36 0 252KB
INTRODUCERE
Actualitatea temei Răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat sau răspunderea pentru obligaţii extracontractuale, prin multitudinea problemelor pe care le ridică, prin numeroasele implicaţii sociale şi prin aria sa largă de cuprindere, constituie unul dintre cele mai importante domenii de abordare a viziunilor doctrinare, de analiză a legislaţiei în domeniu şi a corelării ei cu practica judiciară. Un segment important al acestei instituţii ţine de cercetarea formulelor de fixare cu ajutorul cărora se stabileşte dreptul aplicabil în fiecare caz concret, care rămîne o problemă actuală, de interes teoretic şi practic deosebit. Motivul ar fi că mobilitatea cetăţenilor ai Republicii Moldova cunoaşte o continuă creştere, fapt ce angajează frecvente situaţii în care ei devin părţi la un raport cu privire la repararea prejudiciului cauzat. Actualitatea temei este desemnată de însemnătatea răspunderii juridice civile extracontractuale. De asemenea, lipsa unei doctrine naţionale, cadrul legislativ aflat în continuă perfecţionare şi practica judiciară neuniformă, determină o cercetare profundă a problematicii în acest domeniu. Scopul şi obiectivele Scopul principal al lucrării constă în analiza în esenţă a răspunderii juridice civile extracontractuale, reieşind din prevederile legislaţiei civile naţionale
şi a opiniilor
doctrinare, începînd cu izvoarele juridice de reglementare, evoluţia legislaţiei, specificul conceptului „act juridic ilicit” în dreptul internaţional privat al Republicii Moldova. De asemenea, ne propunem ca scop să formulăm anumite concluzii de ordin teoretic şi practic, propuneri de lege ferenda, contribuind la îmbogăţirea literaturii juridice şi la perfecţionarea legislaţiei naţionale în domeniu. În vederea atingerii scopului preconizat au fost trasate următoarele obiective: -
a caracteriza izvoarele de reglementare şi aspectele mai importante ale evoluţiei legislaţiei naţionale privind răspunderea extracontractuală;
-
a studia natura juridică a răspunderii pentru prejudicierea, cu element de extraneitate;
-
a analiza condiţiile angajării răspunderii civile prin prisma legislaţiei civile naţionale şi celei internaţionale.
-
a examina particularităţile răspunderii extracontractuale;
-
a elucida specificul răspunderii contractuale;
-
a cerceta condiţiile reparării prejudiciului în cazul raportului cu element de extraneitate.
Metodologia Analiza aspectelor cuprinse în obiectivele cercetării şi studiul realizat au fost posibile datorită utilizării unor metode teoretice cu caracter interdisciplinar, în cadrul investigaţiei fiind aplicate metode cum ar fi: metoda sistemică, metoda instituţională, metoda empirică, metoda comparativă sau metoda istorică. În cadrul studiului am utilizat, de asemenea, analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia, iar cercetările efectuate s-au bazat pe aplicarea unui şir de principii esenţiale: ştiinţific, interdisciplinar, al obiectivităţii şi al determinismului. Suportul teoretico-ştiinţific al prezentei teze îl constituie lucrările doctrinarilor autohtoni, români, ruşi, specialişti din domeniul dreptului internaţional privat şi dreptului comerţului internaţional (Babără V., Băeşu V., Căpăţînă I., Bobei R., Bontea O., Căpăţină O., Chelaru I., Gheorghiu Gh., Filipescu I., Floander I., Fuerea A., Jacotă M., Popescu D., Popescu T., Pricopi A., Sitaru D.-A.). Importanţa teoretică şi practică a tezei Prezenta teză de licenţă este o investigaţie cu caracter teoretic în care a fost efectuată o examinare complexă a problemelor răspunderii juridice extracontractuale. Valoarea aplicativă se manifestă prin faptul că concluziile şi propunerile formulate în lucrare pot fi utile în procesul de perfecţionare a legislaţiei privind răspunderea juridică extracontractuală, pot fi utilizate în practica, precum şi în activitatea
ştiinţifică şi
didactică. Nu mai puţin important este faptul că ideile şi concepţiile prezentate în teză pot servi drept imbold pentru efectuarea unor investigaţii şi studii noi în domeniul dreptului internaţional privat. Un alt aspect important al tezei constă în aceea că la 10 iulie 2007, Parlamentul European a adoptat Regulamentul „Roma II”, referitor la conflictele de legi în materie extracontractuală, cu care este posibilă armonizarea legislaţiei Republicii Moldova în domeniul respectiv. Astfel, statele membre ale UE vor dispune în sfârşit de reguli comune în această materie. Având la bază articolele 61 si 65 din TCE, textul Regulamentului „Roma II” este rezultatul unor negocieri laborioase. Procesul de adoptare a fost unul lung, încă din 1972 statele europene elaborând un ante-proiect de Convenţie internaţională vizând conflictele de legi în materie contractuală şi extracontractuală; datorită dificultăţilor apărute în domeniul „extracontractual”, acest aspect a fost abandonat pe parcursul negocierilor, iar lucrările începute atunci s-au concretizat (doar) în Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Din 2001, discuţiile referitoare la aspectele extracontractuale au reînceput, şi datorită 2
numeroaselor dezacorduri între Parlamentul european şi Consiliu, a fost instituit un comitet de concilere, compus din reprezentanţi ai ambelor instituţii, care a aprobat la 15 mai 2007 un proiect comun. După acceptarea acestuia în Consiliu, textul a fost votat şi în Parlament, la 10 iulie 2007. Publicat în Jurnalul Oficial la 31 iulie 2007 (JO L 199, p. 40– 49), noul Regulament se va aplica, în toate statele membre cu excepţia Danemarcei, faptelor ilicite care vor surveni după expirarea unui termen de 18 luni de la adoptarea sa (11 ianuarie 2009) (art. 32). Structura tezei Teza cuprinde 3 capitole, 9 paragrafe, introducere, încheiere şi lista bibliografică. În capitolul 1 se analizează normele conflictuale cu privire la faptele juridice (noţiuni introductive despre faptul juridic şi actul juridic; legea locului delictului civil – noţiune şi fundament; reglementarea obligaţiilor extracontractuale în dreptul internaţional privat al Republicii Moldova şi României). În capitolul 2 se analizează determinarea legii aplicabile delictului civil (competenţa legii locale, legii forului, legii personale, legii proprie a delictului) şi determinarea legii aplicabile delictului în conformitate cu prevederile Regulamentului „Roma II”. În capitolul 3 se analizează aplicarea legii locului delictului civil.
3
1. NORMA CONFLICTUALĂ CU PRIVIRE LA FAPTELE JURIDICE 1.1. Noţiuni introductive despre faptul juridic şi actul juridic Se numesc fapte juridice evenimentele şi faptele voluntare ale persoanelor fizice şi juridice care produc efecte juridice, adică creează, modifică, transmit sau sting raporturi juridice concrete. Faptul juridic are două sensuri: restrîns şi larg. În sens restrîns, faptul juridic desemnează [9, p.101]: 1. evenimentele materiale, adică acelea care se produc independent de voinţa omului, care produc însă efecte juridice (cum sunt: naşterea şi decesul persoanei fizice, scurgerea timpului, faptele naturale care constituie forţa majoră etc.); 2. faptele voluntare ale persoanelor fizice şi juridice, săvîrşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care potrivit legii produc asemenea efecte. Aceste fapte voluntare pot fi licite, cum este gestiunea intereselor altei persoane (gestiunea de afaceri), şi ilicite, cum este faptul cauzator de prejudiciu, adică delictul civil. Prin act juridic se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil concret. În sensul larg, faptul juridic desemnează atît faptul juridic în sens restrîns, cît şi actul juridic. Aşadar, faptul juridic, în sens restrîns, se opune faptului juridic în sens larg şi actului juridic. Problemele conflictuale cu privire la faptele juridice se referă, în primul rînd, la delictele civile, adică la răspunderea civilă delictuală. Ne referim în cele ce urmează mai întîi la delictul civil, apoi la celelalte fapte voluntare săvîrşite fără întenţia de a produce efecte juridice, dar care totuşi produc asemenea efecte în baza legii – adică gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogaţirea fără justă cauză. În ceea ce priveşte delictul civil, ne interesează cazurile cînd acesta conţine unul sau mai multe elemente internaţionale. Importanţa acestei probleme este învederată de [6, p.101]: 1. Numeroase accidente de automobile; 2. Ciocniri de vase; 3. Pagube cauzate de traficul aerian şi de zborurile în spaţiu extra-atmosferic; 4. Prejudiciile provocate de gazele emanate de uzine sau de energia nucleară pe care o utilizează şi ale căror efecte dăunătoare trec peste frontieră; 5. Accidentele de muncă ale lucrătorilor aflaţi în străinătate; 4
6. Defăimarea săvîrşită prin radio, presă, televiziune sau internet; 7. Abuzul de mărci de fabrică şi de drepturile de autor; 8. Concurenţa neloială pe plan internaţional; 9. Fraudele şi escrocherii cele mai variate, etc. Cînd elementele componente ale unui fapt producător de prejudicii se află în aceeaşi ţară, se aplică acestora legile ţării respective. Cînd însă elementele componente ale unui delict nu apărţin toate unui singur stat, adică nu se află sub imperiul unuia şi aceliuaşi sistem de drept, se pune problema de a alege legea competentă de a reglementa raportul juridic în cauză [9, p.100]. Pentru reglementarea delictului civil cu element internaţional sistemele de drept şi autorii cunosc mai multe soluţii şi principii comune. Legea locului unde a fost săvîrşit faptul ilicit (lex loci delicti commissi) este una din soluţiile cele mai tradiţionale şi mai acceptate. Atît faptul ilicit, cît şi obligaţia la care el dă naştere, sunt supuse legii locului unde a fost săvîrşit delictul. În legătura cu aplicarea legii locului săvîrşirii faptului ilicit se deosebesc două situaţii [7, p.32]: 1.
Cele mai multe sisteme de drept prevăd că această lege se aplică în exclusivitate, cu excepţia cazurilor în care legea străină nu poate fi aplicată, de exemplu pentru motivul că este contrară ordinii publice în dreptul internaţional privat al acestui stat.
2.
Unele sisteme de drept aplică legea locului faptului cumulativ cu legea forului. Spre exemplu, potrivit dreptului englez, dreptul la repararea prejudiciului există dacă delictul civil săvîrşit în străinătate are acest caracter atît după legea străină cît şi după legea engleză.
