35 0 362KB
Scheletul trunchiului este format de coloana vertebrală, columna vertebralis, şi cutia toracică, compages thoracis, thorax. Coloana vertebrală la adult este constituită din 24 vertebre libere – 7 cervicale, 12 – toracale, 5 – lombare, sacrul format din 5 vertebre sacrale concrescute şi coccisul format din 2 - 4 vertebre coccigiene, la fel concrescute. La nou-născut coloana vertebrală este formată din 33 vertebre separate. Cutia toracică este alcătuită din 12 perechi de coaste articulate cu vertebrele toracale şi de stern. Coloana vertebrală Coloana vertebrală este o parte componentă a scheletului axial al corpului. Prezintă o structură heterogenă complexă rezultată din succesiunea alternantă a vertebrelor şi discurilor intervertebrale. De ea sunt legate toate celelalte segmente ale trunchiului (toracele şi bazinul), precum şi craniul, membrele superioare şi inferioare. Ea protejează sistemele de comunicare ale organismului şi face posibilă atât mobilitatea,cât şi stabilitatea corpului. Este unica formaţiune de integrare a sistemului osos, muscular şi nervos. Conform sintezei statistice prezentată de Reinberg, coloana vertebrală reprezintă un segment complex de o mare importanţă funcţională, constituit din 33 – 34 piese osoase, 344 de suprafeţe articulare, 24 discuri intervertebrale, 365 ligamente şi 730 puncte de origine şi inserţie ale fasciculelor musculare. Structura multisegmentară a coloanei vertebrale este determinată de funcţiile statice şi dinamice complexe pe care le îndeplineşte, rezistenţa faţă de forţele de gravitaţie şi inerţie, diversitatea mişcărilor, distribuirea segmentară a nervilor spinali, susţinerea capului. Vertebrele sunt dispuse în patru regiuni topografice: cervicală, toracală, lombară şi sacrococcigiană, constituite din vertebre regionale cu anumite proprietăţi morfologice, corespunzătoare fiecărei regiuni (fig.15). La nivelul fiecărei regiuni vertebrele sunt adaptate condiţiilor dinamice specifice. Modificări substanţiale au suferit primele două ver tebre cervicale, ca urmare a rolului lor în realizarea mobilităţii capului. Vertebrele aflate între două regiuni întrunesc în structura lor caracterele ambelor regiuni între care se găsesc, fiind numite vertebre de tranziţie. Suprafeţele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră la alta, în funcţie de solicitarea la care sunt supuse. În regiunea cervicală şi lombară diametrul transversal al corpurilor vertebrale este mai mare decât cel antero-posterior, ceea ce explică posibilităţile mai mari ale acestor regiuni de a realiza mişcări de flexie şi extensie. În regiunea toracală predomină diametrul antero-posterior. Aceste particularităţi ale vertebrelor prezintă o reflectare a poziţiei şi oscilaţiei proiecţiei centrului de greutate în condiţiile statice şi dinamice obişnuite.
Fig. 15. Coloana vertebrală. A – aspect anterior; B – aspect posterior; C – aspect lateral. Segmentele: I – cervical; II – toracal; III – lombar; IV –sacral; V – coccigian. 1,3 – lordozele cervicală şi lombară; 2,4 – cifozele toracală şi sacrală;5 – promontorium. Vertebrele, care şi-au păstrat independenţa şi mobilitatea (cervicale, toracale şi lombare), se numesc vertebre adevărate. Cele sacrale şi coccigiene, fiind sudate între ele, alcătuiesc două formaţiuni osoase – sacrul şi coccisul, şi sunt numite vertebre false . La vertebrele adevărate deosebim:
caractere morfologice generale – constituite după un tip comun; caractere regionale – determinate de diferenţe funcţionale şi raporturi anatomice specifice; caractere speciale – vertebrele aceleiaşi regiuni posedă particularităţi anatomice distinctive.
