că Piatra este gunoi li ps i t de valoare şi că zace aruncată la întâmplare pe s t răz i a.tfel î n cât boga ţ i i şi sărac i i o adună pentu ei. Alţii cred că se g ăs eş t e în m un ţ i i cei înal ţi, sau în aer, p ri n tre ad ier i ; iar alţii spun că o hrănesc pâraiele. Toate aceste lucuri sunt ad e v ărate , iecare în elul lor ; dar eu vă cer să îi căutaţi p reţu l cel mai mare în locuri le muntoase." Mercurul este aici în mo d evident hyle sau prima m ateria cu care alchimistul î şi începe operafiunile; el poate i găsit pes t e tot, nu este preţios şi nici rar. Cel mai bine e să îl căutăm în munţi , deoarece acolo e cel mai pur sau deoarece ar trebui obţ in ut în secret.

„

1 1.

De a i c i urmează minunate adec vări . care sunt astfel produse."

(De l a prdus, Piatra sau E l i x iul, sau a m ân do uă , vor decurge mutaţii sau

vindecări. ) „ 1 2. De aceea numele meu este Hermes Trismegistus, căci de ţ i n trei

lumi." (Cele „trei p ăţi sunt neclare; una a r putea fi şti inţa naturi i , ceal altă d i v i n itatea, dar nu o pot identi fica pe a tre i a.

păţi din lozofia întregii

"

Explicaţi a dată în md o b i şn u it temen ul ui „Trismegistus", „De trei ori marc " .

este că H emes era cel mai mare filozof, ce l mai mare preot şi cel mai ma re rege. În orice caz, acest paragraf ne asi gură că

o a u tori tate de necontestat.)

Tăbliţa de Smarald posedă

„ 1 3 . A t ât a m a v u t de s p u s des pre l u c r a r e a S oare l u i . " ( ,.S oare"

înseamnă aic i Du mnezeu, foc , aur şi poate şi alte l ucuri .)72

Odată ce ridicăm vălul , oeraţiun i le par rel ati v si mple, iar simplitatea era

subl i n iată de una d i n tradiţ i i le majore. Conform acestei şco l i , ma es tru l alat în

posesia adev ăratului secret începea cu o s i n g ură substanţă - nu cu mercur sau sulf - care nu este identificată în mod clar niciodată, deşi

a ut oi i

pretind mereu ca

oferă indicii adec vate . Uneori ea parc să ie pământ obişnuit, alteori din nou apă,

iar cel puţin o dată, nisip; d ar, În orice caz, era ceva la îndemâna tuturor, ce v a pe

218

ŞT I I N Ţ E L E OCU LTE A L E R E N A Ş T E R I I

care ne vestele îl aruncă în stradă şi cu care se joacă copi i i . Lucrarea lui Ripley; he Compound of Alchemy f Compusul alchimic] , vorbeşte e acest ton : Orătăniile ş i peştii ni-l aduc nouă. Î l are oicine şi pretutindeni este, Î n tine, în mine, în orice loc şi timp. 73

Pentru membrii acestei şcol i, şi reacţiile chimice erau simple. Substanţa era pusă într-un vas, care era apoi închis ermetic şi încălzit la un oc mic până când se disti la un gaz , iar reziduul solid devenea negru . Încălzit ş i mai mult, gazul se recombina cu sol idul, care devenea apoi de un alb strălucitor� iar continuarea prepairii transorma culoarea în „roşu", care marca Piatra sau Elixiul. Cu toate acestea, aşa cum am arătat, pentu cei mai mulţi alchi mi şti procesele erau mult mi complexe. Închei această parte a prezentăii cu remarci despre Paracelsus, care ocupă o poziţ ie ambiguă între „chimişti" şi mistici . Dacă, pe de o pate. el anunţă, sau oate real izeaă ranziţia la iatrchimie sau chimia medicinală - până în vremea sa medicamentele avuseseră o origine în principal vegetală sau an i mală - de cealaltă parte le continuă, cu o insistenţă în argumentaţie ce îi e seci ică, noţi unile mistice înrădăcinate în atitudini exact opuse celor ş tii nţi ice.

El ias Ashmole, Theatom chemicum Britannicum (Londra: Nath. Brooke, 1 652), p. 350 Spiritul, suletul şi trupul in operaţiile alchimice. Norul de sus este s i m b o l u l o b i şnuit pentru Dumnezeu. Din el iese spiritul, sub care se găsesc Soarele şi Luna, reprezentând aici su letul şi trupul. Spiriul răsulă într-o pungă cu omă bizară cu şapte deschideri care dau spre două iguri omeneşti pobabil menite a i masculină şi feminină. Broasca şi dragonii sunt iguri aparţinând stadii lor operaţiilor alchimice. Pe pagina unnătoare autorul anonim interpretează auul, tămâia şi smina aduse copilului H ristos de Magi în termeni care le asociază „pietrei noastre celei mai bune" auul era Soarele şi „trupul nostru", tămâia era sulful şi „suletul v ieţ i i noastre", smina era mercuul sau Luna. Cele trei împreună nu sunt decât „unu în stare", aşa cum Tre imea este unu.

219

A LC H I M I A

Michaelis Majeus (Mcier), Secretioris n a t u ra e secreto rum s c r utinium chym icum ( F ra n k fu r t : G e o rg i u s H e ir i cus

Oer l i ng ius 1 687), p 34. ,

O emb lemă c a re i denti i c ă o p i atră mitologică cu pi atra ilozofală: det ali u al eotului asiduu al mitograilor de a găsi în vech ile m i tu ri o înţelepciune ascunsă. În rânduri le de sus ni se spune că „Piatra vomitată de Satun după ce a inghi ţit-o în locul iului său Jupiter a fo st aşezată pe Hel icon (munte în B o e t i a ) ca un mo n u m e nt pe ntru oameni". În epigramă se spune „Vrei să şti i de ce spun poeţii atât de des He l i co n şi de cc vârul lui este căutat de toţi? În vârf este o Piatră, un monument aşezat pe culme pe care Tatăl 1-a înghiţit în loc de Jupiter şi apoi a scuipat-o. Dacă înţelegi lucul aşa cum sunt rostite cuvintele, mintea ta e n eghioab ă căci e vorba de piatra alchimică a lui Satun." ,

'

,

Adam, credea Parace lsus, a i n ventat la început atele. Ele au fost gravate de către succesori i să i, cu hieroglife, pe două ăbl iţe de piatră, una dintre care a fost descoperită mai târziu de Ne pe Muntele Ararat. Cunoaşterea transmisă în acest fel a fost mai apoi împăţită în mai multe părţ i , pri ntre care astron omia, magia, cabala şi alch imia. Avram, astrolog şi matem ati c i an, a dus c u s i ne înţel epciunea ezoterică în Egipt, „drept care egiptenii s-au ridicat la o înă lţime atât de mare, încât această în ţelepc i une a ost luată de alte naţi i de la ei." Iacob a tu ns oile pri n magie ; Moise cunoştea şi el artele egipte ne (după cum spu ne

Biblia); cunoştinţele de acest

el ale lui Danie} sunt demonstrate de in terpretarea

cabal i stică a cuvi ntelor „Mene, mene, Tecel phares" (entru „Tekel Uphars i n" al Bibliei Rege l u i Iacob). Regi lor persani li se spunea „înţelepţi", ca şi magilor care l -au vizitat e copi lul Hristos. Hemes era numit Trismegistus „deoarece era rege, preot, proet, magic i an şi ilozof al lucurilor naturale. Un altul era Zoroastru ." Ca şi egipten i i , Homer a în v ă l u i t misterele în „figui eni gmatice şi i stori i şi termeni obscuri", iar Pi tagora a împrumutat ideile l ui Moise. H i crate, hales din Milet, Anaxagoras, Demcri t şi alţi i , au încercat de asemenea aceste ate, dar nu le-au stăpâni t, datorită sentimentului l or de sueiori tate aţă de „barbari". Fi lozoia l or a ost prel uată de romani, pi n care s-a răspândit în toată Europa. „S -au ondat multe academii pentru propagarea dogmelor şi regul i lor, astfel încât ce i tineri să

220

Ş T I I NŢELE O C U LT E A L E R E N A Ş TE R I I

M i chaelis M aj e u s (Meier), Secretioris naturae secretoum scutinium chymicum (Frankut : Georgius Heiricus Oerlingius, 1 68 7), p i 1 2 .

Rebi s-ul alchimic ca androgin. Rcbis-ul compus hemarodit al lui sol şi al Lunii, sau al auului şi al argintului „se naşte din cei doi munţi ai lui Mercur şi Venus". (Pin mos Venen's se ace pobab i l o aluzie sexuală .) Epi grama spune „Antic ii spun că rebis-ul e s te un lucru îndoit, deoarece este androgin bărbat şi femeie într-un singur tup. Căci se naşte în doi munţi şi se numeşte ,hcnnarodit ' , adus de Venus cea abundentă lu i Hemes . Nu î i di spreţuiţi sexul cel dublu, căci bărbatu l şi femeia ţi-l vor d a pc Rege în unul şi acelaşi lucru." Hermaroditul este bineînţeles un simbo l al u ni uni i ceea ce ar trebui să numim „compunere". -

-

-

­

poată în văţa � iar acest si stem infloreşte la germani şi alte naţii chiar până in ziua de azi ."74 Deşi nimic din toate acestea nu este nou, este impotant să înţelegem că, în ciuda realului serviciu adus prin deschiderea de noi erspective pentru medicină, Paracel sus nu era deel în toate pri vinţele un cruc iat al modenităţii . Î n ceea c e priveşte alc himi a, cea mai faimoasă dctri nă a sa avea d e a ace cu cele trei „pri ncipii" ale sul fului, mercuului şi săi i, cu care a încercat - până la un punct -· să în locuiască cele patru elemente tradiţionale. El considera că sulful era sursa combustibilităţi i , a substanţei şi a structuri i ; sarea era răspunzătoare pentru sol idi tate şi culoare; mercurul reprezenta trăsătura gazoasă. Astfel, când arde o crenguţă, lacăra vine de la sulf, fumul de la mercur şi cen uşa de la sare. Admirabi l simpl itate a sistemului era însă compromisă de recunoaşterea faptului că „Există tot atâtea eluri de sul f, sare şi mercur, câte obiecte există", astfel încât termeni i de vin simple prescurtări pe ntru principi ile pc care el credea că le întrupează. Î n pl us, elementele tradi ţionale erau mai degrabă degradate decât abolite, sau poate ridicate prea mult în rang pentru a mai i de olos. Î ntr-una din teorii, cele patru elemente materi ale compun corpul, suletul este chintesenţa, iar elementele cosmice - pământ, apă, aer şi foc - sunt „matrice" sau poate patru sfere concenrice, dintre care se presupune că pă mântul este situat la interior, iar foc ul la exteior. Toate obiectele paticulare - probabil omul, animalele, plantele şi mineralele, sau poate numai păţi le lor compone nte - sunt compuse însă din

ALC H I M I A

22 1

M ichaclis M aj er u s (Meier), Secretioris na turae se cretorum scrutinium chym ic um ( F rankurt: Georgius Heiricus Oerlingius, 1 687), p25. Bătrânul şi mere le d e aur: i lustraţie a unei alegorii alchimice tipice . Rând u r i l e l a t i n e ş t i de sus spun ,,Încuie pomul cu bătrânul într-o casă plină de rouă şi mâncndu-i fucul el va întineri ." Epi grama de jos spune ,,Î n grădina Înţelepciunii creşte un pom care ace mere de aur. Pe acestea trebuie să Ic iei, împreună cu un bătrân. Cei doi trebuie înch işi într-o casă de sticlă plină de umezeală t i mp de multe z i le; apoi , minune ! el se va sătura de fuctul pomului şi, deşi a fost bătrân, el va întineri." Casa de stic lă este, desigur, un vas; identi tatea lui „Arbor" şi a lui „Senex" este incetă. s u l f, mercur şi sare . Toate ac estea provocau confuz i i pri ntre mulţi dintre contemporan i i săi şi poate şi printre propii disc i poli, ca ş i pri n tre i storicii mdem i.7 5 De la acest început, Paracelsus continuă prin a explica creaţia, în care reapar cele patru elemente trad iţionale. „Principiul . . . oricărei geneze a ost Separaţi a." Firmamentul, sau sfera stelelor ixe, a separat fcul de tot ceea cc conţine; „spiritele şi visele s-au separat de aer"; „eştii , sarea, plan tele marine şi celelalte s-au separat de apă; iar lemnul, pi atra, animal el e şi plantele de uscat s-au separat de pământ" .76 Dacă separaţia aj unge destul de depate, ea va duce în cele din urmă la prima materia, care nu este nici unul dintre elemente . Allen G. Debus, a l cărui mod d e a-l înţelege p e Paracel sus î m i stâneşte respec tul , a iden t i ficat în expl icaţ i a dată creaţi e i i n l uenţe e v re i qt i ; dar împrumuturile au avut multe surse. Cele trei pri ncipii provin din Islam, iar implicaţiile medicinale ale cosmologii aveau o origine hemetică şi neoplatonicină. De exempl u, în v ăţătura conorm căreia diversele organe umane aveau iecare un „guvenant" al său este i n l uenţată în mod evident de hermeticii daimones, care deţineau resonsabil ităţi similare.77 Numerologia pitagoreică sau cabalistică joacă de asemenea

un anumit

rol, aşa cum j ucase în teori ile l ui Raymond Lull

sau

Geber; iar „empirismul" salutat de către unii ca pas preţios în direcţia metodelor şti inţi ice modene pare în fapt să i inclus o acceptare cu totul nec ri tică a

222

ŞTIINŢELE OCULTE A L E R ENAŞTER I I M aj e r us ( M e i er ) , n a turae secretorum scru tin ium chym icum ( Frank urt: M ichaelis

Secre t i oris

Georgius Heiricus Oerlingius, 1 687), p 73. U c i d e r e a b a l a u ru l u i a l c h i m i c . „Balaurul ( mercuru l ) n u este ucis decât cu (în locul lui de) rate l e şi sora sa, care sunt Soarele şi Luna (aurul şi argintul) Epigrama poate i trad u să astfe l : „Este o lu crare care cere nu puţină ată, să i p răbuşi t balaurul în moate astel încât să nu poată i înviat curând pentu a se tâî pe pământ. Fratele şi sora lui, lucrând împreună, trebu ie să îi apese în jos aţa cu bele, i ar nici un alt lucu nu îu poate aduce moatea. Fratele lui este Phoebus, însă sora lui es te Cynthia; Pthon a căzut de mâna lui, dar Orion de a ei." ."

oveştilor băbeşti, e care Paracelsus le considera veriicate de exeienţă. Totuşi, alchi mia nu avea drept scop obţinerea auului, ci medicina. Efectul său in al a ost deschiderea unei game întregi de noi osibi liăţi armaceutice, care, deşi au pătruns oarte lent în Angl ia, până la mij l ocul secol ului al şaptesprezecelea au provocat războiul dintre medicii adepţi ai l ui Paracelsus şi cei ai metodelor tradiţionale, galen ice şi hipcratice. Pe continent, efectele s-au simţi t cam de prin 1 5 50.78

În general ,

deşi Paracelsus trebuie menţi onat în orice studiu detal i at al

alchimiei, el se si tuează cu mult în aara ambelor curente principale. Spre cel de al doi lea di ntre acestea, cel predominant mi stic, ne îndreptăm acum.

I . Doctrina mistică Într-o măsură chiar mai mare decât tradiţia chj mică, dctrina mistică se baza e înţelepci unea Anti chităţii îndepărtate şi e exi stenţa în trecut a unei bogate literaturi ezoterice, i nte li gibilă doare entu cei i niţiaţi. „Epocile trecute", scri a Ashmole, „ne-au transmis, ca râurile pe valuri le lor, lumina mai mare şi învăţături sofisticate; dar ceea ce era profund şi mi steri os, păţile ei grele şi solide, s-a dus la fu nd� de unde nu este de scos de către cei care încearcă să se scufunde." 79

Scri ind cam pri n 1 650, ci regreta pierderea unor documente preţioase în urma

distrugeri i bibliotec i lor mănăstirilor: ,,Într-adevăr (atât de mare a ost nen orocul

A L C HI M I A

223

G i o [ v a n n i ] B a tt i sta N a zari , De/la Tramutatione metallica sogni te (Brescia: Pietro Maia Marchetti, 1 599), p. 47. Autorul visează, cu ochii deschişi, despre alchimie - deşi ar i iscant să presupunem că desenatorul a intenţionat vreo ase­ mănare. Vizinile îmbacă oma obişnuiă a unor obi e ct e , igui, s i u aţi i şi eveni­ mente alegorice cu snsi cunse e care ie le ghiceşte ce l ce visează, ie le explică un personaj din vis. Ochii deschişi ar putea su g era activitatea raţiuni i : cel ce visează reacţionează inteligent la ceea ce vede. [maginea este repetată din când în când în carte.

învăţături i, în timpul acelei mari devasări a bibliotecilor noastre englezeşti, încât) unde apărea o Li teră Roşie sau o Diagramă Matematică, ele erau destul pentu a ace cartea papisaşă sau diavolească."80 Ashmole nu considera nelegi uită magia B a t t i s t a N a z a r i , De/la Tramutatione metallica sogni tre (Brescia: Pietro Maria Marchetti, 1 5 99), p. 1 6 .

Gio[ vanni]

Î n primul v i s - despre o alsă transmutaţie autoul vede o i magine „aurită" a unui măgar aşezat pe o piatră rotundă. Aceasta, se gâ n deşte el, „trebuie să ie vreo scriere a lui Apuleius, sau al unui autor moden de al nostu, care are de a ace cu Măgaol de aur. M ă garu l îşi sprijină umerii de un con al abundenţei plin de fucte şi de lori ără nici un olos şi cântă la un l uier (sonando con certi cifoletti* ). Î n j u rul l u i sunt „maimuţe jucăuşe", care execută un dans ridicol. Măgarul, hotărăşte el, trebuie să însemne, ca şi pentru egipteni, „vorbăreţul, mi ncinosu l, soistul"; conul abundenţei şi conţinutul acestuia simbolizeză „o ată sau invenţie lipsită de roa de Pe scurt, imaginea c o n s t i t u i e un a v e r t i s m e n t p e ntru t o ţ i alchimi�tii în devenire, că a r putea-o lua p e c ă i greşite ş i s ă nu a i b ă n i c i u n succes. -

".

*

Pentru modemul „zuolo"_ Îi datorez această

identiicare co legu l u i meu Enrico de Negri .

224

ŞTI I N Ţ E L E OC U LT E A LE RENAŞ T E R I I

conţin ută d e diagrame, c a invcaţi i le, necromanţia sau vrăjitoria, c i „ o cercetare a acelor vituţi ascunse e care Dumnezeu a binevoi t să le dea l ucuilor create."8 1 Am mai întâlnit această convingere şi în alte capitole. Unul dintre motivele ei era diicultatea de a înţelege uni versul izic în oice alt mod, într-o epcă în care datele şti i nţifice empirice erau p uţ i n e Înainte de i nventarea microscopul ui , mai .

ales, infrastuctura materiei rămânea invizibi lă, astel încât concl uziile despre aceasta trebuiau rase din concepte deivate din distincţi ile făcute între prcesele menale, după standardele modeme, nu prea aveau vreun reerent în lumea fizică . Dar mai exi stau şi alte surse, una dinre cele mai putenice iind legată de dovezile oeite de i storie, aşa cum era înţeleasă aceasta. O

parte d i n această istorie era biblică. A devărul se găseşte doar în

Dumnezeu, ne spune Henry Mathadanas în Vârsta de Aur Reîntoarsă : ir do ar prin el Adam şi ceilalţi patriarhi , Avraam. Isaac şi Iacob, au p utut să

să îşi strângă mari averi . in acest Artele şi au dobândit bogăţ i i . C u aj utorul L u i au id i c a t Ne Arca, So l o mon Templul, iar Moise taemac l ul . ; pin E l a u fost purtate î n Templu vase le d e a u r curat; prin E l S o l o mo n a dob ân d i t o cunoa ştere de s ă v ârşită şi a î n depli n i t fapte măreţe.82 aibă mereu sănătate şi o

v i aţ ă

l ungă şi

Spirit cei Şapte Î nţe l epţi au i n ve n t a t

Gloria lumii îi pomeneşte de asemenea pe patri arh i , dar subliniază longevi tatea lor extraordinară. C u aj utorul aces tui oarte nobi l leac, mulţi oameni, de l a moatea lui

A d a m , până l a al_patulea regat, ş i - au as i g u ra t

o să năt ate perfectă şi foate care pos eda u o bună cunoştere a e ac ul u i au at ins şi trei sute de an i alţii paru sute, unii cinci sute, c a Adam; iar alţii nouă sute, ca M at u sa l e m şi Noe. 81 multe zile de viaţă. Deci cei ,

Vârsta înaintată a patriarhilor era o m ă tu rie limede în favoarea existenţei

Elixirului. Mai apoi, avea să se zvonească d i n când în când că unii alchi mi şti au trăit cinci, sau „

chiar şapte sute de a n i , iar un practicant al artei numit Athepi us

a pretins că a ajuns la vârsta

de 1 025

de ani . [Roger] Bacon a acceptat această

necondiţionat airmaţie."84 Paralelele bibl ice au contibuit la a face astfel de airmaţ i i credi b i l e . Dar

„i storia" conţi nea mult mai multe lucruri . Arborele

geneal ogic al artelor oferit de Paracelsus seamănă capitolele anterioare; iar în multe dintre acestea intrau

cu

altele, menţionate în

nu n umai

n ume de evrei şi

grec i, ci şi de erş i , caldeeni şi egipteni, despre care nu numai că se credea că au existat,

dar

erau practic necunoscuţi în afara tradiţiei oculte. Exemple sunt

225

ALC H I M I A

Zoroastru ş i Hemes. Respin gerea atelor a r i însemnat repudierea dovezilor istorice. Un alt sprij i n se găsea în reeririle la pietre din Scriptură. „Oare nu aţi citit nicidată în Scriptură?" a întrebat Histos. „Piatra e care au lepădat-o zidrii va

i pusă în capul col ţului".85 Sau în Fapte, 41: 1 1 ] : „El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a aj uns să ie pusă în capul unghi ului:" Şi în Romani 9[:33]: „Este

scri s, Iată, că pun în Sion o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere: şi c i ne crede în El nu va i dat de uşine" .86 S au, încă o dată: „A şa a grăit Domnul Dumnezeu, Iată, pun în Sion temelia unei Piee, o temelie neclintiă ."87 Fiecare reeire biblică la vreo piatră risca să ie intepretată ca Piatra Fil ozofal ă. Ideea nu provoca diicultăţi , deoarece se presupunea că, pe lângă dctrina exoterică, exi sta şi una secretă, care fusese transmisă oral entu a o apăra de cei nesăbui ţi şi de cei răi.

Încă ş i mai i mpre s i o n a n te erau paralelele cu adevăruri le creşti ne

fun damentale. Acestora li se acordă o impotanţă sec ială în Hidrolitul Soie:

Din n o u , aşa c u m compusul nostru chi m i c . e st e supus ac ţ i un i i bine dig erat. iar acest proces. înainte de a se înch ei a, prezintă diverse schimbări cromatice, şi acest Om Divin şi Dumnezeu Omenesc. Iisus Histos, a trebuit, din voia cerescului Său Tată, să treacă prin cuprorul nenorocirii, adică pri n multe necazuri, ins u l te şi sufeinţe, în timpul c ărora î n fă ţi şarea Sa extei oră s-a schi mbat dureros . Şi aşa cum spun Î n ţelepţ ii, că procesul de digestie chimică menţionat mai sus e ste încheiat în general înai nte de a trece patuzeci de zile, acelaşi număr p are s aibă o semnificaţie deosebită în Scriptură, mai ales în legărnră cu viaţa Domnului nostru. Israeliţii au rămas în pustiu timp de patuzeci de zi le; Moise a stat e Muntele Sinai pentru p atu zeci de zile şi de n opţ i ; fuga l u i Il ie de Ahab a durat rot atât . Hristos a postit timp de patruzec i de zile şi patu zec i de nopţ i în pu s ti u; El a petrecut patruzeci de J uni pred ic ând pe pământ; a zăcut patuzeci de ore î n mormânt - le-a apărut apostol i lor la patuzeci d e z i l e după înviere . Înainte d e a trece pa t ru z ec i d e ani d e la În ălţrea la ce r a lui Hristos, Ieusal imul a fost dis tus de către roman i ş i „

focului ş i este descompus, dizolvat şi

.

.

făcut una c u pă mân tul.ss

Pentru citi toul mden este evident că lucurile sunt puţin oţate. N u există vreo garanţie

în

Scriptură pentru cele patruzeci de luni de predicat sau

pentru cele patuzeci de ore în momânt, iar cei 38 de ani dintre moatea lui Hri stos ş i di stugerea Ierusalimului (dacă, aşa cum e probabil, se considera că cucificarea a avut lc în anul 33 d. Hr.) devin convenabile pin expresia „înainte

de a trece patuzeci de ani". N u este cinstită nici afirmaţia că după spusele

226

Ş TI I NŢELE O C U LT E A LE RENAŞTER I I

înţelepţilor prcesul chi mic „este încheiat î n general înainte d e a trece patruzeci de

zile''. Deşi se men ţioneză uneori această perioadă. estimăile variau mult.

homas Chanock avea nevoie de 368 de zile: 1 82 pentru a obţ i ne substanţa neagră, 1 50 pentru a o face să devină albă şi 36 pentru a o transforma e aceasta în galenă.89 Mi les sau (William) Bloomield face mare cz de numărul 40, ri ia patuzeci de zile entru a crea Corbul, „cam" încă patuzeci entu a obţine albul

şi o eioadă neseciicată pentru a atinge culoarea galbenă, care era aoi „ixaă" timp de patruzeci de zi le.0 Misterul alchimiştilor al lui Ripl ey declară că producerea Pietrei durează un an. Şi exi stă multe alte esti mări .91 Însă cititoii

Hidrofitului Saic nu erau probabil deranjaţi prea mult de astfel de scupule. Fără îndoială că ei auziseră despre cele patuzeci de zile şi erau mulţumiţi să vadă acest număr integrat în restul seriei de „40" asciaţi istoriei sacre. Mai erau ci tate ca dovezi multe alte paralele cu dctrina creşti nă. Gloria

Lumii oferea mângâiere alchimistului „de felul lini ştitor al amarei patimi şi moţi a Domnului şi Mânuitoului nostru Iisus Hristos, al pogorâii Lui în iad, slăvita şi sfânta Lui Învierea în ziua a treia şi victoria şi triumful Său asupra, păcatului, morţii, Diavolului şi iaduJ ui ."92 Suferinţa lui Hristos este asemănată agitaţiei substanţelor chimice, sol id i ficarea în Corbul cel urât - c oborâri i în Iad ;

transomarea în albul strălucitor este echi valată cu Învierea, iar acţiunea Pietrei

sau a Elixiului seamănă cu oea de mântuire. Echivalarea dintre muaţia mealelor şi mântuire apare şi în Hidrolitul saic: aşa cum Piatra Fil ozofală, care este Regele S ub sta nţ e lor,

are puterea, prin şi a alesei s al e perfecţiuni, de a schimba cele lalte metale, i mefecte şi infeioare, în aur curat, aşa şi Regele nostru ceresc şi Pi atra de Temelie fundamentală, Ii sus Hri stos, poate doar el să ne curăţească pe noi, p ăcătoşi i şi oamenii l i p si ţi de desăvârşire prin binecuvântata sa Culoare ubi nie, adi c ă Sânge le Său . 93 mijlocirea coloritului său

Hristos şi Piatra sunt amândoi regi , iar „roşul", care altena cu ga1 benul ca nuanţă a auului şi a Pietrei, era corespondentul în domen i u] mineral al sângelui lui Hristos în ce] spi itual. Di n nou, cum patea volatilă a unei substanţe fizice era denumită „spiritul" acesteia, distilarea putea i comparată cu botezul : „Dacă noi oamen i i am fi purificaţi şi curăţiţi de păcatul originar şi de murdăia Jui Adam . . .

am putea dobândi perecţiunea şi feicirea eternă doar prin puterea regeneratoare a aei şi a Spirtu lui, aşa cum substanţa chimică regală se regenerează pri n apă şi propri ul ei spirit."94

