Probleme Actuale În Dreptul Procesual Penal [PDF]

Zitiervorschau

Test Nr.2 La disciplina: Probleme actuale în dreptul procesual penal 1.

Măsurile preventive în procesul penal.

2.

Sesizarea organelor de urmărire penală

3.

Probatoriul în procesul penal

Răspuns: 1.

Măsurile preventive în procesul penal.

Măsurile preventive reprezintă măsurile procesuale cele mai drastice, datorită referirii restrângerea în condițiile legii a libertății persoanei. Măsurile procesuale sunt mijloace prevăzute de Codul de procedura penala pentru a asigura desfășurare normală a procesului penal și în vederea realizării scopului acestuia. Măsurile preventive pot fi aplicate atât în faza de urmărire penala cât și în faza de judecată. Ca instituții de drept procesual, ele sunt puse la dispoziția organelor judiciare și constă în anumite privațiuni sau constrângeri, personale sau reale, ce sunt determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal. Potrivit alin.(1) al art. 175 din CPP, măsurile preventive sunt definite ca măsuri de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite acțiuni negative asupra desfășurării procesului penal sau asupra asigurării executării sentinței. În literatura de specialitate măsurile preventive sunt definite ca fiind instituții de drept procesual penal, puse la dispoziția organelor judiciare constând în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal. Astfel, unii autor susțin că măsurile procesuale sunt mijloace de constrângere folosite de organele judiciare penale pentru garantarea executării pedepsei și repararea pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru asigurarea îndeplinirii de către părți a obligațiilor lor procesuale. Iar o altă opinie ar fi că măsurile preventive, sunt acel gen de măsuri procesuale luate de persoana care efectuează cercetarea penală (organul de urmărire penală, procurorul, instanța de judecată), pentru ca bănuitul sau învinuitul să nu se ascundă de organul de urmărire sau judecată, de asemenea de executarea sentinței, să nu împiedice stabilirea adevărului, să nu continue activitatea criminală.

Potrivit altei definiții, “măsurile preventive sânt măsurile de constrângere prevăzute de legea procesual penală, luate cu respectarea garanțiilor procesuale și, temporar, limitează drepturile şi libertățile învinuitului sau bănuitului, pentru a împiedica ascunderea de organele de urmărire sau de judecată, stabilirea adevărului în procesul penal ori săvârșirea acțiunilor, criminale, precum și asigurarea executării sentinței”. Din definițiile anterioare deducem că măsurile preventive au un caracter de preîntâmpinare ce se aplică doar în cazurile strict necesare pentru înfăptuirea sarcinilor justiției. Dat fiind faptul că există situații când părțile sau mai exact , învinuitul sau inculpatul, încearcă să împiedice aflarea adevărului și să se sustragă de la urmărirea penală sau judecată. Astfel, intervin măsurile procesuale, care sânt necesare pentru prevenirea sau înlăturarea unor astfel de situații, prin care s-ar putea pune în pericol realizarea scopului procesual penal. Măsurile preventive nu constituie sancțiuni penale și nici sancțiuni procesual penale datorită faptului că au un scop bine determinat de lege. Întrucât măsurile preventive sunt orientate spre asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau pentru al împiedica pe bănuit, învinuit, inculpat să-se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, de a încetini stabilirea adevărului ori pentru asigurarea executării sentinței de condamnare. În acest sens luarea măsurilor preventive conduce la realizarea scopului de prevenție fie printr-o minimă atingere adusă libertății individuale a bănuitului, învinuitului, inculpatului fie prin privarea de libertate pe o anumită perioadă de timp sau chiar pe toată durata procesului penal. Dat fiind faptul ca măsurile preventive sunt analizate în contextul măsurilor procesuale, măsurile preventive ne oferă posibilitatea de a stabili esența și funcționalitatea lor, spre deosebire de alte măsuri cu caracter restrictiv, precum și trăsăturile lor comune. Măsurile preventive nu constituie sancțiuni penale și nici sancțiuni procesual penale datorită faptului că au un scop bine determinat de lege. Întrucât măsurile preventive sunt orientate spre asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau pentru al împiedica pe bănuit, învinuit, inculpat să-se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, de a încetini stabilirea adevărului ori pentru asigurarea executării sentinței de condamnare. În acest sens luarea măsurilor preventive conduce la realizarea scopului de prevenție fie printr-o minimă atingere adusă libertății individuale a bănuitului, învinuitului, inculpatului fie prin privarea de libertate pe o anumită perioadă de timp sau chiar pe toată durata procesului penal. Dat fiind faptul ca măsurile preventive sunt analizate în contextul măsurilor procesuale, măsurile preventive ne oferă posibilitatea de a stabili esența şi funcționalitatea lor, spre deosebire de alte măsuri cu caracter restrictiv, precum şi trăsăturile lor comune. Măsurile preventive se caracterizează printr-o serie de scopuri determinate, pornind de la alin. (2) al art.175 din CPP:

1. preîntâmpinarea sustragerii învinuitului(inculpatului) de la urmărire și judecată și asigurarea prezenței lui în fața organelor judiciare; 2. înlăturarea posibilităților învinuitului (inculpatului) de a împiedica stabilirea adevărului în cauza penală fie prin amenințarea martorilor sau alte asemenea acțiuni; 3. asigurarea executării sentinței de condamnare la pedeapsa închisorii. Din cele relatate mai sus deducem că esența măsurilor preventive este determinată de următoarele particularități : 1. Măsurile preventive se dispun numai în cadrul unui proces penal declanșat; 2. Măsurile preventive se aplică numai bănuitului, învinuitului și inculpatului; 3. Măsurile preventive se aplică la oportunitatea procurorului sau după caz judecătorului de instrucție și instanței de judecată; având un caracter facultativ; 4. Măsurile preventive nu sunt caracteristice oricărei cauze penale, având un caracter adiacent fată de activitatea procesuală principală; 5. Măsurile preventive au un caracter provizoriu, ele putând fi revocate în momentul în care dispar împrejurările care au impus luarea acestora; 6. La aplicarea măsurilor preventive sunt prevăzute o serie de condiții ce trebuie realizate cumulativ și existenta în această privință a unui obiect autonom, auxiliar de probațiune alături de obiectul principal al probațiuni. Măsurile preventive limitează drepturile şi libertățile fundamentale ale persoanei, legiuitorul a instituit multiple garanții procesuale care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale8. Reieșind din cele indicate în conținutul art.175, 176 din CPP, care prevede că măsurile preventive se aplică numai faţă de bănuit, învinuit şi inculpat, deci prima condiție pentru luarea oricărei măsuri preventive este existenţa probelor că o anumită persoană a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, fiind atrasă în calitate de bănuit, pusă sub învinuire sau trimisă în judecată cu actul de inculpare (rechizitoriu). Astfel, după cum s-a menționat în literatura de specialitate, o condiție indispensabilă la aplicarea măsurilor preventive este existenta probelor ce stabilesc faptul săvârșirii infracțiunii de către bănuit, învinuit sau inculpat. Din cele relatate desprindem că aceste măsuri se pot lua numai dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune şi dacă aceste măsuri preventive sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal. La aplicarea măsurii preventive se ține cont în primul rând de gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată. Chiar dacă aplicarea măsurilor preventive necesită o condiție indispensabilă aceasta poate avea un caracter formal în faza urmăririi penale în cazul aplicării măsurii preventive față de bănuit sau învinuit datorită faptului că nu se admite luarea cunoștinței de materialele dosarului

până la terminarea urmăririi penale. Întrucât condiția dată este confirmată doar de hotărârea de începere a urmăririi penale, de actul de atragere în calitate de bănuit sau de ordonanța de punere sub învinuire. Ca urmare caracterul formal a acestei condiții persistă și în cazul aplicării arestării preventive, unde, potrivit legii ,la demersul privind aplicarea sau prelungirea acestei măsuri nu sunt anexate probele de învinuire, ci doar actul procedural de atragere în calitate de bănuit sau învinuit. O altă condiție generală necesară pentru aplicarea măsurilor preventive presupune necesitatea existenței „temeiurilor rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul sau inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanță, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârșească alte infracțiuni”, alin. (1) al art. 176 din CPP. Astfel, din aliniatul prin „temeiuri rezonabile” înțelegem datele obținute în urma activității procesuale penale sau activității de investigație operativă, care presupun survenirea acelor consecințe negative ale desfășurării procesului penal; datele ce se iau în considerație la aplicarea măsurilor preventive au un caracter prezumtiv, iar posibilitatea survenirii consecințelor negative trebuie să fie rezonabilă. Legiuitorul a elaborat un sistem a unor măsuri preventive de gravitate diferențiată, ce permite organelor judiciare, luarea măsurii preventive cea mai potrivită cazului concret. Măsurile preventive pot fi luate numai după parcurgerea unei anumite proceduri, se aplică în conformitate cu condițiile și termenele prevăzute de lege toate acestea constituindu-și într-un cadru legal de garantare a respectării drepturilor și intereselor fundamentale ale persoanelor. Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanța de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanță, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârșească alte infracțiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanță pentru asigurarea executării sentinței. Cu toate discuțiile care sunt în literatură de specialitate, începând de la drepturile și libertățile individului recunoscute de tratatele internaționale și de la afirmarea prezumției de nevinovăție, nevoile apărării sociale confirm necesitatea înscrierii măsurilor preventive, cu tot caracterul lor restrictive, în legislațiile procesuale penale pentru a se asigura tragerea la răspunderea penală și a celor care au încălcat legea, sau răspund civil alături de cei care au încălcat-o. Garanțiile care trebuie să însoțească persoana împotriva căreia sunt îndreptate trebuie cu grijă reglementate și respectate pentru a nu se comite abuzuri în numele interesului procesului penal. Măsurile preventive nu sunt obligatorii, ele pot fi luate când sunt oportune, în raport de criteriile legale.

La soluționarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală și instanța de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare: 1. caracterul și gradul prejudiciabil al faptei incriminate; 2. persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului; 3. vârsta și starea sănătății lui; 4. ocupația lui; 5. situația familială și prezenta persoanelor întreținute; 6. starea lui materială; 7. prezenta unui loc permanent de trai; 8. alte circumstanței esențiale.

2.

Sesizarea organelor de urmărire penală

Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ca: -

proces-verbal cu privire la constatarea infracțiunii, întocmit de organele de

constatare prevăzute la art. 273 alin. (1) din prezentul cod; -

ori se sesizează din oficiu, adică

depistarea nemijlocit de către organul de

urmărire penală sau procuror a bănuielii rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. În cursul urmăririi penale şi judecării cauzei, organul de urmărire penală are obligația de a stabili cauzele şi condițiile care au contribuit la săvârșirea infracțiunii. Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în baza legii, emite prin ordonanță, în timp de 30 zile, începerea urmăririi penale, dacă din cuprinsul actului de sesizare sau de constatare, reiese o bănuială asupra săvârșirii infracțiunii, şi nu există careva circumstanței care exclud urmărirea penală, informând despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv. Atunci când începerea urmăririi penale are loc de către organul de urmărire penală sau procuror din oficiu, aici se întocmește o ordonanță şi în final, un proces verbal, în care va include toate probele administrate. Ordonanța emisă de către organul de urmărire penală privind începerea urmăririi penale, se aduce la cunoștința procurorului, în formă scrisă, în termen de 24h, de la data începerii urmăririi penale. Procurorul fixează termenul de urmărire în cauza respectivă. Dacă procurorul refuză începerea urmăririi penale, el emite o ordonanță şi aduce la cunoștință, în timp de cel mult 15 zile persoanei care a înaintat sesizarea despre aceasta. Atunci cînd procurorul consideră că nu există temeiuri pentru începerea urmăririi penale, prin ordonanță, abrogă ordonanța de începerea a urmăririi penale și refuză pornirea acesteia şi clasarea procesului penal. Ordonanța privind refuzul de începere a urmăririi penale, poate fi atacată prin plângere în instanța de judecată. Aceste plângeri pot veni de la următoarele persoane: a) Bănuit, b) Învinuit; c) Apărător; d) Parte vătămată, cât şi alți participanți la proces, sau de către alte persoane a căror drepturi şi interese legitime au fost încălcate de aceste organe. Plângerea poate fi înaintată în termen de 10 zile judecătorului de instrucție, la locul aflării organului care a comis încălcarea. Examinarea acesteia se face în 10 zile, cu participarea procurorului şi cu citarea persoanei care a depus plângerea. Neprezentarea persoanei care a depus plângerea, nu împiedică examinarea plângerii. În cadrul examinării plângerii, procurorul și persoana care au depus plângerea, dau explicații cu privire la înaintarea acesteia. Atunci când

