Rezumat Teză Dragos ZAHARIA [PDF]

Zitiervorschau

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană ~Rezumatul tezei de doctorat~

Ideea realizării unei analize referitoare la politica externă a României a fost anterioară chiar debutului cercetării noastre doctorale, în anul 2009. Motivațiile pentru începerea unui astfel de demers au fost diverse, ocupând, în general două paliere. Pe cel dintâi palier, am situa nevoia de cunoaștere și înțelegere a evenimentelor istoriei recente a României și a explicării comportamentului internațional al acesteia. Transformările profunde petrecute în ultimul deceniu al secolului trecut – prăbușirea sistemului comunist în Europa de Est și consecințele acesteia; reconfigurarea instituțională a continentului european – aduceau România, precum și celelalte state ieșite de sub dominația comunistă, în situația de a se repoziționa în arena internațională, oferindu-le în același timp posibilitatea de a-și alege singure direcția de dezvoltare. Una din principalele pârghii pe care România le avea la dispoziție în această provocare era politica externă, iar aceasta trebuia, la rândul ei regândită și adaptată noilor realități internaționale. Pe cel de-al doilea palier, am situa sesizarea unei oportunități de exprimare întro arie de cercetare insuficient exploatată, la momentul respectiv. Preocupările științifice personale în domeniul relațiilor internaționale, în general, și al relațiilor externe ale României în particular, ne-au dezvăluit, în această de pe urmă zonă, un spațiu puțin exploatat de istorici, în care majoritatea studiilor erau realizate de politologi, specialiști în relații internaționale, și care, de regulă, tratau subiecte restrânse fără a oferi o perspectivă de ansamblu asupra acțiunilor externe ale României. Ori, prin studiul nostru am urmărit extinderea acestor abordări punctuale, creionarea unui peisaj cât mai complet al acțiunilor României în plan bilateral, subregional, regional și global, acolo unde a fost cazul. Desigur, nu ne-am propus să realizăm o cercetare exhaustivă, ci din întregul spectru de acțiuni la nivel internațional am ales să le analizăm pe acelea pe care le-am considerat mai importante. Prioritizarea am făcut-o având în vedere obiectivul strategic declarat al României, după 1989, și anume, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. Evident, relațiile României cu aceste instituții constituie coloana vertebrală a studiului nostru. Celelalte demersuri ale României sunt privite din această perspectivă a eforturilor de integrare ale României, relațiile bilaterale sau multilaterale putând constitui, astfel, avantaje sau obstacole în calea procesului de integrare. Principalele întrebări cărora am încercat să le oferim un răspuns au fost: cine decide politica externă a României? Care sunt factorii 1

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană care influențează orientarea politicii externe? A avut România o strategie de politică externă în perioada post-decembristă? A reușit România să atingă obiectivul strategic propus? Și, în cele din urmă, care au fost principalele obstacole în calea realizării acestui obiectiv? Desigur, pe parcursul cercetării aceste întrebări au dat naștere altora, al căror răspuns, acolo unde a fost găsit, a fost prezentat în teza noastră, iar în cazul în care acestea au rămas fără răspuns, vor face obiectul unor cercetări viitoare. Principala noastră ipoteză de lucru este că, în perioada 1989-1999, politica externă a României s-a aflat într-un proces de continuă transformare care i-a permis ca, în exact 10 ani, să parcurgă distanța de la izolarea în care fusese împinsă de regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu – izolare manifestată nu numai în raport cu democrațiile occidentale, dar și față de unele state vecine, aflate în aceeași tabără, ca urmare a discursului naționalist practicat de Ceaușescu – la conectarea la instituțiile europene, care în 1999 însemna deschiderea negocierilor de aderare la UE, aderare ce avea să se concretizeze în anul 2007. O caracteristică a acestui proces de transformare pe care o scoatem în evidență în studiul nostru este aceea că nu este unul continuu și uniform, ci mai degrabă, un proces dezvoltat în etape, fiecăreia din aceste mari etape, în număr de trei (1990-1992; 1993-1996; 1996-1999), fiindu-i rezervat un spațiu destul de amplu de prezentare în cadrul cercetării. Transformarea în etape a politicii externe a României în perioada suspusă cercetării o explicăm prin influența diverșilor factori care acționează asupra acesteia, fie ei de natură internă (instituțiile, lideri și partide politice, organizații neguvernamentale), fie de natură externă (evoluții la nivel internațional constrângerile normelor de drept internațional sau ca urmare a participării sau a intenției de participare la anumite organizații internaționale). O altă ipoteză exploatată în teza noastră, construită în jurul acțiunilor în plan subregional ale României, este aceea că demersurile Bucureștiului la nivel subregional au fost circumscrise, în general, intereselor de integrare europeană și euro-atlantică ale României, excepție de la această regulă făcând perioada 1990-1992, atunci când acestea urmăreau, mai curând, obținerea garantării securității naționale prin crearea unui sistem de relații în cadrul subregional. Din punct de vedere structural, teza noastră este organizată în patru capitole după cum urmează: Capitolul I: Instituții și mecanisme decizionale în politica externă românească – realizează o analiză comparată a instituțiilor implicate în procesul de luare a deciziei în politica externă a Republicii Socialiste România și cea a României de după căderea regimului Ceaușescu, explicând și mecanismul de formare al acestor decizii. Am identificat în cadrul acestui capitol principalele instituții ale statului cu atribuții în politica externă și am explicat, totodată, mecanismul procesului de luare a deciziilor în acest domeniu, încercând să atragem atenția asupra inadvertențelor pe care acesta le prezintă și să găsim cauzele acestora. Începând analiza noastră cu prezentarea structurilor statului comunist angrenate în procesul de formulare a politicii externe a Republicii Socialiste România am identificat aici o primă dificultate în crearea unui mecanism de luare a deciziilor funcțional și eficient în perioada imediat următoare 2

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană prăbușirii sistemului comunist, și anume, moștenirea istorică a acestor instituții, inerția unui sistem controlat de partidul unic, mai precis de elita conducătoare a acestuia. Reformarea acestui sistem în general, și a diplomației române în particular, a fost principala provocare pentru noii decidenți ce au preluat frâiele puterii din mâinile comuniștilor. Actele normative adoptate de structurile de putere provizorii și mai apoi textele constituționale care au stat la baza noului stat democratic au creat însă premisele unui conflict instituțional în sânul puterii executive, împărțită între Președinte și Guvern, conflict ce s-a răsfrânt, inevitabil, și asupra politicii externe a statului. Cine este principalul decident în materie de politică externă? Președintele, în calitatea sa de reprezentant al statului român? Primul Ministru, în virtutea calității sale de șef al Guvernului? Acordând atribuții în domeniul politicii externe și unuia și celuilalt, Constituțiile din 1991 și cea din 2003, lasă loc interpretărilor. Cutuma stabilită de primii președinți aleși în mod democratic, Ion Iliescu și Emil Constantinescu, părea să încline balanța în favoarea Președintelui. Ocuparea fotoliului de Prim-ministru de către un fost ministru de externe, Adrian Năstase, avea să reechilibreze situația, care va bascula însă din nou în favoarea Președintelui odată cu alegerea lui Traian Băsescu în această funcție. Ce rol joacă Ministrul de externe în această situație? Ce politică înfăptuiește Ministerul Afacerilor Externe? Pe cea a Președintelui? Pe cea a Premierului? Nu de puține ori mesajele transmise de aceștia au fost divergente. Mai are ministerul loc pentru inițiative proprii, prins la mijloc între acești doi coloși ai puterii executive? Considerăm acest conflict instituțional drept cel de-al doilea impediment în calea formulării unei politici externe românești coerente. După integrarea în Uniunea Europeană, diplomația românească și odată cu ea, totalitatea participanților la formularea politicii externe a României, trebuie să răspundă unei noi provocări: trebuie să sufere o nouă adaptare astfel încât să devină performantă în noul mediu în care acționează. Capitolul II: Bilanțul politicii externe a României la ieșirea din comunism – prezintă situația dramatică în care se afla România la sfârșitul anilor ’80, ne mai beneficiind de căile de comunicare cu Occidentul pe care reușise să le stabilească anterior, și având relații reci chiar și cu partenerii din cadrul Blocului Comunist. Singurul for în care România se mai putea face auzită era Organizația Națiunilor Unite, eșecul inițiativelor românești, e.g. inițiativa de codificare a conceptului de bună vecinătate, demonstrează însă că, nici măcar în acest cadru România nu mai era ascultată. Ce au însemnat ultimii zece ani ai regimului comunist pentru România din perspectiva politicii externe? Analiza noastră a pornit de la constatarea că politica externă inaugurată la începutul anilor ’60, o politică suplă pentru un stat aparținând blocului comunist, adusese România, la finalul anilor ’70 într-o postură avantajoasă, întreținând relații bune cu state aflate în afara sferei de influență sovietice și, în special cu Statele Unite, detașându-se prin aceasta de celelalte state comuniste. În continuare, analiza noastră a relevat că în ciuda faptului că politica externă a României rămâne, pe fond, neschimbată în anii ’80, liniile sale directoare fiind, în 3

