Drept Procesual Penal (Semestrul 1) [PDF]

Zitiervorschau

PARTEA GENERALĂ CAPITOLUL I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE Secţiunea I Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei §1 Definiţia procesului penal Procesul penal este definit ca o activitate reglementată de lege, pe care o desfăşoară autoritatea judecătorească, cu participarea activă a persoanelor interesate, ca titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală1. §2 Fazele procesului penal 1. Noţiunea de fază a procesului penal. În actuala reglementare din ţara noastră procesul penal cuprinde trei faze: urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârii penale definitive. Fazele procesuale se deosebesc între ele, în principal, prin obiectivul ce trebuie îndeplinit, prin autorităţile care le efectuează, prin actele şi măsurile procesuale şi procedurale pe care le cuprind2. 1

1 Gr. Theodoru, Drept procesual penal, parte generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1986, p. 2. Definiţii asemănătoare se găsesc şi la autorii: Vintilă Dongoroz, în colaborare, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, parte generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 10; Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, vol. I, Ed. Paideea, Bucureşti, 1993, p. 13; Gherghiţă Mateuţ, Procedura penală, partea generală, vol. I, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1993, p. 29; Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p. 1 2 Gr. Theodoru, op. cit., vol. II, p. 36.

5

Prima fază a procesului penal, denumită urmărirea penală este premergătoare judecăţii şi are ca obiectiv identificarea autorului unei infracţiuni, prinderea acestuia şi administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată. Judecata este cea de-a doua fază a procesului penal în cadrul căreia se desfăşoară toate activităţile procesuale până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Executarea hotărârilor judecătoreşti penale este ultima fază a procesului penal care cuprinde întreaga procedură necesară punerii în aplicare a dispoziţiilor instanţei de judecată. Uneori, procesul penal nu parcurge cele trei faze, şi anume atunci când se pronunţă încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărirea penală, nu se mai ajunge la judecată; sau când se pronunţă achitarea sau încetarea procesului penal nu se mai ajunge la executare. În cazul procedurii plângerii prealabile prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a din Codul de procedură penală, procesul penal începe în faza judecăţii. 2. Organele judiciare În prima fază a procesului penal activitatea este desfăşurată de organele de cercetare penală şi de procuror, care exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală, conduce şi controlează activitatea de cercetare penală. În această fază procurorul are competenţa exclusivă de a soluţiona cauza penală. În faza a doua a procesului penal, denumită judecată, rolul principal revine instanţei de judecată, care are misiunea de a soluţiona cauza cu participarea, de regulă, a procurorului. Această fază a procesului este declanşată prin rechizitoriul procurorului şi uneori prin plângere prealabilă, în cazul acţiunilor directe, şi se încheie prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Faza a treia, punerea în executare a hotărârii penale, se desfăşoară cu participarea instanţei de judecată, a procurorului, a organelor de poliţie şi a altor organe stabilite în Codul de procedură penală şi în Legea privind executarea pedepselor.

6

Secţiunea a II-a Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp Aplicarea legii procesual penale este raportată la două elemente principale, şi anume spaţiul şi timpul. §1. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu Acţiunea legii în spaţiu ridică probleme atunci când raportul de drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite ori interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri ea vine în concurenţă cu aplicarea unei alte legi străine1. Legea procesual penală română se poate aplica numai pe teritoriul ţării noastre, iar nu şi pe teritoriul altui stat. Rezultă că legea procesuală este, în principiu, strict teritorială2. Dacă la aplicarea în spaţiu a legii penale se are în vedere locul săvârşirii, la aplicarea în spaţiu a legii procesual penale interesează locul unde se desfăşoară activitatea procesuală. 1. Principiul teritorialităţii legii procesual penale române Domeniul aplicării legii procesual penale în spaţiu este guvernat de principiul teritorialităţii, prin aceasta înţelegând că toate activităţile desfăşurate în cadrul procesului penal, activităţi realizate pe teritoriul statului român, cad sub incidenţa legii procesual penale române3. Codul de procedură penală român nu reglementează aplicarea în spaţiu a normelor de drept procesual penal, însă se aplică principiul teritorialităţii, dedus din art. 1 şi 3 din Constituţie, care prevăd că România este stat naţional suveran şi independent, unitar şi indivizibil, teritoriul său fiind inalienabil. Rezultă că România îşi exercită suveranitatea asupra întregului teritoriu, ceea ce implică aplicarea

1

C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 15 2 I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, Bucureşti, 1944-1947, p. 87 3 I. Neagu, op. cit., p. 30.

7

deplină şi exclusiv a legilor române asupra acestui teritoriu. Principiul teritorialităţii normelor de drept procesual penal exprimă o dublă cerinţă1: -normele de drept procesual român se aplică numai activităţii procesual penale desfăşurate pe teritoriul ţării noastre, neavând aplicare în afara acestui teritoriu; -activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre numai în temeiul normelor de drept procesual penal român. Prin teritoriu se înţelege, potrivit art. 142 Cod penal (art.10, alin.2, Cod penal nou), întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia. Legea de procedură penală română se aplică şi actelor efectuate pe o navă sau aeronavă română, aşa cum prevede art. 143 alin. 2 Cod penal (art.10, alin.3, Cod penal nou). 2. Excepţii de la principiul teritorialităţii legii procesual penale române a) Comisia rogatorie internaţională Comisia rogatorie internaţională constituie o modalitate de asistenţă judiciară internaţională. Această activitate a fost guvernată de Legea nr. 704/3.12.2001 prin care s-au abrogat prevederile art. 514-518 din Codul de procedură penală referitoare la comisia rogatorie. În prezent este guvernată de Legea nr. 302/2004, prin care s-a abrogat Legea nr. 704/2001, precum şi art. 519-521 Cod procedură penală. Potrivit prevederilor art. 159 din Legea 302/2004, comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de asistenţă judiciară internaţională care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat, o acordă unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal. Cererile de asistenţă judiciară formulate de autorităţile competente ale statului solicitant vor fi adresate: a) Ministerului Justiţiei, dacă se referă la extrădare şi transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de 1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 53.

8

judecată ori la faza executării hotărârilor penale; b) Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei a României, dacă se referă la activităţi din faza de cercetare şi urmărire penală; c) Ministerului Administraţiei şi Internelor, dacă se referă la cazierul judiciar (art. 13). În caz de urgenţă, cererile de comisii rogatorii pot fi adresate direct instanţelor judecătoreşti române sau parchetelor de pe lângă acestea, după caz. O copie de pe acestea va fi trimisă Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. Autorităţile judiciare române sesizate vor înştiinţa la rândul lor despre comisiile rogatorii primite. Răspunsul la cererile de asistenţă din străinătate vor fi comunicate autorităţilor solicitate, prin intermediul autorităţilor române menţionate la aliniatul 3. b) Recunoaşterea hotărârilor penale sau altor acte judiciare străine Această recunoaştere se face potrivit prevederilor cuprinse în art. 115-121 din Legea 302/2004 şi în convenţiile internaţionale, ratificate de ţara noastră, şi constituie o procedură specială prin mijlocirea căreia hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi actele efectuate de organele judiciare penale străine pot fi recunoscute în ţară dacă sunt de natură să producă, potrivit legii penale române, efecte juridice penale1. Ţara noastră a ratificat prin Ordonanţa nr. 90 din 30 august 1999 Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970. c) Extrădarea Extrădarea este o altă excepţie de la principiul teritorialităţii prevăzută de Legea nr. 302/2004 şi de art. 9 Cod penal (art. 16 Cod penal nou). Prin art. 19 pct. 4 din Constituţie extrădarea se hotărăşte de 1

G. Antoniu, în colaborare, Practica judiciară penală, procedură penală, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1993, p. 232

9

justiţie, ceea ce înseamnă că ţara noastră a modificat natura juridică a acestei instituţii din mixtă în judiciară1. Ţara noastră a ratificat prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997 Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 şi a protocoalelor sale adiţionale. d) Imunitatea de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici În această privinţă art. 8 Cod penal (art. 15, Cod penal nou) dispune că legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane, care în conformitate cu convenţiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român. Astfel, potrivit art. 31 din Convenţia de la Viena din 1961, ratificată de România în 1968, personalul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală absolută, în sensul că nu poate fi reţinut, arestat, chemat în instanţă sau să depună ca martor. Aceste imunităţi au fost extinse şi la personalul consular prin Convenţia internaţională de la Viena din 1963. Prin art. 40 din Statutul Consiliului Europei, semnat la Londra în 5 mai 1949, intrat în vigoare la 3 august 1949, ratificat de România prin Legea nr. 64 din 4.10.19932 s-au prevăzut imunităţi pentru Consiliul Europei, reprezentanţii membrilor şi secretariatului, neputând fi arestaţi şi nici urmăriţi. Articolul 3 din cel de-al 6-lea Protocol adiţional la Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 5 martie 1966, ratificat de România prin Legea nr. 6 din 8 ianuarie 1999, stabileşte că pentru a asigura judecătorilor o deplină libertate de exprimare şi o totală independenţă în îndeplinirea funcţiilor lor, imunitatea de jurisdicţie, în ceea ce priveşte cuvintele, înscrisurile sau actele emise în exercitarea funcţiilor lor, va continua să fie acordată chiar şi după încheierea mandatului lor.

1

V. Păvăleanu, Extrădarea în reglementarea Convenţiei europene, Pro Lege, nr. 1, 1999, p. 200 2 I. M. Zlătescu, în colaborare, Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. II, Bucureşti, 1949, p. 20

10

§2 Aplicarea legii procesual penale în timp 1. Principiul activităţii legii procesual penale Acţiunea legii procesual penale este cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii şi cel al ieşirii ei din vigoare. Potrivit art. 78 din Constituţie, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării ei sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Ieşirea din vigoare a legii procesual penale are loc la termenul stabilit în cazul legilor temporare şi prin abrogare, care poate fi expresă sau tacită. Datorită aplicării normei de drept procesual penal tuturor actelor care se efectuează după intrarea ei în vigoare, chiar în cauzele începute anterior acestei date, principiului activităţii i s-a dat denumirea de principiul aplicării imediate a normelor de drept procesual penal1. 2. Excepţii de la principiul aplicării imediate a legii procesual penale a) Retroactivitatea legii procesual penale Legea procesual penală retroactivează, în sensul că se aplică şi actelor procesuale îndeplinite anterior apariţiei ei, atunci când nu mai conţine condiţia sau formalitatea prevăzută de legea veche neîndeplinită sau nerespectată cu ocazia efectuării unui act sau al unei lucrări procesuale2. În acest sens, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 31/1968, pentru aplicarea Codului de procedură penală, nulitatea oricărui act sau lucrări efectuată sub legea antrerioară poate fi invocată numai în condiţiile noii legi. Prin urmare, deşi actul îndeplinit sub legea veche era nul, fiind făcut cu încălcarea prevederilor acestei legi, devine valabil sub noua lege, care nu mai sancţionează cu nulitatea asemenea situaţii.

1 2

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 56. Gh. Mateuţ, op. cit., Partea Generală, vol. I, p. 20.

11

b) Ultraactivitatea legii procesual penale Art. 3, 4 şi 5 din Legea nr. 31/1968 prevăd că normele referitoare la competenţă, termene şi căi de atac au capacitatea de a ultraactiva şi după ieşirea lor din vigoare, aplicându-se, în anumite condiţii, cauzelor care continuă să fie judecate sub noua lege. Atunci când într-o cauză penală s-a pronunţat o hotărâre de către o instanţă competentă să judece în prima instanţă şi până la soluţionarea căii de atac, apare o lege nouă, care prevede competenţa altei instanţe să judece cauza în fond, această lege nu se va aplica, iar calea de atac va fi judecată de instanţa competentă potrivit legii vechi care ultraactivează.1 3. Situaţii şi dispoziţii tranzitorii Situaţiile tranzitorii sunt acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea altei legi noi2. În această privinţă interesează regimul procesual sub care va continua desfăşurarea procesului penal pornit sub imperiul legii vechi. Dispoziţiile tranzitorii sunt normele legale prin care este reglementată trecerea de la o lege veche la o lege nouă3. Spre deosebire de derogările cu caracter general prevăzute de Legea nr. 31/1968, care au aplicare ori de câte ori o lege de procedură penală nouă nu prevede situaţii tranzitorii proprii, în cazul normelor tranzitorii aflate într-o lege nouă, acestea nu au aplicare decât pentru situaţiile tranzitorii de la legea nouă care le prevede4.

1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 58. S. Kahane, Situaţii tranzitorii în succesiunea legilor de procedură penală, RRD nr. 6/1967, p. 48-58 3 I. Neagu, op. cit., p. 34. 4 ibidem 2

12

CAPITOLUL II PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL Secţiunea I Consideraţii generale Principiile fundamentale ale procesului penal sunt regulile cele mai generale în temeiul cărora este reglementat şi se desfăşoară procesul penal1. Codul nostru de procedură penală, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cuprinde în primul capitol normele în care se materializează principiile fundamentale ale procesului penal român. Constituţia din 1991, modificată prin referendum la 19.10.2003 cuprinde prevederi de principiu referitoare la procesul penal, care nu sunt consacrate în art. 2 – 8 Cod procedură penală. Întrucât prevederile constituţionale sunt de imediată aplicare, ar trebui ca sistemul de principii fundamentale ale procesului penal, consacrat de Codul de procedură penală, să fie perfecţionat prin introducerea acelor principii de reglementare procesuală care îşi au izvorul în prevederile exprese ale Legii fundamentale.2 În această concepţie, sistemul de principii fundamentale ale procesului penal român cuprinde: În primul rând, principiile care asigură realizarea scopului procesului penal în mod direct: legalitatea procesului, oficialitatea, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare, limba oficială folosită în procesul penal; În al doilea rând, cuprinde toate prevederile care constituie garanţii ale respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor consacrate de Constituţie: egalitatea în faţa legii şi a autorităţii judiciare, respectarea demnităţii umane, garantarea libertăţii şi siguranţei persoanei, prezumţia de nevinovăţie, garantarea dreptului la apărare, garantarea inviolabilităţii domiciliului, corespondenţei şi convorbirilor telefonice.

1 2

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 61. I. Neagu, op. cit., p. 48.

13

Secţiunea a II-a Conţinutul principiilor fundamentale ale procesului penal român §1 Legalitatea procesului penal Principiul legalităţii înscris în art. 2 alin. 1 presupune ca întreaga desfăşurare procesuală, toate activităţile participanţilor la procesul penal, să aibă loc şi să se realizeze numai în conformitate cu dispoziţiile legii (nullum judicium sine lege)1, cu respectarea următoarelor cerinţe: a) Procesul penal se desfăşoară numai de autorităţile instituite prin lege, în compunerea şi competenţa prevăzută de lege. Potrivit art. 126 din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, fiind interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. b) Autorităţile judiciare şi părţile, apărătorii şi reprezentanţii lor, trebuie să acţioneze numai în condiţiile şi formele prevăzute de lege. c) Autorităţile judiciare trebuie să respecte drepturile procesuale ale părţilor şi să le asigure exercitarea lor, întrucât legea consideră esenţială contribuţia acestora la soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor penale. d) La soluţionarea cauzelor penale autorităţile judiciare au obligaţia să aplice întocmai legea penală şi civilă, asigurând cerinţele statului de drept în scopul combaterii şi prevenirii fenomenului infracţional. §2 Oficialitatea procesului penal Potrivit acestui principiu fundamental reglementat de art. 2 alin. 2 Cod procedură penală, actele desfaşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, în interes de stat, fără a fi necesară intervenţia persoanelor care au legătură cu infracţiunea săvârşită2. Înscrierea oficialităţii ca regulă de bază a procesului penal

1 2

N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 82 Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, p. 37.

14

român, a determinat stabilirea obligaţiilor ce revin organelor judiciare penale în legătură cu declanşarea şi desfăşurarea fiecărei faze a procesului penal1. Oficialitatea urmăririi penale rezultă din următoarele dispoziţii: art. 221, care prevede obligaţia organului de urmărire penală de a se sesiza din oficiu despre săvârşirea unei infracţiuni; art. 228, care prevede obligaţia începerii urmăririi penale; art. 232, care stabileşte obligaţia continuării urmăririi penale; art. 256 şi 258, care prevăd obligaţia organelor de cercetare penală de a înainta dosarul procurorului cu propuneri corespunzătoare pentru finalizarea cauzei; art. 262, care stabileşte obligaţia procurorului de a dispune trimiterea în judecată a inculpatului în cazul în care s-a dovedit vinovăţia sa. Oficialitatea fazei de judecată este conturată prin dispoziţiile: art. 313, 321 şi 345, care prevăd obligaţia instanţei de judecată sesizate de a proceda la judecarea inculpatului; art. 375, 378, 379, 385, care prevăd obligaţia instanţei sesizate cu o cale de atac de a o soluţiona. Oficialitatea fazei de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti penale rezultă din art. 418, care prevede obligaţia primei instanţe de a pune în executare hotărârea penală rămasă definitivă. De la principiul oficialităţii există unele excepţii la care se referă art. 2 alin. 2 Cod procedură penală, atunci când stabileşte că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Aceste excepţii au în vedere diferite infracţiuni sau calitatea persoanei care a săvârşit faptele penale. Astfel, în cazul infracţiunilor pentru care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa unei plângeri din partea persoanei vătămate, procesul penal nu poate fi declanşat în lipsa plângerii şi nu poate continua dacă plângerea a fost retrasă sau părţile sau împăcat. Aceste situaţii sunt reglementate în art. 279 Cod procedură penală şi în textele din Codul penal, care prevăd necesitatea plângerii prealabile. În unele situaţii, cum este seducţia, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, însă procesul penal nu poate continua dacă părţile sau împăcat. În cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării contra 1

V. Dongoroz, în colaborare, op. cit., vol. I, p. 46.

15

statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 5 Cod penal, care corespunde cu art. 12, alin. 2 Cod penal nou). În situaţia infracţiunilor contra reprezentantului unui stat străin, acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin (art. 171 Cod penal, corespunzător art. 279, alin. 3 Cod penal nou). Pentru infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate prev. de art. 273 alin. 1, 274 alin. 1 şi 275 alin. 1 şi 2 Cod penal (care corespunde art. 374, alin. 1, art. 375, 376 alin. 1 şi 2 din noul Cod penal), acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate (art. 278 Cod penal, corespunzător art. 379 Cod penal nou). În cadrul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, prev. de art. 331 – 336 Cod penal (care corespund art. 485-490 Cod penal nou acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului (art. 337, Cod penal, corespunzător art. 491 Cod penal nou). Potrivit art. 72 din Constituţie, deputaţii sau senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministerul Justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor are loc numai la cererea Camerei Deputaţilor, Senatului şi a Preşedintelui României, iar cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială (art.

16

109 din Constituţie)1. Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei (art. 100 alin. 2 din Legea nr. 303/28.06.2004 privind statutul magistraţilor). §3 Aflarea adevărului În procesul penal, aflarea adevărului presupune o activitate de cercetare a unor fapte şi împrejurări concrete, care au caracter obiectiv, fiind necesară stabilirea unei concordanţe între faptele săvârşite în realitate şi cele reţinute prin hotărâre judecătorească definitivă. Aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei înseamnă următoarele2: -Constatarea existentei sau inexistenţei faptei pentru care se desfăşoară procesul penal; -Cunoaşterea împrejurărilor de timp, de loc, de mod, de mijloace în care s-a săvârşit fapta, forma de vinovăţie, mobilul şi scopul faptei, natura şi întinderea prejudiciului cauzat; -Cunoaşterea împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală; Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului presupune: -Stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia; -Cunoaşterea datelor de identitate, de stare civilă şi materială, antecedentele penale etc., care conturează personalitatea sa. §4 Rolul activ al organelor judiciare Potrivit art. 4 Cod procedură penală, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfăşurarea procesului penal. În virtutea acestui principiu, organele judiciare nu trebuie să se mărginească la o simplă atragere de atenţie adresată subiecţilor neoficiali, ci au îndatorirea de a interveni activ ori de câte ori este necesar pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru rezolvarea 1 2

I. Neagu, op. cit., p. 50 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 73

17

scopului acestuia1. Deşi rolul activ al organelor judiciare penale apare ca un principiu absolut, totuşi, legislativ şi practic, el capătă un oarecare coeficient de relativitate2. Sub acest aspect s-a reţinut că principiul rolului activ prezintă limite determinate de legislaţia procesuală şi dreptul la apărare, deoarece autorităţile judiciare nu pot avea iniţiative care ar implica încălcarea legii sau a drepturilor procesuale ale părţilor3. Cerinţele principiului rolului activ atrag, pentru autorităţile judiciare, următoarele obligaţii4: a) Să explice părţilor din proces drepturile lor procesuale şi să le ajute în exercitarea lor, asigurând lămurirea cauzei sub toate aspectele; b) Să dispună, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului cu privire la toate împrejurările cauzei, dacă părţile nu au iniţiativă în acest sens; c) Să pună în discuţia părţilor, din oficiu, orice probleme de a căror lămurire depinde soluţionarea corectă a cauzei, cerându-le părerea asupra acestora; d) Să extindă investigaţiile la tot ce este necesar realizării scopului procesului penal, mai cu seamă la alte fapte şi persoane decât cele care formează obiectul cauzei şi să extindă controlul judiciar şi la alte motive decât cele invocate în calea de atac. §5 Garantarea libertăţii persoanei Ocrotirea juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanei se realizează în măsura în care executarea lor în interes propriu nu contravine intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept constituţionale. Acest principiu este consacrat în art. 23 din Constituţie, în sensul că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.

1

ibidem Gr. Thodoru, op. cit., Partea Generală, p. 77 3 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 73 4 ibidem 2

18

Garanţiile privind libertatea persoanei în procesul penal sunt, deci, prevăzute în Constituţie şi în Codul de procedură penală şi constau în următoarele: a) Măsurile prin care se pot aduce atingeri libertăţii persoanei sunt strict prevăzute de lege (art. 136) şi pot fi luate numai în cazurile şi în condiţiile art. 148 Cod procedură penală; b) Măsurile preventive pot fi luate numai de organele judiciare prevăzute de lege. Reţinerea se poate lua de organul de cercetare penală sau de procuror pe o durată de cel mult 24 de ore. c) Locurile de reţinere sunt verificate periodic de procuror şi de judecătorul delegat în acest scop, care au căderea de a lua măsuri pentru punerea de îndată în libertate a persoanelor deţinute fără temei legal. d) Orice persoană împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă în mod ilegal are dreptul la repararea pagubei suferite.1 §6 Respectarea demnităţii umane Acest principiu a fost introdus în legislaţia procesual penală românească prin Legea nr. 32/1990, ca urmare a aderării ţării noastre la Convenţia împotriva torturii şi alte pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1948, în vigoare de la 26 iunie 19872. În acest sens, art. 51 din Codul de procedură penală prevede că orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege. România a ratificat, în anul 1994, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.11.1987, intrată în vigoare la 1.02.19893. Transpunerea pe plan legislativ a principiului respectării

1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 77 Ratificată prin Legea nr. 19/10.10.1990; I. M. Zlătescu, în colaborare, op. cit., vol. I, p. 111 3 Legea nr. 80/30.09.1994; I. M. Zlătescu, în colaborare, vol. II, p. 79. 2

19

demnităţii umane se realizează prin următoarele prevederi1: -art. 68 alin. 1 Cod procedură penală, în care se stabileşte că este interzis să se întrebuinţeze violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe; -art. 239 – 241 Cod procedură penală, care reglementează suspendarea urmăririi penale; -art. 278 alin. 1 Cod procedură penală, care instituie dreptul de a face plângere împotriva actelor de urmărire penală; -art. 303 Cod procedură penală, privind suspendarea judecăţii când se constată că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată; -art. 453 lit. a şi 455 Cod procedură penală, privind amânarea sau întreruperea executării pedepsei când se constată că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa. §7 Garantarea dreptului la apărare Într-o accepţie largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor care i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa, iar în accepţiunea sa restrânsă, cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat2. Constituţia României prevede în art. 24 că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului, iar părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Art. 6 din Codul de procedură penală stabileşte că dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiile prevăzute de lege, şi să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a

1

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, p. 44. I. Moraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, vol. I, p. 234

2

20

acesteia, şi să-i asigure posibilitatea prezentării şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul – verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei judiciare a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales. Organul judiciar este obligat să aibă în vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt în favoarea părţii, potrivit rolului activ consacrat în legislaţia procesual penală. Partea are dreptul la asistenţă juridică, care constă în sprijinul de specialitate acordat de un apărător, persoană abilitată să folosească cunoştinţele sale juridice şi experienţa sa judiciară în vederea apărării intereselor legitime1. Asistenţa juridică, în principiu, are caracter facultativ, sens în care art. 171 alin. 1 Cod procedură penală prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică obligatorie reprezintă o excepţie de la acest caracter facultativ şi a fost instituită de legiuitor pentru cazurile speciale prevăzute în alin. 2 al art. 171 Cod procedură penală şi anume: învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. În cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare (art. 171 alin. 3 Cod procedură penală).

1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 83.

21

§8 Egalitatea persoanelor în procesul penal Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt tratate în mod egal de către autorităţile publice1. Acest principiu este consacrat prin art. 16 pct. 1 şi 2 din Constituţie, în sensul că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări; nimeni nu este mai presus de lege. §9 Prezumţia de nevinovăţie Pentru prima dată prezumţia de nevinovăţie a fost proclamată în legislaţia S.U.A. şi apoi în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 17892. Potrivit art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au găsit toate garanţiile necesare apărării sale. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, stabileşte, în art. 14 pct. 2, că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal. Prezumţia de nevinovăţie este înscrisă în Constituţia din 2003 printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, în art. 23 pct. 11, care stabileşte că până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Prezumţia de nevinovăţie este relativă, ceea ce înseamnă că în cursul procesului penal ea poate fi răsturnată prin probe de vinovăţie. Articolul 66 alin. 2 Cod procedură penală prevede că în cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să 1 2

I. Moraru, op. cit., vol. I, p. 212 I. Neagu, op. cit., p. 43; Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 79

22

probeze lipsa lor de temeinicie. Atunci când nu se poate dovedi vinovăţia unei persoane, existând îndoială, aceasta profită inculpatului, în baza principiului „in dubio pro reo”, considerat complementul prezumţiei de nevinovăţie1. §10 Operativitatea procesului penal Operativitatea procesului penal, în înţeles larg, presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât şi simplificarea activităţii procesual penale, când este posibil2. Se admite că operativitatea presupune cel puţin următoarele laturi importante: -promptitudinea în desfăşurarea activităţii judiciare; -calitate în efectuarea actelor procesuale şi procedurale; -simplificare în îndeplinirea formelor procesuale; -eficacitate optimă în realizarea scopului procesului penal şi a tuturor sarcinilor ce stau în faţa organului judiciar.3 Aceasta înseamnă că procesul penal trebuie să se desfăşoare întrun timp util, întrucât scopul acestuia este să se rezolve în condiţii cât mai bune. §11 Limba în care se desfăşoară procesul penal Procedura judiciară trebuie să se desfăşoare în limba română, ca limbă oficială, iar activitatea orală şi documentele procedurale scrise ce se întocmesc de autorităţile judiciare şi de părţi se exprimă în limba română4. Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret.

1

Tr. Pop, Drept procesual penal, Editura Tipografia Naţională, Cluj, 1946, vol. I, p. 349. 2 I. Neagu, op. cit., p. 66 3 N. Volonciu, op. cit., p. 127 4 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 73

23

Prin folosirea interpretului oficial de limbă maternă se asigură o corectă traducere în şi din limba română în limba autorităţii judiciare, existând, astfel, garanţia cunoaşterii concrete a poziţiei şi a punctelor de vedere exprimate de cei ce nu cunosc sau cunosc insuficient limba română1.

1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 74

24

CAPITOLUL III PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL Secţiunea I Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal §1. Noţiunea de participant în procesul penal Participanţii în procesul penal sunt organele judiciare şi persoanele chemate să contribuie la desfăşurarea procesului penal în vederea realizării scopului acestuia1. Noţiunea de participant în procesul penal are un sens larg şi un sens restrâns2. În sens larg, prin participanţi în procesul penal se înţeleg organele judiciare, părţile şi alte persoane chemate să ia parte la desfăşurarea urmăririi penale şi a judecăţii. În sens restrâns, prin participanţi la procesul penal se înţeleg organele judiciare, părţile şi apărătorul. Au calitatea de participanţi în procesul penal următoarele organe judiciare: procurorul, organele de cercetare penală şi instanţa de judecată. Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, care sunt persoane fizice sau juridice direct interesate în soluţionarea acţiunii penale sau a acţiunii civile născute din săvârşirea unei infracţiuni. În procesul penal, alături de organele judiciare şi părţi, participă şi alte persoane, printre care menţionăm: martorii, experţii, interpreţii, grefierii, executorii judecătoreşti etc.

1

I. Neagu. Op. cit., p. 74 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1979, p. 46-47; I. Neagu, op. cit., p. 74

2

25

§2 Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali În desfăşurarea procesului penal uneori pot să apară alte persoane în locul subiecţilor procesuali principali, denumiţi părţi, care pot avea calităţi diferite: succesori, reprezentanţi sau substituiţi procesuali1. 1. Succesorii În procesul penal, în exercitarea acţiunii civile pot interveni, potrivit dispoziţiilor legale, succesorii persoanei fizice sau juridice2. Art. 21 Cod procedură penală prevede că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia. Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză unitatea succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. Succesorii pot interveni în procesul penal numai în cadrul laturii civile, iar nu şi în cadrul laturii penale, întrucât răspunderea penală este personală3. În latura civilă a procesului penal, succesiunea este atât activă, cât şi pasivă4. Astfel, vor lua locul părţilor decedate şi vor deveni ei părţi, atât succesorii părţii civile decedate, cerând repararea prejudiciului produs prin infracţiune, cât şi succesorii inculpatului decedat, ai părţii responsabile civilmente, decedată sau desfiinţată, exercitându-se acţiunea civilă împotriva lor5. Succesorii sunt părţi în procesul penal, iar nu substituiţi procesuali sau reprezentanţi, întrucât ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci îşi valorifică drepturile lor, deoarece antecesorii, prin deces, desfiinţare sau dizolvare, au încetat să mai fie subiecţi de drept6. Se spune că există două ipoteze: în una succesorii exercită 1

V. Dongoroz, în colaborare, op. cit., vol. I, p. 92 I. Neagu, op. cit., p. 75 3 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 143 4 Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 69 5 I. Neagu, op. cit., p. 76 6 Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 70 2

26

acţiunea civilă „jure proprio”, iar în cealaltă „jure haereditatis”. Succesorii părţii civile pot fi introduşi în cauză numai dacă acţiunea civilă a fost pusă în mişcare în procesul penal, în caz contrar aceştia îşi vor putea realiza drepturile într-un proces civil. 2) Reprezentanţii Prin reprezentant în procesul penal se înţelege persoana care este împuternicită să îndeplinească, în lipsa părţii, în numele şi interesul exclusiv al acesteia, actele procesuale necesare pentru apărarea drepturilor şi intereselor ei1. Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la îndemâna părţii cu excepţia acelora care au caracter strict personal2. Deşi este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal şi nu de subiect al cauzei penale, întrucât reprezentantul, deşi apare în locul părţii vătămate, nu se confundă niciodată cu poziţia procesuală a celui reprezentat. Reprezentarea poate fi legală şi convenţională. Reprezentarea legală presupune participarea în proces în mod necesar a unei persoane desemnată de lege în locul părţii interesate, care nu are îndrituirea de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal3. Astfel, persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu, poate fi reprezentată de părinte, tutore sau curator, iar persoanele juridice sunt reprezentate de persoanele abilitate potrivit legii sau statutului lor (director, preşedinte, administrator etc.). Articolul 132 alin. 3 Cod penal (corespunzător art. 144, alin. 3 Cod penal nou) prevede că pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Codul de procedură penală prevede mai multe cazuri de reprezentare. Art. 134 alin. 3 stabileşte că atunci când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător, care îl va reprezenta. Potrivit art. 159 alin. 4, în cazul în care inculpatul se află internat

1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 171 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 144 3 ibidem 2

27

în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea sau propunerea de prelungire a duratei arestării preventive vor fi examinate în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Reprezentarea convenţională1, implică un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o dă partea şi din acceptarea pe care o face reprezentantul. În cazul reprezentării convenţionale sau voluntare – o parte – mandant – împuterniceşte o persoană – mandatar sau procurator – să se prezinte în proces în numele şi interesul său, exercitându-i drepturile procesuale şi îndeplinindu-i obligaţiile care-i revin2. Prin mandatul judiciar sau procesual se efectuează o reprezentare în justiţie, în care mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul său, evident în limitele mandatului. Mandatul trebuie să fie special3, în sensul că, în cuprinsul său, este specificată împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea înţelege să nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi încredinţat oricărei persoane, însă în practică se dă unui avocat, care, având pregătire juridică, are dreptul de reprezentare, dar şi de asistenţă juridică, putând pleda în justiţie pentru mandantul său. În faza urmăririi penale pot fi reprezentate toate părţile procesului penal. În faza de judecată, reprezentarea inculpatului este permisă numai în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 174 alin. 1 Cod procedură penală, în cursul judecăţii, învinuitul sau inculpatul, precum şi celelalte părţi, pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie. În cazurile în care legea admite reprezentarea învinuitului sau inculpatului, instanţa de judecată, când apreciază necesară prezenţa învinuitului sau inculpatului, dispune aducerea lui.

1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 172 Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 61 3 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 172 2

28

3. Substituiţii procesuali Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să exercite un drept procesual al unei părţi din proces, în numele său dar în interesul acesteia1. Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligaţie, aşa cum se întâmplă în cazul reprezentării. Calitatea de substituit procesual rezultă din lege şi se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizează în mod expres. Substituiţii procesuali au exerciţiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal2. Astfel, potrivit art. 222 alin. 5 Cod procedură penală, plângerea se poate face şi de către un soţ pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu-şi însuşeşte plângerea. Aceşti substituiţi procesuali au numai posibilitatea de a face plângerea, iar dacă aceasta este însuşită procesul penal poate continua. Ei nu au, însă, posibilitatea să se împace cu învinuitul sau inculpatul. Apelul şi recursul pot fi declarate şi de soţul inculpatului, în baza art. 362 alin. 2 şi 3852 Cod procedură penală, iar revizuirea poate fi cerută de soţul şi rudele condamnatului, chiar şi după moartea acestuia (art. 396 alin. 1 lit. b Cod procedură penală). Substituiţii procesuali au libertatea de apreciere cu privire la intervenirea în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au, însă ei nu sunt ţinuţi să răspundă pentru rămânerea în pasivitate sau pentru neglijenţă3.