actele sau acțiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi drepturile persoanelor nu au fost încălcate, judecătorul de instrucție, pronunță o încheiere despre respingerea plângerii înaintate, copia acesteia expediindu-se persoanei care a depus plângerea şi procurorului. Această încheiere emisă de către judecătorul de instrucție este irevocabilă. Dacă plângerea este una întemeiată, atunci încheierea adoptată de către judecătorul de instrucție, va obliga procurorul să lichideze toate încălcările asupra drepturilor şi libertăților persoanelor, și declară nulitatea actului sau acțiunii procesuale atacate. Dacă mai apoi, se constată că nu a existat sau a dispărut circumstanța pe care se baza propunerea de a refuza începerea urmăririi penale, procurorul anulează ordonanța respectivă şi dispune începerea urmăririi penale. Dacă, potrivit legii, pornirea urmăririi penale se poate face numai la plângerea prealabilă ori cu acordul organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora. În cazul depistării infracțiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmește un raport în care expune circumstanțele depistate și dispune înregistrarea infracțiunii. În orice caz de deces al persoanei aflate în custodia statului în legătură cu urmărirea penală sau executarea pedepsei, procurorul se autosesizează în condițiile alin.(3). Orice declarație, plângere sau alte informații ce oferă temei de a presupune că persoana a fost supusă acțiunilor de tortură, tratament inuman sau degradant, prevăzute la art. 166 1 din Codul penal, urmează a fi prezentate sau transmise imediat procurorului pentru a fi examinate în conformitate cu art. 274 alin. (31) din prezentul cod. Examinarea sesizărilor despre acțiunile Președintelui Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova, Prim-ministrului şi examinarea infracțiunilor comise de către aceștia se fac de către Procurorul General sau un procuror desemnat de el. Examinarea sesizărilor despre infracțiunile comise de către Procurorul General se face de către un procuror desemnat de Consiliul Superior al Procurorilor. Organul de urmărire penală care a primit o sesizare despre infracțiunile săvârșite de persoanele menționate este obligat să o trimită imediat pentru examinare Procurorului General sau, după caz, Consiliului Superior al Procurorilor.

3.

Probatoriul în procesul penal

Probatoriul reprezintă o activitate reglementată de lege, care este efectuată de către organele de stat competente şi de către persoane special împuternicite, care sânt orientate spre acumularea, verificarea şi aprecierea circumstanțelor necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauzele penale. Probele administrate se verifică şi se apreciază de către organul de urmărire penală sau instanță. Obiectul probatoriului constă din ansamblul de împrejurări şi fapte de o importantă juridică ca Procesul probatoriului este constituit din mai multe etape, care se află într-o ordine succesorală: Acumularea şi colectarea probelor – reprezintă obținerea datelor de fapt care se conţin în sursele prevăzute de lege. Organul de urmărire penală cît şi instanţa de judecată, dispun de diferite mijloace de acumulare a probelor, ei au dreptul să cheme orice persoană pentru a fi audiată, pot dispune de efectuarea expertizelor necesare, pot să efectueze anumite acţiuni procesuale, pot solicita persoanei fizice şi juridice prezentarea anumitor documente şi oferte, care ar avea importanţă pentru soluţionarea cauzei penale. Aceste probe pot fi prezentate subiecţilor procesual penali, şi din proprie iniţiativă. La efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, acumularea probelor se împarte în: 1. Depistarea. 2. Relevarea. 3. Ridicarea lor. La acumularea probelor, în desfășurarea activității procesuale, vin organele speciale, însă, această activitate nu este una procesuală, şi de aceea, nu poate fi parte integrantă a procesului probatoriului. Însă, rezultatul obţinut ca urmare a desfăşurării ei, adică aşa numita informație – orientativă, acordă ajutor probatoriului procesual, arătînd unde şi cum pot fi acumulate probe pe cale procesuală. Fixarea şi documentarea probelor – toate probele care sînt acumulate în urma urmăririi penale, sînt fixate în procesele verbale. Anexarea probelor la dosarul penal, se efectuează printro ordonanţă, sau o încheiere, însă, nu înainte ca obiectele respective să fie examinate cu întocmirea unui proces verbal. Probele pot fi prezentate de asemenea, şi de către orice subiect al procesului penal, din proprie iniţiativă. Documentele sînt expediate prin poştă. În situaţia primirii unor aşa documente, nu se întocmeşte un proces verbal, excepţie fiind cazul cînd aceste documente posedă semnele corpurilor delicte, exemplu: transmiterea caracteristicii bănuitului, învinuitului. Alte metode de fixare a probelor sînt: înregistrarea video, sonoră, fotografierea, ridicarea amprentelor şi mulajelor, etc.