Caracterele generale . Vertebra (vertebra) este constituită din două părţi principale (fig. 16):
Fig. 16. Vertebră toracală. A – aspect lateral: 1 – corpus vertebrae; 2 – fovea costalis superior; 3 – incisura vertebralis superior; 4 – processus articularis superior; 5 – processus transversus; 6 – processus spinosus; 7 – processus articularis inferior; 8 – incisura vertebralis inferior; 9 – fovea costalis inferior. B – aspect superior: 1 – arcus vertebrae; 2 – processus transversus; 3 – for. vertebrale; 4 – processus articularis superior; 5 – fovea costalis transversalis; 6 – processus spinosus. a) anterioară, numită corp (corpus vertebrae), de formă cilindrică cu două feţe – superioară şi inferioară, prin care vertebrele vin în contact una cu alta prin intermediul unui disc intervertebral. Cele două suprafeţe prezintă central o zonă spongioasă, punctul slab al vertebrei, unde se poate produce hernierea intraspongioasă a nucleului pulpos; b) posterioară, reprezentată de arcul vertebrei (arcus vertebrae), de pe care se desprindapofizele articulare superioare şiinferioare pare (processus articulares superiores et inferiores) şi apofiza spinoasă (processus spinosus). Legătura arcului cu corpul vertebral are loc prin intermediul a doi pediculi (pedunculi arcus vertebrae), care delimitează orificiul vertebral (foramen vertebrale). Prin însumarea tuturor orificiilor vertebrale se constituie canalul vertebral (canalis vertebralis) ce adăposteşte măduva spinării acoperită de meninge. Diametrele canalului vertebral sunt în raport direct cu gradul de mobilitate al coloanei, fiind maxime la nivelul regiunii cervicale şi lombare. Marginile pediculilor atât cranial pe cât şi caudal poartă incizuri vertebrale superioare şi inferioare ( incisurae vertebrales superiores et inferiores). Incizurile inferioare sunt mai pronunţate ca cele superioare. La unirea vertebrelor acestea delimitează orificiile intervertebrale ( foramina intervertebralia), prin care
trec nervii spinali şi vasele sangvine. De-a lungul coloanei vertebrale deosebim 25 perechi de orificii intervertebrale: 8 cervicale, 12 toracale şi 5 lombare. În regiunea cervicală şi lombară ele au o lungime de 1,5 – 2 cm, fapt ce ne determină să le numim tunele sau canale intervertebrale. Particularităţile morfologice ale vertebrelor regionale Vertebrele cervicale (vertebrae cervicales) (fig. 17) susţin şi asigură mobilitatea capului, contribuind la formarea canalului arterei vertebrale (sursa principală în vascularizarea encefalului). În comparaţie cu vertebrele altor regiuni, corpul lor este de dimensiuni mai mici, are formă prismatic-patrulateră, cu diametrul transversal mai mare decât cel sagital. Pe faţa cranială a corpului vertebral, lângă marginile laterale, se găsesc două apofize semilunare sau unciforme ( processus uncinatus), cu o dispoziţie sagitală, iar pe faţa caudală, lângă marginile anterioară şi posterioară, apofizele unciforme inferioare, aşezate în plan frontal. Între ele se găsesc două depresiuni laterale, îndreptate în sens sagital pentru articularea cu apofizele unciforme ale vertebrei subiacente. În normă apofizele unciforme sunt puţin înclinate spre interior. În caz de artroză deformantă, suprafaţa externă a acestor apofize se înclină spre exterior, ceea ce poate conduce la compresiunea arterei vertebrale pe sectorul aflat în afara orificiilor apofizelor transversale. O particularitate caracteristică pentru toate vertebrele cervicale este prezenţa unui orificiu la baza apofizelor transversale ( foramen processus transversus), formate datorită concreşterii apofizelor transversale cu rudimentele coastelor cervicale. La baza apofizelor transversale ale vertebrelor C2 – C7 se determină un orificiu suplimentar, depistat mai frecvent pe partea dreaptă. Pe suprafaţa superioară a apofizelor transversale se găseşte şanţul nervului spinal (sulcus nervi spinalis). Apofizele spinoase, cu excepţia vertebrelor VI şi VII, sunt scurte, bifurcate la capăt şi aşezate orizontal.
Fig. 17. Vertebră cervicală; aspect superior 1 – corpus vertebrae;2 – processus costalis; 3 – processus transversus; 4 – processus articularis superior; 5 – processus spinosus; 6 – foramen processus transversus; 7 – foramen vertebrale; 8 – sulcus nervi spinalis; 9 – processus unciformis. A pofizele transversale, unciforme, articulare şi pediculii vertebrali formează o unitate morfofuncţională complex unco-transversoarticular. Elementele componente ale acestui complex sunt mulate în jurul rădăcinilor nervilor cervicali, formând pentru aceasta un jgheab, numit jgheabul nervului spinal. Componentele acestui complex joacă un rol esenţial în asigurarea integrităţii conţinutului canalului intervertebral. În timpul unor mişcări cervicale ample, ele protejează elementele vasculare şi nervoase de elongaţii sau compresiuni. Primele două vertebre cervicale, datorită articulaţiei cu craniul, diferă ca formă şi structură de celelalte vertebre. Prima vertebră cervicală (fig. 18), atlasul ( atlas), nu are corp deoarece acesta s-a sudat cu a 2-a vertebră cervicală, formându-i apofiza odontoidă. Atlantul prezintă două mase laterale (massae laterales) unite prin două arcuri, anterior, mai scurt ( arcus anterior), şi posterior mai întins (arcus posterior ). Aceste formaţiuni delimitează orificiul vertebral de diametru mare, la care se pot evidenţia două porţiuni: una ventrală, mai îngustă, pentru apofiza odontoidă şi o porţiune dorsală, care adăposteşte segmentul superior al măduvei spinării.