227

ALCHIMIA

Biblia s e putea iniltra şi e a î n al egoriile narati ve, care î n acelaşi t i m p îi serveau alchi mistului drept i nstumente mnemonice şi împu mutau proceselor acestuia ceva din emoţia dramei - adeseoi erotică. În Vârsta de aur reîntoarsă, povestirea unui vis este plină de citate din Cântarea Cântărilor. Autoul se imagineaă prezent la o prcesiune a celor şaizeci de regine, opt sute de concubine şi nenumărate fecioare ale lui Sol omon. Apoi vede o femeie cu sânii dezgol iţi : „Coapsele ei erau ca două semi lune, create de către Stăpân; buicul era ca o cupă rotundă; pântecul ca o movilă de grâu înconjurată de trandairi ; sânii ca două tinere căprioare gemene." „Stăpânul" este , printre altele, maestru alchimist, iar semi lunile sugerează si mbolurile obişnuite entu l ună şi argint, metalul asciat cu aceasta. Această fecioară, ni se spune, este „ecioara pură şi castă din care a fost făcut şi creat Adam", iar „sudoarea ei însângerată şi lacri mile îngheţate" vor întări cugetul cel ui ce visează şi îi vor da o viaţă calmă. Virginitatea pre a sugera

prima materia, iar sudoarea şi lacri mile, care mântuiesc la fel cu cele ale lui Histos, reprezi ntă gazul distilat din substanţele chimice. Mai târziu, autorului i se spune să aleagă o fecioară goal ă ca i ubită; el procedează în consec inţă , declarând: „Veşmintele ei sunt vechi , murdare şi spurcate, dar le voi curăţa şi o voi i ubi din toată inima". Veşmintele reprezi ntă aproape cu siguranţă Corbul,

masa neagră şi neplăcută la vedere rămasă la fundul vasului - sugerat la rândul l ui de „cupa rotundă" a buricul ui, pomenită mai devreme - după ce „spiritul" a ost alungat. După ce a obţinut pi atra, autorul recurge la Cântarea Cântăilor: ,Jubitul mea e alb şi roşcat, întâiul dintre zece mii. Capul lui e ca cel mai bun aur, şuviţele lui sunt stuoase şi negre ca şi corbul."95 Conştii nţa mitică absoarbe uşor astel de bizareri i prin vestigiul produsului inal al Corbului, care ebuia ă dispară. Se mai pot oeri multe alte exemple. Încă di ntr-o perioadă timpurie, aşa cum am remarcat în capitolele precedente, numerelor le erau atribuite semnificaţi i mistice. ca la Pitagora, Pl aton şi î n cabală. Astfel , ci titori i atraşi d e ideile transcendenţei se puteau lăsa i mpresionaţi de următorul fragment din Tripodul

de aur: Am arătat

dej a că toate lucrurile sunt făcute din trei esenţe

-

adică

mercur, sulf şi sa re - iar cu aceasta am spus adc vărn l . Dar ală că Piatra se

c om p une din unu, doi, trei, patru şi c i n c i Din cinci - adică chinte senţ a .

propriei sale s ub st anţe. Din patru, pri n c are trebuie să înţ e l ege m cele patru

c l e m e n te . Di n t r e i , i ar ace s t e a s u n t pr i n c i pi i l e t u t uror l u c ru ri l o r [paracels ienele mercur, sulf şi sare] . Din doi, căci �ubstanţa mateial ă este

dubl ă [ pură şi i m p ur ă, sau tup şi spii tl . Din unu. iar acesta este p ri m a

228

ŞTI I N Ţ E L E O C U LTE A L E R EN A ŞTE R I I

esenţă a tot ceea ce sau hyle ] .96

a

fost emanat din primul iat al creaţiei prima materia

Deşi Tripodul de aur pare a i un dc ument târziu - nu am reuşit să îl datez - scrierile lui LulJ erau deja numerologice într-o mare măsură. Am mai putea aunca o privire sc ută spre alte câteva alegoii, fără a mai acorda atenţie dovezi Jor scripturale, ci concentrând-o asupra rol ul u i jucat de analogii. Unele dintre aceste ficţi uni sunt atât de transparente, încât transformarea alegorică trebuie căutată pentru a fi văzută. De exemplu, Bloomeields Blossoms;

sau Tabăa Filozafiei încee cu un vis în care Timpul îl introduce pe autor în Tabăra FiJozoiei, unde întâl neşte alţi alchimi şti, adevăraţi şi falşi, printre care Hemes, Aristotel, „Morien", „Sen ior în Turba'' (o referinţă la o lucrare numită

Turba philosophorum), Demcrit, Albet (Albetus Magnus) Roger Bacon, ,

„Ramund" sau Raymond Lull, „călugărul şi canonicul din Bridl i n gton", (oate Valentinus şi George Ripley) şi de asemenea Filozofia însăşi, cre îl „încredinteză" e

autor lui „Ray mund Lul l i e" entru a-l i nstrui .97 Aceasta vrea să spună că

Bl oomield a etrecm mult timp studiind literatura alchi mică şi i-a găsit e unii autori mai demni de încredere decât pe alţi i, dar unează în secial dctrinele lui Lul l. În Breviarul filozaiei naturale, mesajul este mai puţin direct. Thomas

Chamck pare să declare „roagă-te şi fii milos, dacă vrei să reuşeşti", dar s-ar putea să i intenţionat să spună şi câte ceva despre materiale. El vorbeşte despre doi săraci care cer de omană, deoarece vor naviga e mare timp de trei luni într-o corabie de sticlă, pentu a sufei „toate futunile Văzduhului", pentru ca să călătorească e drumuri primejdioase, să nu aibă nici un el de hrană, în afară de apa coborâtă din nor, ca să ie arşi şi înnegri ţi de către lună şi, în sfârşit, într-un ah climat, să primească un corp spiritual „care, dacă ar i vând ut I vă spun ,

adevăr, face cât greutatea sa în aur". Dacă alchimistul le va da „un bănuţ să aibă de băut în călătorie", va aj unge mai repede.98 Se vede uşor pri n această mască. Cei doi oameni sunt probabil merc urul şi sulful, corabia de sticlă este vasul în care vor i încălzi ţi, furtuna reprezintă vapoii agitaţi, dumuile pimejdioase sunt transfomări le şi efevescenţele, apa de la nor este abur condensat, negreala este aceea

a

Corbului, cel ălalt c l i mat este unul cvasi -spiritual , atmosera în care

există Piatra sau El ixiul, menţionarea aurului sugerează transmuaţia, i ar bănuţul ar putea fi cupul care va uşura prcesul dacă este adă ugat amestecului de

mercur şi s ul f.

Alte alegorii s unt mai el aborate, ca aceea ci tată de Taylor din iziunile lui osimus, care, dacă a ex ista vredată, trebuie să i trăit în secol ul al patulea d. r.

229

ALCHIMIA

D i n nou î n vis, Zosimus vede un al tar î n onă d e v as rotund, s l uj i t d e către un preot în alb şi mai vede, urcând a patra treaptă, la Ră să i t pe cineva cu o sabie în mână. Şi l-am văzut în s pat ele pu tâ n d un obiect rotund, străluci tor, fru mos l a vedere, n u m i t meri d i a n u l S o are l u i [ d u pă cât se pare, e vorba de c i n abru], iar apropi i ndu m ă de l c u l de edeaps ă, cel cre puta sabia mi-a spus „Taie-i c apu l şi j etfeşte i carnea şi muşchii pe rând, pentu ca mai întâi canea lui să ie iaă d upă cum se c ade şi c a mai apoi să sufere pedeaps a I ar astfel, tre zi nd u m ă din nou, am spus , „Bine pricep c ă aceste lucrui privesc l i chidele

venind de

,

lui pe u n alrul, -

-

."

-

din ata metalel or."9

Altaul în ormă de vas rotund este bineînţeles din nou retota, sau alt recipient, iar treapta a patra si mbolizează al patulea stadiu al prcesul alchimic . Omul cu sabia vine de la răsărit, poate pentu că Zosimus îi atri buia alchimiei o ori gine orientală, iar obiectul alb şi rotund, i ndiferent dacă este sau nu ci nabul, era probabil un mateial imotat şi el de la rsăit. În oice cz, tennenul ,meidianul

Soarelui" sugerează Orientul: aşa cum am văzut în capitolul despre astrologie, Pico accepta convingerea comună otrivit căreia soarele încălzea mai mult în Est decât în Vest şi nu prducea pietre preţioase şi substanţe aromatice decât acolo. 10 Altaul ui în onă de vas i se spune „lcul de pedeapsă" deoarece, aşa cum am mai remarcat, se presupunea că materialele olosite în alchimie suereau în ti mpul reacţi ilor. Ceea ce în acest ragment se spune mai explicit decât în altele este

trasarea unei paralele între macerarea unui cop solid inert şi sfâşierea unei iinţe omeneşti sau unui ani mal, ca în război sălbati c sau răzbunare. Metafora l uptei nu este, într-adevăr, rară. Alchimistul îşi înjunghie sau îşi torturează mateialele, sau acestea se bat între ele până când mor amândouă. În

Tripodul de aur citim cele ce urmează : B ărbatul cel de două ori de fc trebu i e hră n i t cu o l ebăd ă de zăpadă, iar ei trebuie să se înj u n ghi e unul e cel ă l a l t şi să readucă rec i proc la viaţă; i ar aerul bărbatul ui de fc întemniţat va ocupa trei di n cel p atu c ol ţur i ale lumii şi va c on s t i tui trei părţi din bărbatul de fc în te m n iţ at şi a s tfe l câ ntecul de moate al l ebe del or se va auzi c l ar ; apoi l ebăd a p răj it ă va de veni hrana Regelui, iar Rege le cel de foc va fi c u p r i ns de o mare drag o s t e faţă de Regi nă şi se va umple de încântare îmbrăţişând-o, până când tru p u ri le lor dispar şi se p ră v ă le s c într-un si ngur trup. 1 0 1

Acestea v or să apună că substanţa compusă trebuie descompusă în altc?va, iar cele două substanţe se vor separa apoi în forme mai pure; partea vol ati15, sau gazul, va ocupa cel mai mult spaţ i u în iolă. După aceea, „lebăda",

230

ŞT I I N Ţ E L E O C U LT E A L E R ENAŞTE R I I

patea materială albicioasă, va fi absorbită de gaz În ti mpul conden săi i. sau îl va absorbi pe ace sta - o reacţie pusă În termen i i metaoici ai hranei şi ai uniunii sexuale. Din acelaşi document mai aflăm că aurul este divizat În părţile sale componente „şi transformat în ceea ce era înainte de a deveni aur", „ămânţa, începutul, mij locu) şi sfârş itul din care se trage aurul nostru." Ceva mai târziu. Mercurul este Întemniţat „sub paza lui Vulcan" - este Închis într-un recipient şi încălzit - până când o femeie în eliberează. Apoi Saturn (pl umbul) declară că Mercuul trebuie într-adevăr să fie întemniţat până l a moarte şi descompunere. J upiter (staniul, sau poate magnezi ul ; sau chiar Dumnezeu) confinnă această sentinţă, iar Mate îşi dă s abia (fieul) lui Vulcan (fcul), astel încât Mercurul să poată fi înjunghiat şi ars până În stadiul de cenuşă. În timp ce au lc aceste fapte,

Luna (argintul) se roagă ca soţul ei, Soarele (aurul) să fie eJ iberat din temniţa în

care l-au închis vicleşuguile Mercurului ; dar nimen i nu o aude, căci mai trebuie îndeplinite şi alte operaţiun i . 102 În aceste moduri, doctrinele ezoterice sunt în acelaşi timp enunţate şi ascunse. Din punct de vedere l i terar, alegori ile sunt mult mai i nteresante decât textele mai puţ in figurate. Câteva dintre ele ar putea i puse cu succes în scenă ca

părţi ale iniţieii masonice sau rozicuciene. Pe noi, astăzi , ne impresionează mult mai puţin „ezia" tratatelor scise în formă metică decât c Ashmole. Cele exact

reizeci de dcu mente antologizate de el erau toate versiicate, deoarece considera că poezia „este cea mai veche, iar proza folosită doar de curând" şi deoarece anticii nu şi-au în velit cel mai i mortante mistere în alt lc decât în partea paraolică şi aluzivă a poeziei, e care o socoteau cea mai sacră şi mai demnă de respect şi cea mai feită de minţile profane şi de rând"; el stima însă şi ,,desăvârşita meldie a

acesteia" w3 , o mostră din care a fost oferită în fragmentele date mai sus .

. Obiceiuri mentale: importanţa analogiei Analogia joacă în aceste doctrine un rol atât de cons iderabil, încât ea ar putea foate bine constitui originea lor. Apare în mod recvent predispoi,iţia de a spune că un obiect este sau seamănă cu un altul, pri n afirmaţia că nişte doctrine ilozofice aparent di erite sunt de fapt identice. Nu exi stă nimic neobişnuit în ideea expri mată de Robet Fludd, conorm căreia „atunci când Ari stotel a scris despre prima materia, Platon despe hyle, Hermes despre umba horrenda,

ALC l M I A

23 1

Pitagora despre „U n i tatea simbolică", iar Hi pocrate despre haosul di orm, ei sciau în realitate cu toţii despre întuneric sau despre hă ul adânc al lui Moise" . 14 Prima materie a l ui Ari stotel este fără îndoială apropiată de cea a lui Pl aton, iar Geneza pare să i inluenţat Poemander-ul hemetic, dar dierenţel e se şterg din doinţa de a-i vedea pe . .înţelepţi" căzând de acord. Aceeaşi încli naţie pare a se afla în spatele unui fragment din Ashmole. Unele dintre descrieile Pietrei sugerează că aceasta este are şi metalică, altele că seamănă cu ceara, altele că este lichidă. Ashmole acordă credit tuturor tradiţiilor: pe lângă Piara Fil ozoală. exista şi una vegetală, una magică şi chiar una angelică. iar acestea merită v ăzute e scurt. Era poate probabil ca piatra vegetală să i stat la originea „nucul ui care a crescut în vechi me în curtea biserici i din Glastenbuy şi nu a dat niciodată frunze înainte de ziua Sfân tului Bamabas, dar totuşi în acea zi era cu totul încărcat de ele", ca şi a unui păducel din acelaşi loc şi a unui stejar din Pădurea Nouă din Hampshire, „care a avut frunze verzi în acelaşi anoti mp" . Piatra magică, sau prevestitoare, va descopei oice persoană, în orice pate a lumii . chiar dacă ar fi cel mai bine sau ascunsă . . . Într-un cuvânt, ea îţi arată vedeii c h i a r şi întreaga lume . . . Chiar mai mult, îl ace pe om să înţeleagă l i mba cel orlalte făpturi, cum ar fi ciripitul păsăi lor, mugetul dobi toacelor &te., să transfome un spirit într-o Imagine, care, luând în considerare inluenţa copuri lor cereşti , va deveni un Oracol adevărat.

acoperită

Iar aceasta nu se face pri n mij loacele necromanţiei, ci p1in unel e naturale. Piatra angel ică, ce oate i gustată, dar nu văzută, simţită, sau cânărită, provoacă apariţia îngei l or şi ne ermite să conversăm cu aceştia prin vise sau revelaţii. De asemenea, ea ne apără împotriva diavoli lor şi împiedică declinul trupul ui, astel 'lncât Hermes, care, alătui de Moise şi Solomon, dar alături doar de ei, a obţinut-o, .,

a

renunţat la folosirea celorlalte pietre şi numai de aceasta s-a bucurat" 105 . Ceea

ce nu poate i rezolvat la nivelul manifest trebuie cumva reaj ustat. Măsura în care acţionează această tendinţă variază de la un autor la altul, iar în ti mpul Renaşterii

unii di ntre ei sunt gata să aleagă între ideile i ncompatibile. Totuşi , este demn de remarcat faptul că predispoziţia de a s pune „X este acel aş i lucru cu Y". sau, dacă

nu se poate face echiv alarea, ,( există împreună cu X şi reprezi ntă acelaş i adevăr,

într-un ărâm sau într-o dimensi une di reită", caracterizează o mare pate a gândiri i re nascenti ste ş i n u

va

i înlocuit ă

modern pentru d i s t i n c ţ i i .

decât î n mod treptat

cu

opusul

său. i nteresul

232

ŞTI I N TELE OC : LTE ALE REN AŞTERI I Mi chacl is

( M e i e r) .

M aj e r u s

Secret ioris n a t u rae s ecretorum scrutinium chym icum (Fra nkfurt : Georgius Heiricus Oerlingius, 1 687) U n mit alc hi mic : Osiri s, s a u Soarele,

ca su rsa sulului. S us : „Typhon (alt n u me pentu Typhocus, un g igant) l-a

înjunghiat prin viclenie pe Osiris şi i-a împrăştiat peste tot oasele, dar I s i s c e a bi necunoscută l e - a adunat." Î n e p igramă : ,,Siria îl are pc A do n is ,

G re c i a pe Diony su s , Egipt pc Osiris;

dar

ei

nu

su n t

decât

S oarel e

în ţ elepc iun i i . I sis es te sora l u i , Osiris,

s oţ ia ş i mama lui; Typhon i - a tăiat în

b uc ăţi mădularele, dar ea Ic-a strâns la un loc . Partea ruşinoasă curge departe în mare şi se

î m p ră ş t i e între v a l u r i , c ăci s u l u l , S U L F U L pe care l-a zămislit, l i pseşte . " Ultima

propoziţie ar putea însemna „care l - a zăm islit"; dar în orice caz în ţ e lesu l este obscur. În i magme Regele este reconst itu i t: o ală emblemă a compunei i subsanţelor când operaţi u n il e au a t i ns un stadiu a vansat. Situată în

afara te .telor într-un mod mai stict chimice, deşi apare uneoi şi

în acestea, p a s i un e a pentu anal ogi i dom ina l iteratura al c h i m i c ă . Tay l or a văzut li mpede ac est l uc ru.

Acestea sunt elementele primitive ale idei i de zămisli re:

o

sămânţă,

ţ ărâ n ă , sufl u l de vi aţă ven it din c e r şi c ăl du ra blândă şi oc r ot i t oar e . Ele reprezi ntă condiţi ile pe c are alchi mistul şi-a propus s ă le creeze . El vrea să

aducă aurul în s lre a de existenţă, dec i îl va c u l t iv a . El de grade az ă a l te

metale pentru a forma ţărân a, poate produce căl dura blândă în stratul de gunoi

sau

în b ai a de apă, dar arc nevoie de sămân ţă şi de sulu. 10''

Ceea ce avea l oc î n al ambic e ra un model sau tip a l proc e s e l o r n a t urale din

afara laboratou l u i .

Unii dintre alchimişti i mai luminaţi credeau că ei doar grăbe sc

ceea ce s - a r i înt â mpl at oricum l a t i mpu l potri vit.

Cum natura

ti nde să se

efec ţi oneze în toate mduile osibile, ea întrepinde me re u puriicarea meta l el or i nferioare până la a u r. Astfel, auzim uneori despre mine care se înc h i d pe ntu a-i d a mai mul t timp aurului ca să se

coac ă . Curătând s u b st an ţa

fundamentală de

părţile ei mai gros iere, el imi n ând cele patru elemente, închizând-o într-un vas ermetic pentu a o protej a de contaminare şi

a

păstra că ldura. şa c u m fătul este

închis în pântec e şi o fer i n d căldura ocrotitoare, ca aceea des p re

care

se

ştie că

233

A LC H I M I A Elias Ashmo l e, Th eatrum chemicum Britannicum ( Londra: Nath. Brooke, 1 652), p. 2 1 3 . Hemes Pasăre: de ce este nevoie pentru a avea succes în alchimi e. Balaurul - adesea reprezentat ca doi balauri îngemănaţi cu un soare ( a ur u l ) î n t r - o g u r ă şi o l u n ă (arginul) î n ceal altă - este arătat

HERMES

B I R D.

t���]��jt;ţ�;i����-�, ;";°1;}�{��4��Q

c a u n singur balaur c u două gâturi

·

şi capete. Deasupra lui Săntul Duh ogoară de la Tatăl (ascuns în nor); de iecare pate stau alchimiştii,

care arată, prin atitudinea de rugăciune, că pietatea este necesară pentru succesul lucrări i . De-a lungul marginii exterioare arată c ă este nevoie d e Cunoaştere sau Î ndemânare, Experienţă, Practică, Pudenţă şi Răbdare (în stânga); Har, Natură, Ra ţine, [Facultatea} Spec ulativă şi de Traiul Sânt (la dreapta). Anonima „Pasăre Hermes" care urmează este neobişnuit prin sugestia că este mai bine să nu poneşti căutarea Pi etre i : „Nu tânj i după ce nu poate i". Dar Ashmole (p. tânj itor şi neşti utor."

467)

credea că dojana era meni tă doar pentu „artistul

ace să crească plantele şi an imalele, alchimi stul putea realiza într- un an sau chir mai puţ in ceea ce natura putea face doar într-un ti mp îndelungat.

Dar an a log i i le merg şi mai departe. Ca să îl c i tă m din n ou

e Ta y lor :

alch imistul vedea combi narea a două c orp u ri

ca pe o n u n tă, pi erderea comportamentu l u i ca ractenst 1 c ca pe moarte , obţinerea unui produs nou, ca pe o naştere, ridicarea gazelor, ca spiitul pă ră s i n d c ad a v ru, form are a unui s o l i d vol atil c a pe crearea unui corp

s pi i t ual . . . .

Putem , cred eu, pri vi alchimia ac es te i pe ri oade ca pun e re în pra c tic ă

şi culti vare mentală a analogiei d i n t re transform ări le c h i mice şi v i aţa om u l u i . 107 A ce st e e c h i v alenţe erau i mpl ic ite în desenele ezoterice care il ustrau multe

trat ate alch i mice - c a într-un Muzeu hennetic din

1 678, c are datorită interesului ,

editoru l u i , se concentrează asupra doc umentel or m i stice. A bsorbţia g azu l u i de către sol i d este i magi n ată ca

un

corp hermardit, transformarea Corbu l u i în

c ul oarea albă - ca un o m în v i at din morţi , ri dicându-se dintr-o criptă desch isă,

Citim peste tot masculin şi feminin. „Secretul Artei noastre", spune

amalga ma re a aurul ui şi argintului ca - o nuntă între Sol şi Luna.

d es pre un i rea elementului

ŞTllNŢELE OCULTE A LE REN AŞTE R I I

234

Catea din Alze. „este un irea d i n tre bărbat ş i fe meie:

soţul primeşte d e la soţia sa

spiritul ce îi dă culoare". 1 8 inc ipiile masc ulin şi femi n i n pot avea nume, ca în

Gloria lumii:

„Apa este Eva, sau spiritul; pământul Adam, sau tupul. Şi aşa cum

elementul mascul i n este neolositor în procreaţie până când n u se une şte cu cel femi nin,

şi pământul nostru e mort până când e trezit de unirea cu apa." 19 Uneori

se inversau sexel e , spiitul, prin analogie cu l umina soarel ui sau cu Du mnezeu , i i nd pri vit drept tată, iar corpul solid care îl primea, drept Pământul-Mamă. Şi alte analogii condimentează dcumentele. În

Pater Sapientae, pământul

şi apa se împreunează într-un „Pat" sau „c uib"; căldura dă naştere la sudoare; după ce substanţele „s-au j ucat şi au asudat şi au lucrat", vor rămâne nem işcate, după care trebuie lăsate „să se răcească în voie şi să îşi tragă răsularea". Distil area şi conden sarea sunt comparate cu zborul unei păsări : „Căci dacă oboseşte c i ocârl ia sus de du rere I într-o c l i pă cade la pământ". Efervescenţa este „vocea l or cântând şi strigând şi as udâ nd în sus şi în j os" 1 10 • Ceremonialul alchimiei al lui Noton menţionează procesul digestiv: 1 1 1

În astă muncă este Mistuirea Ca acolo unde are viaţă irea: Şi întâi de toate (cum stau măturie) Ca din om ea va să ie. Numele date substanţe lor chi mice şi stadi i l or proceselor erau adesea ani mi ste : Corbul, Le ul Verde

(un acid coroziv), Broasca Pă mântului, Lebăda de

Zăpadă, Capul Ciori i . Alţi terme n i erau metafore asociate unor procese ş i bol i umane: Apa Menstruală, Hidropizia. Un alt dat de Geber: „Dacă vreun

tip de analogie apare în avertismentul

om nu are mădu larele sale întregi, nu poate să îşi ducă

si ngur până la capăt l ucrarea" 1 1 2 • O deicienţă a celui ce lucreauă presupune

deic ienţe ale actelor sa le. O di agramă ezote ri că pli nă de cercuri este asemăn ată ceul ui :

Această Imagine este numită al nostru rai Şi masa Asronomiei noastre de pământeşti A cărei înţelegere stă chezăşie Că faci un leac desăvârşit. 1 1 3 Analogia omenită aici este întărită pri n asocierea metalelor c u planetele ş i astrele ş i c u credi nţa că rad i aţia pl anetară producea ş i „imprima" metalele găsite în sol

şi în mine. Numerologia legată de practi cile lui Lul l , Geber şi ale altora era

sc iată armoniilor pitagoreice: ,Împreunează -ţi elemenele într-un md muzical", citim la Norton, căci 1 1 4

ALCH I M I A

235

Cum alte acorduri, ce sunt muzicale Prin ale lor măsuri fac armonie, Aşa-s măsurile din alchimie, Ca şi măreţe Numere Adevărate: Doar prin ascunse Numere Cugetate; Cată-Ie, ţi-am dat cu n oşti nţă ,

La Raymond [ Lull] şi la Bacon în ş t i in�ă

.

În astel de mdui teoria descria compotamentul metalelor - ş i uneori al substanţelor organice - în termeni i unor relaţii şi procese care, ca şi le gături le di ntre oameni şi dintre aceştia şi făpturi le sensibi le, împrumutau câteva trăsături dramatice.

VL Câştig şi pierderi după dispariia credinţei Fără îndoială că existenţa multora dinte cele descrise mi sus era inevitabilă. Până când n u s-a dezvoltat o ştii nţă care a luat decizia de a observa lumea izică în propii ei termen i , în lc de cei umani , era imposibil să ie evitat mecanismul e care psihologii numesc (folosind, în mod bizar, un termen prel uat din alch i mie) „proiec ţie". Mai mult, resectul faţă de recut care a caracterizat până n u de mult majoritatea culturilor încuraj a presupunerea că gândirea „suerioară", indiferent de unde înceea, trebuia să îi i mplice e oameni, sau, şi mai bi ne, pe Dumnezeu, aşa cum ti nsese să facă în An tichitate. Contemplarea div inului era, în epcile trecute, entru ce i mai meditati v i di ntre ilozoi ceea ce, entru un om de ştii nţă moden, este o ecuaţie fumoasă.

iaţa,

în forma conştii nţei, pătundea în tot

ceea ce nu era j osni c . Unul dintre rezultatele noi lor metode a fost un progres nemaiîntâlnit până acum în înţelegerea real ă a elementul ui non-uman; iar faptul că putem avea încredere în aceasta este demonstrat pi n adeverirea predic ţ i i l or. Dar au exista şi pierderi . Pierdeile rezidă în dezumanizarea şi despiritualizarea universului izic şi, în consecinţă, în sentimentul izolă i i . Când metalele nu se mai „căsătoresc"

nu

mai

„copulează'', nu mai „mor" şi nu mai sunt ,,în v i ate", ele ne par stră ine. Deşi le pute m manipula, ele rămân c u încăpăţânare altele. Noi le dominăm, dar suntem despărţiţi de ele printr-o prăpastie; ele nu ne împărtăşesc conşti i nţa sau scopuri le. Acelaşi lucru

s-a

întâmplat şi în alte domen i i ale relec ţiei . Corpurile cereşti nu

mai re v arsă o „dulce i n fl uenţă", c i se mişcă pe orbitele lor, nepăsătoare faţă de existenţa noasră; diavolii sau îngerii au încetat să mai săvârşească minuni v i zibile;

236

ŞTI INŢELE OCULT E A LE RENAŞTERII

expresiile şi si mbol uile cabalistice nu au nici un efect asupra comportamentului

materiei. Univ ersul este rece şi neprietenos, iar adaptarea noastră la el nu s-a

închei at încă. Dacă am i tentaţi să rel uăm, să readucem la viaţă vechile sisteme pe care am i ntenţionat să le examinăm în aceste pagini, trebuie să înţelegem că atât cât practicile culte „reuşesc", aceasta se întâmplă doar la modul s ubiectiv şi prin urmare ele depind de autoi luzionare. Ne vom întoarce în inal l a această problemă. Între timp, nu mai rămâne de discutat decât un singur domeniu al gândirii renascentiste: teologie hemetică. De şi nici aceasta nu este „adevărată", în ea se poate întrezări o nobleţe reală, ca şi în alte si steme de gândire ce resping tentativele de a olosi lumea în scopuri egoiste; iar ea nu a cauat nici o ameninţare enu oameni, ca aceea îi ce îngrozeşte e cercetătorii înzestraţi cu imaginaţie ai astrologiei, magiei, vrăjitoriei şi alchi miei.

NOTE: C APTOLL AL PATRULEA 1 Bruxel les: Unim1 Academique lnternationale, 1 928- 1 9 3 1 . 2 J . Bidez, et allii, ed. (Bruxelles: Un ion Academique Intemationale, 1 924- 1 932). 3 Pais: Georges Steinhei l, editeur. 1 985. 4 O introducere potri vită este oferită de Alchimia lui E. J . Hol myard ( Hmondswoth, Middlesse.: Penguin Book Ltd, 1 957). Este o istorie generală, dar care ăune acentul e mateialele de sursă islamică. 5 F. Shewood Taylor, he A lchemists: Founders of Moden Chemisty (Alchimiştii: fondatori ai chimiei mode me ) (New York: Henry Schuman, 1 949), p. 1 2 1 6 Bethe1ot, Origines de l 'alchimie, p . 32 1 .