1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 73 I. Neagu, op. cit., p. 77 3 Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 67; I. Neagu, op. cit., p. 78 2

29

Secţiunea a II-a Organele judiciare penale Constituţia României reglementează în titlul III, cap. IV, autoritatea judecătorească, în care include instanţele judecătoreşti (art. 124 – 130), Ministerul Public (art. 131 – 132) şi Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133 – 134). §1. Instanţele judecătoreşti 1. Poziţie procesuală şi atribuţii Prin instanţe judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi ale legii de organizare judecătorească, se înţeleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor judecătoreşti, aşa cum sunt dispuse în piramidă de la vârf şi până la unităţile de bază1. Constituţia României prevede în art. 126 că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Art. 1 alin. 1 din Legea privind organizarea judiciară nr. 304 din 28 iunie 2004, stabileşte că puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, având atribuţii proprii, ce sunt exercitate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti, stabilite de lege. 2. Organizarea instanţelor judecătoreşti Instanţele judecătoreşti pot fi organizate potrivit principiului unităţii justiţiei civile şi a justiţiei penale sau după principiul separării celor două forme de realizare a justiţiei2. În baza primului principiu, cauzele civile şi cele penale sunt soluţionate de aceleaşi instanţe judecătoreşti, iar în temeiul celui de-al doilea, funcţionează instanţe judecătoreşti care judecă numai cauze penale. În legislaţiile moderne o separare completă între justiţia civilă şi cea penală nu mai este practicată, însă se foloseşte sistemul mixt. 1 2

N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 147 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 219

30

Instanţele judecătoreşti pot fi ordinare sau extraordinare, de drept comun, naturale şi excepţionale1. Instanţele de drept comun sau ordinare sunt cele care au competenţa de a judeca orice infracţiune, cum sunt judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel, în ţara noastră. Instanţele speciale sunt cele care au o competenţă stabilită prin lege, în raport de natura unor infracţiuni sau de calitatea unor delicvenţi, putând fi instanţe militare, pentru militari, specializate în materie economică şi financiară, maritimă şi fluvială. Instanţele extraordinare sunt instituite în împrejurări excepţionale, pe timp limitat, pentru a judeca anumite infracţiuni şi persoane, aşa cum au fost tribunalele militare extraordinare înfiinţate prin Decretul – Lege nr. 7 din 7 ianuarie 1990, pentru judecarea celor care au comis acte de terorism. În ţara noastră, prin Legea nr. 115 din 28 iunie 1999, privind responsabilitatea ministerială, s-a reglementat procedura de urmărire şi judecare a membrilor guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. 3. Sistemul instanţelor judecătoreşti din România Potrivit Constituţiei din 2003 şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, structura instanţelor judecătoreşti din ţara noastră este următoarea: a. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie b. curţi de apel; c. tribunale; d. tribunale specializate; e. judecătorii Dintre aceste instanţe, numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este prevăzută în art. 126 din Constituţie, iar celelalte fac obiectul unor legi organice, însă toate sunt incluse într-un sistem unitar. Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă prin Constituţie. Ministerul justiţiei stabileşte instanţele la care funcţionează secţiile maritime şi fluviale, pentru judecarea cauzelor prevăzute de 1

Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 110-111; Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 220

31

lege. Aceste secţii au fost înfiinţate prin Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974, la Constanţa, secţii maritime şi la Galaţi, secţii fluviale, pe lângă judecătorie şi tribunal. Judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, numărul lor, localităţile de reşedinţă a lor fiind prevăzute în anexa la Legea nr. 304/2004, iar circumscripţiile acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei (art. 36, alin. 2). Tribunalele funcţionează câte unul în fiecare judeţ, cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului şi unul în municipiul Bucureşti (art. 34, alin. 1). Tribunalele specializate sunt: a) tribunale pentru minori şi familie; b) tribunale de muncă şi asigurări sociale; c) tribunale comerciale; d) tribunale administrativ-fiscale (art. 35). Tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu până la data de 1 ianuarie 2008. Datele la care vor începe să funcţioneze se stabilesc în mod eşalonat prin ordin al ministrului Justiţiei (art. 130, alin. 2) Tribunalele pentru minori şi familie, care se vor înfiinţa până la data de 1 ianuarie 2008 vor judeca numai cauzele prevăzute în art, 41 şi 42 din prezenta lege, care sunt de competenţa de primă instanţă a tribunalului (art. 30, alin. 3). Potrivit art. 41, tribunalele pentru minori şi familie judecă în primă instanţă următoarele categorii de cauze: 1) în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile, obligaţiile şi interesele legitime privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei, cererile pentru încuviinţaa, nulitatea sau desfacerea adopţiei, precum şi cauzele privind raporturile de familie. 2) în materie penală, infracţiuni săvârşite de minori sau asupra minorilor. În dispoziţiile art. 42 se precizează că atunci când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilă disjungerea, competenţa aparţine tribunalului pentru minori şi familie.

32

Până la înfiinţarea tribunalelor specializate, în toate judeţele şi în municipiul Bucureşti, în cadrul tribunelelor de drept comun vor funcţiona secţii sau complete specializate (art. 130, alin. 4). Curţile de apel sunt în număr de 15, prevăzute în anexa 2 la lege şi cuprind în circumscripţia lor mai multe tribunale. La curţile de apel din Constanţa şi Galaţi funcţionează o secţie maritimă şi, respectiv, fluvială (art. 34, alin. 4). Instanţele militare sunt organizate în baza Legii nr. 54/1993, republicată în 1999, şi cuprind tribunalele militare, tribunalul militar teritorial şi curtea militară de apel (art. 2). Sunt tribunale militare la Bucureşti, Iaşi, Cluj Napoca şi la Timişoara, iar Tribunalul militar teritorial şi Curtea militară de apel îşi au sediul în Bucureşti. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă supremă din România şi are sediul în capitala ţării. Ea are în prezent 4 secţii, şi anume: civilă şi de proprietate intelectuală, penală, comercială şi contencios administrativ şi fiscal (art. 17, alin. 2). Tribunalele şi curţile de apel pot avea două sau mai multe secţii, instanţe cu un număr mai mare de activităţi putând avea acelaşi număr de secţii ca şi instanţa supremă (art. 33, alin. 3 şi art. 34, alin. 4). Instanţele judecătoreşti sunt conduse de un preşedinte, care îndeplineşte şi atribuţii administrative, iar la tribunale şi curţi de apel funcţionează şi vicepreşedinţi (art. 46 şi art. 48). Secţiile de la tribunale şi curţile de apel sunt conduse de către un preşedinte de secţie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte, patru preşedinţi de secţie şi judecători (art. 17, alin. 1). 4. Compunerea şi constituirea instanţei de judecată Compunerea instanţei de judecată se face pe baza prevederilor cuprinse în legea de organizare judecătorească, care stabileşte numărul şi calitatea celor care alcătuiesc fiecare complet de judecată, precum şi cine îndeplineşte sarcina de preşedinte al completului. În sensul legii, prin complet de judecată se înţelege numărul de judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu, la soluţionarea acestora şi care, în urma

33

dezbaterii, pot lua hotărârea judecătorească1. În această privinţă, art. 55 din Legea nr. 304/2004 prevede că preşedinţii instanţelor, sau, după caz, preşedinţii de secţii constituie complete de judecată. Când este necesar, pot fi constituite complete specializate pentru judecarea cauzelor privind anumite materii. Completul de judecată este prezidat de preşedinte sau vicepreşedintele instanţei ori preşedintele secţiei, atunci când aceştia participă la judecată. În celelalte cazuri, completul este prezidat de către judecătorul desemnat de preşedintele instanţei sau al secţiei (art. 55, alin. 2 din Legea nr. 304/2004). Cauzele se judecă în primă instanţă în complet format din doi judecători, cu excepţia următoarelor cauze care se judecă de un singur judecător: a) cererile privind pensii de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în registrele de stare civilă, cererile privind popririle, încuviinţarea executării silite, investirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asiguratorii; b) cererile de ordonanţă preşidenţială; c) acţiunile posesorii; d) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a cotravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale; e) somaţia de plată; f) reabilitarea; g) constatarea intervenţiei amnistiei şi graţierii; h) percheziţia şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale (art. 57, alin. 1 din Legea 304/2004). Apelurile şi recursurile se judecă în complet de trei judecători. Potrivit Legii nr. 54/1993 privind organizarea instanţelor şi parchetelor militare, modificată în 1999, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă tribunalelor militare se judecă de un singur judecător (art. 10). Tribunalul militar teritorial judecă, în primă instanţă, în complet unic, în apel, în complet format din doi judecători, iar în recurs, în complet format din trei judecători (art. 13). La fel este componenţa completelor la Curtea militară de apel (art. 16). 1

I. Neagu, op. cit., p. 84

34

Dispoziţiile relative la compunerea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 197 alin. 2 Cod procedură penală). Aceasta înseamnă că alcătuirea completelor de judecată trebuie să se facă pentru fiecare instanţă potrivit prevederilor legii, iar încălcarea legii în acest domeniu are drept consecinţă nulitatea absolută a actelor încheiate. §2 Ministerul Public 1. Organizarea Ministerului Public Potrivit normelor constituţionale şi ale legii organice, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească (art. 1, alin. 3 din Legea 304/2004). În cadrul fiecărui parchet procurorii îndeplinesc atribuţiile Ministerului Public în raza teritorială a instanţei judecătoreşti pe lângă care funcţionează. Procurorii au calitatea de magistrat şi fac parte împreună cu judecătorii din corpul magistraţilor (art. 2 din Legea 303/2004 privind statutul magistraţilor). Parchetele de pe lângă judecătorii şi tribunale sunt conduse de prim – procurori, iar primii – procurori ai parchetelor de pe lângă tribunale sunt ajutaţi de adjuncţi. Ministerul Justiţiei, la propunerea procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabileşte parchetele de pe lângă judecătorii la care prim – procurorii sunt ajutaţi de adjuncţi. Parchetele de pe lângă tribunale au secţii conduse de procurori – şefi. Parchetele de pe lângă Curţile de Apel sunt conduse de procurori generali, care sunt ajutaţi de adjuncţi (art. 87). Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de un procuror general ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi 3 procurori consilieri. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este promovat şi eliberat din funcţie de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei. Parchetele de pe lângă tribunalele militare şi de pe lângă tribunalul militar teritorial sunt conduse de către prim – procurori militari, ajutaţi de prim – procurori militari adjuncţi, iar Parchetul de pe

35

lângă Curtea Militară de Apel este condus de un procuror general militar, ajutat de un adjunct (art. 20). Parchetele militare de pe lângă tribunalul militar şi Curtea Militară de Apel vor avea secţii de urmărire penală şi judiciară, conduse de către procurori militari şefi. Procurorul general de pe lângă Curtea Militară de Apel exercită, direct sau prin procurori militari inspectori, controlul asupra parchetelor din subordine. În cuprinsul Legii 304/2004 privind organizarea judiciară au fost incluse prevederi specifice modului de organizare al Parchetului Naţional Anticorpţie. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 76, Parchetul Naţional Anticorupţie este specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, potrivit legii îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializaţi în combatera infracţiunilor de corupţie şi funcţionează ca parchet pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Parchetul Naţional Anticorupţie se organizează ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public şi este coordonat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La fel ca şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având atribuţii generale, Parchetul Naţional Anticorupţie este independent în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia (art. 77). Este condus de un procuror general, ajutat de 2 procurori generali adjuncţi asimilaţi adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta curte de Casaţie şi Justiţie (art. 78). Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Parchetului Naţional Anticorupţie sunt stabilite prin lege specială (art. 83). Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 24/27.04.2004 a fost modificată şi completată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, în care se prevede că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cordonează Parchetul Naţional Anticorupţie, potrivit legii prin intermediul procurorului general al acestui parchet. Coordonarea priveşte îndrumări cu caracter general referitoare la măsurile care

36

trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie, precum şi solicitarea de informaţii asupra activităţii instituţiei. 2. Caractere a) Unitatea Ministerului Public În această privinţă, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă. Fiecare procuror îndeplineşte atribuţii specifice Ministerului Public în raza de activitate a parchetului din care face parte în raport de repartizarea făcută de conducătorul unităţii. Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor în subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora dacă sunt contrare legii. Prin urmare, oricare conducător al parchetului, de la nivelul central, şi de la cele din teritoriu, poate îndeplini oricare din atribuţiunile ce revin Ministerului Public, în raza sa de activitate. Unitatea Ministerului Public oferă posibilitatea fiecărui procuror să acţioneze în numele acestei autorităţi judecătoreşti, iar actele îndeplinite, în limitele competenţei sale, produc toate efectele juridice ale unui act specific Ministerului Public. În virtutea acestui principiu, orice procuror dintr-un parchet superior, poate să intervină în activitatea procurorilor şi să dispună măsurile prevăzute de lege, inclusiv să preia spre soluţionare o anumită cauză. Tot astfel, în instrumentarea unei cauze unii procurori din cadrul aceluiaşi parchet pot fi înlocuiţi cu alţii pentru îndeplinirea misiunii Ministerului Public. Înseamnă că sub aspect organizatoric, Ministerul Public este indivizibil, toţi procurorii îndeplinind atribuţii specifice acestuia în numele lui şi pentru el. b) Subordonarea ierarhică a procurorilor Subordonarea ierarhică este un principiu de bază a organizării Ministerului Public, care este în corelaţie cu principiul unităţii şi indivizibilităţii. Potrivit art. 62 din Legea pentru organizarea judiciară, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului acelui

37

parchet care este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie teritorială. Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor în subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, dacă sunt contrare legii. Prin „suspendare” se împiedică, pe o perioadă de timp, producerea de efecte a actului sau măsurii suspendate, iar prin „infirmare” actul sau măsura este anulată şi îşi pierde valabilitatea1. Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii în subordine. Dispoziţia sau măsura luată de procurorul ierarhic superior trebuie să fie cuprinsă într-o ordonanţă, rezoluţie, proces-verbal, toate în scris, cu motivele care au determinat intervenţia sa2. c) Independenţa Ministerului Public în relaţiile cu alte autorităţi publice Potrivit art. 59 alin. 4 din Legea nr. 304/2004 Ministerul Public este independent faţă de celelalte autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia; în acelaşi text se prevede că parchetele sunt independente faţă de instanţele judecătoreşti. Din aceste dispoziţii decurge obligaţia pentru toate autorităţile publice – Parlament, Guvern, autorităţi locale de a se abţine de la orice intervenţie în activitatea judiciară a Ministerului Public3. Independenţa parchetului faţă de instanţa de judecată pe lângă care funcţionează este totală, nefiind posibilă vreo ingerinţă din partea conducerii autorităţii judecătoreşti, sau a judecătorilor în activitatea procurorilor. În înfăptuirea actului de justiţie, atât judecătorul, cât şi procurorul îşi aduc contribuţia, fiecare magistrat având o poziţie procesuală distinctă, dispunând de mijloace specifice prevăzute de lege.

1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 115 Gr. Theodoru, Partea Generală, p. 116 3 ibidem, p. 119 2

38

d) Autoritatea procurorilor

ministrului

justiţiei

asupra

activităţii

Constituţia României stabileşte în art. 132 alin. 1 că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiţiei. De asemenea, în dispoziţiile art. 59, alin. 2 din Legea 304/2004 se prevede că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii. Potrivit art. 66, alin. 1, autoritatea ministrului justiţiei constă în aceea că atunci când consideră necesar din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii acesta exercită controlul asupra procurorilor prin procurori-inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional Anticorupţie, din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi. Potrivit art. 66 , alin. 2, controlul constă în verificarea modului cum se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Ministrul Justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii (art. 66, alin. 3). 3. Principiile de acţiune ale Ministerului Public a) Principiul legalităţii Ca dominantă a activităţii Ministerului Public, în cadrul activităţii judiciare penale principiul legalităţii nu este altceva decât transpunerea pe plan particular a principiului legalităţii procesului penal1 (art. 59, alin. 1). În relaţiile cu celelalte autorităţi publice Ministerul Public este independent şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia (art. 51, alin. 4). 1

I. Neagu, op. cit., p. 91

39

b) Principiul imparţialităţii (art. 59, alin. 2) Acest principiu decurge din principiul legalităţii şi oficialităţii procesului penal şi-l obligă pe procuror să se manifeste, în acelaşi mod faţă de toţi cei care au intrat în conflict cu legea penală1, adică aflarea adevărului cu privire la învinuirea adusă şi la prezumtivul ei făptuitor, astfel încât să nu se producă nici o eroare în favoarea sau în defavoarea unei persoane2. În baza principiului imparţialităţii Ministerul Public trebuie să aibă o atitudine independentă faţă de părţile din procesul penal. Ca titular al acţiunii penale, Ministerul Public acţionează indiferent de poziţia procesuală a părţii vătămate, cu excepţia procedurii plângerii prealabile, sau a condiţionării acţiunii penale de o autorizare sau sesizare specială. c) Principiul controlului ierarhic (art. 59, alin. 3) Controlul ierarhic decurge din necesitatea subordonării ierarhice3, care este principiul de bază al organizării Ministerului Public, dispoziţiile organelor superioare fiind obligatorii pentru subordonaţi. Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine (art. 66, alin. 1). Controlul se exercită cu privire la legalitatea şi temeinicia actelor procesuale şi procedurale efectuate de procurorii supuşi controlului şi cu privire la oportunitatea şi durata măsurilor luate4. Atunci când actele sau măsurile luate de un procuror sunt nelegale, procurorul care efectuează controlul ierarhic are dreptul să le suspende şi să le infirme, procurorul subordonat fiind obligat să le refacă. 4. Atribuţiile Ministerului Public Potrivit art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

1

I. Neagu, op. cit., p. 91-92 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 120 3 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 164 4 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 123 2

40

Atribuţiile Ministerului Public sunt prevăzute în art. 60 din Legea nr. 304/2004 şi anume: a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative; b) conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare; conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală; c) sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii; d) exercită acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege; e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; g) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii; h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii sub conducera ministrului justiţiei pentru realizarea unitară a politicii penale a statului; i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu. j) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege. Rezultă că Ministerul Public desfăşoară activităţi specifice în toate fazele procesului penal, însă în faza de urmărire penală are chiar rolul conducător. În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul poate asista la efectuarea oricărui act de cercetare penală şi poate efectua personal unele acte, poate să ceară orice dosar de la organele de cercetare penală pentru verificare şi să dea dispoziţii obligatorii cu privire la completarea urmăririi penale. Unele acte de cercetare penală sunt supuse autorizării, iar dacă procurorul constată nelegalitatea lor le poate infirma. Ca titular al acţiunii penale, în cursul urmăririi penale, procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă sau rechizitoriu, poate lua măsura trimiterii în judecată a inculpatului. Atunci când procurorul participă la judecată, în primă instanţă,

41

procurorul poate cere extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane în condiţiile art. 336 şi 337 Cod procedură penală. În cursul judecăţii , procurorul îşi păstrează calitatea de titular principal al acţiunii penale, însă rolul conducător în această fază revine instanţei de judecată. În procesul civil, Curtea Constituţională a stabilit că 1: „art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstituţional în ce priveşte restrângerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil în orice fază a acestuia şi ca atare, în privinţa acestei atribuţii urmează să se aplice direct dispoziţiile art. 130 pct. 1 din Constituţie (devenit art. 131 dupa referendum). Aşa fiind, în afara cazurilor în care procurorul este obligat să participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluţionarea oricărui proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”. Ministerul Public dacă apreciază că este oportună participarea într-o cauză civilă trebuie să aibă această posibilitate, fără nici o îngrădire, dacă este vorba de apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. În faza executării hotărârilor penale definitive, Ministerului Public îi revine misiunea de a supraveghea respectarea legii în acest domeniu, respectiv ca mandatele de executare a pedepsei să fie emise în timp şi în conformitate cu hotărârea de condamnare. De asemenea, procurorul supraveghează modul în care organele de poliţie pun în executare mandatele emise de instanţele de judecată şi verifică respectarea legii la locurile de executare a pedepselor, a măsurilor educative de siguranţă, luând măsurile ce se impun în cazul constatării unor încălcări ale legii.

1

Decizia nr. 1/1995 publicată în M.Of. partea I, nr. 66/11.04.1995

42

§3. Organele de cercetare penală 1. Organizarea şi funcţionarea organelor de cercetare penală Articolul 201 alin. 2 Cod procedură penală stabileşte că organele de cercetare penală sunt: Organele de cercetare ale poliţiei judiciare; Organe de cercetare speciale. Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrătorii specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor. În îndeplinirea activităţii specifice, poliţistul are competenţa teritorială corespunzătoare unităţii de poliţie din care face parte. În caz de continuare a unei măsuri sau activităţi specifice, poliţistul poate acţiona şi în raza teritorială a altor unităţi de poliţie, comunicând despre aceasta unităţii competente. Poliţistul din I.G.P. are competenţa teritorială generală. Competenţa organelor de cercetare penală speciale este reglementată de art. 208 Cod procedură penală, care prevede următoarele organe speciale: -ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi similare; -ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană; -ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare; -ofiţerii de Poliţie de frontieră precum şi ofiţerii anume desemnaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor; -căpitanii porturilor. Organele de cercetare penală sunt organizate şi funcţionează în baza principiului dublei subordonări, una administrativă, faţă de organele superioare din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi alta funcţională1, cu caracter profesional faţă de procuror, care este conducătorul procesului penal în faza de urmărire penală. Subordonarea administrativă are în vedere obligaţia organelor de cercetare penală de a se conforma ordinelor primite de la organele ierarhice din Ministerul Administraţiei şi Internelor sub aspectul 1

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, p. 54

43

organizării activităţii de cercetare penală şi al aprobării luării unor măsuri preventive, cum ar fi reţinerea învinuitului. Această subordonare este subsumată scopului procesului penal, organele de cercetare penală îndeplinindu-şi atribuţiile privind urmărirea penală în baza normelor de procedură penală1. Cât priveşte subordonarea funcţională, aceasta are în vedere efectuarea cercetării penale sub supravegherea procurorului, care poate da îndrumări scrise obligatorii, care nu pot fi contestate de organele superioare ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. 2. Atribuţiile organelor de cercetare penală Cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei judiciare pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare penală (art. 207 Cod procedură penală).

Secţiunea a III-a Părţile în procesul penal §1. Învinuitul sau inculpatul 1. Precizări terminologice În raport cu stadiul de desfăşurare a procesului penal, persoana care a comis o infracţiune şi urmează a fi trasă la răspundere penală poartă denumiri diferite. Codul nostru de procedură penală foloseşte denumirea de făptuitor pentru persoana care a săvârşit o infracţiune, faţă de care nu sa început urmărire penală (art. 200, 214 Cod procedură penală). Potrivit art. 229 Cod procedură penală persoana faţă de care se

1

I. Neagu, op. cit., p. 99

44

efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat (art. 23 Cod procedură penală). Deşi făptuitorul şi învinuitul nu au calitate de parte în procesul penal, au drepturi şi obligaţii stabilite în Codul de procedură penală. Inculpatul, ca subiect pasiv al acţiunii penale, este cea mai importantă parte în proces1, şi reprezintă figura centrală a procesului penal2, întreaga activitate judiciară desfăşurându-se în legătură cu tragerea sa la răspundere penală şi civilă. Codul de procedură penală stabileşte pentru inculpat, ca parte în proces, multiple drepturi procedurale şi garanţii juridice, pentru a se putea stabili în fiecare cauză adevărul şi de a se evita erorile judiciare. Punerea în mişcare a acţiunii se face numai in personam, adică faţă de o persoană cunoscută, pe când începerea urmăririi penale se face şi in rem, când se are în vedere fapta şi nu se cunoaşte autorul ei. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane calitatea de inculpat sunt ordonanţa şi rechizitoriul procurorului în faza de urmărire penală, încheierea instanţei de judecată în cazul prevăzut de art. 336 alin. 2 Cod procedură penală şi când plângerea prealabilă se adresează direct instanţei, în condiţiile stabilite de art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală. 2. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale învinuitului sau inculpatului A. În faza de urmărire penală În raport de poziţia procesuală pe care o deţine în cursul urmăririi penale, învinuitul sau inculpatul se bucură de drepturile şi are obligaţiile stabilite de Codul de procedură penală. În cursul urmăririi penale învinuitul sau inculpatul poate formula cereri, prezenta memorii, participa la efectuarea unor acte procesuale şi ataca actele şi măsurile pe care le consideră nelegale. 1 2

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 135 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 179

45

Prin cereri, învinuitul sau inculpatul are posibilitatea să solicite organului de urmărire penală să administreze anumite probe, să-l recuze, să ceară înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurilor procesuale luate împotriva sa şi pronunţarea unei soluţii de neurmărire. Prin memorii1, învinuitul sau inculpatul explică apărările pe care şi le face argumentând nevinovăţia sa, iar în măsura în care se consideră vinovat, justifică soluţia pe care o propune. La unele acte de urmărire penală, cum ar fi ascultarea sa, confruntarea cu alte persoane sau prezentarea materialului de urmărire penală, participarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Dacă însă inculpatul se sustrage de la urmărirea penală, aceste acte nu se vor putea efectua şi revine organului de urmărire penală obligaţia de a întocmi formele prevăzute de lege. Învinuitul sau inculpatul se poate plânge împotriva actelor de urmărire penală pe care le consideră nelegale şi netemeinice în baza art. 275 – 278 Cod procedură penală, iar procurorul este abilitat de a soluţiona plângerea. Legea prevede pentru învinuit şi obligaţii procesuale, cum ar fi prezentarea la chemarea organului de urmărire penală, să se supună măsurilor preventive, măsurilor asiguratorii şi percheziţiei. B. Drepturile şi îndatoririle inculpatului în faza de judecată Principalul mijloc de apărare constă în participarea inculpatului la desfăşurarea şedinţei de judecată, alături de procuror şi celelalte părţi din proces, cu care ocazie îşi poate formula dovezi şi argumenta toate apărările în legătură cu învinuirea ce i se aduce2. Această participare este condiţionată pentru justa soluţionare a cauzei, motiv pentru care sunt instituite mai multe garanţii procesuale. Potrivit art. 291 Cod procedură penală judecata poate avea loc numai dacă inculpatul este legal citat şi procedura este completă, însă neprezentarea sa nu împiedică judecarea cauzei. Când inculpatul este în stare de deţinere, aducerea sa la judecată este obligatorie, judecata neputând avea loc fără prezenţa sa (art. 314 Cod procedură penală). Dacă inculpatul este minor, judecarea cauzei se face în prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când s1 2

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 138 ibidem, p. 141

46

a sustras de la judecată (art. 484 Cod procedură penală). În faza de judecată inculpatul are mai multe drepturi procesuale, dintre care menţionăm: -să ia cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii; -să i se comunice o copie după actul de sesizare a instanţei, dacă este deţinut; -poate pune întrebări celorlalţi inculpaţi, altor părţi şi martorilor oculari; -să ceară administrarea de probe noi; -să ridice excepţii de necompetenţă sau de nulitate a unor acte procesuale; -să ceară recuzarea, strămutarea cauzei, sau revocarea măsurilor procesuale luate împotriva sa; -să pună concluzii cu privire la orice chestiune adusă în discuţie în instanţă; -să aibă ultimul cuvânt asupra fondului cauzei; -să folosească căile ordinare şi extraordinare împotriva hotărârilor pe care le consideră greşite; -să fie asistat de un apărător, iar în cazurile prevăzute expres în lege asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie. În cursul judecăţii, inculpatului îi revin şi unele îndatoriri procesuale şi anume: -să se prezinte la toate termenele de judecată; -să se conformeze ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată; -să suporte măsurile procesuale şi cele de aducere silită; -să se supună percheziţiei corporale şi domiciliare; -să suporte măsura de îndepărtare din sala de judecată în cazul în care tulbură şedinţa sau nesocoteşte măsurile luate. §2 Partea vătămată 1. Consideraţii terminologice Noţiunea de parte vătămată este diferită de aceea de persoană vătămată sau de victimă a infracţiunii. Persoana vătămată este o persoană care a suferit un prejudiciu prin infracţiune, fără însă a participa la procesul penal, iar victima infracţiunii este doar o persoană fizică, aflată în poziţia de subiect pasiv

47

a infracţiunii1. Devine parte vătămată în procesul penal numai persoana vătămată care îşi exprimă voinţă în acest sens, sau care efectuează acte specifice susţinerii laturii penale a procesului penal. Aceasta înseamnă că persoana vătămată printr-o infracţiune nu dobândeşte calitatea de parte vătămată pur şi simplu. Pentru ca o persoană să devină parte în proces, se cer două condiţii: să aibă vocaţia de a deveni parte vătămată şi să-şi manifeste voinţa de a participa în procesul penal.2 Are vocaţia de a deveni parte vătămată persoana care a suferit o vătămare fizică, morală sau materială prin infracţiunea săvârşită. Manifestarea voinţei de a participa ca parte vătămată în procesul penal se poate realiza prin diferite forme: -formularea unei plângeri prealabile, în cazul în care legea cere o asemenea manifestare de voinţă, prin care se solicită condamnarea inculpatului pentru infracţiunea comisă; -declaraţia scrisă sau orală făcută în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, prin care se exprimă dorinţa de a participa la procesul penal; -intervenţia sa în proces, prin prezentarea în faţa instanţei de judecată pentru a susţine vinovăţia inculpatului. Potrivit art. 76 Cod procedură penală, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune. Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se atrage atenţia că declararea de participare în proces ca parte vătămată se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată până la citirea actului de sesizare. În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, manifestarea de voinţă de a deveni parte vătămată se poate face în termenul de două luni de la data când a cunoscut persoana făptuitorului. Când persoana vătămată este un minor sau incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul (art. 284 Cod procedură penală). 1 2

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, p. 75-76 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 128-129

48

În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu (art. 131 alin. 5 Cod penal, respectiv art. 143 alin. 5 Cod penal nou), ceea ce înseamnă că termenul de 2 luni nu se mai poate invoca. Calitatea de parte vătămată dobândită în condiţiile legii se poate păstra până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, însă cel în cauză poate renunţa la această calitate prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcare cu inculpatul. Decesul părţii vătămate duce la înlăturarea acestei calităţi, însă nu are efect asupra procesului penal, care continuă. 2. Drepturile şi obligaţiile părţii vătămate în procesul penal Partea vătămată participă în procesul penal numai în latura penală a cauzei, prin punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale în vederea condamnării inculpatului. Situaţia este diferită în cadrul altor infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, care potrivit art. 279 alin. 2, lit. b Cod procedură penală, se adresează procurorului şi organului de cercetare penală. În cazul acestor infracţiuni plângerea prealabilă a părţii vătămate constituie o condiţie pentru punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, atribut care revine procurorului. În ce priveşte poziţia procesuală a părţii vătămate în procesul penal, trebuie să facem distincţie după cum acţiunea penală se exercită din oficiu sau este condiţionată de o plângere prealabilă. În primul caz, participarea părţii vătămate constă în folosirea mijloacelor procesuale în vederea susţinerii învinuirii împotriva inculpatului1. În faza urmăririi penale partea vătămată poate prezenta cereri şi memorii, să participe la efectuarea unor acte de urmărire penală şi să se plângă procurorului pentru nesocotirea drepturilor sale procesuale. În cursul judecăţii partea vătămată participă cu drepturi procesuale egale cu a celorlalte părţi, dar nu are nici un drept asupra promovării sau încetării procesului penal şi nici cu privire la exercitarea căilor de atac. În cel de-al doilea caz, partea vătămată are drepturi mai largi, inclusiv asupra începerii şi desfăşurării procesului penal, cu unele excepţii. Astfel, în art. 131 alin. 5 Cod penal 1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 132

49

(care corespunde art. 143, alin. 5 Cod penal nou), se prevede că în cazul în care cea vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu. Dacă într-o cauză acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, partea vătămată nu poate retrage plângerea pe care nu a făcut-o dar se poate împăca cu inculpatul. Partea vătămată care nu se constituie parte civilă în procesul penal, şi nu participă în aceste calităţi, poate fi ascultată ca martor, situaţie în care declaraţia constituie o probă în cauză şi se coroborează cu celelalte probe administrate. §3 Partea civilă 1. Calitatea de parte civilă în procesul penal Se numeşte parte civilă persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în procesul penal (art. 24 alin. 2 Cod procedură penală). Deci parte civilă poate fi orice persoană fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu material sau moral prin infracţiune şi care şi-a alăturat acţiunea civilă la acţiunea penală în procesul penal1. Calitatea de parte civilă se determină de legea civilă, cu particularitatea că paguba trebuie să fie urmarea directă a infracţiunii2. Pentru dobândirea calităţii de parte civilă se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii3: -să se fi săvârşit o infracţiune; -infracţiunea să fi produs persoanei vătămate un prejudiciu material sau moral; -persoana vătămată să ia parte la proces prin punerea în mişcare sau concurarea la exercitarea acţiunii penale, de către procuror; -persoana vătămată să declare că promovează acţiunea civilă în procesul penal, acţiune pe care o alătură acţiunii penale. Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de

1

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, p. 78 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 144 3 Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, p. 78 2

50

sesizare (art. 15 alin. 2 Cod procedură penală). Constituirea de parte civilă se poate face în faţa instanţei şi după citirea actului de sesizare numai dacă inculpatul este de acord. Atunci când partea vătămată a declarat în mod expres la urmărirea penală că nu are pretenţii civile de la inculpat, ea nu se mai poate constitui parte civilă în mod valabil în faţa instanţei de judecată1. În această privinţă s-a considerat că au vocaţie să devină parte civilă în procesul penal persoanele fizice şi juridice care au suferit o pagubă directă în patrimoniul lor prin săvârşirea infracţiunilor de furt, tâlhărie, înşelăciune, delapidare, distrugere, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu ş.a.; persoanele fizice care au suferit o vătămare fizică în urma unei infracţiuni de violenţă sau a unor accidente de circulaţie păgubitoare pentru patrimoniul lor; persoanele fizice care, în urma decesului victimei, cauzat printr-o infracţiune contra vieţii, au rămas fără întreţinerea pe care o primeau de la victimă, ori au efectuat cheltuieli personale ocazionate de înmormântare2. 2. Drepturile şi obligaţiile părţii civile Partea civilă este o parte eventuală şi secundară în procesul penal; este o parte eventuală, întrucât nu orice infracţiune produce şi un prejudiciu, iar în cazul în care s-a produs un prejudiciu, persoana vătămată are facultatea de a nu cere despăgubiri în cadrul procesului penal; este o parte secundară, întrucât activitatea acesteia se desfăşoară numai în legătură cu acţiunea civilă, obiectiv secundar faţă de obiectul principal, care constă în tragerea la răspundere penală a inculpatului3. În scopul realizării funcţiei procesuale de susţinere a pretenţiilor civile care decurg din pagubele produse prin infracţiune, partea civilă are următoarele drepturi: -să participe în proces, în faza de urmărire penală şi de judecată, însă numai în legătură cu acţiunea civilă; -să se plângă împotriva actelor de urmărire penală pe care le consideră netemeinice şi nelegale, să formuleze cereri şi memorii; -în cursul judecăţii poate face cereri, invoca excepţii, participa la

1

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, p. 80 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 144; I. Neagu, op. cit., p. 112-113 3 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 148 2

51

audierea inculpatului şi a martorilor, precum şi să propună administrarea de noi probe şi să se opună la admiterea probelor propuse de inculpat; -poate folosi căile de atac prevăzute de lege, în limitele stabilite de calitatea procesuală; Obligaţiile părţii civile se referă la: -respectarea ordinii şi solemnităţii desfăşurării procesului penal; -precizarea cuantumului despăgubirilor pretinse; -respectarea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanţei pentru constituirea de parte civilă; -efectuarea actelor procesuale şi procedurale cu bună credinţă şi în condiţiile prevăzute de lege. Potrivit art. 15 alin. 3 Cod procedură penală, partea civilă poate cumula şi calitatea de parte vătămată în procesul penal, în condiţiile prevăzute de lege, situaţie în care exercită ambele acţiuni, desfăşurânduşi activitatea în ambele laturi ale procesului penal. Partea civilă poate renunţa la această calitate procesuală făcând personal sau prin procurator special, o declaraţie expresă şi neechivocă în acest sens autorităţii judiciare în faţa căreia se desfăşoară procesul penal1. §4 Partea responsabilă civilmente 1. Consideraţii generale Persoana chemată să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente (art. 24 alin. 3 Cod procedură penală). Sunt persoane responsabile civilmente, în sensul dispoziţiilor menţionate: -părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil); -comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil); -institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil); 1

ibidem, p. 147

52

-persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere precum şi orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu precum şi dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestora (art. 28 şi 30 din Legea nr. 22/1969); -persoanele cu privire la care s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească faptul că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara atribuţiilor de serviciu ale gestionarului ştiind că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969); -persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionari (art. 10 şi urm. din Legea 22/1969); Potrivit art. 16 Cod procedură penală, introducerea în procesul penal a persoanei responsabilă civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Declaraţia de constituire de parte responsabilă civilmente în procesul penal, poate îmbrăca, ca şi în cazul constituirii de parte civilă, forma scrisă ori pe cea orală, situaţie în care organul judiciar va consemna într-un act, care poate fi proces-verbal la urmărirea penală, şi printr-o încheiere de şedinţă a instanţei de judecată1. 2. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţii responsabile civilmente În procesul penal, partea responsabilă civilmente are o poziţie procesuală autonomă faţă de inculpat, acţionând şi alături dar şi distinct de acesta, apărându-şi propriile interese legitime2. Sub acest aspect, partea responsabilă civilmente poate să ceară administrarea de probe în legătură cu producerea pagubei de către inculpat, şi atunci când acesta nu este de acord cu asemenea probe, sau se opune administrării lor, ori