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană general, cele enunțate în Declarația din 1964, în această decadă efectele au fost diametral opuse: în decembrie 1989, România se găsea într-o izolare totală, fiindu-i imposibil să mai comunice cu Occidentul și, mai mult decât atât, relațiile cu statele Pactului de la Varșovia atingând un nivel critic. Dacă principiile directoare ale politicii externe reprezentau constanta acestei ecuații atunci care au fost variabilele care au determinat schimbarea rezultatului? Factorul cu rolul hotărâtor în determinarea acestui rezultat catastrofal nu ține de politica externă, dimpotrivă, este chiar politica internă a regimului comunist, sub toate aspectele sale: economic, social cultural, etc. Principalele critici adresate autorităților de la București de către statele occidentale și, ulterior, de către Mihail Gorbaciov, vizau situația politică internă, și în special nerespectarea drepturilor omului și minorităților naționale și religioase. Aceste critici au condus în cele din urmă la sancțiuni economice (suspendarea clauzei națiunii celei mai favorizate de către SUA, înghețarea acordurilor cu CEE) și politice împotriva regimului de la București (răcirea relațiilor cu România și izolarea acesteia pe arena internațională). În al doilea rând, rezultatele politicii externe sunt influențate de schimbările petrecute pe arena internațională în anii ’80, de evoluția raporturilor est-vest, în general, și dintre SUA și URSS, în special. Identificând însă numai factori ce nu țin, practic, de politica externă a României, nu riscăm să absolvim de orice vină regimul comunist pentru rezultatele dezastruoase ale politicii externe? Nicidecum. Mai întâi pentru că cel căruia îi aparținea în totalitate decizia de politică externă – Nicolae Ceaușescu – era și cel care decidea, în cel mai mic detaliu, politica internă a statului, stând astfel în puterea lui să influențeze pozitiv lucrurile (să ne gândim numai la chestiunea concretă a clauzei națiunii celei mai favorizate, de exemplu). Și apoi, pentru că adaptarea la noile realități ale mediului internațional este dovada unei politici externe inspirate mai degrabă decât persistența în principii depășite de evoluțiile istorice. De altfel, din analiza realizată în acest capitol observăm că politica externă a anilor ’80 se situează în continuitatea politicii externe a decadelor precedente numai la nivel de principii nu și a modalității de a aplica aceste principii. Odată cu înaintarea în vârstă a lui Ceaușescu, politica externă a României își pierde din suplețe, din ușurința cu care în trecut se mișca între URSS, China și SUA sau între Egipt, Israel și statele arabe, reacționează mai precaut în momentele de criză (vezi Afganistan 1980 în comparație cu Cehoslovacia 1968) sau total eronat (vezi situația din Polonia 19881989). Este evidentă sclerozarea politicii externe, rigidizarea sa, ca de altfel a întregului regim patronat de Ceaușescu, și pierderea capacității de adaptare la noul context internațional. Ceaușescu a mizat totul, în această perioadă, pe promovarea principiului dezarmării, pe discursul pacifist, fiind convins că universalitatea și incontestabilitatea acestui principiu îi erau suficiente pentru a-i garanta succesul în plan extern. Pe măsură ce discrepanța dintre discursul de politică externă, care înfățișa un regim politic „în slujba umanității și a păcii” și politica internă a lui Ceaușescu se adâncea, aducând poporul român în pragul revoltei, mai întâi în 1987 (protestele 4

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană muncitorilor brașoveni) și apoi în 1989, credibilitatea externă a României se prăbușește dramatic. Din nefericire, aceasta va fi foarte greu de recâștigat, așa cum vom arăta în capitolul următor, mai ales în condițiile în care, după evenimentele din decembrie 1989, puterea politică avea să fie preluată persoane percepute ca aparținând eșaloanelor doi și trei ale ierarhiei partidului comunist. Capitolul III: 1990-1993 Reorientarea politicii externe a României: incertitudine și cercetare – abordează prima etapă a procesului de transformare a politicii externe a României, marcată de ezitări și căutări, în lipsa asumării ferme a unui obiectiv strategic, dar și de eforturi de a ieși din izolarea internațională în care România încă se găsea. De fapt, această etapă am considerat oportun să o divizăm în două perioade distincte: perioada provizoratului, în care politica externă a României funcționa mai mult din inerție și s-a redus la restabilirea de contacte cu statele occidentale, pe fondul unei empatii de moment a acestora cu poporul român, ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989; perioada 1990-1992, a ieșirii din provizorat și a căutărilor, a încercărilor de ieșire din izolarea în care evoluțiile de pe scena politică internă readuseseră România. Căderea regimului Ceaușescu deschidea României perspective largi inclusiv în ceea ce privește politica externă, autoritățile de la București dispunând, în sfârșit, de libertatea alegerii direcției de orientare a acesteia. La nivel declarativ, obiectivul strategic al României, fixat prin comunicatul Consiliul Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, era integrarea în structurile europene. Analiza pe care am realizat-o în cadrul acestui capitol a relevat faptul că, în realitate, lucrurile nu au fost atât de clare încă de la început, în primii ani după prăbușirea comunismului România traversând o perioadă de căutări și ezitări în ceea ce privește calea pe care o avea de urmat pentru asigurarea securității naționale. Variantele exploatate de către decidenții români au avut în vedere utilizarea de mijloace diferite pentru atingerea acestui deziderat, mergând de la stabilirea unei relații privilegiate cu URSS, la tentativa de a umple vidul instituțional din Europa centrală și de est prin crearea unei organizații care să includă fostele state socialiste, concepută la București ca o contrapondere a structurilor occidentale, trecând prin încercarea de a pune la punct un sistem de tratate bilaterale cu toate statele vecine, dar și cu alte state, inclusiv din Europa occidentală. Eșecul înregistrat în toate aceste demersuri, cuplat cu evoluțiile internaționale (dispariția URSS, dezintegrarea Iugoslaviei) a arătat autorităților Române că singura cale viabilă pentru asigurarea securității naționale era cea europeană. Ezitările acestei perioade, la care s-a adăugat ritmul scăzut al reformelor interne, au costat însă România în încercarea de a se apropia de instituțiile europene. Aceste două elemente au erodat încrederea occidentalilor în autoritățile de la București, percepute din ce în ce mai mult ca neo-comuniste și ca obstacole în calea reformării statului român. În aceste condiții România, nu reușea să profite de valul de entuziasm la adresa ei, iscat de evenimentele din decembrie 1989, și continua să rămână într-o stare de relativă izolare față de democrațiile occidentale. Situația contactelor la cel mai înalt nivel vorbește de la sine despre acest fapt, o excepție notabilă reprezentând-o vizita președintelui francez, François Mitterrand, la București (aprilie 1991). 5