Fritz Paneth, „Alchimia antică şi mdemă'', Science, LXIV (29 octombrie, 1926) 1 - 2 şi 24 . 8 H. Sanley Redgrove, Alchemy, Ancient and Modem [Alchimia. antică şi modeă] ( Londra: Will iam Rider & Son Led, ed . a II-a, 1 922), pp. 1 1 3 - 1 1 4 şi v-x. 9 Vezi Theodore Tiffereau, L 'or et la transumtation de metaux ( Paris : H. chacomac, ed„ 1 889). Citatul este de la p . 1 8 1 . 10Elias Ashmole, ed„ heatrum chemicum Britannicum (Londra: 1 652), p. 34. Folosesc o ediţie retipărită, cu o introducere semnată de A llen G. Debus, publicată de Johnson 7

Reprint Corporation (New York şi Londra: 1 967 ) . Holmyard, Alchimia, p. 240. 1 2 Athur Edward Waite, d . : iie He m eticMu seum Restored and Enlaged (Muzeul hemetic, restaurat şi extins) (Londra: James Elliot and Co„ 1 893), I, 1 89-90. 11

,

1 3 /bid„ I. 269-70.

237

A LCH I M I A

I , 3 1 4 (preaţă l a h e Great Stone ofthe Ancient Sages, [Marea Piatră a vechilor înţelepf1l ). 15 Vezi Taylor, Alchimşti, pp. 1 7 9-89, pentu înreaga oveste şi comentri u. Povestea este discutată şi de Redgrove, în Alchemy, Ancient and Modem/, pp. 82-89 şi este cunoscută de toţi cercetătorii modeni i alchimiei. iţelul de aur al lui Helvetius poate i găsit în Waite, Hennetic Museum, 11, 275 -30. 1 > Benhelot, es Origines de [ 'alchimie, I. i i i . 1 7 Taylor, Alchimiştii, p p . 68-69. 18 Jbid. p. 2 1 . 19 Jbid. , pp. 3 1 -35. 20 lbid., p. 30. 2 1 lbid., p. 20. 22 lbid. , p. 25. 2J lbid„ p. 27. 2� Waite, Hermetic Museum, 1, 66. 25 lbid., l , 1 8 8. 2 6 Vezi, de pildă, Operele lui Geber, traducere în li mba engleă de Richard Ru ssell, 1 678: o nouă ediţie cu o introducere de E. J. Holmyrd (Londra şi Toronto : J. M. Dent & Sons Ltd; New York, Dutton & Co. Inc . , 1 928), mai ales pp. ix- xi. 27 Holmyard, Alchemy, p. 25. 28 Cf. ibid. , p. 65. 29 Vezi Ashmole, heatrum chemicum Bn'tannicum, pp. 227-56, 368-73 ş i 397 -403 . 0 Vezi Le mioir de l 'alcqvimie de Jean de Mevn philosophe tres-excellem. traduict de atin en Franfois ( Paris: Chez Chrles Seveste Rtie S . Jacques. deuant Ies Mathurins, 1 6 1 3.) 31 Vezi Lothar Nowak, Die Alchemie und die Alchemisten in der en;lischen Uteatur (Breslau: Druck von Neu mnanns Stadbnchduckerei, 1 9 3 4) 32 Vezi Holmyard , A c h emy pssim, dar mai ales pp. 1 52-58. 3 3 Bethelot, Origines de [ 'alchimie, pp. 1 5 2-58. 34 Ashmole, heatrum chemicum Britannicum, pp . 1 29-34. 35 lbid., pp. 1 35-36. 36 lbid. , pp. 1 39-40. 17 lbid., pp. 1 4 - 47 . )� lbid. , pp. 1 48-50. w lbid., pp. 1 . 6 1 -62 40 Jbid., pp. 1 7 3- 7 8 . 41 Jbid., pp. 1 78-79. 42 lbid., pp. 1 8 1 - 82. 4-1 Jbid., pp. 1 8 4 85 . �4 Jbid., p. 40. 45 lbid. , p. 295 . 46 lbid p. 9 4 . 47 Trebuie să ne amintim că înţelesul termenilor fluctuează, iar Geber a scris într-o epcă fote timpurie (în secolul al V Iii-lea). 1 4 lbid„

.

.

,

-

.•

238

ŞTI INŢELE OCULTE A L E RENA ŞTER I I

8 Operele lui Geber, p . 7 4 (Despre suma desăvârşirii, I , iv, 3). 49 /bid., pp. 1 0 1 şi 1 03 (I, iv, 1 4) . 50 Jbid., p. 1 1 0 ( I , iv, 1 6). S I /bid., p. } }6 (I, ÎV, 1 7 ). 52 Jbid., p. 1 1 9 (I, iv, 1 8 ). 5 3 M ar t i n u s R u l an d u s , Lex icon alc h i m ia e s i ve dictonari u m alch e m is t îcum (rankfut- am-Main: 1 6 1 2 ). Acesta a fost tradus de A. E. Wh i te , as Ruland, Matin the Elder: A Lexicon ofAlchemy (Ruland Matin cel Bărân : lexicon de alchimie] (Londra: John M. Watkins: ediţie privată 1 893; prima ediţie publică 1 964 ) . Lista cuprinde termeni de la AABAM (plumb) la ZYNSER (VERDIGRIS). 5 4 Ra y m ond Lulle, Le Codicille de Raymond Lulle, nouvellment traduit du Latin pr Leonce Bouyssut ( Paris: Collections La Haute Science, 1 953), p. 46. Datele lui Lull erau: cca. 1 235- 13 1 5 . Ediţia originală latină a Codicilului a ost publicată la Koln, în 1 5 63. 5 5 lbid. , p. 3 1 . 56 De Meun, Mioir d 'alqvimie, p . 6 (cap. i1). 57 Jbid„ p. 7 (cap. ii) . 5 8 /bid., pp . l l - 1 2 (cap . i i i ). �9 Jbid .. p. 1 4 (cap. i i i ) . 0 /bid., pp. 1 9-20 (cap. i v ) . 61 Jbid„ p. 2 4 (cap. v ) . 62 Jbid„ pp. 26-29 (cap. vi). >I Jbid., pp. 32-33 (cap. vii). M Bsilius Valentinus. he tn'mphal Chariot ofAntimony (Carul triumfal al antimoniului), cu un comentiu de heodore Kercringius ( Amsterdam, 1 685), versiunea latină raduă în engleză, cu o prefaţă biograică de Arthur Edward Waite ( Londra: Vincent Stuart Ltd, 1 962), p. 1 2. b5 Jbid. , pp. 1 3- 1 4. 6 Jbid„ pp. 1 84-85. 67 lbid., p. 1 8 5 . 68 Tbid„ p. 1 8 6. > Q lbid., pp. 1 94-97. 7 0 Jbid„ p. 1 97 . 71 Redgrove, Alchemy, Ancient and Modem„ p. 4 2 . 72 Am redat traducerea Tăbliţei de smarald dată în Redgrove, op. cit. . pp. 40-4 1 . Glosele sunt însă ale mele. n Ashnole. heatrum chemzcum Britannicum, p. 1 2 3. Ri pley conti nuă prin a numi substanţa respectivă „mercur'", în confonitate cu tradiţia , dat insistă că este „nu ceea ce numim prin obicei argint viu". 7 4 The Hermetic and Alchemical Writings ofAureulus Philippus Theophrastus Bombast, of Hohen (scierile alchimice şi hermetice ule lui Au reolus Philippus Theophrastus Bombast din /ohen), tradus de Athur Edward Waite (Londra: J ames El liot and Co„ 1 894), I, 48-50. ragment u l pe care l-am rezu,mt se găsesşte în The A urora of the Philosophers, (Aurora ilozailor).

ALCHIMIA

239

Aici l-am umat d e Allen G. D e bus, The English Paracelsians (Discipolii englezi a i lui Parace!sus) (New York: Franklin Watts, Inc., 1 965). pp. 27-28. 76 lbid., pp. 25-27 . 77 Jbid., pp. 30-3 1 . n Cf. ibid. , pp. 49- 1 26, pentru o discuţie extinsă a inleunţci lui Paracelsus, mai ales în Anglia. Un alt studiu devenit standard al lui Paracelsus este Walter Pagel, Paracelsus: An lntroduction to Philosophical Medicine in the Era of the Renai.uance ( Paracelsus: Introducere in medicina ilozoică in era Renşterii) (Base!. Elveţia; S. Karger, New York: 1 985). n Ashmole, Theatrum chemicum Britannicum, sig A2 . 80 /bid., sig A2v. SI fbid. ,p. 443. 81 Waite, Hermetic Museum, l, 66. 8 3 lbid., I, 1 88. 4 Ashmole, heatrum chemicum Britannicum, pp. xix-xx ( I ntroducerea lui Debus la ediţia mdenă). 8 5 Matth, 21 :42, citat din Psalmi, 1 1 8:22, ci tat în he Sophic Hydrolith, în Waite, Hennetic Museum. I, 92. Aici şi în alte pate am olosit cuvintele Bibliei regelui Iacob. s. lbid., l, 92-93, unde se indică doar capi tolele Fapte şi Romani. Se citează o prte din Isaia 8: 14, din care este ex tras fragmentul din umă: ! ! ! � ! ! . Se ci tează sau se pomenesc şi alte texte. 87 /saia, 28: 1 6, ci tat ibid., I, 77, 8 s lbid. , I, 1 0 1 - 1 02. 89 Vezi Ashmole, heatrum chemicum Britannicum, p. 303. 9 0 lbid., pp. 32 1 -22. 9 1 lbid„ p. 388. 92 Waite. Hermetic Museum, l, 1 68. 93 Jbid., I , 1 03-4. 94 lbid. I, 4 din nou din The Sophic Hydrolith. 95 Pentu întregul ragment, vezi ibid. I, 57-63. 9 > lbid. l, 353. 97 Ashmole, heatrum chemicum Britannicum, pp. 305- 1 . �8 /bid„ pp. 291 -92. 9 Taylor, Alchemists, p. 65. textul grecesc orignal al celor rei viziuni relatate de osimus - aceasta este o aprte din cel de al trei lea - se poate găsi în P. E. M . Berthelot, Collections des anceints alchimistes grecs (Paris: 1 888), II, 1 07- 1 2, 1 1 5- 1 8 ; sau, în traducere franceză. în voi. III paginile 1 26-27. 1 00 Giovanni Pico, Disputaziones adversus astrologiam divinatricem, ed. Eugenio Garin (Firenze: Val lecchi, 1 946- l 952), voi. I, 286 (III, xii i). 101 Waite, Hem1etic Museum, I, 336. 1'12 lbid„ I, 3 20- 2 1 . 1111 A s h mole, Theatrum chemicum Britannicum, sig. B3 r - R3v. 14 Dcbus, The English Paracelsians, p. 19. 11·� Ashmole. Theatom chemicum Britannicum , sig. B-B2.

�5

-

-

240

Ş T I I NŢELE OC l!LTE A LE R EN A Ş TERII

Tay l or, Alchemists, p. 1 O. IO? Jbid., pp. 1 43-44.

106

10�

Waite, Henetic Museum, I, 265 .

19 Jbid. , I, 238-39.

Ashmole , heatrum chemicum Britannicum pp. 202-4. /bid., p. 6r. 1 1 2 Operele lui Gebe; p. 26 (Of the Sum of Pefection, I i, r). , 1" Ashmole, Theatrum chemicum Britannicum, e pagina opusă paginii 1 1 7 ( Ripley, The Compuond ofAlchemie). Fragmentul pare a i plasat diferit în diversele ediţii. 1 1 4 / bi d. , p 0.

1 10 III

Capitolul al cincilea

HERMES TRISMEGIST US

I. Contxt Când, cam prin 1 460, un călugăr numit Leonardo da Pistoia aducea în Florenţa un manuscris grec al documentului ce a devenit mai apoi cunoscut drept Copus Heneticum, se punea teme lia unei mi şcări i ntelectuale care avea să exerc i te

o

profundă, chiar dacă discontinuă, inluenţă asupra Renaşteri i

europene. Doc umentul , pe care Leonardo îl găsise în Macedon ia, i-a fost făc ut cadou lui Cosimo de' Medici. Pasiunea lui Cosimo pentru c unoaşterea literară ea binecunoscută.

El colecţiona manusc ise lati neşti şi greceşti, întemeiase deja

bibl ioteci la San Marco şi la abaţia din Fiesole, iar cu aproximativ douăeci de ani

în urmă, după conversaţii le avute cu căturarul bizantin Gemi stos Pletho, devenise interesat de i lozoie. Mai apoi îl c itise pe Aristotel în traducerea latină a lui Ioan Argyropolos, născut în Constantinopol ; i ar Platon , a cărui traducere i -o comandase lui Ficino, îi atrăgea de asemenea interesul . 1 În 1 460, avea deja peste şaptezeci de ani şi era fără îndoial ă apăsat de ăspunderea sa de pri nţ negustor şi conducător neoficial al cetăţii -stat. Cu toate acestea, spre sfârşitul anului

1 462, sau la începutul lui 1 463, el i-a încredinţat manuscrisul lui Marsilia Ficino, alat atunci la vârsta de aproximativ treizeci de ani şi recent instruit în pri vinţa l imbi i greceşti de către acel aşi Argyropolos, cu ordi nul de a-l transpune în latină. Sarc ina a ost teninată până în luna apilie a anului 1 463, iar Copus-ul , împreună cu un „Argument" servind drept prefaţă, a fost publ icat în l 47 1 . Au urmat alte ediţii - şaisprezece înainte de sfârşitul secolului al şaisprezecelea, ără a le l ua în considerare e cele în care traducerea lui era legat ă împreună cu alte lucrări ; faptul că există multe manuscrise înseamnă că el a ost copiat des înainte de a i tipit.2 În 1494, Faber Jacobus Stapulensis (Jacques efev re d'Etaples) a publicat o

altă ediţie, cu un scurt comentari u i nal. În 1 505 f'1her a adăugat o analiză pe

242

ŞTI INŢELE OC U LTE A LE REN AŞT ERII

capitole şi un al t dcument henetic fundamental, Asclepius. care fusese cunoscut de-a l ungul Evului Mediu într-o versi une lati nă, atribuită în mod eronat lui Lucîus Apuleius, autorul Măgarului de aur. Comentiul lui Faber s-a strecurat în Opera omnia ale lui Ficino publicate la Base) în 1 576 - ediţia aleasă recent pentru a i reprodusă fotografic de către S ancipriano şi Kristcller - unde, cum atribuirea corectă l i pseşte, ea pare a i fost scisă de Ficino. Au urmat versiuni spaniole, franceze şi olandeze; în 1 5 54, Tumebus a publicat entru prima dată textul recesc, olosind acelşi manuscris ca şi Fi cino, Cdex Laurenianus 7 1 .33; iar înte 1 585-0

a fost publ icată la Cracovia, în şase volume folio, o e normă anal iză în latină, aparţi nându-i francezului Han ni bal Rossel, suficient de populară pentru a mai necesita o a doua ediţie. 3 Cum remarca Eugenio Garin, o asemenea răspândire „si spiega solo in riferi mento ad un ' cffetiva esigenza" .4 Ce nevoie era de toate acestea? O expl icaţie adecvată ar presupune l uarea în considerare a întregii poziţi i i ntelectuale şi psihologice a epoci i şi nu poate i întreprinsă aici . Totuşi, din „Argumentul" acestuia, putem înţelege ceva din

puterea de atrac ţie e care Cpus-ul o exercita asupra lui Ficino, păţi le cele mai relevante spunându- ne:

Î n vre mea în care se năştea Moise, p rospe ra ast rol ogul Atlas, frate al filozofului naturii ro me te u şi bunic al şi mai marelui M erc u r, al cărui nepot era M erc u r Tri sm e gi st us . Aşa scrie despre ele Augu s t i n ; dar Cicero ş i Lactantius declară că erau cinci e rsoan e numite Mercur, iar el era cel de al cinci lea, căruia egiptenii îi spunea u Thcut ( i . e. Thot h ) , iar gre cii Trismegistus. Se spune că el l-a ucis pe Argus, a dom n i t asupra egiptenilor şi le-a dat l eg i ş i l ite re l e . Acest Mercur - sau Hermes, sau Thoth - era ve nerat ca zeu; i se ridicau te mple ; era i nterzis să i se rostească direct numele; pri ma lună se numea după numele lui; întemeiase chiar el Hermopolis. Ei îl nu meau p e Ti s meg i s t us „de trei ori

m are" deorece era cunoscut

ca cel mai mare filozof, cel ma i mare preot şi cel mai mre rege. Aşa c um

scrie Platon, era un obicei al egiptenil or să ale agă pre oţi i di ntre ilozoi, i ar re g i i d i n rân du ri le preoţilor . . . . Fiind astfel pri mul înt re filozofi, el a înai ntat de la filozoia naturală şi matematică la contemplarea zei l or şi a fost p i m ul care a vorbit într-un mod foarte î n vă ţ at despre mă re ţi a l u i Dum neze u, ordinele de daemoni şi mi g raţ ia sufletelor. El este nu m it pri n urmare pri m ul in ventator al te o l og ie i ; iar Orfeu, lu ându-se după e l , a creat următoarea parte teologiei antice. Agl ophemus a fost i n iţiat în ri tui le l ui Orfeu , i ar P i tag orus i-a con ti nuat fi lozofi a; Ph i l olau s , în văţătorul d i v i n u l ui no s tru

HERMES TRISMEGISTUS Platon , l-a unat pe acesta. Î n acest mod, într- un singur lc, un sistem de

teologie pi mitivă, alat peste tot în monie cu sine, a fost formul at de

o

seie minunată de şase filozoi, înc epâ nd de la Mercur şi încheiat în sfârştl

de Platon. Mercur a scri s însă multe cărţi în legă tură cu cunoaşterea celor divine, în care, o Dumnezeule nemuri tor! se găsesc revelate mistere pe atât de ascunse, pe cât de u i mitoare îi sunt oracolele ; i ar foarte adesea el nici nu vorbeşte ca un fi lozof, ci mai degrabă ca un profet şi cântă eveni mentele ce vor veni. Într-un lc a prevăzut decăderea vechii reli gii, în altul judecata viitoare, învierea lumii, gloria celor binecuvântaţi şi pedepsirea păcatelor. Din acest motiv Aure l i us Augustinus se între ba dacă multe lucruri nu înfăptuia pri n cu noaşterea astrol ogiei s a u pri n re vel aţii l e daemon i l or. Lactantius nu şovăie însă să îl pună alăt uri de sibile şi de profeţi. După ce pre ci z eaz ă că

mai ales două dintre scrieile lui Hermes sunt d i v ine

Asclepius şi Pimander - titlul dat de Fi ci no libelli tradu se de el, deşi nu se poti v e ş te

penru

cu

,

întreaga serie de paisprezece

adevărat decât cu pr ima - şi după

ce le descrie e scut co ni nut u ril e , au toul come n tari u l u i î ş i înche i e inroducere a

.

Mercur ştie cum să ne înveţe . . . despre cele divine. Cel care nu le-a afl at el însuşi nu îi poate învăţa pe alţi i despre cel d i v ine; şi nu putem descoperi cu uneltele omeneşti ceea ce se ală deasupra naturii . Lucrarea trebuie înfăptuită deci prin l umina di vi nă, astfel încât să ne uităm la soare în lumina soarelui . Căc i , într-adevăr, lumina gândi ri i divine nu se re varsă niciodată asupra unui suflet , decât dacă sufletul se întoarce de tot câtre gându l l u i Dumnezeu, aşa cum luna se întoarce către soare . Din acest motiv Mercur dă pur şi simplu deoparte ceaţa si mţurilor şi a închipui rii , apropii ndu-se p e s i ne în acest fele de gândire; iar pe loc Pimander, adică gândi rea d i v i nă, se varsă în e l , iar astfel el contemplă ordi nea tuturor lucrurilor, ie ele exi stente în Dumnezeu sau decurgând de l a Dumnezeu. Î n cele di n umă, el le e x pl ic ă celorlalţi oameni ce i-a fo�t revelat pin puterea di v i nă. Aceasta, dec i , îi este cartea, acestea

îi

sunt scopul şi metoda.

Citeşte-o cu bucurie, o fericitule Cosimo, şi trăieşte în iecare zi aşa încât ţara ta să trăiască mult.

Putem acum să vedem două aspecte al e „A rgu m e nt u l u i iar al doi lea ceva mai a măn u nţ i t

",

pi mul e

scurt,

.

Detaliile istorice nu aveau să ră mâ n ă necontestate. Alţi come ntatori aveau să airme că, în loc de a se naşte cu patru generaţii mai târziu, Trismegistus a ost contemporanul Jui

Moise, sau poate al bunicului acestuia, Sarug; iar altundev a

Ficino însuşi avea să avanseze şovăitor sugestia că Moi se, care, oice s-ar spune, era egi pte a n prin naştere şi educaţie, a fost poate aceeaşi persoană cu Hermes. 5

244

ŞTI INŢELE OCU LTE A L E RENAŞTERI I

Diferenţele nu erau totuşi fundamentale, toţi cărturarii resecti vi ti nzând să situeze ori ginea doc umentelor în antichitatea îndepărtată. Mai interesant este modul care se legiti meaz ă o extraordinară autoritate. Gândirea re nascentistă era med ieval ă sau pre- medievală prin multe dintre presupoziţiile sale şi nu a înaintat decât foarte încet către raţionalitatea empirică care a caracterizat o mare parte din gândirea posterioară ei. Astfel, se considera că Atlas şi Prometeu au existat în real itate. Euhemeri smul , sau teoria potri vit căreia zeii păgâni fuseseră de fapt oameni înzestraţi cu însuşiri excepţionale, oate i depistată încă din anu) 30 î. Hr., dar ea este firească mai ales la cărturarii

care, ca şi Ficino, întruneau pietatea creştină şi respectul profund faţă de antichi tate. Viziunea altenati vă, cum că zeii erau de fapt îngeri sau demoni printre susţinătorii ei în Anglia se distinge Milton - este aici respinsă. Identiicarea lui Prometeu cu un ilozof sau un izici an al naturii se datorează tradiţiei conorm căreia el le-a dat oamenilor focul - adică i-a învăţat să îl folosească. Deoarece se povestise că Atlas ţinea pe umeri cerul, el devine un astrolog care airmă că ăptui le şi treburi le pământeşti sunt guve nate de ceruri. Încă şi mai se mnificativ este efortul de a găsi o l ungă istorie pentru

Hemetica. Aşa cum se întâmplă în interiorul familiei în majoitatea epocilor şi a lcuilor, autoitatea era încă o uncţie a vâstei. Înainte ca datele empirice veriicate cu scrupulos să înceapă să cântărească greu în munca i ntelec tuală, „dovada" depindea într-o egală măsură de logică şi de ci tate. Deşi proporţi ile variază mult în funcţie de argument, sprij inul obţinut de la surse le tradiţional e poartă la fel de mult din povara totală ca şi tentativele de a extrage inferenţe din premisele dej a acceptate, sau de a opta între premi se conc ure nte. Atitudinea regel ui Ferdinand

de Aragon în Cater Hemetis de Ludovico Lazzarelli (tipărit în 1 505) ne dă o idee despre l ucrurile la care se aşteptau citi torii : el îl întrerue adesea e vorbitor pentru a cerc aliquod ( si quid habes) . . . testimonium sau în altă pate sapientum testimonia inferri.6 Dar cele mai bune testimonia erau încă, cel puţin în vremea când scria Fici n o - înai nte de călătoria lui Col umb, înainte de a i avansată ipoteza lui Copenic sau înai nte ca Bacon să scri e despre novum organon

-

cele

mai vechi . Ceea ce tatăl alase de la bunic, iar acesta, la rândul lui, de la străbunic, avea mai mult prestigiu decât o noutate. Presupoziţia din spatele orientării retrosective este bine expri mată de către Ficino: Diuina docere nequit, qui non dicit. Înţelepc iunea lui Pl aton trebuie să

i

avut o sursă. El nu o putuse in venta singur în întregime - sursa, Philolaus,

trebu ie să i avut de asemenea o sursă a ei

-

Pitagora, despre care se crede că îşi

H ER M E S

TRISMEGI STUS

245

dobândise cunoşti nţele în Egipt - iar acesta o alta. La sârşi t seria duce înaoi la Hermes. Iar el? În acest moment ieşim cu totul din l umea noastră. Mercur „dă deoparte ceaţa si mţurilor şi a închipuiri i , apropiindu-se e sine în acest fel de minte� iar e lc Pimander, adică mintea divină, e vasă în el, iar astfel el contemplă ordinea tuturor l ucurilor" . Istori a l ui Pimander se încheie cu Însuşi Dumnezeu, al cărui cuvânt trebuie acceptat vrând-nevrând. Se obţine una priscae theologiae ubique sibi consona secta, „un sistem de teologie primară aflat este tot în armonie cu sine"� iar această armonie era şi ea o garan�e putenică a adevăului. Setea renascentistă de sinteză, de si ncretism, era de nepotol it. Ficino avea să aima compatibil itatea dintre platonism (mai exact, neoplatoni sm) şi creştinism. Pico delia Mirandola avea să amestece în aceeaşi oală nu numai aceste două i ngrediente, ci şi doctrinele hemetice şi cabala, despre c are credea că păstrează o tradi ţie ezoterică încredinţată l ui Moise e Muntele Sinai, dată cu legea sc riă. În De occuta philosophia a l ui Conelius Agrippa toate trei coexistau netulburate cu astrol ogia, numerologia, alchimia şi multe altele. Aşa cum a arătat recent Frances Yates, Giordano Bruno era încă şi

mai eclectic, rezultatul iind arderea lui e rug ca eretic. Până la începutul secolului al şaptesprezecel ea, Robert Fludd, care era atras mai ales de rozicrucianism, dar nu voia să renunţe la ceva, accepta

ără

discrimi nare atâtea lucrui, încât l-a

împins pe Mersenne, a cărui gândire aparţi nea unui ti p diferit, să spună că Robertus ille Flud haereticomagus insanire mi/i i videtur. 7 O mare parte a efortului de a adecva, de armoniza, se ala sub influenţa presupunerii că, aşa cum oamenii care trăi seră în epoci trecute îi depăşiseră pe urmaşi în longevitate şi dimensiuni izice (ne aminti m de First A nniversarie ( Prima Ani versare} a lui Donne), ei trebui, la fel, să le i fost superiori şi în ceea ce pri veşte înzestrări le înn ăscute. Credi nţa în una priscae theologiae ubique sibi consona secta avea să-şi păstreze puterea de atracţie ti mp de mai multe secole . Un vestigiu al ei apare în tentati va fi cţi onală a domnu l u i Casa ubon, în ro manul lui George El iot,

Middlemach, de a găsi Cheia Tuturor Mitologiilor. Toate religiile orientale trebuie să i fost reduc tibile la un singur model , care, fără îndoială, trebuia să se dovedească o aproxi mare păgână a adevăru l u i creştin. Reconcilierea dintre crc;;t inism şi orice si stem păgân con irma simultan dogmele creştine şi j usti ica resectul acordat oamenilor mari ai Antichităţii, cărora le l ipsea inestimabi lul privilegiu al revelaţiei (cu excepţia cazurilor în care iguri vagi de felul lui Hemes re uşi seră să aibă un oarecare contact cu gândirea div ină). dar av useseră câteva

246

ŞTI I NŢ E L E OC U LT E A L E R EN A ŞTERI I

i nt u i ţ i i remarcabi l de i n te l i ge n te . N u este surpri n zător că F i c i n o sal uta descope rirea u nor doc tri ne hermetice foarte ase mănătoare c e l or creşti ne exclamând „o, Dumnezeu nemuritor !". Cel mai mare i l oz of şi pre ot ca şi cel mai ,

mare rege al celei mai vech i di ntre c ulturi le c unoscute era aproape creşti n, iar în această postură, el putea i pi vi t ca un înţelept c are va învăţa generaţi i le v i i toare despre înţel epci unea uitată.

J. Documentele hermetice În acest stad i u, ne îndreptăm atenţia către fragme ntele hermetice, c are, deşi studiate c u atenţie de către cercetătorii culturi i clasice, încep doar acum să ie cunosc ute de către specjaliştii în Renaştere . Este i mortant ca sti ma e care le-o purtăm să nu ie înceţoşată de concepţii gre şite. Mai înâi, singurele scriei hemetice de care e vorba sunt cele şaptesprezece

libelli constituind ceea ce Fici no a intitulat în mod eronat Pimander, dar este c unoscut ac um drept Corpus Hermeticum; transpunerea lati n e ască, numită A sclepius, a unui dialog grecesc pierdut; şi anumite alte pasaje, strânse, cam prin anul

50 d. Hr. , de către Joannes Stobae us. Hermes n u va i în aceste pagini

alchim ist, astrolog, magic i a n , n u merolog . Cu e xcepţi a unui pasaj ce v a i ci tat i m edi at, ci nu are nimic de spus despre modal ităţile de a acţiona asupra lumii

izice sau asupra altor ii nţe umane c u scopul de a obţine un avantaj . Este mai degrabă un fi l ozof m i s t i c , rudă, m ai mult s a u m a i p u ţ i n îndepărta tă, a rozicrucieni l or, rancmasonilor şi oate a discipoli lor lui Jakob Boehme sau ai lui Emmanuel Swedenog, deşi despre aceştia din umă nu ştiu prea multe. Obiecti vul lui nu este puterea, c i i l uminarea. Pasaj u l care consti tuie o excepţie şi care apare în

Asclepius, se oc upă de

atragerea daemonilor în i magi n i le idolilor şi, deci, de magie.