Legea forului este o altă soluţie consacrată în literatura de specialitate. S-a pornit de la ideea că normele care reglementează răspunderea civilă delictuală au caracter imperativ şi de aceea judecătorul care soluţionează un litigiu cu privire la un delict civil nu ar putea să aplice legea străină. Astfel s-a ajuns la concluzia că materia răspunderii civile delictuale are caracter de ordine publică, şi de aceea este supusă legii forului. Dar ordinea publică în dreptul internaţional privat nu trebuie confundată cu normele materiale interne ori cu cele de aplicare imediată. Aşadar, ordinea publică în dreptul internaţional privat nu poate îndreptăţi aplicarea legii forului cu titlu de lege normal competentă, ea fiind numai un mijloc de înlăturare a legii străine normal competente. În sprijinul acestei soluţii se mai invocă argumentul că obligaţia de reparare a daunei rezultă din hotărîrea judecătorească privind repararea daunei, nu din delictul civil. Conform unei alte păreri, 5
izvorul obligaţiei de răspundere delictuală este faptul ilicit săvîrşit, iar nu hotărîrea judecătorească privind repararea daunei. De aceea, spre deosebire de răspunderea penală, care este stabilită întotdeauna prin hotărîre judecătorească, în cazul răspunderii civile delictuale nimic nu împiedică părţile ca, prin acordul lor comun şi fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, să convină asupra modalităţilor de reparare a prejudiciului cauzat prin faptul ilicit [9, p.100]. Legea proprie delictului (the proper law of the tort) este o altă soluţie propusă, considerîndu-se că regula lex loci delicti commissi nu duce la situaţiile satisfăcătoare în toate situaţiile, deoarece locul săvîrşirii faptului ilicit poate fi întîmplător. Această soluţie presupune că răspunderea civilă delictuală urmează să fie supusă legii care rezultă din totalitatea punctelor de legătură între faptul ilicit săvîrşit şi un sistem de drept, precum şi a particularităţilor pe care le prezintă acest fapt ilicit. Cu alte cuvinte, se va ţine seama nu numai de locul săvîrşirii delictului civil, dar şi de cetaţenia ori domiciliul părţilor, locul înmatriculării vehicolului şi alte puncte de legătură, aplicîndu-se legea cu cea mai strînsă legătură cu delictul civil (legea ansamblului punctelor de legătură), astfel încît legea aplicabilă poate să difere de la un delict civil la altul. Pentru a ilustra această soluţie aducem ca exemplu cazul unui grup turistic într-un stat străin, cînd faptul cauzator de prejudicii s-a produs între membrii grupului, care au aceeaşi cetaţenie şi acelaşi domiciliu, acestea din urmă fiind diferite de locul producerii faptului cauzator de prejudiciu. Astfel a apărut părerea potrivit căreia pe lîngă aplicarea lex loci delicti commissi, care este regula fundamentală în această materie, pentru un anumit număr de delicte în situaţii speciale localizarea trebuie făcută după norme proprii, ceea ce se apropie de teoria „the proper law of the contract” [8, p.99]. 1.2. Legea locului delictului civil (lex loci delicti commissi) – noţiune şi fundament Conform regulii lex loci delicti, răspunderea civilă delictuală este supusă legii locului unde s-a produs faptul cauzator de prejudiciu. Majoritatea sistemelor de drept prevăd că răspunderea civilă delictuală este supusă legii locului producerii delictului. Lex loci delicti commissi este una din normele conflictuale tradiţionale şi se justifică atît din punct de vedere teoretic, cît şi din punct de vedere practic. Astfel, din punct de vedere teoretic, legile privind răspunderea civilă delictuală, atît prin funcţia lor preventiv-educativă cît şi prin cea represivă şi reparatorie, au ca scop social asigurarea ordinii pe teritoriul statului şi apărarea tuturor persoanelor împotriva 6
pagubelor ce le pot fi pricinuite de oricine prin fapte juridice ilicite, creînd astfel condiţii care să permită convieţuirea membrilor societăţii. Acest scop al legilor care reglementează răspunderea civilă delictuală nu poate fi asigurat decît dacă, din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, li se recunoaşte caracterul de legi teritoriale, aplicabile tuturor faptelor ilicite prejudiciabile săvîrşite pe teritoriul statului fără a se ţine seama de cetaţenia ori domiciliul autorului sau victimei unor asemenea fapte. De asemenea, legile privind răspunderea civilă delictuală au ca scop să asigure un anumit echilibru între drepturile persoanelor, ceea ce nu se poate realiza decît dacă ele se aplică tuturor faptelor ilicite survenite pe teritoriul statului. Buneînţeles, concepţia care stă la baza reglementărilor pentru realizarea acestui echilibru poate să difere de la un stat la altul. Din acest motiv statul nu poate accepta ca faptele ilicite săvîrşite pe teritoriul său să fie supuse unei legi străine. În concluzie, aplicarea regulii lex loci delicti commissi, fără a ţine seama de cetaţenia ori domiciliul autorului sau victimei delictului civil, asigură realizarea interesului statului şi contribuie la securitatea juridică [8, p.98]. Din punct de vedere practic, localizarea raportului juridic de răspundere civilă delictuală se poate face în modul corespunzător prin temeiul său juridic, adică prin faptul ilicit cauzator de prejudiciu. Localizarea acestui raport juridic nu se poate face prin obiectul său, deoarece acesta poate fi, spre exemplu, un bun incorporal, care nu poate fi localizat în spaţiul juridic al unui anumit stat. De asemenea, localizarea raportului juridic de reparare a daunelor nu se poate face prin subiectele sale, aplicîndu-se legea autorului ori cea a victimei, deoarece acest raport juridic are caracter patrimonial, chiar dacă este vorba de un prejudiciu cauzat prin încălcarea drepturilor personalităţii. În concluzie, localizarea raportului juridic de răspundere civilă delictuală este obiectuvă şi se justifică din punct de vedere practic prin simplitatea soluţiei, bazată pe localizarea obiectivă a locului unde s-a produs faptul ilicit [5, p.22]. În sprijinul normei conflictuale lex loci delicti commissi poate fi invocat şi dreptul comparat, deoarece majoritatea sistemelor de drept cunosc această normă conflictuală, cu unele particularităţi. Răspunderea civilă delictuală, pentru diferite situaţii, este reglementată şi în convenţii internaţionale, cum ar fi în cazul accidentelor de circulaţie rutieră, în materia transportului internaţional aerian ori maritim, etc. În aceeaşi ordine de idei, invocarea ordinii publice în dreptul internaţional privat presupune că aplicarea legii locului delictului civil nu contravine ordinii publice în
7
dreptul internaţional privat al forului, ceea ce înseamnă că între cele două legi – lex loci delicti commissi şi lex fori – trebuie să existe un echilibru juridic. 1.3. Reglementarea obligaţiilor extracontractuale în dreptul internaţional privat al Republicii Moldova În conformitate cu articolul 1615, actul ilicit este calificat drept act cauzator de prejudicii conform legii statului unde s-a produs. Legea care guvernează obligaţiile din cauzarea de prejudicii stabileşte [1]: a) capacitatea delictuală; b) formele, condiţiile şi întinderea răspunderii delictuale; c) condiţiile de limitare sau de exonerare de răspundere delictuală; d) natura daunelor pentru care pot fi pretinse despăgubiri; e) transmisibilitatea dreptului la despăgubire; f) persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri. În cazul în care toate sau o parte din consecinţele cauzatoare de prejudicii ale actului ilicit se produc pe teritoriul unui alt stat decît cel în care a avut loc actul ilicit, reparaţiei corelative se aplică legea acestui stat [6, p.100]. Articulul 1616 stabileşte că pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudicii cauzate personalităţii prin mijloacele de informare în masă sînt guvernate, la alegerea persoanei prejudiciate, de [1]: a) legea naţională a persoanei prejudiciate; b) legea statului pe al cărui teritoriu îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana prejudiciată; c) legea statului pe al cărui teritoriu s-au produs consecinţele cauzatoare de prejudicii; d) legea statului pe al cărui teritoriu autorul prejudiciului îşi are domiciliul sau reşedinţa. Pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de produse viciate (art.1617) sînt guvernate, la alegerea consumatorului prejudiciat, de: a) legea statului pe al cărui teritoriu îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana prejudiciată; b) legea statului de pe al cărui teritoriu a fost dobîndit produsul, cu condiţia ca producătorul sau furnizorul să facă dovada faptului că produsul a fost pus pe piaţa acelui stat fără acordul său.
8
Pretenţiile indicate în alin.(1) art. 1617 pot fi înaintate numai dacă produsele fac parte din consumul personal sau familial. Pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-un act de concurenţă neloială sînt guvernate, conform art.1618, de: a) legea statului pe al cărui teritoriu s-a produs rezultatul cauzator de prejudiciu; b) legea statului pe al cărui teritoriu este înregistrată persoana prejudiciată; c) legea care guvernează fondul contractului încheiat de părţi dacă actul de concurenţă neloială a fost săvîrşit şi a adus prejudicii raporturilor dintre ele [8, p.98]. Articolul 1619 prevede că cesiunea de creanţă este guvernată de legea creanţei cedate dacă părţile nu au convenit altfel. Alegerea unei alte legi, prin acordul cedentului şi cesionarului, nu este opozabilă debitorului decît cu consimţămîntul lui. Obligaţiile dintre cedent şi cesionar sînt guvernate de legea aplicabilă raportului juridic în a cărui bază a fost produsă cesiunea. Subrogarea convenţională este guvernată de legea raportului obligaţional al cărui creditor este substituit dacă acordul părţilor nu prevede altfel. Delegaţia şi novaţia sînt guvernate de legea aplicabilă raportului obligaţional care formează obiectul. Compensarea este guvernată de legea aplicabilă creanţei prin care se cere stingerea prin compensare [1]. 1.4. Reglementarea obligaţiilor extracontractuale în dreptul internaţional privat al României Îmbogăţirea fără cauză a unei persoane fizice sau juridice este supusă legii statului unde s-a produs (art.104). În cazul în care îmbogăţirea fără cauză decurge dintr-o prestaţie întemeiată pe un raport juridic anulat sau ale cărui efecte încetaseră în orice alt mod, legea acestuia este aplicabilă şi îmbogăţirii (art.105). Gestiunea de afaceri este supusă legii locului unde persoana care îndeplineşte actele curente de gestiune exercită această activitate (art.106) [3]. Legea statului unde are loc un fapt juridic stabileşte dacă acesta constituie un act ilicit şi îl cîrmuieşte îndeosebi în ce priveşte: a) capacitatea delictuală; b) condiţiile şi întinderea răspunderii; c) cauzele de limitare sau de exonerare de răspundere şi de împărţire a răspunderii între autor şi victimă; d) răspunderea comitentului pentru fapta prepusului; e) natura daunelor care pot să dea loc la reparaţie; f) modalităţile şi întinderea reparaţiei; g) transmisibilitatea dreptului la reparaţie; h) persoanele îndreptăţite să obţină reparaţia pentru prejudiciul suferit (art.107) [4, p.34].
9
În cazul în care toate sau o parte din consecinţele păgubitoare ale actului ilicit se produc într-un alt stat decît în cel unde a avut loc, se aplică reparaţiei corelative legea acestui stat, în conformitate cu dispoziţiile de la lit. b) - h) din art. 107 (art.108). Persoana prejudiciată poate introduce acţiunea de despăgubiri direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă dacă legea contractului de asigurare o admite (art.109). Regulile de securitate şi de comportament din statul unde a avut loc actul ilicit trebuie să fie respectate în toate cazurile (art.110). Dispoziţiile art. 107 - 110 se aplică în mod corespunzător oricărei forme de răspundere izvorîtă din acte ilicite, dacă nu se dispune expres altfel în secţiunile următoare (art.111) [3]. Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe o atingere adusă personalităţii de către massmedia, îndeosebi prin presă, radio, televiziune sau orice alt mijloc public de informare, sînt cîrmuite, la alegerea persoanei lezate, de: a) legea statului domiciliului sau reşedinţei sale; b) legea statului în care s-a produs rezultatul păgubitor; c) legea statului în care autorul daunei îşi are domiciliul sau reşedinţa ori sediul social. În cazurile prevăzute la lit. a) şi b) se cere şi condiţia ca autorul daunei să fi trebuit în mod rezonabil să se aştepte ca efectele atingerii aduse personalităţii să se producă în unul din acele două state (art.112). Dreptul de replică împotriva daunelor aduse personalităţii este supus legii statului în care a apărut publicaţia sau de unde s-a difuzat emisiunea (art.113). Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe un defect al produsului, pe o descriere defectuoasă de natură să creeze confuzii sau pe lipsa instrucţiunilor de folosire sînt supuse, la alegerea consumatorului prejudiciat: a) legii domiciliului sau reşedinţei sale obişnuite; b) legii statului de unde a fost dobîndit produsul, afară numai dacă fabricantul, producătorul sau furnizorul face dovada că produsul a fost pus în circulaţie pe piaţa acelui stat fără consimţămîntul său (art.114). Pretenţiile de reparaţii prevăzute la art. 114 pot fi formulate dacă produsul face parte dintre cele destinate unei folosinţe personale sau familiale a consumatorului şi este lipsit de legătură cu activitatea sa profesională sau comercială (art.115). Instanţele din România pot să acorde despăgubiri conform art. 114, întemeiate pe o lege străină, numai în limitele stabilite de legea română pentru prejudicii corespunzătoare (art.116) [4, p.56]. Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe un act de concurenţă neloială sau pe un alt act care provoacă restrîngeri nelegitime liberei concurenţe sînt supuse legii statului pe a cărui piaţă s-a produs rezultatul dăunător (art.117) [3]. Poate fi aplicată, de asemenea, la cererea persoanei prejudiciate, în locul legii arătate la art. 117: a) legea statului de sediu al acestei persoane, dacă actul de concurenţă neloială a produs daune care o privesc în exclusivitate; b) legea contractului dintre părţi, dacă actul de concurenţă neloială a fost săvîrşit şi a adus 10
prejudicii raporturilor dintre ele (art.118). Instanţele din România pot acorda despăgubiri, conform art. 117 şi 118, întemeiate pe o lege străină, numai în limitele stabilite de legea română pentru prejudicii corespunzătoare (art.119). Cesiunea de creanţă este supusă, dacă părţile nu au convenit altfel, legii creanţei cedate. Alegerea altei legi, prin acordul cedentului şi cesionarului, nu este opozabilă debitorului cedat decît cu consimţămîntul său. Obligaţiile dintre cedent şi cesionar sînt supuse legii care se aplică raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea (art.120). Subrogarea convenţională este supusă, dacă părţile nu au convenit altfel, legii obligaţiei al cărei creditor este înlocuit. Subrogarea legală este supusă legii în temeiul căreia o persoană poate sau trebuie să dezintereseze pe creditor. Această lege stabileşte: a) dacă plătitorul se subrogă în locul creditorului originar, în raporturile sale cu debitorul; b) drepturile ce pot fi exercitate împotriva debitorului (art.121). Delegaţia şi novaţia sînt supuse legii aplicabile obligaţiei care le formează obiectul (art.122). Compensaţia este supusă legii aplicabile creanţei căreia i se opune stingerea, parţială sau totală, prin compensaţie (art.123) [5, p. 67]. Creditorul care îşi valorifică drepturile împotriva mai multor debitori trebuie să se conformeze legii aplicabile în raporturile sale cu fiecare dintre ei (art.124). Dreptul unui debitor de a exercita regresul împotriva unui codebitor există numai dacă legile aplicabile ambelor datorii îl admit. Condiţiile de exercitare a regresului sînt determinate de legea aplicabilă datoriei pe care codebitorul o are faţă de creditorul urmăritor. Raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat şi debitorul plătitor sînt supuse legii aplicabile datoriei acestuia din urmă. Dreptul unei instituţii publice de a exercita regresul este stabilit de legea sa organică. Admisibilitatea şi exerciţiul regresului sînt cîrmuite de dispoziţiile alin. 2 şi 3 din prezentul articol (art.125). Moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o. Efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sînt determinate de legea aplicabilă datoriei. Legea statului în care trebuie efectuată plata determină în ce anume monedă urmează ca ea să fie făcută, afară numai dacă, în raporturile de drept internaţional privat născute din contract, părţile au convenit o altă monedă de plată (art.126) [3].