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană În plan concret, costurile pe care România a trebuit să le suporte ca urmare a propriei indecizii, vizibilă atât în plan intern cât și extern, au însemnat amânarea semnării acordului de cooperare economică și comercială cu CEE, neincluderea în programul PHARE decât în ianuarie 1991, întârzierea semnării acordului de asociere la CEE (1993), precum și neacordarea clauzei națiunii celei mai favorizate, până în 1993, în relația cu SUA. Neîncrederea vis-à-vis de România nu se manifesta însă numai în rândul statelor occidentale, ci aceasta apare și printre statele care, asemenea României, ieșiseră de sub dominația sovietică (Cehoslovacia, Polonia și Ungaria sau Ucraina), în cazul ultimelor două ea fiind acutizată de problemele existente pe agenda bilaterală chestiunile minorităților naționale și a frontierelor. În consecință România întâmpină dificultăți în a se integra unor organizații regionale precum Grupul de la Vișegrad (nu va face parte din această organizație), CEFTA (membru începând cu 1997) sau Inițiativa Central Europeană (membru începând cu 1996). Lista eșecurilor în materie de politică externă, înregistrate în această perioadă, trebuie completată cu nesemnarea tratatelor politice de bază cu Ungaria și Ucraina, precum și a celor cu Moldova sau Federația Rusă. În ceea ce privește Republica Moldova, eforturile diplomației românești de apropiere față de aceasta, urmărind crearea premiselor reunificării, pe termen lung, au fost zădărnicite de reorientarea treptată a Chișinăului către Moscova, România abandonând ulterior politica unionistă în favoarea politicii europene, integraționiste. Principalul câștig al acestei perioade este înțelegerea faptului că integrarea în structurile euro-atlantice era calea cea mai sigură pentru garantarea securității naționale și asumarea treptată a acestui obiectiv, nu numai la nivel declarativ, ceea ce va conduce la apariția de rezultate în perioada imediat următoare. Capitolul IV: Înscrierea politicii externe românești pe calea europeană – este divizat în două subcapitole mari care coincid cu mandatele în fruntea statului ale președinților Ion Iliescu și Emil Constantinescu. În cel dintâi subcapitol, am constatat că începând cu 1994-1995 relațiile României cu Uniunea Europeană și NATO au cunoscut un salt calitativ, care va aduce și primele rezultate concrete. Explicația pe care o propunem pentru această evoluție este dezvoltată pe două direcții. Pe de o parte, aceasta este rezultatul ajungerii la un acord între statele membre ale UE în ceea ce privește politica față de statele Europei Centrale și de Răsărit (acceptarea extinderii UE către Est și formularea unei strategii pregătitoare a aderării) și, în ceea ce privește NATO, al lansării Parteneriatului pentru Pace, la începutul anului 1994. Pe de altă parte, autoritățile române, stimulate de noua abordare la nivel european, și beneficiare ale primelor rezultate palpabile, devin mai interesate de integrarea euro-atlantică, cu atât mai mult cu cât celelalte piste tatonate în încercarea de a asigura securitatea națională nu dăduseră roade. În plan bilateral, sunt notabile, pentru această perioadă, o oarecare dezmorțire a relațiilor cu Statele Unite ale Americii și semnarea tratatului de bază cu Ungaria.

6

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană Cel de-al doilea subcapitol tratează perioada 1996-1999, în care orientarea României către Occident nu mai poate fi pusă la îndoială, dar în care succesul deschiderii negocierilor cu UE este umbrit de amânarea deciziei de acceptare a României ca membru cu drepturi depline în NATO. Acțiunile politico-diplomatice ale Bucureștiului au fost canalizate, în marea lor majoritate, pentru atingerea obiectivului principal al aderării la structurile euroatlantice. Tactica utilizată nu a fost însă tot timpul aceeași pe parcursul mandatului lui Emil Constantinescu. Într-o primă fază, s-a încercat proiectarea în exteriorul țării a imaginii unei Românii decisă să urmeze calea democratică și să implementeze reforme în plan economic, pentru a câștiga încrederea partenerilor occidentali. Miza pentru diplomația românească era, în acest context, aceea de a păstra contactul cu grupul celor patru state din Europa Centrală (Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria) mai avansate în procesul de apropiere de Europa Occidentală și de a răsturna, în acest fel, tendința de a situa România în Europa de Est sau, mai exact, în regiunea instabilă a Balcanilor și de a afirma apartenența sa la Europa Centrală. În cea de-a doua parte a mandatului de Președinte al lui Emil Constantinescu constatăm însă o schimbare la nivel tactic a politicii externe a României. Dacă până în momentul Summit-ului de la Madrid, România insistase pe ideea afirmării identității central-europene, după Madrid, treptat, România a încercat să se prezinte ca un pol de stabilitate în Sud-estul Europei. Nu este vorba despre o idee nouă, tentative de a prezenta România ca furnizor de securitate și nu numai ca și consumator fiind făcute și anterior acestui moment. Izbucnirea crizei din Kosovo dădea sens unei astfel de tactici, iar poziția administrației Constantinescu față de această criză făcea un asemenea demers credibil.

Concluzii Ideea de la care am pornit cercetarea noastră avea la bază constatarea că într-o perioadă relativ scurtă de timp – nu mai mult de 10 ani – România reu șea să iasă din starea de izolare în care se afla la sfârșitul anilor ’80, fiind invitată, la finalul anilor ’90, să deschidă negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană și, în același timp, situându-se pe o poziție ce îi permitea să devină, curând, stat membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Trebuie să menționăm că, în această etapă incipientă, sistemul de raportare utilizat în aprecierea rapidității cu care s-a realizat această schimbare este desigur cel al duratei lungi, istorice, și nu cel al duratei scurte, în care cu toții trăim. Din această ultimă perspectivă, performanța României nu este la fel de impresionantă, mai ales dacă este comparată cu cele ale altor state din Europa Centrală și de Răsărit, în special, cu cele ale Cehiei, Ungarie și Poloniei, în raport cu care România a cumulat o întârziere de 3 ani, în cazul integrării în UE, și de 5 ani în cel al aderării la NATO. Una din principalele pârghii utilizabile pentru realizarea unei asemenea metamorfoze este, fără îndoială, politica externă. De aceea, cercetarea noastră își propunea o analiză a politicii externe a României în perioada 1989-2000 pentru a evidenția modul în care aceasta s-a transformat, la rândul ei, pentru a putea contribui la 7

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană realizarea obiectivului strategic al României: integrarea în structurile europene și euroatlantice. Transformarea politicii externe românești, sub impactul accelerării pe care istoria o cunoaște la sfârșitul secolului XX, poate fi citită, de asemenea, în aceeași cheie dublă, menționată anterior. Din perspectiva duratei scurte, pistă pe care am favorizat-o în această cercetare, am constatat o reorientare a politicii externe dinspre izolare către o politică de cooperare cu statele democratice din Vestul Europei și America de Nord. Din perspectiva duratei istorice, perioada comunistă, mai cu seamă anii 80, poate fi considerată o paranteză, un accident de parcurs al României, care de la întemeierea statului modern și-a ales ca paradigmă de dezvoltare modelul statelor occidentale. Utilizând mijloacele specifice istoriei, dar făcând apel și la elemente de teoria relațiilor internaționale, de analiza politicii externe sau specifice științei dreptului, cercetarea noastră a evidențiat trei etape ale transformării politicii externe a României post-decembriste. O primă perioadă, cuprinsă între 1990 și 1992, este caracterizată de incertitudini și căutări. Este etapa în care România, în ciuda declarării ca obiectiv principal a integrării în structurile europene, nu are încă o strategie clară pentru atingerea acestuia și sondează încă existența unor alternative: fie prezervarea unei legături privilegiate cu URSS; fie umplerea vidului instituțional, apărut în Estul Continentului după disoluția Tratatului de la Varșovia și a CAER, prin aranjamente care să reprezinte o contrapondere la instituțiile occidentale. Ezitările politicii externe, dublate de o politică internă care întârzia tranziția către un sistem democratic au avut ca rezultat ratarea startului European de către România și acumularea unei întârzieri față de alte state care, asemenea României, ieșiseră de sub dominația sovietică. Putem răspunde, în acest moment, la întrebarea „Ce a constituit un obstacol mai mare în calea apropierii de structurile occidentale: politica externă sau politica internă?” Vom încerca, asumându-ne și riscul unei interpretări eronate. Având în vedere rapiditatea schimbărilor petrecute, în mediul internațional, în perioada la care ne referim, incertitudinile în legătură cu viitorul Uniunii Sovietice dar și cu cel al structurilor europene, și mai ales ținând cont de faptul că nici chiar Comunitățile Europene nu își definiseră clar politica referitoare la statele Europei Centrale și de Este, putem admite că, în materie de politică externă, România avea posibilitatea unei marje de eroare, iar anumite ezitări nu erau insurmontabile. În ceea ce privește politica internă, instituirea unui regim democratic și trecerea treptată către o economie de piață, erau condiții ferme și repetate la nesfârșit de toate oficialitățile europene sau nord-americane, pentru stabilirea de bune relații între România și statele democratice. Ori, din această perspectivă, considerăm că politica internă defectuoasă a primelor guverne postdecembriste a produs deservicii mai însemnate apropierii de instituțiile europene și euro-atlantice, decât politica externă. Acest lucru nu înseamnă că minimalizăm erorile și insuccesele acesteia. Cea de-a doua etapă pe care politica externă a României o parcurge în transformarea sa, este cuprinsă între anii 1993 și 1996. În această perioadă încep să apară rezultatele eforturilor întreprinse, îndeosebi în ultima parte a etapei precedente, pentru scoaterea României din izolare. Astfel, în 1993, România reușește să semneze 8