Să ne î ntoa rcem la om şi la raţi une a sa, un dar divin pentru care omul

este numit animal raţional. Căci, deşi lucuri le spuse des pre om este minunat,

e l e nu sunt la fel de mi nunate ca aceasta. Dintre toate faptele minunate , merită admiraţia cea mai marc acela că omul a ost în stare să desc opere

nat ura di vină şi chiar �ă o produ c ă Cum strămoşii noşti greşeau mult în .

l e g ăt u ră cu doc t r i n a ( rationem) de s pre ze i , fi i n d necredi n c i oşi ş i neîndreptâ ndu-şi gândul către adoraţie ş i rel i g ia di vi nă, au de scop eri t o ată prin care şi-au făc ut zei . Acestei ate, odată descoperite, i - a u adăugat

forţă potri v i tă , e x tra s ă d i n natura u n i versu l u i , ame stecând u - l e b i n e .

247

HEMES TRIS M EGISTU S

Deoarece ei nu puteau crea suflete, ei invocau su tletele daemoni lor sau ale îngerilor şi le introduceau în imaginile sacre şi în misterele di vine; iar de la aceşti a idolii primeau puterea de a acţiona în bine şi în rău.8 Deşi ciptic, pasajul nu este de apt confuz, deoarece putem ghici destul de exact despre ce fel de oă naturală „potri vită" este vorba. Să presupunem, de exemplu, că a fost ,Jăcut", adică sc ulptat, un zeu, în orma unei făpturi cu cap de ibis. Ca orice alt lucru de e pământ, ibisul aparţinea unei familii complicate, ai cărei membri se aflau sub aceeaşi inluenţă astrologică: minerale, plante, animale . Se făceau medal ii sau alismane din plan te sau metale înrudite din punct de vedere astrologic, iar acestea, e unele di ntre care se inscripţionau simbol urile astrol ogice de rigoare, se atânau de ce va sau se asoci au cumva cu i gura resectivă. Mai apoi totul putea i tămâiat pri n arderea unei plante înrudite şi i se oferea drept hrană canea unui ani mai înrudit. În literatura astrologică se ot găsi nenumărate exemple de astfel de famil ii, unele dintre ele i ind dej a remarcate în c api tol ul despre magie . Se presupunea că igura, talismanele, tămâia, împreună cu hrana, putea „atrage în jos" dintr-o anume parte

a

cerul ui un daemon, iar

acesta putea fi chemat pentru a răspunde cereri lor oamenilor de c ătre cei cunoşteau modali tăţile de a-i constrânge. Cercearea recentă a acordat o atenţie deosebiă acestui pasaj . În Giordano

Bruno şi tradiţia hemetică, Frances Yates îl oloseşte în mod repetat pentru a identiica hemet ismul (doctrina contemplativă care con stituie subiectul nostru actual) cu ermeti smul (s istemele ezoterice în general). Este adevărat că în timpul

Renaşterii cei interesaţi de hemeti sm aveau interese multiple şi că lui Henes îi mai erau atribuite şi al te l ucrări , ţinând propi u-zis de magie, astrologie sau alchimie: una despre semnele zodiacale, alta despre relaţia di ntre plante şi

inluenţele astrologice, o a treia despre „virtuţile" astrologice ale an i malelor, o a patra despre medicina astrologică şi aşa mai depate.9 Cu toate acestea, aceste atibuiri sunt atât de nesigure, încât nici un cercetător modem al lui Hermes însuşi, de la Louis Menard, în 1 886, la Festugiere, în 1 949-54, nu a considerat că aceste documente ac parte din obiectul său real de studiu. Chiar şi în timpul Renaşterii fragmentul dădea naştere la obiecţi i serioase . În comen tari ul asupra capitol ului X I II din Asclepius, Faber Stapulensis începe pri n a spune că pasaj ul „suferă de e urma une i nec urăţenii" şi încheie cu decl araţia că ersoanele care

practicau astfel de acti vităţi erau „un soi de oameni foate păcătoş i, fără iubire de

Dumnezeu şi de oameni şi înrăiţi de nenorcire." Augusti n, observă el, „se împotriveşte aceste i profane greşel i a necredinţe i , şi are într-adevăr dreptate, în

248

ŞTIINŢELE OCU LTE A L E RENAŞTERII

Cetatea lui Dumnezeu" 1 0 • Pasajul relevant din Augustin ( Civitas Dei VIII, 23-26,

mai ales 24) era cunosc ut şi de Ficino, care, în „argumentul" său, a citat o ală parte a lui şi era pomenit în md recvent şi de către alţi i . Una dintre căile de sal vare era aceea de a sugera că Lucius Apuleius, despre care se ştia din Măgarul de aur că susţine idei scandaloase, a falsiicat în acest stadiu traducerea şi apoi a distrus originalul grecesc entu a-şi acopei în şelăci unea. În orice caz, studi ul de aă se cupă doar de Copus, de Asclepius şi de fragmentele lui Stobaeus. Înainte de a aborda dcumentele, trebuie să cercetăm provenienţa şi autorii acestora. Din eicire, în această privi nţă mă ot baza pe studiile apaţinând unor c unoscători ai filozofiei clasice mult mai buni decât mine. Aşa cum am văzut, în Re naştere se credea că Hermetica datau din Antichitatea îndepărtată. Ac eastă viziune a fost susţi nută până când, în 1 6 1 4, Isaac Casau bon a demonstrat ără drept de ael că autoul nu putea i Hermes iar

documentele însele fuseseră scrise în erioada creştină: „Aim că în această

carte se găseşte nu doctrina egipteană a lui Hermes, ci o doctrină grecească bazată în pate e cărţile lui Platon şi a discioli lor săi, adesea cu propri ile cuvinte ale acestora şi în parte pe o doctrină creştină extrasă din căţile sfinte ." 1 1 Cu excepţia cuvântului „creşti nă", despre care Scott sugerează 12 că ar trebui poate înlcuit cu „evreiască", această airmaţie este acceptată de către to� cercetătorii modeni ca iind corecă. Se acceptă de asemenea şi baza raţionamentului : li mba greacă a Corpusului este una a eleni smului tâziu (Quis priorum dxit yeiâ�o, io6euo;o,

et id genus alia ?) 1 3 , iar dctri nele aparţin unui platonism târziu, n u

ără legături cu acela cunosc ut c e l mai bine d i n Eneadele lui Ploti n . Pl asând Copus-ul la sfârşitul pri mului secol d. Hr„ Casau bon nu are dreptate, re şind cu

aproximati v un secol şi jumătate. Totuşi , contribuţia lui a ost remarcabilă şi este demnă de admiraţie ca unul dinre multele monumente renascentiste ale cercetării lingvistice neinfluenate de prejudecăţi. Dac ă doc umentele datează din era creştină, tre buie găsită o expl icaţie a faptului că ele au fost atribuite unui Hermes preistoric, identi icat de către Ficino şi de că tre alţi i cu ze ul egiptean Theut sau Thot . Potri vit lui Festugiere, Thot era la origine un zeu local din Egiptul M ijlciu, asociat mai aoi lui Osi ris, ca secretar sau scrib al acestuia. Astfel se explică aptul că pe seama lui se pun inventarea scrierii şi toate şti inţele legate de scriere. Cu timpul, preoţii i-au atribuit crearea lumii prin v oce, care putea pronunţa ormule magice în tonalităţi ce le dădea putere acestora 14 : o urmare destul de irească într-o perioadă când se credea că numele au putere asupra obiectelor. Ca desc operitor al hieroglifelor, Thot

H ERMES TRI S M EG ISTUS

devenise Stăpânul Limbajului. O inscripţie de la Denderah, datând din timpul lui Nero,

îl

salută ca „De-Două-Ori-Măreţ, Cel Mai Vechi, Stăpânitor al oraşul ui

Henopol is cel Măreţ, Marele Zeu de la Tentyis, Dumnezeul Suveran, Creator al Binelui, Inimă a lui Ra, Limbă a lui A ten , Gâtlej al zeului c u nume ascuns, Stăpân la Timpului, Rege al Anilor, Scrib J Analelor celor Nouă.'' 1 � Cu începuturi obscure,

Thoth îş i făcuse o intrare de necontestat în l ume. Identificarea lui cu grec ul

Henes a urmat în mod iresc, de vreme ce Henes era şi el un ze u al limbaj ului şi era deja încheiată cel mai târziu în vremea lui Herdot. 16 Deoarece Egiptul era o ţară putenică, aima l ui Thoth s·-a întins bineînţeles şi în alte ţinuturi. În al doilea sau pri mul secol î. Hr. , un evreu c nume Artapan l-a asi m ilat e Thoth-Hermes

lui Moise, care îi învăţase pc egipteni să navigheze, să ridice pietrele cu pârghii

şi să producă arme şi pompe de apă şi le arătase de asemenea şi scrierea. În spate le tuturor oeraţii lor de identificare de acest fel se ală dorinţa minţii umane

de a reduce conlictul psihic mdificând părţile discontinue de infomaţie până când tensi unea dintre le dispare. Pi n

cărţi le

ce

umare, şa cum obsevă Festugiere, lui hoth i-au fost atribuite toate

se făceau remarcate pri n vechimea lor. De asemenea, .,conform unui

obicei ce nu se întâlneşte doar în Egipt, zeului din Hermopolis i-a fost oferită patenitatea oricărei scrieri în legătură cu care exista doi nţa de a i se ridica

presti giul şi seranţa de a i se întări autoritatea." 1 7 Aprox imativ pân ă în an ul 20 d. Hr. , ne informează Clement din Alexandria, Hemes era creditat cu patruzeci şi

două de cărţi, dintre care discipolii săi trebuia să memoreze t re i ze c i şi

şase.

Cele

şase rămase aveau teme medicale. 18 Acesta reprezenta unul dintre aspectele situaţiei intelectuale din Egipt în vremea când doc umentele hermetice ce au supravieuit şi-au făcut apariţia.

În ce împrej urări au fost scrise acestea? O expl icaţie genera lă este oerită de către pri ncipal ul specialist englez, Walter Scott. În Egiptul aflat suh s t ăpâ n irea I mpe ri u l u i Roman exi stau oame ni care cu noşteau î ntr o oare c are măs u ră fi l ozoi a greceas c ă şi mai ales platonismul -

din acea peioadă, dar care nu se mulţumeau cu si m p l a acceptare şi repet are a dogmelor primite de-a gata ale şcoli l or filozofice ortodoxe şi doreau să c o n st ru i asc ă pe baza doc t r in e i p lat o n i ce o rel igie filozofică mai potrivită pentru nevoi le lor. . . . Ei nu au conc u rat pe fatft şcolile filozofice oiciale, nici nu au înce rc at să întemeieze o şcoală prop ri e în di recţii asemănătoare; .:i ici şi colo unul dintre aceşti aduna în l i ni şte în juru l l u i u n mic gup de discipoli şi se străduia să le t ra ns mită adevărul prin care găsise prop i a sa sal vare . În aceste grupuri reduse învăţăt ura era probab i l comunicată în ,

,

250

ŞTl lNŢELE OCU LTE A L E REN AŞTE R I I pincipal pe cale verbală, iar n u bazată pe texte sci se ; s e compunea probabil

din convorbiri pe rs onale şi i ntime dintre profe sor şi un si n g u r elev o dată, sau cu cel mult doi sau trei elevi. D ar din când în când profesorul punea în scri s e se n ţia lu l unei disc u ţ i i în care era e x p l i cată o i dee de impo rta n ţă fundame ntal ă; sau poate un elev, du pă o a s t fe l de di scu ţ i e cu profesorul său , punea pe hârtie tot ce îşi amintea; iar ce l e scrise o dată treceau di n mână în mână în grup şi de la un gup l a altu l. Mostre ale unor astfel de scriei au ajuns până la noi şi ele constituie Hennetica de azi . 1 9

Aceste seculaţii sunt acceptate în general ca iind esenţial c orecte cu cea mai mare probabilitate.

Corpus- u l , Asclepius-ul şi fragme ntele lui Stobaeus - fără îndoi ală fragmentele cc au suprav ieţuit dintr-un corp mai mare de asemenea scrieri aparţi nând unor diverşi autori - reprezintă astfel produsele unui gnosticism egiptean târziu care, prin fraudă pioasă, şi-a pus documentele e seama lui Hermes pentru a le da prestigiu, cam în acelaşi fe l în care un evreu din epoca târzie îşi putea publ ica propria lucrare sub numele de Cartea lui Daniel sau a lui Enoch20 . O a l tă variantă este ca autorii să nu i intenţionat să înşele, presupunând că

trucul l or va i înţeles. În orice caz, după o anumită perioadă de existenţă a

documentelor, ele au dobândit o autoritate extraordinară. Doctrina il ozoică

dominantă în Egipt, ca şi în alte părţi, era un platonism târziu. Platon, despre care se credea că studiase timp de

1 3 an i

în Egipt, îşi luase doctrinele de la Pitagora -

poate prin intermedi ul lui Ph i l olaus; şi se ştia că, la rândul l u i , Pitagora studi ase în şcolile de pe lângă templele egiptene. Nu se ştia cc predau pre oţi i acolo, căci îşi păstrau gnosis secretă; dar ei aveau cărţi sacre despre care se spunea că au ost scri se de către hoth-Hermes, scribul zeilor. Putem presupune că un egi ptean v orbitor de greacă din epoca i mpeială are dădea peste Hermetica primea c u resect ac este doc umente. Datarea dcumentelor hemetice reprezintă o problemă exrem de complicată, ce trebuie lăsată în seama spec ial işti lor în fi l ozoia şi re ligia cl asice. Dovezile sunt de mai multe fe luri: lingvistice (care fac imposibilă orice datare înainte de secolul întâi d. Hr.), docinale şi aluzive. Cel mai lung şi mai impresionant studiu, aparţinând lui A . -J . Festugiere, parcurge o mare parte

a

Antichităţii clasice şi

detectează relaţi i înre Hermetica şi sisteme ilozoice şi gnostice variate, punând un accent special e ili erele platonice - în special, deşi nic idec um excl usi v, pe

lmaeus - şi pc o „rel igie universală", sau credinţă supra-naţion ală, ce părea să ia naştere în epoca lui Alexandru cel Mare şi este presupusă de lucrarea lui Cicero, De natura deorum. O altă inluenţă o consti tuie un tip de stoicism târziu,

HERMES TRI SMEGISTUS

25 1

care, în Ioc de a concura platonismul , absorbise o mare pate a acestuia. �1 Aluziile la Hermetica, suicient de bogate pentru a umple aproape cinci sute de pagini din

al patrulea volum al studiului l ui Scott, se întind de la Athenagoras, care a scris în j urului anului 1 77 d. Hr„ până la Ful genti us (aproxi mativ 50 d. Hr.) şi mai departe. În afara acestor trei categorii generale de dovezi, se mai pot util iza şi alte i ndicii întâmplătoare. Scott credea c ă a descoperit în a n u l 270 d. Hr. o si tuaţie

,,profeţită" retrosectiv în Asclepius 25-2622 ; dar A. S. Ferguson, care a edi tat

după moartea lui Scott cel de al patrulea volum al lucrării acestuia, a identiicat ceea el considera o paralelă istorică adecvată în anul 1 1 5 d. Hr. 23 Întreaga problemă a datări i se complică prin necesitatea de a investiga separat cele şaptesprezece

libelli ce constituie Cotpus-ul, secţiuni diferite din Asclepius şi fragmentele lui Stobaeus. În general , trebuie să ne mulţumim cu a ghici că Henetica au ost compuse între a doua jumătate a secolului al doilea d. Hr. şi sârşitul sec olului al reilea. În ce măsuă sunt egiptene ilozoia şi teologia hermetice? Cea mai caritabilă concl uzie osibilă a fost oferită de Ralph Cudworth în 1 678, la mult timp după ce Casaubon a dat publicităţi i al surile. Deşi Cudwoth admite că „în aceste sc rieri trismegistice au existat câteva fraude săvârşite din pioşenie" şi că fragmente sau chiar şi cărţi întregi au fost „contrafăcute de către aşa-zişi creşti ni" aceasta nu înseamnă totuşi deloc că „prin urmare toate trebuie să ie astfel". Chiar dacă acest ar i cazul, ele dovedesc ceea ce Cudworth este deosebit de nerăbdător să airme : „că păgânii egipteni vorbeau despre o singură divinitate supremă, entru că orice înşelăci une sau impostură are nevoie de un temei sau un undament al

adevărului e care să se ridice." Trebuie

să fi e x i s t a t ceva cu ade vărat egi ptean în asemenea s c r i e ri e g i pte n e contrafăcute (şi pri n urmare măcar refeinţa l a o sin gură divinitate supremă),

altfel ele nu ar i pu tut i crezute l a început, sau nu ar fi continuat ă fie crezute după aceea. Cu atât mai mul t, cu cât aceste căţi ris megi stice erau

răspândite în acele epoci stră v ec h i înainte ca re ligia egi pteană păgână şi generaţi ile lor de preoţi să dispară. ,

Fa pt ul că

aceste cărţi au fost scrise în li mba greacă nu este concl uzi v,

deoarece „c el puţin î-icepând cu regii pto l emai c i , greaca devenise foarte cunosc ută între toţi egiptenii educaţi şi vorbită într-o manieră opulară ." Prezenţa doctrinelor greceşti nu este surprinzătoare, deoarece „pi tagorismul, platonismul şi în general cul tura greacă provenea în mare parte de la egipteni."24 Opinia mdenă este mai puţin generoasă. De exemplu, Scott consideră că unicul elemen t

252

ŞTI I NT E L E OCULT E A L E RE� AŞTE R l l

egi ptean autentic este „ o intens itate mai mare a fervori i rel i gi oase" decât se întâlnea de obicei la rec i . 25 Putem, cred eu, presupune cu încredere că entuzi aşti i renasce ntişti - împre ună cu G . R. S . Mead, un teozof care e x prima idei asemăn ătoare în 1 906 - greşeau crezâ nd că dcumentele au păstrat cu ex actitate şi în detaliu doctrinele egiptene religioase ce duc până în Antichitatea îndepătată.

II. Caracterizarea generală a doctrinei Documentele însele, pe care le putem ac um cerceta d i rect, sunt accesibile în patru volume editate de A . l ucrări i a Revelarion

O. Nock, traduse de A . -J . Festugiere (autor a l

d "Hennes Trismegiste, d e asemenea în patru vol ume) şi

publ ic ate l a Paris, în 1 945-54.26 Versiuni în franceză şi greacă -sau, pe ntru

Asclepius, lati nă - sunt dispuse pe pagini alăturate. Citi torul vorbitor de engleză care nu cunoaşte greaca, !alina sau franceza poate util iza cele patru volume din

Hermetica publi cate de către Walter Scott la Oxord, în 1 924- 36; dar e l trebuie avertizat că S cott, deşi era un spec ial ist desăvârşit în li mba greacă. mdifică cu îndrăzneală textul şi rearanjează structura, atât a frazelor, cât ş i a unor în tregi secţi uni, mai ales în Asclepius, în ideea de a atinge o mai marc cerenă. Cercetătoii scrupuloşi vor olosi ediţia Nck-Festugiere. Ne ami ntim că primele paisprezece căţi din

Corpus Hermeticum (pe care îl v om nota de acum înainte cu C)

se

puteau găsi tipărite începând cu 1 47 l în traducerea l atină a lui Fic i no. Cele trei

libelli rămase au fost t i părite Pari s, d e către Tumebus.

în ediţia

princeps a te x tu l u i grecesc. în 1 5 54, l a

Asclepius, pe care Lactan tius (m. c c a . 340 d . Hr.) îl

cunoştea în l i mba greacă. ca

A oyo� no;, sau Discursul perfect, iar Augusti n

în la tină, nu a dispărut niciodată de tot şi a fost ci tat des începând cu secol ul al

doisprezecelea. În sfârş it, o pate din fragmentele lui S tobaeus au ost edi tate de Trinca vel l i la Veneţia în 1 5 35-36 şi di n nou de căre Gesner în 1 543, 1 549 şi 1 559. dar nu au ost publi cate în în tregime până în 1 575, de c ătre Canter. 27 A lte ragmente, mai puţin im portante, aşa- numitele

Fragments divers şi Fragments

de Cyrille, au circulat puţin sau deloc în ti mpul Renaşterii şi în ori ce caz n u aduc n i mic nou pentru modul nostru de a înţelege sistemul. Hemetismul era de fapt reprezentat de un misticism contempl ati v grecesc dezvoltat e pământ egiptean. Sursele lui se găseau mai ales în gândi rea ilozoică populară grecească - platonismul, aistotel ianismul şi stoici smul; dr uncie detal i i par a

i ost împrumutate d i n i udaism, rel i g i a persană ş i , mai puţi n sig ur, din

25 �

H E RM ES TRISM EGISTUS

creşti nism. Au fost iden tificate asemăn ări izbitoare cu gnosti c i smul creştin. dar acestea ar fi putut i mai degrabă rezultatul asemănă r i l or de fundal şi funcţii psi hol ogice, decât al c o ntac t u l u i d i rect.28 S i ngura reerire de necontestat l a creşti n ism apare în Asclepius, în pasajul

(24-26) î n care s e prevesteşte distruge rea

religiei egiptene de către i nvadatorii stră i n i .

Libellus IV din Corpus, in titul ată

Cristelniţa, ne aminteşte de botezul creştin J.m1aov ;WVJV „Afundă-te în CH XIII, ,.Cuv ântarea secretă de e

apă!"), iar titlul l i psit de relevanţă al secţiunii

mu nte" ar putea să ne re amintească de Predica de pe munte , dar aluz i i le sunt probabil înşelătoare. Infl uenţele evreieşti apar mai ales în

CH I şi I ll , care conţin

povestiri des pre creaţie contami nate în md evident de cătreo utiliz area pe aloc uri a termenului

Septuagintă; iar

o Kvpw;, „Domnul", pentru a-1 dese mna

e

Dumnezeu1 suprem se opune practicii greceşti uzuale. Anti-stoi cis mul apare în negarea vidului extra-cosmic din

CH I. 29 CH, I, 25-26, demonstrează, după părerea

mea, şi o ev identă infl uenţă mitraică, prin ideea că sufletul se purifică de câte un păcat diferit pe m ăsură ce trece pri n fiecare dintre cele şapte sfere celeste în drumul său către cea de a opta, Ogdoada, unde de v i ne o Pu tere ş i cântă i mn uri adresate Tatăl ui . În treaga gnosis este uneoi prezentaă, in ducându-ne în eroare, ca av ând o origin e sec ială şi exclusiv egipteană, ca atunci când, în CH XVI.

1 -2,

n i se spune că doctrinele îşi vor pierde cl aritatea ş i impotanţa dacă ar i traduse în ex travaganta l i mbă greacă. Exi stă metode de a stabi li dacă un document a fost tradus din tr-o al tă l i m bă. De exe mpl u, în

Asclepius uti li zarea oc azională a

gen i t i v ului după un comparati v sau a u n u i verb la singu l ar după un subiect ne utru plural indică o origine grecească . Începând cu e poca lui Casaubon, nu a existat nici un dezacord demn de luat în seamă aţă de ideea că Hemietica oiginale au fost scrise în l i mba greacă. Drept consec inţă a faptului că au avut mai mulţi autori şi au suferit di verse influenţe, dcumentele se contraz ic uneori reciproc. Exempl ul cel mai evident se referă la faptul că ten d i nţei optimiste predominante i se opu ne una e s i m i stă recurentă.

CH XII, 1 2, afimă că, dacă omul îşi oloseşte după cuvii nţă daruile, el

nu se va deosebi deloc de fă pturile nemuritoare şi v a i în cel e din urma îndreptat către courile omate din divinităţi şi din cei binecuvântaţi .

CH VI, 3-4, declară că

în om nu e x i stă n i mic bun decât nume le, i ar cosmosul este „pl i n de ră u " . Avetismentele obi ş n u i te îm potri va dezvălu iri i pub] icc a doc tri nelor ezoterice sunt compromise de spiritul misionar din adusă actu l u i procreări i în

CH I şi V I I . Lauda pl i nă de căl dură

As clepius se op une ten d i n ţei general i z ate de a

condamna orice plăcere a si mţuri lor ca păcătoasă. Panegiricul oferi t omului în

254

Ş T I I NŢELE OCULTE A L E R E � A ŞTE R l l

Asclepius (magnum miraculum est homo etc ., Asei. 6 ) este contrabalansat de şapte idei pes i mi ste din cele patruzeci şi opt date în

Stobaeus XI: ni mic din ce

este corporal nu e adevărat, nimic de pe pământ nu e bun, omul este ră u, nu se poate cunoaşte nici unul dintre l ucuri le pământeşti, orice lucu pământesc meită să fie dojen it, pământul este l i psit de raţiune, omul este schimbător şi rău . Trei relatăi difeite ale creaţiei (în

CH I şi llI şi în Stobaeus XXXIII, „Pupila Ochiului

Univ ersului") sunt de-a dreptul incompati bile. Mai e x i stă ş i alte inconsec venţe . Nu toate contradicţi il e sunt însă imposibi l d e rezol vat. D e exemplu, oamenii pot deveni buni într-un sens absolut doar după moate, dar pot atinge totuşi starea de beati tudine, aşa cum ne învaţă doctrina creştină; ş i nu trebu i e să ne surprindă prea mult faptul că păstrătorul unei doctri ne ezoterice va i ispitit o dată sau de două oi să o predice în piaţa publ ică. Totuşi, să pret indem că toţi autoii convi ngeri identice ar fi o muncă i n uti l ă. Argumentul venit în apărarea tentativei de a obţine o v iziune generală este că de la această distanţă în timp şi obicei uri men tale, i nconsecv enţele sunt mai puţi n izbitoare decât con stantele. Scopul pag ini lor de aţă nu este ace la de a re al iza un studiu meti culos al detal i i lor, ci de a sugera tendinţa generală într- un as tfel de mod încât să arunce l umină asupra in fluenţei renascent iste. U n a dintre pri mele trăsătui observate de c i titorul modem este sărăcia c onţinuturilor empirice. Cu siguranţă, se acordă o mare i mportanţă caracteului ordonat al proceselor cosmice, ca dov adă a g uvenări i di v i ne. Dumneze u l-a creat pe om pentru ca acesta să Îi vadă lucrările d i v i ne; şi ni se cere adesea să ne

minunăm de mişcăile regulate ale corpuri lor cereşti pe orbitele lor. Totuşi, nu

trebuie ă ne concentrăm

e observarea acestor mi şcări . Asclepius 1 2- 1 3 îi

avetizează e iubitoii filozoiei pure îmoiva aritmeticii şi geometriei (împreună

cu muzica, care învăţa despre „armonia" di stanţe lor propoţionale), adică exact studiile necesare en tru o şti inţă a astronomi e i . În alte părţi, aelul la fe nomenele sensibile este practic inexi stent. O obiecţie adusă de un discipol în

Stobaeus IV,

l -2 , bazată pe obsevarea funici lor, păsări lor şi patrupedel or, este rezolv ată rapid.

Ideea că ipotezele pri v i nd lum ea naturală trebuie verificate scrupu los pri n

comparaţi a cu dovezi l e empirice pare aproae să nici nu i fost i magi nată, iar efortul de a cuantiica datele cu aj utorul unor i nstrumente min uţios constru i te şi utili zate era încă şi mai departe de orizontul inte lectual respecti v. Aici se poate identifica într-adevăr una di ntre dierenţele cl are între i l ozoicele Hennetica ş i documentele cvasi-ştiinţi ice, magice sau tcurgice, p e care n u l e v om studia aic i .

În u n i vers u l pur mental a l doc umentelor hermetice n u i a nştere nici o dorinţă de

255

H ERMES TRJSMEGISTUS

a acţiona asupra l um i i . Tendi nţa d e a d i spreţui m unca izică, v ăzută ca treaba sclavil or, oeră o expl icaţie parţială , dar este vorba şi de o al tă infl uenţă. Mediul documentelor hermetice nu era ace la al templului , cuii sau oraşului, ci al chi l iei izolate - sau poate al chi liilor - în care un maesu şi puţin i i săi d i sc i poli meditau, se ugau şi poate cul tivau câte va legume, dar nu purtau războaie, nu vânau şi nu făceau negoţ ş i aproape nici n u aduceau sacrific i i . Nu numai că există nici un i nteres în pri vi nţa i mplicării efective în trebuile l u meşti ; atât treburile ei, cât şi, într-un anumit sens, l umea în săş i, sunt respinse. „Averile" consti tuie adesea un obiect al atac u l u i , i ar în

Asclepius

l i se consideră că acestea i n c l ud şi corpul .