11
2. DETERMINAREA LEGII APLICABILE DELICTULUI CIVIL 2.1. Competenţa legii locale Dintre toate legile în prezenţă cu privire la un delict civil avînd un element de extraneitate, cea care pare să se impună, la prima vedere, este legea locului (adică a ţării), unde s-a săvîrşit acesta – lex loci delicti commissi. Deşi consacrată rar în legislaţie, aplicarea legii se impune, în primul rînd, datorită faptului că prin materialitatea sa, faptul juridic este în genere, susceptibil de o localizare obiectivă, la locul unde el s-a înfăptuit. Într-adevăr, faptul juridic se caracterizează prin aceea că efectele juridice la care dă naştere nu sunt voite de către părţi, ci impuse de către lege, în mod imperativ, independent de vounţa părţilor şi chiar împotriva voinţei acestora. Dar această lege nu poate fi decît aceea a locului unde s-a produs faptul respectiv deoarece numai acea lege îi determină efectele juridice, fără de care evenimentul respectiv nu ar mai fi un fapt juridic, ci un fapt pur şi simplu [5, p.22]. De aceea legile privitoare la delictele civile sînt considerate ca avînd, în genere, un caracter teritorial, aplicîndu-se tuturor faptelor întîmplate pe teritoriul ţării respective sau săvîrşite de către persoane în timp ce se aflau pe acest teritoriu. Raportul juridic generat de un delict civil se localizează obiectiv prin izvorul său, faptul generator al răspunderii civile. De altfel, o localizare, prin obiectul său, nici nu ar fi posibilă, căci obiectul raportului juridic respectiv este o creanţă care, deci, nu poate fi localizată ca bunurile corporale, de exemplu [6, p.100]. Tot astfel, o localizare prin subiectul raportului juridic nu poate fi luată în consideraţie cel puţin ca legătura principală deoarece, pe de o parte, repararea prejudiciului priveşte în mod direct patrimoniul unei persoane şi nu statutul personal al acesteia (şi numai în mod indirect se referă la persoana prin intermediul bunurilor sale), iar pe de altă parte, se află în prezenţa a cel puţin două părţi – victima şi autorul faptului prejudiciabil – şi este greu de hotărît ale cărei interese trebuie ocrotite cu precădere de către lege şi deci legea cărei ţări trebuie aplicată – a victimei sau a autorului – cînd aceste persoane au legi personale diferite. Legătura cea mai semnificativă a delictului civil cu un sistem de drept o constituie deci locul săvîrşirii faptului generator de efecte juridice: locus delicti. De aceea, apare firesc să se aplice acestuia legea lex loci delicti commissi. În sfîrşit, alături de aceste argumente sînt aduse şi unele argumente secundare, de o mai slabă valoare, cum ar fi cele de ordin istoric, cele de ordin practic, în temeiul 12
cărora soluţia s-ar impune prin comoditatea ei, precum şi diferitele teorii generale asupra dreptului internaţional privat. 2.2. Competenţa legii forului Luîndu-se ca punct de legătură procedura, se ajunge la concluzia că lex fori este aceea care trebuie să se aplice delictelor civile. Competenţa acestei legi s-ar impune în cadrul unei concepţii potrivit căreia normele cîrmuind delictele civile ar avea un caracter atît de imperativ, încît instanţa nu ar putea aplica niciodată o lege străină. Dar aceasta înseamnă a considera că normele privind răspunderea civilă sînt de ordine publică sau că orice normă străină referitoare la această materie ar fi contrară ordinei publice locale şi ca atare inaplicabilă de către instanţă [6, p.101]. În practica engleză lex fori se aplică în genere, dar cu unele concesii în favoarea altor legi şi în special a legii locului delictului. Astfel, pe de o parte, acţiunea în justiţie nu este primită pentru un fapt săvîrşit în străinătate, decît dacă acelaşi fapt fiind săvîrşit în Anglia ar fi dat drept la reparaţia prejudiciului săvîrşit, iar pe de altă parte nu se acordă reparaţie dacă faptul este „justificabil” potrivit legii locului delictului. Cu alte cuvinte reclemantul dintr-o acţiune în răspundere civilă trebuie să probeze că dacă faptul respectiv s-ar fi produs în Anglia, el ar fi constituit un delict civil şi potrivit dreptului intern englez. Legea străină (lex loci delicti commissi) este coordonată cu lex fori în sensul că nu se acordă reparaţie decît dacă această reparaţie este recunoscută după ambele legi – deci cumul al celor două legi în prezenţă – în sensul că lex loci delicti commissi determină caracterul justificabil sau nu al faptului săvîrşit de pîrît, în timp ce lex fori dă soluţia litigiului, determinînd limita maximă sau cea minimă a despăgubirii [7, p.32]. Aplicarea legii forului se face din considerente de ordine publică, potrivit cărora orice reparaţie, mai mică ori mai mare decît cea prevăzută de legea forului ar fi contrară ordinei publice. Tot pentru asemenea considerente lex loci delicti commissi este înlăturată, cînd nu acordă despăgubiri pentru prejudiciu moral. În dreptul englez soluţia pare a se justifica pe ideea că legea engleză reglementează repararea prejudiciului atît de perfect, încît nu-i posibil să se mai aplice altă lege. Cu alte cuvinte, dreptul englez ţine să-şi ocrotească cetăţenii, chiar cu sacrificarea principiilor fundamentale ale dreptului.
13
Astfel, chiar dacă pentru un fapt incriminat ca atare, lex loci delicti commissi nu acordă nici o despăgubire, o instanţă engleză poate totuşi să acorde despăgubiri, ceea ce face ca soluţia procesului să depindă de faptul că procesul este supus unei instanţe engleze, poate chiar prin voinţa celui interesat („forum shopping”). Dar a aplica, în mod exclusiv, lex fori sub cuvînt că ordinea publică se opune la aplicarea unei legi străine, înseamnă a avea o concepţie cu totul extremistă despre „ordinea publică” în dreptul internaţional privat, incompatibilă cu normală desfăşurare a relaţiilor internaţionale [7, p.33]. Se mai pretinde că aplicarea legii forului s-ar impune din considerente procedurale: faptul că instanţa engleză este sesizată duce la concluzia că legea forului este aplicabilă şi fondului. Dar această concluzie este cu totul contrară logicii, deoarece dreptul la despăgubire care îşi are izvorul în faptul prejudiciabil şi nu în procedură se naşte mai înainte ca procedura să fie declanşată şi deci nu poate depunde de procedura al cărei rol este doar a contribui la realizarea dreptului material preexistent. De altfel, în cazul unui conflict de legi în timp se aplică întotdeauna legea din momentul delictului, nu cea din momentul judecării procesului ivit. O altă explicaţie a competenţei exclusive a legii forului cu privire la delictele civile ar consta în apropierea ce se face uneori între delictele penale şi cele civile, luînduse dreptul penal ca bază pentru reglementarea delictelor civile. Dar a proceda astfel înseamnă a ignora ceea ce caracterizează dreptul penal şi anume că numai comportarea făptaşului este decisivă şi de aceea dreptul penal are drept scop reprimarea delictului, pedepsind chiar simplă tentativă, în timp ce pentru delictul civil este suficient să existe o pagubă, căci el are drept scop acoperirea acesteia. Prin natura şi scopul legii penale, judecătorul nu poate aplica decît legea forului, deoarece în materie penală judecătorul nu are a se preocupa decît dacă faptul supus judecăţii cade sub incidenţa legii ţării sale pentru ca, în caz contrar, să se desesizeze de proces, ceea ce nu se întîmplă în materie civilă unde judecătorul trebuie să statueze şi în privinţa unor fapte ce nu cad sub incidenţa legii forului şi care ar putea să nu aibă nici o contingenţă cu această lege [8, p.98]. Dreptul american (SUA) a urmat mult timp practica engleză, impusă de regula similitudinii dreptului străin cu dreptul englez, căruia i-a adus apoi unele corecţiuni, aplicînd lex loci delicti commissi, dar numai cînd aceasta conţinea dispoziţii similare celor prevăzute de legea forului (deci tot teoria similitudinii). Mai apoi a aplicat lex loci delicti commissi fie numai în privinţa delictelor săvîrşite cu intenţia, culpabile, fie în 14
regula generală, dar cu precizarea că legea locală este considerată legea locului ultimului fapt decisiv, cît priveşte provocarea pagubei. Lex fori este consacrată în materie de răspundere civilă din Convenţia maritimă de la Bruxelles asupra abordajelor din 1910 (art.12) în situaţia în care toţi cei interesaţi au cetaţenia ţării forului sesizat cu judecarea litigiului. Ea s-ar mai impune în toate acele cazuri în care altă lege nu ar putea invoca vreun titlu spre a se impune, cum ar fi o ciocnire in marea largă a două vase de naţionalităţi diferite. 2.3. Competenţa legii personale şi legii proprie a delictului Aplicarea legii personale la delictele civile s-ar justifica prin faptul că numai legea naţională poate să impună cetăţenilor indatoriri şi drept urmare lex patria debitoris ar fi aplicabilă acestora, fie în exclusivitate, deci cu caracter principal, fie numai în tăcerea legii locale (lex loci delicti commissi), sau cînd aceste două legi în prezenţă nu sunt conforme, cînd deci statutul personal s-ar aplica cu caracter subsidiar [8, p.99]. Dar, pe de o parte, o atare soluţie ar putea fi defavorabilă victimei ale cărei interese ar fi mai bine ocrotite de către legea sa personală (lex patriae creditoris), iar, pe de altă parte, s-ar putea ca victima să primească o despăgubire mai mare decît aceea prevăzută de legea locală ori de legea sa personală. De accea, lex personalis este exclusă actualmente, în privinţa delictelor civile. Iar atunci cînd statutul personal este comun ambelor părţi, se aplică legea comună părţilor, dar numai atunci cînd această lege este în acelaşi timp şi legea forului. Tot astfel, cînd este vorba de un transport benevol, s-a aplicat legea comună părţilor, dar în acest din urma caz acordul părţilor de a face o călătorie în comun constituia temeiul aplicării legilor comune; legea comună se aplică nu atît în calitate de statut personal comun sau datorită unui criteriu accidental, ci ca o expresie a unei legături sociale între părţi, dublată de o legătură contractuală [9, p.100]. Considerînd complexitatea faptelor generatoare de prejudicii care de cele mai multe ori nu se prezintă izolat, ci în conexiune cu alte relaţii juridice (din domeniul statutului real, al statutului personal, din domeniul contractelor, al succesiunii etc.), care atrag aplicarea normelor conflictuale ce le sunt proprii (lex rei sitae, lex personalis, lex loci contractus etc.) s-a pus problema dacă nu ar mai fi indicat ca, pentru fiecare delict civil în parte să se aplice sistemul juridic cu care delictul are cele mai strînse legături. Cu alte cuvinte, întocmai ca în materia contractelor (unde se preconizează regula „the proper 15
law of the contract”) urmează să se caute în fiecare situaţie care este legătura cea mai semnificativă a delictului civil cu un sistem juridic, care ar urma deci să fie aplicat. Un atare sistem s-ar impune prin supleţea lui, care ar permite instanţei ca, luînd în consideraţie elementele caracteristice ale delictului, să determine, pentru fiecare caz în parte, legea aplicabilă. Soluţia prezentă are avantaje mai cu seamă în situaţiile în care faptul generator de prejudicii, pe de o parte, şi paguba, pe de altă parte, ar fi în ţări diferite şi cînd alte reguli nu ar putea duce la soluţii rezonabile. În virtutea acestei reguli s-ar permite instanţei să desprindă problemele pe care le ridică responsabilitatea civilă şi care sînt atît de variate încît nici o lege unică nu s-ar putea aplica tuturor acestora: răspundere pentru fapta culpabilă, concurs de culpe, răspundere pntru culpa prezumată, răspundere bazată pe risc, determinarea participării fiecăreia din părţi la provocarea delictului, supravieţuirea acţiunii după moartea victimei, conexiunea cu o răspundere contractuală etc. Regula privind determinarea unei legi proprii a delictului ar mai avea avantajul că s-ar putea de asemenea şi la celelalte fapte juridice precum îmbogaţirea fără just temei (şi în genere cele cuprinse sub formula de quasi-contracte). Pentru aceste considerente se preconizează înlocuirea regulii abstracte şi rigide lex loci delicti commissi, cu o regulă suplă şi largă, susceptibilă de a se adapta diferitelor situaţii, ceea ce implică o mare putere de apreciere acordată instanţei. 2.4. Situaţii speciale Teoria mediului social. În virtutea acestei teorii se pleacă de la considerentul că orice delict civil are o legătură cu un anumit mediu social şi că fapta autorului este rezultatul influenţei pe care acest mediu social a putut s-o aibă asupra lui. Se propune deci să se ţină seamă de mediul social şi să localizeze delictul în spaţiul juridic al acestui mediu. Această duce la consecinţa că pe lîngă localizare obiectivă trebuie să fie luată în consideraţie şi o localizare întemeiată pe criterii subiective (domiciliu, reşedinţa), alături de cele obiective (rei situs) [16, p.100]. Desigur că, atunci cînd locus delicti commissi coincide cu mediul social, nu există nici o dificultate. În situaţia însă în care aceste două elemente se află în ţări diferite, legătura cu mediul social oferă criterii de legătură suplimentară pentru judecător, spre a găsi legătura cea mai semnificativă cu interesele în prezenţă şi care pot fi după împrejurări lex domicilii ori lex rei sitae. 16
Se ajunge astfel la o corecţiune a legii locale, făcînd-o mai suplă, spre a se adapta celor mai diferite situaţii, ceea ce corespunde şi cu luarea în consideraţie a legăturii celei mai semnificative a delictului cu un anumit sistem de drept. Aceasta nu pare a contrazice regula legii locale, ci îi precizează doar conţinutul pe baza unor criterii suplimentare, îndeobşte de ordin subiectiv privind autorul şi victima din raportul juridic generat de un delict civil. Teoria cumulului. Pentru situaţia cînd delictul şi paguba se plasează în ţări diferite s-a propus o aplicare distributivă a celor două legi în prezenţă: lex loci delicti commissi ar determina condiţiile responsabilităţii şi lex loci laesionis s-ar lua în consideraţie pentru a stabili existenţa şi întinderea reparaţiei datorată victimei. Această soluţie (a cumulului efectiv) s-a prezentat în practică şi sub altă formă şi anume a unei opţiuni acordată victimei, care are facultatea de a opta pentru una dintre legile în prezenţă, dar în acest caz, legea respectivă se aplică tuturor problemelor ivite în cadrul acţiunii respective de răspundere civilă. Se ajunge astfel, pe baza unui criteriu subiectiv (şi deci o localizare subiectivă), la aplicarea unei singure legi, cea mai favorabilă pentru victima (cumul efectiv) [15, p.87]. 2.5.