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană acordul European cu UE și devine membru cu drepturi depline al Consiliului Europei. Principala transformare pe care o constatăm, în această etapă, este asumarea obiectivului integrării europene, deci trecerea lui din planul declarativ în plan practic, de către autoritățile de la București. Concluzia noastră este că această asumare apare însă ca reacție la clarificarea politicii UE către statele din Europa Centrală și de Est, începând cu momentul Consiliului European de la Copenhaga, nefiind o inițiativă a României. De altfel, principala caracteristică a politicii externe a României, în această perioadă, este aceea că este o politică reactivă, sau „de gestiune”, cum o numea fostul Ministru de Externe Adrian Severin, și mai puțin o politică pro-activă. Ce-a de-a treia etapă se întinde între anii 1996 și 2000 și aduce o modificare importantă atât la nivel retoric dar și în practica politicii externe românești. Pentru prima dată după 1989, România nu mai era condusă de forțe politice care să fie percepute drept continuatoare a liniei partidului comunist și acest lucru s-a resimțit și în politica externă a statului. Noile autorități au adoptat încă de la început o atitudine pro-occidentală deschisă, mergând până la a pune între paranteze relația cu Rusia și până la a susține campania NATO împotriva Serbiei lui Slobodan Miloșevici, cu riscul pierderii de popularitate în plan intern. Politica constant pro-occidentală de la începutul și până la finalul mandatului Președintelui Constantinescu, dar și dovada funcționării sistemului democratic, făcută prin schimbarea pașnică a puterii în noiembrie 1996, au produs o nouă deschidere față de România, care, din păcate, nu a putut fi valorificată pe deplin. Întârzierea acumulată până în 1996, mai ales în domeniul economic, dar și unele erori tactice în materie de politică externă, i.e. mizarea excesivă pe sprijinul Franței în campania pentru aderarea la NATO, au făcut ca în prima parte a acestei etape, să se înregistreze două eșecuri de amploare: neobținerea invitației de aderare la NATO cu ocazia Summit-ului de la Madrid (iulie 1997) și neînceperea negocierilor de aderare la UE, în primul grup de state, nominalizate la Summit-ul din Luxemburg (decembrie 1997). Anul 1999, aducea o corectare parțială a acestor decizii, România fiind nominalizată, cu ocazia Summit-ului aniversar al NATO, de la Washington, în fruntea listei statelor care aveau să facă obiectul unei viitoare extinderi a Alianței. În ceea ce privește Uniunea Europeană, Consiliul European de la Helsinki decidea deschiderea negocierilor de aderare cu România. De o importanță deosebită este încheierea parteneriatului strategic dintre România și Statele Unite, în această perioadă. Semnarea acestui document marca începutul unei apropieri între cele două state, și adoptarea de către România a unei poziții atlantiste, care, avea să o situeze, în repetate rânduri, pe poziții diferite de cele ale partenerilor europeni. În toate aceste etape evidențiate, cercetarea noastră a analizat și acțiunile României la nivel sub-regional. Dacă în prima etapă, încercarea de a stabili aranjamente multilaterale sub-regionale urmărea fie umplerea vidului instituțional din această zonă (Uniunea Europei Centrale și de Răsărit), fie scoaterea României din izolarea internațională (Cooperarea Economică la Marea Neagră, Forumul Balcanic) sau garantarea securității acesteia prin crearea unui sistem de tratate cu statele vecine și cu principalii actori internaționali din regiune, situația se va schimba în etapele următoare. 9

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană După asumarea obiectivului integrării, România începea să privească aceste aranjamente sub-regionale, având ca exemplu și Grupul de la Vișegrad, ca instrumente utile în pregătirea pentru integrarea în structurile europene și euro-atlantice și care i-ar fi permis, în același timp, menținerea contactului cu statele din Europa Centrală care avansaseră mai rapid în procesul de apropiere de instituțiile europene. Totodată, condiționalitatea externă – presiunile UE și NATO pentru stabilirea de raporturi de bună vecinătate cu statele vecine, lansarea Pactului de stabilitate – avea rolul de catalizator pentru participarea la astfel de structuri și mecanisme de cooperare subregionale. În plan bilateral, aceeași condiționalitate externă a jucat un rol decisiv în normalizarea relațiilor României cu statele vecine, determinând încheierea tratatelor politice de bază cu Ungaria, precum și cu Ucraina, tratate care se aflau în negociere de mai mulți ani. Cercetarea realizată ne permite și detașarea unor factori de influență ai politicii externe a României, care pot fi împărțiți în două categorii: factori interni și factori externi. În prima categorie, am inclus, desigur, instituțiile cu atribuții în formarea deciziilor de politică externă, prezentate pe larg în capitolul I, dar și liderii politici ai momentului, partidele politice sau societatea civilă, care prin presiunea pe care o pot crea asupra autorităților pot influența (nu este însă obligatoriu) formarea unei decizii. În cea de-a doua categorie, am inclus evoluțiile la nivel internațional ce pot ține de organizarea sistemului internațional, i.e. prăbușirea sistemului comunist și destructurarea instituțiilor internaționale create în jurul acestuia, rearanjarea instituțiilor occidentale după sfârșitul războiului rece sau de izbucnirea unor conflicte, de exemplu criza din Kosovo. De asemenea, tot în această categorie, putem include normele și cutumele de drept internațional precum și participarea la diferite organizații internaționale.