După CH VII, 2, corpul este o închi soare întunecată, o moate în viaţă, un momânt, un hoţ care trăieşte în casa ta, un înso�tor pizmu i tor şi p l i n de ură. Fi l ozoful

acceptă teoretic datoria mai degrabă vagă de a „se îngrij i" de pământ, dar de fapt aspiră spre a trăi în întregime într-un uni vers al gândi ri i . Ceea c e ţine lcul interpretării dovezilor e mpirice este

Nov;, sau M i n tea:

i n telec tul ce operează, am putea presupune, mai mult sau mai puţin în vid. De apt, bi neînţeles, iecare maestru înceea cu un cop de doctrine aflate de l a propri u l său învăţător, care Ic aflase d e ]a un altul, astfel încât, c e l puţi n într-o anumită măsură, tradiţia aducea autoritatea reprezentată în prezent de c ătre dovezi. Cu toate acestea, prestigiul minţii este remarcabi l. U neori chir Dumnezeul suprem este Nov;. Cei înzestraţi cu minte îşi urăsc simţurile (CH, I, 22), în timp ce aceia care nu şi le urăsc sunt păcătoşi şi vor i împi nşi să săvârşească păcate ş i mai mai , e n tru ca edeapsa s ă le ie m a i grea (CH X, 23). Cunoşterea, n i se

spune, se deosebeşte de senzaţie pri n i ndependenţa faţă de obiectele extene

( CH X, 5 ) . În alt pararaf, cunoaşterea, care este acoporală, se obţine pin m i nte,

iar aceasta foloseşte corpul - adică probabil si mţuri le ( CH X,

l 0). Dumnezeu

Însuşi nu poate fi c unoscut decât pri n i n termed i u l i ntelectul u i :

mente soia

intelligibilis, summus qui dicitur deus (Asei. 1 6). Îi putem deduce exi stenţa d i n fumuseţea l u m i i create, dar n u Î l putem înţelege decât prin contemplare, care dobândeşte cea mai mare eicie nţă pri n anularea si mţurilor şi ieşirea mi nţi i d i n tup în tărâmul gândirii pure. Putem observa cu cl aritate o astel d e anul are î n CH

I, unde naratorul are o vizi une a creării lumii în timp ce simţurile îi rămân inacti ve , ca acelea a unui o m adormit. Fi lozofia constă din dorina s i m p l ă de a-L c unoaşte

e Dum nezeu prin contemplare constantă frequens obtutus) ş i pietate sacră

(Asei. 1 2) . O adăugire rară apare în CH IX, 1 , unde n i se spune că la oamen i senzaţia nu trebuie despăţită de gândire ( vo�m�). deşi la an i male ea se leagă

doar de natură. Puterea suletului,

( lvx� ), căuia i se aduc laude memorabile în

256

ŞTI I � ŢE L E OCU LTE A L E RENAŞTERI I

CH XI, 1 9-20, ti ne de apt de ceea ce ar trebui desemnat cu numele de minte :

porunceşte-i sufletul ui t ă u s ă aj ungă î n I ndia şi e l i mediat este acolo; timite-l la ocean şi pare a nu i călătoit pentru a aj unge unde doreşti tu. Ce putere ai, şi ce viteză ! Ideea, mereu presupusă, că gândirea are puţin de a ace cu obiectele, este confi maă de Stobaeus XVII, 6, unde ni se spune că gândul, sau acti vitatea mentală acţionează asupra păreilor oferite de raţi une . Nu se menţionează nicăieri

că sursa materialelor a fost observaţia. Filozoful aruncă din când în când o pri vire spre stele, dar în cea mai mare pate a timpului el şade în tăcere şi cugeă . Tendi nţa spre ascetism, atât de bine marcaă în documente - părăseşte corpul, câştigă lupa şi începe ascensiunea

-

(Stob. IIB. 8 ) - derivă în mare pate din

convi ngerea că deşi ordinea şi frumuseţea lumi i sunt demne de admiraţie, materia în sine merită doar dispreţ. Relecţia încearcă însă să lucreze fără date materi ale. Metoda este prea complexă pentru a fi descrisă complet, dar poate fi exemplificată şi analizată parţial. Ceea ce nu mim lumea s en sibi l ă, este receptorul oricărui l ucu sensibi l, care are o aparenţă, sau proprietăţi, sau corp; iar nimic di n toate acestea nu poate avea viaţă fără Dumnezeu. Prin umare toate lucrurile sunt Dumnezeu şi vin de l a El şi pin voia Lui; iar întregul este bu n , pot ri v i t şi prov idenţi al ; inimitabil şi sensibil şi cognoscibil doar de E l ; i ar fără El nimic nu a fost, nu este sau nu va fi . (Asei. 34). Am putea începe prin a studia aceste fraze destul de tipice. Ceea ce se afimă până la pri mul semn de punctuaţie se înţelege de la sine.

De îndată ce impulsul sinteti zator atât de caracteri stic pentru aceste documente a dus la postularea unei lumi sensibile care conţine totali tatea obiectelor sensibile (adică senzoriale), umează cu necesitate că oice l ucru sensi bil face pate din lumea sensibi lă. Umătoarea propoziţie, „nimic din toate acestea nu oate avea viaţă fără Dumnezeu", face legătura dintre ceea ce tocmai s-a spus şi consecinţa unei act precedent al aceluiaşi i mpuls. După ce D umnezeu a fost declarat a i sursa oricăru i bine, trebuie admis că viaţa, ca l ucru bun, vine de la el. „Prin urmare toate lucruri le sunt Dumnezeu", deoarece Dumnezeu, ca şi l umea, este imagi nat ca totalitate aţă de care toate lucurile sunt păqi ; iar prin metoni mie se poate spune că orice este parte a lui Dumnezeu „este" Dumnezeu. Urmează utili zarea unor adjecti ve onoriice - „bun", „otivit", „providenţial", „inimitabil" - în legătură cu întregul, ca o consecinţă a rel aţiei stabilite cu Dumnezeu, cruia i se oriveşte oice adjectiv laudativ. Această laudă pare o i o urmare a airmaţiilor

HERMES TRISMEGISTUS

257

de mai sus, dar reprezintă de fapt u n corolar a unei trăsături onoriice c e le prece dă, i nerente con ceptul u i de „Du mnezeu".

Î ntreg ul. ni se spune, este

„cognoscibil doar pentru EJ", deoarece se consideră că orice lucru diferit de Dumnezeu îi este inferior Acestuia n u n umai în pri v i nţa gradului de participare, ci în orice pi v inţă ce se poate i magina şi, prin urmare, şi în cea a cunoaşteri i .

Expresia finală, „ără E J n i m i c nu a fost, nu este ş i nu va i " , decl ară c ă starea l ucruri lor despre care s-a demonstrat că din punct de vedere l ogic este cea necesară trebuie să i fost mereu şi va con tinua să ie aşa, deci i mposibil de a i supusă schimbări i . Procesul reflexiv este astfel fundamental deductiv. Se ex trag inferenţe din propoz iţiile acceptate anterior ca adevărate, sau se identifică conexiuni între ele. De vreme ce toate prooziţi ile reprezintă general ităţ i , se operează într-un plan al abstracţi unilor înalte, iar dovezi le senzori ale care să se opun ă cursului argumentării sunt greu de găsit. Obţinem o înţelegere mai bună a mode lelor raţ ionale aruncând rapidă la un scurt dialog din

Asclepius 2.

o pri v i re

- Oice sulet omenesc, Asclepius, este nemuritor, dar nu toate sunt

nemuri t oare în acel aşi fel . Ele se deosebe sc în pri vi n ta modu l u i sau a timpului. -

Atun c i , Tis megistu s , nu toate suflete au aceleaşi propri etăţi ?

- Cât de repeie te îndepărtezi de adevăratele conseci n ţe ale raţ iun ii

(de uera rationis continentia), A s c le pi u s ! Nu am spus oare că totul e s t e unul şi că acel unu este totul, căci toate au fost în Creator înai nte ca El să le creeze e toate?

Replica ar părea ă in dice că părerea pe care Asc lepi us o avea înainte

fusese corectă� într-adevăr toate sufletele sunt unu1 . Dar în sch i mb înţelesul

pare a fi acel a că suletele care se deosebesc prin proprietăţi sunt totuşi u ni te în întregul care este D umnezeu. Tendinţa, ai c i evidentă, de a găs i identi tatea din spatc]e oricărei diferenţe este o altă trăsătură recurentă a documenteJor. Uni tatea are o valoare foarte mare. Descoerirea ca aparentele deosebiri sunt rezolvate într-o simi lai tate de un ordin mai înalt şi că în in al Totul Este Unul aduce linişte şi sati sfacţie minţii. (Toc mai această general izare a fost de mai multe ori aribuită filozoiei orientale, distingând-o de ce occ identală.) Abstracţi unile inferi oare se subsumează unor din ce în ce mai înalte, astfel încât la sârşit filozoful îşi poate concen tra mintea asupra lui Du mnezeu şi să îşi pun ă în fu ncţiune pietatea, care nu reprezi ntă cu mult mai mult decât o acceptare emoţională a v i zi u n i i ce îl absoarbe. Un exemplu al ni vel ul ui i nferior de abstractizare este aimaţia potri vit

258

ŞTI I NŢELE OCULTE A L E REN AŞTERII

căreia genera sau el uri le disti ncte de ii nţe au proprii le lor forme, astfel încât iecare dintre acestea este unitar (Ase i. 4), i ar un exemplu al unui ni vel superi or

este declaraţia că întregul ( r.�wµa) c onstituit din toate fi inţele este unu conţinut î n U n u , deoarece totul este uni tate ( C H XVI, 3).

şi

Apar şi alte valori intelectuale, unele deconcetante entru cititori i modeni. Una dintre ele este pasivitatea. Suferinţa, în sensul de a trece prin sau a fi supus

oricărei alte activităţi decât una care se declanează de la sine, este rea. Dumnezeu este cu totul impasi bil şi nu oate i atins de nici o emoţie (Asei. 3 1 , CH VI, l ).

S tabilitatea, sau imobilitatea izică, este un al t lucru bun . Dumnezeu se mi şcă

doar „în imensi tatea stabilităţii Sale" (Asei. 3 1 ) ; iar acest fapt presupune că el

este suerior lumii e c are a creat-o, care este bună (în aara pasajelor „esimiste"), dar se mişcă. Stabilitas enimutpote deixa quos sustinere, quae agitabilia sunt,

possit, beneico imitaris merito obtinet principatum (Asei. 3 1 ): stabi litatea,

deoarece presupune duri tate şi capac itatea de a purta l ucrurile capabile de mişcare, are prioritate, din moti ve de constanţă. Lumea, ne spune CH X, 1 0, este rea prin faptul se mişcă, deşi este bună prin faptul că e nemuritoare; iar omul este de două ori rău, deoarece este în acelaşi timp mobil şi motal ( CH, X, 1 2). Suntem tentaţi să asociem aceste prefei nţe si stemului de guvenare monarhic, în care suveanul tinde spre a obţine i ndependenţă totală faţă de presiunile extene şi autonomie absolută a voinţei. Fixitatea - şi nu, ca pentru moden i, dezvoltarea, progesul - constituie un bine. Retragerea ilozofului din oraş într-un lc izolat unde este înconjurat doar de câţi v a discioli respectuoşi sugerează aspiraţia sa

către stagnarea fizică şi morală. Astel de valori precedă însă procesul ui de raţionare, despre care se pot spune mai multe. U nele dintre particularităţile lui sunt evidente: de exemplu, atracia faţă de ceea ce ar putea i descris ca seturi de cutii chinezeşti . Acest l ucru este conţinut în acela, acel a în celălalt, celălalt într-un al trei lea. După CH XI , 2, Dumnezeu creează lumea, lumea creează timpul, timpul creează devenirea�

eteni tatea se ală în Dumnezeu, lumea e mişcă în etenitate, timpul este conţinut în l ume , devenirea ia naştere în timp. La fel, în CH X, 1 3, se spune că mi ntea este conţinută de raţiunea discursivă, raţiunea în suflet, sufletul în suflare, iar sularea, prin intermediul venelor, aterelor şi a sângelui, pune în mi şcare corpul. Seria se poate desăşura şi în direcţia opusă. La moate, suflarea se retrage în sânge ,

sufletul în suflare, iar intelectul pimeşte un corp de foc şi străbate spaţi ul, lăsând

sufletul la j udecată (CH X, 6). Se pare că ideea de incluziune oerea o satisfacţie analoagă celei pe care azi o obţinem prin descopeirea conexiunilor cauzale. Din

2S9

H ERM ES TRI S M EGISTUS

nou se întrezăreşte o paralelă socia lă. Î n cultura relativ „pri mitivă" a Antichi tăţi i , când nu luase Încă naştere un sentiment mrcat a l indi vidualităţi i, i i nţa omenească obişnuită trebuie să

i fost extrem de conşti entă de faptul că trăi a În i nteiorul

unei famil i i , ami lia în interioul unui clan, clanul în interioul unei comunităţi mai lrgi, iar comuniatea în interioul unei naţiuni sau al unei rase (grec ii se deosebeau de „barbari "). U n itatea mai mare o includea astel de obicei pe cea mai mică, i ar incluziunea ţinea adesea locul cauzalităţ i i . „Devenirea" materiei avea nevoie de ceva mai cuprinzător, timpul, drept

focus; ti mpul avea nevoie de lume, l u mea de

etenitate, iar etenitatea de Dumnezeu. În acest fel iecare membu al seri ei, cu excepţi a ultimului, deri vă din şi depi nde de umătorul , care îi este suerior. Apar şi alte obicei uri intelectuale. Pentru a nu prelun gi discuţia mai mult decât e necesar, voi mi adăuga un singur exemplu. În CH XV, 2, suntem inormaţi că lucrurile iau i inţă prin mijlocirea unui altceva. Secţi unea 3 continuă după cum

uză:

Acest [alt l ucru] trebuie să ie mai putenic şi uni tar şi unic şi cu nimic

adev ărat înţelept în legătură cu toate l ucui le, deoarece nu exi stă

care să îl preceadă. Este pi mul (iqe1) în ceea ce priveşte numărul, măreţia

şi deosebirea faţă de l ucrurile create şi în ceea ce priveşte continuitatea

(vvyia) acţiunii sale de creaţie. in umare, deşi cele create s u nt vizibi le, el este invizibi l . De aceea creea;ă pentru a fi văzut. Deci el creează etern şi devine într-adevăr v izibi l .

Fragmentul n e poate reţine puţ i n atenţia. reeminena acordată În prima ză celui mai vechi

(CpcPvrcpo;) coespunde

dem n i tăţi i soc iale a statutulu i de pri m născut. Pri m ul fiu este mai aproae de figura autoitară, tatăl, iar cu timpul îi va urma acestuia. Tatăl, care este încă şi mai bătrân, deţi ne o dem ni tate mai înaltă şi o putere mai mare. Presupunerea că înţeleciunea însoţeşte vârsa (şi experienţa) este irească - anormală este recenta noastră in vidie americană faţă de tinereţe - şi se menţine În cul turi ce păstrează vesti gi i de ale tradiţiei, prec um cea japoneză. Admiraţia cărturarilor renascen ti şti faţă de l i teratura, i l ozoia şi chiar morala şi onele de guv enare antice implică un resect similar aţă de pioritatea temorală. Prima Cauză este deci „înţeleaptă în legătură cu toate lucuri le" . Ca un tată , a urmărit dezvoltarea celor cărora le-a dat n aştere; dar baza acestei afi rmaţi i o cons tituie asoc ierea ins tinctivă

a

înţeleci u n i i , ca şi a puterii , cu vârsta şi cu priori tatea tempora lă. În c onti n uare, observăm că Prima Cauză deţi ne prioitatea şi în alte piv inţe: a num ăul u i , de vreme ce Unu este pri mul nu măr şi sursa tuturor cel orlalte; a magni tudi nii, de

260

ŞT I I NTELE OCU LTE A L E RENAŞTE R I I

vreme c e s e presupune că ceea c e prduce alte l ucrui trebuie să le depăşească în mări me (nu am spune, în epoca noastră, că un atom este „mai mare" decât ceea ce se obţi ne pri n fi si unea sa); şi a deosebiii faţă de cele pe carele creează, aşa cum un pictor se deosebeşte de tabl oul său. sau un tâmpl ar se deosebeşte de masa sa. Afi rmaţ ia potri v i t căreia Prima Cauză trebuie să continue să creeze oate proveni din di verse presupuneri, sau din combi naţia mai multora. Respectul temător ineren t conceptului hemetic de Dumnezeu interzica limitarea activităţilor Sale. Obsevarea lumii naturale sugera că poten� al i tatea creatoare se exprimă n u o singură dată, ci d e m a i m ulte ori ; iar combinarea acestei observaţii c u ideea imortalităţi i l u i Dumnezeu a condus în mod necesar la concepţ ia etenei creaţi i . Ceea c e a ost deinit - chiar î n parte imagi nat - ca orţă creatoare exercită î n mod inevitabil energia a cărei întrupare este. Airmaţia că Pima Cauză este invizibilă, în timp ce obiectele create sunt v izi bile, sugerează dorinţa de a clariica di stincţiile intelectuale pri n ostularea unor dierenţe cal i tati ve; i ar gradul ultim al di erenţei este opoziţia. În sfârşit, ideea că Dumnezeu creează pentu a i văzut reprezin tă o consecinţă a con vingeii că El creează ştiind că lumea este v izibi lă. Lumea rebuie dec i să i ost creată pentru a i v i zibi l ă . Efec tul ac tivităţi i divine nu poate separat de scopul aceste ia.

i

A tenţia noastră ar putea i reţi n ută de mul te alte lucuri . Concepţia despre

spaţiu oferită de CH XI , 1 8, este bi zară : locul unui corp, este zona care îl conţi ne

şi nimic mai mult, astfel încât „Locul este corporal - un trup nemişcat - iar cele conţinute de el nu se ot mişca." Nu se deduce astfel că mi şcarea este imosi bi lă, ci că „Toate lucruri le se găsesc în Dumnezeu"

(ibid.), se pare că într-o manieră

oate asemănătoare aceleia în care gândirea se găseşte în minte. Corespon dentul antic al ideii modene de spaţiu este reprezentat de doctri n a stoică sau epicureică a vidului, iar aceasta este negată la modul explicit (CH II, 1 2- 1 3, Asc/. 34). O altă noţi une caracteri stică este aceea că bi nele - şi, ca exi stenţă supremă, Dumnezeu - este incomunicabil. Când Tat obţine regenerarea în CH XIII, experie nţa este una mistică. De asemenea, trebuie să ne ami nti m mereu c ă interesul de a conveti publ icul este mic (în unele documente, inexistent). Doctri na este ezoterică ş i se declaă în mod reetat că exi stă puţi ni credincioşi. Potivit lui Asclepius 22, e i pot i nu măraţi :

pauci, ita unt numerari etiam possint. Tentati vele de a predica

deschis din CH I si V II sunt ati pice . A m zăbov i t însă destul de mult asupra pre l i m i n arii lor. Cele dej a spuse au arătat probabi l metoda şi câte ceva d i n ton şi ac inuti l ă insistarea asupra tendinţei il ozoice şi teologice, înţeleasă drept opusul

celei taumaturg ice sau teurgice, a întregi i doctri ne .

H E RMES TRISMEG I STUS

26 1

I. Anaiza detaiată În ideile şi ati tudi nile cu care au început autori i hemetici şi în procesele mentale prin intemediul cărora ei şi-ai c onstuit propri ile doctri ne rezidă un interes raţional mai mare decât în doctrinele însele, pe care este pu�n probabil ca un cititor moden să le găsească convi ngătoare. Cu toate acestea, un rezumat al doctri nelor este necesar, pentru a oferi mijloacele de a recunoaşte infl uenţa hermetică asupra Renaş teri i . Multe di ntre presupozi ţii şi obiceiuri mentale s-au men ţinut până când în gândirea „avansată" au ost contestate şi în cele din urmă depăşite de prcedeele empirice; dar remarcă de felul celei a lui Mi lton despre

.Jaemonii ce se găsesc I În fc, aer, apă, sau sub pământ" (li Penseoso, 93-94),

ar putea - sau nu - presupune un contact direct cu surse le hermetice. Vom lua în cons iderare, e rând, cosmologi a, teologi a şi antropologia hermetice.

Originea un iversului este descrisă în CH I (şi de asemenea în CH II şi Stob. XXIII; dar acestea aveau o faimă mai redusă decât Poimandres-u1 , de la care îşi lua numele adesea întregul Copus). Naratorul neidenti icat, probabil Hermes, şi-a dat seama, în timp ce se gândea la „iinţe" (orwv) că simţurile îi erau abolite,

ca acelea ale unui om adormit adânc. I-a apărut o imagine uriaşă care i-a spus e nume (nemenţionat) şi a adăugat: „Ce vrei să auzi şi să vezi şi să înveţi a cunoaşte cu gândul?" Întrebată cine era, i maginea a răspuns „Sunt Poimandres, Mintea

(Nou;) atotsuverană." (Aceasta nu este echivalentă cu pretenţia că Poimandres este zeul cel mai mare di ntre toţi). Autorul a declarat că ar vrea să ale despre fi inţe şi despre cum să Îl cunoască e D umnezeu.

Poimandres şi-a schimbat înfăţişarea şi dintr-o dată a apărut o viziune: o

întindere nesfârşi tă de lumină, fericită şi senină. În curând a urmat întunericul, îndreptat în j os în oma unor spirale, ca un şape; iar acesta a devenit la rândul său un soi de ,natură aoasă" care s-a opintit şi a dat naştere unui abur asemănător fumu lui, scoţând în acelaşi timp un geamăt. A veni t apoi un stigăt nearticulat, ca o voce a ocului însuşi şi, ieşind din lumină, un cuvânt sacru a în văluit Natura, în timp ce focul săl ta în afara umezelii spre regi unea superioară, iar aerul îl uma,

l ăsând pământul şi apa în aşa el încât să pară c ă se agaţă de foc, focul şi pământul rămânând în acest timp amestecate, tremurătoare în sularea Cuvântul ui. Urmează explicaţia dată de Poimandres. Lumina, spune acesta, este el însuşi, Mintea, „Du mnezeul tău" , care a ex istat înainte de umezeală şi a apărut di n întuneric. Cuvântul născut din Mi nte este Fiul lui Du mnezeu ( un pasaj pe care comentatorii renascentişti s-au grăbit să îl împace cu creştinismul); iar cei doi nu sunt separa\i, căci uniunea lor este Viaţa.

262

ŞTIINŢELE OCU LTE A L E R E N A ŞTE R I I

„Leagă-ţi spiitul de lumină",

a

spus Poimandres ş i l-a pivit î n faţă pe

Hermes pentru un timp. Prin gând, mai mult decât prin vedere, Hermes a văzut o

lumină compusă dintr-un număr imens le „puteri" (Jvvaµcmv) şi care a devenil o lume nesfârşită, doar că ac um o forţă părea să constrângă foc ul de să rămână într-o poziţie fixă. Poimandres a spus : „Ai văzut cu mintea (sau gândul) foma arhetipală sau pincipiul prim, care a existat înain tea începutuilor tutuor lucrurilor şi este infinit." Elementele naturii au apăut din voinţa divină, care a văzut şi a imitat frumosul arhetip al lumii, dându-i cosmosului ordine şi capacitatea de a produce sufletele. Zeu l Minte, care este în ace laşi timp bărbat şi femeie şi există ca vi aţă şi lumină, a dat printr-un cuvânt n aştere unui al doi lea Zeu, Demiurgul, care, apoi, ca zeu al suflării şi al ocul ui, a creat şapte guvenatori (planetele) care e

rotesc în j uul lumi i vizibile; ir guvenarea lor s-a numit Destin sau E1µ:7

(care se traduce în latină prin Fortuna).

De îndată, Cuvântul a părăsit elementele care tind spre zona de jos pentru a urca în regiunea pură de sus şi acolo s-a unit cu Demiurgul-Minte, substanţa lui ii nd identică cu acesta şi a lăsat astfel elementele i nferioare să rămână doar materie, ără raţiune. Î mpreună cu Cuvântul, Demiurgul-Minte a pus mai apoi în rotaţie sferele; iar această mişcare, după dorinţa lui, a prdus ani malele lipsite de raţi une, creându-le din elementele inferioare (pământul şi apa) şi făcând aerul să dea naştere păsărilor şi apa peştilor. Pământul şi apa iind acum separate, prin voinţa Minţii, pământul a produs patrupedele şi reptilele. Î n continuare, Mi ntea, Tatăl tuturor iinţelor, a făcut un Om asemănător sieşi, l-a îndrăgit şi i-a dat tot ce fusese creat; căci omul era frumos, reproducând imaginea Tatălui, iar Zeul iubindu-şi propria imagine. Când omul a văzut creaţia, a vrut să facă şi el ceva, iar Tatăl i-a dat pemi siunea. Guvenatorii l-au îndrăgit şi ei şi i-au dat putere, iecare din felul lui. Omul a ieşit din hotarele sferei (Scott credea că e vorba despre sfera luni i), iar înfăţişarea sa a arătat naturii inerioare forma fumoasă a Zeul u i . Natura a văzut imaginea relectată în apă a acestei orme şi umbra sa pe pământ şi a zâmbit cu dragoste; iar omul a îndrăgit imaginea relectată şi a dorit să stea împreună cu ea. Dorinţa i-a ost îndepl inită pe loc şi el a locuit forma lipsită de raţiune, amestecându-se de tot cu natura. De aceea doar omul, dintre toate fiinţele, are două naturi şi este muritor prin corp, dar nemuritor pin patea sa omenească. El era de asemenea bărbat şi femeie; şi la fel erau şi guvenatori i , astfel încât Natura, incapabilă de a aştepta, a creat imediat şapte oamen i, tot bisexual i, care corespundeau naturilor celor şapte guvenatori . Elementul fe minin din ei era pământul, elementul masculin, apa. Omul însuşi,

HERMES TRJ SMEGISTUS

263

iind viaţă şi lumină, a suferit o schi mbare, viaţa devenind suflet, iar lumi na, minte. Şi aşa au rămas lucrurile până la sfârşitul primei vârste. După ce aceasă epocă s-a încheiat, Dumnezeu a rupt legătura ce unea toate lucrurile, iar bărbatul şi femeia s-au separat, atât în oameni , cât şi în animale. Pe loc Dumnezeu a spus „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi lăsaţi fii nţele înzestrate cu

intelect să se rec unoască drept nemuritoare; şi spuneţi-le că dragostea este

cauza moţii şi lăsaţi-le să cunoască toate făpturile." Astfel, Providenţa, cu aj utoul Destinului, a orânduit generaţii le, fiecare persoană care se cunoştea pe sine obţi nându-şi binel e ales pentru ea şi toţi cei care i ubeau trupul zăbovind în întuneric şi suferind ceea ce aparţi ne moţi i . Iar Hermes a înţeles că tupul îşi are originea în întuneric (sau în obscuritate) şi trăieşte în formă sensi bi lă, meniă în cele din umă morţi i, în timp ce acela ce se cunoaşte pe sine îşi dă seama că este năs c ut din Tatăl Tuturor. Acceptarea acestei i dei impl ica o nel ămurire şi Hermes a întrebat dacă nu toţi oamenii au minte (ca să se poată cunoaşte etc .). Nicidecum, a venit răspunsul; mintea le aparţine celor care sunt buni , miloşi şi pioşi, care Îl iubesc pe Tatăl şi îi

mulţumesc prin binecuvânări şi i mnuri . Dar cei lipsiţi de i nteligenţă, cei plini de

vicii, cei necredincioşi, vor i daţi e mâna daemonului răzbunării, care îi va împinge să săvârşească şi mai multe rele, pentru a pri mi o pedeapsă mai mare. Hemes a dorit aoi să ale despre „calea spre sus" . În primul rând, a răspuns Poimandres, trupul se supune schimbări i ( moartea), iar sinele obişnuit este dat încredi nţat daemonului. Simţuri le se întorc la originile lor şi sunt reabsorbite, cu excepţia mâniei şi a poftei ueşti, care se îndreaptă către natura i raţională. Astfel, omul se aruncă pe sine în sus către sere şi este curăţit de câte un viciu diferit e măsură ce trece prin iecare. În sfârşit, rămas doar cu propria sa

putere, el intră în sera a opta, Ogdoada şi pătunde în coul celor ce înalţă imnuri,

auzind şi cânturile Puterilor care locuiesc încă şi mai sus. Urcând astfel către Tatăl, el poate să devină în cele din urmă o Putere şi să se unească cu Dumnezeu. După ce a spus acestea, Poimandres însuşi s-a amestecat cu Puterile sub ochii lui Hermes, iar acesta a început să le predice oamen il or despre ceea ce învăţase. Am stăru it poate prea mult asupra textelor din CI{ I, din motivul că orice

persoană din epoca Ren aşterii care ar fi citi t vreo parte a Copus-ului recent descoperit trebuia să o i citi t pe aceasta şi deoarece prestigi ul deţi nut de Libellus I

a dus la transerul titlului său pentru înregul opus. De asemenea, au putut

probabil

i

observate multe dintre paralelele creştine care au aj utat la crearea

2 64

ŞTIINŢELE OCULTE A L E R ENAŞTERI I

conceptului de una prisca theologia ubique sibi consona. Chiar dacă textul nu se l i mi tează la cosmologi e, depăşind prin urmare subiectul nostru actual , el prezintă totuşi avan taj ul de a introduce direct sau i ndirect câteva dintre temele e care

le vom studia mai târziu.

Trebuie să ne îndreptăm acum atenţia către structura universului după

creaţie (Koa)w; în textul grecesc, mundus în Asclepius). Universul, înţelegem pe căi ocol ite, are formă sferică. Dumnezeu Dumnezeul cel Mare, summus deus

-

se ală în afara acestuia, într-un „loc fără

stele şi l i psit de corporalitate" (est enim ulta caelum locus sine stellis ab ominbus

rebus copulentis alienus, Asei . , 27). Sub El se găseşte un „rup care înconjoaă întreaga l ume", probabil ceva asemănător cu coaja uni versului ptol emaic. În inteiorul acestuia sunt cei Treizeci Şi Şase Decani (ibid.) ale căror reprezentări de tip tal ismanic, în formă umană, erau cunoscute în Renaştere; fiecare controla câte zece grade ale serei cos mice. În ală variantă, decani i sunt situaţi în sfera stelelor ixe (XXVI, quoum uocabulum est Horoscopi, id est eodem loco semper

dexorum sideum, A sei. , 1 9). Datoria decanilor este să sprij ine învel i şul exterior, să reducă vi teza acestuia şi să grăbească mişcări le planetelor (Stob. V I , 3-4). E i

„prezidează" astfel asupra tuturor l ucrurilor şi pă�trează odi nea cosmic ă. De asemenea, influenţează treburi le oamenilor, colectiv şi indi vidual , şi sunt cauza marilor eveni mente sciale, cum ar i schi mbăile regilor, perioadele de oamete, de ci umă, inundaţi ile şi cutremurele (Stob. VI, 8). Pentru a face toate acestea, sunt aj utaţi de �erv itoii creaţi de ei înşi şi . Aceştia au omă de stele şi acţionează ca ni şte soldaţi, cauzând, se pare, doar evenimente maleice (Stob. V I . 1 2).