1

Gh. Mateuţ, Unele probleme în legătură cu procedura de constituire de parte civilă în procesul penal, Dreptul nr. 9/1996, p. 74 2 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 154

53

să exercite o cale de atac, iar inculpatul nu uzează de aceasta. În calitate de subiect pasiv al acţiunii civile, partea responsabilă civilmente acţionează prin mijloacele procesuale recunoscute părţilor din proces, pentru a infirma răspunderea civilă a inculpatului sau chiar a sa. Ea poate dovedi că fapta nu a fost comisă de inculpat, sau că a fost comisă în împrejurări care exclud răspunderea civilă. Când partea civilă renunţă la acţiunea civilă, atunci când legea permite, încetează şi calitatea de parte responsabilă civilmente. În cazul decesului părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă se poate îndrepta împotriva moştenitorului acesteia. §5 Apărătorul 1. Calitatea de apărător şi poziţia acestuia în procesul penal Apărătorul este persoana care participă în procesul penal pentru a acorda asistenţă juridică uneia din părţi1. Legea nr. 51/1995 stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a dobândi calitatea de avocat şi anume: Să fie membru al unui barou din România. Potrivit art. 9 din legea menţionată, poate fi membru al baroului persoana care este cetăţean român şi are exerciţiul drepturilor civile şi politice, este licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept şi nu se găseşte în vreuna din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege. Procedura înscrierii în barou şi primirea în barou sunt prevăzute în statutul profesiei de avocat. Legea admite, prin excepţie, ca din barou să facă parte şi un cetăţean străin, membru al unui barou din altă ţară, dacă îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute de lege, cu respectarea cerinţelor stabilite, fie prin convenţia de reciprocitate între Uniunea Avocaţilor din România şi organizaţia avocaţilor din ţara respectivă, fie ocazional, împreună cu un avocat român, cu înştiinţarea decanului baroului din care face parte avocatul. Avocaţii străini sau barourile de avocatură străine pot înregistra în ţara noastră societăţi civile profesionale de consultanţă juridică pentru activităţi cu caracter comercial numai în asociere cu avocaţi români, iar 1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 156

54

avocatul străin nu poate pune concluzii orale ori scrise în faţa instanţelor judecătoreşti şi a celorlalte organe de jurisdicţie din România, excepţie făcând instanţele de arbitraj comerciale. Potrivit art. 17 din Legea nr. 51/1995 şi art. 69, 70 din Statut, profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul avocatului ori ruda sau afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat. Tot astfel, foştii magistraţi nu pot pune concluzii la instanţa unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la organele de urmărire penală din localitate timp de doi ani de la încetarea funcţiei respective (art. 16 alin. 2 din lege). În procesul penal apărătorul nu este parte, ci un subiect cu o situaţie distinctă, apropiindu-se prin unele trăsături de părţile din proces, iar prin altele de autorităţile judiciare1 înscriindu-se între principalii participanţi la rezolvarea cauzei penale2. 2. Forme de asistenţă juridică A. Asistenţa juridică facultativă Asistenţa juridică acordată în urma solicitării părţii din proces poartă denumirea de asistenţă juridică facultativă, iar avocatul devine apărător ales3. B. Asistenţa juridică obligatorie Asistenţa juridică obligatorie decurge din funcţia procesuală a apărării care nu se realizează ca reflex subiectiv al unui drept exercitat sau nu de parte, exclusiv potrivit voinţei sale, ci ea se înfăptuieşte şi în interesul unei bune desfăşurări a procesului penal4. Articolul 171 alin. 2 Cod procedură penală prevede că asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este:

1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 169 I. Neagu, op. cit., p. 141 3 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 159 4 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 205-206 2

55

-minor; -militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat întrun centru de reeducare sau într-un institut medical educativ; -arestat, chiar în altă cauză. Cu privire la cazurile în care asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie se impun unele precizări. Atunci când minorul lipseşte de la judecată el nu poate fi asistat de apărătorul din oficiu şi nici reprezentat, în caz contrar, judecata fiind lovită de nulitate. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind asistenţa juridică a învinuitului şi inculpatului minor, la prezentarea materialului de urmărire penală este sancţionată cu nulitate absolută şi duce la restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Asistenţa juridică este obligatorie şi atunci când învinuitul sau inculpatul se află în executarea unei sancţiuni contravenţionale cu închisoarea, întrucât legea nu face distincţie între categoriile de arestare şi în toate cazurile de privare de libertate imposibilitatea exercitării plenare a dreptului de apărare impune intervenţia obligatorie a apărătorului1. Asistenţa juridică este obligatorie cât timp durează măsura arestării, iar atunci când învinuitul sau inculpatul este pus în libertate, asistenţa juridică nu mai este obligatorie pentru actele îndeplinite după această dată. Dacă într-o cauză sunt mai mulţi inculpaţi arestaţi preventiv ei pot fi asistaţi din oficiu de acelaşi apărător, cât timp ei nu au interese contrare în cauză. În cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie şi în cazurile în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare (art. 171 alin. 3 Cod procedură penală). Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu (art. 171 alin. 4 Cod de procedură penală). Dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la două termene consecutive, după caz, la data stabilită pentru efectuarea unui act de 1

Gh. Mateuţ, op. cit., Dreptul nr. 6/1996, p. 36; I. Dumitru, Obligativitatea asistenţei juridice în cazul când învinuitul sau inculpatul este reţinut, în Dreptul nr. 6/1995, p. 58

56

urmărire penală sau la termenul de judecată fixat, îngreunând astfel în mod voit desfăşurarea şi soluţionarea procesului penal, organul judiciar desemnează un apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării, care nu poate fi mai mic de trei zile, cu excepţia soluţionării cererilor privind arestarea preventivă, unde termenul nu poate fi mai mic de 24 de ore (art. 171 alin. 4 Cod de procedură penală). Delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales. Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile aliniatului 41, cauza se amână. penal

3. Drepturile şi obligaţiile apărătorului în cadrul procesului A. În faza urmăririi penale

Potrivit art. 172 alin. 1 – 6 Cod procedură penală, în cursul urmăririi penale apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştiinţat de data şi ora efectuării actului. Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului. În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de apărător. Apărătorul poate lua contact cu învinuitul sau cu inculpatul în tot cursul procesului penal dându-i consultaţii cu privire la conţinutul învinuirii ce i se aduce, al mijloacelor prin care poate fi combătută, la apărările ce se pot face, la probele şi mijloacele de probă ce pot fi folosite1. Potrivit art. 173 alin. 1 Cod procedură penală, apărătorul părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. În cursul judecăţii, apărătorul exercită 1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 164-165

57

drepturile părţii pe care o asistă. Când instanţa apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător. Art. 172 alin. 6 Cod procedură penală, prevede că apărătorul are dreptul de a se plânge potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate. Procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 20 de zile. Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim – procurorul parchetului, iar în cazul când măsurile şi actele sunt ale primului procuror, ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către acesta, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior, în termenul menţionat (art. 278 Cod procedură penală). B. În faza judecăţii Potrivit art. 172 alin. 7 Cod procedură penală, în cursul judecăţii apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar în cazul în care inculpatul este arestat, să ia contact cu acesta. În conţinutul acestor drepturi se includ: posibilitatea de a lua cunoştinţă de dosarul cauzei, dreptul de a formula cereri, dreptul de a ridica excepţii şi de a pune concluzii asupra tuturor actelor cauzei etc.1. Apărătorul are şi unele drepturi procesuale proprii, pe care le exercită în numele său, şi anume: să ia cunoştinţă de dosarul cauzei, să asiste la şedinţele de judecată secrete, să pună întrebări părţii pe care o apără în cursul ascultării acesteia, să exercite calea de atac pentru onorariul cuvenit ca apărător din oficiu, să declare calea de atac în numele său, dar pentru partea pe care a asistat-o. Are şi obligaţii procesuale care decurg din Codul de procedură penală şi Legea nr. 51/1995. Art. 172 alin. 8 Cod procedură penală, stabileşte că apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestor obligaţii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea Baroului de avocaţi spre a lua măsuri. 1

I. Neagu, op. cit., p. 159

58

Dintre obligaţiile care îi revin apărătorului, menţionăm1: -studierea temeinică a probelor administrate în cauzele în care pledează; -prezentarea la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală; -să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională.

1

Gh. Mateuţ, op., cit., vol. I, p. 46; Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 168

59

CAPITOLUL IV ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL Prin acţiune în justiţie se înţelege mijlocul prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate1. În raport de norma juridică încălcată acţiunea în justiţie poate fi penală, civilă sau contravenţională. Stabilirea acţiunii în justiţie impune delimitări faţă de dreptul lezat prin săvârşirea faptei ilicite, precum şi faţă de cererea în justiţie ca instrument de valorificare a dreptului la acţiune2.

Secţiunea I Acţiunea penală §1. Noţiunea de acţiune penală Acţiunea penală este mijlocul procesual prin care o persoană care a săvârşit o infracţiune este adusă în faţa organului judiciar penal în vederea tragerii la răspundere penală3. Acţiunea penală nu se naşte din săvârşirea infracţiunii, aşa cu s-a susţinut4, ci din norma juridică prin care o anumită faptă este considerată infracţiune, iar ceea ce se naşte din săvârşirea infracţiunii este doar exercitarea acţiunii. Deşi, acţiunea penală este o instituţie de bază a procesului penal, ea nu se confundă cu procesul penal, care constituie o activitate mai vastă5. 1

Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 74 2 I. Neagu, op. cit., p. 159 3 Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, p. 7 4 I. Tanoviceanu, Curs de procedură penală română, Ed. Socec, Bucureşti 1943, p. 15 5 Gr. Theodoru, Drept procesual penal, op. cit., Partea Generală, p. 176

60

Procesul penal poate să înceapă şi să se desfăşoare fără punerea în mişcare a acţiunii penale, în scopul realizării acestui act. Apoi, procesul penal poate să continue şi după stingerea acţiunii penale prin hotărârea definitivă de condamnare, cu punerea în executare a acesteia, după cum este posibil ca în cadrul aceluiaşi proces să se poată exercita şi o acţiune civilă alăturată acţiunii penale. §2. Obiectul acţiunii penale Potrivit art. 9 alin. 1 din Codul de procedură penală, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. În practica judiciară obiectul procesului penal nu coincide totdeauna cu obiectul acţiunii penale, întrucât în cadrul aceluiaşi proces penal pot fi uneori întrunite mai multe acţiuni penale cu obiecte substanţial diferite1. §3. Subiecţii acţiunii penale Subiecţii acţiunii penale sunt subiecţii raportului juridic de conflict, însă îşi schimbă rolurile, în sensul că subiectul pasiv al infracţiunii devine subiectul activ al acţiunii penale, iar subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv al acţiunii penale2. Subiectul activ al acţiunii penale este statul, ca titular al dreptului de a cere respectarea legii penale, drept încălcat prin săvârşirea infracţiunii. Deşi în fiecare normă penală apare ca titular al ocrotirii sociale şi persoana care a fost lezată în drepturile sale devenind, alături de societate, subiectul pasiv special al infracţiunii, aceasta nu devine titular al acţiunii penale, chiar dacă legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate3. Totuşi, în asemenea situaţii persoana vătămată are dreptul de a decide asupra punerii în mişcare a acţiunii penale, retragerii acesteia sau de a se împăca cu autorul infracţiunii, însă acţiunea penală aparţine

1

V. Dongoroz, în colaborare, op. cit., vol. I, p. 62 I. Neagu, op. cit., p. 162 3 V. Dongoroz, în colaborare, op. cit., vol. I, p. 62 2

61

numai statului. În cazul raportului juridic procesual, subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv al acţiunii penale, fiind ţinut să răspundă pentru fapta săvârşită potrivit vinovăţiei sale. §4. Trăsăturile acţiunii penale a) Acţiunea penală aparţine societăţii şi se exercită prin intermediul organelor statului investite în acest sens. b) Acţiunea penală este obligatorie. Ea trebuie să fie pusă în mişcare şi exercitată în mod inevitabil, necesar şi fără amânare ori de câte ori s-a comis o infracţiune. c) Acţiunea penală este indisponibilă, în sensul că odată pusă în mişcare, nu poate fi retrasă, ci trebuie continuată până la epuizare1. d) Acţiunea penală este indivizibilă, extinzându-se asupra tuturor participanţilor la săvârşirea infracţiunii. Această trăsătură a acţiunii penale decurge din unitatea infracţiunii, fără a interesa dacă la săvârşirea acesteia au participat mai multe persoane, în calitate de autori, instigatori şi complici. Caracterul indivizibil se păstrează şi în cazul în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. e) Acţiunea penală este individuală. Ea poate fi exercitată numai împotriva persoanelor care au calitatea de participanţi la săvârşirea infracţiunii2, ceea ce înseamnă că nici o altă persoană nu poate cere să intervină în cauză în vederea suportării consecinţelor acţiunii penale. Caracterul individual al acţiunii penale prezintă următoarele consecinţe: -succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale, în locul celui decedat; -nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de 1 2

Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 431 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 231

62

inculpat, fie pentru a-i asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau alături de el. §5. Momentele desfăşurării acţiunii penale Realizarea acţiunii penale presupune trei momente succesive: punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea acţiunii penale şi stingerea acţiunii penale. 1. Punerea în mişcare a acţiunii penale Prin punerea în mişcare a acţiunii penale se înţelege efectuarea actului procesual prevăzut de lege prin care se formulează, împotriva unei persoane determinate, învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni şi se declanşează activitatea de tragere la răspundere penală a acesteia1. La data punerii în mişcare a acţiunii penale se naşte raportul procesual penal fundamental, învinuitul devine inculpat, urmând a răspunde în faţa organelor judiciare penale pentru fapta săvârşită cu vinovăţie. Titularul principal al acţiunii penale este procurorul, care are dreptul să o pună în mişcare în toate cazurile cu excepţia celor rezervate altor autorităţi sau persoane. În cursul urmăririi penale procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă în baza art. 235 Cod procedură penală şi prin rechizitoriu, în baza art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală. În cursul judecăţii, procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală numai în două cazuri prevăzute de art. 336 şi 337 Cod procedură penală prin declaraţie orală, consemnată de instanţa de judecată în încheierea de şedinţă. Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare de instanţa de judecată prin încheiere în condiţiile prevăzute de art. 336 alin. 2 Cod procedură penală, când procurorul nu participă la judecată şi sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1. În mod excepţional, acţiunea penală se poate pune în mişcare de Senat şi Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, printr-o hotărâre de punere sub acuzare a Preşedintelui României, pentru înaltă trădare în condiţiile prevăzute de art. 84 alin. 2 din Constituţie. 1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 177

63

2. Exercitarea acţiunii penale După punerea în mişcare a acţiunii penale urmează exercitarea acesteia de către titularii prevăzuţi de lege. Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege efectuarea tuturor actelor procesuale care obligă instanţa de judecată să-l judece pe inculpat şi să-i aplice una din sancţiunile prevăzute de legea penală, în raport de vinovăţia sa1. Exercitarea acţiunii penale în faza de urmărire penală presupune strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora să se poată dispune trimiterea în judecată sau pronunţarea unei soluţii de neurmărire. Procurorul exercită acţiunea penală şi în faţa instanţei de judecată, prin participarea la judecarea cauzelor penale, contribuind activ la cercetarea judecătorească, susţinând învinuirea formulată în actul de inculpare şi acţionând prin căile de atac prevăzute de lege împotriva soluţiilor greşite. Instanţa de judecată exercită acţiunea penală în cazurile în care a pus-o în mişcare în condiţiile art. 336 alin. 2 Cod procedură penală, când procurorul nu participă la judecată. 3. Stingerea acţiunii penale Stingerea acţiunii penale poate fi plasată, în timp, atât înaintea punerii în mişcare, cât şi după punerea ei în mişcare2. În mod normal acţiunea penală se stinge prin epuizare atunci când se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă, însă uneori acest moment poate avea loc şi în cursul urmăririi penale. Uneori, stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de a fi pusă în mişcare, ori de câte ori se constată o cauză de împiedicare prevăzută de art. 10 Cod procedură penală.

1 2

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, p. 12 I. Neagu, op. cit., p. 169

64

4. Cazurile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale -Fapta nu există (art. 10 lit. a); Antrenarea răspunderii penale presupune, printre altele, săvârşirea unei fapte. Constatarea că nu s-a comis o faptă duce la înlăturarea răspunderii penale şi a celei civile. Această cauză are în vedere situaţia în care fapta nu există în materialitatea sa şi deci nu a produs modificări fizice în lumea înconjurătoare. -Fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 10 lit. b); În acest caz fapta există în mod obiectiv, dar nu este incriminată, fiind de natură civilă, disciplinară sau contravenţională. Este posibil ca o faptă să fie prevăzută de legea penală, însă la un moment dat este dezincriminată. -Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 10 lit. b1); Acest caz a fost introdus în Codul de procedură penală prin Legea nr. 7/1973, când s-a introdus şi art. 181 în Codul penal, care prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. În noul Cod penal aceste prevederi au fost înscrise în art. 19. -Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat (art. 10 lit. c); Plecând de la caracterul personal al răspunderii penale se trage concluzia că acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva celui care a comis infracţiunea. -Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. d); Spre exemplu, lipsa intenţiei, în cazul infracţiunilor intenţionate, împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia. Tot astfel, în cazul infracţiunilor de obicei lipsa numărului de acte repetate (cel puţin trei) face ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare sau exercitată.

65

-Există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e); Unele dintre aceste cauze au caracter general, fiind prevăzute de art. 44 – 51 Cod penal şi anume: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea şi eroarea de fapt, care se întemeiază pe lipsa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei. În noul Cod penal aceste cauze sunt prevăzute în art. 21-23. Alte cauze, au o natură specială şi sunt prevăzute în Codul penal sau în legi speciale cu dispoziţii penale. Astfel, art. 6 alin. 1 lit. a din Codul penal (corespunzător art. 11 din noul Cod penal), prevede condiţia dublei incriminări, respectiv şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită fapta, iar în lipsa acestei condiţii va fi împiedicată punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Tot astfel, pot fi enunţate, efectuarea probei verităţii în caz de insultă şi calomnie (art. 207 Cod penal, care corespunde cu art. 226 din Codul Penal nou), constrângerea mituitorului (art. 255 alin. 2 Cod penal, care corespunde art. 309, alin. 4 Cod penal nou), îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ la adulter, sau dacă viaţa conjugală este întreruptă în fapt şi soţii trăiau despărţiţi (art. 304 alin. 6 Cod penal, în noul Cod penal nu mai este reglementată infracţiunea de adulter). -Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 10 lit. f); Existenţa plângerii prealabile a părţii vătămate constituie o condiţie fără de care acţiunea penală nu se poate exercita, când legea penală prevede în mod expres aceasta1. În acest caz legea a considerat că interesul celui vătămat prin infracţiune este mai important decât cel social, motiv pentru care a subordonat declanşarea procesului penal iniţiativei luate de persoana vătămată. Autorizarea prealabilă poate fi prevăzută ca o condiţie de pedepsibilitate, ca şi plângerea prealabilă, sau ca un impediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. În această privinţă art. 5 alin. 2 Cod penal (căreuia îi corespunde art. 12, alin. 2 Cod penal nou) prevede 1

N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 240

66

că punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în aliniatul precedent se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general. Potrivit art. 72 pct. 2 din Constituţie, deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată penală fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Art. 109 pct. 2 din Constituţie dispune că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei (art. 100 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor). Art. 2 din Legea nr. 54/1993, republicată în 1999, are în vedere magistraţii militari (M. Of. Nr. 209 din 13.05.1993). Modul de acordare a acestui aviz de către ministrul justiţiei a fost criticat, susţinându-se că ar putea fi interpretat ca un act de putere al executivului asupra justiţiei deoarece persoana cercetată nu este încunoştiinţată despre data când a fost dat acordul şi nu se poate apăra în nici un fel, împotriva lui nefiind prevăzute căi de atac nici în Legea nr. 92/1992, nici în Codul de procedură penală. Pe de altă parte, se pretinde că refuzul ministrului justiţiei de a acorda avizul de cercetare şi, respectiv, de trimitere în judecată, încalcă drepturile persoanei vătămate de a beneficia de un proces echitabil, în care cauza să fie judecată în mod public de către o instanţă de judecată sau de către un organism cu atribuţii jurisdicţionale care să funcţioneze ca o instanţă de judecată. De aceea s-a propus de lege ferenda ca avizul de cercetare şi de trimitere în judecată să fie dat de către Consiliul Superior al Magistraturii, iar împotriva avizului să existe cel puţin o cale de atac (recurs) pe care persoana nemulţumită să îl poată formula la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.1 Apreciem că aspectele mai sus menţionate au fost clarificate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 275 din 24.10.2002 în

1

Liviu, Herghelegiu, Avizul de cercetare şi de trimitere în judecată, în Revista de drept penal, Anul IX, nr. 1/2002, p. 42-43. Această propunere a fost primită şi inclusă în dispoziţiile art. 100, alin. 2 din Legea 303/2004.

67

care se arată, printre altele, că avizul implică angajarea răspunderii personale a ministrului justiţiei, persoana interesată având dreptul de a-l acţiona în justiţie pentru avizarea ori refuzul de a aviza urmărirea penală a unui magistrat.1 Recent, prin Decizia nr. 4 din 13.01.2004 (publicată în M. Of. Nr. 107/4.02.2004, p. 3-5) Curtea Constituţională a respins din nou o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. Potrivit acestui text, „magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei”. Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate în care se susţinea, în principal, că avizul ministrului justiţiei aduce atingere principiului independenţei judecătorilor şi a motivat că, dimpotrivă, avizul instituie o măsura raţională de protecţie a magistratului. Sesizarea organelor competente ale căilor ferate este o condiţie necesară prevăzută de art. 278 Cod penal (corespunzător art. 379 Cod penal nou), pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate prevăzute în art. 273 alin. 1, 274 alin. 1 şi 275 alin. 1 şi 2 Cod penal (care corespund cu art. 485-490 din noul Cod penal). Acţiunea pentru infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului (art. 337 Cod penal). Dorinţa exprimată de guvernul străin este necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor la care se referă art. 171 alin. 1 Cod penal (corespunzător art. 279, alin. 3 Cod penal nou). -A intervenit amnistia, prescripţia sau decesul făptuitorului (art. 10 lit. g); Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită.

1

Octavian Rădulescu, Paula Roesenberg, Amalia Tudor, Din nou despre avizul ministrului justiţiei pentru cercetarea, percheziţionarea, reţinerea, arestarea şi trimiterea în judecată a magistraţilor şi notarilor publici, în Dreptul, nr. 10/2003, p. 7377 (vezi şi observaţiile de la pag. 63)

68

Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării (art. 119 alin. 1 Cod penal, căruia îi corespunde art. 137 Cod penal nou). Una din consecinţele amnistiei constă în aceea că o condamnare privind o infracţiune amnistiată nu atrage starea de recidivă (art. 38 lit. b Cod penal, corespunzător art. 53,alin. 1, lit. C Cod penal nou). Amnistia nu produce efecte asupra acţiunii civile, măsurilor de siguranţă, măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate. Prescripţia înlătură răspunderea penală, cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii (art. 121 Cod penal, corespunzător art. 138 Cod penal nou). Aceasta înseamnă că acţiunea nu poate fi pusă în mişcare dacă a intervenit prescripţia, iar atunci când intervine ulterior, nu mai poate fi exercitată. Prin prescripţie se stinge acţiunea penală, fapta continuând a fi incriminată de legea penală1. Decesul făptuitorului poate interveni, indiferent de stadiul în care s-ar afla desfăşurarea procesului penal. Când inculpatul decedează în cursul judecării cauzei, instanţa va dispune încetarea procesului penal, chiar dacă fapta a fost amnistiată anterior acestui eveniment. Decesul celorlalte părţi nu produce efecte cu privire la acţiunea penală, cu excepţia prevăzută de art. 304 alin. 5 Cod penal, când urmărirea penală sau procesul penal încetează în caz de moarte a soţului care a făcut plângerea (inocent). Noul Cod penal nu mai incriminează infracţiunea de adulter prevăzută de art. 304 din actualul Cod penal. -A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat (art. 10 lit. h); Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală şi este prevăzută de art. 131 alin. 2 Cod penal (care corespunde art. 143, alin. 2 din noul Cod penal), constituind o manifestare de voinţă a persoanei vătămate. Pentru a înlătura răspunderea penală, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată, în sensul că trebuie să privească latura penală şi civilă a cauzei. Având în vedere că plângerea prealabilă se face in rem, retragerea acesteia trebuie să se refere la toţi participanţii la infracţiune sau să exprime voinţa tuturor persoanelor vătămate pentru a înlătura răspunderea penală. 1

V. Dongoroz, Noul cod penal şi codul penal anterior – prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p. 82

69

Pentru a fi înlăturată răspunderea penală a unuia dintre participanţi, partea vătămată are la dispoziţie instituţia împăcării, care acţionează in personam. În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu (art. 131 alin. 5 Cod penal). Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală (art. 132 Cod penal, corespunzător art. 144 Cod penal nou). Împăcarea este personală şi produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. Împăcarea produce efecte şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu. Împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. Este posibil ca părţile să se împace sub aspectul laturii penale şi să stabilească un termen pentru achitarea despăgubirilor civile convenite. -S-a dispus înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i); Instituţia înlocuirii răspunderii penale este reglementată prin art. 90 şi 91 Cod penal. Iniţial, aveau competenţa de a dispune înlocuirea răspunderii penale procurorul în cursul urmăririi penale şi instanţa de judecată. Prin Legea nr. 140/1996 s-a modificat art. 90 Cod penal, în sensul că înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă numai de instanţa de judecată. În noul Cod penal aceste prevederi se regăsesc în art. 19, într-o reglementare mult modificată. -Există autoritate de lucru judecat (art. 10 lit. j); Hotărârile judecătoreşti definitive dobândesc autoritate de lucru judecat prezumându-se că reflectă adevărul potrivit adagiului latin res judicata pro veritate habetur. Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un efect pozitiv şi altul negativ. Efectul pozitiv constă în aceea că hotărârea poate fi pusă în executare, iar efectul negativ împiedică exercitarea unei

70

noi acţiuni penale pentru aceeaşi faptă (non bis in idem1). Prin efectul negativ, autoritatea lucrului judecat este o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării ei. Pentru existenţa autorităţii de lucru judecat în materie penală se cere o dublă identitate între cele două cauze şi anume: identitatea de persoane şi identitatea de obiect2. Dar spre deosebire de autoritatea de lucru judecat în materie penală, în domeniu civil se cere o triplă identitate: de persoane, de obiect şi de cauză. §6 Cauze de nepedepsire sau de apărare de pedeapsă a făptuitorului, care constituie impedimente la punerea în mişcare sau la exercitarea acţiunii penale3. Aceste cauze sunt prevăzute în Codul penal şi în legi speciale cu dispoziţii penale şi anume: -desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului în caz de tentativă (art. 22, care corespunde art. 36 din noul Cod penal); -împiedicarea consumării infracţiunii în caz de complicitate (art. 30, căruia îi corespunde art. 43 Cod penal nou); -denunţarea faptei înainte de a fi descoperită (art. 167, 170, 255, 262, care corespund cu art. 286, 292, 309 şi 338 Cod penal nou); -înlesnirea arestării celorlalţi participanţi (art. 170, 172, 262, care se regăsesc în art. 292 şi 338 din noul Cod penal); -retragerea în termen a mărturiei minciunoase (art. 260, care corespunde cu art. 335 din noul Cod penal); -tăinuirea, favorizarea sau omisiunea denunţării pentru unele infracţiuni săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată (art. 221, 262 alin. 2, 264 alin. 3, care corespunde cu art. 267, 338 şi 340 din noul Cod penal); -iertarea de către soţul nevinovat, moartea acestuia, precum şi anularea căsătoriei soţului vinovat, în caz de adulter (art. 304 alin. 5); La aceste cazuri se adaugă şi cele privind imunitatea politică şi imunitatea de jurisdicţie4.

1

I. Neagu, op. cit., p. 185 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 247 3 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 186-187 4 ibidem 2

71

Cazurile de imunitate politică sunt prevăzute în Constituţie şi se referă la imunitatea Preşedintelui României, (art. 84), a deputaţilor şi senatorilor (art. 72). Imunitatea de jurisdicţie prevăzută în art. 8 Cod penal (care corespunde art. 15 din noul Cod penal), se referă la reprezentanţii diplomatici şi consulari ai statelor străine sau la alte persoane, care potrivit convenţiilor internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român. Avocaţii nu răspund penal pentru susţinerile făcute, oral sau în scris în faţa instanţei de judecată sau a altor organe, dacă aceste susţineri au fost necesare în cauza încredinţată (art. 33 alin. ultim din Legea nr. 51/1995).

Secţiunea a II-a Acţiunea civilă §1. Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal Acţiunea civilă, ca instituţie a dreptului procesual penal, este mijlocul legal prin care o persoană care a suferit un prejudiciu prin infracţiune cere repararea acestuia în cadrul procesului penal1. Acţiunea civilă are în procesul penal acelaşi izvor ca şi acţiunea penală, respectiv infracţiunea săvârşită. Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter accesoriu şi în consecinţă, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală2.

1 2

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, p. 25 I. Neagu, op. cit., p. 188-189

72

§2. Elementele acţiunii civile 1. Obiectul acţiunii civile Art. 14 alin. 1 Cod procedură penală stabileşte că acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului precum şi a părţii responsabile civilmente. Tragerea la răspundere civilă a persoanelor menţionate se realizează prin obligarea acestora la repararea pagubei produse prin infracţiune. Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile, în două modalităţi: -în natură:
prin restituirea lucrului;
prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii;
prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris;
prin orice alt mijloc de reparare. -prin plata unei despăgubiri băneşti în măsura în care repararea în natură nu este posibilă. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune are prioritate faţă de repararea prin obligarea la despăgubiri băneşti. Prin paguba produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de partea civilă (damnum emergens) cât şi folosul nerealizat (lucrum cessans), care poate fi dobânda legală aferentă de la data săvârşirii infracţiunii şi până la achitarea sumei datorate1, beneficiul pe care l-ar fi adus un bun avariat până la repararea şi repunerea lui în funcţiune2. A. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune O primă modalitate de reparare a prejudiciului în natură prevăzută de art. 14 alin. 3 lit. a Cod procedură penală se referă la restituirea lucrului. Această modalitate de reparare a pagubei în natură are loc în

1

Plenul Tribunalului Suprem, deciziile de îndrumare nr. 2/1972. Culegerea de decizii 1972, p. 23 şi nr. 1/1989, Dreptul nr. 1 + 2/1990, p. 134 2 C.S.J., secţia pen., dec. Nr. 417/1990, Dreptul nr. 12/1990, p. 243

73

cazul în care lucrurile aparţinând părţii civile au fost ridicate de la învinuit sau de la inculpat ori de la persoana care le deţine. Măsura restituirii lucrurilor poate fi dispusă de procuror sau de instanţa de judecată, în raport de faza procesuală în care este soluţionată cauza penală. O altă modalitate prevăzută de art. 14 alin. 3 lit. a Cod procedură penală, are în vedere restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Prin săvârşirea unor infracţiuni are loc o schimbare a situaţiei de fapt anterioare, cum ar fi cazul prev. de art. 271 alin. 2 Cod penal (care corespunde art. 351 din noul Cod penal), revenind instanţei judecătoreşti obligaţia de a dispune restabilirea situaţiei anterioare prin evacuarea inculpatului din imobilul pe care l-a ocupat. Tot astfel, în cazul infracţiunii prev. de art. 210 Cod penal (care corespunde art. 251 din noul Cod penal) instanţa de judecată va trebui să-l oblige pe inculpat să aducă bunurile sustrase, dacă nu au fost înstrăinate, la masa bunurilor comune, dacă este vorba de un furt între soţi. În fine, o altă modalitate prevăzută de art. 14 alin. 3 lit. a Cod procedură penală, se referă la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Spre exemplu, în cazul infracţiunilor de fals, instanţa de judecată trebuie să dispună anularea în totalitate sau numai în parte a înscrisurilor întocmite fals. B. Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti Art. 14 alin. 3 lit. b Cod procedură penală, stabileşte că repararea pagubei se face prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. Despăgubirea bănească, ca modalitate de reparare a pagubei, are un caracter subsidiar faţă de repararea în natură, însă este întâlnită în mod frecvent în practica organelor judiciare. Astfel, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, despăgubirea bănească reprezintă valoarea bunurilor sustrase sau distruse, cuantumul cheltuielilor pentru repararea lucrurilor degradate, sumele de bani efectiv sustrase sau obţinute prin înşelăciune ori abuz de încredere. Pagubele produse prin infracţiunile contra persoanei pot fi reparate prin despăgubiri băneşti reprezentând sume cu care victima unui omor contribuia la întreţinerea unor persoane, chiar dacă nu există vreo obligaţie legală, sumele efectiv

74

cheltuite cu îngrijirea medicală, iar în caz de invaliditate – totală sau parţială – cu diferenţa dintre venitul avut înainte de săvârşirea infracţiunii şi venitul obţinut ca urmare a invalidităţii1. La valoarea pagubei suferită efectiv, despăgubirea bănească va trebui să aibă în vedere şi folosul nerealizat, care poate fi dobânda legală aferentă, de la data săvârşirii infracţiunii şi până la plata sumei datorate, precum şi beneficiul nerealizat. C. Repararea daunelor morale Problema reparării daunelor morale constituie una din cele mai complexe şi controversate probleme din literatura şi practica judiciară. Astfel, în cazul unei fapte de omor a cărui victimă a fost un minor în vârstă de 17 ani, unicul fiu al părţii civile, instanţa de fond a stabilit cuantumul daunelor morale la 500.000.000 lei. Împotriva hotărârii judecătoreşti au declarat apel inculpatul şi partea civilă. În apel, cuantumul daunelor morale a fost redus la 200.000.000 lei, hotărâre menţinută în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, cu motivarea că, deşi în cuantumul lor daunele morale nu pot face obiectul unor constatări obiective, ci numai al unei aprecieri subiective, în cauza concretă a existat posibilitatea ca pe baza probelor administrate să se tragă unele concluzii referitoare la daunele morale şi cuantumul lor, având în vedere şi efectele infracţiunii.2 Stabilirea despăgubirilor băneşti se poate face printr-o sumă globală sau în sume stabilite periodic, urmând a se ţine seama de culpa comună cu a victimei şi de gravitatea acestora. Atunci când fapta a fost comisă în participaţie, răspunderea va fi solidară iar tăinuitorul va răspunde solidar numai în limita valorii bunurilor tăinuite. Partea responsabilă civilmente va răspunde solidar cu inculpatul, dar numai în limitele răspunderii sale juridice.