Fig. 18 . Vertebra I-a cervicală – atlasul; aspect superior: 1 – arcus anterior; 2 – massa lateralis; 3 – processus costalis; 4 – for. processus transversus; 5 – processus transversus; 6 – sul. a. vertebralis; 7 – arcus posterior; 8 – tuberculum posterius; 9 – fovea articularis superior; 10 – tuberculum anterius. Cele două mase laterale prezintă pe faţa lor cranială şi caudală câte o suprafaţă articulară – facies articulares superiores et inferiores. Cele superioare sunt concave şi articulează cu condilii occipitali, iar cele inferioare sunt plate şi articulează cu axisul. Lateral fiecare masă laterală se continuă cu apofize transversale, baza cărora este străbătută de un orificiu – foramen transversus, prin care trece artera vertebrală. Aceasta lasă o urmă sub forma unui şanţ pe faţa superioară a arcului dorsal, posterior de masele laterale, numitşanţul arterei vertebrale ( sulcus arteriae vertebralis). Pe faţa anterioară a arcului anterior se află tuberculul anterior (tuberculum anterius), iar pe faţa posterioară fosa articulară pentru articulaţia cu apofiza odontoidă a axisului. Vertebra a II-a cervicală (fig. 19), axis (axis), prezintă pe faţa superioară a corpului apofiza odontoidă sau dintele axisului (dens axis). Pe dinte se află câte o faţă articulară anterioară (facies articularis anterior) pentru atlas şi posterioară (facies articularis posterior) pentru ligamentul transvers al atlantului. La această vertebră lipsesc apofizele articulare superioare.
Fig. 19 . Vertebra a II-a cervicală – axisul; aspect lateral:
1 – facies articularis superior; 2 – processus transversus; 3 – for. Processus transversus; 4 – processus spinosus; 5 – dens. Pe faţa superioară a corpului, lateral de dinte, se află feţele articulare superioare pentru articularea cu masele laterale ale atlantului. Vertebra a VII-a cervicală, fiind vertebră de tranziţie, se caracterizează prin lungimea apofizei spinoase, îngroşate la capăt. Această vertebră se numeşte proeminentă (vertebra prominens), vârful apofizei spinoase proemină şi uşor poate fi palpat pe viu. Vertebrele toracale , vertebrae toracicae, prezintă unele particularităţi determinate de participarea lor la formarea toracelui şi asigurarea acestuia cu proprietăţi biomecanice specifice, dependente de activitatea viscerelor acestei cavităţi. Corpul vertebrei toracale este aproape cilindric şi prezintă patru feţe articulare, câte două pe fiecare faţă postero-laterală – una superioară şi alta inferioară, pentru articularea cu capul coastei, numitefose costale superioare şi inferioare ( foveae costalis superiores et inferiores). Orificiul vertebral este relativ mic, apofizele spinoase sunt mai lungi, au o formă prismatic-triunghiulară, înclinate în sens inferior, limitând anumite mişcări. La nivelul vertebrelor 6 – 10, aceste apofize sunt aşezate aproape vertical şi se suprapun una peste alta, împiedicând extensia şi rotaţia coloanei vertebrale. Apexul apofizei spinoase în segmentul toracic corespunde corpului următoarei vertebre adiacente. Apofizele transversale sunt orientate lateral şi dorsal, prezentând pe partea ventrală a vârfului lor câte o suprafaţă articulară (fovea costalis processus transversus) pentru articularea cu tuberculul costal. Vertebrele de tranziţie Vertebra I-a toracică – corpul prezintă apofize unciforme, iar pe marginea superioară a corpului se găseşte câte o fosetă costală completă pentru capetele primei perechi de coaste şi semifosete pe marginea lui inferioară. Vertebra a X-a toracală prezintă câte o singură semifaţetă articulară pe marginea superioară a corpului. Vertebrele XI şi XII toracale seamănă mai mult cu vertebra lombară, corpul este mai voluminos, pe părţile laterale prezintă câte o singură faţetă articulară completă.