Următoarea la rând - dacă se deosebeşte de sfera decan i l or - vine sfera

stelelor fi xe. De la stele, mai ales de la semnele zodiacale, se revarsă asupra pământului inluenţele astrologice. În interiorul stelelor se ală sfera soarelui, cea a celor cinic planete şi ce a luni i . Soarelui i se atribuie uneori o mare impotanţă, ca în astrologie. După CH XVI, el tri mite în jos substanţă şi trage în sus materi e ; l umina lui străluceşte atât î n regiunea d e s u s a cerului. cât ş i î n cea d e jos, a pământului ; ca şi un conducător de car, el as igură stabili tatea lumii, olosind drept râie viaţa suletul, sularea, nemurirea şi zămisliea ( CH X VI, 5- 7) . Ca agent al l ui Dumnezeu , el creează şi lucruri , dăruind durată etenă nemuritori lor şi înviorând cu lumina lui cele de jos; el este şi cauza unor schimbăi şi metamooze

(ibid. , 8). În juul lui se gă;;e sc multe couri de daemoni, care îndeplinesc poruncile zeilor, din nou mai ales cele ce privesc pedepsirea oamenilor (ibid. , 1 0). Când una dintre ome eşuează, soarele o reabsoarbe (ibid. , l 2); iar dacă partea raţională a

H E RMES TRJ SMEGJSTUS

265

suletului pimeşte lumină d e l a soare, daemonii nu a u nici o putere împotriva ei

(ibid., 15- 1 6) . Trebuie să ne amintim însă că soarele nu are o autonomie reală. El „primeşte de la Dumnezeu binele care îi constituie acti vitatea creatoare", astel încât Dumnezeu este Tatăl tuturor l ucrurilor, soarele este creatoul, iar lumea instumentul creaţiei". (ibid. , 1 7- 1 8). Ceea ce ne aduce l a sfera luni i, iar până aici, cu excepţia decan ilor şi poate a funcţi ilor daemonilor, puţine l ucruri sunt necunoscute . Ideil e de bază ale cosmologiei izice sunt mult mai vechi decât hemetismul, ca şi daemonii, despre care am văzut că reprezintă vesti gii ale acelor numina pe care oamenii aflaţi într-un stadi u i nerior al dezvoltare intelectu ală le simţeau peste tot; iar decanii sunt „hemeti ci" doar dacă termenul ui i se dă un sens extins, la care discuţia de aţă a renunţat. Pământul este si tuat, bi neînţeles, la centu . Con fom unei descrieri din

Stob. XXV 1 1 - 13, el este înconjurat de patru diviziuni generale ale spaţiului şi de şaizeci de subdi viziuni . Diviziunea cea mai apropiată de pământ are patru sudiviziuni şi nu se înalţă mai sus dcât cei mai înalţi munţi . Umătoarea diviziune are opt ; în acestea zboară păsări le şi se mişcă aeru l . A treia divizi une are şaisprezece subdi viziuni şi este plină cu un aer subtil ; a patra şi ultima are treizeci şi două de subdi viziuni şi conţine un aer absolut pur şi transparent. Cele mai înalte subdiviziuni mărginesc ceuri le de sus (sfera lunii? cea a stelelor ixe?), care au o natură de foc. Subdiviziunile par a i legate de cele şaizeci de ordine ale sufletelor despre care se spune că au fost create di n cel e şaizec i de straturi ale materiei primordiale create de Dumnezeu, prin incantaţii sacre, din sulare şi fc, iecare strat i ind inerior celui precedent. Acestea sunt clementele esenţiale ale structuri i izice a universului, pl us câteva sugestii ale forţelor di vine fără de care adepţilor hemetismului le-ar i fost

i mposibil să îşi pună l a punct concepţia. Elementele sunt cele patru obişnuite pământul , apa, aerul şi oc ul - pe lângă, e alocuri, menţionarea unui al cinci lea, eterul şi a suflări i , care se poate identiica cu aerul .

Dar cum era guvenat universul? Care îi erau legile? Aceste întrebări oeră o cale de tranziţie către teologia hermetică. În fruntea ierarhiei se află Dumnezeu, numit de obi cei P.op dar uneori pJpw;. Domnul, sau , în Asclepius, deus ori summus deus. Dominanţa Lui este necontestată şi către el trebuia prac tic îndreptat orice act de adoraţie. Politeismul

dcumentelor este constant contrazis de tendinţa de a exprima o pi etate proundă către vârful complicatului sistem de divi nităţi, ex plicat atât de frecvent şi de

2 66

ŞTl l N TELE

OCULTE A LE R E N AŞTER I I

exhausti v. Imediat sub Înaltul Dumnezeu vine Dumnezeul Creator, care este Cuvântul sau Fiul Acestu ia - dar nu mai în CH I, sau Poimandres. În alte texte,

pasajul „C uvântul luminos s-a născut din Minte, care este Fiul lui Dumnezeu" lipseşte; dar în multe locui ni se s pune că lumea, sau cosmosul , este Al Doi lea

Zeu, sau Zeul Vizibil, iar în Poimandres auzim şi despre Demi urgul M inte ca un al doi lea zeu. Dumnezeu Însuş i este binele (ro avaPov) şi se deoseeşte de

minte. care emanează de la El (Cil II, 1 4), aşa cum emanează şi adevărul (CH I I ,

1 2). E l este tot c e există, vizibilul şi i n vizibilul, ceea c e contemplă mi ntea şi ceea

ce vede ochi ul ( C H V. 1 0) . El este cel fără de trup şi de asemenea cel Omniform,

deci nu are nici un nume sau are toate numele (CH . 1 O; Asei. 20). Zeul al doi lea,

sau cosmosul , este inferior prin aceea că este frumos, dar nu şi bun şi că este supus deveniri i . Cu toate acestea, le era greu adepţ ilor hermetismului să nu îi atri buie şi Zeului Al Doilea mintea. Lumea, ni se spune, este un cap. Cosmosul

este rotund; fona rotundă sugerează un cap de om, iar capul înseamnă inteligenţă, astfel încât ceea ce este mai apropiat de circumferinţa universului se compune mai mult din sulet decât din corp (CH X, 1 1 ) . Dacă Al Doi lea Zeu creează eten,

aceasta se întâmplă deoarece paticipă la Dumnezeul Înalt. Funcţia l ui Dumnezeu,

aflăm, este de a crea şi el nu e poate opri din creat ( CH XI, 1 3 ) ; dar el îşi săvârşeşte l ucrări le pin voinţă ( CH X, 2), iar ceea ce El doreşte este creat de uni vers sau de Al Doilea Zeu. În general, Al Doilea Zeu este pur şi simplu universul vizibil, care,

prin rumuseţe şi ordine, pres upune ex istenţa unui creator. Creatorul trebuie să ie unic, deoarece, dacă ar exista doi , sau mai mulţi , aceştia ar deveni geloşi unul aţă de altul şi ar încerca să îşi uzurpe reciproc funcţiile ( CH, XIV, 9- 1 O). Ideea că un singur Dumnezeu a creat viaţa, suletul, nemurirea şi schi mbarea nu este mai

minunată decât aceea că un om vede, vorbeşte, aude, miroase, atinge, merge, gândeşte şi respiră (CH XI , 1 2). La fel, dacă acelaşi pictor poate picta cerul, zei i , pământu l , marea, oamenii şi obiectele l ipsite de raţi une şi de suflet, nu poate oare Dumnezeu să creeze totul (CH XIV, 8)? Dumnezeu este asemenea semănătoului care seamănă aici secară, aici grâu şi altceva într- un alt loc (CH XIV, 9- 1 0) .

Universul este mereu în mişcare ş i creează, reabsoarbe, recombină conti nuu. Noi

îl pri v i m cu respectul şi rec unoştinţa meritate, dar trebuie să ne îndreptăm veneraţia cea mai profundă către Pr incipiul nevăzut care se află în spatele lui şi, ca un monarh de e pământ, dă pounci îndepl inite de către suordonaţi, înzestraţi şi ei cu mari demnităţi.

Acesta este cel mai potrivit moment pentru a comenta o afirmaţie căreia i s-a acordat o mare impotanţă de către aceia ce au scris - de exempl u - despre

267

H ERMES TR I S MEGISTUS

inluenţele henetice asupra lui homas şi Henry Vaughan. Asclepius 2 0 spune că Dumnezeu este plin de fecunditatea ambelor sexe (utraque sexus fecunditatte

plenissimus) ş i , putând mereu copii în voinţă, dă naştere constant oricărui l ucru pe care vrea să îl zămi slească. Această doctrină nu este importantă însă în Hermetica şi este urmată i mediat (Asei. 2 1 ) de aimaţia că toate iinţele an imate şi i nan i mate sunt şi ele bisexuale. Dumnezeul creştin poate i cons iderat de asemenea bisexual în acest sens, de vreme ce a creat fără o pateneră; iar Adam,

ne aminti m, a ost împărţit în bărbat şi femeie. Asclepius 2 1 continuă pri n lauda prcesului de procreare umană, în dec ursul căuia „emeile pri mesc puterea bărbaţilor, iar bărbaţii se moleşesc de mol ic iunea femin ină" (et uirtutemfeminae

marum adipiscuntur et mares femineo torpore lassescunt). Androginia, ch iar dacă reprezintă, din punct de vedre tehnic, o caracteristică a lui Dumnezeu. este reflectată în ii nţele omeneşti şi nu are vreun eect în majoritatea dcumentelor. Mai jos de pri mii doi zei , i erarhia este complexă şi nu întotdeauna consecventă . Conom l ui As ei . 1 9, Fii nţa Dominantă a ceruri lor este Jupiter. În

alte păţi, suprema�a îi este dată soarelui (de exemplu, CH XVI, 4-5); dar descrierea făcută decanilor, mai al es în Stob. VI, pare să permiă cu greu subordonarea lor faţă de orice altceva decât primii doi zei. Cu excepţia inluenţelor astrologice şi a daemoni lor, la care mă voi întoarce într-o ci i pă, mai jos de acest ni vei domneşte

confuzia. Zeii egipteni - Isis, Horus şi marele Hermes sau Thoth - apar în KopI

Koaµov care se ocupă de crearea universului şi a ăpturi l or sale. Aici mai apar şi

ze ii greci Cronos, Zeus, Ares şi Afrodita, plus, într-un plan inferior, o bogată combinaţie de abstracţiuni personiicate, ca Natura, Invenţia, Teroarea, Tăcerea, Somnul, Memoia, Dreptatea, Necesitatea, Soarta, Speranţa, Pacea, Negarea, Furi a, Cearta, Iubi rea, Adrasteia sau Nemesis şi ch iar Ele mentele. Dintre abstracţiuni, Necesitatea, Soarta şi Destinul sunt cel mai bine puse în ev idenţă în

Hemetica ca întreg. Fortuna apare în Asei. 1 9, împreună cu ae rul, prin care sunt

create toate lucruril e, ca al celor şapte pl anete. În A s e i 39, Soata sau Desti nul, .

este considerată fi e cauza tuturor lucrurilor (efectrix rerum), fie Zeul S uprem, sau Al Doi lea Zeu, creat de Zeul Suprem, ie ordinea tuturor lucrurilor cereşti sau pământeşt i, dată de legile divine. Destinul îi precedă Necesităţii şi dă naş tere

începutuilor lucruilor; Necesitatea le împinge către sârşituile care urmează din

începuturi : iar Ordinea menţine legătura între cele dispuse de De stin şi de Necesi tate . Dar accidentele şi întâmplarea se amestecă în orice este pământesc

(Asei. 40). Tendi nţa de a vedea peste tot divinitatea a dus la ospitalitate faţă de

toţi zeii egipte ni, greci sau roman i ale căror nume se vehiculau în epca scrieri i

268

ŞTJ l J Ţ E L E OCULTE A L E RENAŞTERII

documentel or. Efo rtul de a-i aranja într-o seie subordonată ierarhic n u a avut succes ; dar aproape nu mai era nevoie de a spune că totul trebuie să fie legat într-un lanţ continuu (necesitas omnium quae geruntu, semper sibi catenatis nexibus uincta, Asei. 39). Nu se putea concepe n ici un fel de ah fundament al ordinii decât ierarhia. Ne întoarcem acum la corpuri le cereşti şi la daemoni, care par adesea a se asocia în calitate de foră şi agent. Ni se spune, în CH XVI, 1 0, că daemonii acţionează ca ajutoare imediate ale soarelui, dar în cele din ună ale lui Dumnezeu, pedepsind lipsa de pietate a oamenilor prin intenediul utunilor. al cutremurelor, peioadelor de foamete, războaielor şi a altor nenoroc iri . Ei provoacă necazuri colecti ve pentru orşe şi pooare ( CH XVI, 1 4), dar şi pentru indivizi. Ei ne plămădesc suletele, locuind în muşchii, măduva, vasele de sânge, creierul şi chiar măruntaiele noastre� căci la naştere suntem încredinţaţi daemonilor care prezidează peste momentul astrologic respectiv. Ei iau mereu unul locul altuia, iecare acţionând în felul său. Raţiunea noastră nu se ală însă în puterea lor şi rămâne astfel liberă să Îl cunoască pe Dumnezeu (ibid., 1 4- 1 5). Individul este ceea ce este, în ceea ce priveşte „forma" constituită prin combinarea elementelor sale corporale şi acoporale drept conseci nţă a momentului naşteii sale (Asei. 35). Nu pot i zămislite omte identice la momente şi în locuri dierite, deoarece forme le se schimbă tot atât de des câte minute are o oră în interiorul cercul ui de rotaţie a zeului numit Omnifon (ibid.). Daemonii se supun şi ordinelor stelelor, servind, în numere egale, grupurile sau pătratele rAtvOi5a; ormate din acestea. Scutul rezumat al lui Festugicre, ,Dieu administre le monde par l ' intermediaire du soiei! et des demons (serviteurs des astres)" (L 228) este deci corect. Ca ajutoare ale lui Dumnezeu, daemonii merită un anumit respect; şi am văzut (Asei. 37) că ei ot i constrânşi să locuiască idol ii şi să îi slujească pe oameni. CH XVII apără venerarea unor astel de idoli invoc ând motivul că, aşa cum elementul acorporal se poate reflecta în cel corporal, şi lumea intel igibilă poate i relectată de cea inteligibi lă: „Deci dă ascultare statuilor, o rege, căci ele conţin formele u5:a; lumii inteligibi le." Un Agathos Daimon, sau Daemon Bun - se pare că era vorba de acelaşi - este menţionat în mai multe lcuri (de exemplu, CH XII, I ) iar CH XVI, 1 3 spune că unii daemoni sunt făcuţi din bine amestecat cu rău. Totuşi, se tinde spre a le oferi daemonilor un gen de resect nu foate cordial. În C/ I X , 3, ei sunt consideraţi în întregime maleici: scopurile trezite de ei în oameni au de a face cu adulterul, crimele, violenţa faţă de păinţi, sacrilegi ile, lipsa de pietate, sinuciderile „şi toate celelalte care sunt lucrarea daemonilor". Se pare că puterea

H E RMES TRISM EGI STUS

269

lor se exercita asupra trupurilor oamenil or, care, ca substanţe materia le, erau considerate a i demne de dispreţ. De vreme ce nu puteau afecta mintea, se spera că prin înăl ţarea minţii deasupra natuii izice se puteau evita presiunile maleice având originea în stele şi i ntemtediate de daemoni. Ar mai trebui adăugat un singur comentaiu în plus, deoarece el ne indică predispoziţia alată la baza întregii teorii a daemonilor. Ni se spune în mod repetat că întreaga lu me este vie. ,.Dacă prin umare l umea este întotdeauna un animal viu, nu există loc în lume pentru moate" (Asei. 29). Când, în epca noastră, Ransom, personajul ictiv al lui C. S. Lewis, a călătorit pentru prima dată prin spaţi u, cuvântul „spaţi u", suntem i nformaţi, „era o insultă blasfemiatoare pentru acest ocean empireic de strălucire prin care înotau ei. Nu îl putea numi , mot' ; si mţea viaţa curgând în ele în fiecare minut."0 Uni versul hermetic era la fel de v i tal i st, pătruns de v i aţă. Aşa este şi uni versul pri m u l u i sălbat ic, acel

Natumensch ; dar credinţa primi ti vă fusese raţionali zată cu mult înainte de secolele al doilea şi al treilea ale erei noastre. Datoriile teologice ale omului erau contemplarea Dumnezeului cel Înalt şi pieatea, care este însoţitoul inevitabil al acesteia. Deş i, teoretic, omul trebuie ă

se îngrijească de pământ, fii nd creat în pate în acest scop, se dă i mpresia că

ilozoful poate fără teamă să lase această răspundere pe seama altora. Omul care a atins gnosis - omul bun - îşi expune doctrina ezoteică în faşa unui, a doi sau a trei discipol i o dată, încheind adesea întâlnirile prin ugăciune sau laudă, dar nu este văzut niciodată în ti mp ce îşi udă grădina sau ghidând viţa de vie să îşi îmbrăţişeze ul mul . El nu chel tuia prea multă energie nici în slujba omenii i .

Stobaeus IIB începe astfel: „Compun acest tratat, o , copile, mai ales d i n dragoste de oameni şi pietate faţă de Dumnezeu"; dar atunci când Tat întreabă „Cum putem trăi bine?", răspunsul vine pe lc : .Yi i pios, o, copile; omul cel mai pios va ilozofa." Filozofarea, adaugă Hermes, constă în a înţelege iinţele care există , ordinele acestora şi prin cine şi de ce există ele. Obţinerea înţelegerii va avea drept consecinţă înăl ţarea de mul umiri, iar aceasta va duce la pietate (Stob. II B ; 1 -2). Datoriile teologice ale oamenilor - de care însă doar puţini sunt capabili, datorită dispreţului lor pentru plăcerile si mţuri lor - sunt incl use astfel în actele cunoaşteri i şi al adoraţiei . Procesul de dobândire a cunoaşterii pare să constca în pincipal din a privi, a gândi şi a aştepta revelaţia. Nu i se ordonă nicăiei vreunui discipol să citească o secţiune a dialogu lui platon ician imaeus sau Eneaa lui Plotin ca sarcină pentu a doua zi . Cercetarea mai era încă întreprinsă mai degrabă de compilatori de fel ul lui Cicero sau Pliniu, decât de maestrul care ştia deja.

270

ŞTI INŢELE OCU LT E A L E R EN AŞTER I I Aşa cum pi et a te a este c c a mai înaltă v i t ute teolog ică , l i psa e i este ce a mai

mare criă. eii, ni se spune, nu i au în considerare n ici un păcat care ar p ute a fi

c o mis din greşeală. neştii n ţă , sau din pici n a Destinu l ui , da r j udeca ta lor se abate supa l ipei de pietate ( CH XVI, 1 1 ) . Cât de mică era oientaea sc ială a teologiei

ne sugereză o În tre bare şi un răs pun s d i n Asclepius mare edeapsă'!" „Cei care

îşi

29: C i ne „

merită cea mai

pie rd v i aţa într-un md v i ole nt , deoarece sunt

conda mna ţi de legile ome ne şt i şi par să îşi

i întors su fl e tel e în apoi

la n a tură nu

ca e o datoie, ci ca edeapsă entu ceea ce merită ei". eii n u îş i e x pri mă

n icăi e i con v i ngerea că j udecăţ i le lor morale sunt supei oare cel or o meneşt i .

Totuşi, în Stobaeus vii, a l ă m că dre ptatea este împăţită de un mare daemon care stă în centul univesului entru a - i suprav e gh e a pe oameni şi a le pede psi cri mele, ir în Asclepius

28

ni se s p u ne că murit ori i vor

i edepsi ţ i cu at â t mai

mult, cu cât păc a tel e l or au ră mas mai ascunse, om niscienţa divină dând o edeapsă oivită faţă de g rav i t a tea păcatelor.

Esc a lo l og ia oate i tratată ca un asect al teol ogiei dar poate i di scutată ,

şi în legăt ură cu dc ti na despre om, către care ne vom îndrepl a ac um. De vreme ce teoia îneagă este comple x şi uneoi contradictoie, trebuie să ne li mităm din

nou la e otul de a di st inge l iniile ei g e nerale .

Stobaeus XXVI, 1 , De spre încanare şi reîncanare", desci e locuri l e de „

ori gi ne ale suletelor omene şt i . Acestea sunt cele şaizeci de regi un i me n ţ i on ate mai devreme. Suletele regale v i n di n re g iunea cea mai de sus, cele de ran gu l cel mai mic v i n di n re g i unea cea mai de jos. iar celelalte din re gi u nea i ntenediară. ( Din

nu nu e ecee nicăieri nd rept a tea omenescă. Fiecare om merită oziţia

e care o cuă .)

O deducţie uşor de ăcut arată că suletele sunt ăcute din cele

şaize ci de stratui de materie mai ină şi mai pură care s-a ridicat la suprafata amestecului de s u l a re şi fc e care Dumnezeu îl a g ita în Stobaeus XXl ll,

1 4- 1 6.

Un Păstrător al S ulete lor are în gija sa suletele neînt u pate , iar un Paznic al S uleelor le Împarte e iecare la lcul lor (Stob. XX VI. J ) . Tupuri le ce umează să pri esc ă suletele variză după cuvi inţă, receptac ole le suletelor vioaie iind ăcute să ie v i oaie, cele ale sulete l or le neşe iind făcute să ie le n eşe şi aşa mai de pat e (ibid. , 4). Psi l or l i se dau, după nevoie, ai pi , patuede l or li se dau coame, dinţi , gheare şi copite; re pti lel e pi me sc copuri moi pentu ca să se oat ă

âî, iar derece pea mulă apă le slăe şte e le pri mesc şiui de dinţi sa u carapace ţepoase (ibid., 5). Su l e tel e înzestrate cu ju dec ată se întuează în

omă umană

(ibid., 6). Clasele pat icul are de sulete sunt guvenate de ze i propri i Re gel e .

su l et e l or morilor este Osi i s ; re gele med ic i n ii este pri mul Ascl e p i us , iul l u i

IERMES TRISM EGISTUS

27 1

H e fa istos ; re g e l e sfat u l u i este Hermes î n s u ş i ; rege le fi l o z o fie i este Har-neb-eschenis ( ibid., 6). S ulete provenite din regiunea fcului lucrează cu oc şi hrană; cele proven ite din zonele u mede devin marinari ( ibid., 1 1 ) . Proprietăţile corpului rezultă din amestecul elementelor. De exemplu, excesul de aer face trupul să devină uşor, săltăreţ, instabil ( ibid„ 1 5 ). Sufletele oameni lor conţin mult foc, puţi n aer şi cantităţi egale de apă şi pământ, excesul de căldură devenind inte l i genţă ( ibid„ 20). Această schemă este de zvoltată pe l arg. Sănătatea, ni se spune, depinde de păstrarea proporţi ilor oiginare ale elementelor

(ibid., 25). Prin urmare, dintr-un anumit punct de vedere, omul este o făptură între multe aJtele, toate înzestrate cu suflete. Ca în culturile pimitive - totemismul este o manifestare i nstituţionalizată recvent întâl nită - natura este considerată unitară. Din această premisă se pot trage conc l uzii pesimiste (şi uneori chiar aşa se întâmplă). CH XVIII pare să nege nemurirea personală din motivul că la moate corpul omenesc se descompune în elemente, care mai apoi se recomb ină: „astfel, se împiedică percepţia, dar nu se distrug corpui le" . Cum această rază este umată însă de expresia „Cea de a treia făptură vie este omul", este pos ibil ca i ntenţia să nu i ost aceea de a nega conşti inţa umană de după moate. În general, vizi unea despre om proiectată

în

general de Hermetica este atât de

optimistă încât să dea naştere bănuiel ii că gloriicarea renascentistă a omului (ca în exclamaţia lui Hamlet, „Ce lucu minunat este omul !") ar i putut i i mpulsionată

de marea circulaţie a dcumentelor traduse de Ficino. Pesimismul prezent în CH

II (doar Dumnezeu este bun şi este l i psit de pietate să îi numeşti buni chiar şi pe alţi zei , CH II, 14) şi în CH VI (omul este în întregime rău, iar ceea ce pare bun în el este doar mai puţin rău, CH VI, 3), este contracarat sau anihilat de o doctri nă cu un spirit atât de pozitiv, încât nu doar încuraja, ci chiar entuziasma. Aceasă viziune are drept locus classicus în Henetica textul Asclepius 6: Prin urmare, o, Asclepius, omul este o mare mi nune - un animal demn de veneraţie şi ci n s t ire El t rece în natura unui zeu, ca şi cum ar i el însuşi zeu; cunoşte rasa daem oni l or, ii nd con ştient că are aceeşi origine ca şi aceş t i a ; d i s p re ţu i e ş te elementul pur uman din s i ne, încrezâ n d u - s e î n caracterul divin al celei lalte părţ i . O, cât de feri cit e ste alcătuită natura omului ! El se alătură zei lor pri n divinitate a împărtăşită; di spreţuieşte în sine însuşi patea care îl ace pământesc ; el leagă de sine printr-un nd al i u bi i i (caritatis) toate celel alte lucruri pentru care ştie că a fost făcut n ecesar prin porunca cerul ui ; pri veşte în sus spre cer. Astfel, el se situează, într- un mod fer ic i t , într-o poziţie intemediară, astfel încât să poată îndrăgi ceea ce .

272

ŞTIINTELE OCU LT E A LE RENAŞTERI I

e mai jos decât el şi să ie îndrăgit de cei de mai sus. El se îngrijeşte (eolit) de pământ; pri n viteza gândului său, el se amestecă cu elementele; prin ascuţimea minţi i sale, el măsoară adâncimea măii. Totul îi e pemis lui ; cerul nu este prea înalt pentru el, deoarece îl măsoară ca şi din apropiere prin şiretenia mi nţi i . Nici o ceaţă a aerului nu îi tul bură intel igenţa; duritatea pământu lui nu îi împiedică lucrarea; adânc imea mare a apei nu îi întunecă vederea. El este totul în acelaşi timp şi peste tot. Datorită poziţiei sale intermediare, omul are o natură dublă. În parte, el seamănă cu Dumnezeu, în parte este materie. După ce Dumnezeul Creator a făcut cosmosul şi a văzut că e bun, El a dat omă unui om pentru a-l contempla şi i-a dat un up pentu a-i sluji (ibid., 7-8). De aici provine dubla apartenenţă a omului, ca raţiune şi materie. El este în stare de a se minuna în aţa lui Dumneze u şi a făpturilor cereşti , să le adore şi să le dea ascultare; dar indivizii traşi în jos de greutatea elementelor inerioare primesc uncţi a de îngrij itor (curandis elementis

hisque inferioribus, ibid. , 9). Prin pozi ţia sa spec ială, omul este un al treilea zeu, înzestrat c u demnitate de un nivel i mediat inferior celei a Domnului Eten ităţii şi a l umii (ibid., l 0). Ca iinţă compusă, ele se poate înălţa, prin minte şi spirit, către un soi de di vinitate, sau pate i tras în j os către animalitate de partea sa pământească. Bi nele său îl constituie pietatea şi di spreul faţă de ceea ce îi satisface partea materială. Este, de fapt, „om" în sensul onoriic doar dacă dispreţuieşte simţul şi averile. În cazul cel mai feicit, îşi poate pierde condiţia de muritor şi să dev ină în întregime asemănător zeilor; iar aceasta se poate întâmpla chiar şi înainte de moarte. CH

XII descrie regenerarea lui Tat în urma căruia el obţine cunoaşterea bucuriei , devine constant şi ercepe l ucrurile nu pin oc hi, ci prin energia intelectuală

provenită de la Puteri ( CH XIII, 1 1 ) . Trismegi stus , ne spu ne acelaşi document, a

înaintat atât de mult, încât deşi pare a i acelaşi pe dinaară, el nu mai are culoare, si mţul atingeri i - adică tangibil itatea - sau întindere în spaţi u.

CH XII conţine aceeşi dctrină pozitivă. Mi ntea este extrasă din substanţa lui Dumnezeu, nu separându-se de El, ci emanând de la El, iar în oameni ea însăşi este Dumnezeu, astfel încât unii oameni sunt zei sau oarte aproae de divinitate în umanitatea lor. După moarte, oamenii pot deveni zei real i. Sămoşul discipolului lui Hermes, Asclepius, îi aj ută şi acum e cei cc suferă prin divina sa putere ca zeu al medic inii, iar propriul srămoş al lui Hermes, mai mrele Hermes, lcuieşte în orşui său natal, dându-le aj utor celor care îl vizi tează (Asei. 37). Totul este viu în uni vers şi totul are un sulet ---(anima); dar în ani male suletul con stă din

H E RMES TRISM EGISTUS

273

mânie şi poftă truească. iar î n ăpturile l ipsite d e conştiinţă ele s e ală în exteriorul corpului pe care îl pun în mişcare şi rămân o parte a corpului divin (Stob. II I, 8-9).