1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 192 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, dec. Nr. 2216/19 mai 2000, Pandectele române nr. 4/2001, p. 51

2

75

2. Subiecţii acţiunii civile Subiectul activ al acţiunii civile în procesul penal este persoana vătămată care exercită această acţiune şi care este numită parte civilă prin art. 24 alin. 2 Cod procedură penală. Titular al acţiunii civile poate fi orice persoană fizică sau juridică inclusiv statul, în măsura în care a apărut ca subiect pasiv al litigiului de drept civil decurgând din repararea prejudiciului determinat prin săvârşirea infracţiunii1. Atunci când acţiunea se exercită din oficiu în condiţiile prevăzute de art. 17 Cod procedură penală, calitatea de parte civilă şi deci de subiect al acţiunii civile o are, după caz, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Dacă partea civilă decedează, moştenitorii acesteia îi vor lua locul în calitate de parte în procesul penal, fiind subiecţi procesuali sau reprezentanţi, deoarece succesorii nu valorifică drepturile antecesorilor, ci îşi valorifică drepturile lor2. Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt cei care răspund din punct de vedere civil pentru prejudiciu şi împotriva cărora se exercită, care sunt definiţi în art. 14 alin. 1 Cod procedură penală, ca inculpat şi partea responsabilă civilmente. Ca şi succesorii părţii civile, succesorii inculpatului şi ai părţii responsabile civilmente, pot să apară ca subiecţi în latura civilă a procesului penal3. §3 Exercitarea acţiunii civile 1. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile Prin drept la opţiune se înţelege dreptul persoanei vătămate printr-o infracţiune de a înainta şi exercita acţiunea civilă, prin care reclamă despăgubiri fie la instanţa civilă, fie la instanţa penală, constituindu-se parte civilă în cadrul procesului penal. Pentru a fi exercitat dreptul la opţiune trebuie să existe un proces

1

N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 258 V. Dongoroz, în colaborare, op. cit., vol. I, p. 76 3 I. Neagu, op. cit., p. 198 2

76

penal început, cu acţiunea penală pusă în mişcare şi posibilitatea exercitării acţiunii civile în cadrul unui proces civil. Uneori dreptul la opţiune nu poate fi exercitat şi anume: -în cazul prevăzut de art. 221 alin. 4 Cod procedură penală, potrivit căruia când prin săvârşirea unei infracţiuni s-a produs o pagubă uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, unitatea păgubită este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală, să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită şi să se constituie parte civilă; -în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, deoarece în asemenea situaţii acţiunea civilă se exercită din oficiu (art. 17 alin. 4 Cod procedură penală); -în cazul procedurii flagrante instanţa rezervă soluţionarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate dacă s-ar întârzia soluţionarea acţiunii penale (art. 476 alin. 3 Cod procedură penală). Atunci când dreptul de opţiune a fost exercitat şi persoana vătămată a ales calea de valorificare a pretenţiilor civile, opţiunea devine irevocabilă, în sensul că nu se mai poate părăsi calea aleasă spre a se îndrepta la cealaltă cale., deoarece electa una via, non datur recursus ad alteram. Dacă totuşi persoana vătămată părăseşte calea aleasă, ea pierde dreptul de a mai obţine repararea pagubei pe cale judiciară. De la regula „electa una via”, există unele excepţii: -când urmărirea sau judecata penală a fost suspendată (art. 19 alin. 3 Cod procedură penală); -când procurorul a dat o soluţie de neurmărire; -când instanţa de judecată a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă prin hotărârea rămasă definitivă (art. 20 alin. 1 Cod procedură penală). Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă (art. 19 alin. 4 Cod procedură penală).

77

În acest fel se evită pronunţarea a două hotărâri – una civilă şi alta penală – împotriva aceleiaşi persoane cu privire la răspunderea pentru aceeaşi pagubă, care pot fi contrare. penal

2. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în procesul

În cadrul procesului penal acţiunea civilă se pune în mişcare de către persoana vătămată prin constituirea de parte civilă, care face parte dintr-o declaraţie scrisă sau orală în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, ori printr-o cerere scrisă sau orală prin care se solicită despăgubiri civile de la inculpat şi de la partea responsabilă civilmente. Constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de acuzare. După constituirea de parte civilă persoana vătămată devine parte civilă în procesul penal. Partea civilă îşi exercită acţiunea civilă în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată, concomitent cu exercitarea acţiunii penale de către procuror, care poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată (art. 18 alin. 1 Cod procedură penală). Prin decizia nr. 80 din 20 mai 19991, prevederile art. 17 alin. 1 şi 2 şi art. 18 alin. 2 Cod procedură penală, au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, încât în prezent, acţiunea civilă se exercită din oficiu numai în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 17 alin. 4 şi art. 18 alin. 2 Cod procedură penală). Exercitarea acţiunii civile prezintă unele particularităţi în cazul decesului părţii civile sau a inculpatului. Când decesul părţii civile intervine în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, acţiunea civilă poate fi exercitată de moştenitorii acesteia, dacă înţeleg să intervină în proces. În cazul decesului inculpatului în cursul urmăririi penale, se pune capăt procesului penal, care nu mai poate continua în faza de judecată, situaţie care face ca partea civilă să se adreseze instanţei civile. Dacă decesul inculpatului se produce în cursul judecăţii, partea civilă are posibilitatea să continue acţiunea civilă împotriva moştenitorilor inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, 1

publicată în M.Of. Partea I nr. 333/14.07.1999

78

instanţa având obligaţia să introducă în proces aceste persoane. Acţiunea civilă poate fi disjunsă de acţiunea penală atunci când ar întârzia soluţionarea acesteia, urmând să fie exercitată imediat după ce instanţa de judecată a soluţionat acţiunea penală (art. 347 Cod procedură penală). 3. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă Persoana vătămată se poate adresa instanţei civile cu o acţiune dacă în cauză n-a fost pusă în mişcare acţiunea penală, fiind obligată să respecte dispoziţiile legale referitoare la competenţă şi procedura de judecare a proceselor civile. Dacă ulterior s-a pus în mişcare acţiunea penală, judecarea acţiunii civile se suspendă până la soluţionarea definitivă a acţiunii penale. Această regulă cunoscută sub denumirea „penalul ţine în loc civilul” este necesară pentru a fi soluţionată mai întâi acţiunea penală a cărei soluţie trebuie luată în considerare la rezolvarea acţiunii civile1. Articolul 22 alin. 1 Cod procedură penală stabileşte că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Dimpotrivă, hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la existenţa faptei penale a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia (art. 22 alin. 2 Cod procedură penală). Atunci când acţiunea civilă a fost exercitată în procesul penal, cel vătămat se poate adresa instanţei civile dacă face dovada prin noi probe că paguba reală nu a fost reparată integral, pentru a obţine diferenţa ce i se cuvine. În fine, persoana vătămată se poate adresa cu acţiunea civilă la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au produs ori au fost descoperite după pronunţarea hotărârii penale în prima instanţă, cum ar fi agravarea vătămării produse părţii civile după soluţionarea cauzei penale (art. 20 alin. 3 Cod procedură penală2). 1 2

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 201 C.S.J. sec. Civ. Dec. Nr. 2013/1991, Deciziile CSJ 1990-1992, Bucureşti, 1993, p. 85

79

§4. Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal, atunci când a fost alăturată acţiunii penale şi a fost sesizată instanţa penală. Atunci când acţiunea civilă a fost exercitată în cadrul procesului penal dar cauza nu ajunge în faţa instanţei de judecată, ci este finalizată de procuror prin scoatere de sub urmărire penală sau încetarea procesului penal, acţiunea civilă va fi rezolvată de către instanţa civilă în cazul în care a fost sesizată de către cel interesat. Instanţa penală fiind investită cu o cauză în care acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale, se pronunţă prin aceiaşi hotărâre cu privire la ambele acţiuni având următoarele posibilităţi: 1. Instanţa respinge acţiunea civilă Potrivit art. 346 alin. 3 Cod procedură penală, instanţa nu acordă despăgubiri în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat. Cele două cazuri prevăzute de art. 10 lit. a şi c Cod procedură penală infirmă existenţa temeiului juridic al acţiunii civile. Exclud răspunderea civilă, lipsa culpei civile, lipsa pagubei şi lipsa legăturii de cauzalitate între infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul şi paguba produsă1. 2. Instanţa admite acţiunea civilă în totalitate sau în parte În cazurile în care instanţa constată săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi producerea unui prejudiciu material sau moral părţii civile admite în totalitate sau în parte acţiunea civilă, indiferent de soluţionarea acţiunii penale (condamnare, achitare, încetarea procesului penal). În cazul achitării inculpatului în baza art. 10 lit. b, d şi e Cod procedură penală, dacă prin fapta comisă s-au cauzat prejudicii părţii civile, instanţa trebuie să admită acţiunea civilă şi să acorde despăgubiri civile celui prejudiciat. Instanţa este ţinută să se pronunţe cu privire la 1

V. Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii civile delictuale în procesul penal, RRD nr. 2/1984, p. 83

80

acordarea de despăgubiri civile în cazul încetării procesului penal în baza art. 10 lit. g şi i Cod procedură penală. În ce priveşte încetarea procesului penal pentru că a intervenit prescripţia răspunderii penale, acţiunea civilă nu se prescrie, aceasta urmând regula referitoare la prescripţie stabilită prin normele dreptului civil.1 Înseamnă că în cazul în care acţiunea civilă nu s-a prescris, instanţa va trebui să-l oblige pe inculpat la despăgubiri civile chiar dacă va înceta procesul penal. În situaţia în care instanţa de judecată încetează procesul penal ca urmare a împăcării părţilor, poate lua act că acestea s-au înţeles cu privire la repararea prejudiciului şi chiar să-l oblige pe inculpat la despăgubiri civile. Înlocuirea răspunderii penale nu împiedică instanţa să-l oblige pe inculpat la plata despăgubirilor civile. 3. Instanţa nu soluţionează acţiune civilă Potrivit art. 346 alin. 4 Cod procedură penală instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f şi j. În aceste cazuri, acţiunea civilă nu poate fi rezolvată din lipsa cadrului legal, însă cel interesat are posibilitatea să se adreseze instanţei civile. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazurile ce pot fi asimilate cu ipotezele menţionate şi anume când plângerea prealabilă este introdusă tardiv la instanţă, şi produce efecte similare cu lipsa unei astfel de plângeri; respectiv la imposibilitatea instanţei de a soluţiona acţiunea civilă. Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală nu trebuie confundată cu posibilitatea rezolvării separate a acţiunii civile, deoarece în primul caz instanţa se dezinvesteşte, pe când în cel de-al doilea caz instanţa amână doar soluţionarea acţiunii civile într-o altă şedinţă de judecată2.

1 2

I. Neagu, op. cit., p. 200 ibidem

81

CAPITOLUL V COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ SECŢIUNEA I COMPETENŢA ŞI FORMELE SALE În materie procesuală competenţa are un înţeles specific, care constă în împuternicirea recunoscută de lege unui organ de urmărire penală sau unei instanţe judecătoreşti de a urmări, respectiv de a judeca şi soluţiona o anumită cauză penală, cu excluderea de la această activitate judiciară a celorlalte organe de urmărire penală sau instanţe judecătoreşti. În procesul penal sunt următoarele forme fundamentale de competenţă: materială, personală, teritorială şi funcţională. §1. Competenţa materială Criteriul de determinare a competenţei materiale îl constituie natura şi gravitatea infracţiunii care face obiectul judecăţii. De aceea, prima problemă care se pune în legătură cu o cauză penală este a se determina nivelul organului care are dreptul, respectiv obligaţia de a desfăşura activitatea procesuală1. După natura infracţiunilor competenţa materială determină infracţiunile care sunt judecate de instanţele judecătoreşti civile şi cele judecate de instanţele judecătoreşti militare2. Natura şi gravitatea infracţiunilor determină competenţa între instanţe judecătoreşti de grade diferite, împărţindu-se cauzele penale între diferitele categorii de instanţe judecătoreşti, pe verticală. Astfel, în cadrul instanţelor judecătoreşti ordinare, competenţa materială stabileşte care infracţiuni vor fi judecate de judecătorii, de tribunale sau curţi de apel. Respectarea normelor de competenţă materială este obligatorie, 1 2

N. Volonciu, op. cit., vol. 1, pag. 277 Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 253

82

încălcarea acestor norme fiind sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit art. 197 alin. 2 Cod procedură penală. Această nulitate nu poate fi înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu. §2. Competenţa teritorială Competenţa teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză1 împărţind cauzele penale între instanţele judecătoreşti pe linie orizontală în raport de circumscripţia teritorială în care îşi exercită atribuţiile2. Competenţa teritorială se determină diferit pentru infracţiunile săvârşite în ţară şi cele comise în străinătate. Potrivit art. 30 alin. 1 Cod procedură penală, competenţa după teritoriu, pentru infracţiunile săvârşite în ţară, este determinată de: a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea; b) locul unde a fost prins făptuitorul; c) locul unde locuieşte făptuitorul; d) locul unde locuieşte persoana vătămată. Dispoziţiile art. 30 Cod procedură penală se coroborează cu cele din art. 45, aplicându-se în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale. Când nici unul din locurile arătate în art. 30 alin. 1 nu este cunoscut, competenţa revine organului de urmărire penală care a fost mai întâi sesizat. În caz de sesizări simultane, precăderea se stabileşte în ordinea enumerării în art. 30 alin. 1, operând o „preferinţă legală”. Dacă în raport cu vreunul din criteriile arătate în art. 30 alin. 1 sunt competente mai multe organe de urmărire penală, competenţa revine organului care a fost mai întâi sesizat. Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente potrivit art. 30 alin. 1, în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală (art. 30 alin. 2). Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele de pe 1 2

I. Neagu, op. cit., pag. 213 Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 257

83

lângă curţile de apel sau de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în aliniatul 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca în raport cu împrejurările cauzei să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal (art. 30 alin. 3 Cod procedură penală). Reglementarea competenţei teritoriale în cazul organelor judiciare maritime şi fluviale de la Constanţa şi Galaţi, prezintă unele particularităţi (a se vedea Decretul nr. 203 din 31 oct. 1974). Pentru infracţiunile săvârşite în străinătate au fost stabilite alte criterii pentru determinarea competenţei teritoriale. Astfel, potrivit art. 31 alin. 1 Cod procedură penală, infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România şi fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de judecătoria sectorului II, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti. Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care, prin lege se dispune altfel. Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută de alin. 1 afară de cazul în care, prin lege se dispune altfel (art. 31 alin. 4 Cod procedură penală). §3. Competenţa personală Competenţa personală este criteriul legal potrivit căruia unele organe judiciare soluţionează anumite cauze penale în raport cu anumite calităţi pe care le au făptuitorii1. Astfel, calitatea de militar atrage competenţa instanţelor militare, indiferent de infracţiunea săvârşită, gradul militar determinând 1

I. Neagu, op. cit., pag. 217.

84

competenţa pe verticală. De asemenea, calitatea de senator, deputat sau de ministru, precum şi cea de magistrat – procuror sau judecător – atrage o competenţă specială. Atunci când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca chiar dacă inculpatul nu mai are acea calitate. Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei (art.40 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală). §4. Competenţa funcţională Competenţa funcţională este determinată de atribuţiile specifice conferite de lege organelor judiciare în desfăşurarea procesului penal şi de modul particular în care se realizează activitatea procesuală în diferite faze sau etape ale cauzei ori în raport de caracterul deosebit al unor instituţii1. Dacă competenţa materială şi personală determină cauzele penale ce revin unei instanţe judecătoreşti pentru a le judeca în fond, competenţa funcţională sau de atribuţii va stabili care instanţe vor judeca în apel şi care vor judeca în recurs2. În actuala organizare judecătorească, judecătoriile şi tribunalele militare judecă numai în primă instanţă, tribunalele şi curţile de apel judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă, în recurs şi în recurs în anulare.

1 2

N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 276 Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 257.

85

Secţiunea a II a Competenţa instanţelor judecătoreşti în România §1. Competenţa judecătoriei Potrivit art. 25 Cod procedură penală, judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, iar art. 20 din Legea nr. 92/92, republicată în 1997, prevede că judecătoriile judecă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe. Se poate spune că judecătoria are o competenţă generală, fiind veriga de bază a instanţelor de judecată, soluţionând toate cauzele penale care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe. Secţiile maritime şi fluviale ale judecătoriilor din Constanţa şi Galaţi judecă în primă instanţă: a) infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă, contra disciplinei şi ordinii la bord şi alte infracţiuni în legătură cu activitatea marinei civile prevăzute în Decretul nr. 443/72 privind navigaţia civilă; b) infracţiunile împotriva protecţiei muncii, de serviciu şi contra patrimoniului săvârşite de personalul marinei civile; c) infracţiunile contra patrimoniului prevăzute în Codul penal referitoare la bunuri aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile, în cazul în care fapta a pus sau ar fi putut crea un anumit pericol pentru transportul pe apă (art. 2 lit. a din Decretul 203/74). §2. Competenţa tribunalului Potrivit art. 27 Cod procedură penală, tribunalul judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din raza sa teritorială. a) În primă instanţă, tribunalul judecă: -infracţiunile prev. de Codul penal în art. 174-177, 179, 189 alin. 3, 190, 212, 218, 238, 252, 254,255, 257, 266-270, 273-276 când s-a produs o catastrofă de calea ferată, 2791, 298, 312 şi 317, precum şi infracţiunile de contrabandă, dacă au avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive sau radioactive (art. 176 din Codul vamal – Legea nr.

86

141/97, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 180 din 01.08.1997); -infracţiunile săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane, denumite praeterintenţionate, şi anume: art.183, 197 alin. 3 teza II, 198 alin. 4, 200 alin. 4 teza II, 212 alin. 3 teza II, 2671 alin 3, 322 alin. 3 teza II; -infracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale; -infracţiunea de spălare a banilor; -infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar; -unele infracţiuni contra patrimoniului referitoare la bunuri aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile, dacă au avut consecinţe deosebit de grave sau care au pus în pericol transportul pe apă, care sunt date în competenţa secţiilor maritime şi fluviale de la tribunalele Constanţa şi Galaţi, conform art. 3 din Decretul nr. 203/74. b) Ca instanţă de apel, tribunalele judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, pentru care plângerea penală se adresează direct judecătoriei. c) Ca instanţă de recurs, tribunalul judecă: - recursurile împortiva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală (art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi 220 Cod penal); - recursurile împotriva sentinţelor penale sau încheieri ale primei instanţe pentru care se prevede că pot fi atacate numai cu recurs, cum ar fi sentinţele pronunţate în baza art. 332, 333, 335 – 337 Cod procedură penală sau încheierile prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive – aşa cum se prevede în art. 141 Cod procedură penală. d) Soluţionarea conflictelor de competenţă ivite între judecătoriile din raza sa teritorială.

87

§3. Competenţa Curţii de Apel Potrivit art. 281 Cod procedură penală, curtea de apel judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi anumite conflicte de competenţă. a) În primă instanţă, curtea de apel judecă: -infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute de Codul penal în art. 155 – 173 (care corespund cu art. 271-293 din noul Cod penal) şi infracţiunile contra păcii şi omenirii prevăzute în art. 356 – 361 Cod penal (care corespund cu art. 172-177 din noul Cod penal); -infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de notarii publici; -infracţiunile săvârşite de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai camerelor de conturi judeţene; -alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. b) Ca instanţă de apel, curtea de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunale. c) Ca instanţă de recurs, curtea de apel judecă: -recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în apel; -recursurile anume prevăzute de lege împotriva sentinţelor şi încheierilor date în primă instanţă de tribunale, care nu sunt supuse decât recursului, cum sunt sentinţele date în cauzele prevăzute de art. 332 alin. 3, art. 333 alin. 3, precum şi încheierile date în condiţiile prevăzute de art. 141 şi 303 Cod procedură penală. d) Soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunale sau între judecătorii şi tribunale din raza sa teritorială, ori între judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite aflate în raza teritorială a curţii de apel.

88

§4. Competenţa tribunalului militar Această instanţă este egală în grad cu judecătoria şi, sub aspect funcţional judecă numai în primă instanţă, potrivit art. 26 Cod procedură penală: -infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal (care corespund cu art 485-501 noul Cod penal), precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe; -infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 348-354 săvârşite de civili (care corespund cu art. 503-507 Cod penal nou); Sunt avute în vedere toate infracţiunile în legătură cu serviciul, nu numai cele prevăzute sub această denumire în Codul penal. De asemenea, judecă şi soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege. §5. Competenţa Tribunalului Militar Teritorial Potrivit art. 28 Cod procedură penală, tribunalul militar teritorial judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi soluţionează unele conflicte de competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege. a) În primă instanţă, tribunalul militar teritorial judecă: • infracţiunile menţionate în art. 27 pct. 1 lit. a)-e), săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu de militari până la gradul de colonel inclusiv. • alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. b) Ca instanţă de apel, tribunalul militar teritorial judecă: • apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de tribunalele militare, cu excepţia infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a (art. 180, art. 184, alin. 1, art. 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, cărora le corespund din noul Cod penal art. 185, 189, 210, 225, 251, 256 şi 266. Insulta prevăzută în actualul Cod penal în art. 205, nu mai este incriminată în noul Cod penal.) şi a infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani.

89

c) Ca instanţă de recurs, judecă recursurile: • împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a şi al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani; • împotriva sentinţelor şi încheierilor pronunţate de tribunalele militare, pentru care legea prevede numai calea de atac a recursului, cum ar fi sentinţa de restituire a cauzei la procuror, încheierea de suspendare a judecăţii sau privind măsuri preventive;

§6. Competenţa Curţii Militare de Apel Potrivit art. 282 Cod procedură penală, Curtea Militară de Apel judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi soluţionează unele conflicte de competenţă ivite între tribunalele militare teritoriale sau între tribunalele militare şi tribunalele militare teritoriale ori între tribunalele militare din circumscripţia teritorială a unor tribunale militare teritoriale diferite, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. a) În primă instanţă, curtea de apel judecă: • infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi art. 356-361 săvârşite de militari. • infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi a tribunalului militar teritorial, precum şi de procurorii militari de la parchetele de pe lângă aceste instanţe; • alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. b) Ca instanţă de apel, Curtea Militară de Apel judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare teritoriale. c) Ca instanţă de recurs, Curtea Militară de Apel judecă:

90

• recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare teritoriale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege; • recursurile împotriva sentinţelor şi încheierilor date de tribunalul militar teritorial, în cazul în care legea prevede că sunt supuse numai recursului. d) Soluţionează conflictele de competenţă ivite între un tribunal militar şi tribunalul militar teritorial. §7. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Potrivit art. 29 Cod procedură penală şi în baza art. 21 – 26 din Legea nr. 56/1993, republicată în anul 19991, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinde judecata în primă instanţă, în recurs, în recurs în anulare, în recurs în interesul legii precum şi soluţionarea cererilor de strămutare, a conflictelor de competenţă şi a oricăror alte cereri prevăzute de lege. În materie penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă prin secţia penală recursurile în cazurile determinate de Codul de procedură penală sau de legi speciale şi cele pronunţate de instanţele militare, iar în unele cazuri şi prin Secţiile unite. a) În primă instanţă, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă procesele penale şi alte cauze prevăzute de lege privind pe: - senatori, deputaţi şi membri ai Guvernului; - mareşali, amirali, generali şi chestori; - judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel precum şi procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie; - judecătorii Curţii Constituţionale; - membrii Curţii de Conturi; - judecătorii, procurorii şi controlorii financiari de la această Curte; 1

Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 56 din 08.02.1999.

91

- preşedintele Consiliului Legislativ; - şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi ceilalţi membri ai Înaltului Cler, cu rang de arhiereu sau echivalent acestuia; - alte cauze prevăzute de lege, cum este cea prevăzută de art. 96 alin. 4 din Constituţie, care se referă la judecarea Preşedintelui României. b) Ca instanţă de recurs, judecă în complet format din trei judecători: -recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de Curţile de Apel şi Curtea Militară de Apel; -recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate ca instanţe de apel de către curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; -recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi alte cazuri prevăzute de lege. c) Completul de 9 judecători judecă, potrivit art. 94 din Legea nr. 56/93, republicată în 1999, recursurile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi recursul în anulare în cauzele în care această secţie a pronunţat sentinţe rămase definitive prin nerecurare ori decizii în soluţionarea recursurilor în anulare. d) Secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile în anulare în cazurile în care completul de 9 judecători a pronunţat decizii în recurs ordinar; -judecă recursurile în interesul legii; -soluţionează sesizările privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; -sesizează Curtea Constituţională pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare. e) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează în complet de trei judecători: -conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţă superioară comună; -cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;

92

-cererile de strămutare.

Secţiunea a III a Prorogarea de competenţă Prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei unei instanţe judecătoreşti asupra unor infracţiuni sau inculpaţi care, potrivit regulilor obişnuite de competenţă, nu intră în competenţa sa1. În cazul prorogării competenţei apare posibilitatea sau obligaţia reunirii cauzelor care privesc infracţiuni între care sunt anumite legături în vederea bunei înfăptuiri a justiţiei, însă această instituţie operează numai în favoarea organelor superioare în grad2. Situaţiile în care se impune prorogarea competenţei în materie penală se întâlnesc în cazul indivizibilităţii, conexităţii, chestiunilor prealabile, schimbării încadrării juridice sau a calificării faptei ce face obiectul judecăţii. §1. Indivizibilitatea şi conexitatea 1. Indivizibilitatea Indivizibilitatea este situaţia juridică a unei cauze penale care, deşi cuprinde o pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau de inculpaţi, formează totuşi, prin natura sa ori prin voinţa legii, o unitate ce impune judecarea întregului complex de fapte şi de persoane de către aceeaşi instanţă3. Ceea ce este specific indivizibilităţii este pluralitatea de persoane, de infractori sau de fapte materiale. Potrivit art. 33 Cod procedură penală, există indivizibilitate: -când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane; -când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act; 1

Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 270. I. Neagu, op. cit.,pag. 230. 3 Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 271. 2

93

-în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune. În primul caz este vorba de participaţia penală, care se poate prezenta sub forma pluralităţii ocazionale, naturale şi constituite şi pentru evitarea unor soluţii contrare precum şi pentru o bună individualizare a sancţiunilor pentru fiecare participant, trebuie ca judecarea lor să fie făcută împreună. Cel de-al doilea caz se referă la concursul ideal de infracţiuni prevăzut de art. 33 lit. b Cod penal, care are în vedere săvârşirea mai multor infracţiuni de aceeaşi persoană prin aceeaşi acţiune. Al treilea caz are în vedere unitatea legală de infracţiune, privind infracţiunea continuată, complexă şi de obicei. 2. Conexitatea Prin conexitate se înţelege situaţia juridică a unei cauze penale referitoare la două sau mai multe infracţiuni care au o astfel de legătură, încât apare necesară judecarea lor împreună de către aceeaşi instanţă judecătorească1. Potrivit art. 34 Cod procedură penală, este conexitate: -când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; - când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori; -când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni; -când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei. 3. Prorogarea competenţei în caz de indivizibilitate şi conexitate În cazul în care cauzele indivizibile sau conexe sunt de 1

ibidem.

94

competenţa unor instanţe diferite după materie, după calitatea persoanei sau după teritoriu, apare necesitatea prorogării competenţei în favoarea unei instanţe care trebuie să judece toate cauzele reunite. Regulile de determinare a competenţei sunt cuprinse în art. 35 Cod procedură penală1. -când infracţiunile sunt de competenţa a două sau mai multe instanţe de aceeaşi categorie (civile sau militare) şi de acelaşi grad (judecătorii sau tribunale), prorogarea competenţei se face în favoarea instanţei care a fost prima sesizată, fiind vorba de o prioritate cronologică. -când infracţiunile sunt de competenţa unor instanţe de aceeaşi categorie însă de grad diferit (judecătorie şi tribunal), prorogarea se face în favoarea instanţei superioare (prioritate ierarhică). -când cauzele penale sunt de competenţa a două instanţe de acelaşi grad dar de categorii diferite (judecătorie şi tribunal militar) prorogarea se face în favoarea instanţei militare (prioritate militară)2. -când instanţa civilă este superioară în grad celei militare (tribunal şi tribunal militar), prorogarea se face în favoarea instanţei militare echivalentă în grad instanţei civile (prioritate militară plus prioritate ierarhică). Potrivit art. 35 alin. 4 Cod procedură penală, competenţa de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei chiar dacă pentru faptă sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea. Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă. 4. Procedura de reunire a cauzelor Articolul 32 Cod procedură penală prevede că, în caz de indivizibilitate sau conexitate, judecata în primă instanţă – dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii – se efectuează de aceeaşi instanţă. Reunirea cauzelor indivizibile sau conexe se face prin două 1 2

Grigore Theodoru, op. cit.,Partea Generală, pag. 273. A se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 393/1991, Dreptul nr. 2/1992, pag. 91.

95

modalităţi: -În situaţia în care urmărirea penală s-a efectuat de acelaşi organ de urmărire în acelaşi timp pentru toate infracţiunile şi toţi infractorii implicaţi în cauză, procurorul va sesiza instanţa competentă să judece cauza în întregime1. Dacă urmărirea penală s-a efectuat în faţa unor organe de urmărire diferite şi în perioade diferite de timp, fiind sesizate mai multe instanţe judecătoreşti, reunirea cauzelor în faţa instanţei competente prin prorogare devine obligatorie atunci când judecata în primă instanţă se desfăşoară în acelaşi timp. -Dacă judecata privind fapte conexe sau indivizibile are loc în faţa unor instanţe de apel sau de recurs diferite, sau unele în faţa primei instanţe iar altele în faţa unei instanţe de apel sau de recurs, ori sunt soluţionate definitiv, cauzele se reunesc după reguli diferite stabilite de art. 37 Cod procedură penală. -Atunci când cauzele indivizibile sau conexe se află în faţa unor instanţe de apel sau de recurs de acelaşi grad şi în acelaşi stadiu de judecată, reunirea lor la instanţa competentă prin prorogare este obligatorie. În cazul de indivizibilitate determinat de existenţa unei infracţiuni continuate sau de obicei, reunirea cauzelor este obligatorie întotdeauna. -Reunirea cauzelor indivizibile şi conexe nu poate avea loc când cauzele nu se află în aceeaşi etapă de judecată sau nu sunt în faţa unor instanţe de apel sau de recurs de acelaşi grad ori în acelaşi stadiu de judecată. 5. Disjungerea Disjungerea este operaţiunea inversă conexării şi constă în separarea uneia sau mai multor cauze din complexul de cauze sau aspecte reunite în virtutea conexităţii2. Potrivit art. 38 Cod procedură penală, în cazul de indivizibilitate prev. în art. 33 lit. a – privind participaţia penală – precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa 1

A se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 2/11.01.1994, Buletinul Jurisprudenţei pe anul 1994, Ed. “Proema” Baia Mare, 1995, pag. 162. În cazul săvârşirii mai multor infracţiuni conexe, dintre care unele în străinătate iar altele în ţară, competenţa de judecată revine Trib. Mun. Bucureşti (unele infracţiuni fiind de competenţa tribunalului). 2 N. Volonciu, op. cit.,vol. I, pag. 311.

96

poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei, astfel că judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat. Se procedează la disjungere în caz de concurs de infracţiuni, când procedura flagrantă se aplică numai unora dintre infracţiunile concurente, urmărirea şi judecarea infracţiunilor făcându-se separat (art. 478 alin. 1 Cod procedură penală). În situaţia în care într-o cauză penală unii inculpaţi sunt arestaţi preventiv iar alţii se află în libertate, dacă instanţa găseşte necesar şi este posibil, poate disjunge judecarea inculpaţilor arestaţi pentru a nu se prelungi starea de detenţie a acestora. În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 184 al. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi art. 220 Cod penal, dacă făptuitorul este cunoscut, potrivit art. 279 al. 2 lit. a Cod procedură penală, plângerea se adresează instanţei de judecată. Dacă făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organelor de cercetare penală pentru identificarea acestuia. O situaţie specială este aceea în care persoana vătămată se adresează organelor de cercetare penală pentru identificarea mai multor făptuitori care au săvârşit mai multe dintre infracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a Cod de procedură penală, iar în urma investigaţiilor efectuate unul sau mai mulţi făptuitori rămân neidentificaţi. În asemenea situaţii se ajunge la o blocare a cauzei, deoarece potrivit art. 38 Cod procedură penală, raportat la art. 33 lit. a Cod procedură penală, disjungerea este posibilă în cazul săvârşirii de către o pluralitate de infractori a unei infracţiuni pentru care competenţa materială de soluţionare revine organelor de urmărire penală. Pe de altă parte, instanţa de judecată nu poate fi sesizată cu judecarea cauzei, deoarece nu au fost identificaţi toţi făptuitorii. Întrucât în asemenea cazuri retragerea plângerii prealabile produce efecte faţă de toţi făptuitorii, deci şi pentru cei rămaşi neidentificaţi, iar împăcarea produce efecte in personam şi trebuie realizată numai în faţa organului judiciar, în literatura juridică1 s-a propus de lege ferenda o modificare a dispoziţiilor procesual penale în sensul acordării posibilităţilor organelor de urmărire penală de a trimite astfel de cauze instanţei competente care ulterior să dispună disjungerea 1

Marius Vasile, Disjungerea cauzei, în Revista de drept penal nr. 2/2003, p. 117-118

97

acesteia faţă de făptuitorul rămas neidentificat. §2. Alte cazuri de prorogare de competenţă 1. Competenţa în cazul schimbării încadrării juridice a faptei Potrivit art. 41 alin. 1 Cod procedură penală, instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a judeca chiar dacă ea constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. Prorogarea competenţei în acest caz presupune îndeplinirea a două condiţii cumulative1: - schimbarea încadrării juridice să aibă loc ca urmare a unor elemente noi apărute în cursul cercetării judecătoreşti2; - prin schimbarea încadrării juridice competenţa să revină instanţei inferioare în grad, dar de aceeaşi categorie (civilă sau militară). Constituie un asemenea caz de prorogare de competenţă atunci când tribunalul este sesizat cu o cauză privind o tentativă la infracţiunea de omor iar în cursul cercetării judecătoreşti se stabileşte că fapta constituie o vătămare corporală gravă. Dacă tribunalul constată din momentul sesizării că fapta nu se încadrează în prevederile art. 20, 174 Cod penal ci în cele ale art. 182 alin. 1 teza III Cod penal, trebuie să-şi decline competenţa în favoarea judecătoriei. 2. Competenţa în cazul schimbării calificării faptei Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă intervenită în cursul judecării cauzei nu atrage incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel (art. 41 alin. 2 Cod procedură penală). Spre deosebire de “încadrarea juridică” care este atributul organelor judiciare, “calificarea juridică” a faptei este stabilită prin lege, care stabileşte un tipar pentru fiecare faptă. Art. 41 alin. 2 Cod 1 2

Grigore Theodoru, op. cit.,Partea Generală, pag. 276 A se vedea C.S.J., s.p., dec. nr. 982/1993, în B.J., 1993, pag. 196.

98

procedură penală asigură judecarea unei infracţiuni de către instanţa sesizată, chiar dacă, între timp a apărut o lege nouă care a dat o altă calificare juridică faptei, fapt ce atrage competenţa altei instanţe judecătoreşti. Va opera prorogarea de competenţă numai dacă schimbarea calificării juridice a intervenit în cursul judecăţii printr-o lege. Dacă procesul nu a ajuns în faza judecăţii, schimbarea calificării fapte va atrage, în toate cazurile, trimiterea spre judecată la instanţa competentă potrivit calificării date de legea nouă1. §3. Strămutarea judecării cauzelor penale 1. Noţiunea şi temeiul strămutării Strămutarea este o instituţie procesuală prin intermediul căreia se urmăreşte înlăturarea unor situaţii care stânjenesc normala desfăşurare a unui proces penal la instanţa sesizată cu judecarea acestuia, prin trecerea cauzei la altă instanţă egală în grad. Strămutarea judecării cauzelor penale provoacă o prorogare de competenţă deoarece instanţa la care a fost transferată judecarea cauzei îşi extinde competenţa asupra unei cauze pentru care nu avea competenţa să judece potrivit normelor obişnuite de competenţă2. 2. Procedura strămutării Potrivit art. 55 alin. 2 Cod procedură penală, strămutarea poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiţiei. Cererea de strămutare se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi trebuie motivată, în sensul cuprinderii temeiurilor pentru care se cere strămutarea cu ataşarea înscrisurilor pe care se sprijină şi menţiunea dacă în cauză se găsesc arestaţi. La primirea cererii, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate dispune suspendarea judecăţii sau această măsură va fi luată după investirea instanţei supreme. Cererea făcută de ministrul justiţiei sau de procurorul general de 1 2

N. Volociu, op. cit., vol. I, pag. 315. Grigore Theodoru, op. cit.,Partea Generală, pag. 279.

99

la parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie suspendă de drept judecarea cauzei (art. 56 Cod procedură penală). Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă secretă cu participarea procurorului şi ascultarea concluziilor părţilor prezente, după care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra cererii de strămutare, fără arătarea motivelor care au determinat admiterea sau respingerea cererii. În situaţia admiterii cererii, instanţa supremă dispune strămutarea cauzei de la instanţa competentă la o instanţă de acelaşi grad, hotărând în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin. Această instanţă va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare.