Determinarea
legii
aplicabile
delictului
în
dreptul
european
(Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obliga țiilor necontractuale – Roma II) Comunitatea şi-a stabilit obiectivul de a menţine şi de a dezvolta un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Pentru stabilirea progresivă a unui astfel de spaţiu, Comunitatea trebuie să adopte măsuri cu impact transfrontalier privind cooperarea judiciară în materie civilă, în măsura necesară asigurării unei bune funcţionări a pieţei interne. Conform articolului 65 litera (b) din tratat, aceste măsuri trebuie să le includă şi pe cele care promovează compatibilitatea normelor privind conflictul de legi şi de competenţe, aplicabile în statele membre [2]. Consiliul European întrunit la Tampere la 15 şi 16 octombrie 1999 a susţinut principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a altor hotărâri ale autorităţilor judiciare, ca fundament al cooperării judiciare în materie civilă, şi a invitat Consiliul şi Comisia să adopte un program de măsuri în vederea punerii în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce. La 30 noiembrie 2000, Consiliul a adoptat un program de măsuri comun al Comisiei şi al Consiliului, destinat punerii în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor în materie civilă şi comercială. 17
Programul descrie măsurile privind armonizarea normelor care reglementează conflictul de legi ca facilitând recunoaşterea reciprocă a hotărârilor. Programul de la Haga, adoptat de Consiliul European la 5 noiembrie 2004, a solicitat să se continue în mod activ lucrările privind normele care reglementează conflictul de legi privind obligaţiile necontractuale ("Roma II") [2]. Pentru buna funcţionare a pieţei interne este necesar ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeaşi lege naţională, indiferent de ţara căreia îi aparţine instanţa în faţa căreia a fost depusă acţiunea, în scopul îmbunătăţirii previzibilităţii rezultatului litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil şi a liberei circulaţii a hotărârilor. Domeniul de aplicare material şi dispoziţiile prezentului regulament ar trebui să fie conforme cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială ("Bruxelles I") şi instrumentele privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale [14, p.34]. Regulamentul se aplică indiferent de natura instanţei sesizate. Reclamaţiile rezultând din acta iure imperii ar trebui să includă reclamaţiile împotriva funcţionarilor care acţionează în numele statului şi răspunderea pentru actele emise de autorităţile publice, inclusiv răspunderea persoanelor numite în funcţii de demnitate publică. În consecinţă, aceste cazuri ar trebui excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament. Relaţiile de rudenie includ filiaţia, căsătoria, afinii şi rudele colaterale. Relaţiile ale căror efecte sunt comparabile cu cele ale căsătoriei şi ale altor relaţii de rudenie, menţionate la articolul 1 alineatul (2), trebuie interpretate în conformitate cu legislaţia statului membru în care este sesizată instanţa [2]. Conceptul de obligaţie necontractuală diferă de la un stat membru la altul. În consecinţă, în sensul prezentului regulament, obligaţia necontractuală trebuie înţeleasă ca un concept autonom. Normele privind conflictul de legi conţinute în prezentul regulament ar trebui să reglementeze, de asemenea, obligaţiile necontractuale rezultate din răspunderea obiectivă. Legea aplicabilă ar trebui să reglementeze de asemenea situaţia persoanelor care răspund delictual. Aplicarea unor norme uniforme, indiferent de legea desemnată, poate evita riscul de a se produce denaturări ale concurenţei între justiţiabili la nivel comunitar. Cerinţa de a asigura securitatea juridică şi necesitatea de a face dreptate în cazuri individuale reprezintă elemente esenţiale ale unui spaţiu de justiţie. Prezentul regulament prevede punctele de legătură considerate a fi cele mai potrivite pentru a atinge aceste obiective. Prin urmare, prezentul regulament prevede o normă 18
generală dar şi norme speciale, iar în anumite cazuri, o "clauză derogatorie" care permite o excepţie de la aceste norme atunci când este clar din toate circumstanţele cazului că fapta ilicită are în mod evident o legătură mai puternică cu o altă ţară. Acest set de norme creează astfel un cadru flexibil al normelor privind conflictul de legi. De asemenea, acesta permite instanţei sesizate să trateze fiecare cauză în parte în mod corespunzător. Principiul lex loci delicti commissi reprezintă soluţia de bază privind obligaţiile necontractuale în cvasi-totalitatea statelor membre, dar există diferenţe în ceea ce priveşte punerea în practică a principiului, în cazul în care punctele de legătură în cauză provin din mai multe ţări. Această situaţie produce insecuritate în ceea ce priveşte legea aplicabilă. Normele uniforme ar trebui să sporească previzibilitatea hotărârilor judecătoreşti şi ar asigura un echilibru rezonabil între interesele persoanei a cărei răspundere este invocată şi cele ale persoanei care a suferit un prejudiciu. O legătură cu ţara în care s-a produs prejudiciul direct (lex loci damni) creează un echilibru acceptabil între interesele persoanei a cărei răspundere este invocată şi cele ale persoanei care a suferit prejudiciul şi reflectă în acelaşi timp abordarea modernă asupra răspunderii civile şi dezvoltarea sistemelor de răspundere obiectivă [2]. Legea aplicabilă se stabileşte în funcţie de locul în care se produce prejudiciul, indiferent de ţara sau ţările în care ar putea apărea efectele lor indirecte. În consecinţă, în cazul unor vătămări corporale sau daune asupra bunurilor, ţara în care se produce prejudiciul trebuie să fie ţara în care s-au produs vătămarea şi respectiv daunele asupra bunurilor. Norma generală în sensul prezentului regulament ar trebui să fie lex loci damni, prevăzută la articolul 4 alineatul (1). Articolul 4 alineatul (2) ar trebui văzut ca o excepţie de la acest principiu general, care creează o legătură particulară în cazul în care părţile îşi au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară. Articolul 4 alineatul (3) trebuie înţeles ca o "clauză derogatorie" de la dispoziţiile articolului 4 alineatele (1) şi (2), atunci când reiese clar, din toate circumstanţele cauzei, că fapta ilicită are în mod evident legături mai strânse cu o altă ţară. Ar trebui elaborate norme specifice pentru anumite fapte ilicite în cazul în care nu se poate obţine un echilibru acceptabil între interesele aflate în joc prin aplicarea normei generale [13, p.123]. Norma de conflict de legi în materie de răspundere pentru produse defectuoase ar trebui să îndeplinească obiectivele de împărţire echitabilă a riscurilor inerente unei societăţi moderne de înaltă tehnologie, de protejare a sănătăţii consumatorilor, de stimulare a inovaţiilor, de asigurare a unei concurenţe loiale şi de facilitare a comerţului. 19
Crearea unui sistem de factori interconectaţi "în cascadă" reprezintă, alături de clauza previzibilităţii, o soluţie echilibrată cu privire la aceste obiective. Primul element de luat în considerare este legislaţia ţării în care persoana care a suferit prejudiciul şi-a avut reşedinţa obişnuită în momentul producerii prejudiciului, în condiţiile în care produsul a fost comercializat în ţara respectivă. Celelalte elemente ale cascadei apar dacă produsul nu a fost comercializat în ţara respectivă, fără a se aduce atingere articolului 4 alineatul (2) şi independent de posibilitatea unei legături evident mai strânse cu o altă ţară [2]. Norma specială prevăzută la articolul 6 nu reprezintă o excepţie de la norma generală prevăzută la articolul 4 alineatul (1), ci mai degrabă o clarificare a acesteia. În materie de concurenţă neloială, norma de conflict de legi trebuie să protejeze concurenţii, consumatorii şi publicul larg şi să garanteze o funcţionare corectă a economiei de piaţă. Legătura cu legislaţia ţării în care sunt sau pot fi afectate relaţiile concurenţiale sau interesele colective ale consumatorilor permite, în general, îndeplinirea acestor obiective. Obligaţiile necontractuale care decurg din restrângeri ale concurenţei, prevăzute la articolul 6 alineatul (3), ar trebui să includă încălcări atât ale dreptului naţional cât şi ale dreptului comunitar în materie de concurenţă. Legea aplicabilă acestor obligaţii necontractuale ar trebui să fie legea ţării în care piaţa este sau poate fi afectată. În cazul în care piaţa este sau poate fi afectată în mai multe ţări, reclamantul ar trebui să poată alege, în anumite circumstanţe, să îşi întemeieze acţiunea pe legea instanţei sesizate. În sensul prezentului regulament, noţiunea de restrângere a concurenţei ar trebui să includă interdicţia acordurilor între întreprinderi, a deciziilor luate de asociaţii de întreprinderi şi a practicilor concertate care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei într-un stat membru sau pe piaţa internă, precum şi interdicţia abuzului de poziţie dominantă într-un stat membru sau pe piaţa internă, în cazul în care astfel de acorduri, decizii, practici concertate sau abuzuri sunt interzise în temeiul articolelor 81 şi 82 din tratat sau prin legislaţia unui stat membru [12, p.98]. Prin noţiunea de "daună adusă mediului" ar trebui să se înţeleagă schimbarea negativă a unei resurse naturale, cum ar fi apa, aerul sau solul, deteriorarea unei funcţii îndeplinite de acea resursă în beneficiul unei alte resurse naturale sau al publicului, sau deteriorarea variabilităţii între organismele vii [2]. Cu privire la prejudiciile aduse mediului, articolul 174 din tratat, care stipulează că trebuie să existe un nivel ridicat de protecţie, conform principiului precauţiei şi principiului acţiunii preventive, principiului priorităţii acţiunilor corective la sursă şi principiului poluatorul plăteşte, justifică pe deplin folosirea principiului discriminării în 20