Doar omului îi este dată posibilitate de a deveni d i v i n ; iar în consecinţă oamenii pioşi sunt, într-un anumit sens, mai buni de cât zeii per uoluntarem dei hominem

constitutum esse meliorem et diis, Asei. 22). Un semn al acestei sueiorităţi este capacitatea omului de a ace ze i : şi urmează faimosul pasaj despre idol i (Asei. 23-24). Am putea adăuga că, dintre oameni, egiptenii sunt favorizaţi în md special. (Această prete nţie reprezintă unul dintre puţinele semne clare că Hennetica, deşi scrise în greacă, aveau o origine egi pteană.) În Stobaeus XXIV, 1 1 , Horus o întreabă pe mama sa, Isis: „Din ce cauză, Mamă, oamenilor care trăiesc în afara locului nostru cel mai sacu le l ipseşte asc uţimea înţelegerii noastre" Replica ar fi putut fi incl usă şi în secţi unea despre cosmologie, dar se potiveşte şi aici, deoarece se leagă de satisfacţia e care hermeticii egipten i au putut-o si mţi în legătură cu condiţia lor umană. Suntem informaţi că pământul stă întins pe spate în centrul universului, cu faţa spre cer, pentru a ace în sine schimbări în funcţie de cele ale cerului. El are tot atâtea părţi câte membre are copul omenesc . Capul lui se ală la sud, umărul drept la est, picioarele sub Ursa Mare, păţile de mijlc la mij lc. Această idee este demonstrată de faptul că toţi cei din sud au capete b i ne dezvoltate şi păr arătos, cei din est sunt predi spuşi spre atac şi sunt arcaşi (deci dreptaci), cei din vest folosesc de obicei în l upt ă mâna stângă, coi din nord au pici oare bine formate, iar italieni şi elenii, care le sunt vecini, au pulpe şi spate zdravene, motiv pentru care bărbaţii lor sunt homosexuali. Pământul cel mai sfânt al strămoşilor noştri , însă, spune Isis, se află în centrul pământului ; iar cum i n i ma este locuinţa suletul ui, egiptenii, ără a fi inferioi în alte privinţe, sunt excep�onali de inteligenţi şi de în ţelepţ i . C l i ma este de asemenea avantajoasă , fi ind mereu senină. Prin urmare, egipten i i sunt superiori în toate privi nţele şi, ca orice bun satrap, îşi împart victori a cu cei cuceri ţi . (Pentru întregul pasaj vezi Stob. XXIV, l l - 1 5 ) Putem presupune că „împăţitul" se referă şi la ilozofia hermetică; dar nu trebuie să uităm permanentele îndemn uri de a păstra secretul şi insi stenţa asupra ide i i ( d e exempl u, î n CH X, 24) că nu toţi oamenii au minte. Acesta este unul dintre moti vele pentru care chiar şi în Egipt aceia care deţin gnosis sunt uneori l uaţi în râs, urâţi şi di spreţuiţi (CH IX, 1 4) i ar în viitor vor i practic exterm inaţi ( A sei

.,

24-25). Ameninţarea exerci tată asupra intelectul ui d e către partea mate rială a omului este permanentă.

274

ŞTl INŢ ELE OC U LTE A L E RE N AŞTE R I I Este Dumnezeu cauza acesteia amen inţări ? N u - răul , d e orice el , este c a

ru gina p e me tal sau ca praful p e pi ele şi prov i ne d e la durata î n ti mp. Răul ş i urâţenia n u pot i puse pe seama lui Dumneze u ; d i n contră, e l a făcut schi mbarea. pentru ca natura creaă să se puri i ce mereu

(CH XIV, 7). În plus, omul deţine un

oarecare l i ber arbitu. Legându-se de un trup omenesc , sufletul devine mân ios şi cupri ns de pofte trupeşti ; dar aceste trăsături pot i gh idate în aşa fel încât mânia să devină curaj , iar pofta să dev ină cumpătare. La rândul lor, acestea, prin unire,

dau naştere dreptăţii

(Stob. XVII, 1 -3). În ciuda presiunii exercitate de influenţele

astro l ogice asupra corpul ui şi a prezenţei daemonilor în toate organele, partea raţională a sufletului uman poate de veni receptac ulul l ui Dumnezeu

( CH XIV,

1 3 - 1 5 ). „Destinul guvenează toate faptele oamen i l or, astfel încât omul raţi onal care nu a comis adulter sau crime va suferi ca şi cum le-ar i comi s; dar el poate să

facă în aşa fel lncât suferinţa să nu reprezinte un rău, ţinându-şi suletul departe de plăcere, care este izvorul bolii spiritului

(CH Xll, 5-7, 3).

Purific area pomenită mai s us are l o c , î n ceea c e pri veşte oamenii, prin moarte, recombinarea elementelor corporale în alte trupuri şi transm igraţia sau zeiicarea suletul ui . Transmigraţia (metamorfoză, metempsihoză) este concepuă diferit în documente dierite.

CH X ne spune că iecare suflet, odată despărţit de

suletul întregului, suferă o serie de schi mbări , unele deplasându-se în sus, altele în j os. Suletele târâtoare trec în ani male acvatice, suletele acvatice în animale de uscat, cele de uscat în păsări. cele aeiene în oamen i, iar cele u mane în daemoni, pentu a aj unge în final în coruri l e de zei , fie cel al pl anetelor, ie cel al stele lor. Aceasta este calea în sus. Dacă însă suletul uman este păcătos, el străbate acelaşi dum, dar în direcţie opusă. Viciul cre împinge sufletul în jos este ignoranţa; virtutea ce îl în alţă este gnosis ( CH X,

7-9). Un pasaj posterior din acelşi ragment

contrazice direct această doc tri nă : sufletul l i psit de pietate vânează un alt trup pentru a in tra în el,dar trupul trebuie să ie uman, căci ordi nea di vină îi interzice suletului uman să se întrupeze într-un ani mal iraţional

( CH X, 1 9). O astfel de

contradicţie într-o singură secţiune este un indi c i u clar al naturii compozite a dc umentelor în forma pe care o avem noi . În

CH XIII, care conţine relatarea palingenezei sau regenerării l u i Tat, se

descrie stad iul fi nal, sau cel puţin unul foarte avansat, al i l uminări i . Hemes, care ac ţi onează ca un fel de girant - nu ca învă ţător, căci renaşterea nu poate i învăţată - a intrat deja, aşa cum am remarcat mai sus, într-un corp nemuritor şi a renăscut întu minte, astfel încât este mai puţi n material decât pare In termediaul renşteii este Fiul l u i Dumnezeu, Omul Unic

(CH X I I I, 3).

(CH Xlll, 4; Festugiere

275

H ERMES TR I S M EGISTUS

traduce pri n „un hmnme comme Ies autres" ), dar cauza eic ientă pare a i voia l u i Du mnezeu. Renaşterea lui Tat este umărită pas cu pas; şi nu este precedată decât de o si mplă întrebare: „Sunt oare, atunc i , in capabil de aşa ceva, Tată?", iar răspu nsu l , „Taci ac um, cop i le şi p ăstrează o tăcere respectuoasă, pentru ca Dumnezeu să nu îşi ia mila din spre noi"

(CH XIII, 7, 8). Nu se îndeplineşte nici un

a c t sac ramental s a u teurg i e pentru a c on s t r ân ge s a u pen tru a dec l a n ş a experienţa.3 1 Ceea ce urmează, într-o seie numerotată într-un md conuz

( CH XIII, 8-9),

i ncompletă, dar care poate i refăcută, atât cât a rămas din ea, este o in vazie a puterilor.

( l ) Cunoaşterea coboară şi alungă ignoranţa. (2) Bucuria alungă tristeţea.

(3) Cumpătarea l ungă dezmăţul . (4) Puterea de a îndura sau Răbdarea exi lează pofta.

(5) Dreptatea înl ocuieşte nedreptatea. (6) Împărtăşirea sau Tovărăşi a

Festugiere traduce ,,l a bon te qui partage") al ungă lăcomia.

(7 ) Adevărul alungă

înşel ăciunea sau frauda. Acest program ne dă cu destu lă clari tate şapte d intre cel douăsprezece pedepse ale materiei

(CH Xl l l , 7): iar cele cinci care rămân -

In vidia, Păcă l i rea, Furia, I mprudenţa şi Înj osirea sau Răutatea - au ost dej a enumerate î n paragraul

7. Cele trei putei eneice rămse, B i nele, Viaţa şi Lumina

completează catalogul în paragraful

9, dar ără a i opuse unor pedepse specifice. 10 se poate ghici moti v u l pentru care

Din ceea ce urmează în paragraful

seria numerotaă a ost întrerupă. Conom explica�ei lui Hermes, venirea Decadei

a dus la naşterea intelectuală şi a alun gat Dodecada. Deşi acum Dumn ezeu i-a

dat permanenţă, şi capaci tatea de a percepe nu prin oc h i , c i prin energia intelectuală pri mite de l a puteri, Tal se i n teresează, destul de i resc, cum se face că cele doisprezece Pedepse pot i ex i l ate de doar zece Puteri (ibid. ,

dat în paragraul

1 1 ) Răspunsul, .

1 2, le asoc i ază pe cele douăsprezece cu se mnele zdi acale, care

formează în să perech i : de exempl u, Imprudenţa nu se poate deosebi de Mânie şi putem presupune că şi Frauda şi Păcălirea sunt asciate. O explicaţie mai proundă, care urmează i mediat, este că Decada este un număr magic: U n i tatea conţi ne Decada, iar Decada conţine U nitatea. Caracterul obscur al ultimelor cinci Pedepse

şi

gruparea ultimelor trei Puteri ar

detali i le si ste mului.

i

putut i consec inţa di icultăţ i i de a ex pune

CH I , Poimandres, conţine o listă di erită şi sugerează un alt moti v pe n tru care enumerarea din CH XIII s-a încheiat după şapte vicii. În paragraful 2 5 , omul al cărui

în vel i ş

fi zic a dispărut se îna lţă pri n cele şapte sfere către Ogdoadă ,

cca de a opta, unle ( i bid . ,

sau

26) în va cânta i mn uri Tatălui; i ar pe măsură ce trece

prin ele, lasă în urmă trăsături le sale omeneşti maleice. În pima zonă Ie părăseşte

276

ŞTI INŢELE

OCU LTE

A L E RENAŞT E R I I

capacitatea de a creşte ş i a descreşte, î n a doua Păcălirea, î n a treia Frauda lacomă, în a patra Doi nţa de a Conduce, în a ci ncea Îndrăzneala Păcătoasă şi I mprudena Nescotită, iar în ce a de a şasea, I zvoarele Rele ale B ogăţiei, iar în a şaptea M i nciuna Uneltitoare. Coinc idenţele dintre acest program şi cel d i n CH

XIII sunt foarte reduse: Frauda, Im prudenţa şi Păcă lirea apar în ambele li ste, dar în lc uri diferite. Cele şapte grade ale i l umină i i din rel i gia mitraică, care par a i asciate ce lor şapte sfere, oferă o paralel ă evi dentă, iar e şecul tentati vei de a opune Puteile Pedepselor -sau Virtuţ ile Viciilor - ar putea relecta incapacitatea de a adapta noţi unile de Decadă şi Ddecadă, luate împreună, la numărul sferelor prin care suletele iluminate se înalţă către l umea bi necuvântată. Aceasta este exerienţa regenerări i , care i ncl ude atât ceea ce trebuie să numim regenerare, cât şi ceea ce numim sal vare. Odată ce a avut loc renaşterea, se aboleşte olosirea simţuri lor în favoarea intelectului pur. Cred că ar i corect să spunem că o cunoaştere intuitivă, sau înţelegerea imediată, neînsoţită de reiecţia as upra fe nomenelor observ ate, a în locuit gândirea d i sc u rs i vă. Iar starea superioară, dată ati nsă, este permanentă. Va suferi oare noul său corp, i i nd făc ut astfel din Puteri, întreabă Tat, suferi descompunerea? , ;faci!" vine ăspun sul . „Nu spune ceea ce este i mposibi l." Tat a deven i t zeu şi iu al Unul u i . Dar mai putem remarca încă o dată că pregătirea pentru renaştere se real i zeaz ă nu prin teurgie şi nu prin fapte bune, dar printr-un fel de pietate constând în concentrarea profundă asupra minţii di vine şi prin suspendarea observaţiei senzori ale, care îi desch ide e in iţiaţi un ui l ucru nu ex trem de diferit de harul creştin. Dar când renaşterea este închei ată, iar imnul de laudă a fost cântat, Tat n u se v i n e în l ume pen tru a predica o evanghelie. Din contră: el nu are voie să spu nă n i mănui despre puterile sale miraculoase sau despre modul în care le-a primit, entru ca atât el, cât şi Hermes, să nu se nu mere printre trădători (CH XIII, 22).

. Inluenţa hermetică pe continent Impactul acestui corp de doctrine asupra Renaşterii conti nentale meită remrcat. Spre deosebire de referirile la astrol ogie, vrăj i toie şi alchi mic, aluziile la hermeti s mul i l ozofic sau teologic ar putea trece pri n mintea cititorului fără a atrage prea multă atenţie. Si stemul în sine nu este foarte cunoscut, iar ceea ce are puţin sens se uită repede. Cele ce urmează iau în considerarea doar referi n iele explicite la hermetism, iar din tre acestea sunt date doar câteva. O discuţie mai pe

277

H ERMES TRISMEGI STt:S

l arg se poate transforma c u uşurinţă în tr- un în treg vol u m . deşi poate unul interesant doar pentru specialişti . S-a spus dej a că textele hermetice au fost republicate în md rec vent.

După ce sentinţa pronunţată îmotri va lui

Asclepius de către S f.

A ugustin, care

îi ăc use pe c reşti n i i con şti inc ioşi destul de precauţi faţă de acesta, a ost contracarată de descoperirea Corpus- ului, a exi stat tendinţa, în unele medii , de a atribui textelor hermetice o autoritate aproape egală, sau uneoi chiar egală, cu cea a Sfintei Scriptui. Voga lor a atins aogeul între

1 450 şi 1 550'2 , dar a contin uat

să fie putenică până spre sfârş itul secolului al şaisprezecelea şi redobândit preminenţă din când în când până prin anii

1 650, după care a dispăut. Prdoseala

catedralei din Siena purta imaginea lui Hemes, cu inscripţia ,.Hermes Mercuius Trismegistus Contemporaneus Moysi ". La Florenţa, predici le şi oraţi i l e oficiale ţinute de pe balcoane atrăgeau atenţia asupra

lui .

„Preoţii, profesori i de la

universităţi, pol i ticieni şi şarlatani", spune Eugenio Garin, „îi i nvcau la fiecare pas autoritatea. Nu pare strani u aptul că eonardo i-a notat numele ."33 Antonio Agi i , episcop de Fiesole şi mai apoi de Voltera (m.

De immortalitate animae . 34 O

l 477), citează Asclep i us -u l în

as tfel de deferenţă putea, b i n eî n ţ e l e s , să

stânească şi rezistenţă. Johannes Pannonius l-a acuzat e Ficino că a readus la

viaţă teologia păgână, i ar pri mul biograf al lui Ficino, Giovanni Corsi, credea c ă

acesta a avut o erioadă păgână.35 Cu toate acestea, inl uenţa e r a putenică.

Până în

epoca

Protesta-ului l ui Pier F i l i p po Pandol fi n i , vedem că măturii sacre pe cele ta d iţi on al e ale lui

Hemes le-a înlcuit cu propri i le

Arist ote l şi Sf. Toma; iar Dali cel bătrân se referă l a Tris megistus în

discursuile sale oicial e. Hemetismul a adoptat ton ul unei noi religii, sau

cel p u ţ i n al unui nou mod de a interpreta creştini smul şi intervenţia sa uni versală

în

istoia umană.\>

Presupusa origine a documentelor, ascierea cu Egiptul cunoscut de M oise şi paralele creştine - Poimandres şi

Geneza, Logosul ca Al Doilea Zeu şi

Fiul şi

al tele - au ost ele mentele ce au fa vorizat o pi mire entuziastă. Printre pri m i i susţinători se număra Giovanni Pico de la Mirandol a, care avea strânse legături cu Ficino. În c el e 90 de propoziţii e care s-a oei t să le

argumenteze în aa oricăui vizi ator la Roma în A doua frază din

miraculum

l 486 apa multe referinţe la Hemes.

Orat io de hominis dignitate citează pasaj ul Magnum, O Asclepi

şi con tinuă prin a demonstra,

în t e n e n i

fundamentali hermetici, că

omul este o făptură amestecată, creată de Du mnezeu pentru a iubi şi a se minuna

în

aa un ivers ul ui

şi capabil atât de a se afunda în animaliate, cât şi de a se înălţa

278

ŞTI INTELE OCU LTE A L E RENAŞT E R I I

spre d i v i n itate . N u e s t e s i g ur dacă dev oţiunea l ui Pico faţă de Hermes a supravieţuit re pulsiei sale faţă de astrologie, dar susţinerea oferită timpuri u de un om învăţat, fasc inant şi de v i ţă nobi l ă a c ontribuit la prestigiul si stemu lui . Ludovico Lazarelli, contemporan în mare cu Pico, era un adept încă şi mai radical al hemeti s mului. Ele l-a sal utat pe Hermes, în a! său „tatăl teologilor, al magicienilor şi al alchimişti lor"37 şi

a

Vade Mecum, ca pe

aimat în altă pate că, în

ci uda păreri i lui Ficino, „Hermes a prosperat nu în vre mea lui Moise . . . . , ci mai degrabă cu mult înaintea epoci i lui Moise, aşa cum se poate înţelege clar d i n cărţile l ui Didorus."38 În

Calu Christi et crater Hemetis (Pais, 1 505), veneraţia

pentru Hemes este e xtremă. Nu a cercetat oare H ermes toată cunoaşterea şi n u lăsat dcumen te pentru posteritate, pentru ca înţelepci unea s ă aj ungă d e l a e i l a evrei prin Moise, despre care s e spune în Fapte că a fost c e l mai învăţat dintre toţi egiptenii? Lui Lazarel li n u îi e ruşine să ie cunoscut atât drept hermetist, cât şi creşti n.39 Dintre cele nouăzeci şi duă şi note adăugate la

Calu de

editorul

modem, treizeci şi unu indică surse şi paralele hermetice; iar Lazarelli a ost probabil şi autoul lucrării

Epistola Enoch,

la care vom aj unge în curând.

Influenţele continuă să apară. Champier Symphorien, discipol al rancezului Faber Stapulensis, a publicat în 1 507 , l a Lyon, int itulată

O lungă lucrare în patru părţi

Commentaria in deinitiones Asclepii (ad ică CH

XVI).

În

prima şi în

ultima parte, el arată că toată ilozoie grecească vine de la Henes.(> Conel ius Agrippa îl c i tează pe Hermes de zeci de ori în

De occulta philosophia

ediţie datată 1 5 33), iar într- un discurs rostit la Pavi a

(prima

(Oratio habita Papiae)4 1

şi-a ales drept subiect „d ialogurile despre înţelepci une şi despre puterea di vi nă" ale lui Hemes.42 Ca şi Lzarelli în Epistola Enoch, el îi ideniică e Hemes cu un

nepot de al lui Avraa m, împi ngând vechi mea teologiei cu câteva generaţii înai n te de bunicul lui Moise.4\ El nu găseşte destule luc ruri noi de pus pe seama lui Hermes, căruia îi atribuie descoperirea scri s ului, numirea obiectelor, i nventarea gimnazi ilor, ori gi nea teologiei, culti varea entru prima oară a măslini lor şi multe altele.4 Deşi multe din citatele sale provin din

Hermetica, recuperarea Corpus-ului

dusese deja la reînvierea unor alte doc umente legate de Hennes astfel încât distincţia între HeJesul ilozoic şi teologic de cel alchimic, astrologic şi magic dev ine din ce în ce mai greu de ăcut.45 U n alt mare susţ i n ător al doctrinei hermetice era Giorgio Veneto (sau Zorzi), a cărui De hamonia mundi, publicată la Veneţia în

1 525, se caracteizează printr-un sincretism aproape neli mitat, dar îi

acordă o impotanţă deosebită lui Hemes.6 Eortui le lui Yeneto de a reconc ilia ideile hermetice cu doctinele bibl ice sunt uneoi deosebit de ingenioase, ca

H ERMES TRI SMEGISTU S atunci când identiică în zic ătoarea hermetică potri vit căre ia mintea provine din apă o aluzie la a Doua Persoană a Trei mii, care „mi roase a" sau „are gust de"

(sapit)

apă.47

Trebuie să înghesui m alte câteva nume în tr-un singur paragraf. Coen ic a amintit că Hermes numea Soarele zeul vizibil .48 Agrippa d' Aubi gne

( 1 552- 1 630)

şi Margareta de Navarra l - au lăudat în poemele lor.49 Frances Ya tes a dovedit că Giordano Bruno, considerat până de curând un matir al şt i i n ţei em pirice, a ost în primul rând un magician care l ucra în conormitate cu ceea ce el credea a i

d i recti v e herme t i c e . 5 0 To masso Campanella, aşa c u m a doved i t d i n p l i n domnişoara Yatcs, era pătruns d e ideile hermetice. Pon tus d e Tyard, epi scop de Châlons, citează şcoal a egiptean ă sfântă51 � iar Athanasius Kircher îl laudă pe Hermes în

Oedipus Aegiptiacus,

în

1 652,

la mult ti mp după ce Ca saubon

demonstrase că dcumentele erau fa lse.52 Cea mai dramatică apariţie unică a lui Hermes e scena publică i se datorează însă unui oarecare Gi ovanni Mercurio da Correggio, despre care cea mai completă relatare ne este oerită de Lazare l l i , în deja pomenita

,pistola Enoch. 5 3

Apariţia lui Giovanni este destul de bizară pentu a merita un capitol dedicat doar e i . În duminic a Intrări i în Ierusalim a anul ui

1 4848, el a apărut în Roma,

înveşmântat oarte ci udat, în straie simbolice şi însoţi t de bărbaţi îmbrăcaţi în acel aşi fel . Pe malul râ ului M arana, el şi-a pus încăl ţări înaripate ( pentu a-şi semnaliza identitatea cu Hermes) şi şi-a aşezat pe cap o coroană de spini deasupra cărei a

se afla o lună în creştere, p u rtând o i nscri pţie cc începea cu cuvi ntele:

„Acesta este fiul meu Pimander, pe care l -am ales" ş i închei ndu-se cu „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu şi Tatăl oricărui lucru din toată lumea, I i sus din Nazaret". După multe alte l ucuri, printre care şi fl uturarea unei tresti i despicate în şapte, aburcarea pe un măgar alb înch iiat împodobit cu obiecte simbolice şi un lung discurs care combi na ci tate hermetice cu pasaje din

Biblie, el

a împăţi t

o i care conţi neau cuv ântarea lui ş i î n plus airmaţia c ă e l , Giovan n i Mercurio de Correggio, era de asemenea „îngerul înţelepc i un i i , Pimander, în cea mai înaltă şi cca mai măreaţă manifestare a spiri tul ui lui Iisus Hristos." Apoi a purces spre Vat ic an, făcând opas în drum a airma că se scoborâse din ceruri, cu etene măreţie şi putere, ca

ă judece viii şi morţii. a Vatican , paznicii impresionaţi sau

inti midaţi i-au croit drum prin mulţimea curioasă, astfel încât a putut să îşi depun ă straiele mistice şi multe dintre podoabele si mbol ice pe altau l S fân tului Petru . Dintre spectatori, spune Lazarel l i , un i i credeau că era nebun, al�i au presupus că a stânit tot scandalul din pricina vreunui j urământ, „dar un i i , din ce în ce mai

280

ŞTIINŢELE OCULTE A L E RENAŞTE R I I

sinceri, l-au salutat c a e un profet".4 Lazarelli pare s ă i ost e l însuşi impresionat şi poate chiar convertit de către Giovanni. Îl mai întâlnim pe Giovanni şi în alte lcuri şi momente: la Florenţa, în 1 484, unde, din cauza bănuielii de erezie, a ost pus între butuci55 ; dând buzna este un conc iliu de cardinali organi zat la o dată necunoscută; şi la Lyon, de această dată „cu soţia şi copii săi, toţi . . . . purtând un lanţ de ier în j urul gâtului". Regele Fran�ei le-a ordonat medicilor săi să îl chestioneze e Giovanni şi a ost informat că într-adevr „ştie mai multe decât alţi muritori"56 • Nu era îndrăgit doar de regele rancez, ci era şi protejatul lui Loenzo de Medici şi pare într-adevăr să i provcat de stul zgomot pentru a i putut inluenţa opoziţia B isericii aă de hermetism după 1 490. Dar - ceea ce e important - Giovanni nu era special i st în gramatică, nici instuit în arta oratoriei.57 Ceea ce înseamnă că nu ştia l imba latină şi nu ar i putut avea acces nici la traducerea lui Ficino a Copus-ului, care apăruse doar cu treisprezece ani înainte de pimul dintre aceste întâmplări, nici - dac ă nu a văzut vreun manuscris - la traducerea italiană a lui Benei, încă nepubl icată. Se pare că influena hermetismului nu se li mita la l umea cărturărească, ci se i n i ltrase în rânduri le masei şi încă cu o viteză surprinzătoare. Faptul că exista în toate clasele sociale încl inaţia de a l u a în serios ceea ce celor mai mulţi dintre noi ne-ar apărea drept un si mbolism pretenţios, demn de a

i luat în râs, indică li mpede genul de temerament intelectual în care hemetismul

putea prinde rădăcini. Noua evanghelie, la pri ma vedere atât de uşor de împăcat cu cea vec he, exercita, într-o cultură care cultiva încă sincreti smul şi superstiţia şi nu era gata să abandoneze pura spec ulaţie în avoarea şti i nţei empi rice, o atracţi e ce avea să mai dureze pe ntru încă un secol şi j umătate, în ci uda inevitabilelor lucuaţi i .