10

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană

Bibliografie Surse primare Surse românești Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fondurile 1980-1989. Arhivele Naționale, Fond Comitetul Central al Partidului Comunist Român, Sec ția Relații Externe, alfabetic. Constituția Republicii Populare Romîne din 1948, în Monitorul Oficial, partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948. Constituției RPR din 1952, în Buletinul oficial al Marii Adunări Naționale, nr. 1, din 24 septembrie 1952. Constituția Republicii Socialiste România din 1965 , publicată în Buletinul Oficial al R.S.R nr. 1, 21 august 1965. Decretul nr. 589 din 21 august 1969, publicat în Monitorul Oficial Nr. 89 din 21 august 1969. Statutul Partidului Comunist Român. Legea nr. 1 din 28 martie 1974 privind modificarea Constitu ției Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul oficial nr. 45, din 28 martie 1974. Comunicatul către țară al Consiliului Frontului salvării Na ționale, în Monitorul Oficial, Anul I, nr.1, 22 decembrie 1989. Decretul-lege nr. 2, din 27 decembrie 1989, privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial, Anul I, Nr. 4, 27 decembrie 1989. Decretul-lege numărul 10 privind organizarea și funcționarea Guvernului României, publicat în Monitorul Oficial, Nr. 9 din 31 decembrie 1989. Decret-lege nr.92, din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Pre ședintelui României, publicat în Monitorul Oficial nr. 35/18 mar. 1990. Legea nr. 37 din 7 decembrie 1990 pentru organizarea și func ționarea Guvernului, publicată în Monitorul Oficial nr. 137/1990. Hotărârea nr. 13 a Senatului din 26 iunie 1990 privind Regulamentul Senatului, publicată în Monitorul Oficial nr. 87 bis, 28 iunie 1990. Hotărârea nr. 17 a Senatului din 3 iulie 1990, privind aprobarea denumirii, domeniilor de activitate și numărului membrilor comisiilor permanente ale Senatului , publicată în Monitorul Oficial nr. 88bis/3 iulie 1990. Regulamentul Adunării deputaților adoptat prin Hotărârea Adunării Deputaților nr. 12/1990 republicată Monitorul Oficial Nr. 166/1991. Legea nr. 47/1994 privind instituțiile din subordinea Pre ședintelui României. Hotărârea nr. 834 din 25 iulie 1990, privind organizarea, atribu țiile şi modul de funcționare a Ministerului Afacerilor Externe, Publicată în Monitorul Oficial, nr. 295 bis/ 21 noiembrie 1992.

11

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană Hotărârea numărul 814 din 28 decembrie 1992, privind organizarea și func ționarea Ministerului Afacerilor Externe, publicată în Monitorul Oficial nr. 337/29 decembrie 1992. Hotărârea nr. 16 a Senatului din 30 iunie 1993 privind Regulamentul Senatului, publicată în Monitorul Oficial nr. 178, 27 iulie 1993. Legea nr. 47/1994 privind instituțiile din subordinea Președintelui României. Regulamentul de Organizare și Funcționare al Administra ției preziden țiale,

http://www.presidency.ro/static/ordine/AdmPrez/ROF_Administratia_Prezidentiala.pdf

Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, privind înregistrarea și func ționarea partidelor și organizațiilor obștești din România, publicat în Monitorul Oficial, Nr. 9 din 31 decembrie 1989. Decret-lege nr. 39 din 24 ianuarie 1990 privind unele măsuri referitoare la desfășurarea adunărilor publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 15 din 25 ianuarie 1990. Decret nr. 82 din 30 ianuarie 1990 privind acreditarea unui ambasador, publicat în Monitorul Oficial, nr. 84 bis din 16 iunie 1990. Hotărârea Guvernului României nr. 111 din 27 februarie 1995 privind constituirea și funcționarea Comisiei de elaborare a Strategiei na ționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial nr. 42, din 6 martie 1995. Guvernul României, Declarația Guvernului României cu privire la independența Moldovei din 27 august 1991. Parlamentul României, Declarație din 28 noiembrie 1991 a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 decembrie 1991. Guvernul României, Program de guvernare pentru perioada 1992-1996, publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 296 din 23 noiembrie 1992. Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunită țile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 73, din 12 aprilie 1993. Tratat din 2 iunie 1997 cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, publicat în Monitorul Oficial nr. 157 din 16/07/1997. Tratat din 4 iulie 2003 privind relațiile prietenești și de cooperare dintre Romania și Federația Rusă, publicat în Monitorul Oficial, nr. 194, din 4 martie 2004. Conferinţa de presă a domnului ambasador Traian Chebeleu, Purtător de cuvânt al Președinției, din 21 septembrie 1995. Discurs lui Emil Constantinescu în calitate de preşedinte al CDR la Conferinţa Naţională a Convenţiei Democratice din România, Bucureşti, 21 octombrie 1996, http://www.constantinescu.ro/discursuri/135.htm. Discursul Președintelui Emil Constantinescu la ceremonia de depunere a jurământului în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului României, Bucureşti, 29 noiembrie 1996, http://www.constantinescu.ro/discursuri/139.htm. Adrian Năstase, România după Malta. 875 de zile la Externe, volumele de la 1 la 10, Fundația Europeană Titulescu, București: 12

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană



Convorbiri între Adrian Năstase, Ministrul Afacerilor Externe al României, și Uffe Ellemann-Jensen, Ministrul de externe al Regatului Danemarcei, New York, 28 Septembrie 1990.



Convorbiri între Adrian Năstase și Frans Andriessen, vicepreședinte al Comisiei CEE, însărcinat cu afacerile externe, 12 martie 1991.



Alocuțiune rostită de Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, la prima Sesiune a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică, Bruxelles, 20 decembrie 1991.



Ședința de deschidere a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică, prezidată de Manfred Woerner, Secretar general al Nato, 20 decembrie 1991.



Ministerul Afacerilor Externe, Carte Albă. Șase luni de preocupări ac țiuni și inițiative – iuniei-decembrie 1990, 19 decembrie 1990.



Ministerul Afacerilor Externe, Raport de activitate în perioada octombrie 1991octombrie 1992.



Transcrierea convorbirilor purtate între Ministrul de externe Român, Adrian Năstase, și ministrul de externe al URSS, Aleksandr Bessmertnîh, 22 martie 1991.



Adrian Năstase, ministru de Externe al României, îl primește în audien ță pe ambasadorul SUA la București, Alan Green Jr., 13 martie 1991.



Extrase din transcrierea Ședinței Comisiei de politică externă a Parlamentului, din 20 martie 1991.



Extrase din transcrierea ședinței colectivului de conducere a MAE, prezidată de Ministrul de externe, 20 martie 1991.



Întâlnire între Adrian Năstase și Manfred Woerner cu ocazia participării la conferința cu tema „Viitorul securității europene ” organizată de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Federative Cehe și Slovace, 25 aprilie 1991.



Comunicat Rompres privind întâlnirea dintre Ion Iliescu, pre ședintele României, și Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, de la Ungheni, 25 ianuarie 1992.



Transcrierea convorbirilor între Ion Iliescu, Pre ședintele României, și Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, 21 martie 1992.



Tratat de fraternitate și integrare între România și Republica Moldova (proiect avansat de Ministerul Afacerilor Externe de la București).



Transcrierea convorbirilor dintre Adrian Năstase, ministru de externe al României, și Andrei Kozîrev, Ministrul Afacerilor Externe al Federa ției Ruse, 13 martie 1992.



Transcrierea convorbirilor dintre Adrian Năstase, ministru de externe al României, și Alexandr Ruțkoi, Vicepreședinte al Federației Ruse,13 martie 1992.



Declarația Guvernului României privind evenimentele din raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova, 16 martie 1992. 13

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană 

Transcrierea convorbirilor miniștrilor de Externe ai Moldovei, Rusiei, României și Ucrainei, 23 martie 1992.



Reuniunea cvadripartită a miniștrilor de Externe ai Federa ției Ruse, României, Republicii Moldova și Ucrainei, cu participarea reprezentantului CSCE, 6 aprilie 1992.



Declarația miniștrilor Afacerilor Externe ai Republicii Moldova, Federa ției Ruse, României și Ucrainei, Chișinău, 6 mai 1992.



Raportul Comisiei mixte creată, în conformitate cu Declara ția de la Chi șinău, pentru controlul hotărârii cu privire la încetarea focului și la separarea forțelor, Chișinău, 17 aprilie 1992.



Recomandările miniștrilor Afacerilor Externe ai Republicii Moldova, Federa ției Ruse, României și Ucrainei, Chișinău, 17 aprilie 1992.



Întâlnire cvadripartită a miniștrilor Afacerilor Externe ai Rusiei, Ucrainei, Republicii Moldova și României, 24 mai 1992.



Comunicat privind întâlnirea președinților Republicii Moldova, României, Federației Ruse și Ucrainei, Istanbul, 25 iunie 1992.



Declarația Parlamentul României privind raioanele de est ale Republicii Moldova, 10 iulie 1992.



Transcrierea convorbirilor dintre Adrian Năstase, ministru de Externe al României, și Anatoli Zlenko, ministru de Externe al Ucrainei, Bucure ști, 3 septembrie 1992.