favoarea persoanei care a suferit prejudiciul. Condiţiile în care o persoană care solicită despăgubiri poate să aleagă legea aplicabilă ar trebui stabilite în conformitate cu dreptul statului membru în care este sesizată instanţa. În ceea ce priveşte încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, ar trebui menţinut principiul universal recunoscut al lex loci protectionis. În sensul prezentului regulament, noţiunea "drepturi de proprietate intelectuală" trebuie interpretată ca însemnând, de exemplu, drepturi de autor, drepturi conexe, dreptul sui generis la protecţia bazelor de date şi drepturi de proprietate industrială. Conceptul exact de acţiune sindicală, ca de exemplu dreptul la grevă sau greva patronală, diferă de la un stat membru la altul şi este reglementat de normele interne ale fiecărui stat membru. Prin urmare, prezentul regulament stabileşte, ca principiu general, aplicabilitatea legii ţării în care se recurge la acţiunea sindicală, cu scopul de a proteja drepturile şi obligaţiile lucrătorilor şi ale angajatorilor [2]. Norma specială cu privire la acţiunea sindicală prevăzută la articolul 9 nu aduce atingere condiţiilor referitoare la exercitarea acestui drept în conformitate cu legea naţională şi nu aduce atingere nici statutului juridic al sindicatelor sau al organizaţiilor reprezentative ale lucrătorilor, astfel cum este prevăzut în legislaţiile statelor membre. Ar trebui elaborate norme speciale pentru situaţiile în care prejudiciul rezultă dintr-un act care nu constituie o faptă ilicită, ca de exemplu îmbogăţirea fără justă cauză, negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) şi culpa in contrahendo. În sensul prezentului regulament, culpa in contrahendo este un concept autonom care nu ar trebui interpretat în mod necesar în sensul legislaţiei naţionale. Acesta ar trebui să includă nerespectarea obligaţiei de informare şi întreruperea negocierilor contractuale. Articolul 12 include numai obligaţiile necontractuale care au legătură directă cu înţelegerile la care se ajunge înainte de semnarea unui contract. Aceasta înseamnă prin urmare că, dacă o persoană este vătămată corporal în timpul negocierii unui contract, ar trebui să fie aplicabile dispoziţiile articolului 4 sau alte dispoziţii relevante ale prezentului regulament [11, p.104]. Pentru a respecta principiul autonomiei părţilor şi pentru a spori securitatea juridică, ar trebui să li se permită părţilor să aleagă legea aplicabilă unei obligaţii necontractuale. Această alegere ar trebui să fie expresă sau să reiasă cu un grad rezonabil de certitudine din circumstanţele cazului. Atunci când constată existenţa acordului, instanţa trebuie să respecte intenţiile părţilor. Părţile defavorizate ar trebui protejate prin impunerea anumitor condiţii cu privire la această alegere [2]. 21
Consideraţiile de interes public justifică acordarea posibilităţii instanţelor statelor membre de a aplica, în situaţii excepţionale, anumite excepţii justificate de raţiuni de ordine publică şi de anumite dispoziţii imperative derogatorii. În special, aplicarea unei prevederi a legii desemnate de prezentul regulament, care ar avea efectul de a acorda daune-interese non-compensatorii excesive cu caracter exemplificativ sau punitiv, poate fi considerată ca fiind contrară ordinii publice a instanţei competente, în funcţie de circumstanţele cazului şi de ordinea juridică a statului membru în care este sesizată instanţa. În conformitate cu reglementările naţionale aplicabile pentru despăgubirile acordate victimelor accidentelor rutiere, în cazul în care accidentul are loc în alt stat decât cel în care victima îşi are reşedinţa obişnuită, la cuantificarea despăgubirilor pentru vătămările corporale instanţa sesizată ar trebui să ia în considerare toate circumstanţele relevante referitoare la fiecare victimă în parte la momentul respectiv şi, în special, prejudiciul real şi costurile tratamentului medical şi de recuperare ulterior. Pentru a se crea un echilibru acceptabil între părţi, trebuie luate în considerare în mod corespunzător normele de siguranţă şi comportament aplicabile în ţara în care s-a comis faptul cauzator de prejudicii, chiar şi în cazul în care obligaţia necontractuală este reglementată de legea altei ţări. Noţiunea "norme de siguranţă şi comportament" trebuie interpretată ca făcând referire la toate reglementările care au legătură cu siguranţa şi comportamentul, inclusiv, de exemplu, normele privind siguranţa circulaţiei în cazul unui accident rutier [10, p.98]. Trebuie evitată situaţia în care normele privind conflictul de legi sunt dispersate sub forma mai multor instrumente şi în care există diferenţe între aceste norme. Cu toate acestea, prezentul regulament nu exclude posibilitatea includerii în dispoziţiile dreptului comunitar a normelor care reglementează conflictul de legi privind obligaţiile necontractuale, în anumite materii [2]. Prezentul regulament nu trebuie să aducă atingere aplicării altor instrumente prin care se stabilesc dispoziţii menite să contribuie la funcţionarea corectă a pieţei interne, în măsura în care acestea nu pot fi aplicate în coroborare cu legea desemnată prin normele prezentului regulament. Aplicarea dispoziţiilor legii desemnate ca fiind aplicabilă în temeiul prezentului regulament nu ar trebui să restrângă libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, astfel cum este reglementată de dreptul comunitar cum ar fi Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite
22
aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă ("Directiva privind comerţul electronic"). Respectarea angajamentelor internaţionale asumate de statele membre impune ca prezentul regulament să nu aducă atingere convenţiilor internaţionale la care unul sau mai multe state membre sunt părţi la momentul adoptării prezentului regulament. Pentru ca aceste norme să fie mai accesibile, Comisia ar trebui să publice lista convenţiilor relevante în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene pe baza informaţiilor furnizate de statele membre. Comisia va face o propunere Parlamentului European şi Consiliului cu privire la procedurile şi condiţiile în conformitate cu care statele membre vor putea negocia şi încheia, în nume propriu, acorduri cu ţări terţe, în cazuri particulare şi excepţionale, privind aspecte sectoriale, conţinând dispoziţii referitoare la legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale [16, p.100]. Având în vedere că obiectivul prezentului regulament nu poate fi îndeplinit în suficientă măsură de statele membre şi că, prin urmare, poate fi îndeplinit mai bine la nivel comunitar, din cauza dimensiunii şi efectelor prezentului regulament, Comunitatea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, aşa cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. Conform principiului proporţionalităţii enunţat în articolul menţionat anterior, prezentul regulament nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv [2].
23
3. APLICAREA LEGII LOCULUI DELICTULUI CIVIL Producerea unui accident de circulaţie implică o serie de probleme, indiferent că acesta presupune aplicarea dreptului intern sau, în ipoteza în care, con ţinând un element de extraneitate, include stabilirea ab initio a legii aplicabile, aceasta fiind, dup ă caz, legea naţională sau legea străină. Aceste probleme pot fi de natură medicală, de natură umană şi de natură juridică. În cazul în care raportul juridic născut din săvârşirea faptului ilicit cauzator de prejudiciu implică un element străin, apar şi probleme de comunicare; aspectele multiculturale, diferenţele de obiceiuri sunt de natură a explica dificultăţile care pot fi prezente [17, p.176]. În anul 2007, luna august, conducătorul unui autoturism înmatriculat în Marea Britanie, suferă un accident de circulaţie în acelaşi stat membru al Uniunii Europene, accident în urma căruia îşi pierde viaţa. Conducătorul autoturismului avea cetăţenie olandeză, era angajat al unei companii olandeze şi plătea impozite şi taxe în Olanda, fiind delegat de către societatea comercială la care lucra, pentru o perioadă de o lună la o filială a acesteia, cu sediul în Marea Britanie. Autoturismul fusese închiriat de c ătre cetăţeanul olandez, în Marea Britanie. Soţia acestuia, de aceeaşi cetăţenie, introduce o acţiune în justiţie pentru obţinerea de despăgubiri în Marea Britanie [15, p.87]. O primă problemă care s-a ridicat a fost aceea de a se stabili legea aplicabil ă. În speţă, a fost pusă problema de a şti dacă se va da efect regulii generale sau unei excepţii de la regulă. Dat fiind faptul că accidentul a avut loc cu un autoturism înmatriculat în Marea Britanie, pe drumurile din acest stat, aceasta a devenit „locul unde s-a produs delictul”. Aşadar, legea aplicabilă a devenit legea Marii Britanii. Societatea comercială al cărei angajat era cetăţeanul olandez, pârâtă în cauză, a arătat că în cauză aplicabilă nu este regula, ci excepţia, respectiv aceea potrivit căreia, date fiind existenţa unor puncte de legătură semnificative cu legislaţia olandeză, aplicabilă în cauză ar fi legea olandeză. În acelaşi sens, pârâta a subliniat că legea olandeză este aplicabilă chestiunii privind stabilirea prejudiciului, arătând că dacă sistemul de drept englez interzice deducerea sumelor de bani (reprezentând asigur ări sociale, prime de asigurare primite ca urmare a unei asigurări facultative de persoane etc.) din despăgubirile primite urmare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză, legislaţia olandeză deduce aceste sume de bani din despăgubirile primite [17, p.176].