I. Inluenţa hermetismului în A nglia Vom încheia pri n cercetarea inl uenţei hermetice în Anglia, uitându-se în să foarte puţi ni autori şi pe aceştia în scopul general de a lansa meditaţia asupra unei foarte i mportante disti ncţii între cunoşti nţe şi datorie. În astfel de studii este esenţial să nu se exagereze, să nu se identiice într-o idee nouă - mai ales una ezoterică, surprinzătoare şi atât de recent descoperită sau re-e val uată, încât nu a ost încă util izată prea mult - cheia potenţială a iecărei probleme ne rezol vate şi un mijloc de a reinterpreta ceea ce este deja înţeles corect. Includ această

H E RMES TRISMEG I STUS

28 1

secţiune în parte din moti vul de a mă concentra în sfârşit asupra Angliei, dar mai ales din acela că reacţ i i l e pos ibile la cartea de aă îmi provoacă nelin işte. După

părerea mea, cercetarea nu câşti gă nimic pri n modele trecătoare, care sar neînrânate de la un nou obiect de interes la altul, supraestimând întotdeauna valoarea noilor intuiţii în cadrului corpului total de cunoaştere autentică. Deşi în capitolele precedente am adus dovezi documentare pentru existenţa mai multor sisteme culte, nu am vrut, nici măcar în parte, să dau impresia că toţi oameni i intel i genţi ş i educaţi erau absorbiţi d e acestea şi nu s e gândeau sau nu scri au decât despre ele. Încep cu câteva observaţii despre John Colet şi Sir Thomas Morus, serând să sugerez i ndirect că ideile de mare circulaţie pot i atri buite

într-un mod l ipsit de precauţie unor surse speciice şi că indici ile se pot extrapola mult mai departe decât ne pem it dovezi le. Colet (? 1 467- 1 5 1 0) studiase în Italia cam în vremea morţii primului Pico şi vorbeşte despre Heptaplus -ul acestuia în Letters to Radulphus on Genesis I

(Scrisori către Radulphus pe tema primului capitol din Geneză)58 • Când el

declară că Moise a vorbit despre fertilitate şi vegetaţie înainte de a vorbi despre stele, pentru a arăta că ste lele nu deteminau fertili tatea pământul ui, putem presupune că el a ost inluenţat împotri va astrologiei de lectura lucrări i lui Pico,

Adversus astrologiam. Pe de altă parte, obsevaţi a lui, că autorii laici îi n umesc demones igneos et aerios59 pe locuitorii fc ului şi aerului care trăiesc în regiunea de sub stele, ar putea i mpl ica contactul lui cu întreaga doctri nă hemetică a daemon ilor. Din acest stadiu, speranţa de a face noi descoeriri ar putea da naştere convingerii că John Colet nu a citit numai întregul Copus hemetic, c a şi tot cee a ce scrisese Pico, dar a şi fost profund influenţat de acesta. Odată creată, identificarea unei posibi l e referinţe la Poimandres ar confi rma respectiva convi ngere .0 Cu toate acestea, este ex trem de îndoielnic că Colet era un adept al hermetismului, în oice sens real al termenului. Severitatea temperamentului său şi animozitatea faţă de li teratura „necurată" l-au protej at atât de i mpulsul de a dovedi adevărurile creştine cu aj utoul unor paralele păgâne, cât şi de a găsi în scrieile pre-creştine extensiuni ezoteice ale dctrinelor creştine. Şi există şi alte motive de îndoială. Opoziţia faţă de astrologie nu impl ică neapărat cunoaşterea atacului întreprins de Pico. Printre alţii, Cicero şi luvenal fuseseră împotriva astrologiei cu mult timp înainte. O aluzie la Heptaplus-ul lui Pico nu ne poate asi gura că şi celel alte scrieri ale acestuia îi erau cunoscute lui Colet, sau în acest caz, că el era de acord cu tot ce spuneau ele. Cât despre daemoni i ae rului şi a i

282

ŞTI I N Ţ E L E OCULT E ALE REN AŞTERI I

fcului, credina în ei nu era nicidecum rezervată adepţilor hemetismului. Daemonii proveneau probabi l din ascierea celor patu elemente cu o tendinţă pri mară pe care am comentat-o de mai m ulte oi, de a proiecta conştii nţă asupra obiectelor inerte. În orice caz, mdul în care sunt pomeniţi „autoii proani" pare depreciativ. S-ar putea ca însuşi Colet să vadă în aceste spirite, în maniera otodoxă, îngei . Rămâne doar unica al uzie la Poimandres, pe care nu se pot construi prea m ulte. Doar din Scrisorile către Radulphus

-

alese aici ca document ilustrativ - nu ar

trebui, cred eu, să deducem mai mult decât că John Colet citise CH I. Lucruri le n u stau mai bine pentru henetism nici în c azul lui Morus. El a publicat o versi une prescurtată a vieţi i lui Pico apaţinându-i nepotului acestuia, Gian-Francesco şi, după opinia lui Cresacre, a încercat să îşi mdeleze viaţa după cea a l ui Pico61 • În aceste împrej urăi şi având în vedere rel igia naturală descisă în Utopia sa, pare plauzibi l să îi atribuim lui Mous o oarecare cunoaştere a textelor hermetice. Cu toate acestea, în Viaţa lui Pico se spune că cele 00 de

concluzii supuse dezbaterii la Roma au ost născocite din mândie şi că au avut

drept surse „în pate misterele secrete ale evreilor, caldeenilor şi arabilor şi multe lucrui extrase din vechea şi obscura i lozoie a lui Pitagora, Tismegistus şi Orfeu şi multe alte l ucrui strani i şi pentu toţi oamenii (cu excepţia unor bărbaţi drepţi , aleşi şi desăvârşiţi) nu doar necunoscute, dar şi nemaiauzite înainte de acea vremc"62 • Sintagma „bărbaţi drepţi , aleşi şi desăvârşiţi" nu este chiar suicientă pentru a şterge înţepătura provcată de „veche şi obscură", „stranie" şi „nu doar necunoscute, dar şi nemaiauzite" . Desăvârşirea celor aleşi, în plus, rezidă în cul tura l or, nu în lucruri le stranii e care le şti u, dar despre care nu e spune că le aprobă. În Utopia, rel igia băşti naşă incl ude venerarea Soarelui, a Lun ii şi a pl anetelor şi chiar şi unor oameni vituoşi sau faimoşi ai Antichităţi i . Totuşi, în rânduile majorităţii cetăţenilor şi a l e celor mai precauţi, veneraţia este acordată unui zeu unic, al căui nume nu se cunoaşte, dar care este eten, i mens, inexplicabil, deoarece se ală în afara cuprindeii intelectului omenesc şi răspândit în tot universul nu prin mări me, ci prin bunătate (virtute) 63 • Acest si stem mai bun, chiar dacă nu este poate incompatibil cu hermetismul, nu depinde în mod ev ident de el. De asemenea, i se aduc l aude cam puţine atunc i când utopieni i se aracl imediat dispuşi nu să îl extindă, ci să îl abandoneze în momentul în care Hythloday şi însoţitorii săi le explică dctri na creşti nă. Desigur, creştinismul era „apropiat de cea mai putenică sectă a l or" , dar povestitoul Hythloday acorda o mare i mpotanţă şi faptului că printre primii creşti ni, ca şi în prezent printre cei

mai autentic i (g'nanissimos ). ideile erau comune.4 Mai mult, numele dat în

HERMES TJSM EGISTUS

limba utopică zeului incognoscibil era Mythra65 , o alegere care sugerează mai degrabă infl uenţa ersană decât cea egipteană. Deşi se pot născoci argumente în favoarea hermetismului lui Morus printr-o manipulare ingenioasă a unor asemenea detali i , o concl uzie mai sănătoasă ar i aceea că religia din Utopia, despre care nu trebuie să uităm că nu a fost revelată de Nov; divină, şi pare a nu i avut profeţi , este „naturală" într-o manieră străină hermetismului. Cu mult mai convingătoare în ceea ce piveşte infl uenţa hermetică decât mari le canti tăţi din astfel de dovezi derizoii este o recunoaştere explicită uni că, ca aceea aparţinându-i l ui George Puttenham, potivit căreia Tismegistus este „cel mai sfânt dintre preoi şi proeţi".6 Aici nu poate i vorba de nici o îndoială: Puttenham oricre ar i fost partea de texte hermetice e care o cunoştea, Puttenham o considera demnă de admiraie. În cazul lui unei persoane ca Richard Hooker, care a scris spre sfârşitul secolului, con tactul cu Hermetica este i ncontestabil, dar nu se încearc ă propagarea în oră a înţelec iunii egiptene. Deşi The aws of the Ecclesiastical Poliy (egile organizării ecleziastice) (Cările I-IV tipărite în 1 593 ; V, 1 597; VI şi III, 1 48; VII, 1 62; dr Hoker a murit în 1 00) citeză în md eetat ragmentele hemetice, citatele apar de obicei în notele de subsol şi n icidată nu constituie dovezi oate impotante. e exemplu, razei „Propriul apostol al lui Hristos a ost scotit nebun: din totdeauna judecata lumii i-a condamnat pe cei mai buni ca şi cum ar i ost ieşiţi din minţi" i se adaugă o glosa unui pasaj din CH XV care înseamnă în engleză „Cei care posedă cunoaşterea nu îi mul ţumesc pe cei mulţi, iar cei mulţi e aceştia, ci par a delira şi a provoca râsul."67 La fel, în spiji nul afirmaţiei că suletul omului are „capacitatea de a aj unge mai presus de lucrurile sensibile" se duce un fragment din CH X, 25 , care încee „Omul se înalţă către cer şi îl măsoară"68 ; iar expresiei „cât timp stăm în lume, suntem supuşi unor di verse imerfecţiuni" i se ataşează o notă de subsol conţinând un extras mai degrabă contaminat din CH VI, 3-4, care încee cu „Doar numele binelui exi stă printre oameni, Asclepius, iar fapa, nicăieri"69 • Din când în când, ca în I, v, 3, lui Tri smegistus i se acordă cinstea de a i mutat în textul propri u-zi s: „Chiar şi printre păgân i , cei înţelepţi şi înv ăţaţi au admis câte o Pi mă Cauză, de care a depi ns de la început fiina tuturor lucurilor. Iar ei nu au vorbi despre acea cauză altfel decât despre un Agent. . . Atât a admis şi Mercuri us Tris megistus, (Demiurgul a făcut întreaga lume nu cu mâinile, ci prin cuvânt ).70 Acelaşi lucu se întâmplă şi în câteva alte locuri . De ·exemplu, după ce este pomenită încl inaţia lui Platon de a „provoca în oameni iubirea de înţelepciune, „

284

ŞTIINŢELE OCU LTE ALE R ENAŞTERII

arătând cât de mult sunt astfel în ălţaţi cei înţelepţi deasupra celorlalţi", este citat

Trismegistus în legătură cu vituţile unui sulet drept: „ , Asfel de spirite' (spune el ) , nu se satură niciodată să laude ş i să vorbească d e bine toţi oamen i i , s ă facă bine tuturor prin vorbă şi faptă, deoarece ei vor să înveţe să urmeze mdelul Tatălui spiritelor."71 Mai apoi Hoker recurge la ideea de origine platonici ană că „ ,

majoitatea oamenilor buni

noastră dovedeşte

au o parte de ău, ir cei ri ceva bun în ei ' . Exeie nţa

aceste aori s me ale lui Mercurius Tri smegistus a i oarte

adevărate"; şi se reetă fragmentul pe care l-am declarat mai sus contami nat, (deoarece te xtul

lui Hooker diferă de al nostu, mai demn de încredere).72 În

sfârşit, o expresie din

finalul lui Asclepius, pura et sine animalibus coenam, este

„Când oamenii posteau, acest lucru n u se întâmpla î n tr u n singur fel", abstinenţa iind uneoi completă, i ar

citată într-o notă ataşată explicaţiei potri v i t căreia -

al teori se lectiv ă.73 posibilă la

În rest, nu am reuşit să găsesc decât o singură altă aluzie

Hemetica în cele opt căţi, subiectul fiind constituit de această dat de

veneraţia acordată de

păgâni, ca dii inferi, îngeri l or căzuţi care s-au răspând i t în

pământ şi apă74 • Dar o astfel de veneraţie era mai puţin încurajată de dctrina teologică hermetică decât - de exemplu - de practic ile oficiale din Grec i a şi aer,

Roma, astfel

încât acestui pasaj n u trebuie considerat impotant. a fost inl uenţat de

Se poate spune, pe baza acestor date, că Hooker hermeti sm?

Da, în sensul că e l a c itit cu siguranţă, cu o oarecare atenţie, Corpus

Hermeticum şi Asclepius. N u, dacă pri n termenul „hrmeti s m" înţelegem

ideii că doctinele erau cvasi-revelate şi în general adevărate. Hoker a uti lizat extrase din tetele hemetice, acolo unde ele i-au fost de folos, cam în acelaşi fel în care un cercetător mdem ar cita fragmente paral ele din l i teraturi diferite pentu a dovedi că o idee sau o atitudine este larg rspândită. El nu acceptarea

atribuie nicăieri c i tatelor respec tive pri ori tate cogniti vă sau o i mportanţă intelectuală ori

spirituală decisi vă. Fără îndoială, s-a bucurat să găsească în

Hemetica indicii ale credinţelor creştine propi u-zise; i ar faţă de întregul corp de scrieri ar

i putut nutri un anume respect, de felul celui sim�t de un modem

entru di aloguile morale ale

lui Platon. Era bine să le ai ; raţionamentul l or era

interesant şi uneori grăitor; spiritul lor era uneori nobi l ; iar pentru epoca şi med i u l lor păgân , erau chiar re marca b i l e . adevăratu l ui minore

Totuşi, ele nu av eau aprobarea

Dumnezeu, iar autoritatea lor nu era egală nici măcar a părţilor

din Scripturi. Se poate admite cel mult că ne putem aştepta ca Hemetica

să i av ut o

impotanţă ceva mai mare pentu cititoii lui Hooker decât le-ar acorda

HEMES TRI SMEGISTUS

285

astăzi publ icul cultivat. Dar acceptarea acestei idei ar presupune existenţa unui hemetism diuz, chi r dacă limitat, în climatul intelectual dat . Până în anii 1 5 90, puritanismul căpătase vigoare în A nglia, iar deoarece efectele sale erau putenice chiar şi asupra celor care nu erau puritan i, impul sul către si ncretismul în teologie era slab. O religie protestantă care în materie de credinţă şi morală nu recunoaşte altă călăuză decât Biblia este în mod necesar bănuitoare faţă de ideile provenite din alte surse. Din contră, catolicismul roman preţuise întotdeauna tradiţia orală, care varia în funcţie de lc, iar stuctura sa organizaţională, ca şi aceea a maşinăriei administrative imeiale după care fusese mdelat, deşi capabilă de a arăta severitate, tindea de obicei să tolereze diferenţele culturale. Odată ce Reforma a început cu adevărat, genul de hermetism pe care l-am observat în Italia a devenit oriunde di ficil de păstrat, iar în Anglia el era practic imposibil . Doar de la englezi anomai de excentrici, ca Thomas Vaughan sau Robert Fludd, ne putem aştepta să i cultivat un entuziasm pentru misterele egiptene la fel de mare ca acela remarcat la tânărul Pico şi la Lazarell i . Interpretarea este bi neînţeles adesea difici lă, căci inluenţa poate i deghizată. Un poet platonizant, ca Spenser, putea să incl udă elemente de hermetism împreună cu multe altele preluate de la Ficino şi de la şcoala acestuia, iar o minte curioasă şi vastă ca aceea a lui Kenelm Digby - catolic - putea să se afunde rapid în Hermetica şi să reacţioneze cu putere înai nte de a trece la un alt obiect de interes. Problema lui Spenser este totuşi mult prea complicată pentu a ne ocupa de ea aici, de vreme ce în transfomări le poetice şi mai ales alegoice ideile hemetice se recunosc oate greu. La cererea unui prieten, Digby a compus el însuşi o scrisoare (publicată în 1 43), intitulată „Obsevations on the 22. Stanza in the 9th Canto of the 2nd Bok of Sensers Faery Quecn" („Observaţii asupra strofei 22 din Cântul al nouălea al Căţii a doua din Crăiasa ânelor a lui Senser'')75 , în care a vut să demonstreze că se putea arăta dintr-o singură strofă că Spenser „era un cunoscător adevărat al ştiinţelor matematice, filozofiei şi al divini tăţi i"76 • Demonstraţia, lipsită de relevanţă într-o discuţie pe tema hemetismului teologic, se cupă în cea mai mare parte de simbolismul geometric; iar un al set de „Observaţii" ale lui Digsby, de această daă despre Religio Medici a lui Sir Thomas Browne, face referire la Trisrnegistus şi la „filozoii _ hermetici", fără a dovedi o cunoaştere detaliată a nici unuia dintre aceştia.77 Un special ist în toate domeni ile Antichităţii ca Robert Burton sau cineva care, ca şi Browne, e lngă a fi citit aproape tot, era indecis între empirism şi misticism, ne vor răsplăti atenţia mai bine decât figurile maginale precum Digsby şi S penser.

286

ŞTI I N Ţ E L E C U LTE A L E REN AŞTERII

Anatomia melancoliei a lui Burton ( 1 62 1 , 1 624, 1 628, 1 632, 1 638 şi 1 65 1 , cu exti nderi constante ; alte ediţii în 1 660 şi 1 667) menţionează nu mai puţin de treisprezece oi numele de Hermes sau Trismegistus; şi în plus există şi reerinţe ocazionale la Ficino, Pico, Paracelsus, Campanella şi alţii, asciaţi cumva cu hermetismul. Uneori se face o aluzie indirectă, ca atunci când Buton observă că „regii Egiptului erau Preoţi din vechi me, ale şi şi de atunci Idem rex hominum Phoebique sacerdos: dar acele vremuri eroice au trec ut:"78 B urton pare să accepte, cel puţin provizoriu, presupusa istoie a înţeleciunii hemetice. Fici no, -

printre alţi i, „pare să susţină" opi nia că spiritele sunt la fel de n umeroase ca şi stelele, cel mai probabil împumutând această concepţie de la Platon, care, cu autoitatea lui Socrate, „a dat nouă feluri ale lor", Scrate l uându-i, la rândul său, de la Pitagora, iar el de Ia Trismegistus, el de la oroastru."79 Un fragment precedent dă naştere la aceleaşi presupuneri.80 Multe dintre spirite sunt însă di avoli , iar unii dintre aceştia, alăm de la Tertullian, i uesc sacri iciile, „aşa cum mărturiseşte Trismegistus în al său Asclepius, iar el însuşi îi putea ace să intre în i magi nile lor pin descântece magice."81 Pasajele citate sunt tipice. Hermes este uti lizat ca orice alt autor şi nu i se

acordă nici o preeminenţă secială, nu este introdus în md tri umfător entu a rezolva disputele sau entru a discredita autorii care nu av useseră o sursă divină. Ca şi Averres (un arab) şi Ofeu (un teolog încă şi mai obscur decât el), Hemes a răspuns afi rmativ la întrebarea „Are l umea sulet? (A n terra sit animata ?)"8 2 • Împreună cu M usaeus, Orfeu din nou, Pindar, Pherec ydes S yrius, Epictet, cldeenii şi duizii brianici, el airma că sufleul este nemuritor.83 Această aimaţie este citată o a doua oară, cu o mică schimbare, în lista autoităţilor şi cu o rezevă sugerată: „acel sirian Pherecydes, Pitagora Maestrul său (adică Maestul lui Pitagora) au vorbit pentu prima oară la Răsărit printre păgâni despre nemuirea suletul ui, aşa cum a făcut Trismegistus în Egipt, cu mulţi zei falşi"4 • Fi ind păgân, Tis megistus nu este mereu demn de încredere. El ar putea merita o anumită admiraţie l i m i tată: „Fi lozofii, Socrate, Pl aton, Ploti n , Pitagora, Trismegistus, Seneca, Epictet, acei magi şi druizi &te. au mers cât de departe au putut în lumina naturii ."85 Ilumi narea secială este negată în mod expl icit, iar Hermes este un ilozof pintre alţi i. În alte pări se întâmpl ă acel aşi lucru. În De

subtilitate, ni se spune, Cardan „aduce multe dovezi din Ars notoria şi lucrări le decăzute ale lui Solomon, bătrânul Hcm1es, Artesius, Costaben Luca, Picatri x &te ." că se ot efectua vindecări cu aj utorul daemonilor şi al farmecelor. Cu toate acestea, Buton se situeză cu fermitate împoti va magiei: „De ce trebuie să

HERMES T R I S M EGISTUS

287

căutăm mai degrabă l a e i decât la Hristos însuşi, de vreme ce e l n e cheamă cu atâa bunătate la el, Veniţi la mine toţi care sunteţi îmovăraţi şi Eu vă voi uşura?"86 Nici una dintre restul al uziilo87 nu mdiică implicaţi ile acestor pasaje. Într-o manieră oarte semănătore celei a lui Hoker, Burton cunoaşte Hennetica, le consideră interesante şi cazional le citează, dar ele sau pretinsa lor vechi me nu îi stânesc respectul . Le tratează, de fapt, ca pe oricare alt text antic sau modem care, luate i zol ate, dovedesc puţine sau nimic, dar care ar putea deveni impresionante dacă r coincide între ele. Chiar şi aşa, nu este întotdeauna necesar să le acceptăm, ceea ce pare să se apropie de semper et ubique trebuind să ie respins dacă întră în conlict cu adevăruile creşti ne. Ati tudinea lui Sir Thomas Browne este mai complexă. Pe de o parte, orice student l a Litere cunoaşte interesul lui Browne pentu o O altitudo. „Acolo unde nu îmi ot mulţumi raţiunea, îmi place să îmi împac închipuirea"; sau ,,Acolo unde întunericul este prea adânc entru Raţiunea noastră, e bine ă ne mulţumim cu o descriere, perirază sau schiţare; căci învăţându-ne Raţiunea cât de puţin este în stare de a dezvăl ui efectele evidente şi vizi bile ale N aturi i, ea dev ine mai umilă şi mai supusă subtilităţi lor Credinţei; şi astfel îmi obişnuiesc Raţiunea sălbatică şi nedomesticită să se plece la chemarea Credinţei:"88 Această temă este reluaă de mai multe ori . „Am admirat adesea căile mistice ale lui Piagora şi magia secretă a numerelor. . . . .

Şcolile rigide n u vor reuşi niciodată s ă mă

îndepăteze, bătându-şi jc, de i l ozofia l ui Hemes, care spune că această lume vizibilă este doar o imagine a celei invizibile."89 Din nou : „ac um, e lângă aceste

spirite particulare şi divizate, ar mai putea să exi ste (eu ar trebui să şti u) un Spi ri t uni versal ş i comun a l întregii lumi. Aceasta era părerea l u i Platon ş i mai este încă cea a i l ozoilor hermetici."0 Şi în că o dată: „Cât despre spiri te, s unt atât de departe de a le nega exi stenţa, că aş putea crede cu uş urinţă că nu doar ţările întregi , ci şi ersoane particulare au îngerii lor tutelai şi pzitori. Aceasta nu este o părere nouă venită de la B iserica Romei, ci una veche, a lui Pitagora şi a lui Platon."91 - şi, ar mai i putut adăuga, a lui Hemes. În sfârşit, vorbind despre „obscuriate" în pimele capitole ale Genezei, el declară: ,,acele inteprei alegoice sunt şi ele probabile, iar poate metoda mistică a lui Moise s-a copt în şcol ile

hierogliice ale egiptenilor.''92 Până acum, s-ar părea că În Browne avem un adept

autentic al teologiei egiptene.

Aceasă concluzie ar i prematură, căci în alte texte decât Religio Medici interesul entru lucruri le incomprehensibile este redus la tăcere sau absent. Cel care a scis Religia a scris şi şi Pseudodoxia epidemica, sau Erori ale vulg ului,

288

ŞTIINŢELE OCULTE A L E RENAŞTERII

iar din aceasa se omează o i magine destul de dieită. Este imaginea filozofului neobosit ale cărui dăi sunt pline de mostre e care a făcut experimente: un escăruş atânând de cic. un ou susendat în apă, mormolci de broască ala� în stadii di eite de dezvoltare. bucăţi de bal enă urât mirositoare eşuate pe plajă cu puţin timp în umă, păsări cu eregatele disecate în căutarea epiglotei; organe, medicamente, acizi, substanţe metalice, o dezordine care trebuie să o i iritat şi e cca mai i nd ulgentă soţie şi c are îngrădea spaţiul de j oacă în casă a celor doisprezece copii ai cupl ului. Browne este la fel de mult omul sceptic de ştiinţă, cât este şi contemplatorul ininitului, şi bântuie la el de gi gantic în cele cinci volume de Opere. Browne pare s ă fi preţuit până la sfârşitul zilelor sale defi niţia hemetică a lui Dumnezeu (care nu apare în Hemetica, dar a ost identi icată de cercetătorii mdeni într-o Liber XI. philosophorum de secol doisprezece)93 , „Dumnezeu este un cerc cu centul peste tot şi cu circumerinţa nicăieri". Nu se satură niciodată să facă aluzie la această propoziţie: în Morala creştină4 , în

Grădina Lui Cyrus95 , în Religia Medici% , în Pseudodoxia epidemica97 şi poate şi în alte păţi. Aceste ume ale resectului pentru ,,Hemes" nu îi surprind decât e cei ce consideră că ştiinţa empirică este absolut incompati bilă cu credinţa într-un Dumnezeu în acelaşi timp transcendent şi imanent. Cu toate acestea, în general Browne este anti-hemetic într-o măsură mai degrabă remarcabi lă. În el nu vom găsi mai mult decât în B uton un discipol ce îşi simte suletul plin şi chii scăpărând scântei la cea mai mică amintire a teologul ui egiptean M otivul este acela că, în ciuda interesului entru conceptele abstruse şi calculele fantastice, care l-au deteminat (de exempl u) ă mediteze despre „căi le

miti ce ale lui Pitagora şi magia secretă a numerelor"98 , să scie o întreagă carte

despre dispunerea a cinci obiecte în ormă de pătrat, cu al cinci lea în centru, să speculeze pe marginea ideii că Adam ar fi putut cu uşuinţă ă se căsătorească

cu o descendentă de a noua generaţie fără a călca interdicţia celor şapte grade de

consangvinitate, şi să socotească populaţia posibilă a pământului la j umătatea erioadei dintre Creaţie şi Potop la 1 .374.368.420 de oameni9 , temperamentul lui

Browne era pronunţat sceptic. Puţini autoi. în aară de Bacon, în timpul renaşterii englezeşti, declanşează un atac mai putenic şi mai eficient asupra presupoziţiei generale potrivit căreia înţelepci unea modenă este suerioară celei modeme. „Duşmanul cel mai de moarte al Cunoaşteri i", a declarat el nimicitor în

Pseudodoxia epidemica. „şi cea care a dăunat cel mai mult adevărul ui, este adeziunea peremptorie faţă de A utoritate şi mai ales întemeierea convi ngerilor noastre e di ctatele Antich ităţi i." Acesta este un l ucru rău, deoarece „Astfel

H ERM ES TRISMEGI STUS

289

oamenii îşi împing propriul ti mp în robie, e care nu ar trebui să o sufere isteţimea nici unei epci şi e care într-adevăr nici una nu a impus-o vredată . . . . ". Trecutul a ost cândva prezent, adică „aşa este propia noastră [epcă) în această clipă şi

aşa suntem noi înşine entru cei care vor veni, cum sunt ei entu noi acum". Nu este vorba de nimic mai mult decât de „închipuii le multor caete de a lăuda zi lele strămoşilor lor şi de a stiga împotiva răutăţii impuri l or prezente". Mături ile anticilor n u sunt întotdeauna demne de încredere. Multe airmaţii sunt temerate prin aiunt, fe rrunt, fortasse („se spune", „se povesteşte" , „poate"). S unt descoperiţi mul� autoi „crezând pe cuvânt cele mai multe lucruri e care le-au transmis şi ale căror vol ume sunt simple colecţi i" - de exempl u, Pliniu, Aelian,

Athenaeus. Trebuie să ne amintim „irea fabuloasă" a vremuri lor trecute, când oamenii erau creduJ i. Multe din lucuile găsite în textele vechi sunt „dor obişnuite şi nu egalează propriile noastre concepţi i" sau sunt atât de ev idente, încât „nu ex istă vreun ascultător raţional care să nu ie de acord şi ără ele". În sfârşit, ,,În timp ce ne alăturăm A ntichită� i cu atâta credinţă în privi nţa anumitor lucruri, nu ne gândim că i-am părăsit în pi vina altora", ca, de pildă, a cunoştinţelor despre mişcările celei de a opta sfere, despre regi unea toridă (e care anticii o credeau nelcuibil ă) şi a antipozilor (despre care ei declarau că nu există) 10 • Chiar dacă şi Browne simţea nevoia congenitală de a suspina de emoţie când ţinea în mână un text antic, el a reuşit să o stăpânească. Trismegistus nu este scutit de asemenea citici. „Ca Soarele, Luna şi Stelele să ie ăptui vii, înzestrate cu suflet şi viaţă, pare o greşeală nevinovată şi o abatere fără umăi de la adevăr� dat prin acestea [Diavolul] a dovedit idolatria şi a aj utat să ie îmbră�şată mai plauzibil." 1 0 1 Credinţa hemetică în univesul animat este astfel negată apăsat. Egipteni i , remarcă Browne în altă pate, erau „mari admiratori ai câi nilor e pământ şi în rai" şi l-au venerat e Anubis sau Mercurius, „Scribul lui Satun şi Setnicul lui Osyrus, mare inventator al riturile lor religioase

şi aducător de bine în Egipt'', care a ost „tradus" ca Si rius, steaua-câine. 1 02

Tonul este aici ace l a al colecţionaru l u i de inormaţii bi zare, n u ace la al propagandistului; a cărturarului, nu al convertitul ui. „S ă ne începem sau să ne continuăm l ucrările ca şi Trismegistus ce] din vechime, Venm, certe verum,

atque verissimum est, ar suna arogant în urechile de azi, în această epocă cercetătoare strictă, în care, în cea mai mre parte, Probabil şi Poate nu ar sluji la îmb l â n z i re a s p i ri te l or a d v e rsari lor s e v eri . " 1 03 D e ş i e s te vorba a i c i d e pseudo-hemetica Tabula Smaragdina, acest gen d e sceptici sm este tipic pentru uJtima prte a oerelor lui B rowne .

290

ŞTIINŢELE OC U LT E A L E R ENAŞTE R I I

A r i cu sigurană greşit ă se presupună c ă retragerea acordului echivalează

în md necesar cu dispreţul . „Egiptul însuşi a devenit acum ţinutul uităi i. Vechile

lui maniere sunt moarte, iar gloia lui a dispărut ca o fantasmă . . . . Nu mai piveşte spre ceuri, astronomia lui a murit, i ar cunoaşterea are alte cicluri."14 După cât se pare, cândva Egiptul fusese, la modul comparativ, dacă nu absol ut, manierat. glor ios şi înţelept în ceea ce privea cunoaşterea stelelor, i ar contrastul dintre prezentul şi trecutul lui provoacă o uşoară nostalgie. Cu toate acestea, Browne

nu este un henetist mai mult decât este Hooker. Şi el cunoştea câte ceva din

Hermetica, deş i , în mod s urpri nzător, pentru el autorul Corpus-ului şi al Asclepius-ului este de asemenea alchimist şi astrolog'°5 şi găseşte dcumentele interesante. Nu arată însă nici o încli naţie de a considera pretinsa antichitate a A thanasius Kircher, Oedipus Aeyptiacus, rontispici u .

vo i . I ( Roma :

Vitalis Mascardi, 1 6 52),

Egiptul c a sursa întregii înţe l epc i u ni : Oedip găs i nd răspuns ghicitorii S i nxului. Pimele trei cărţi ale acesui volum se ocupă de geo gra i a, po l i t i ca şi te ogo ni a sau arhitectura zeilor" din Egipt. (Hemes Tr i sm eg i stus nu este po men it nicăiei.) Cărţile umătoare au de a face cu evreii, indienii, chinezi i , japonez i i , tătari i , m ong o li i şi pop oarel e din Lumea Nouă, prin tre care „urme cl are a l e „

superstiţiilor egiptene

'

se araă cititoului" Pr i m i ) . Pe s c urt, Kirchner răs pândea credinţele egiptene. Pc p l a ca r e p r o d u s ă mai s u s , c art ea