Aprecierea probelor – este necesar a menţiona că fiecare probă urmează a fi apreciată sub toate aspectele din punctul de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei şi în mod obiectiv, iar toate probele în ansamblu – din punctul de vedere al confirmării lor. Legislaţia în vigoare (art.93 C.P.P. R.M.) ne descrie care elemente de fapt, constatate prin anumite mijloace, constituie probe. Totodată, aceeaşi lege de procedură penală (art.94) stipulează că nu pot fi admise ca probe şi puse la baza sentinţei datele care sunt obţinute cu încălcarea dreptului la apărare, la interpret (traducător), cu aplicarea violenţei, ameninţărilor şi mijloacelor de constrîngere sau atunci cînd proba este obţinută dintr-o sursă care este imposibil de stabilit, precum şi în alte cazuri prevăzute la norma citată. Ca mijloc de probă pot fi utilizate şi declarațiile martorilor anonimi, însă împrejurările şi circumstanţele descrise de aceşti martori urmează să fie confirmate prin alte probe cercetate şi administrate în şedinţa de judecată, deoarece condamnarea unei persoane nu poate fi bazată numai pe mărturiile acestor persoane şi, în cazul cînd sunt luate careva hotărîri bazate pe astfel de probe, apărarea ar trebui să aibă posibilitate de a contesta necesitatea prezumată a martorului anonimat, credibilitatea sa şi originea cunoștințelor sale. Recunoașterea ca mijloc de probă a declarațiilor martorilor anonimi constituie şi o garanţie juridică din partea statului în vederea protejării acestora de eventuale influențe post – criminale. Verificarea probelor – Verificare presupune examinarea fiecărui element probatoriu în parte, pentru a se înlătura tot ce nu are legătură cu cauza, tot ce este vag şi nesigur. În cadrul operației de colectare, probele se examinează, confirmând-se unele pe altele şi ducând la o concluzie univocă. Probele sânt acele elemente dobândite care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției, precum și la stabilirea altor împrejurări importante pentru soluționarea cauzei. În calitate de probe, pot fi: 1. Declarațiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, a părții vătămate, părții civile, civilmente responsabile, martorului. 2. Corpurile delicte. 3. Procesele

verbale

privind

acțiunile

de

urmărire

penală

şi

cercetarea

judecătorească. 4. Documente. 5. Înregistrări audio, video, foto, etc. Declarațiile ca mijloc de probă. Sânt informații orale sau scrise, date de către o persoană, în cadrul procesului penal. Nu sânt probe acele informații care nu au sursa sa. Exemplu: zvonurile. Declarația este o mărturisire, o afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau sentimente ce vin din partea unei persoane. Sînt recunoscute ca mijloc de probă separat doar

declarațiile depuse în cadrul acțiunii procesuale, de exemplu: audierea, confruntarea, verificarea declarațiilor la locul acțiunii. Unele lămuriri obținute în cadrul altor acțiuni procesuale (percheziție), datele incluse în procesul verbal de reținere sau ordonanțele de punere sub învinuire, nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă. Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar datele care sînt pertinente, concludente şi utile pentru cauza dată. Declarațiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, sânt informațiile scrise depuse de ei, în cadrul audierii. Recunoașterea vinovăției de către o persoană bănuită sau învinuită de comiterea infracțiunii, poate fi pusă la baza învinuirii doar atunci când a fost confirmată fapta. Bănuitul, învinuitul, nu poate fi pus forţat să mărturisească împotriva sa sau a rudelor sale, ori să-şi recunoască vinovăţia şi nu poate fi tras la răspundere pentru aceasta. Declarațiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, nu pot servi ca probe. Ele se bazează pe informația a cărei sursă nu este cunoscută, iar dacă aceste declaraţii se bazează pe spusele altor persoane, atunci ele trebuie să fie identificate, şi, ulterior, audiate. Prin declaraţiile date de bănuit, învinuit, inculpat, se pot înţelege nu numai date concrete dar şi presupuneri, ceea ce agravează descoperirea infracţiunii rapid şi eficient. Bănuitul nu poate fi ascultat în prealabil ca martor, deoarece s-ar încălca dreptul la informare. Chestiunea admisibilității datelor în calitate de probe o decide organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părților, ori, după caz, instanța de judecată, deoarece sânt

admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu Codul de procedură penală RM, astfel pentru ca o probă să fie luată în calcul este nevoie să corespundă următoarelor cerințe: 1. Admisibilitatea. În principiu, orice probă este admisibilă. Părțile pot propune probe şi cere administrarea lor, aceste solicitări neputând fi respinse dacă proba este concludenta şi utilă. Prin excepție, există şi situații când proba nu este admisibilă, legea interzicând-o. 2. Pertinența. Probele sunt pertinente dacă au legătură cu procesul penal, cu faptele şi împrejurările ce trebuise dovedite (relatarea de către un martor a modului in care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba să fie pertinentă, trebuind sa fie şi concludentă, pentru a contribui la rezolvarea cauzei. 3. Concludentă. Probele sunt concludente daca sunt esențiale în cauză, contribuind hotărâtor la soluționarea procesului (relatarea martorului ca a văzut cum făptuitorul a sustras din buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte) prin clarificarea elementelor necunoscute. 4. Utilitatea. Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune administrarea lor în cauza penală. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.re urmează a fi stabilite în scopul rezolvării cauzei penale.