Secţiunea a IV a Instituţii procesuale legate de competenţă §1. Excepţiile de necompetenţă 1. Controlul regularităţii competenţei prin excepţiile de necompetenţă Procurorul determină competenţa de judecată a primei instanţe prin rechizitoriu, stabilind care este instanţa competentă după materie, calitatea persoanei şi teritoriu. În anumite cazuri prevăzute de lege, stabilirea competenţei revine persoanei vătămate, care se va adresa instanţei cu plângerea prealabilă. Este posibil ca instanţa sesizată în modalitatea menţionată să nu fie competentă, însă aceasta are obligaţia să verifice mai înainte de a păşi la judecată dacă este competentă să judece sau nu. Acest control se efectuează prin excepţia de necompetenţă1, care constă în invocarea, în cursul judecăţii a lipsei de competenţă a instanţei sesizate cu judecarea unei cauze penale. Excepţiile de necompetenţă au un regim diferenţiat în funcţie de

1

Grigore Theodoru, op. cit., Partea generală, pag. 281.

100

felul competenţei puse în discuţie. Potrivit art. 39 alin. 1 Cod procedură penală, excepţia de necompetenţă materială şi după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive. Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute iar excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, de părţi sau din oficiu de către instanţa de judecată. Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată (art. 39 alin. 2 Cod procedură penală). Înseamnă că dacă această excepţie nu a fost invocată până în momentul stabilit de lege, instanţa sesizată rămâne competentă să judece cauza. 2. Declinarea de competenţă Declinarea de competenţă reprezintă o instituţie prin care se realizează autocontrolul asupra competenţei organului judiciar, din oficiu, sau la cerere1. Potrivit art. 42 Cod procedură penală, instanţa de judecată care îşi declină competenţa trimite dosarul instanţei de judecată arătate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare, care se numeşte sentinţă (art. 311 alin. 1 Cod procedură penală). Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate meţine măsurile dispuse de instanţa desesizată. În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin, dispoziţie care este categorică şi nu poate da naştere la interpretări diferite. Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului şi nici recursului (art. 42 alin.4 Cod procedură penală). §2. Conflictele de competenţă 1. Noţiunea de conflicte de competenţă 1

N. Volonciu, op. cit., vol.I, pag. 319.

101

Prin conflict de competenţă se înţelege situaţia juridică provocată de hotărârile a două sau mai multe instanţe de judecată prin care se recunosc competente să judece aceeaşi cauză sau prin care îşi declină succesiv una alteia judecarea aceleiaşi cauze1. Conflictul de competenţă poate fi pozitiv sau negativ. Conflictul pozitiv de competenţă există atunci cănd două sau mai multe instanţe de judecată sesizate cu judecata aceleaşi cauze penale se declară competente. Acest conflict apare mai frecvent în cazul competenţei teritoriale, cănd instanţele de acelaşi grad au fost sesizate în raport de criteriile stabilite prin art. 30 Cod procedură penală. Conflictul negativ de competenţă apare atunci când două instanţe judecătoreşti îşi declină competenţa una în favoarea celeilalte. Pentru existenţa conflictelor de competenţă legea prevede anumite condiţii. • Să intervină între două sau mai multe instanţe, aşa cum se precizează în art. 43 alin. 1 Cod procedură penală. • Instanţele să se considere concomitent competente sau necompetente de a judeca aceiaşi cauză. 2. Rezolvarea conflictelor de competenţă Conflictul de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună potrivit art. 43 Cod procedură penală. Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată în caz de conflict pozitiv de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa. Sesizarea se poate face, în toate cazurile şi de procuror sau de părţi. Până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă judecata se suspendă, iar instanţa care şi-a declinat competenţa ultima ori s-a declarat ultima competentă, ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă, cum ar fi luarea măsurilor asiguratorii sau revocarea unor măsuri preventive. Instanţa ierarhic superioară comună hotarăşte asupra conflictului de competenţă după ascultarea concluziilor părţilor şi ale procurorului. Hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă are 1

Grigore Theodoru, op. cit., vol. I, pag. 320.

102

caracterul unei decizii care nu poate fi atacată cu recurs1. Atunci când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune. Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate declara incopetentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe. Actele îndeplinite şi măsurile dispuse până în momentul regulatorului de competenţă pot fi folosite de instanţa în favoarea căreia s-a soluţionat conflictul de competenţă. Pentru conflictele de competenţă ivite între două sau mai multe organe de urmărire penală sunt aplicabile alte principii şi norme juridice decât cele la care ne-am referit mai sus, la instanţele de judecată. Astfel, în ceea ce priveşte un posibil conflict de competenţă între un procuror şi un organ de cercetare penală s-au exprimat opinii diferite. Într-o primă opinie se consideră că apariţia unui astfel de conflict este posibilă2. Într-o altă opinie căreia ne alăturăm se susţine că nu este posibilă apariţia unui astfel de conflict deoarece organul de cercetare penală se află în raport de subordonare profesională faţă de organele de parchet şi o dispoziţie dată într-un asemenea caz de procurorul ierarhic superior este obligatorie pentru organul de cercetare penală.3 §3. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea 1. Incompatibilitatea Incompatibilitatea este o instituţie prin intermediul căreia anumite persoane din cadrul organelor care desfăşoară procesul penal sau care ajută la soluţionarea acestuia, sunt împiedicate să participe la

1

N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 321; T.S., s. pen. dec. nr. 2492/1973 şi nr. 3385/1993, C.D. 1973, pag. 468 şi 480. 2 I. Neagu, Drept procesual penal, Partea Generală, Bucureşti, 1994, p. 247 3 M. Vasile, Consideraţii privind soluţionarea conflictului de competenţă în cursul urmăririi penale, în Dreptul nr. 6/2003, p.205-209

103

activitatea procesuală1. Incompatibilitatea nu reprezintă o negare a competenţei, însă cei incompatibili nu au dreptul să desfăşoare activitatea procesuală dacă se află în una din cauzele prevăzute de lege. În reglementarea actuală pot fi incompatibili: judecătorul, procurorul, grefierul de şedinţă, organul de cercetare, expertul şi interpretul. a) Incompatibilitatea judecătorilor Potrivit art. 46 – 48 Cod procedură penală, sunt incompatibili: • judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Acest caz se poate întâlni numai la instanţele de control judiciar, întrucât la judecătorie funcţionează completul unic. La tribunale şi curţile de apel, atunci când soluţionează cauze de fond, completul este, de asemenea, unic, încât nu se poate pune problema incompatiblităţii pentru motivul menţionat. • judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioară, sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii, cu trimitere în apel sau după casare, cu trimitere în recurs. Pentru a se reţine acest caz de incompatibilitate trebuie ca judecătorul să fi luat parte la soluţionarea cauzei, ceea ce înseamnă că a făcut parte din completul de judecată care a rezolvat problema existenţei infracţiunii, a vinovăţiei inculpatului, a răspunderii sale penale şi a aplicării sancţiunilor, pronunţând deci condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal iar la instanţa de apel sau recurs, a dispus admiterea căii de atac şi soluţionarea cauzei în fond2. Din moment ce judecătorul s-a pronunţat asupra fondului cauzei, se presupune că nu-şi va modifica punctul de vedere sau nu va sesiza greşelile din hotărârea sa. Aceasta înseamnă că este incompatibil judecătorul care: • şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în cauză. • judecătorul care, în calitate de procuror în aceeaşi cauză, a pus în mişcare acţiunea penală, a dispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii în fond în cursul judecăţii.

1 2

N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 322. Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 241.

104

• judecătorul care a fost expert sau martor este incompatibil întrucât nu poate da o soluţie pe baza probelor proprii. • judecătorul faţă de care există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată, este incompatibil a soluţiona cauza penală. Interesul în cauză poate fi1: • direct, atunci când judecătorul, soţul sau o rudă apropiată este parte în proces; • indirect, dacă soţul sau vreo rudă apropiată participă în proces ca reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi. b) Incompatibilitatea procurorului, grefierului şi a organelor de cercetare penală Potrivit art. 49 alin. 1 şi 46 Cod procedură penală, procurorul şi grefierul de şedinţă nu pot participa la constituirea instanţei dacă sunt soţi sau rude apropiate între ei sau cu vreunul din membrii completului de judecată. În baza art. 49 alin. 2 şi 48 lit. b, e şi d Cod procedură penală, sunt incompatibili procurorul, persoana care efectuează cercetarea penală şi grefierul de şedinţă dacă: • au avut calitatea de apărător sau reprezentant al vreuneia din părţi; • au avut calitatea de expert sau martor; • există împrejurări din care rezultă că sunt interesaţi sub orice formă, ei, soţul sau vreo rudă apropiată. Procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în apel sau în recurs (art. 49 alin. 3 Cod procedură penală). 2. Abţinerea şi recuzarea a) Abţinerea Prin abţinere se înţelege manifestarea de voinţă a judecătorului sau a altei persoane aflate în vreunul din cazurile de incompatibilitate de

1

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, pag. 151.

105

a nu participa la judecarea cauzei1, fiind considerată de unii autori o autorecuzare a judecătorului. Potrivit art. 50 Cod procedură penală, persoana incompatibilă este obligată, după caz, să declare preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. Abţinerea constituie modalitatea principală de rezolvare a cazului de incompatibilitate şi reprezintă o obligaţie morală a persoanei aflate într-o astfel de situaţie2. b) Recuzarea Prin recuzare se înţelege manifestarea de voinţă a uneia din părţi prin care se solicită ca persoana incompatibilă să nu facă parte din completul de judecată sau din constituirea instanţei de judecată. Recuzarea este o modalitate subsidiară de rezolvare a incompatibilităţii, fiind folosită doar atunci când nu s-a făcut o declaraţie de abţinere3 şi apare ca o garanţie a dispoziţiei care obligă pe cel incompatibil să se abţină4. Articolul 51 Cod procedură penală prevede că în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere poate fi recuzată, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate. Recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării. În practica judiciară a fost semnalată tendinţa unor inculpaţi judecaţi în stare de arest preventiv de a recurge direct sau prin apărător la recuzarea întregii instanţe cu scopul de a obţine punerea în libertate prin neprelungirea duratei arestării preventive, înăuntrul intervalului de

1

Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 245. V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag. 270. 3 Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, pag. 156. 4 N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 325. 2

106

timp necesar judecării şi soluţionării unei cereri de strămutare.1 Comentariile din doctrină au fost determinate de o cauză judecată de tribunalul Mureş în care în timpul judecării au fost recuzaţi toţi judecătorii acelei instanţe, iar când tribunalul a trimis cauza instanţei ierarhic superioare, Curtea de Apel Tg. Mureş pntru a se pronunţa asupra cererii de strămutare, inculpatul a declarat că recuză toţi judecătorii şi de la această instanţă. Considerăm că în prezent aceste practici şicanatorii pot fi prevenite ca urmare a modificărilor aduse art. 52 Cod de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 care au introdus alin. 51 potrivit căruia, în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv, când se recuză întreaga instaţă, instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare înainte de a se pronunţa asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în condiţiile prevăzute de lege. 3. Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare Această procedură diferă după cum abţinerea sau recuzarea are loc în cursul judecăţii sau în cursul urmăririi penale. În primul caz, art. 52 Cod procedură penală prevede că abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui care declară că se abţine sau este recuzat. Completul de judecată va avea acelaşi număr de judecători cu cel care este investit să rezolve cauza penală, însă nu va putea face parte judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat2. Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanţă iar dacă se găseşte necesar, şi părţile precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se cere. Când abţinerea sau recuzarea priveşte cazul prevăzut în art. 46 şi 48 alin. 1, instanţa admiţând recuzarea, stabileşte care dintre persoanele arătate nu va lua parte la judecarea cauzei.

1

Nica Dinu, N. Petcu, Un punct de vedere în chestiunea formulării unei cereri de recuzare succesive în procesul penal, Dreptul nr. 8/2003, p. 171-175 2 I. Neagu, op. cit., pag. 243.

107

În caz de admitere a abţinerii sau recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. Abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară care, în cazul când găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia a avut loc abţinerea sau s-a cerut recuzarea1. Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea precum şi aceea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse nici unei căi de atac. Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei prsoane, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze procurorului, împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, fără a întrerupe cursul cercetării penale. Procurorul este obligat să soluţioneze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţă. Cererea de recuzare care priveşte pe procuror se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior. Abţinerea se soluţionează potrivit dispoziţiilor din alin. 3 şi 4 ale art. 53 Cod procedură penală, care se aplică în mod corespunzător. Cererea de abţinere sau recuzare a expertului sau interpretului se soluţionează în aceleaşi condiţii ca şi cererea de recuzare a judecătorului sau procurorului.

1

A se vedea T.S., s. p., dec. nr. 937 din 1975, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1975, pag. 184.

108

CAPITOLUL VI PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL Secţiunea I Probele §1. Probaţiunea în procesul penal 1. Noţiunea de probe şi de mijloace de probă Probaţiunea cuprinde două elemente indispensabile şi indisolubil legate între ele şi anume: probele şi mijloacele de probă1. Potrivit art. 63 alin. 1 Cod procedură penală, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Aceste elemente au relevanţă informativă asupra tuturor aspectelor cauzei penale2. În această privinţă, art. 62 Cod procedură penală stabileşte că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. 2. Rolul probaţiunii în procesul penal Probaţiunea ca activitate judiciară constă în actele procedurale

1

Gh. Mateuţ, Procedură penală, vol. II, Ed. Fundaţiei “Chemarea” Iaşi 1994, pag. 140. 2 V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, pag. 168.

109

prin care autorităţile judiciare şi părţile stabilesc, prin mijloace prevăzute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor şi împrejurărilor care formează obiectul unei cauze penale. Deci, probaţiunea constă, mai întâi, în stabilirea faptelor şi împrejurărilor a căror existenţă trebuie constatată. Apoi se pune problema dovedirii faptelor şi împrejurărilor care se face prin administrarea probelor, activitate ce constă dintr-un complex de acte procedurale prin care se strâng şi se aduc în faţa organului judiciar probele necesare aflării adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia1. În sfârşit, probele administrate trebuie apreciate şi evaluate. Aprecierea probelor se face de organele judiciare potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor. §2. Obiectul probaţiunii 1. Noţiunea de obiect al probaţiunii Prin obiect al probaţiunii se înţelege ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt care trebuie dovedite în vederea soluţionării cauzei penale. Obiectul probaţiunii poate fi generic atunci când sunt anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite în orice cauză penală. Obiectul concret al probaţiunii are în vedere şi alte împrejurări specifice necesare cunoaşterii tuturor aspectelor proprii unei anumite cauze. Obiectul probaţiunii poate fi modificat pe parcursul desfăşurării procesului penal adaptându-se în raport de poziţia învinuirii, prin restrângerea sau prin extinderea ei. 2. Faptele probaţiunii

şi

împrejurările

1

care

formează

obiectul

George Antoniu, în colab., Dicţionar de procedură penală Ed. Ştiinţifică şi pedagogică,1988, pag. 15.

110

Dintre faptele sau împrejurările care ajută la soluţionarea fondului cauzei pot fi menţionate cele referitoare la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, identificarea făptuitorului, dovedirea vinovăţiei şi stabilirea răspunderii penale a acestuia1. În ce priveşte faptele sau împrejurările care vizează desfăşurarea normală a procesului penal nu au implicaţii asupra fondului cauzei însă este necesară dovedirea lor pentru a se constata dacă sunt sau nu incidente anumite dispoziţii legale care disciplinează cursul procesului penal precum şi împrejurările referitoare la necesitatea luării măsurilor asiguratorii sau măsurilor de siguranţă. Obiectul probaţiunii are în vedere, în principal, faptele şi împrejurările care se referă la fondul cauzei, făcându-se distincţie între faptele principale şi faptele probatorii2. Faptele principale (res probandae3) sunt acelea prin intermediul cărora se poate face dovada existenţei sau inexistenţei faptei, a urmărilor ei socialmente periculoase, precum şi a vinovăţiei făptuitorului. Faptele probatorii (res probantes)4 sunt probe indirecte care constau în informaţiile pe care le furnizează şi conduc la stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor principale5 (spre exemplu, în cazul omorului, relaţiile de duşmănie dintre autor şi victimă precum şi împrejurarea că părţile au fost văzute împreună cu puţin timp înainte de comiterea faptei). Faptele probatorii sunt numite şi indicii, respectiv fapte sau împrejurări care permit formularea unor deducţii logice privind aspecte ale rezolvării cauzei. Indiciile au o dublă funcţionalitate: pot conduce la stabilirea faptelor principale, ajutând la rezolvarea fondului cauzei sau pot conduce la luarea unor măsuri de care depinde buna desfăşurare a procesului penal. Potrivit art. 143 alin. 1 Cod procedură penală, măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea 1

I. Neagu, op. cit., pag. 260. Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 290. 3 Gh. Nistoreanu şi col., Manual de drept procesual penal, Partea generală şi specială, Ed. Europa Nova, 1999, p. 94. 4 I. Neagu, op. cit., pag. 260. 5 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 290. 2

111

penală.

3. Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul probaţiunii În principiu, în materie penală este admisibilă orice probă care este concludentă şi utilă, însă există două limitări, din care una legală şi una impusă de principiile generale referitoare la concepţia despre lume şi societate. Nu pot forma obiectul probaţiunii situaţiile în care legea interzice în mod expres administrarea unor probe în vederea dovedirii unor fapte sau împrejurări de fapt. Potrivit art. 207 Cod penal, în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmaţia sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. 4. Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite a) Prezumţiile legale absolute Potrivit art. 99 alin. 1 Cod penal, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. În acest caz, lipsa de discernământ este prezumată şi devine inutilă efectuarea unei expertize medico-legale în acest scop. b) Faptele evidente şi notorii Faptele evidente sunt cunoştinţele despre lumea înconjurătoare dobândite din experienţa vieţii şi nu trebuie dovedite1, spre exemplu, nu trebuie dovedit că întotdeauna la ora 24 este noapte. Faptele notorii sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane2. Notorietatea poate fi generală sau locală, iar 1 2

I. Neagu, op. cit., pag. 263. N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 349.

112

caracterul notoriu precum şi gradul de notorietate al unui fapt sunt stabilite de organul judiciar, în funcţie de împrejurările respective şi de nivelul de instruire al persoanei în cauză1. 5. Cerinţele probelor În procesul penal, probele trebuie să fie admisibile, pertinente, concludente şi utile. Admisibilitatea probei este însuşirea probei de a putea fi admisă spre a contribui la aflarea adevărului. În principiu, orice probă este admisibilă deoarece Codul de procedură penală nu prevede condiţia admisibilităţii probei. O probă este inadmisibilă numai atunci când legea o prevede în mod expres, cum este cazul prevăzut de art. 207 Cod penal. Potrivit art. 67 Cod procedură penală, în cursul procesului penal părţile pot propune probe şi cere administrarea lor iar cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă sau utilă. Pertinenţa probelor Probele pertinente sunt acele elemente de fapt care au legătură cu faptele sau împrejurările ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Dar nu orice probe pertinente contribuie la aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei penale ci numai acelea concludente. Concludenţa probelor Probele concludente sunt acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor fapte şi împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzei2. Sub acest aspect, probele concludente sunt şi probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt şi concludente. Aprecierea unei probe dacă este sau nu concludentă are loc în momentul în care părţile cer administrarea acestei probe iar organul judiciar, înainte de a se pronunţa cu privire la administrarea acesteia, trebuie să verifice dacă este concludentă. Utilitatea probelor 1 2

Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 96. Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 294.

113

Proba utilă este acea probă care are calitatea de a lămuri anumite fapte şi împrejurări care nu au fost stabilite prin alte probe. Sunt deci utile şi trebuie administrate numai probele concludente, ceea ce înseamnă că o probă utilă este şi o probă concludentă, dar nu orice probă concludentă este şi o probă utilă1. Din acest motiv, atunci când o faptă este dovedită prin probele administrate, nu se mai justifică administrarea unei noi probe concludente pentru dovedirea aceleiaşi fapte întrucât devine inutilă. De aceea art. 67 alin. 2 Cod procedură penală prevede că administrarea unei probe depinde nu numai de concludenţa ei, ci şi de utilitatea ei. §3. Procedura probaţiunii 1. Administrarea probelor a) Sarcina probaţiunii Prin sarcina probaţiunii (onus probandi) se înţelege obligaţia procesuală ce revine unui participant la procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii2. Potrivit art. 65 alin. 1 Cod procedură penală, sarcina administrării probelor în procesul penal revine organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată. În procesul penal, regula “actori incumbit probatio”, sarcina probei revine celui care afirmă, trebuie înţeleasă în sensul că obligaţia de a dovedi existenţa faptei şi a vinovăţiei făptuitorului cade în sarcina subiecţilor procesuali care exercită acţiunea penală3. Înseamnă că procurorul şi partea vătămată, în cazul acţiunilor directe, au sarcina administrării probelor în învinuire. În cursul procesului penal, părţile pot propune probe şi pot cere administrarea lor în baza art. 67 alin. 1 Cod procedură penală. În realizarea atribuţiilor privind administrarea probelor, organele judiciare trebuie sprijinite de orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă, care este obligată să le aducă la

1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 295. Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 299. 3 Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 97. 2

114

cunoştinţa sau să le înfăţişeze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată (art. 65 alin. 2 Cod procedură penală). b) Prezumţia de nevinovăţie Prezumţia de nevinovăţie este prezumţia potrivit căreia învinuitul sau inculpatul este presupus inocent. Această prezumţie trebuie înţeleasă ca o regulă de reglementare a sarcinii probaţiunii, ca o garanţie pentru cetăţenii nevinovaţi împotriva erorilor judiciare1. În această privinţă, potrivit art. 66 Cod procedură penală, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. În cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Legea presupune că cel în cauză este nevinovat cât timp nu a fost făcută dovada vinovăţiei sale. Această teză este absolută şi trebuie interpretată în sensul că învinuitul sau inculpatul nu are niciodată obligaţia dovedirii nevinovăţiei sale, nici chiar atunci când dovada vinovăţiei s-a făcut de cel care acuză2. Dacă probele de vinovăţie sunt nesigure şi contradictorii, existând îndoială, aceasta profită inculpatului, potrivit principiului, “in dubio pro reo”. c) Procedura administrării probelor Procedura probaţiunii constă în descoperirea probelor (investigaţii proprii ale organelor de urmărire penală), propuneri de probe din partea părţilor, precum şi admiterea efectuării lor, care creează procedeele probatorii3. Probele formează convingerea că reflectă realitatea atunci când provin din surse sigure, motiv pentru care legea a limitat mijloacele de probă, prevăzându-le în art. 64 Cod procedură penală şi a reglementat procedura de administrare a fiecărui mijloc de probă, stabilind procedeele şi condiţiile în care pot fi folosite. În Codul de procedură penală al Italiei există prevederi exprese

1

Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 390 – 391. N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 353. 3 Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 302. 2

115

asupra modului în care trebuie să procedeze judecătorul în administrarea probelor indirecte. Astfel, potrivit art. 195 alin. 1, când martorul declară că nu a văzut faptele pe care le relatează, ci le cunoaşte din declaraţiile altei persoane, judecătorul, la cererea unei părţi, dispune ca persoana respectivă să fie chemată pentru a depune mărturie. De asemenea, judecătorul poate dispune şi din oficiu ca acea persoană să fie chemată pentru a depune mărturie (art. 195 alin. 2).1 Administrarea probelor prezintă particularităţi în faza de urmărire penală şi cea de judecată. În faza de urmărire penală, descoperirea, strângerea şi aprecierea probelor este o obligaţie a organelor de urmărire penală, folosind diferite surse cum ar fi: plângerea, denunţul, sesizarea organului competent, etc. În cursul judecăţii administrarea probelor se face de către instanţa de judecată, însă în anumite situaţii aceasta poate cere procurorului să efectueze unele procedee probatorii, cum ar fi ridicarea de obiecte şi înscrisuri, ori efectuarea de percheziţii. d) Asigurarea respectării legii în activitatea de administrare a probelor Potrivit art. 68 Cod procedură penală, este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine probe2. Prin Legea nr. 141/1996 s-a introdus în Codul de procedură penală secţiunea V1 denumită “Înregistrările audio sau video” prin care se reglementează posibilitatea înregistrării convorbirilor sau a imaginilor, în condiţiile legii, cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului (conform art. 911 Cod procedură penală modificat prin Legea nr. 281/2003). Prin Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie3, se prevede în art. 27 lit. a, b şi c că atunci când sunt indicii temeinice cu privire la săvârşirea uneia dintre

1

Georgio Lantanzi, Codice di procedura penale, Annotato con la giurisprudenza, terza edizione, Milano, 2003, p. 483 2 Gr. Theodoru, op. cit., p. 315 3 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

116

infracţiunile prevăzute în lege, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului, procurorul poate să dispună pentru o durata de cel mult 30 de zile, punerea sub supraveghere a conturilor bancare; punerea sub supraveghere sau ascultare a liniilor telefonice; accesul la sisteme informaţionale. Termenul de 30 de zile privind punerea sub supraveghere a conturilor bancare poate fi prelungit pentru încă o perioadă de 30 de zile în aceleaşi condiţii ca şi pentru propunerea iniţială. Legea nu limitează numărul prelungirilor, ci prevede numai durata acestora.1 Punerea sub supraveghere sau ascultare a liniilor telefonice este admisă în condiţiile strict delimitate de lege. În acest domeniu sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Legea nr 143/2000 care în art. 23 prevede următoarele: când există indicii temeinice că o persoană care pregăteşte comiterea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în prezenta lege sau care a comis o asemenea infracţiune, foloseşte sistemul de telecomunicaţii sau informatice, organul de urmărire penală poate, cu autorizarea procurorului, să aibă acces pe o perioadă determinată la aceste sisteme şi să le supravegheze. Dispoziţiile art. 911 şi 915 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Competenţa de a autoriza accesul la sistemele de telecomunicaţii sau informatice revine procurorului desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 911 Cod de procedură penală).2 Un alt aspect al modului cum se asigură respectarea legii în activitatea de administrare a probelor îl reprezintă instituţia agenţilor acoperiţi, introdusă prin Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi prin OUG nr. 43/2000 privind PNA. Utilizarea acestor mijloace de probă a fost comentată negativ de unii autori3, în timp ce alţii4 consideră că instituţia investigatorilor acoperiţi nu are nimic comun cu modalităţile interzise a 1

Laura Kovesi, Punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate, în Dreptul nr. 8/2003, p. 152-159 2 A. Lazăr, Interceptările şi înregistrările audio sau video, în Revista de drept penal nr. 4/2003, p. 36-50 3 F. Anton, Garantarea obiectivităţii în administrarea probei, Dreptul nr. 10/2000, p. 110 4 I. Lascu, Investigatorii acoperiţi, Revista de drept penal nr. 3/2003, p. 48-49

117

fi utilizate pentru obţinerea de probe la care se referă prevederile art. 68 Cod procedură penală. 2. Aprecierea probelor Aprecierea probelor reprezintă procesul mintal de evaluare şi comparare a probelor pentru a desprinde o concluzie asupra valorii lor în ceea ce priveşte stabilirea faptelor şi împrejurărilor supuse probaţiunii1. Prin aprecierea probelor, autorităţile judiciare determină măsura în care probele le formează încrederea că sunt în concordanţă cu adevărul, în sensul că faptele şi împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitatea obiectivă. Art. 63 alin. 2 Cod procedură penală, stabileşte că probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Dacă există îndoială nu se poate vorbi de convingere, căci cele două noţiuni sunt incompatibile. În acest caz este necesar a se administra probe noi, pentru a se înlătura îndoiala şi dacă nu se reuşeşte se va aplica principiul “in dubio pro reo”. Activitatea de apreciere a probelor stă la baza oricărei măsuri adoptate de organele judiciare. Astfel, la terminarea urmăririi penale, procurorul, conform prevederilor art. 262 Cod de procedură penală, în cazul în care apreciază că din probele administrate reiese pe deplin vinovăţia inculpatului cu privire la fapta pentru care a fost cercetat, întocmeşte rechizitoriul de trimitere în judecată a acestuia; dacă procurorul, dimpotrivă, constată că nu este cazul ca inculpatul să fie deferit instanţei va dispune clasarea, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale potrivit art. 11 Cod de procedură penală. De asemenea, judecătorul apreciază la finalul judecăţii probele administrate în cursul urmăririi penale pentru a constata dacă se susţin şi se motivează unele pe altele ori dacă, dimpotrivă, direcţia prezentată de apărarea inculpatului este mai adecvată.2 1 2

George Antoniu, în colaborare, Dicţionar de procedură penală, op. cit., pag. 26. Alex Sava, Aprecierea probelor în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi, 2002, p. 184

118

O dispoziţie asemănătoare celei cuprinse în art. 63 Cod de procedură penală a României întâlnim în art. 27 în Codul de procedură penală a Republicii Moldova care poartă titlul “Libera apreciere a probelor” şi care prevede că judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. “Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită”. Tot astfel, în Codul de procedură penală al Italiei (art. 192) se prevede că judecătorul interpretează probele pe baza liberei convingeri, că nu există o ierarhie a probelor. 1

Secţiunea a II-a Mijloacele de probă §1. Mijloacele de probă în procesul penal român penal

1. Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă în procesul

Mijloacele de probă sunt mijloace legale prin care se stabilesc elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a unei cauze. Mijloacele de probă nu se confundă cu probele, deşi în vocabularul juridic curent, noţiunea de probă în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă2. Mijoacele de probă sunt doar mijloacele legale prin care se administrează probele. Mijoacele de probă se deosebesc de procedeele probatorii, care constituie modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă3.

1

Giorgio Latanzi, op. cit., p. 464 I. Neagu, op. cit., pag. 268. 3 V. Dongoroz, în colaborare, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol.I, pag. 359. 2

119

2. Clasificarea mijloacelor de probă Mijoacele de probă se clasifică în orale, scrise, materiale şi tehnice, ultima categorie cuprinzând constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele. Mijoacele de probă pot fi examinate în raport de procedeele probatorii folosite şi pot fi grupate în: declaraţii ale părţilor şi martorilor; înscrisurile, înregistrările audio sau video, mijloacele materiale de probă şi constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale si expertizele. §2. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor 1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului a) Noţiunea şi importanţa declaraţiilor învinuitului sau ale inculpatului Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului prezintă o mare însemnătate în aflarea adevărului, fiind prevăzute în art. 64 Cod procedură penală, ca mijloc de probă în procesul penal. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului pot fi judiciare sau extrajudiciare1. Totuşi, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului nu constituie “regina probelor”, întrucât simpla recunoaştere nu este suficientă pentru stabilirea vinovăţiei, organul de urmărire penală fiind obligat potrivit art. 202 alin. 2 Cod procedură penală, să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta. Încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului atrage sancţiunea nulităţii, deoarece prin aceasta este violat

1

Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 315.

120

dreptul său la apărare1.

b) Procedura inculpatului

obţinerii

declaraţiei

învinuitului

sau

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului sunt obţinute prin trei procedee probatorii: prezentarea unei declaraţii scrise personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, ascultarea sa şi confruntarea cu alte persoane.2 Ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie o obligaţie a organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, cuprinzând două etape. Prima etapă are în vedere cunoaşterea datelor personale ale învinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 70 alin. 1 Cod procedură penală, înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, adresă, antecedente penale, şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale. Modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 privesc şi o nouă redactare a dispoziţiilor art. 70 alin. 2 care prevăd că la ascultarea învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă fapta care face obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Această ultimă precizare a textului art. 70 alin. 2 modificat, reprezintă o transpunere în legislaţia noastră a unei interesante modalităţi de garantare a dreptului de apărare cunoscută în sistemul de drept american sub formularea: “You have the right to remain silent. Anything you say can and will be used against you in a court of law” (“Ai dreptul să taci. Orice vei spune poate şi va fi folosit împotriva ta în instanţă”) Este o transpunere în plan legislativ al celui de-al cincilea amendament adus Constituţiei Statelor Unite ale Americii potrivit căruia 1 2

I. Neagu, op. cit., pag. 270. Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 316-317

121

“Nimeni nu poate fi silit în nici o cauză penală, să depună mărturie împotriva sa ”În doctrina americană se apreciază că, acest privilegiu împotriva autoincriminării este fundamental în dreptul procesual penal american.1 A doua etapă este consacrată ascultării propriu-zise. Învinuitul sau inculpatul este lăsat să declare tot ce stie în cauză. Declaraţia lui este o expunere liberă asupra împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta, învinuitul sau inculpatul nefiind întrerupt decât dacă se îndepărtează în mod vădit de la subiect şi numai pentru a i se atrage atenţia să revină la aceasta2. Potrivit art. 71 alin. 4 şi 5 Cod procedură penală, ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză şi nici nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut. După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi la învinuirea ce i se aduce, fiind întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună (art. 72 Cod procedură penală). În faza de urmărire penală, art. 70 alin. 3 Cod procedură penală, prevede că dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta, îi cere să dea o declaraţie, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală, respectiv de preşedintele completului de judecată şi de grefier, iar atunci când declaraţia a fost luată prin interpret, va fi semnată şi de acesta. Atunci când declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului au fost înregistrate audio sau video, cu respectarea prevederilor legale, relatările înregistrate se transcriu într-un proces-verbal, semnat de cel audiat. c) Valoare probantă a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului Articolul 69 Cod procedură penală, a ales o soluţie de mijloc, în sensul că declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în procesul 1

Jay M. Feinman, Law 101, Everything You Need to Know About the American Legal System, Oxford University Press, 2000, p. 297, 310 2 Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., p. 103

122

penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Sub acest aspect se poate reţine că declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului au valoare probantă condiţionată de existenţa altor probe care să confirme veracitatea lor. 2. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art. 75 Cod procedură penală). Această prevedere legală se impunea întrucât aceste părţi sunt interesate în soluţionarea cauzei, în latura penală, sau în latura civilă, şi deci pot face declaraţii care nu corespund adevărului. 3. Declaraţiile martorilor a) Calitatea de martor în procesul penal Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă penală sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal şi care poate fi ascultată în acest scop, de către organele judiciare (art. 78 Cod procedură penală). În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea sa fizică (orb, surd, mut) sau psihică, pentru că legislaţia noastră actuală nu interzice ascultarea acestora, dacă ascultarea se face cu privire la faptele pe care le-a perceput cu simţurile sănătoase. Nu se interzice ascultarea unor minori, chiar la o vârstă fragedă şi nici a persoanelor în vârstă înaintată, dacă se constată că au facultatea de a percepe şi reda corect ceea ce au perceput. O categorie specială de martori o constituie martorii protejaţi. Instituţia juridică a protecţiei şi asistenţei martorilor a fost creată iniţial în Statele Unite ale Americii, apoi s-a extins în Anglia, Canada şi în alte state, ca urmare a succesului înregistrat în descoperirea şi controlul fenomenului infracţional.