Transcrierea convorbirii dintre Imre Szokai, secretar de stat adjunct în Ministerul Afacerilor Externe ungar, și Adrian Năstase, Ministrul Afacerilor Externe român, 16 noiembrie 1990.



Declarația Ministerului Afacerilor Externe al României privind rela țiile româno-ungare, 4 decembrie 1990.



Convorbiri între Adrian Năstase, Ministrul de externe al României și Gyula Horn, președintele Comisiei pentru politică externă din parlamentul Ungariei, 4 decembrie 1991.

Documente Diplomatice Române, Seria a III-a, România și Tratatul de la Var șovia. Conferințele miniștrilor Afacerilor Externe și ale adjuncților lor (1966-1991), volum editat de Mioara Anton, Editura Alpha MDN, Buzău, 2009: 



Telegramă a ambasadorului Ion Ciubotaru, către secretarul de Stat, Romulus Neagu, referitoare la proiectul cehoslovac de reorganizare a Tratatului de la Varșovia, Telegramă Praga, Nr. 051851, Secret, 29.06.1990. Telegramă a împuterniciților guvernamentali pentru examinarea caracterului, funcțiilor și activității Tratatului de la Varșovia, Lucian Petrescu și Ion Ciubotaru, către Ministrul afacerilor externe, Adrian Năstase, referitoare la statutul alianței în noul context geopolitic, Telegramă Praga, 051892,Secret, 16.07.1990. 14

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană Tratatul de înțelegere amicală și cooperare între România și Fran ța , semnat la 20 noiembrie 1991, publicat în Monitorul Oficial, Nr. 65, din 13 aprilie 1992. Surse străine Conseil de l’Europe, Assemblée parlementaire, Résolution 1773/2010 Promouvoir la diplomatie parlementaire, http://assembly.coe.int/Main.asp? link=/Documents/AdoptedText/ta10/ERES1773.htm#1

Poziția Comisiei CEE referitoare la situația din România: Declara ția domnului Frans Andriessen, IP/89/1001, 20/12/1989. Comisia europeană anunță o misiune de evaluare în România , IP/89/1012, 28/12/1989. Nou ajutor de urgență comunitar răspunzând la necesită țile alimentare și umanitare ale populației din România, IP/89/1011, 24/12/1989. Acțiunea PHARE – Polonia/Ungaria: Asistență pentru Restructurarea Economiilor, MEMO/90/3, 11.01.1990. Ajutor pentru România și Polonia, IP/90/52, 22/01/1990. Comisia răspunde afirmativ la cererea de asisten ță din partea G-24 și de eventuală asociere la CEE, formulată de statele Europei centrale și de est – P/90/4, 01.02.1990. Concluziile G-24 referitoare la asistența pentru Polonia și Ungaria – IP/90/135, 16/02/1990. Comunicat comun al Celei de-a 9-a comisie mixtă CEE-România, 19 martie 1990 – IP/90/32, 20/03/1990. Extinderea acțiunii PHARE – P/90/28, 02/05/1990. Comisia și România parafează un acord de comerț și cooperare – IP/90/459, 11.06.1990. Declarația domnului Bruce Millan în Parlamentul European, făcută în numele Comisiei Europene, referitoare la situația din România – IP/90/489, 15.06.1990. Comisia Comunităților Europene, Proposition de Règlement (CEE) du Conseil portant libération ou suspension de restrictions quantitatives à l’égard de certains pays d’Europe centrale et orientale et modifiant en conséquence les règlements (CEE) No 3420/83 et No 288/82, COM (90) 327 final Bruxelles, 11/07/1990. Comisia CEE, Comunicare către Consiliu și Parlament. Dezvoltarea rela țiilor Comunității cu statele din Europa Centrală și de Est, SEC (90) 196 final, Bruxelles 1 februarie 1990. Comisia CEE, Comunicarea Comisiei. Dezvoltarea relațiilor Comunită ții cu statele din Europa Centrală și de Est, SEC (90) 717, Bruxelles, 18 aprilie 1990. Comisia Comunităților Europene, Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlament – Acordurile de Asociere cu statele din Europa Centrală și de Est: proiect general, COM (90) 398 final, din 27 august 1990. Comisia Comunităților Europene, Comunicare către consiliu. Dincolo de Acordurile Europene: strategie de pregătire a statelor din Europa Centrală și de Est pentru Aderare, COM (94) 320 final, Bruxelles, 13/07/1994. 15

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană Comisia Europeană, Agenda 2000 – Commission Opinion on Romania’s Application for Membership of the European Union, Doc/97/18, Bruxelles, 15 July 1997. Conclusions du groupe des 24 concernant l'aide economique aux pays d'Europe centrale et orientale, IP/90/874, 31/10/1990. Conclusions du Conseil Europeen de Rome, 14-15 decembrie 1990, Doc/90/6, 15/12/1990. Six decisions de financement concernant l'assistance economique a certains pays d'Europe centrale et orientale, P/90/106, 19/12/1990. PHARE, P/91/1, din 30/01/1991. Consiliul European de la Copenhaga, 21-22 iunie 1993, Concluziile Președinției. Pactul de Stabilitate în Europa, SN 180/1/93 REV 1. Consiliul European, Corfu, 24-25 iunie 1994, Concluziile Președinției, Bulletin of the European Communities No. 6/1994. Consiliul European de la Essen, Concluziile președinției, 9-10 decembrie 1994, Secțiunea Relațiile cu statele Europei Centrale și de Est, în Bulletin of the European Communities, No. 12/1994. Consiliul European de la Cannes, 26-27 iunie 1995, Presidency Conclusion, Secțiunea Pregătirea statelor asociate din Europa Centrală și de Răsărit pentru integrarea în Piața Internă a Uniunii Europene, în Bulletin of the European Communities No. 6/1995. Consiliul European, Comunicatul final. Concluziile președinției Consiliului European de la Strasbourg, 8-9 decembrie 1989, partea a IV-a O Comunitate europeană responsabilă și solidară. Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe, Sesiune specială informală a Consiliului miniștrilor afacerilor externe, Concluzii, Dublin, 20 ianuarie 1990. Cosiliul European din Luxemburg, Concluziile Președinției, 12-13 decembrie 1997, secțiunea Extinderea Uniunii Europene, SN400/97 Raportul întâlnirii Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, 7 iunie 1990, Moscova, Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), www.php.isn.ethz.ch, cu permisiunea Center for Security Studies at ETH Zurich din partea PHP network. Protocol privind încetarea valabilității acordurilor militare încheiate în cadrul tratatului de la Varșovia și lichidarea organelor și structurilor militare ale acestuia. Protocol privind încetarea valabilității Tratatului de prietenie, colaborare și asisten ță mutuală, semnat la Varșovia la 14 mai 1955, și a Protocolului referitor la prelungirea duratei valabilității acestuia, semnat la Varșovia, la 26 aprilie 1985. Consiliul Atlanticului de Nord Comunicatul Final, Turnberry, Marea Britanie, 7-8 iunie 1990. Consiliul Atlanticului de Nord, Declarația de la Roma pentru Pace și Cooperare, 8 noiembrie 1991. Madrid Declaration on Euro-Atlantic Security and Cooperation, issued by the Heads of State and Government, Madrid, 8th July 1997, Press Release M-1 (97)81, paragraful 5.