24
O altă problemă care s-a pus în cauză a fost aceea de a se stabili dacă despăgubirile care trebuiau acordate pârâtei reprezentau o chestiune de ordin material sau de ordin procesual, urmând a se determina şi în acest caz legea aplicabilă. Având în vedere toate aceste considerente, rezumând, arătăm că în speţă a fost pusă chestiunea legii aplicabile, pe de o parte, precum şi a stabilirii dacă despăgubirile care rezultă din faptul cauzator de prejudiciu reprezintă o problemă de drept material sau de drept procedural [17, p.177]. Lex loci delicti commissi presupune că răspunderea civilă delictuală este supusă legii locului unde a intervenit faptul cauzator de prejudiciu. Aceasta înseamn ă că atât faptul ilicit, cât şi obligaţia la care el dă naştere sunt supuse legii locului unde acesta a fost săvârşit. Cele mai multe sisteme de drept prev ăd regula potrivit căreia răspunderea delictuală este supusă legii locului delictului în exclusivitate, cu excepţia cazurilor în care legea străină nu se poate aplica, fiind contrară, de exemplu, ordinii publice în dreptul internaţional privat. Lex loci delicti commissi este legea Marii Britanii. Lex fori porne şte de la caracterul imperativ al normelor juridice care reglementeaz ă răspunderea civilă delictuală. Dat fiind caracterul obligatoriu al acestor reguli de drept, se consider ă că judecătorul, sesizat cu un litigiu privind un delict civil, nu ar putea s ă aplice o lege străină. Caracterul de ordine publică al normelor răspunderii civile delictuale impun aplicarea legii forului [14, p.34]. Lex fori este legea internă, în speţă este legea Marii Britanii. În sistemul dreptului englez, aplicarea legii locului faptului ilicit se face cumulativ cu legea forului; astfel, dreptul la reparaţie există dacă delictul civil săvârşit în străinătate are acest caracter atât după legea străină cât şi după legea engleză, adică delictul civil este acţionabil după ambele legi şi dacă nu există cauză exoneratorie de răspundere după legea străină, ceea ce înseamnă că faptul trebuie să nu fie justificabil după legea locului săvârşirii lui”. Aşadar, în privinţa faptului cauzator de prejudiciu constând în decesul unei persoane, şi sistemul de drept anglo-saxon impune ca regul ă lex loci delicti commissi, aplicată cumulativ cu lex fori. Justificarea acestei norme conflictuale se reg ăseşte în egală măsură în plan teoretic şi în plan practic. Legislaţia privind răspunderea civilă delictuală urmăreşte, înainte de orice, asigurarea ordinii pe teritoriul statului, precum şi apărarea tuturor persoanelor împotriva pagubelor ce le pot fi pricinuite de oricine prin fapte juridice ilicite, fiind create astfel condiţiile necesare convieţuirii membrilor societăţii. Domiciliul sau cetăţenia autorului sau a victimei accidentului de circula ţie este
25
indiferentă, raportat la necesitatea reparării prejudiciului cauzat prin producerea accidentului rutier [17, p.177]. Totodată, legea privind răspunderea civilă delictuală urmăreşte să asigure echilibrul între drepturile persoanelor, posibil a se realiza dac ă această lege se aplică tuturor faptelor ilicite produse pe teritoriul statului respectiv. Deosebirile dintre concepţiile ce stau la baza reglementărilor diferite din state diferite îndrituiesc statele s ă nu admită aplicarea unei legi străine faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii ce au avut loc pe teritoriul lor. Prin lex loci delicti commissi se asigur ă realizarea interesului statului [17, p.178]. Mai mult, lex loci delicti commissi presupune obiectivizarea localiz ării raportului juridic de răspundere civilă delictuală, respectiv precizarea locului unde s-a produs faptul ilicit. Această localizare obiectivă a raportului juridic evidenţiază şi simplitatea soluţiei alese. O altă soluţie posibilă în această cauză ar fi the proper law of the tort (legea proprie delictului). Conform acesteia, răspunderea civilă delictuală urmează a fi supusă acelei legi care rezultă din totalitatea factorilor în legătură cu faptul ilicit săvârşit şi a particularităţilor pe care le prezintă, deci ţinându-se seama nu numai de locul săvârşirii delictului civili, ci şi de cetăţenia ori domiciliul părţilor, eventual şi a moştenitorilor victimei delictului, locul de înmatriculare al vehiculului sau alte puncte de leg ătură, aplicându-se legea care are cea mai mare legătură cu delictul civil, legea centrului de gravitaţie sau a ansamblului punctelor de legătură , astfel încât legea aplicabilă poate să difere de la un delict civil la altul [13, p.123]. Stabilirea legii aplicabile în situaţia producerii unui fapt ilicit cauzator de prejudicii (în speţă, un accident de ciculaţie) se impune a fi privit şi în contextul uneia dintre cele patru libertăţi de mişcare, garantate de Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, respectiv libera circulaţie a persoanelor. Libertatea de circulaţie a lucrătorilor în oricare dintre statele membre ale Uniunii Europene implic ă, sub apanajul exercitării unei activităţi economice, dreptul de şedere al lucrătorilor salariaţi şi nesalariaţi (independenţă). În cazul de faţă, lex loci delicti commissi şi lex fori coincid, fiind una şi aceeaşi lege – legea engleză [17, p.178]. Din 31 iulie 2007, transpare în domeniul dreptului privat o regul ă aparent nouă – lex loci damni. O legătură cu ţara în care s-a produs prejudiciul direct (lex loci damni) creează un echilibru acceptabil între interesele persoanei a c ărei răspundere este invocată
26
şi cele ale persoanei care a suferit prejudiciul şi reflectă în acelaşi timp abordarea modernă asupra răspunderii civile şi dezvoltarea sistemelor de răspundere obiectivă. Legea aplicabilă se stabileşte, potrivit lex loci damni, în funcţie de locul în care se produce prejudiciul, indiferent de ţara sau ţările în care ar putea apărea efectele lor indirecte. În consecinţă, în cazul unor vătămări corporale, ţara în care se produce prejudiciul trebuie să fie ţara în care s-a produs vătămarea. Private International Law (Miscellaneous Provisions) Act 1995 [17, p.179]: - art. 9 alin. 1 (cu nota marginal ă „scopul legii”) prevede că „normele (...) vizează legea aplicabilă răspunderii civile delictuale”; - art. 9 alin. 2 prevede că „stabilirea legii aplicabile acţiunii derivând dintr-un fapt ilicit este de competenţa instanţelor forului”; - art. 11 alin. 1 (cu nota marginală „legea aplicabilă – regula generală”) prevede că „regula generală este aceea conform căreia legea aplicabilă este legea statului în care a avut loc faptul cauzator de prejudiciu”; - art. 11 alin. 2 pct. a coroborat cu art. 11 alin. 3 prevede c ă „atunci când faptul cauzator de prejudiciu prezintă legături cu state diferite, legea aplicabilă, coform regulii generale este legea statului unde a avut loc faptul ilicit, atunci când rezultatul acestui fapt a fost vătămarea (fizică ori psihică) sau moartea unei persoane”; - art. 12 alin 1 lit. b (cu nota marginală „legea aplicabilă – excepţii de la regula generală”) prevede că „dacă este cazul, în toate circumstanţele, urmare a comparării şi stabilirii importanţei oricăror elemente de legătură dintre faptul cauzator de prejudiciu cu un alt stat, regula generală nu se mai aplică, pentru chestiunea respectivă devenind aplicabilă legea celuilalt stat.” Convenţia de la Haga din 4 mai 1971 cu privire la legea aplicabilă pentru accidentele de circulaţie - art. 3 prevede că „legea aplicabilă este legea statului în care a avut loc accidentul” [12, p.98]. Regulamentul CE nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale sau „Roma II”. Urmărind realizarea obiectivului de a menţine şi dezvolta un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei, Comunitatea Europeană şi-a propus să adopte măsuri cu impact transfrontalier privind cooperarea judiciar ă în materie civilă, astfel încât să se asigure buna funcţionare a pieţei interne. În vederea punerii în practic ă a acestui obiectiv, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au adoptat Regulamentul nr. 864/2007 din 11 iulie 2007 privind legea aplicabil ă obligaţiilor necontractuale, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 31 iulie 2007 [17, p.179]. 27
Observând că „principiul lex loci delicti commissi reprezintă soluţia de bază privind obligaţiile necontractuale în cvasitotalitatea statelor membre, dar c ă există diferenţe în ceea ce priveşte punerea în practică a principiului, în cazul în care factorii implicaţi în caz provin din mai multe ţări” şi că „această situaţie produce incertitudine în ceea ce priveşte legea aplicabilă”, „Roma II” introduce, în aparenţă, o regulă nouă – lex loci damni. Regulamentul european nr. 864/2007 prevede: - art. 4 alin. 1 „cu excepţia dispoziţiilor contrare prevăzute în prezentul regulament, legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea statului în care s-a produs dauna, indiferent în ce ţară are loc evenimentul în urma căruia se produce dauna şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă consecinţele indirecte ale respectivului eveniment” [17, p.180]; - art. 4 alin. 3 „în cazul în care reiese clar, din toate circumstan ţele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod evident legătură mai puternică cu o altă ţară decât cea menţionată în alin. 1 (...) se aplică legea celeilalte ţări. O legătură evident mai strânsă cu o altă ţară se poate baza, în mod particular, pe o relaţie pre-existentă între părţi, precum un contract care este în strânsă legătură cu fapta ilicită respectivă”. În ceea ce priveşte regulamentul european, ca act comunitar, amintim că acesta face parte din categoria actelor comunitare cu forţă juridică obligatorie. Conform art. 249 din Tratatul de la Maastricht, „regulamentul are aplicabilitate general ă. El este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabilîn toate statele membre”. Accentuând asupra caracterului său direct aplicabil în toate statele membre ale Uniunii Europene, acesta „nu trebuie să facă obiectul nici unei măsuri de transpunere şi se impune ordinii juridice naţionale încă din momentul intrării sale în vigoare”. Judecătorul englez trebuia să stabilească iniţial care este legea aplicabilă, pornind de la prevederile art. 4 alin. 1 coroborat cu art. 4 alin. 3 din Regulamentul CE nr. 864/2007 şi, bineînţeles, de la următoarele fapte [11, p.104]: - pe de o parte, accidentul s-a petrecut cu un autoturism înmatriculat în Marea Britanie, iar în calitate de pârâtă stătea, de asemenea, o societate comercială din Marea Britanie; - pe de altă parte, persoana care decedase avea cetăţenie olandeză, era angajat al unei companii olandeze şi plătea taxe şi impozite în Olanda. Altfel spus, judecătorul din Marea Britanie trebuia să stabilească dacă punctele de legătură cu legislaţia olandeză justificau înlocuirea aplicării regulii generale cu excepţia. 28
Magistratul englez a stabilit că nu este îndreptăţită aprecierea conform căreia cazul ar prezenta mai multe legături cu legislaţia olandeză decât cu cea britanică, dat fiind că în aproximativ toate cazurile în care reclamantul ar avea cet ăţenia unui alt stat, aplicabilă ar fi legea acestuia din urmă stat [17, p.180]. O altă chestiune pe care judecătorul englez a fost chemat să o stabilească a fost aceea de a delimita chestiunile de drept material de cele de drept procedural. Problema a fost cu atât mai importantă, cu cât în situaţia unui conflict de legi, chestiunile de drept material sunt guvernate de „legea aplicabil ă”, respectiv de lex loci damni, în timp ce chestiunile de drept procedural vor fi guvernate de legea statului care hot ărăşte în cauză, respectiv lex fori [17, p.181]. Referitor la despăgubirile care sunt acordate în situaţia producerii unui accident de circulaţie, au fost exprimate două opinii: - conform primei opinii, această chestiune este de drept material şi vizează chestiuni ca micşorarea prejudiciului, de exemplu. - după o altă opinie, această chestiune are caracter procedural, presupunând cuantificarea pretenţiilor părţii. În speţă, problema s-a pus în sensul de a stabili dac ă deducerea sumelor de bani din despăgubirile primite urmare a decesului soţului său de către reclamantă, reprezintă o problemă de procedură sau de drept material. Curtea a statuat că vorbim despre o chestiune de procedură. Aşadar, chiar şi în situaţia în care ar fi fost stabilită ca lege aplicabilă legea olandeză, cuantificarea despăgubirilor ar fi fost făcută tot potrivit legii engleze, ca lege a forului. Sub aspectul interpretării textului de lege din acest punct de vedere, se impun referiri doar cu privire la art. 12 alin. 1 lit. b din Private International Law (Miscellaneous Provisions) Act 1995. Mai exact, ne referim la ceea ce legiuitorul englez a dorit să stabilească prin impunerea necesităţii unei comparări a importanţei elementelor de legătură dintre faptul cauzator de prejudiciu cu un sistem legislativ sau cu altul. Preponderenţa elementelor de legătură cu un sistem de drept, comparativ cu elementele de legătură cu alt sistem de drept, determină legea aplicabilă. Întrebarea care se ridică vizează cine stabileşte care sunt elementele de legătură preponderente. Răspunsul unic este acela că judecătorului îi revine această sarcină. Legea nu stabileşte nici un criteriu de apreciere. Aşadar, convingerea pe care o formează judecătorului calitatea sau, poate, cantitatea, acestor elemente de leg ătură va determina, în cele din urmă, legea aplicabilă [17, p.182]. 29
