Prea Multă Fericire de Alice Munro [PDF]

Zitiervorschau

Prea multă fericire de Alice Munro sau Viaţa din spatele cuvintelor Ceea ce frapează cel mai puternic cititorul odată ce acesta sfârşeşte cartea de povestiri a lui Alice Munro este discrepanţa evidentă între sensul literal al titlului şi conţinutul celor zece proze scurte, pentru personajele cărora fericirea va rămâne, aproape întotdeauna, un ideal intangibil, iar existenţa, o succesiune de întâmplări fixate într-un context spaţio-temporal din care nu se poate evada. Efortul tuturor personajelor aduse în scenă se dovedeşte inutil, ele rămânând prizoniere între coperţi şi având puterea să captiveze tocmai prin dramatismul ce se conturează dincolo de fiecare pas pe care îl fac întru desăvârşirea destinului lor damnat prin înseşi cuvintele de pe copertă, al căror înţeles cuprinde o uriaşă povară atribuită sufletului uman aflat prea aproape de teluric. Ficţiunea îşi pune prea puţin amprenta asupra volumului de povestiri. Din fiecare caracter şi întâmplare relatată respiră realitatea, intensă şi groasă ca o pastă întinsă pe obrazul personajelor, mascându-le sensibilitatea sufletească pentru a scoate la iveală doar grotesca simplitate a cotidianului pigmentat cu mărunte bucurii, incapabile să neutralizeze marele mâhniri. Dincolo de această prea multă fericire se ascunde, de fapt, o prea mare tristeţe, care îşi prelungeşte păienjenişul între povestiri, stabilind astfel corespondenţe între fapte şi măşti aparent disipate într-un univers însingurat şi rece, fără nicio legătură unele cu altele. Singur, sentimentul de sfârşeală se întinde peste toate, răzbind din vocile auctoriale şi din jocul actanţilor, ca de pe o scenă de teatru dinspre care se aud necontenit replicile suflate prea tare. Cea mai puternic impact asupra lectorului este lăsat de două dintre povestiri, care au în prim plan copiii. Din ambele se desprinde aceeaşi dureroasă constatare, anume faptul că răutatea puerilă este, câteodată, mai înspăimântătoare decât cea a adulţilor. Rivalităţile dintre copii trec de cele mai multe ori neobservate de către adulţi, dar ele provoacă o rapidă acumulare de tensiune, care izbucneşte în mod neaşteptat şi crunt, aparent fără nicio explicaţie: este cazul povestirii Joacă de copii, al cărei titlu inocent ascunde, dintr-o perfidă ironie auctorială, un fir narativ care nu îşi dezvăluie potenţele malefice decât în ultimele rânduri. Duşmănia nefondată împotriva Vernei, o fată cu probleme psihice, le determină pe Marlene şi Charlene să profite de un moment de neatenţie a pedagogilor ce supravegheau ultima baie în mare a copiilor din tabăra de vară şi să o împingă la fund, blocându-i ascensiunea: „Capul Vernei nu ieşi la suprafaţă, cu toate că nu era inertă, ci se răsucea în apă, liniştită ca o meduză. Eu şi Charlene o apăsam cu mâinile pe casca ei de cauciuc”. Cea mai cutremurătoare concluzie a povestirii este însă faptul că această experienţă directă a morţii din copilărie nu este privită nicio clipă ca un prilej de pocăinţă, dimpotrivă: părerile de rău sunt incompatibile cu hotărârea de a pune capăt unei vieţi omeneşti, iar existenţa atenuează treptat din groază: „Ai crede că aş fi putut mărturisi, că aş fi fost destul de înţeleaptă să mărturisesc, sperând la iertarea nesfârşită, deşi obţinută cu greu. Dar nu. Nu e de mine. Ce a fost, a fost. În ciuda legiunilor de îngeri, în ciuda lacrimilor de sânge”. Cea de-a doua povestire, Chipul, pune accentul pe relaţia dintre doi copii, Nancy şi naratorul subiectiv. Ultimul are un semn distinctiv din naştere pe unul dintre obraji, o pată purpurie, întinsă pe o jumătate de chip, prima făptură cu adevărat deranjată de aspectul său fizic fiind chiar propriul tată, care îi întâmpină venirea pe lume cu vorbele: „Ce bucată de carne tocată!”. Nancy este, dimpotrivă, fascinată de pata de pe obraz, însă îşi exprimă atitudinea recurgând la o glumă şi vopsindu-şi cu roşu o jumătate a feţei, în timp ce exclamă: „Acum arăt ca tine”. Copilul îi consideră gestul drept o gravă insultă, acesta fiind evenimentul care va pune capăt relaţiei lor. Elementul psihologic cel mai interesant din cuprinsul povestirii este faptul că, peste câţiva ani de la întâmplare, Nancy este găsită de către

mama ei în baie, crestându-şi obrazul cu lama pentru a-l face să semene cu cel al fostului tovarăş de joacă. Fascinaţia morbidă a unui semn distinctiv neobişnuit fixează în psihicul infantil o manifestare obsesivă ce trimite periodic impulsuri, cu rolul de a menţine o imuabilă legătură între cele două fiinţe umane, făcând abstracţie de distanţa ce le desparte de fapt. Viaţa pură îşi concretizează manifestările în drumul spre serviciu, într-un accident de maşină, într-o încercare de a cuceri un bărbat căsătorit, în confesiunea către un hoţ, în dorinţa de emancipare a femeii, în neliniştea provocată de posibilitatea pierderii locului de muncă, în relaţia cu o prietenă, într-o ceartă de familie a cărei consecinţă este uciderea celor trei copii şi arestarea soţului, bolnav psihic, într-o cădere a unui băiat într-o râpă, în scrierea unui autograf pe o carte. Fapte care, cumulate, duc la definirea unei vieţi, dar lasă în afara parantezei însăşi esenţa acesteia, fericirea. Este idealul spre care tânjesc toţi, dar pe care niciunul nu îl poate atinge — pentru că nu pot uita, ori se frământă, ori presimt, ori se îndârjesc, ori nu mai cred, ori se resemnează, ori încearcă să îşi evite destinul. Cartea este o mini-frescă a societăţii, ce-i surprinde esenţa într-un număr limitat de cuvinte şi descrie atât de bine orizontul imediat, încât uită să ofere şansa celor care citesc să îşi ridice privirile spre cer şi să viseze. Paginile respiră greu, într-o atmosferă prăfoasă, uscată, deoarece nimeni nu mai percepe lumina. Iar cauza acestei atitudini este în fiecare dintre personaje, în vidul interior pe care îl condensează fiecare dintre ele, într-un întuneric acumulat cândva, într-un trecut îndepărtat — ca în cazul copiilor — sau, dimpotrivă, într-unul recent — soţul ce îşi ucide copii, pretextând apoi că poate relua legătura cu ei într-o altă dimensiune. Prin fibrele cărţii pulsează o viaţă febrilă, tumultuoasă. Dar ea este astfel nu pentru că cei care o deţin trăiesc fiecare moment, valorificându-l, ci pentru că ei se află într-o veşnică zbatere de aripi, ce nu reuşeşte să le imprime o mişcare ascendentă şi lină şi îi condamnă în fiecare secundă. Iulia-Mădălina Ştreangă