Fig. 20. Vertebră lombară: 1 – corpus vertebrae; 2 – processus costarius; 3 – processus articularis superior; 4 – processus spinosus; 5 – processus mamillaris; 6 – facies articularis inferior; 7 – incisura vertebralis superior; 8 – incisura vertebralis inferior. Vertebrele lombare, vertebrae lumbales (fig. 20), prezintă anumite particularităţi morfologice determinate de rolul funcţional pe care îl îndeplinesc:
corpul este voluminos, cu diametrul transversal mai mare decât cel ventro-dorsal; orificiul vertebral este mai larg decât cel al vertebrelor toracale şi are o formă triunghiulară; apofiza spinoasă de formă patrulateră; apofizele articulare sunt situate în plan sagital, unde la cele superioare suprafeţele sunt orientate medial, iar la cele inferioare lateral; pe apofiza articulară superioară se determină apofiza mamelară, processus mamillaris; pe faţa dorsală a apofizelor transversale se găseşte câte un tubercul, tuberculul accesor, tuberculum accessorius.
Sacrul , os sacrum (fig. 21), este un os rezultat din osificarea cartilajelor de articulaţie dintre cele cinci vertebre sacrale (vertebrae sacrales). Are o formă piramidală, la care distingem următoarele părţi: baza sacrului (basis ossis sacri), orientată în sus; apexul sacrului (apex sacri), orientat în jos şi anterior; faţa anterioară pelviană (facies pelvica); faţa dorsală (facies dorsalis); 2 părţi laterale ( pars lateralis). La baza sacrului se află apofizele articulare superioare şi câte o incizură vertebrală, care formează cu incizurile vertebrale inferioare ale vertebrei a V-a lombară câte în orificiu intervertebral. La unirea cu corpul ultimei vertebre lombare se formează unghiul sacro-lombar, numit promontoriu ( promontorium). Pe faţa pelviană se observă patru linii transversale, la extremitatea cărora se află orificiile sacrale pelviene ( foramina sacralia anteriora).
Pe faţa dorsală a sacrului se află cinci creste longitudinale: creasta sacrală mediană (crista sacralis mediana ), formată din concreşterea apofizelor spinoase; creasta sacrală medială (crista sacralis medialis ) rezultată din concreşterea apofizelor articulare. Se continuă cranial cu apofizele articulare superioare, iar inferior cu coarnele sacrale (cornua sacralia); lateral de această creastă se află orificiile sacrale posterioare (foramina sacralia posteriora);creasta sacrală laterală (crista sacralis lateralis), formată la concreşterea apofizelor transversale. Feţele laterale prezintă fiecare câte o suprafaţa articulară, numită faţă auriculară (facies auricularis), prin care se articulează cu coxalul. Alături de ea se aflatuberozitatea osului sacru ( tuberositas ossis sacri) pentru inserţia ligamentelor şi muşchilor. În interiorul osului se găseşte canalul sacral (canalis sacralis), care se termină prin hiatul sacral (hiatus sacralis), delimitat de coarnele sacrale. Coccisul (os coccygis) (fig. 21) ia naştere prin sudarea a 4 – 5 vertebre coccigiene (vertebrae coccygeae) şi are o formă triunghiulară cu baza orientată în sus iar vârful în jos. Pe faţa posterioară a corpului primei vertebre coccigiene observăm câte un corn coccigian (cornu coccygeum), care se articulează cu coarnele sacrale.
Fig. 21. Sacrul şi coccisul. A – aspect anterior: 1 – forr. sacralia pelvina; 2 – pars lateralis; 3 – rocessus articularis superior; 4 – basis ossis sacri; 5 – lineae transversae; 6 – apex ossis sacri; 7 – os coccygis. B – aspect posterior: 1 – forr. sacralia dorsalia; 2 – facies auricularis; 3 – crista sacralis intermedia; 4 – canalis sacralis; 5 – cornu coccygeum; 6 – cornu sacrale; 7 – crista sacralis mediana; 8 – facies dorsalis; 9 – crista sacralis lateralis; 10 – tuberositas sacralis. Cutia toracică
Toracele (thorax) Scheletul toracelui este format de 12 vertebre toracale, de 12 perechi de coaste şi de stern, situat ventral pe linia mediană. Sternul (sternum) este un os spongios lung constituit din trei părţi: superioară – manubriul; medie – corpul; inferioară – apendicele xifoid (fig. 22). Manubriul sternului (manubrium sterni) pe marginea sa superioară prezintă incizura jugulară (incisura jugularis), lateral de care se află incizura claviculară ( incisura clavicularis), pentru articulaţia cu clavicula. Sub ea se găseşte incizura costală (incisura costalis), pentru cartilajul primei coaste şi jumătate de incizură pentru cartilajul coastei a doua. La unirea manubriului cu corpul se formează unghiul sternului (angulus sterni).