Care este importanţa stabilirii legii aplicabile? Principial, alegerea legii aplicabile este determinantă pentru clarificarea următoarelor probleme: a. răspunderea. Temeiul şi întinderea răspunderii sunt pendente de natura accidentului şi de statul în care a avut loc accidentul. Cele mai multe state au reglementat un sistem în care răspunderea se fundamentează pe ideea de culpă în cazul accidentelor auto. Legea aplicabilă determină şi excepţiile de la antrenarea răspunderii civile delictuale. b. cuantumul despăgubirilor. Regula cu privire la cuantificarea daunelor variaz ă de la un stat la altul. Astfel, unele state nu acord ă daune pentru pierderea suferită; altele nu fac aplicarea principiului restitutio in integrum şi, prin urmare, doar parţial ar putea fi recuperate pierderile. În practică, acesta este domeniul care dă naştere celor mai mari dispute privind legea aplicabilă [10, p.98]. c. titularii dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului suferit. d. termenul de prescripţie al acţiunii pentru repararea prejudiciului suferit. Perioada în care poate fi introdusă o acţiune în acest sens, variază de la un sistem de drept la altul. Această chestiune este cu atât mai importantă cu cât ea ar putea determina aplicarea unei norme conflictuale sau a unei alte norme de trimitere. Producerea unui accident rutier, pe de o parte, precum şi răspunderea ce intervine într-un atare caz, implică o serie de semnificaţii psihologice. Accidentul rutier implic ă, de regulă, schimbări în structura biofizică a individului, modificări intervenind şi asupra psihicului victimei directe sau familiei acestuia. Trauma încercat ă în mod gratuit de membrii familiei sale se poate concretiza în stări depresive sau/şi sentimente de furie. Freud defineşte trauma în sensul „evenimentului care perturb ă echilibrul afectiv al unei persoane” [17, p.183]. Pentru reducerea efectelor acestei traume este antrenată răspunderea persoanei vinovate. Aceasta ar putea face mai facilă acceptarea noii realităţi. Romanii făceau distincţia între delictele publice şi delictele private. Dacă delictele publice aduceau atingere intereselor colectivit ăţii în întregul ei, fiind judecate şi pedepsite de magistraţi cu pedepse corporale (ca moartea sau bătaia), delictele private aduceau atingere intereselor particularilor. În aceste cazuri, reclamantul se adresa instanţelor obişnuite pentru procesele între particulari (ordo iudiciorum privatorum). În perioada veche şi străveche a dreptului roman, noţiunea de răspundere nu exista; în aceste condiţii, s-a pus întrebarea cine suporta consecinţele faptei contrare legii. 30
Iniţial, Legea celor douăsprezece table (Lex Duodecim Tabularum) sancţiona faptele prin care se aduceau prejudicii unei persoane. Aceasta cuprindea în sfera faptelor de injuria delicte precum: os fracturum, membrum ruptum şi alte „diverse injuria (celelalte delicte, mai puţin grave prin consecinţele lor şi care erau sancţionate invariabil cu o amendă de 25 de asse” [17, p.183]. Ulterior, în sescolul II î. Hr., Legea Aquilia a creat delictul damnum iniuria datum, augmentând sfera faptelor cauzatoare de prejudicii particularilor.2 Lex Aquilia diferenţiază două tipuri de răspundere: „răspunderea de ordin public (ce a căpătat în timp trăsături eminamente penaliste, punitiviste, pornind de la caracteristicile esen ţiale ale cunoscutei jus actionum, actio poenae persecutoriae) şi răspunderea de ordin privat (prin actio rei persecutoriae, care a evoluat spre o sfer ă de norme mai curând reparatorii, privativiste sau civiliste în accepţiune postmodernă)” [16, p.100]. În perioada feudalismului, normele juridice existente consacr ă ca izvor al obligaţiilor delictele, tendinţa de reglementare exclusiv a răspunderii personale fiind mai puţin pregnantă comparativ cu perioada veche a dreptului, instituindu-se şi răspunderea pentru fapta altuia [17, p.184]. Perioada modernă adaptează dreptul realităţilor economice şi din punct de vedere al răspunderii pentru faptul cauzator de prejudiciu. Codurile civile edictate în aceast ă perioadă reglementează răspunderea civilă delictuală, fundamentând-o pe faptul ilicit săvârşit de o persoană prin care se aduce atingere unei alte persoane, consacrând principiul fundamental al răspunderii personale pentru fapta proprie şi admiţând doar în cazuri excepţionale răspunderea colectivă şi răspunderea pentru fapta altuia. Perioada contemporană aduce schimbări şi în domeniul răspunderii civile delictuale. Dacă principiile de bază rămân aceleaşi, transformările care au condus la crearea Comunităţilor Europene şi ulterior a Uniunii Europene au determinat reformarea normelor juridice privind răspunderea civilă delictuală, dată fiind posibilitatea ivirii unor raporturi juridice care să implice un element străin. Statisticile realizate arată că la fiecare 10 secunde, undeva în lume, cineva este implicat într-un accident rutier. În aceste condiţii, s-a impus trecerea de la răspunderea civilă delictuală „comună” la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care vizeaz ă atât situaţiile în care urmare a producerii unui accident rutier se produc exclusiv pagube materiale, cât şi cazurile în care acestea implică producerea unor prejudicii nepatrimoniale (vătămări corporale sau decese). Imperativul protejării şi garantării dreptului la viaţă (în ipoteza producerii unui accident 31
rutier), ca „fenomen tipic dominant”, se traduce şi prin înăsprirea regulilor de circulaţie, cu trimitere directă la limitele de viteză legale [17, p.184]. Principiul lex loci delicti commissi a reprezintat solu ţia de bază privind obligaţiile necontractuale în cvasi-totalitatea statelor membre actuale ale Uniunii Europene. Aceast ă regulă transpare atât în sistemul de drept al common-law-ului, cât şi în sistemul de drept romano-germanic. În timp, s-a demonstrat existen ţa unor diferenţe în ceea ce priveşte punerea în practică a acestei reguli, în cazul în care punctele de leg ătură în cauză proveneau din mai multe ţări. Această situaţie era de natură a produce insecuritate în ceea ce priveşte legea aplicabilă. Adoptarea Regulamentului Comisiei Europene cu privire la legea aplicabil ă obligaţiilor noncontractuale (Roma II) este de natură a impune în acest domeniu o nouă regulă, uniformă – lex loci damni. Răspunderea civilă delictuală, în general, şi răspunderea civilă delictuală antrenată în cazul producerii unor accidente de circulaţie, în special, au făcut obiectul adoptării unei legi uniforme la nivel european şi internaţional. Măsurile în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, având incidenţă transfrontalieră, au urmărit realizarea unei bune funcţionări a pieţei interne [17, p.185]. Convenţia privind legea plicabilă în cazul accidentelor auto semnată la Haga la 4 mai 1971, intrată în vigoare la 3 iunie 1975, a stabilit prevederi comune privind legea aplicabilă răspunderii civile delictuale rezultând din accidente de circula ţie, adică din acele accidente care implică unul sau mai multe vehicule (motorizate sau nu) şi care se produc pe drumurile publice [15, p.87]. Consiliul Europei a avut şi el iniţiativă în acest domeniu, statele membre semnând Convenţia pentru răspunderea civilă pentru delicte cauzate de vehicule motorizate la 14 mai 1973. Dezbaterile la care semnarea acestei conven ţii a dat naştere au vizat în principal temeiul răspunderii pentru prejudicii cauzate de vehicule motorizate. Noile idei privind fundamentarea acestui tip de răspundere se circumscriu evoluţiei societăţii. Astfel, s-a arătat că accidentele de circulaţie şi prejudiciile care ar putea rezulta pot fi privite ca o consecinţă firească a vieţii cotidiene, la fel de inevitabile ca dezastrele naturale. Din acest punct de vedere s-a pus problema înlocuirii r ăspunderii civile delictuale cu o asigurare socială sau similară acesteia din urmă în caz de accidente. Aşadar, distincţia apare după cum accidentele de circulaţie sunt privite ca un dezavantaj inerent al vieţii de zi cu zi, ca un risc al bunăstării sociale, sau ca o consecinţă directă a individului responsabil. Această concepţie ar prezenta importanţă în condiţiile în care 32
unele sisteme de drept ar reglementa ca temei al răspunderii riscul inerent bunăstării sociale; o astfel de concepţie nu şi-a găsit încă locul în sistemele de drept european. Dacă ar fi adoptată însă ar apărea diferenţieri în ceea ce priveşte modalitatea de apreciere a prejudiciului (în sistemul asigurării sociale, existând un şablon, un tipar pentru compensare, în timp ce în sistemul bazat pe ideea de culp ă, un astfel de tipar este inexistent, avându-se în vedere prejudiciul actual, definit în raport cu situa ţia fiecărei părţi) şi a limitării despăgubirilor acordate (sistemul asigurării sociale presupunând existenţa unei limitări, în timp ce sistemul întemeiat pe ideea de vin ă nu include o atare limitare) [17, p.185]. La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate Directivele 72/166/EEC şi 73/239/EEC privind armonizarea legislaţiei statelor membre cu referire la asigurarea de răspundere civilă în cazul accidentelor cauzate de vehicule motorizate. Comisia Uniunii Europene a propus ulterior revizuirea directivelor existente dat ă fiind „vechimea” acestor acte normative, datând din 1972, când circulaţia autovehiculelor în şi între statele membre ale Uniunii Europene era mai puţin intensă decât în prezent. A apărut astfel Directiva nr. 2000/26/EEC privind legea aplicabil ă în materie de asigurări a prejudiciilor cauzate de accidente. Scopul directivei a fost acela de a stabili o reglementare special ă în cazul victimelor accidentelor cauzate de utilizarea unui autoturism asigurat în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene. Actul normativ european prevede c ă fiecare stat mebru trebuie să garanteze victimei accidentului de circulaţie dreptul direct la acţiune împotriva asiguratorului, pe de o parte, dar şi obligativitatea înfiinţării unui centru de informare pentru protecţia victimelor accidentelor de circulaţie în fiecare stat membru al Uniunii Europene. Prin intermediul acestei directive, Uniunea European ă a crescut protecţia victimelor accidentelor de circulaţie, prevăzând asigurarea obligatorie în cadrul Uniunii Europene [17, p.186]. Regulamentul Comisiei Europene cu privire la legea aplicabil ă obligaţiilor noncontractuale (Roma II), în vigoare din 11 iulie 2007, vizeaz ă legea aplicabilă în cazul conflictelor de legi în materia obligaţiilor noncontractuale derivând din raporturi juridice civile şi comerciale. Dacă regula generală vizează libertatea părţilor de a alege în mod liber legea aplicabilă obligaţiilor noncontractuale, în materia obligaţiilor noncontractuale care derivă dintr-un delict operează o excepţie; lex loci delicti commissi este aplicabil ă sau în sensul legii statului în care are loc faptul ilicit cauzator de prejudiciu sau în sensul legii statului în care se produc consecinţele indirecte ale prejudiciului [14, p.34].
33
Lex loci damni este legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită, aşa cum este şi în cazul producerii unui accident rutier. Este indiferent ă locaţia (ţara) în care are se produce evenimentul în urma c ăruia se produce dauna, precum şi ţara în care se manifestă consecinţele indirecte ale respectivului eveniment. În speţă, lex loci damni este legea Marii Britanii [17, p.186]. În situaţia în care din toate circumstanţele referitoare la caz, ar rezulta că fapta ilicită are în mod evident legătură mai puternică cu o altă ţară decât lex loci damni se aplică legea celeilalte ţări. În speţă, legea celeilalte ţări este legea statului olandez. Simpla cetăţenie a unei persoane nu poate determina aplicarea unei alte legi (a legii olandeze) în situaţia de faţă. Acest fapt se impune cu atât mai mult, cu cât vorbim despre două state membre ale Uniunii Europene şi despre un cetăţean european. Centrată încă pe dezvoltarea economică şi socială, pe creşterea veniturilor, Uniunea Europeană presupune o intensă circulaţie a europenilor dintr-un stat european în alt stat european. Evoluţia
comerţului european şi cele patru libertăţi de mişcare
reprezintă premisele pentru ca tot mai mulţi cetăţeni europeni să lucreze în alt stat membru al Uniunii Europene decât în statul de origine, de aici rezultând şi multitudinea de accidente şi litigii [13, p.123]. Presupunând că un cetăţean european ar fi victima unui accident de circula ţie întrun alt stat membru al Uniunii Europene, întrebările care ar putea să apară vizează stabilirea legii aplicabile faptului ilicit cauzator de prejudicii, determinarea modalit ăţii de calcul a daunelor şi precizarea legii aplicabile în acest din urmă caz. Lex loci damni şi lex fori reprezintă răspunsuri viabile în raport de convenţiile internaţionale, pe de o parte, şi de legislaţia europeană, pe de altă parte, între acestea existând o comuniune juridică. Uniunea Europeană şi-a stabilit obiectivul de a menţine şi de a dezvolta un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Pentru stabilirea progresivă a unui astfel de spaţiu, la nivel comunitar s-a realizat adoptarea unor m ăsuri cu impact transfrontalier privind cooperarea judiciară în materie civilă, în măsura necesară asigurării unei bune funcţionări a pieţei interne. Libera circulaţie a persoanelor este esenţială pentru o piaţă unică europeană eficientă şi efectivă. Aceste măsuri urmăresc să le includă şi pe cele care promovează compatibilitatea normelor privind conflictul de legi şi de competenţe, aplicabile în statele membre [12, p.98]. În acest sens, în preambulul Regulamentului Comisiei Europene cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor noncontractuale (Roma II), se arată că „pentru buna funcţionare a 34
pieţei interne este necesar ca normele statelor membre care reglementeaz ă conflictul de legi să desemneze aceeaşi lege naţională, indiferent de ţara căreia îi aparţine instanţa în faţa căreia a fost depusă acţiunea, în scopul îmbunătăţirii previzibilităţii rezultatului litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil şi a liberei circulaţii a hotărârilor.” Totodată, trebuie avute în vedere normele de siguranţă şi comportament, respectiv „toate reglementările care au legătură cu siguranţa şi comportamentul, inclusiv, de exemplu, normele privind siguranţa circulaţiei în cazul unui accident rutier.” Este explicabilă astfel aplicabilitatea generală la nivelul Uniunii Europene a regulilor lex loci damni şi lex fori [17, p.187]. În cauză este aplicabil principiul general al responsabilităţii. Acesta implică obligaţia de a răspunde a unei persoane, de a da socoteal ă cuiva, de a-şi asuma răspunderea faţă de rezultatul acţiunii sociale a omului. Urmare a acordului lor, p ărţile au posibilitatea alegerii legii care să reglementeze obligaţiile necontractuale născute între ele, printr-un acord încheiat ulterior producerii faptului cauzator de prejudicii. Aceast ă alegere făcută trebuie să fie explicită sau să reiasă cu un grad rezonabil de certitudine din circumstanţele referitoare la caz, neputând să aducă atingere drepturilor terţilor [17, p.187].