123

La noi instituţia este guvernată de Legea nr. 682/19.12.2002, intrată în vigoare la 28 ianuarie 2003. Pentru aplicarea legii a fost elaborat un Regulament de către Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Justiţiei, aprobat prin hotărâre de guvern. Protecţia martorilor este o măsură generală şi complexă, cu caracter procedural şi de politică penală prin care se urmăreşte creşterea eficienţei acţiunii de descoperire a infracţiunilor şi eficientizarea reacţiei sociale de reprimare a lor prin condiţii de protecţie şi siguranţă pentru persoanele implicate. Astfel, potrivit art. 19 din lege, persoana care are calitatea de martor şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori a judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Potrivit prevederilor art. 4 din lege pot dobândi calitatea de martor protejat şi pot fi incluse în Programul de protecţie persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii: a) persoanele care au calitatea de martor potrivit Codului de procedură penală, persoanele care, fără a avea o calitate procesuală în cauză (chiar şi persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză), persoanele care se află în executarea unei pedepse privative de libertate şi care prin declaraţiile, prin informaţiile şi datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni, membrii de familie ai martorului protejat – soţul, soţia, părinţii şi copiii acestuia - şi persoana apropiată martorului protejat – persoanele de care respectivul martor este legat prin puternice legături afective; b) martorul prevăzut în art. 2 lit. a, membrii familiei sale ori persoanele apropiate acestuia se află în stare de pericol şi anume viaţa, integritatea corporală sau libertatea este ameninţată ca urmare a informaţiilor şi datelor furnizate ori pe care a fost de acord să le furnizeze organelor judiciare, sau a declaraţiilor sale; c) există o propunere motivată din partea organelor de cercetare penală (în faza de urmărire penală) sau procurorului (în faza judecăţii)

124

pentru includerea unei persoane în acest program.1 b) Excepţii de la îndatorirea de a fi martor De la îndatorirea socială de a ajuta justiţia la aflarea adevărului, în calitate de martor, există două excepţii: una se referă la persoanele faţă de care nu operează îndatorirea de a fi martor şi alta se referă la persoanele care pot refuza calitatea de martor2. Potrivit art. 79 alin. 1 Cod procedură penală, persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca mator cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau a unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul. Interdicţia audierii ca martor a persoanelor obligate să păstreze secretul profesional se referă numai la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei sau serviciului, iar nu la cele percepute în alte împrejurări. Dispoziţia legală privind păstrarea secretului profesional nu operează dacă este vorba de unele date care privesc săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei statului sau contra păcii şi omenirii3. Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţi (art. 79 alin. 2 Cod procedură penală). O altă excepţie de la îndatorirea de a fi martor se referă la persoanele care nu sunt obligate să depună mărturie. În acest sens, art. 80 alin. 1 Cod procedură penală, prevede că soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori. Aceste persoane por refuza să facă declaraţii, iar organele judiciare nu le pot obliga să devină martori. c) Procedura de ascultare a martorilor

1

Petre Burneci, Protecţia martorilor, în Revista de drept penal, Anul X, nr. 2/2003, p. 84-88; pentru detalii vezi Gh. Mateuţ, Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în faţa organelor procesului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 26 şi urm. 2 Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 324. 3 I. Neagu, op. cit., pag. 276.

125

Ascultarea martorilor se face în ambele faze ale procesului penal, însă procedura este diferită. În faza urmăririi penale, cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martor se determină prin investigaţiile organelor de urmărire penală, sau prin propunerile făcute de părţi. Instanţa de judecată procedează la audierea martorilor menţionaţi în rechizitorul procurorului, (art. 263 alin. 2 Cod procedură penală), dar poate să audieze şi alţi martori propuşi de procuror sau de părţi. Procedura de ascultare a martorilor se desfăşoară în două etape. În prima etapă, martorul este întrebat mai întâi despre nume, prenume, vârstă, adresă şi ocupaţie. În caz de îndoială asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc de probă. În situaţia în care martorul audiat este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul judiciar trebuie să-i pună în vedere că nu este obligat să depună mărturie. După îndeplinirea formalităţilor menţionate martorul este invitat să depună jurământul prevăzut în art. 85 Cod procedură penală şi anume: “Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. Martorului de altă religie nu îi sunt aplicabile prevederile privind ţinerea mâinii pe cruce sau pe biblie. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: “Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”. Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământ vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: “Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”. Situaţiile meţionate se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor. După depunerea jurământului în modalităţile arătate, se pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. A doua etapă constă în ascultarea martorului în legătură cu faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte în cauză. În acest sens, art.

126

86 Cod procedură penală, prevede că i se face cunoscut martorului obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu privire la acestea. Martorul va face o prezentare liberă cu privire la faptă şi făptuitor, după care i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate. d) Valoarea probantă a declaraţiei martorilor Declaraţiile martorilor au aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte mijloace de probă, pe baza principiului liberei aprecieri a probelor. Spre deosebire de declaraţiile învinuitului şi ale inculpatului, ca şi declaraţiile părţilor, care pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu alte probe, declaraţiile martorilor pot servi la realizarea acestui scop, în mod necondiţionat, pentru că legea nu are nici o dispoziţie în acest sens. 4. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi martorilor a) Confruntarea Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, care constă în reaudierea, în mod simultan, a persoanelor între ale căror declaraţii, date anterior în aceeaşi cauză penală, există contradicţii care trebuie să fie lămurite. În această privinţă art. 87 Cod procedură penală, prevede că atunci când există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. b) Folosirea interpreţilor Interpretul este persoana chemată în procesul penal pentru a servi ca traducător când vreuna din părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima, iar organul de urmărire penală sau instanţa nu are posibilitatea de a se înţelege cu aceasta, sau când unele înscrisuri aflate la dosarul cauzei ori prezentate în instanţa sunt redactate într-o altă limbă decât cea română (art. 128).

127

§3. Înscrisurile, înregistrările audio sau video şi mijloacele materiale de probă 1. Înscrisurile a) Înscrisurile ca mijloc de probă În procesul penal, înscrisurile ca mijloace de probă, sunt acte scrise care cuprind fapte şi împrejurări ce confirmă sau infirmă, stabilesc circumstanţele agravante sau atenuante ori caracterizează persoana părţilor din proces (art. 89 Cod procedură penală). Înscrisul, ca mijloc de probă în activitatea de înfăptuire a justiţiei, are un rol mai redus decât în procesul civil. Prin excepţie adulterul nu se poate dovedi decât prin proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soţul vinovat (art. 304 alin. 4 Cod penal). b) Procesele-verbale Procesele-verbale sunt acele instrumente scriptice în care sunt consemnate datele şi elementele de fapt constatate de organul care a făcut cercetarea sau care a efectuat actul procedural1. Art. 91 Cod procedură penală reglementează cuprinsul şi forma procesului-verbal care are 3 părţi: - partea introductivă, care trebuie să cuprindă numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie, numele şi prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi când sunt prezenţi; - partea descriptivă, care cuprinde descrierea amănunţită a celor constatate, a măsurilor luate, datele de identificare a persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora, alte menţiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-verbale; - partea finală referitoare la semnarea procesului-verbal de 1

V. Dongoroz, în colab. Explicaţii teoretice, op. cit., vol. I, pag. 216.

128

către cel care îl încheie şi de către persoanele care au luat parte la constatare. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta. Neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă ale proceselorverbale poate duce la nulitatea absolută sau, după caz, relativă a acestora1. 2. Înregistrările audio sau video Prin Legea nr. 141 din 14.11.1996 s-a introdus în Codul de procedură penală secţiunea V1 denumită “Înregistrările audio sau video”, care a adăugat la mijloacele de probă existente alte două, realizându-se o modernizare a sistemului probaţiunii în cadrul procesului penal. Extinderea mijloacelor de probă cu înregistrările audio sau video este justificată de explozia fenomenului infracţional la nivel naţional, regional şi internaţional care ia forme tot mai complexe şi sofisticate2. Înregistrările audio sau video trebuie efectuate cu respectarea unor condiţii strict determinate de art. 911- 916 Cod procedură penală. • Să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni. • Să privescă o infracţiune contra siguranţei statului, trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare de bani, falsificare de monedă sau alte valori. Sunt avute în vedere şi infracţiunile de corupţie reglementate prin Legea nr. 78/2000. • Stabilirea situaţiei de fapt să nu poată fi realizată în baza altor probe. Această condiţie se apreciază de organul judiciar competent să autorizeze înregistrarea. • Să existe o autorizaţie din partea instanţei, la cererea procurorului. 3. Mijloacele materiale de probă

1

Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 113. Gh. Nistoreanu, op. cit., pag. 113; M. Apetrei, Înregistrările audio sau video – mijloace de probă în procesul penal, în R.D.P. nr. 3/1998, pag. 94.

2

129

Sunt mijloace materiale de probă, obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului (art. 94 Cod procedură penală). De asemenea, sunt mijloace materiale de probă, cunoscute sub denumirea de corpuri delicte, obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infacţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii (art. 95 Cod procedură penală). După săvârşirea unei infracţiuni organele de urmărire penală procedează la cercetarea locului faptei, şi uneori efectuează percheziţii şi cu aceste prilejuri se pot descoperi obiecte care constituie mijloace materiale de probă, iar unele obiecte sunt prezentate de către părţile din proces. După ce au fost găsite sau prezentate, se procedează la fixarea procesuală a mijloacelor materiale de probă, care se realizează prin întocmirea unui proces-verbal, în care se face descrierea lor, cu indicarea locului, a poziţiei, a datei, a împrejurărilor în care au fost găsite la care se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule, schiţe, etc. Aprecierea probelor obţinute prin mijloace materiale de probă se face după aceleaşi reguli ca şi a celorlalte mijloace de probă, însă atunci când ne aflăm în faţa unor probe indirecte, trebuie să se manifeste o mare atenţie. §4. Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă 1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri1 Atunci când anumite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal se găsesc în posesia unor persoane fizice sau juridice, apare obligaţia organelor judiciare de a le ridica. În această privinţă, art. 96 şi 97 Cod procedură penală prevăd că, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, iar orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află acestea este obligată să le predea sub luare de dovadă. Dacă organul de urmărire penală apreciază că şi o copie de pe un 1

Dorin Ciucan, Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, Revista de Drept Penal, nr. 1/1999, pag. 96-97.

130

înscris poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia. Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret ori confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii. Măsura ridicării de obiecte şi înscrisuri se dispune de către organul de urmărire penală prin rezoluţie, iar de instanţa de judecată prin încheiere. Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ridicarea silită. În cursul judecăţii, dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală (art. 99 Cod procedură penală). Procedura ridicării de obiecte şi înscrisuri este aceeaşi ca în cazul efectuării percheziţiei. 2. Percheziţia a) Noţiunea şi felurile percheziţiei Percheziţia este actul procedural prin care se caută, în anumite locuri, obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal şi se ridică în caz de descoperire1. Prin ea însăşi percheziţia priveşte libertatea individuală şi mai ales siguranţa persoanei, motiv pentru care aceasta se poate efectua numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege2. Prin art. 27 pct. 3 şi 4 din Constituţie se prevede că: percheziţiile pot fi ordonate de judecător şi pot fi efectuate numai în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, fiind interzise percheziţiile în timpul nopţii, afară de cazul infracţiunilor flagrante. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală. • Percheziţia corporală constă în căutarea de obiecte şi înscrisuri presupuse a se afla sau a fi ascunse în îmbrăcămintea ori

1

Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 142. 2 I. Muraru, op. cit., vol. I, pag. 230.

131

asupra corpului unei persoane, inclusiv în bagajele şi mijloacele de transport cu care călătoreşte1. Uneori percheziţia se extinde şi asupra corpului persoanei pentru a se vedea dacă nu există urme de violenţă, de luptă, alte semne relevante, ori obiecte mici, pelicule, înscrisuri, etc., care au fost ascunse în cavităţile naturale ale corpului sau alte ascunzişuri (păr, coroane dentare, unghii aplicate, etc.)2. Se procedează în mod obligatoriu la efectuarea percheziţiei corporale atunci când o persoană este prinsă în momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat după aceasta, fie pentru a nu fi îndepărtate obiectele şi înscrisurile aflate asupra sa, fie din motive de securitate. Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător şi se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, sau de persoana desemnată de acest organ, care trebuie să fie de acelaşi sex cu cea percheziţionată (art. 106 Cod procedură penală). Trebuie să se facă distincţie între perchezitiile cu caracter judiciar, folosite ca procedee probatorii în cauzele penale, care sunt reglementate de Codul de procedură penală şi activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale cum ar fi percheziţia vamală, sau percheziţia ca măsură antiteroristă la pătrunderea pe un aeroport. • Percheziţia domiciliară poate fi dispuă numai de judecător prin încheiere motivată şi constă într-o cercetare efectuată în încăperile unde locuieşte persoana percheziţionată şi în dependinţele acesteia. Noţiunea de percheziţie domiciliară nu acoperă exclusiv activitatea desfăşurată la domiciliul unei persoane, putându-se desfăşura asemenea activităţi la locul de muncă, ori în camera pe care cineva o ocupă într-un hotel. Art. 27 pct. 1 din Constituţie consacră inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţei, în sensul că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. De la aceste dispozitii se poate deroga prin lege în următoarele situaţii (art. 27 pct. 2 din Constituţie):

1

Grigore Theodoru, Drept procesual penal, Partea Generală, Ed. “Cugetarea”, Iaşi, 1996, pag. 334. 2 N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 383.

132

• pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; • pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; • pentru apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; • pentru prevenirea răspândirii unei epidemii. Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală în domeniul percheziţiei au stârnit un viu interes în literatura juridică.1 b) Procedura de efectuare a percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri Potrivit art. 104 Cod procedură penală, organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca în prealabil să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege să prezinte autorizaţia dată de judecător. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa persoanelor de la care se ridică obiecte ori înscrisuri, sau la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acestora, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu. Aceste operaţiuni se efectuează de organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi. Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o sau de persoana desemnată de acest organ (art. 106 Cod procedură penală). Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către aceştia spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează. Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil laolaltă, după care se aplică sigilii. Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode. Despre efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte se 1

Alexandru Ţuculeanu, Liviu Narcis Pârvu, Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală în privinţa percheziţiei, Dreptul nr. 2/2004, p. 27

133

întocmeşte proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute în art. 91, locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute. În procesul-verbal se face menţiune şi despre obiectele care nu au fost ridicate, precum şi despre acelea care au fost lăsate în păstrare. Copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau persoanelor menţionate la art. 107 Cod procedură penală (art. 108). În cazul în care actele procedurale menţionate se efectuează la o unitate din cele la care se referă art. 145 din codul penal, se aplică şi prevederile din art. 111 Cod procedură penală. 3. Cercetarea la faţa locului Cercetarea la faţa locului este un procedeu de descoperire şi ridicare a mijloacelor materiale de probă, care presupune o verificare amănunţită a locului săvârşirii infracţiunii1. Potrivit art. 129 alin. 1 Cod procedură penală, cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită. Cercetarea la faţa locului poate fi iniţială, când se realizează cu ocazia constatării sau a deplasării iniţiale la locul infracţiunii şi complementară, când are loc ulterior, eventual în mod repetat, ori de câte ori este necesar2. Cercetarea la faţa locului se poate efectua în ambele faze ale procesului penal (urmărirea penală şi judecata). În prima fază, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când acesta nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor, atunci când este necesar, însă neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării. În faza de judecată instanţa efectuează cercetarea la faţa locului 1 2

Gh. Nistoreanu, în colaborare, op. cit., pag. 119. N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 396.

134

cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie şi se va asigura prezenţa apărătorului ales sau din oficiu. Potrivit art. 131 Cod procedură penală, despre efectuarea cercetării la faţa locului se încheie un proces-verbal, care trebuie să cuprindă în afara menţiunilor arătate în art. 91, descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective. Pentru o ilustrare fidelă a împrejurărilor, se pot întocmi schiţe, desene, fotografii ori alte asemenea lucrări, care se vizează şi anexează la procesul-verbal. 4. Reconstituirea Reconstituirea constă în reproducerea în întregime sau în parte a modului şi a împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta. În această privinţă art. 130 Cod procedură penală, prevede că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta. Reconstituirea se face în prezenţa învinuitului sau inculpatului, nefiind posibilă o astfel de activitate în absenţa celor chemaţi să răspundă pentru fapta săvârşită.1 Reconstituirea se face numai atunci când organul judiciar consideră că este necesară pentru clarificarea unor aspecte esenţiale ale procesului penal. Această activitate procedurală se desfăşoară cu participarea părţilor şi a martorilor asistenţi. Desfăşurarea reconstituirii se consemnează în mod amănunţit într-un proces-verbal, care va cuprinde şi menţiunile cuprinse în art. 91 Cod procedură penală, şi care va fi semnat de organul judiciar, de învinuit sau de inculpat, precum şi de martorii asistenţi. §5. Constatările expertizele

1

tehnico-ştiinţifice,

Grigore Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 337

135

medico-legale

şi

1. Constatările tehnico-ştiinţifice Constatarea tehnico-ştiinţifică este mijlocul prin care se folosesc, în procesul penal, cunoştinţele unui specialist sau tehnician pentru lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări care necesită cunoştinţe de specialitate (art. 112 Cod procedură penală). Asemenea constatări pot avea ca obiect ridicarea amprentelor digitale şi identificarea persoanei căreia îi aparţin, stabilirea compoziţiei chimice a unor substanţe, identificarea şi ridicarea urmelor, etc.1. Constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală, cum sunt compartimentele de criminalistică din cadrul organelor de poliţie. Legea prevede însă şi posibilitatea folosirii unor specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe (laboratoare de expertiză). Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune numai de organul de urmărire penală, din oficiu sau la cerere, prin rezoluţie motivată, care trebuie să cuprindă obiectul constatării, întrebările la cere trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea. Instanţa de judecată poate dispune numai refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice, potrivit art. 115 alin. 2 Cod procedură penală, nu şi efectuarea acesteia, dacă apreciază că raportul nu este complet sau concluziile nu sunt precise. Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte că materialele puse la dispoziţie ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor (art. 113 Cod procedură penală). Operaţiile şi concluziile constatării tehnico-ştiinţifice se consemnează într-un raport, care poate fi refăcut sau completat din dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. 2. Constatările medico-legale Constatarea medico-legală este mijlocul prin care se lămuresc, în procesul penal în cazuri urgente, unele chestiuni care implică cunoştinţe

1

V. Dongoroz, în colaborare, Explicaţii teoretice, op. cit., vol. I, pag. 259.

136

medicale1. Potrivit art. 114 Cod procedură penală, în caz de moarte violentă a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infractiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului medico-legal căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această constatare. Exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului. Uneori, constatarea medico-legală este indispensabilă, întrucât cu ajutorul ei se poate face încadrarea juridică a faptei, cum ar fi cazul infracţiunilor prevăzute în art. 180, 181, 182 şi 184 Cod penal. Constatarea medico-legală se dispune de procuror sau de organul de cercetare penală, prin rezoluţie motivată, în care se stabileşte ce trebuie să lămurească medicul legist, se formulează întrebările la care trebuie să răspundă şi termenul de efectuare. Sunt competente să efectueze constatări medico-legale serviciile de medicină legală judeţene şi cabinetele de medicină legală, din oraşele nereşedinţă de judeţ, potrivit art. 4 lit. c, 17 lit. a şi b, 18 lit. a din Ordonanţa nr. 1/2000. Operaţiile şi concluziile medico-legale se consemnează într-un raport, care va putea cuprinde nu numai constatări pozitive, în sensul că, materialele sau corpurile examinate conţin elemente de natură să le transforme în mijloace de probă, ori că situaţiile de drept examinate au o concludenţă probatorie, ci şi răspunsuri negative, ceea ce va fi de natură să orienteze în alt mod activitatea organului de urmărire. 3. Expertizele a) Consideraţii generale. În condiţiile evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, expertiza, ca mijloc de probă dobândeşte posibilităţi pe care specialiştii din diverse ramuri de activitate le au de a se pronunţa asupra celor mai diferite probleme pe care le ridică anumite cauze penale2. 1 2

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, pag. 183. N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 387.

137

În funcţie de modul în care este reglementată necesitatea efectuării expertizei, aceasta poate fi facultativă sau obligatorie. 1. Expertizele facultative sunt cele mai frecvente în practica judiciară şi pot fi dispuse la cererea părţilor interesate sau când organul judiciar consideră că sunt necesare cunoştinţele unui expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale. 2. Expertiza este obligatorie, potrivit art. 117 Cod procedură penală, în următoarele situaţii: - în cazul omorului deosebit de grav, când se impune efectuarea unei expertize psihiatrice, indiferent dacă fapta este consumată sau a rămas în faza de tentativă; - când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului, dispune efectuarea expertizei psihiatrice; - în situaţia în care trebuie stabilite cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal; - în cazul infracţiunii de pruncucidere, când se impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se constata dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru existenţa acestei infracţiuni. În cazurile în care expertiza psihiatrică este obligatorie, aceasta se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului, sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar. Măsura este obligatorie şi se aduce la îndeplinire - în caz de opunere - de către organele de poliţie. b) Organizarea activităţii de expertiză În domeniul expertizei medico-legale a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 1 din 20 ian. 2000, privind organizarea activităţii şi funcţionarea institutelor de medicină legală. Potrivit art. 5 din Ordonanţă, activitatea de medicină legală se realizează prin următoarele instituţii sanitare cu caracter public: - Institutul de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici” Bucureşti; - Serviciile de medicină legală judeţene şi cabinetele de medicină legală din oraşele nereşedinţă de judeţ, aflate în structura organizatorică a serviciilor de medicină legală judeţene.

138

Pe lîngă Institutul de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici” Bucureşti, funcţionează Comisia Superioară medico-legală, cu sediul la acest institut. În cadrul institutelor de medicină legală din centrele universitare, precum şi în cadrul Institutului de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici” Bucureşti funcţionează comisia de avizare şi control al actelor medico-legale. În domeniul expertizei criminalistice funcţionează Institutul Naţional de Expertize Criminalistice înfiinţat prin Hotărârea Guvernului României nr. 368/1998, care are în subordine Laboratoarele Interjudeţene de Expertize Criminalistice Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara. Condiţiile pentru dobândirea calităţii de expert criminalist autorizat sunt prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 75 din 24 august 2000 privind autorizarea experţilor criminalişti (M. Of. Nr. 407 din 29 august 2000). Prin Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 21 ian. 2000 a fost organizată activitatea de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară. Constituie expertiză tehnică judiciară, potrivit art. 2, expertiza tehnică efectuată de experţi sau de specialişti, din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei. În scopul coordonării, îndrumării şi controlului activităţii de expertiză tehnică judiciară, în cadrul Ministerului Justiţiei funcţionează Biroul Central pentru expertize tehnice judiciare , iar în cadrul tribunalelor funcţionează birouri locale pentru expertize judiciare tehnice şi contabile (art. 4). Calitatea de expert tehnic judiciar se dobândeşte pe bază de examen cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 10, dintre care menţionăm: absolvirea studiilor superioare în specialitatea pentru care se prezintă la examen şi un stagiu de cel puţin 5 ani în domeniu. Prin art. 24 se prevede că dispoziţiile art. 15-23 referitoare la expertiza tehnică judiciară se aplică şi în cazul expertizei contabile judiciare. Expertizele contabile judiciare pot fi efectuate numai de experţi contabili atestaţi în condiţiile legii. Potrivit art. 2 alin. 1 din Ordonanţa nr. 65 din 19 august 1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor

139

autorizaţi, expertul contabil este persoana care a dobândit această calitate în condiţiile prezentei ordonanţe şi are competenţa profesională de a verifica şi de a aprecia modul de organizare şi de conducere a activităţii economico-financiare şi de contabilitate, de a supraveghea gestiunea societăţilor comerciale şi de a verifica legalitatea bilanţului contabil şi a contului de profit şi de pierderi. Efectuarea expertizei judiciare tehnice şi contabile dispusă de organele judiciare este obligatorie, ea neputând fi refuzată decât pentru motive temeinice (art. 15 şi 24 din O.G. nr. 2/2000). În baza art. 12 din O.G. nr. 2/2000, persoanele care au titlul de academician, profesor universitar sau conferenţiar universitar, doctor docent ori doctor în ştiinţe tehnice pot dobândi calitatea de expert tehnic judiciar, cu scutire de examen în ceea ce priveşte pregătirea de specialitate. c) Procedura de efectuare a expertizei Efectuarea expertizei se dispune, la cererea părţilor sau din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală, dar în cazul expertizelor judiciare tehnice şi contabile există reguli speciale de procedură prevăzute în art. 17, coroborat cu art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000. În cazul când expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie, este necesară internarea inculpatului în unitatea spitalicească de specialitate pentru efectuarea tuturor investigaţiilor clinice şi de laborator care se cer. Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe şi să-şi dea părerea şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părţile, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul judiciar. La termenul fixat se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor.

140

Părţile sunt încunoştinţate că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. Potrivit art. 121 Cod procedură penală, expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului pentru efectuarea expertizei. Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei. d) Raportul de expertiză După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris în baza art. 122 Cod procedură penală. Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă. Raportul de expertiză cuprinde trei părţi, aşa cum se prevede în art. 123 Cod procedură penală şi art. 21 din Ordonanţa Guvernului 2/2000. • Partea introductivă, în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia a fost efectuată expertiza şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei. • Partea descriptivă, în care se descriu operaţiile de efectuare a expertizei sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii, în lumina celor constatate de expert. • Concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului cu privire la obiectul expertizei. Expertul poate ajunge la concluzii categorice care pot fi afirmative sau negative, după cum se pot formula concluzii probabile, în sensul că nu este exclus un răspuns afirmativ la întrebarea pusă, însă nu există suficiente date sau temeiuri ştiinţifice pentru a se afirma aceasta în mod categoric1. Concluziile probabile se pot corobora cu celelalte probe administrate, 1

Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 349; Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, pag. 194.

141

devenind utile pentru soluţionarea cauzei. Expertul are posibilitatea să precizeze că nu poate răspunde la întrebări datorită insuficienţei materialului dat spre expertizare sau condiţiilor în care a fost recoltat.

e) Suplimentul de expertiză şi efectuarea unei noi expertize Atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune în baza art. 124 Cod procedură penală efectuarea unui supliment de expertiză, fie de către acelaşi expert, fie de către altul. Suplimentul de expertiză se poate efectua în două modalităţi: în scris, prin depunerea unui raport suplimentar de expertiză sau prin lămuriri orale date de expert. În acest caz, ascultarea expertului se face portivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea martorilor. Lămuriri suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medicolegal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efctuarea unei noi expertize (art. 125 Cod procedură penală). Noua expertiză are acelaşi obiect ca şi prima expertiză, fiind efectuată, de regulă, de alţi experţi decât cei care au făcut prima expertiză. În această privinţă, pot efectua o nouă expertiză numai institutele de medicină legală, inclusiv Institutul de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici” Bucureşti şi serviciile de medicină legală judeţene, în baza art. 15 lit. b şi 17 lit. d din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000, dar nu şi cabinetele de medicină legală (art. 18). Noua expertiză se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi expertiza şi se finalizează prin depunerea raportului la organul judiciar care a dispus-o. În situaţia în care expertiza şi noua expertiză medico-legală au concluzii contradictorii, este necesar avizul comisiei superioare medicolegale, potrivit art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000. În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare

142

şi avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.

§6. Instituţii legate de administrarea probelor în procesul penal 1. Comisia rogatorie Comisia rogatorie este actul procedural prin care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, având competenţa potrivit legii, cere unui alt organ de urmărire penală sau instanţe de judecată, de aceeaşi categorie şi de acelaşi grad, să efectueze un act procedural necesar cauzei pe care o instrumentează1. Prin folosirea acestei instituţii se renunţă la nemijlocirea administrării probelor în favoarea operativităţii în procesul penal, cu consecinţe directe asupra reducerii cheltuielilor judiciare în cauzele penale. Potrivit art. 132 Cod procedură penală, comisia rogatorie poate fi folosită de către organele judiciare penale când acestea nu au posibilitatea să efectueze un anumit act procedural. Pot face obiectul comisiei rogatorii ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziţii sau orice alt act procedural. Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanţe egale în grad. Organul de urmărire penală dispune comisia rogatorie prin rezoluţie, iar instanţa de judecată prin încheiere, care trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, trebuie să fie arătate şi întrebările ce trebuie să i se pună (art. 133 Cod procedură penală). Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă 1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, pag. 352.

143

necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării. Când comisia rogatorie s-a dispus de instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie. Oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii. 2. Delegarea Delegarea constă în transmiterea dreptului de a efectua un act procedural unui organ ierarhic inferior, chiar dacă nu este corespunzător ca funcţie1. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile arătate în art. 132, efectuarea unui act de procedură şi prin delegare. Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare (art. 135 Cod procedură penală). Art. 213 Cod procedură penală prevede că organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. 3. Martorii asistenţi Legea prevede prezenţa martorilor asistenţi la ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţie, cercetarea la faţa locului, reconstituire, şi în aceste cazuri art. 92 Cod procedură penală prevede că numărul lor trebuie să fie de cel puţin doi. Nu pot fi martori asistenţi minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză şi cei care fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul procedural. În cazul în care actul procedural se efectuează la o unitate a unei persoane juridice sau a unei instituţii, martorii asistenţi se pot recruta şi din personalul unităţii2.

1 2

ibidem. Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 338.

144

CAPITOLUL VII MĂSURILE PROCESUALE Secţiunea I Consideraţii introductive Măsurile procesuale sunt mijloacele prevăzute de lege de privare sau limitare a unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, prin care organele judiciare asigură desfăşurarea normală a procesului penal, executarea sancţiunilor aplicate şi repararea pagubei produse prin infracţiune ori previn săvârşirea de fapte antisociale1. Măsurile procesuale au caracter de excepţie2 întrucât constituie o privare sau limitare a unor drepturi garantate prin Constituţie, motiv pentru care legea trebuie să prevadă: - măsurile procesuale ce se pot lua; - cazurile şi condiţiile în care pot fi luate; - durata lor maximă; - posibilitatea revocării lor; - cazurile când acestea încetează de drept. Măsurile procesuale pot fi dispuse şi luate de organele judiciare numai în cadrul procesului penal, nefiind posibil a se lua asemenea măsuri în cadrul actelor premergătoare3.

1

Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. “Cugetarea” Iaşi, 1996, pag. 356. 2 ibidem. 3 N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 400.

145

Secţiunea a II a Măsurile preventive §1. Noţiune şi clasificare 1. Noţiunea de măsuri preventive Măsurile preventive sunt mijloacele de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele judiciare în vederea bunei desfăşurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei (art. 136 Cod procedură penală). 2. Clasificare Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 reglementează două măsuri preventive privative de libertate, reţinerea şi arestarea precum şi două măsuri preventive limitative de drepturi, denumite obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara. Cele mai importante modificări aduse Codului de procedură penală privesc dispoziţiile care guvernează măsurile preventive. Numai în anul 2003 aceste prevedri legale au suferit modificări succesive, radicale. Avem în vedere Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 a cărei dispoziţii privind măsurile preventive, au intrat în vigoare la 1 iulie 2003. Acestei legi i s-au adus unele modificări prin OUG nr. 66 din 11 iulie 2003, apoi prin OUG nr. 109 din 29 septembrie 2003, prin care sau pus de acord dispoziţiile din Codul de procedură penală cu modificările aduse Constituţiei şi aprobate prin referendumul din 18-19

146

octombrie 2003.1 §2. Luarea măsurilor preventive 1. Condiţiile în care pot fi luate măsurile preventive Măsurile preventive pot fi luate după ce s-a dispus începerea urmăririi penale, pe tot parcursul desfăşurării urmăririi penale, în timpul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive. Înseamnă că în cursul actelor premergătoare nu se poate lua măsura prevenţiei faţă de făptuitor. A) Există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită o faptă penală Prin probe, în sensul art. 63 alin. 1 Cod procedură penală, înţelegem orice element de fapt care serveşte la cunoaşterea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Sunt indicii temeinice, potrivit art. 143 alin. 3 Cod procedură penală, atunci când, din datele existente în cauză rezultă presupunerea că presoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta. B) Legea penală să prevadă pentru fapta comisă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii. Aceasta înseamnă că măsurile preventive nu pot fi luate în cazul faptelor penale sancţionate numai cu amenda şi nici în situaţia în care această pedeapsă este prevăzută alternativ cu închisoarea (art. 136 al. 6 Cod procedură penală).. C) Să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 lit. a-i 1

Alexandru Ţuculeanu, Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale. Dispoziţii noi, Revista de drept penal, nr. 4/2003, p. 59-62; Gh. Radu, Din nou despre arestarea preventivă, Revista de drept penal, nr. 4/2003, p. 63-66; Gabriel Adrian Năsui, Arestarea preventivă în noua reglementare a Codului de procedură penală, Dreptul nr. 2/2004, p. 147-154; Ioan Doltu, Natura şi regimul juridic ale măsurii preventive constând în obligaţia învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea, Dreptul nr. 2/2004, p. 155-157.

147

Cod procedură penală, situaţie care este de natură să preîntâmpine săvârşirea de abuzuri cu ocazia luării măsurii preventive, iar formularea lor clară şi precisă constituie o garanţie pentru libertatea persoanei. a) Identitatea sau domiciliul învinuitului sau inculpatului nu pot fi stabilite din lipsă de date necesare (art. 148 lit. a). Acest caz se aplică, de regulă, în situaţia luării măsurii preventive a reţinerii, având în vedere imposibilitatea stabilirii în mod operativ a unor date personale sau a domiciliului celui în cauză. b) Infracţiunea este flagrantă iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an (art. 148 lit. b) c) Inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei (art. 148 lit. c). Situaţiile menţionate sunt independente şi fiecare în parte permite luarea măsurii preventive fără a se exculde uneori şi cumularea acestora. d) Sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte (art. 148 lit. d). Influenţarea vreunuia din martori sau experţi se referă la situaţia în care inculpatul, prin corupere sau constrângere, încearcă să-i determine pe aceştia să facă declaraţii mincinoase ori să execute lucrări de specialitate care să zădărnicească aflarea adevărului. Prin distrugerea mijloacelor materiale de probă se înţelege distrugerea obiectelor sau lucrărilor de orice fel care poartă urme ale faptei comise sau care, prin legătură cu fapta, cu persoanele care au săvârşit-o sau cu împrejurările în care a avut loc, pot furniza probe necesare soluţionării cauzei penale, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a lor, precum şi înlăturarea măsurilor luate pentru conservarea sau salvarea acestora. Alterarea mijloacelor de probă priveşte falsificarea sau deteriorarea conţinutului acestora încât să nu mai fie apte a servi la aflarea adevărului, ori în cazul folosirii lor, să dovedească nevinovăţia persoanei care a comis o infracţiune. e)Inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni

148

(art. 148 lit. e). f) Inculpatul este recidivist (art. 148 lit. f). Sunt avute în vedere prevederile art. 37 Cod penal, privind recidiva internă şi internaţională, fiind consideraţi recidivişti atât cei care se află în stare de recidivă cât şi cei care dobândesc această calitate prin condamnări anterioare. g) Dispoziţiile art. 148 lit. g, privind existenţa circumstanţelor agravante au fost abrogate prin Legea nr. 281/2003. h) Inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. i) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta. În cazurile prevăzute la alin. 1 lit. c)-f) şi i), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 2 ani. ce acte

2. Organele judiciare care pot lua măsurile preventive şi prin

Potrivit art. 136 Cod procedură penală, reţinerea poate fi luată de organul de cercetare penală sau de procuror. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara se pot lua numai de procuror în cazul urmăririi penale sau de instanţa de judecată, în cazul judecăţii Conform dispoziţiilor art. 136 alin. 5 Cod procedură penală, arestarea preventivă poate fi luată de judecător. 3. Procedura de luare a măsurilor preventive Atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, organele judiciare au facultatea de a lua măsurile preventive, în raport de competenţa fiecărui organ, de împrejurările concrete ale cauzei şi de persoana făptuitorului. Când organul de cercetare penală consideră că este cazul să se ia o măsură preventivă, întocmeşte un referat motivat pe care îl înaintează procurorului, care se pronunţă după ce a examinat şi dosarul cauzei. Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta

149

care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive (art. 137 Cod procedură penală). Persoanei reţinute sau arestate i se aduc de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau arestării. Învinuirea se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat. Când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, organele judiciare încunoştinţează despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează cel arestat, consemnându-se aceasta într-un proces verbal (art 1371 Cod procedură penală). §3. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive 1. Înlocuirea măsurilor preventive În cursul procesului penal se pot modifica temeiurile de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la luarea unei măsuri preventive, ceea ce permite organelor judiciare să dispună înlocuirea acesteia cu alta, corespunzătoare noilor situaţii. În această privinţă, art. 139 alin. 1 Cod procedură penală prevede că măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. 2. Revocarea măsurilor preventive În situaţia în care, în cursul procesului penal se constată că au dispărut temeiurile ce au impus luarea măsurii preventive, organul judiciar va dispune, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, revocarea acesteia. Această obligaţie rezultă din prevederea art. 139 alin. 2 Cod procedură penală potrivit căreia, atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau

150

încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive. Când măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de procuror sau de instanţă, procurorul, dacă apreciază că informaţiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta, ori după caz, sesizează instanţa. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa, pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când constată el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii. Măsura preventivă se revocă din oficiu şi când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. De asemenea, dacă instanţa constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Penitenciarelor, dispune, la cerere, sau din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive. Măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. b) şi c). Dispoziţiile aliniatelor precedente se aplică chiar dacă organul judiciar urmează să-şi decline competenţa. 3. Încetarea de drept a măsurilor preventive Spre deosebire de revocare, care implică o apreciere privind inexistenţa vreunui temei pentru menţinerea măsurii preventive, încetarea de drept a măsurii preventive constituie un obstacol legal în menţinerea ei, autoritatea în faţa căreia se află cauza fiind obligată, sub răspundere disciplinară sau chiar penală, să pună de îndată în libertate pe cel reţinut sau arestat preventiv, ori să ridice de îndată obligaţia de a nu părăsi localitatea sau alte obligaţii impuse de controlul judiciar1. Cazurile în care încetează de drept măsura preventivă sunt determinate de intervenirea în cursul procesului a unor obstacole în menţinerea măsurii sau în desfăşurarea procesului şi în soluţionarea cauzei, prevăzute de art. 140 Cod procedură penală. Potrivit prevederilor art. 140 Cod procedură penală, măsurile 1

Gr. Theodoru, op. cit., Partea generală, pag. 365.