Fig. 22. Sternul – aspect anterior: 1 – manumbrium sterni; 2 – corpus sterni; 3 – processus xiphoideus; 4 – incisura jugularis; 5 – incisura costalis I; 6 – incisura costalis II; 7 – angulus sterni; 8 – incisura costalis III-VII. Corpul sternului ( corpus sterni) pe faţa anterioară prezintă 3 – 4 linii transversale (locul de unire al sternebrelor); pe marginile corpului se observă incizuri costale (incisurae costales) pentru articularea cu cartilajul coastelor 2 – 7. Lamela dorsală a corpului sternal este mai puţin groasă decât cea ventrală, de ce trebuie ţinut cont fiindcă în caz de puncţie sternală a măduvei osoase roşii, ea poate fi uşor perforată. Apendicele xifoid (processus xiphoideus) are forme şi dimensiuni diferite. Coastele (costae)
Coastele (costae) sunt oase spongioase lungi, în număr de 12 perechi, la care deosebim: partea posterioară osoasă şi anterioară mai scurtă – cartilaginoasă (fig. 23). După modul de unire cu sternul, coastele se împart în: adevărate (costae verae), care prin părţile lor cartilaginoase se unesc nemijlocit cu sternul – primele şapte perechi (I – VII); coaste false (costae spuriae), perechile VIII – X, care se unesc cu cartilajul coastei a VII prin intermediul unei lamele cartilaginoase comune; coaste flotante ( costae fluctuantes), perechile XI şi XII, care se termină în muşchii peretelui abdominal.
Fig. 23. Coasta I-a dreaptă (A); coasta a V-a dreaptă (B) –aspect superior: 1 – caput costae; 2 – collum costae; 3 – tuberculum costae; 4 – corpus costae; 5 – angulus costae; 6 – tuberculum m. scaleni anterioris; 7 – sulcus v. subclaviae; 8 – sulcus a. subclaviae. Lungimea coastelor este variabilă, creşte până la perechea a şaptea şi apoi descreşte până la perechea a douăsprezecea. Coastele sunt alcătuite din corp şi două extremităţi – una posterioară şi alta anterioară. Corpul (corpus costae) prezintă două feţe – internă şi externă, şi două margini – superioară şi inferioară. De-a lungul marginii inferioare trece şanţul costal (sulcus costae) pentru fasciculul vasculonervos intercostal. Pe extremitatea posterioară distingem:
capul coastei (caput costae) prevăzut cu două suprafeţe articulare, facies articularis capitis costae, despărţite printr-o creastă, crista capitis costae, care se articulează cu feţele articulare de pe corpurile vertebrelor toracice; gâtul coastei (collum costae); la limita dintre col şi corp se află tuberculul coastei ( tuberculum costae), care prezintă pentru primele zece perechi de coaste o faţă articulară, facies articularis tuberculi costae, pentru apofiza transversală a vertebrelor toracale.
Posterior de tuberculul coastei urmează o curbură numită unghiul coastei, angulus costae.
Caracterele particulare ale unor coaste Coasta I-a este scurtă, are o poziţie orizontală, două feţe – superioară şi inferioară; două margini – medială şi laterală. Pe faţa superioară se aflătuberculul muşchiului scalen anterior ( tuberculum musculi scaleni anterioris ). Anterior de tubercul trece şanţul venei subclaviculare (sulcus venae subclaviae), iar posterior se observăşanţul arterei subclaviculare ( sulcus arteriae subclaviae). Tuberculul costal se află la nivelul unghiului costal, lipseşte creasta capului coastei. Coasta a doua, de asemenea, este scurtă. Pe faţa supero-laterală se aflătuberozitatea muşchiului dinţat anterior ( tuberositas musculi serati anterioris). Nu are şanţ costal. Coastele XI şi XII nu au tuberculi costali, iar capul nu are creastă, deoarece se articulează cu o fosă deplină pe corpul vertebrelor omonime.