16

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană Décret no 92-1174 du 23 octobre 1992 portant publication du traité d’entente et d’amitié entre la République française et la République de Pologne, signé à Paris le 9 avril 1991, Journal officiel, 20 novembre 1992, page 15943. Décret no 92-1285 du 8 décembre 1992 portant publication du traité d'entente et d'amitié entre la République française et la République de Hongrie, signé à Paris le 11 septembre 1991, Journal officiel, 12 décembre 1992 page 16985. Décret no 92-1221 du 16 novembre 1992 portant publication du traité d’amitié et de solidarité entre la République française et la Republique fédérative tchèque et slovaque, signé à Paris le 1er octobre 1991, Journal officiel, 29 octobre 1992, page 1501. Déclaraton de politique générale du Gouvernement, Edouard Balladur, publicată în Journal Officiel de la République française. Débats parlementaires, Assemblée Nationale, Seconde Session Ordinaire de 1992-1993 (3e séance), 9 aprilie 1993. Discursul lui Hans va den Broek în Parlamentul României, „EU support for reform in Romania”, 7 martie 1997, SPEECH/97/54. President Constantinescu visits the European Commission, Bruxelles, 3 februarie 1997, IP/97/92. Central European Free Trade Agreement. http://wits.worldbank.org/GPTAD/PDF/archive/CEFTA.pdf *** De la Essen la Cannes. Itinerarul strategiei române ști de integrare europeană, Editura Academiei Române, București, 1995. Ion Iliescu, Momente de Istorie. Documente, Alocuțiuni, Interviuri, Comentarii – Septembrie 1991- Octombrie 1992, Vol. III, Editura Enciclopedică, București, 1996. Meleșcanu, Teodor, Renașterea diplomației Românești. 1994-1996, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002. Periodice România liberă, publicată între decembrie 1989 – 1999. România liberă, ediția internațională, publicată între decembrie 1989 – 1992. Adevărul, publicat între decembrie 1989 – 1999. Revista 22, publicată între 1990-1999. Contemporanul, publicat în 1990. Studii și Articole Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, România NATO. Parteneriat și Cooperare, Editura Militară, București, 1999. Andreescu, Gabriel; Stan, Valentin; Weber, Renate, „Raporturile României cu Republica Moldova”, în Studii Internaționale, 30 octombrie 1994, editat de Centrul de Studii Internaționale. Andreescu, Gabriel, „Rusia – adevăruri și fantezii”, în Sfera Politicii, Anul V, nr. 50, 1997, pp. 12-14. 17

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană Alexandru Atanasiu, « Parlamentul » în Sfera politicii, Anul III, nr. 13, ianuarie 1994. Bucur, Dionisie, „Diplomația parlamentară – gest politic fundamental pentru integrare, în consens cu voința poporului”, în România- Nato. Preaderarea, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2003. Bardi Luciano, Rhodes Martin și Senior Nello, Susan „Enlarging the European Union: Challenges to and from Central and Eastern Europe. Introduction”, în International Political Science Review, Vol. 23, Nr. 3, 2002 pp. 227-233. Bechev, Dimitar, „From Policy-Takers to Policy-Makers? Observations on Bulgarian and Romanian Foreign Policy Before and After EU Accession”, în Perspectives on European Politics and Society Vol. 10, No. 2, June 2009, pp. 210–224. Bohlen, Celestine,”Warsaw Pact Agrees to Dissolve Its Military Alliance by March 31”, în New York Times, 26 february 1991. Charpentier, Jean și Germain, Eric, „Pratique français du droit international”, în Annuaire française du droit international, volume 36, 1990, pp. 977-1099. Chirtes, Amelia, „Reflectarea principiilor democratice in Constituțiile României”, în Sfera Politicii, nr. 114, Anul XIII, 205, pp. 10-19. Deloche-Gaudez, Florence și Lequesne, Christian, Le programme PHARE : mérites et limites de la politique d'assistance de la Communauté européenne aux pays d'Europe centrale et orientale, în Politiques et management public, vol. 14 n° 1, 1996. Număr special - "La mutation des administrations publiques de l'Europe centrale et orientale". Djuvara Neagu, discurs rostit cu prilejul mesei rotunde „Politica externă și anul 2000” , 27 mai 1996, publicat în revista Politica externă, Societatea Academică Română. Duțu, Alesandru, România în istoria secolului XX, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007 Ehrhart, Hans-Georg, Prevention and Regional Security: The Royaumont Process and the Stabilization of South-Eastern Europe, în OSCE Yearbook 1998, CORE, Centre for OSCE Research. Fati, Sabina, „Diplomația românească și integrarea în structurile euro-atlantice: o politică neclară”, în Politica Externă, Anul II, nr. 2, p. 37 (pp. 29-42). Fülöp, Mihály, „La politique étrangère hongroise dans le contexte de l'Europe centrale”, în Politique étrangère, Nr.1, 1994, 59e année, pp. 115-128. Geoană, Mircea, „Romania: A Euro-Atlantic Integration and Economic Reform”, în Fordham International Law Journal, Vol. 21, Issue 1, 1997. Hărsan Carol, “Romania- Russia încotro?”, documentar publicat în România Liberă în perioada noiembrie-decembrie 2007: http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/romania-rusia-incotro-111875.html http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/romania-rusia-incotro-ii-112050.html http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/romania-rusia-incotro-iii-112277.html http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/romania-rusia-incotro-iv-112324.html http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/romania-rusia-incotro-v-112431.html http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/romania-rusia-incotro-vi-112520.html http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/romania-rusia-incotro-vii-112859.html 18

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/romania-rusia-incotro-viii-112950.html

Hlihor, Constantin, „România și vecinătatea sa după încheierea războiului rece”, în Analele Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, serie nouă, anul 1, Nr. 1, 201, pp. 188-202. Homorozean, Alina, „Regional Black Sea Architecture and Conseauences for the Regional Cooperation Framework”, în Romanian Journal of European Affairs, vol. 10, No. 4, Decembre 2010. Hunia, Gabor, „Romania and Hungary: A common road to the European Communities”, în Sfera Politicii, Anul I, Nr. 3, februarie 1993. Jacquemin, Ode, La conditionalité démocratique de l’Union européenne : Une voie pour l’universalisation des droits de l’Homme ? Mise en œuvre, critique et bilan, CRIDHO Working Paper 2006 /03 ; www.cpdr.ucl.ac.be/cridho. Kassianenko, Andrei, „Black Sea Economic Cooperation – BSEC – as a Regional Framework for Sustainable Development”, în Romania Journal of International Affairs, vol. III, Nr. 1/1997, Bucharest, Romanian Institute of International Studies. Kolsto, Pal și Edemsky Andrei și Kalashnikova, Natalya, ”The Dniester Conflict: Between Irredentism and Separatism”, în Europe-Asia Studies, Vol. 45, No. 6 , 1993, pp. 973-1000. Micu, Mircea, „Romanian security in an evolving european context”, în Romanian Journal of European Affairs, Vol. 10, No. 2, 2010. Mungiu Pippidi, Alina, „Concluziile unei plimbări diplomatice”, publicat în Sfera Politicii, Anul V, nr. 32, octombrie 1995. Năstase, Adrian, „La Roumanie et son destin européen”, dans La revue des deux mondes, Septembre, 1991. Pop, Adrian,„ Frameworks of sub-regional cooperation in South-Eastern Europe”, publicat în Euro-Atlantic Studies ”,Nr. 1, 1998, University of Bucharest, Centre for Euro-Atlantic Studies, pp. 99-108. Pop, Napoleon, „Relațiile României cu Comunitățile Europene”, în Sfera Politicii, Anul I, Nr. 2, Ianuarie 1993. Pop, Flore, „Integrarea europeană și tranziția țărilor din est. Noua Europă centrală și interesul României pentru cooperarea regională în bazinul Marea Neagră-Dunăre”, în Revista Transilvană de Științe Administrative, IX, 2003, pp. 127-138. Retegan, Mihai, „România și Doctrina „Sinatra”. Bucureștii și evoluțiile poloneze din vara anului 1989”, în Revista de Istorie Militară, nr. 3-4, din 2001, pp.1-5. Roy, Olivier, „La stratégie soviétique en Afghanistan et ses Limite” în Politique étrangère, nr. 4/1985, pp. 871-883. Rusk, Dean, „Parliamentary Diplomacy - Debate vs. Negotiation”, în World Affairs Interpreter, XXVI, Summer ,1955, pp. 123-138. Schimmelfennig, Frank, „European Regional Organizations, Political Conditionality, and Democratic Transformation in Eastern Europe”, în East European Politics and Societies, Vol. 21, No. 1, 2007, pp. 126–141.