151

preventive încetează de drept: a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare; b) în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare. Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci cănd, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin. 13 (durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 zile), precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. În cazurile arătate la alin. 1 şi 2, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispoziţia sau ordonanţa, ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării. §4. Căile de atac împotriva măsurilor preventive 1. Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reţinerii Potrivit art. 1401 Cod procedură penală, împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat această măsură se poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau după caz, la procurorul ierarhic superior în condiţiile art. 278 alin. 1 şi 2. Procurorul se pronunţă prin ordonanţă înainte de expirarea celor

152

24 de ore de la luarea măsurii reţinerii. Când consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu este justificată, procurorul dispune revocarea ei. Plângerea, împreună cu dosarul cauzei, va fi trimisă instanţei competente în termen de 24 de ore iar învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei, sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului căruia i se va da cuvântul pentru a pune concluzii. De eludarea dreptului la apărare al inculpatului nu poate fi vorba câtă vreme textul prevede că plângerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului. Plângerea împotriva măsurilor preventive luate de procuror se va cerceta în camera de consiliu, instanţa urmând a se pronunţa în aceeaşi zi, prin încheiere, asupra legalităţii măsurii, după ascultarea învinuitului sau inculpatului. Încheierea este supusă recursului în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Inculpatul este adus la judecarea recursului numai când instanţa consideră necesar, însă participarea procurorului este obligatorie. Atunci când consideră că măsura preventivă luată este ilegală, instanţa dispune revocarea arestării şi punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, după caz, revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea. 2. Plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind măsurile preventive prevăzute în art. 136 lit. b) şi c) (obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara). Potrivit prevederilor art. 1402, împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă. Plângerea se va soluţiona în camera de consiliu. Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie.

153

Neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii. Participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie.

3. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă privind arestarea preventivă Articolul 1403 Cod procedură penală prevede că împotriva încheierii prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, împotriva încheierii prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei şi va fi ascultat în prezenţa apărătorului său. În cazul în care acesta se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, recursul va fi examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se soluţionează în termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului şi în 3 zile în cazul arestării inculpatului. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere. Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanţa dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive sau prin care s-a constatat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare. Dosarul se restituie instanţei a cărei încheiere a fost atacată în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.

154

4. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive. Potrivit prevederilor art. 141 Cod procedură penală, încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare. §5. Reglementarea măsurilor preventive 1. Reţinerea Reţinerea este o măsură privativă de libertate de scurtă durată dar foarte utilă în stadiul iniţial al pornirii procesului penal, ceea ce justifică folosirea ei numai în faza urmăririi penale, şi deci numai faţă de învinuit1. Raţiunea reglementării acestei măsuri preventive a fost determinată de necesitatea izolării imediate a persoanei care a comis o infracţiune în vederea împiedicării dispariţiei acesteia şi asigurării bunei desfăşurări a procesului penal. Măsura reţinerii poate fi luată numai după ce s-a început urmărirea penală în cauză şi există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. Potrivit prevederilor art. 143. Cod procedură penală, măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Organul de cercetare penală este obligat să-l 1

V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice... op. cit., vol. I, pag. 317.

155

încunoştiinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii. Organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţa învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Acest drept a fost numit dreptul la tăcere şi a stârnit un viu interes în literatura juridică de specialitate de la noi.1 Măsura reţinerii poate fi luată şi de procuror, în condiţiile alin. 1 1 şi 1 , caz în care este încunoştiinţat conducătorul parchetului din care face parte. Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta săvârşită. Pentru o intrpretare uniformă a legii s-au făcut precizări în dispoziţiile art. 143 al. ultim., în sensul că sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta. Potrivit prevederilor art. 144 Cod procedură penală, măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. 2 lit. b) din Legea 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat. Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, odată cu încunoştiinţarea la care se referă art. 143 alin. 1, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înăuntrul termenului prevăzut la alin. 1, potrivit art. 146. Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta 1

Valerică Dabu, Ana-Maria Guşan, Dreptul la tăcere, drept fundamental, Dreptul nr. 9/2003, p. 125-126.

156

consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art. 146.

2. Obligarea de a nu părăsi localitatea Potrivit art. 145 Cod procedură penală, măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror în cursul urmăririi penale ori de instanţa de judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin.1 În cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzută în alin. 1 nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Măsura de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dispune de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Dispoziţiile art. 159 alin. 7-9 se aplică în mod corespunzător. Durata maximă a măsurii prevăzute în alin. 1 în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani. Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă definitivă, se comunică învinuitului sau inculpatului, respectiv secţiei de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte învinuitul sau inculpatul. În caz de încălcare a măsurii aplicate se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului una din celelalte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri. 3. Obligarea de a nu părăsi ţara Potrivit prevederilor art 1451 Cod procedură penală, măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de

157

judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încunoştiinţarea organului care a dispus această măsură. Dispoziţiile art. 145 se aplică în mod corespunzător şi în cazul măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă definitivă, se comunică învinuitului sau inculpatului, respectiv secţiei de poliţie în a cărei rază locuieşte acesta, organelor competente să elibereze paşaportul, precum şi organelor de frontieră. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii. Dispoziţii asemănătoare există şi în Codul de procedură penală al Republicii Bulgaria (art. 153a alin. 1, 153f alin. 1 şi 180). Procurorul care a dispus această măsură trimite o copie de pe ordonanţă Ministerului Administraţiei şi Internelor – Serviciul Naţional “Poliţia de Frontieră” Sofia pentru a fi comunicată tuturor Punctelor de control trecere frontieră din ţară. 4. Arestarea preventivă Arestarea preventivă este o măsură de prevenţie care constă în lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu şi în condiţiile determinate de lege, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Această măsură preventivă a existat din cele mai vechi timpuri ca o necesitate pentru împiedicarea sustragerii de la procesul penal a făptuitorului, asigurarea dovezilor, a ordinii sociale şi juridice, fiind întâlnită la egipteni, evrei, greci, romani, în vechiul drept din apusul Europei şi în cel românesc1. Arestul preventiv este o măsură care, spre deosebire de oricare alta, trebuie în mod necesar să preceadă cercetarea infracţiunii; dar acest caracter distinctiv nu înlătură altul esenţial, anume că singură legea trebuie să determine cazurile în care se cuvine ca un om să fie arestat2.

1

I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, Bucureşti, 1926, pag. 691. 2 Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pag.

158

A) Arestarea învinuitului Introducerea în Codul de procedură penală a măsurii arestării învinuitului a fost impusă de necesităţi practice întrucât există situaţii când, faţă de complexitatea unor cauze şi de gravitatea faptelor imputate, organele de urmărire penală nu au posibilitatea de a efectua în termen de 24 de ore – cât durează măsura reţinerii – toate actele necesare pentru strângerea datelor în temeiul cărora ar putea propune punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva învinuitului. În astfel de situaţii este necesar ca, după expirarea reţinerii, învinuitul să fie privat de libertate încă o perioadă de timp pentru a da posibilitatea organului de urmărire penală să strângă toate dovezile pentru aflarea adevărului1. a) Arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale Potrivit prevederilor art. 146 Cod procedură penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există probe din care rezultă vreunul din cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta. Dosarul se prezintă preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie ori judecătorului delegat de preşedintele instanţei. La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului

18. 1 V. Dongoroz, în colab., Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior – prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, pag. 98.

159

reţinut. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. Dispoziţiile art. 1491 alin. 6 şi ale art. 150 se aplică în mod corespunzător. Participarea procurorului este obligatorie. După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, judecătorul dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, arătând în concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive şi fixând durata acesteia, care nu poate depăşi 10 zile. Totodată, judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător menţiunile arătate în art. 151 alin. 3 lit. a)-c), e) şi j), precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusă arestarea preventivă a acestuia. Dispoziţiile art. 152 alin. 1 se aplică în mod corespunzător. Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă. b) Arestarea învinuitului la instanţa de judecată Potrivit art 147 Cod procedură penală, instanţa de judecată poate dispune arestarea învinuitului în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 146, în situaţiile arătate în partea specială, titlul II Cod procedură penală (art. 299, 337, 338). În această fază a procesului penal măsura arestării învinuitului vizează o persoană faţă de care nu s-a desfăşurat urmărirea penală întrucât cel care este trimis în judecată devine inculpat şi deci se poate pune problema arestării lui. • În cazul infracţiunilor de audienţă, potrivit art. 299 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului iar preşedintele emite un mandat de arestare a acestuia. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreună cu

160

încheierea de şedinţă, procesul-verbal şi mandatul de arestare. Prin infracţiune de audienţă se înţelege infracţiunea comisă în faţa completului de judecată, indiferent dacă acesta se află în sala de şedinţă sau în timpul unei cercetări la faţa locului1. • În cazul extinderii procesului penal în baza art. 337 Cod procedură penală, instanţa poate lua măsura arestării preventive a învinuitului în conformitate cu art. 338 Cod procedură penală şi trimite cauza la procuror, cu cel puţin 8 zile înainte de expirarea mandatului de arestare. Procurorul procedează potrivit dispoziţiilor art. 155, 156, şi 159. c) Actele prin care se dispune arestarea preventivă a învinuitului Măsura arestării preventive a învinuitului se dispune prin încheiere, în cazul infracţiunilor de audienţă şi prin sentinţă de dezinvestire când se trimite cauza la procuror (art. 337, 338 Cod procedură penală). d) Arestarea preventivă a învinuitului în cazul infracţiunilor flagrante În cazul constatării infracţiunii flagrante, potrivit art. 468 Cod procedură penală, învinuitul este reţinut iar la sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea, care nu poate depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării ordonanţei de reţinere. Dacă procurorul apreciază că sunt suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată şi trimite dosarul instanţei competente înainte de expirarea mandatului de arestare. În cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, se aplică art. 146 şi următoarele.

1

V. Dongoroz, în colab., Noul Cod de procedură penală..., op. cit., pag. 234.

161

B) Arestarea inculpatului Arestarea inculpatului este cea mai grea măsură preventivă ce poate fi luată numai faţă de persoana cu privire la care s-a pus în mişcare acţiunea penală. Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 lit. a)-i) (vezi supra, §2, Condiţiile în care pot fi luate măsurile preventive). Potrivit prevederilor art. 149 Cod procedură penală, durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare. Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispoziţiilor alineatului precedent. a) Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale Potrivit prevederilor art. 140 1 Cod procedură penală, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 Cod procedură penală şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 Cod procedură penală, când consideră că în interesul urmării penale este necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia, în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta. Dosarul se prezintă preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie, ori judecătorului delegat de preşedintele instanţei. Cu ocazia prezentării dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea

162

mandatului de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat sau, dacă acesta este reţinut, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a inculpatului arestat sau reţinut. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul va fi adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul se află în stare de reţinere sau de arestare, potrivit art. 146 Cod procedură penală şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii. Dispoziţiile art. 150 se aplică în mod corespunzător. Participarea procurorului este obligatorie. Judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă prin încheiere motivată. În cazul în care sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, judecătorul dispune prin încheiere arestarea preventivă a inculpatului, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive şi fixând durata acesteia, care nu poate depăşi 30 de zile. Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat. Arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului. Dispoziţiile art. 146 alin. 10 şi art. 152 alin. 1 Cod procedură penală se aplică în mod corespunzător. Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică şi în cazul în care procurorul pune în mişcare acţiunea penală înainte de expirarea duratei mandatului de arestare a învinuitului. Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului. Măsura arestării inculpatului poate fi luată potrivit prevederilor art. 150 Cod procedură penală, numai după ascultarea acestuia de căre procuror şi de către judecător, afară de cazul când el este dispărut, se află în străinătate, ori se sustrage de la urmărire ori de

163

la judecată, ori se află în una din situaţiile prevăzute de art. 1491 alin. 6. În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală ori de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea lui, el va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat. a1 Prelungirea duratei arestării în cursul urmăririi penale Potrivit prevederilor art. 155 Cod procedură penală, arestarea inculpatului dispusă de instanţă, poate fi prelungită în cursul urmăririi penale motivat dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. În cazul prevăzut în alin. 1, prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. a2 Propunerea pentru prelungirea arestării dispuse în cursul urmăririi penale Potrivit prevederilor art. 156 Cod procedură penală, prelungirea duratei arestării prevăzute de art 155 se dispune pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală. Propunerea organelor de cercetare penală este avizată de procurorul care exercită supravegherea şi înaintată de acesta cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării, instanţei prevăzute în art. 155 alin. 2. Dacă arestarea a fost dispusă de o instanţă inferioară celei competente să acorde prelungirea, propunerea se înaintează instanţei competente. Propunerea se anexează la adresa de sesizare a instanţei. În cuprinsul adresei se pot arăta şi alte motive care justifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în propunere. Când în aceeaşi cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul care sesizează instanţa pentru unul dintre inculpaţi, va sesiza totodată instanţa şi cu privire la ceilalţi. a3 Procedura prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi penale

164

Potrivit prevederilor art. 159 Cod procedură penală, dosarul cauzei va fi depus de procuror odată cu sesizarea instanţei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul va fi adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Partciciparea procurorului este obligatorie. În cazul în care instanţa acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăşi 30 de zile. Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive în termen de 24 de ore de la primirea dosarului şi comunică încheierea celor lipsă de la judecată în acelaşi termen. Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi sau de la comunicare pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare. Inculpatul este adus la judecarea recursului. Măsura dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere care este obligată să o aducă la cunoştinţă inculpatului. Dacă încheierea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs. Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile. a4 Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului Potrivit prevederilor art. 160 Cod procedură penală, când procurorul dispune prin rechizitoriu trimiterea în judecată a inculpatului

165

aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării. Instanţa, în camera de consiliu, procedează potrivit art. 3001 (revocă sau menţine arestarea preventivă). b) Arestarea inculpatului în cursul judecăţii Potrivit prevederilor art. 160a Cod procedură penală, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală. Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare. Dispoziţiile art. 151 se aplică şi în cazul arestării inculpatului în cursul judecăţii. Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, se poate dispune din nou această măsură dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea de libertate. În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată menţinerea arestării preventive. Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. 2, aplicându-se în mod corespunzător. §6 Dispoziţii speciale pentru minori Ultimele modificări aduse Codului de procedură penală în anul 2003 cuprind importante prevederi pentru luarea măsurilor preventive

166

faţă de minori. De la dispoziţiile legale aplicabile inculpaţilor majori sau prevăzut câteva derogări şi completări speciale pentru minori.

1. Drepturile proprii şi regimul special pentru minori Potrivit prevederilor art. 1607 Cod procedură penală, minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege, pentru deţinuţii preventivi ce au depăşit 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de libertate luate faţă de minori în scopul bunei desfăşurări a procesului-penal, ori a împiedicării sustragerii lor de la urmărirea penală, de la judecată, ori de la executarea pedepsei, să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului. Învinuiţilor sau inculpaţilor minori reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, dacă minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci când se dispune reţinerea sau arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor, se încunoştiinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii şi în termen de 24 de ore în cazul arestării, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare şi Serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal. În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestaţi preventiv. Respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzut de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locului de deţinere preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventivi.

167

2. Reţinerea minorului la dispoziţia organului de cercetare penală sau a procurorului Potrivit prevederilor art. 160g Cod procedură penală, în mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore. 3. Arestarea preventivă a minorului Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani sau mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă (art. 160h Cod procedură penală). Durata arestării inculpatului minor între 14-16 ani este în cursul urmăririi penale de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeinicia arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii, periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional. Arestarea preventivă a minorului în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească în total un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14-16 ani, în cursul urmăririi pnale, poate fi prelungită până la 180 de zile. Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii arestării preventive poate fi prelungită în cursul urmăririi penale de fiecare dată cu 20 de zile, însă nu poate depăşi în total un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de

168

10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 zile. Verificrae legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii, se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile. §7 Liberarea provizorie Codul de procedură penală distinge între 2 modalităţi de liberare provizorie: liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune (art. 1601). 1. Liberarea provizorie sub control judiciar Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în anumite condiţii şi cu stabilirea anumitor obligaţii pentru inculpat prevăzute în art. 1602 Cod procedură penală. Sub acest aspect, dispoziţiile menţionate cuprind atât condiţiile ce trebuie realizate pentru a se dispune liberarea provizorie, cât şi condiţiile privind comportamentul inculpatului pe durata luării acestei măsuri procesuale1. Se cere ca infracţiunea săvârşită să fie din culpă, iar în cazul celor intenţionate maximul special al pedepsei închisorii să nu depăşească 12 ani; inculpatul să nu fie recidivist şi să nu existe date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o altă infracţiune sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Potrivit art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală, organul judiciar dispune ca, pe timpul liberării provizorii, inculpatul să respecte una sau mai multe din următoarele obligaţii: să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de organul judiciar; să comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă; să nu meargă în locuri anumite stabilite; să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate; să nu conducă 1

I. Neagu, op. cit., pag. 337.

169

nici un autovehicul sau anumite autovehicule; să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea faptei. Liberarea provizorie sub control judiciar se dispune atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii de instanţa de judecată. Controlul modului în care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă revine judecătorului delegat cu executarea, precum şi procurorului sau organului de poliţie. Controlul judiciar instituit de instanţă poate fi oricând modificat sau ridicat de aceasta, în total sau în parte, pentru motive temeinice. 2. Liberarea provizorie pe cauţiune Potrivit art. 1604 alin. 1 Cod procedură penală, liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii, la cerere, când s-a depus cauţiunea stabilită de organul judiciar competent, şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1602 alin. 1 şi 2. •

Cauţiunea

Cauţiunea este suma de bani pe care trebuie să o depună inculpatul cu scopul de a garanta respectarea de către acesta a obligaţiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii (art. 1605 alin. 1). Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 10.000.000 lei, iar consemnarea acesteia se face pe numele învinuitului sau inculpatului şi la dispoziţia instanţei care a stabilit-o (art. 1605 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală). Cauţiunea se restituie sau nu în cazurile prevăzute expres în art. 1605 alin. 4 şi 5 Cod procedură penală. • Cazurile de restituire a cauţiunii Cauţiunea se restituie, potrivit art. 1605 alin. 4 Cod procedură penală, atunci când: a) se revocă liberarea provizorie pentru descoperirea unor fapte şi împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie, care justifică arestarea inculpatului (art. 16010 alin. 1 lit. a Cod procedură penală).

170

b) se constată de instanţă prin încheiere, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive; c) se dispune scoaterea de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal; d) se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă. e) se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii. • Cazurile de nerestituire a cauţiunii Cauţiunea nu se restituie potrivit art. 1605 alin. 5 Cod procedură penală, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat potrivit dispoziţiilor art. 16010 alin. 1 lit. b). În aceste cazuri, cauţiunea se face venit la bugetul de stat la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În cazurile prevăzute de art. 1605 lit. b-e Cod procedură penală se dispune şi încetarea stării de liberare provizorie (art. 1605 alin. 6 Cod procedură penală). 3. Procedura de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune Procedura este comună pentru ambele modalităţi ale liberării provizorii, motiv pentru care o vom examina nediferenţiat. Potrivit art. 1606 alin. 1-4 Cod procedură penală, cererea de liberare provizorie poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, de către învinuit sau inculpat, soţul ori rudele apropiate ale acestuia. Cererea poate fi făcută şi în cazul în care s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs pentru administrarea de noi probe sau când s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată. Deşi legea nu precizează, s-a apreciat1 că cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi în cazul reluării urmăririi penale, când 1

I. Neagu, op. cit., pag. 342.

171

dosarul a fost restituit de instanţă în vederea refacerii sau completării urmăririi penale, deoarece şi în aceste cazuri se află în faza de urmărire penală. Cererea de liberare provizorie trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii referitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. În cazul liberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii. Rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale revine instanţei competente să judece cauza în fond, iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei. Cererea depusă la organul de cercetare penală, la procuror, ori la administraţia locului de deţinere se înaintează în termen de 24 de ore instanţei competente. •

Măsurile pregătitoare examinării cererii

În primul rând, instanţa de judecată are obligaţia, potrivit art. 1607 Cod procedură penală, să verifice dacă cererea de liberare provizorie cuprinde menţiunile prevăzute în art. 1606 alin. 2 şi 3 şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru completarea acesteia. Când cererea este depusă la instanţă înaintea termenului de judecată, aceste obligaţii revin preşedintelui instanţei care procedează şi la încunoştiinţarea petiţionarului despre termenul de judecare a cererii. Dacă cererea este făcută la primul termen de judecată sau la termenul ulterior, este verificată sub aspectul conţinutului de către completul de judecată căruia i-a fost repartizată spre soluţionare cauza penală în care se face cererea. În al doilea rând, organul competent să rezolve cererea trebuie să-l întrebe pe inculpat dacă şi-o însuşeşte când este făcută de o altă persoană. Declaraţia inculpatului cu privire la însuşirea cererii se consemnează pe cerere. • Examinarea şi admiterea în principiu a cererii Întrucât în cauză inculpatul este arestat, art. 1608 alin. 1 Cod procedură penală stabileşte obligaţia pentru instanţă de a examina de

172

urgenţă cererea, verificând dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea acesteia. În cazul cererii de liberare pe cauţiune, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul cauţiunii şi termenul în care cauţiunea trebuie depusă, încunoştiinţând despre aceasta persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii, instanţa admite în principiu cererea şi fixează termenul pentru soluţionarea ei. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dovada de consemnare a cauţiunii nu a fost depusă, cererea se respinge. • Soluţionarea cererii Art. 1608a Cod procedură penală prevede că soluţionarea cererii se face după ascultarea învinuitului sau inculpatului, a concluziilor apărătorului precum şi ale procurorului. În cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată, instanţa admite cererea şi dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului. În cazul admiterii cererii de liberare provizorie, instanţa stabileşte şi obligaţiile ce urmează a fi respectate de învinuit sau inculpat. O copie de pe dispozitivul încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se trimite administraţiei locului de deţinere şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul, fiind încunoştinţate şi persoanele interesate. Primind copia de pe dispozitivul hotărârii de admitere a cererii de liberare provizorie, administraţia locului de deţinere este obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cererea nu este întemeiată sau când aceasta a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat, instanţa respinge cererea. •

Revocarea liberării provizorii

Potrivit art. 16010 alin. 1 Cod procedură penală, liberarea provizorie poate fi revocată în următoarele cazuri:

173

• se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului; • învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea credinţă, obligaţiile ce-i revin, potrivit art. 1602 alin. 3 şi art. 1604 alin. 2 şi stabilite de instanţa de judecată; • învinuitul sau inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului; • învinuitul sau inculpatul săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. Revocarea liberării provizorii se dispune de instanţă prin încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa învinuitului sau inculpatului când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută. În caz de revocare a liberării provizorii, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. • provizorie

Recursul împotriva încheierilor privind liberarea

Potrivit prevederilor art. 1609 Cod procedură penală, împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie, se poate face recurs de către învinuit sau inculpat, ori de către procuror, la instanţa superioară. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de 2 zile şi se va soluţiona în camera de consiliu. Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului. Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului. Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare provizorie nu este suspensiv de executare. Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător şi în cazul modificării sau ridicării controlului judiciar.

174

Secţiunea a III a Alte măsuri procesuale §1. Măsurile de ocrotire Putem defini măsurile de ocrotire ca fiind acele măsuri procesuale care se iau în procesul penal în vederea ocrotirii persoanelor ce ar avea de suferit în urma luării împotriva învinuitului sau inculpatului a unor măsuri preventive privative de libertate. Potrivit art. 161 Cod procedură penală, când măsura reţinerii sau arestării preventive a fost luată faţă de învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, trebuie să fie înştiinţată autoritatea competentă în vederea luării măsurii de ocrotire. Obligaţia de încunoştiinţare revine organului judiciar care a luat măsura reţinerii ori a arestării preventive. §2. Măsurile de siguranţă Măsurile de siguranţă1 sunt acele măsuri procesuale ce se iau în mod provizoriu, în cursul procesului penal, faţă de învinuit sau inculpat pentru a înlătura starea de pericol generată de natura cauzei şi pentru preîntâmpinarea săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală. Dată fiind natura juridică a măsurii de siguranţă prevăzute de art. 114 Cod penal, la judecarea sesizării adresate de procuror pentru luarea acestei măsuri instanţa nu poate obliga partea vătămată care a suferit daune materiale prin fapta săvârşită de un bolnav psihic să plătească

1

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, pag. 75.

175

despăgubiri civile. Într-o cauză de această natură, instanţele din Iaşi au respins cererea părţii vătămate cu motivarea că instanţa nu a fost investită cu judecarea fondului cauzei, iar partea vătămată are deschisă separat calea unei acţiuni civile spre a-şi valorifica pretenţiile.1 Potrivit art. 162 alin. 1 Cod procedură penală, dacă procurorul în cursul urmăririi penale constată că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile arătate în art. 113 sau 114 din Codul penal, sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea în mod provizoriu a măsurii de siguranţă corespunzătoare. În cursul judecăţii, măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanţa de judecată. Instanţa dispune luarea măsurilor de siguranţă, numai după ascultarea învinuitului ori inculpatului, în prezenţa apărătorului şi a procurorului. Pentru luarea celor două măsuri de siguranţă trebuie îndeplinite următoarele condiţii2: • să fie început procesul penal; • să existe o cauză de boală din cele prevăzute de lege; • datorită acestei boli, învinuitul sau inculpatul să prezinte pericol pentru societate. Obligarea la tratament medical sau internarea medicală poate fi luată şi în cazul în care a fost dispusă soluţia de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală3, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 10 lit. a, b şi c Cod procedură penală. Aceste măsuri de siguranţă nu pot fi luate în cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale întrucât legea are în vedere învinuitul şi inculpatul, ceea ce presupune că procesul penal a început. Faţă de făptuitorul minor – care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie – trebuie luată măsura internării într-un institut medicaleducativ, măsură prevăzută de art. 101 lit. d Cod penal, iar nu măsura de siguranţă a internării medicale (art. 114 Cod penal). Potrivit art. 162 alin. 2-6 Cod procedură penală, instanţa ia

1

Curtea de Apel Iaşi, dec. pe. 849/2.12.1999, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 168-170. 2 Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 141. 3 A se vedea Plenul T.S., dec. de îndr. Nr. 3/1973, C.D., 1973, pag. 24.

176

măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării provizorii şi, totodată sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali şi a toxicomanilor periculoşi. Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanţa de judecată. Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale. În cazul în care s-a dispus internarea medicală, se vor lua şi măsurile de ocrotire prevăzute în art. 161 Cod procedură penală. Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat, cu recurs care nu suspendă executarea. Aceste măsuri vor fi luate chiar dacă inculpatului i se aplică suspendarea condiţionată a executării pedepsei întrucât ceea ce precumpăneşte este pericolul social pe care acesta îl prezintă1. Caracterul provizoriu al măsurilor de siguranţă este consacrat şi de legea procesual penală italiană. Astfel, potrivit prevederilor art. 312 Cod procedură penală, în cazurile prevăzute de lege, aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 206 Cod penal este dispusă de judecător (conform art. 279), la cererea Ministerului Public (conform art. 291), în orice stadiu al judecăţii şi în orice treaptă de jurisdicţie, când există importante indicii de comitere a unei fapte penale.2 §3. Măsurile asiguratorii 1. Noţiunea de măsuri asiguratorii Măsurile asiguratorii3 sunt măsuri de constrângere reală şi constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor şi veniturilor aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracţiune precum şi pentru garantarea executării pedepselor pecuniare. Această instituţie împreună cu restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii îşi justifică prezenţa în cadrul măsurilor procesuale deoarece, până la soluţionarea definitivă a

1

Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 141. Giorgio Lattanzi, op. cit., p. 818 3 Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 383. 2

177

cauzelor penale şi rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost admisă acţiunea civilă reparatorie sau prin care s-a pronunţat pedeapsa amenzii, inculpatul sau partea responsabilă civilmente ar putea să înstrăineze bunurile pe care le are şi să devină insolvabil1. Bunurile care fac obiectul măsurilor asiguratorii sunt indisponibilizate în cursul procesului penal de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în baza art. 163 alin. 1 Cod procedură penală, prin instituirea unui sechestru. În situaţia în care bunurile indisponibilizate sunt înstrăinate se comite infracţiunea de sustragere de sub sechestru, faptă prevăzută de art. 244 Cod penal. Luarea măsurilor asiguratorii impune îndeplinirea următoarelor condiţii2: • să existe o pagubă materială; • paguba să fie produsă prin infracţiune; • să existe un proces penal; • să existe parte civilă. 2. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asiguratorii Potrivit art. 163 alin. 2 Cod procedură penală, măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei. 3. Bunurile exceptate Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 Cod penal, precum şi cele exceptate de lege. Din prima categorie fac parte bunurilor autorităţilor publice, instituţiilor sau altor persoane de interes public iar din cea de a doua, cele arătate în art. 406-409 din Codul de procedură civilă. 4. Procedura de luare a măsurilor asiguratorii a) Consideraţii generale 1 2

I. Neagu, op. cit., pag. 351. N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 442.

178

Măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua la cererea părţii civile sau din oficiu. Luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului. b) Sechestrul propriu-zis În baza art. 165 Cod procedură penală, organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în caz de necesitate, şi la experţi. De regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia îi aparţin, cu obligaţia de a nu le greva sau înstrăina. În situaţia în care există pericol de înstrăinare, bunurile mobile sechestrate vor fi ridicate sau sigilate, putându-se numi un custode. Organul care aplică sechestrul încheie proces-verbal despre toate actele efectuate, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru şi se consemnează obiecţiile părţilor sau a altor persoane interesate (art. 166 Cod procedură penală). Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin. c) Inscripţia ipotecară Inscripţia ipotecară constituie o formă specială a sechestrului aplicabilă în cazul bunurilor imobile care implică anumite formalităţi de autentificare şi de publicitate1. În această privinţă, art. 166 alin. 3 Cod procedură penală 1

Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 143.

179

prevede că pentru bunurile imobile sechestrate organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru. Ca şi în cazul altor măsuri asiguratorii cu carcater real, inscripţia ipotecară are ca efect indisponibilizarea bunului imobil cu privire la care a fost dispusă măsura, iar procedura se subsumează Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7 din 13 martie 19961. În baza art. 65 din această lege, prin Ordinul nr. 2371/C din 22 decembrie 1997 al ministrului justiţiei a fost aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor2 care, în art. 44 lit. c, prevede şi măsurile de indisponibilizare în legătură cu imobilele din cartea funciară. d) Poprirea O formă specială de indisponibilizare este poprirea care se aplică sumelor de bani datorate celui sechestrat3. Potrivit art. 167 Cod procedură penală, sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la data scadentă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare. e) Contestarea măsurilor asiguratorii Persoanele ale căror bunuri au fost indisponibilizate prin luarea unei măsuri asiguratorii precum şi orice altă persoană interesată pot face contestaţie contra acestor măsuri şi împotriva modului de aducere la

1

Publicată în M.Of., Partea I, nr. 61 din 26.03.1996. Publicat în M.Of., Partea I, nr. 84 din 23 februarie 1998. 3 Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 385. 2

180

îndeplinire a acestora. În acest sens, art. 168 alin. 1 Cod procedură penală prevede că, în contra măsurii asiguratorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente precum şi orice altă persoană interesată se pot plânge organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal În cazul în care măsurile asiguratorii au fost luate de instanţă, hotărârea acesteia poate fi atacată separat cu recurs care nu suspendă executarea (art. 168 alin. 2 Cod procedură penală). După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestaţie, potrivit legii civile (art. 168 alin. 3 Cod procedură penală). În acest caz, contestaţia vizează doar actul procedural de aducere la îndeplinire a măsurii asiguratorii, nu şi actul procesual prin care s-a dispus măsura. §4. Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii 1. Restituirea lucrurilor Restituirea lucrurilor este o măsură procesuală care garantează repararea în natură a pagubei produse prin sustragerea lor. Potrivit art. 169 alin. 1 Cod procedură penală, dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168 Cod procedură penală, stabilirea acestui drept şi restituirea. Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii (art. 169 alin. 2). Restituirea lucrurilor se poate dispune de către organul de urmărire penală printr-o rezoluţie sau de către instanţa de judecată prin

181

încheiere, această măsură având caracter provizoriu, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, când produce efecte depline.

2. Restabilirea situaţiei anterioare Ca şi restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare constituie un mod de reparare în natură a pagubelor produse prin infracţiune. Art. 170 Cod procedură penală prevede că procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii iar restabilirea este posibilă. Luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitor infracţiuni care, prin natura urmărilor lor permit sau impun restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii lor1.

1

I. Neagu, op. cit., pag. 359.

182

CAPITOLUL VIII ACTELE PROCESUALE SI PROCEDURALE COMUNE Secţiunea I Actele procesuale şi actele procedurale §1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural În desfăşurarea procesului penal, principalii participanţi îşi exercită drepturile şi îşi aduc la îndeplinire obligaţiile pe care le au prin efectuarea unor acte cerute de specificul fiecărei cauze penale, denumite acte procesuale sau acte procedurale .1 Actele procesuale sunt activităţi prin care autorităţile judiciare şi părţile din proces îşi manifestă voinţa, în condiţiile şi formele prevăzute de lege, de începere şi de desfăşurare a procesului penal în vederea realizării scopului acestuia.2 §2. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale comune Actele procesuale şi procedurale sunt foarte variate şi permit clasificarea lor după mai multe criterii: a) După caracterul de generalitate3 1

2

I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. PRO, Bucureşti, p. 361

Gr. Teodoru, Drept procesual penal, Partea Generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 389

3

Gh. Nistoreanu, în colab, Manual de drept procesual penal, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 145

183

-acte comune, care pot fi îndeplinite sau efectuate în orice fază a procesului penal şi în legătură cu oricare instituţie procesuală mai însemnată, fiind reglementate, în principal, în partea generală a Codului de procedură penală; -acte speciale, care sunt specifice unui anumit moment sau instituţii ale procesului penal, cum ar fi declaraţia de exercitare a căilor de atac. b) După subiecţii procesuali care le efectuează -acte oficiale, care sunt efectuate de organele judiciare, cum ar fi începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată, etc; -acte neoficiale, efectuate de părţi şi celelalte persoane care participă la procesul penal, cum ar fi constituirea de parte vătămată sau de parte civilă. c) După obligativitatea efectuării lor1 -acte obligatorii sau imperative, care trebuiesc îndeplinite atunci cînd sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege. -acte facultative, care pot fi efectuate numai la manifestarea voinţei autorităţii sau a persoanei abilitate în aces sens. §3. Unele acte procedurale comune A. Citarea Citarea este actul procedural scris şi individual prin care o persoană este chemată în faţa autorităţii judiciare la o anumită dată, sub prevederea unei sancţiuni în caz de neprezentare. Art. 176 Cod procedură penală, prevede că citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: -denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care 1

ibidem

184

emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului; -numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei; -adresa celui citat, care trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii: localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte, iar în commune: judeţul, comuna, satul. În citaţie se menţionează, cînd este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui citat; -ora, ziua, luna şi anul de înfăţişare precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz de neprezentare. Citaţia se semnează de cel care o emite. Locul unde se trimite citaţia prezintă importanţă pentru o reală încunoştiinţare a părţilor despre termenul de judecată şi pentru evitarea sustragerii inculpatului de la judecată. Ca regulă generală prevăzută de art. 177 al. 1 Cod procedură penală, învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează. În ce priveşte înmânarea citaţiei, legea distinge după cum aceasta se face persoanei care urmează să se prezinte în faţa organelor judiciare sau altor persoane: Potrivit art. 178 al. 1 şi 2 Cod procedură penală, citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul raţiunii (art. 179 al. 1 Cod procedură penală). În vederea îndeplinirii procedurii de citare, art. 181 Cod procedură penală prevede ce trebuie să cuprindă înscrisurile procedurale. Astfel, dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele şi prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. De asemenea, această dovadă trebuie să cuprindă data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia.