35
ÎNCHEIERE Concluziile în privinţa reglementării conflictuale a obligaţiilor extracontractuale, făcute în baza celor expuse în capitolele 1, 2 şi 3 pot fi sistemetizate în felul următor: 1. Imbogatirea fara justa cauza a unei persoane fizice sau persoane juridice esle supusa legii statului unde s-a produs (lex loci). „Locul imbogatirii' este acela unde se afla domiciliul sau resedinta persoanei fizice ori sediul persoanei juridice, beneficiare a sporului patrimonial. Legea locului unde s-a produs imbogatirea fara justa cauza reglementeaza: efectele imbogatirii; conditiile actiunii in restituire; executarea, transmiterea si stingerea obligatiei de restituire; prescriptia dreptului la actiunea in restituire; proba imbogatirii, etc. Daca imbogatirea fara justa cauza decurge dintr-o prestatie intemeiata pe un raport juridic anulat sau ale carui efecte au incetat in orice mod, legea respectivului raport juridic este aplicabila si imbogatirii. Prin urmare, in acest caz legea aplicabila imbogatirii (si implicit, obligatiei de restituire a prestatiei) nu este legea locului imbogatirii, ci legea care guverneaza izvorul imbogatirii, adica cea a raportului juridic respectiv. 2. Plata nedatorata este supusa legii statului unde aceasta s-a efectuat (lex loci). „Locul efectuarii platii” este acela unde se afla domiciliul sau resedinta persoanei fizice ori sediul persoanei juridice, beneficiare a platii (adica accipiens-ul). Legea locului efectuarii platii reglementeaza: efectele platii nedatorate; conditiile acesteia; sfera persoanelor care pot cere restituirea prestatiei; cazurile in care nu exista obligatia de restituire a platii nedatorate; executarea, transmiterea si stingerea obligatiei de restituire; prescriptia dreptului la actiunea in restituire; proba platii nedatorate, etc. In cazul in care plata nedatorata decurge dintr-o prestatie intemeiata pe un raport juridic anulat sau ale carui efecte au incetat in orice alt mod, legea respectivului raport juridic este aplicabila si platii. 3. Gestiunea de afaceri este supusa legii locului unde persoana care indeplineste actele curente de gestiune exercita aceasta activitate (lex loci). Legea locului gestiunii este aplicabila indiferent daca acest loc coincide sau nu cu locul unde se afla domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, sediul gerantului sau geratului. Aceasta lege reglementeaza: efectele gestiunii de afaceri; conditiile acesteia; executarea, transmiterea si stingerea obligatiilor nascute din gestiunea de afacen; prescriptia dreptului la actiune; proba gestiunii de afaceri, etc. Daca obiectul gestiunii de afaceri este un act juridic, acesta este supus legii aplicabile actului juridic. De asemenea, capacitatea partilor implicate in gestiunea de afaceri este supusa legii lor personale (lex personalis).
36
4. In cazul in care atat fapta ilicita, cat si prejudiciul se produc pe teritoriul aceluiasi stat, este aplicabila legea locului savarsirii delictului (lex loci delicti commissi). Aceasta lege reglementeaza: capacitatea delictuala; conditiile si intinderea raspunderii; cauzele de limitare sau de exonerare de raspundere si de impartire a raspunderii intre autor si victima; raspunderea comitentului pentru fapta prepusului; natura daunelor care pot sa dea loc la reparatie; modalitatile si intinderea reparatiei; transmisibiiitatea dreptului la reparatie; persoanele indreptatite sa obtina reparatia pentru prejudiciul suferit, etc. 5. Daca toate sau o parte din consecintele pagubitoare ale faptului ilicit se produc intr-un alt stat decat cel in care a avut loc, reparatiei corelative i se aplica legea statului in care s-au produs consecintele pagubitoare (lex loci laesionis). Prin urmare, intr-o asemenea ipoteza regimul juridic al delictului civil este impartit intre legea locului savarsirii delictului (lex loci delicti cornmissi) si legea locului producerii prejudiciului (lex loci laesionis ). Legea locului savarsirii delictului va determina daca faptul are caracter ilicit si capacitatea delictuala a faptuitorului. Legea locului producerii prejudiciului va reglementa: conditiile si intinderea raspunderii; cauzele de limitare sau de exonerare de raspundere si cele de impartire a raspunderii intre autor si victima; raspunderea comitentului pentru fapta prepusului; natura daunelor care pot da loc la reparatie; modalitatile si intinderea reparatiei; transmisibiiitatea dreptului la reparatie; persoanele indreptatite la reparatie. In cazul in care fapta ilicita s-a produs intr-un loc fara suveranitate (de exemplu: spatiu extraatmosferic sau marea libera), intregul regim juridic al raspunderii delictuale (adica si aspectele privind fapta ilicita si capacitatea delictuala) va fi supus legii locului producerii prejudiciului. 6. Daca activitatea delictuala a fost savarsita de faptuitor pe teritoriul mai multor state, impotriva aceleiasi victime, se considera ca activitatea ilicita din fiecare stat constituie un delict civil distinct, supus legii lui proprii, adica legii locului savarsirii delictului si/sau legii locului producerii prejudiciului (cand fapta ilicita si prejudiciul se produc in state diferite). 7. Daca delictul civil constituie in acelasi timp si infractiune, pot sa apara urmatoarele situatii: actiunea civila si actiunea penala se judeca impreuna, de catre instanta penala din aceeasi tara. Intr-o atare situatie, actiunea civila este supusa legii delictului (care poate fi si o lege straina), iar actiunea penala cade, de principiu, sub incidenta legii instantei penale sesizate; actiunea civila si actiunea penala se judeca separat, in tari diferite. in acest caz, nu se aplica regulile de drept comun privind raportul dintre actiunea civila si actiunea penala, in sensul ca judecata actiunii civile nu se suspenda pana la solutionarea definitiva a actiunii penale, iar hotararea definitiva a instantei penale nu are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile.
37
8. Legea delictului reglementeaza: raspunderea pentru fapta proprie; raspunderea pentru fapta altei persoane; raspunderea pentru lucruri, edificii si animale. Anumite aspecte ale acestor feluri de raspundere nu sunt reglementate de legea delictului, ci de o alta lege. De pilda, la raspunderea parintilor pentru fapta copilului minor, aspectele personale (cum ar fi stabilirea filiatiei; determinarea minoritatii; intinderea obligatiei de ocrotire, etc.) sunt supuse legii personale. De asemenea, la raspunderea institutorilor si mestesugarilor pentru faptele elevilor si, respectiv, ucenicilor lor, eventuala relatie contractuala (de munca, de prestare de servicii, etc.) dintre mestesugar si ucenicul sau sunt supuse legii contractului. Tot astfel, la raspunderea comitentului pentru fapta prepusului, regresul comitentului fata de prepus este supus legii raportului dintre cele doua parti (respectiv legii contractului, daca acest raport este contractual). Cat priveste raspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri, trebuie sa se faca distinctia intre raspunderea pentru bunuri, in general - care, de principiu, este supusa legii delictului (cu exceptia unor probleme de natura reala, cum ar fi determinarea calitatii de proprietar) - si raspunderea speciala pentru anumite categorii de bunuri (de exemplu: centrale nucleare; obiective care provoaca poluarea transfrontiera, etc.) -unde sunt aplicabile o serie de conventii internationale. 9. Legea delictului nu se aplica: raspunderii pentru atingeri aduse personalitatii; raspunderii pentru produse; raspunderii pentru concurenta neloiala. Prima forma a raspunderii priveste dreptul civil, iar celelalte doua se refera la dreptul comercial. Referitor la raspunderea pentru atingeri aduse personalitatii, pretentiile de reparatii intemeiate pe o atingere adusa personalitatii de catre mass-media, indeosebi prin presa, radio, televiziune sau orice alt mijloc de informare, sunt guvernate, la alegerea persoanei fizice lezate, de: legea statului domiciliului sau resedintei sale; legea statului in care s-a produs rezultatul pagubitor; legea statului in care autorul daunei isi are domiciliul sau resedinta ori sediul social. In primele doua cazuri de mai sus se cere si conditia ca autorul daunei sa Fi trebuit, in mod rezonabil, sa se astepte ca efectele atingerii aduse personalitatii sa se produca in unul din cele doua state. Dreptul la replica impotriva daunelor aduse personalitatii este supus legii statului in care a aparut obligatia sau de unde s-a difuzat emisiunea. Prin urmare, in acest caz este aplicabila legea locului savarsirii delictului (tex toci delicii commissi).
38
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative 1. Codul civil al Republicii Moldova Nr.1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085 2. Legea României Nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat din 7 septembrie 1992 http://notariat-tineretului.net/legea-1051992/art-91-obligatiile-contractuale-si-extracontractuale 3. Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European si al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligatiilor necontractuale („Roma II”) http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2007:199:0040:0049:RO:PDF Monografii, articole de specialitate 4. Babără V. Drept internaţional privat. Chişinău: Tipografia centrală, 2002. 300 p. 5. Băeşu V., Căpăţînă I. Drept internaţional privat. Chişinău: Garuda-Art, 2000. 326 p. 6. Bobei R. Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul internaţional privat. Bucureşti: C.H.Beck, 2005. 514 p. 7. Bontea O. Drept internaţional privat. Chişinău: Centrul editorial, 2002. 184 p. 8. Căpăţină O. Asistenţa judiciară în materie civilă şi comercială. Bucureşti: Universul juridic, 2009. 160 p. 9. Chelaru I., Gheorghiu Gh. Drept internaţional privat. Bucureşti: C.H.Beck, 2007. 512 p. 10. Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova. Vol. II. Chişinău: ARC, 2006. 1066 p. 11. Filipescu I. Drept internațional privat. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1991. 464 p. 12. Filipescu I.P. Drept internaţional privat. Ed.revăzută şi completată. Bucureşti: Actami, 1999. 578 p. 13. Floander I. Drept internaţional privat. Constanţa: PUNCT OCHIT, 2006. 132 p. 14. Fuerea A. Drept internaţional privat. Ed. a II-a. Bucureşti: Universul juridic, 2005. 432 p. 15. Jacotă M.V. Drept internaţional privat. Vol.I. Iaşi: Editura fundaţiei „Chemarea”, 1997. 294 p. 16. Jacotă M.V. Drept internaţional privat. Vol.II. Iaşi: Editura fundaţiei „Chemarea”, 1997. 276 p.
39
17. Mâţă-Baciu A., Lazăr R.E. Răspunderea pentru accidente de circulaţie între Iniuria şi Roma II. În: Jurnalul de studii juridice, Nr.1-2, 2008, p.176-187. 18. Popescu D.A., Harosa M. Drept internaţional privat. Vol.I. Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 471 p. 19. Popescu T.R. Drept internaţional privat. Bucureşti: Romfel, 1994. 272 p. 20. Pricopi A., Fuerea A. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999. 256 p. 21. Sitaru D. A. Drept internaţional privat. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 576 p. 22. Ungureanu O., Jugastru C. Manual de drept internaţional privat. Bucureşti: All Beck, 1999. 248 p. 23. Звеков В.П. Обязательства вследствие причинения вреда в коллизионном праве. Москва: Вольтерс Клувер, 2007. 128 с. 24. Канашевский
В.А.
Внешнеэкономические
сделки:
материально-правовое
и
коллизионное регулирование. Москва: Вольтерс Клувер, 2008. 296 с. 25. Канашевский
В.А.
Международное
частное
право:
Учебник.
Москва:
Международные отношения, 2006. 698 с. 26. Кох Х., Магнус У., Винклер фон Моренфельс П. Международное частное право и сравнительное правоведение. Пер. с нем. д-ра юр.наук Ю.М.Юмашева. Москва: Международные отношения, 2003. 480 с. 27. Лебедев
В.Ю.
Международный
коммерческий
арбитраж:
разрешение
внешнеэкономических споров. Кишинев: ULIM, 2001. 428 с. 28. Лунц Л.А. Курс международного частного права: В 3 т. Москва: Спарк, 2002. 1007 с. 29. Международное
частное
право:
Учебник.
Л.П.Ануфриева,
К.А.Бекяшев,
Г.К.Дмитриева [и др.]; отв.ред. Г.К.Дмитриева. 2-е изд., перераб. и доп. Москва: ТК Велби, Проспект, 2008. 688 с. 30. Международное частное право: учебник. Отв.ред. Н.И.Марышева. Москва: Юристъ, 2004. 604 с. 31. Толстых В.Л. Коллизионное регулирование в международном частном праве: проблемы толкования и применения раздела VII части третьей ГК РФ. Москва: Спарк, 2002. 244 с.
40