19

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană Schneider, Catherine și Tucny, Edwige, „Réflexions sur la conditionnante politique appliquée à l'élargissement de l'Union européenne aux pays d'Europe centrale et orientale”, în Revue d’études comparatives Est-Ouest. Volume 33, 2002, N°3. pp. 11-44. Simona Soare, „The Romanian-Russian bilateral relationship in the aftermath of Romania’s euroatlantic Integration”, publicat în Monitor Strategic, Nr. 1-2 din 2010. Stan, Valentin, „Interesul național și politica externă a României”, în Sfera Politicii, Am III, nr. 20, septembrie 1994, pp. 20-21. Trandafir, Miruna Mădălina, „Politics of Reverence: Romania in relation to the Russian Federation”, 2nd International Conference on Humanities, Historical and Social Sciences, IPEDR, vol. 17, 2011. Raport-rechizitoriu despre fratricidul din 13-15 iunie 1990, elaborat de Asociația 21 Decembrie 1989 în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, versiunea 2010. Lucrări generale și de specialitate *** Manualul NATO, Office of Information and Press, NATO, Brussels, 2001 Abraham, Florin, România de la capitalism la comunism, 1989-2004.Sistemul politic, Editura Tritonic, București, 2006 Alecsandri, Vasile (1821-1890), Istoria misiilor mele, Editura 100+1 Gramar, București, 2001. Andreescu Gabriel, Ruleta. Români și maghiari, 1990-2000, Polirom, Iași, 2001. Bârsan, Victor, Procesul Ilașcu, Editura Fundației Culturale Române, București 1994. Betea, Lavinia, I se spunea Machiavelli. Ștefan Andrei în Dialog cu Lavinia Betea, Adevărul, București, 2011. Betea, Lavinia, Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Polirom, Iași, 2001. le Breton, Jean-Marie, Europa Centrală și Orientală între 1917 și 1990, Editura Cavallioti, 1996. Burakovski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu, 1965-1989. Geniul Carpa ților, Polirom, Iași, 2011. Calafeteanu, Ion (coord.), Istoria politicii externe românești în date, București, Ed. Enciclopedică, 2003. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, București, 2002 Deleanu, Ion, Drept Constituțional și instituții politice, vol II, Iași, 1992. Deletant, Dennis, Romania under the Communist Rule, București, enter for Romanian Studies, 1998. Dinu, Ion-Mihnea-Tudor, Les relations de la Roumanie avec les pays voisins après 1989, une intégration régionale plus poussée au sein d’ensembles pluri-nationaux, L’Harmattan, Paris, 2000.

20

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană Dungaciu, Dan, Eroi pentru România – Transnistria și amenințările Rusiei la Marea Neagră, Editura Semne, 2007. Focșăneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României 1859-1989, București, Editura Humanitas, 1992. Funderburk, David B., Un ambasador american între departamentul de stat și dictatura comunistă din România. 1981-1985, Editura Dacon, Constanța, 1994. Gaddis, Jon Lewis, Războiul Rece, Rao, București, 2005. Gallagher, Tom, Deceniul Pierdut al României. Mirajul integrării europene după anul 2000, ALL, București, 2010. Goldstein, Joshua S. și Pevehouse, Jon C., Relații Internaționale, Polirom, Iași, 2008. Gower, Jackie și Redmond John, Lărgirea Uniunii Europene. Perspective, Editura Club Europa, 2001. Georgescu, Alina-Alexandra, Foreign Policy change. The case of Romania, Lambert Academic Publishing, 2011. Henderson, Karen (ed.), Back to Europe: Central and Eastern Europe and the European Union, London, Philadelphia, UCL Press, 1999. Iliescu, Ion, Fragmente de viață și de istorie trăită, Editura Litera, București, 2011. Ion Iliescu, Dialoguri româno-americane, Editura Nemira, București, 1996. Ionescu, Cristian, Tratat de drept constituțional contemporan, Ediția a doua, Editura C.H. Beck, București 2008. Ionescu, Mihail E., România Orientală 160 de ani. 1848-2009, Editura Militară, București, 2009. Ivan, Ruxandra, La politiaue étrangère roumaine (1990-2006), Edition de l’Université de Bruxelles, Bruxelles 2009. Ivan, Ruxandra, (coord.), „Transformarea socialistă” Politici ale regimului comunist între ideologie și administrație, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Polirom, 2009. Martin, Kate și Uri Ra’anan (ed.), Russia: A Return to Imperialism?, St. Martin’s Press, New York, 1995. Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București 2001. Lachowski, Zdzislaw, Confidence- and Security-Building Measures în the Nez Europe, SPIRI Research Report, No. 8, Oxford University Press, 2004 Maresceau, Marc (ed.), Enlqrging the European Union. Relations betzeen the EU and Central and Eastern Europe, Longman, Londra și New York, 1997. Mayhew, Allan, Recreating Europe, The European Union’s Policy towards Central and Eastern Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 1998. Möckli, Daniel, European Foreign Policy during the Cold War. Heath, Brandt, Pompidou and the Dream of Political Unity, I. B. Tauris, London, New York, 2009. Moreau Defarges, Philippe, Relations Internationales. Questions mondiales, 6e édition ; Seuil, Paris, 2003 .

21

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană Moreau Defarges, Philippe, Relations Internationales. Questions régionales, 5e édition ; Seuil, Paris, 2004 . Motoc, Iulia și Cioculescu, Șerban Filip, Manual de Analiză a Politicii Externe, Polirom, Iași, 2010. Mungiu, Alina, Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, Humanitas, București, 1995. Năstatse, Adrian, România și noua arhitectură mondială. Studii, alocuțiuni, interviuri 1990-1996, București, 1996. Năstase, Adrian, De la Karl Marx la Coca Cola. Dialog deschis cu Alin Teodorescu, Editura Nemira, București, 2004. Năstase, Adrian, Organizarea internațională, Universitatea Valahia, Târgoviște, 2001. Năstatse, Adrian, România Europeană. Un proiect politic social-democrat, Editura MondoMedia, Institutul Social Democrat „Ovidiu Șincai”, București, 2007. Niculescu-Mizil, Paul, O istorie trăita,vol1 și 2, București, 1997, respectiv 2003. Opriș, Petre, România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955-1991), Editura militară, București 2008. Papadimitriou, Dimitris și Phinnemore, David, Romania and the European Union From marginalisation to membership, New York, Routledge, 2008. Petre, Zoe și Durandin, Catherine, La Roumanie post 1989, L’Harmattan, Paris, 2008. Preston, Christopher, Enlargement & Integration in the European Union, London, Routledge, 1997. Pușcaș, Vasile (ed.), Central Europe since 1989, Dacia, Cluj-Napoca, 2001. Retegan, Mihai, 1968 din primăvară până în toamnă. Schiță de politică externă românească, Editura RAO, București, 1989. Severin, Adrian în dialog cu Andreescu, Gabriel, Locurile unde se construiește Europa, Polirom, București, 2000. Smith, Martin A și Timmins, Graham, Building a Bigger Europe. EU and NATO Enlargement in Comparative Perspective, Aldershot et al., Ashgate, 2000. Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Polirom, Iași, 1998. Stan, Valentin, România și eșecul campaniei pentru Vest, Editura Universității din București, 1999. Ștefănescu, Domnița, Cinci ani din istoria României 1989-1994. O cronologie a evenimentelor decembrie 1989-decembrie 1994, Editura Mașina de Scris, București, 1995. Torreblanca, José, The Reuniting of Europe. Promises, negotiations and compromises, Aldershot et al., Ashgate, 2001, Vaïsse, Maurice (coord.), Dicționar de relații internaționale. Secolul XX., Polirom, Iași, 2008.

22

Politica externă a României de la izolare la negocierea aderării la Uniunea Europeană Weiner, Robert, „Romanian Bilateral Relations with Russia and Hungary: 1989-2002, în Henry F. Carey (ed.), Romania since 1989. Politics, Economics, and Society, Lexington Books, Lanham, 2004. Zodian, Vladimir (coord.), România în Europa și în lume. 1990-2007, București, Editura Militară, 2007.

23