185

B. Comunicarea actelor procedurale Comunicarea este actul procedural scris prin care se transmite unui participant la procesul penal un alt act procedural scris, spre a lua cunoştinţă de cuprinsul său1. Potrivit dispoziţiilor procesual penale în vigoare, comunicarea actelor procedurale se poate face prin transmiterea actului procedural constatator sau prin înştiinţarea despre îndeplinirea unui act procedural în cadrul procesului penal. În cazul în care se transmite actul procedural constatator, Codul de procedură penală foloseşte termenul "comunică". Spre exemplu, în art. 313 al. 2 se prevede că inculpatului aflat în stare de deţinere i se comunică şi copia actului de sesizare a instanţei, iar art. 360 stabileşte că părţilor care au lipsit, atât la judecată, cât şi la pronunţare, inculpatului deţinut şi celui militar în termen, care au lipsit de la pronunţarea hotărârii, li se comunică copii de pe dispozitivul acesteia. C. Mandatul de aducere Mandatul de aducere este un act procedural scris2, cu aceleaşi menţiuni esenţiale ca şi ale citaţiei, cuprinzând un ordin adresat organelor de poliţie de a aduce în faţa autorităţii judiciare emitente persoana la care se referă. Potrivit art. 183 Cod procedură penală, o persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere întocmit cu aceleaşi menţiuni ca şi citaţia, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară. Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură. Mandatul de aducere se execută prin organele de poliţie, aşa cum dispune art. 184 Cod procedură penală. §4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite a) Modificarea actelor procedurale 1 2

Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 399 ibidem, op. cit., p. 400

186

Actul procedural constatator nu trebuie să cuprindă nici o adăugire, corectură sau suprimare de text. Din acest motiv articolul 194 Cod procedură penală prevede că orice adăugire, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este ţinută în seamă numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfîrşitul actului, de către cei care l-au semnat. Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, rămân valabile. Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate astfel încât să nu se poată face adăugiri. b) Îndreptarea erorilor materiale În cuprinsul unui act procedural constatator este posibil să se strecoare unele erori materiale, cum sunt greşelile din neatenţie sau de dactilografiere, asupra numelui sau calităţii părţilor sau asupra unor date ori cifre. Pentru a nu se desfiinţa actul procedural datorită erorilor materiale, art. 195 Cod procedură penală prevede că acestea se îndreaptă de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu. În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri. Despre îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, după caz, întocmeşte un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfîrşitul actului corectat. c) Înlăturarea unor omisiuni vădite Potrivit art. 196 Cod procedură penală, dispoziţiile art. 195 se aplică şi în cazul cînd organul de urmărire penală sau instanţa, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători, conform art. 189 sau 190, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii.

187

Secţiunea a II-a Termenele în procesul penal §1. Noţiuni introductive 1. Rolul termenelor în desfăşurarea procesului penal Termenul este intervalul de timp în care se pot sau trebuie îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau procedurale ori acestea nu pot fi îndeplinite1. Instituţia termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare, operativitatea2 şi asigură o anumită durată minimă necesară pentru ca activitatea procesuală să se poată desfăşura în bune condiţiuni3. Pentru reglementarea termenelor în procesul penal legiuitorul foloseşte două modalităţi4: • determinarea relativă lăsată la aprecierea organului judiciar care se exprimă prin formulele: de îndată (art. 152 alin. 4, art. 256, art. 300 alin. 2, art. 306 Cod procedură penală); de urgenţă (art. 1608 alin. 1 şi art. 293 Cod procedură penală); imediat (art. 153 alin. 3 Cod procedură penală); • determinarea absolută care se poate face pe ore, pe zile, pe luni sau pe ani sau prin anumite formule: până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă (art. 16 alin. 2 şi 1606 alin. 1 Cod procedură penală); până la citirea actului de sesizare a instanţei (art. 15 1

Ibidem, pag. 401. I. Neagu, op. cit., pag. 374. 3 N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 466. 4 Gh. Mateuţ, Procedură penală, vol. II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1994, pag. 107. 2

188

alin. 2, art. 16 alin. 1 şi art. 39 alin. 2 Cod procedură penală); în cursul efectuării actului sau la primul termen de judecată cu procedură completă (art. 197 alin. 4 Cod procedură penală); până la pronunţarea hotărârii definitive (art. 39 alin. 1 Cod procedură penală); până la începerea dezbaterilor (art. 292 alin. 2 Cod procedură penală). 2. Termene substanţiale şi termene procedurale Termenele prevăzute de legea procesual penală sunt procedurale şi substanţiale. Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale fiind necesare pentru sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale în vederea asigurării realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal1. Majoritatea termenelor prevăzute de Codul de procedură penală sunt procedurale, dintre care amintim termenul în care procurorul trebuie să sesizeze instanţa, după dispunerea trimiterii în judecată; termenul de rezolvare a plângerilor de către procuror (art. 278 Cod procedură penală), termenul de apel şi de recurs etc. Termenele substanţiale sunt intervale de timp determinate de lege pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale care stabilesc sau disciplinează în timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce priveşte privarea sau restrângerea drepturilor persoanei, drepturi conferite în afara procesului penal2. Sunt termene substanţiale cele care privesc durata măsurilor preventive, care sunt cele mai importante, cele aplicabile în domeniul liberării condiţionate, prescripţiei, reabilitării sau care privesc durata pedepselor etc. Potrivit art. 188 Cod procedură penală, în calcularea termenelor privind luarea, menţinerea ori revocarea măsurilor preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care sfârşeşte termenul intră în durata acestuia. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă. Deosebirea între aceste termene decurge şi din modul de calcul

1 2

V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, pag. 386. Traian Pop, Drept procesual penal, vol. III, Cluj, 1947, pag. 32.

189

al acestora şi sancţiunile procesuale sau procedurale care se aplică1.

§2. Clasificarea termenelor procedurale Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii2: 1. După natura lor, termenele sunt imperative sau peremtorii, prohibitive sau dilatorii şi orânduitorii - termenul imperativ constă într-un interval de timp în care trebuie îndeplinite anumite acte procesuale sau procedurale. Sub acest aspect termenul de apel sau de recurs este de 10 zile iar dacă dreptul de folosire a căii de atac nu se exercită în acest interval, actul devine tardiv. - termenul prohibitiv constituie un obstacol pentru îndeplinirea unor acte procesuale sau procedurale. Spre exemplu, punerea în executare a hotărârii de condamnare nu poate avea loc până la expirarea termenului de apel sau de recurs, întrucât sentinţa devine executorie numai după această dată, evident dacă nu s-a folosit calea de atac. Actul efectuat înainte de împlinirea termenului prohibitiv este prematur şi poate fi refăcut după trecerea termenului. Nerespectarea termenelor imperative şi prohibitive atrag sancţiuni procedurale cum ar fi decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac a recursului după trecerea termenului de 10 zile. - termenele orânduitorii sunt termene de recomandare pentru efectuarea unor acte care nu atrag sancţiuni procedurale pentru actul neefectuat. Astfel, potrivit art. 261 alin. 1 Cod procedură penală, procurorul este obligat să soluţioneze dosarul în termen de 15 zile de la primire iar instanţa de judecată trebuie să pronunţe hotărârea în cel mult 15 zile şi s-o redacteze în cel mult 20 zile de la pronunţare (art. 306 şi art. 310 alin. 2 Cod procedură penală). Aceste termene sunt depăşite în mod frecvent însă fără consecinţe asupra valabilităţii actului efectuat tardiv.

1

Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 151. Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 402; Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 151; I. Neagu, op. cit., pag. 375; Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, pag. 109.

2

190

2. După modul cum sunt fixate, termenele pot fi fixe, maxime şi minime - termenul este fix atunci când se stabileşte o durată determinată în care trebuie efectuat un act, cum este termenul de exercitare a căilor de atac, de 3 sau de 10 zile. - termenul este maxim când se stabileşte durata maximă de timp pentru efectuarea actului, dar activitatea se poate face şi într-un termen mai scurt. Spre exemplu, termenul de motivare a hotărârii judecătoreşti este de 20 de zile, însă nimic nu împiedică instanţa de judecată să facă acest lucru chiar a doua zi de la pronunţare. - termenul este minim când se stabileşte durata minimă ce trebuie să se scurgă pentru ca un act să fie considerat efectuat în termen. Astfel, citaţia trebuie să fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat (art. 313 alin. 2 Cod procedură penală), dar este posibil ca acestă activitate să se desfăşoare cu mai multe zile înainte. §3. Calcularea termenelor În privinţa calculului termenelor, legea distinge după cum este vorba de termene substanţiale sau de termene procedurale. 1. Modalităţi de calculare a termenelor procedurale Termenul procedural curge între două momente: un moment iniţial, de la care începe să curgă termenul, denumit dies a quo şi un moment final, la care se sfârşeşte termenul – dies ad quem1. • Momentul iniţial este determinat de data efectuării actului procedural care, potrivit legii, determină curgerea termenului. Astfel, în cazul exercitării căilor de atac, termenul curge de la data pronunţării hotărârii atacate, ca regulă, sau de la comunicare în celelalte cazuri. Pentru apelul sau recursul peste termen, data de la care curge termenul

1

Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 404; N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 464; Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 152,153.

191

este data începerii executării pedepsei sau a dispoziţiilor privind despăgubirile civile. • Momentul final este determinat de durata termenului şi modul de calcul. În ce priveşte durata termenului, aceasta este prevăzută de lege sau este stabilită de autoritatea judiciară. Modul de calcul se deosebeşte după cum termenele sunt pe ore şi zile sau pe luni şi ani. Codul nostru de procedură a adoptat sistemul de calcul pe ore şi zile libere. Astfel, potrivit art. 186 Cod procedură penală, la calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune astfel. La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. Acest mod de calcul face ca termenele procedurale să fie cu două ore sau cu două zile mai mari decât termenele substanţiale care se calculează pe ore şi zile pline (Ex. termenul de apel de 10 zile care începe pe 9 octombrie se împlineşte pe 20 octombrie iar dacă această dată cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prorogă până la 21 octombrie). Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni (art. 186 alin. 3 Cod procedură penală). Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Termenul de o lună care începe cu 9 octombrie se împlineşte la 10 noiembrie. Dacă ziua corespunzătoare cade într-o lună ce nu are o astfel de zi, termenul expiră în ultima zi a aceleiaşi luni (Ex. termenul de o lună început la 31 ianuarie expiră, după caz, la 28 sau 29 februarie). 2. Acte considerate făcute în termen Potrivit art. 187 Cod procedură penală, actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoarea recomandată este

192

considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului. Cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen, dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.

Secţiunea a III a Sancţiunile procesual-penale §1. Felurile sancţiunilor procesual penale 1. Noţiunea de sancţiuni procesual-penale Sancţiunea procesual-penală reprezintă mijlocul legal care lipseşte de efecte juridice actele procesuale şi procedurale, precum şi măsurile procesuale dispuse ori efectuate în mod ilegal sau care se aplică în cazul comiterii unei abateri judiciare1. 2. Felurile sancţiunilor procesual-penale În Codul de procedură penală sunt reglementate trei sancţiuni procesual-penale: decăderea (art. 185 alin. 1), nulitatea (art. 197) şi inadmisibilitatea (art. 379 pct. 1 lit. a şi art. 38515 pct. 1 lit. a), iar doctrina face referire şi la inexistenţă2. a) Inexistenţa, nu este reglementată de normele procesuale penale, însă este considerată o sancţiune procesual-penală. Actul inexistent este considerat ca o realitate de fapt care nu produce nici un efect juridic, datorită modului cum a fost conceput (spre exemplu, o hotărâre judecătorească întocmită de un student în practică); un asemenea act nu poate fi luat în considerare de nici o autoritate judiciară 1

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, apg. 117. I. Neagu, op. cit., pag. 380; N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 476; Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, pag. 118; Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 154; Narcis Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pag. 30. 2

193

şi nu poate produce efecte juridice1. b) Inadmisibilitatea În Codul de procedură penală există dispoziţii în care se face referire la sancţiunea inadmisibilităţii şi anume: art. 379 pct. 1 lit. a şi art. 38515 pct. 1 lit. a privind respingerea apelului şi recursului, dacă fiecare este inadmisibil; art. 42 alin. 4 care prevede că hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului şi nici recursului; art. 61 potrivit căruia repetarea cererii de strămutare a cauzei penale este inadmisibilă dacă se întemeiază pe aceleaşi împrejurări etc. c) Decăderea este sancţiunea procesuală ce loveşte actul procesual care nu a fost efectuat înauntrul termenului prevăzut de lege2. În acest sens, art. 185 alin. 1 Cod procedură penală stabileşte că atunci când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. Decăderea duce la pierderea numai a dreptului procesual şi nu se răsfrânge asupra dreptului subiectiv substanţial, decât eventual, indirect3. Astfel, nerespectarea limitei de timp până la care poate avea loc constituirea de parte civilă duce la decăderea celui vătămat de a mai avea în procesul penal această calitate, dar nu antrenează pierderea dreptului de a pretinde despăgubiri pe calea unei acţiuni civile separate. Tot astfel, la expirarea termenului de apel sau de recurs, inculpatul care nu a folosit calea de atac este decăzut din dreptul de apel sau de recurs. Decăderea se deosebeşte de nulitate prin aceea că nulitatea se referă la acte procesuale, pe când decăderea se referă la drepturi procesuale; nulitatea se referă la un act efectuat, în timp ce decăderea are în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul prevăzut de lege4.

1

Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 407. Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 155. 3 N. Volonciu. op. cit., vol. I, pag. 475. 4 Doru Pavel, Constatarea nulităţii actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale în procesul penal, în R.R.D., nr. 9, 1971, pag. 28. 2

194

§2. Reglementarea procesuală a nulităţilor 1. Conceptul de nulitate în procesul penal Nulitatea este sancţiunea care intervine, în general, atunci când un act procesual sau procedural ori o măsură procesuală s-a îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege1. În aliniatul 2 al art. 197 Cod procedură penală, s-au prevăzut nulităţile exprese care sunt şi nulităţi absolute, iar în aliniatul 4 sunt avute în vedere alte dispoziţii legale, a căror încălcare atrage nulitatea numai dacă s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului nelegal – fiind nulităţi virtuale, invocate în anumite condiţii, care sunt nulităţi relative. 2. Condiţiile generale ale nulităţilor a) Încălcarea dispoziţiilor desfăşurarea procesului penal.

legale

care

reglementează

Această formulare cuprinsă în art. 197 alin. 1 Cod procedură penală nu prevede nici o limitare, ceea ce înseamnă că vor fi sancţionate cu nulitatea încălcarea dispoziţiilor care reglementează urmărirea penală, judecata în prima instanţă, în apel, în recurs sau în căile extraordinare de atac. Unele dispoziţii care reglementează desfăşurarea procesului penal au fost cuprinse în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, iar încălcarea lor atrage întotdeauna nulitatea actelor efectuate cu încălcarea lor. În aceste cazuri, nulitatea nu poate fi înlăturată în nici un mod, putând fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu. În celelalte cazuri de nulitate, se cere îndeplinirea a încă două condiţii. b) Producerea unei vătămări procesuale Legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală. Pentru a putea determina conţinutul noţiunii de vătămare trebuie 1

Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, pag. 120.

195

îmbinate cele două interese ce se confruntă: interesele societăţii cu cele ale părţilor din proces; vătămarea poate aduce atingere directă atât intereselor societăţii cât şi intereselor legitime ale părţilor din proces. Dacă încălcarea unei dispoziţii procedurale aduce atingere garanţiilor fundamentale ale justiţiei, care apără societatea de infracţiuni, dar în anumite condiţii şi forme procesuale, legea consideră că există întotdeauna o vătămare ce nu poate fi înlăturată în nici un fel, fiind vorba de nulităţi absolute, care se referă la încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală. Legea permite, în cazul încălcării drepturilor procesuale ale părţilor, să fie luată în considerare nulitatea şi din oficiu (art. 197 alin. 4 Cod procedură penală), atunci când anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. c) Vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului Atunci când vătămarea produsă prin încălcarea dispoziţiilor procesuale poate fi înlăturată în alt mod, devine inutilă anularea actului pentru acest motiv1. Potrivit art. 250 lit. c şi art. 67 Cod procedură penală, organul de cercetare penală este obligat, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, să se pronunţe asupra cererilor de probe formulate de inculpat. Dacă organul de urmărire penală nu s-a pronunţat asupra acestor probe şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, acestuia i s-a cauzat o vătămare pentru că nu şi-a putut dovedi apărările, însă instanţa de judecată poate înlătura această vătămare prin admiterea şi administrarea probelor propuse. În cazul vătămării prin împiedicarea părţii de a-şi exercita un drept procesual, anularea actului poate fi evitată prin exercitarea altui drept procesual care să ducă la acelaşi rezultat2. În acest sens, vătămarea produsă părţii civile prin refuzul instanţei de a-i da cuvântul în replică poate fi înlăturată prin depunerea de concluzii scrise care au fost avute în vedere de instanţă la soluţionarea cauzei.

1 2

Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 413. Ibidem.

196

3. Clasificarea nulităţilor Nulităţile pot fi clasificate după mai multe criterii. a) După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, nulităţile pot fi absolute şi relative, această clasificare fiind cea mai importantă1. • Nulităţile absolute intervin în cazurile expres prevăzute de lege şi pot fi invocate oricând în cursul procesului penal şi de către oricine, chiar şi din oficiu. • Nulităţile relative sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală. Nulitatea relativă poate fi înlăturată prin voinţa celui vătămat, se ia în considerare până la un anumit moment al desfăşurării procesului penal şi poate fi invocată numai de cel interesat. b) În raport de întinderea lor, nulităţile pot fi totale sau parţiale, după cum atrag desfiinţarea în întregime sau numai în parte a actului viciat2. c) Nulităţile acoperibile şi neacoperibile3, după cum îşi pierd efectul dacă nu au fost invocate în timp util sau pot fi invocate oricând. d) Nulităţile generale şi speciale, după cum sunt comune tuturor actelor procesuale sau se limitează la un anume act special4. 4. Formele nulităţilor prevăzute de Codul de procedură penală A) Nulităţile absolute

1

N. Volonciu, op. cit., vol. I, pag. 480. V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. I, pag. 408. 3 Ibidem. 4 N. Giurgiu, op. cit., pag. 46. 2

197

a) Trăsăturile nulităţilor absolute Codul de procedură penală a consacrat sistemul nulităţilor absolute exprese prin art. 197 alin. 2 şi 3, stabilind şi trăsăturile care le caracterizează. • Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată în nici un mod. Din această trăsătură decurge consecinţa că legea recunoaşte existenţa unei vătămări procesuale în toate cazurile de încălcare a dispoziţiilor sancţionate cu nulitatea absolută, vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului. În acest caz, vătămarea procesuală are valoare de prezumţie legală (juris et de jure), care nu suferă proba contrară1. Prin urmare, pentru a opera nulitatea absolută se cere îndeplinirea unei singure condiţii şi anume să se producă o încălcare a dispoziţiilor la care se referă art. 197 alin. 2, celelalte condiţii fiind considerate existente ope legis. În mod excepţional, legea a prevăzut posibilitatea înlăturării vătămării, chiar dacă a fost încălcată o dispoziţie legală prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, în următoarele cazuri2: 1. În ipoteza nerespectării dispoziţiilor relative la sesizarea instanţei legea permite înlăturarea neregularităţii actului de sesizare fără a dispune anularea lui (art. 300 şi 366 alin. 3 Cod procedură penală); 2. În situaţia nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la competenţa după materie şi după calitatea persoanei, dacă sunt incidente prevederile art. 332 alin. 2 Cod procedură penală. • Nulitatea absolută poate fi invocată în orice stadiu al procesului. Astfel, ea poate fi invocată în cursul urmăririi penale, al judecăţii în primă instanţă, în apel şi în recurs precum şi prin căile extraordinare de atac. În unele cazuri, legiuitorul a înţeles să facă anumite derogări în mod expres, cum ar fi nulitatea actelor de cercetare efectuate de un organ de cercetare necompetent, care este absolută însă nu poate fi invocată decât cel mai târziu în cursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă (art. 332 Cod procedură penală). • Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, şi de procuror, fiind luată în considerare din oficiu de instanţa de judecată. 1 2

Gh. Nistoreanu, în colab., op. cit., pag. 156. Gh. Mateuţ, op. cit., vol. II, pag. 123.

198

b) Cazurile de nulitate absolută Articolul 197 alin. 2 Cod procedură penală, enumeră în mod limitativ dispoziţiile legale a căror nerespectare atrage nulitatea absolută şi care se referă la mai multe instituţii. • Competenţa după materie şi după calitatea persoanei. Nulitatea absolută intervine în caz de necompetenţă a organelor de cercetare penală (art. 207 şi 208), a procurorilor (art. 209) şi a instanţelor de judecată (art. 25-29, 40-41), în situaţia încălcării normelor care se referă la prorogarea competenţei instanţei când este vorba de indivizibilitate şi conexitate (art. 32-37), schimbarea încadrării juridice a faptei de către instanţa ierarhic superioară (art. 41) şi chestiuni prealabile (art. 44). • Sesizarea instanţei. Sunt avute în vedere normele care reglementează sesizarea primei instanţe prin rechizitoriu (art. 262-264) şi prin plângerea prealabilă a părţii vătămate (art. 279 alin. 2 lit. a), cele referitoare la extinderea acţiunii penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale în cursul judecăţii (art. 335-337), precum şi cele privind exercitarea căilor de atac. • Compunerea instanţei de judecată. Judecarea unei cauze penale, chiar la un singur termen de judecată, de către o instanţă compusă din judecători care nu au dobândit sau au pierdut această calitate ori nu aveau calitatea prevăzută de lege, atrage nulitatea absolută. Publicitatea şedinţei de judecată. Sancţiunea nulităţii absolute intervine numai în cazul nerespectării dispoziţiilor care prevăd că şedinţa de judecată este publică iar nu şi atunci când se prevede şedinţă secretă sau nepublică1. • Participarea procurorului, când este obligatorie. Potrivit art. 315 Cod procedură penală, procurorul este obligat să participe la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 2 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie sau este minor precum şi în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. În şedinţele de judecată ale celorlalte instanţe, participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile. 1

Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 416.

199

• Prezenţa inculpatului, când este obligatorie, potrivit legii (art. 314 Cod procedură penală). Judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere, dispoziţie care este valabilă şi în cazul apelului şi al recursului (art. 375 alin. 3 şi 38511 alin. 2 Cod procedură penală), cu anumite excepţii prevăzute de art. 375 alin. 4 şi 38511 alin. 3 Cod procedură penală. La judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive, participarea inculpatului nu este obligatorie. Participarea la proces a inculpatului minor este obligatorie, cu excepţia cazului când acesta se sustrage de la judecată. • Asistarea inculpatului de către apărător, când este obligatorie. Articolul 171 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală prevede cazurile în care asistenţa inculpatului este obligatorie în cursul procesului penal, la care se adaugă cele din art. 1401 alin. 3, art. 159 alin. 3, art. 1608 alin. 3 Cod procedură penală. • Efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. În această privinţă, Instanţa Supremă a statuat că neefectuarea anchetei sociale în cursul urmăririi penale şi a judecăţii atrage nulitatea absolută1. B) Nulităţile relative a) Trăsăturile nulităţilor relative Sediul nulităţilor relative îl constituie art. 197 alin. 1 Cod procedură penală, acestea caracterizându-se prin unele trăsături specifice. • Pot fi acoperite prin voinţa părţilor iar actul efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legale rămâne valabil, producând toate efectele prevăzute de lege. Astfel, când se produce vătămarea vreuneia din părţile procesului penal, aceasta poate accepta actul, situaţie în care se înlătură nulitatea. Dacă actul efectuat cu încălcarea legii vatămă mai multe părţi, nulitatea poate fi înlăturată prin voinţa acestora, cum ar fi cazul în care părţile acceptă judecarea cauzei de către instanţa necompetentă din punct de vedere teritorial.

1

A se vedea Plenul T.S., dec. de îndr. Nr. 3/1972, C.D., 1972, Bucureşti, pag. 27.

200

• Trebuie invocată într-o anumită stare a procesului. Dacă acest moment este depăşit, se poate invoca tardivitatea excepţiei de nulitate, iar actul este validat. În ce priveşte momentul procesual până când se poate invoca nulitatea relativă, legea distinge două situaţii: - când partea este prezentă la efectuarea actului, nulitatea trebuie invocată în cursul efectuării acestuia pentru a preveni organul judiciar despre încălcarea legii, care poate lua măsuri de îndreptare a greşelii (spre ex. când părţii prezente la dezbateri nu i se dă cuvântul, aceasta trebuie să invoce nelegalitatea până la terminarea dezbaterilor pentru ca instanţa să intre în legalitate); - dacă partea a lipsit când s-a efectuat actul, nulitatea poate fi invocată cel mai târziu până la primul termen de judecată cu procedura completă (ex. dacă nu s-a prezentat materialul de urmărire penală unui inculpat major nearestat, acesta poate invoca nulitatea relativă numai până la primul termen de judecată cu procedura de citare îndeplinită). Nulitatea relativă nu poate fi invocată direct la instanţa de control judiciar, afară de cazul în care s-a produs după închiderea dezbaterilor judiciare la prima instanţă1. Dacă excepţia de nulitate relativă invocată la prima instanţă a fost respinsă, va putea face obiectul căilor de atac. • Pot fi invocate numai de partea care a suferit vătămarea prin încălcarea legii. În acest sens, când inculpatul a fost judecat în lipsă, deşi procedura de citare nu era îndeplinită, numai acesta poate invoca nulitatea relativă. 5. Procedura declarării şi efectele nulităţilor penale

a) Declararea nulităţii actelor procesuale şi procedurale

Nulitatea unui act procesual sau procedural trebuie invocată în faţa autorităţii judiciare de către partea interesată – în cazul nulităţilor relative – şi de către oricare parte din proces sau din oficiu – în cazul nulităţilor absolute. În mod excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu, de către instanţa de judecată, în condiţiile stabilite de art. 197 alin. 4 Cod procedură penală. 1

Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 418.

201

În cursul procesului penal, nulitatea se invocă prin excepţia de nulitate, indiferent de faza procesuală. Invocarea nulităţii absolute se poate face în tot cursul procesului penal până la terminarea dezbaterilor judiciare în primă instanţă, iar în cazul nulităţii relative trebuie să se respecte termenele prevăzute în art. 197 alin. 4 Cod procedură penală. În căile de atac, nulităţile pot fi invocate ca motive de apel (art. 374) sau de recurs (art. 3859 Cod procedură penală), în recursul în anulare (art. 410) ori contestaţia în anulare (art. 386). Autoritatea judiciară în faţa căreia se invocă nulitatea trebuie să constate dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a interveni nulitatea şi, în caz afirmativ, va dispune anularea actului procesual sau procedural nul, după care va proceda la refacerea lui. Constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege trebuie motivată. b) Efectele nulităţilor Declararea nulităţii unui act procesual sau procedural produce două efecte principale consecutive1: - lipsirea de efecte juridice a actului efectuat cu încălcarea legii; - refacerea actelor anulate, de către autoritatea judiciară, în condiţiile legii. Actul se consideră inexistent numai din punct de vedere al efectelor pe care ar fi trebuit să le producă dacă ar fi fost valabil, nu însă şi sub raportul consecinţelor anulării sale (cheltuieli judiciare, amendă judiciară, prescripţie, decăderi etc.)2. Sub cel de-al doilea aspect, nulitatea unui act procesual poate atrage şi nulitatea altor acte procesuale sau procedurale efectuate cu respectarea legii dar care se întemeiază pe actul nul sau depind de valabilitatea acestuia3. Legătura de dependenţă este, de regulă, cu actele concomitente şi consecutive actului procesual nul, cum ar fi cazul în care procedura de citare a inculpatului este nulă, iar acesta a fost judecat în lipsă, când întreaga judecată va fi declarată nulă. Uneori nulitatea unui act procesual sau procedural se extinde şi asupra actelor anterioare

1

N. Giurgiu, op. cit., pag. 147. V. Dongoroz, op. cit., vol. I, pag. 412. 3 V. Dongoroz, I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, Bucureşti, pag. 486. 2

202

pe care se întemeiază1. Spre exemplu, dacă deliberarea şi luarea hotărârii au avut loc cu un judecător care nu a participat la dezbateri, nulitatea deliberării se extinde şi asupra dezbaterilor judiciare care au avut loc anterior. În codul nostru de procedură penală nu sunt dispoziţii exprese cu privire la efectul extensiv al nulităţii, urmând a se aprecia de la caz la caz de către organele judiciare. Anularea unui act procesual sau procedural are ca efect obligarea autorităţii judiciare de a reface actul nul, în condiţiile legii. Atunci când nulitatea este constatată de organul care a efectuat actul cu încălcarea legii, îi revine obligaţia de a reface actul. Dacă nulitatea este constatată de alt organ care acţionează ulterior celui care a comis nulitatea, obligaţia de refacere a actului poate reveni, după caz, fie primului organ, fie celui subsecvent2. În cazul inadmisibilităţii şi al decăderii, actul declarat nul nu mai este refăcut, fiind interzis de lege. Refacerea actelor nule poate fi împiedicată şi de intervenirea unei cauze care opreşte începerea sau continuarea procesului penal, cum ar fi amnistia sau retragerea plângerii prealabile, cazuri în care refacerea actului devine inutilă.

Secţiunea a IV-a Unele măsuri procedurale §1. Cheltuielile judiciare 1. Noţiune Potrivit art. 189 Cod procedură penală, cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului

1 2

Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 419. Gr. Theodoru, op. cit., P.G., pag. 420.

203

penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi. În cheltuielile ocazionate de administrarea probelor se includ şi sumele cuvenite martorilor, experţilor şi interpreţilor, acoperind cheltuielile efectuate de aceştia cu transportul şi întreţinerea pe durata chemării la autoritatea judiciară, precum şi pentru lipsirea martorilor de venitul ce li s-ar fi cuvenit pentru perioada în care au absentat de la locul de muncă sau pentru retribuţia cuvenită experţilor şi interpreţilor pentru serviciul care l-au adus justiţiei (art. 190 Cod procedură penală) Obligaţia de a suporta cheltuielile judiciare îi revine în principal inculpatului, chiar dacă partea vătămată şi partea civilă au determinat, prin cererile lor, producerea unor cheltuieli şi este integrală, incluzând toate cheltuielile necesare pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare de către prima instanţă. Obligaţia de suportare a cheltuielilor judiciare pentru celelalte părţi este subsidiară şi limitată. Obligaţia este subsidiară deoarece intervine numai atunci când o asemenea obligaţie nu revine inculpatului şi este limitată numai la cheltuielile ocazionate prin culpa procesuală a părţii Obligaţia statului de a suporta cheltuielile judiciare este subsidiară şi integrală, intervenind numai atunci când aceasta nu revine vreuneia din părţi. 2. Plata cheltuielilor avansate de stat Codul de procedură penală reglementează diferit obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare avansate de stat în raport de soluţia pronunţată în cauză •În caz de condamnare Potrivit art. 191 alin. 1 Cod procedură penală, în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorată de fiecare. La stabilirea acestei părţi se ţine seama, pentru fiecare dintre inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare. Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar

204

cu acesta şi la plata cheltuielilor avansate de stat (art. 191 alin. 3 Cod procedură penală). •În caz de achitare Potrivit art. 192 alin. 1 lit. a-c Cod procedură penală, în caz de achitare a inculpatului, cheltuielile judiciare se suportă de: partea vătămată, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta; partea civilă căreia i s-a respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de această parte; inculpat, în cazul când, deşi achitat, a fost obligat la repararea pagubei. Atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare la (sau prin) plângerea prealabilă a părţii vătămate şi s-a dovedit netemeinicia acestei plângeri prin achitarea inculpatului, cheltuielile judiciare avansate de stat vor fi suportate de aceasta în măsura în care le-a determinat prin culpa sa. În toate celelalte cazuri de achitare, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia în baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală. •În caz de încetare a procesului penal. Cheltuielile judiciare se suportă în baza art. 192 alin. 1 pct. 2 lit. a-c de către: inculpat, dacă s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; ambele părţi, în caz de împăcare; partea vătămată, în caz de retragere a plângerii. Partea vătămată va suporta cheltuielile judiciare avansate de stat şi în cazul în care se stabileşte că plângerea sa este tardivă sau lovită de nulitate. În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii, dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, art. 192 alin. 1 pct. 3 lit. ab Cod procedură penală, stabileşte că cheltuielile judiciare se suportă de către: partea vătămată, atunci când în cauză se face aplicaţia art. 13 alin. 2; inculpat, atunci când în cauză se face aplicaţia art. 13 alin. 3 Cod procedură penală. •În cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori şi-a retras apelul, recursul ori cererea (art. 192 alin. 2 Cod procedură penală). În cazul când mai multe părţi sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare

205

datorate de flecare. Dacă urmărirea penală se finalizează prin clasare, scoatere de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare se va stabili după criteriile prevăzute pentru achitarea şi încetarea procesului penal. Conform art. 193 Cod procedură penală, inculpatul este obligat să plătească părţii vătămate în caz de condamnare, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, cheltuielile judiciare făcute de acestea. În caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului şi părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de partea .vătămată. În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în cursul procesului penal, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile. §2. Amenda judiciară a) Abaterile sancţionate cu amendă judiciară Articolul 198 Cod procedură penală prevede abaterile săvârşite în cursul procesului penal, care se sancţionează cu amenda judiciară: -neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; -neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere; -lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat; -tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; -neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiilor de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleaşi obligaţii de către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii,

206

-nerespectarea obligaţiei de păstrare prevăzute în art 109 alin. ultim Cod procedură penală; -neluarea de către conducătorii unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia; -nerespectarea de către oricare dintre părţile şi persoanele care asistă la şedinţa de judecată a măsurilor de ordine şi de solemnitate luate de preşedintele completului de judecată; -lipsa nejustificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu, când asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie, potrivit legii; b) Procedura privitoare la amenda judiciară Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de instanţa de judecată, prin încheiere, în limitele prevăzute de lege (art. 199 Cod procedură penală). Amenda judiciară se execută de organul care a aplicat-o prin darea în debit, respectiv se transmite un extras de pe ordonanţă sau încheiere unităţii la care lucrează persoana amendată sau la organul financiar. Persoana amendată poate cere, pentru motive întemeiate, scutirea sau reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare. Dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa, organul judiciar, apreciind, dispune scutirea sau reducerea amenzii. Împotriva ordonanţei prin care s-a respins cererea de scutire sau de reducere a amenzii, se poate face plângere la procurorul care supraveghează cercetarea penală sau la procurorul ierarhic superior, iar împotriva încheierii de respingere a cererii se poate declara apel sau recurs.

207