Normele Sociale Si Valorile Sociale [PDF]

Zitiervorschau

Definirea termenilor Termenul de "normă" este explicat în Dicţionarul de neologisme ca "regulă obligatorie, lege după care trebuie să se conducă cineva sau ceva", conducând la cel de "normal"─ "conform unei norme, unor reguli". Normalitatea ─ unei persoane, situaţii─ apare astfel ca o măsură a respectării normelor, a constrângerilor şi prescripţiilor societaţii căreia îi aparţine persoana respectivă. Anormalitatea, comportamentul în afara normelor, provoacă efecte negative asupra lui. Respectarea normelor apare astfel ca o constrângere a societaţii asupra membrilor ei. Normele, aşadar, nu vin din interiorul individului, ele sunt exterioare lui şi provin din obiceiurile, legile, tradiţiile unei societăţi sau grup social care îşi constrânge astfel membrii să adopte conduite şi comportamente care să corespundă aşteptărilor acelei societăţi sau grup social. Constrângerea pentru respectarea normelor sociale începe încă de la creşterea şi educarea copiilor, acestea constând tocmai din efortul de a impune copilului moduri de a vedea, simţi, acţiona într-un fel la care el poate n-ar ajunge dacă n-ar fi condus la acestea. Copilul este învăţat să respecte obiceiurile, tradiţiile, convenţiile iar dezvoltarea personalităţii urmează un curs printre aceste jaloane: credinţele, tendinţele, practicile grupului luate în întregul lor. Obişnuinţa colectivă se transmite prin educaţie din generaţie în generaţie, dând astfel membrilor societaţii siguranţa şi stabilitate. Normele elaborate instituţional au valoare legică pentu acţiunile sau conduitele pe care le prevăd şi pentru comunitatea căreia i se adresează, deci a întregului domeniu de aplicaţie a lor. Din punct de vedere al producerii, este necesar ca instituţia care emite sau stabileşte norma să fie ea însăşi o garanţie pentru funcţionarea, aplicarea şi evaluarea normei respective. Conservarea şi respectarea normei este obţinută prin faptul că instituţia care reprezintă comunitatea, dar şi un număr suficient de membrii ai comunităţii recunosc şi acceptă acea normă precum şi instituţia care emite norma. Când instituţia le solicită membrilor mai mult decât poate obţine cu forţa şi când consimţământul societăţii este absolut necesar, se apelează la pompă, ceremonial şi multă vâlvă, la folosirea unor simboluri cu valoare sentimentală mare pentru comunitatea respectivă. 1

Norma sociala În sistemul social, prin prescripţiile pe care le emit, normele asigură organizarea vieţii sociale, funcţionarea societăţii între nişte parametrii limitaţi de constrângerile pe care aceleaşi norme le aduc. Prin enunţarea unei norme, a unei legi, sunt interzise toate celelalte posibilităţi de acţiune în câmpul la care se refera acea normă sau lege. Aceste posibilităţi de acţiune sau reguli de conduită sunt cele aşteptate de comunitate de la subiectul uman căruia i se adresează. Acceptarea normelor duce la creşterea gradului de sociabilitate a membrilor comunităţii, reducând posibilitatea de tensionare sau conflict social, contribuind astfel la coeziunea socială, la sănătatea comunităţii respective. Internalizarea normelor capacitează subiectul uman spre cunoaşterea modalităţii de funcţionare şi organizare a societăţii în care trăieşte, uşurându-i acestuia misiunea pe care o are ca deţinător de roluri şi statusuri. În acelaşi timp, prin instituţiile sale specializate, societatea urmareşte conformarea membrilor săi la normele pe care ea le promovează, corectând şi ajustând normele existente pentru justeţe, eficienţă, flexibilitate şi valori tradiţionale : justiţie, libertate, demnitate, în direcţia respectării drepturilor omului, a normei care dă fiecărui om "anumite drepturi inalienabile: Viaţa, Libertatea, căutarea Fericirii"─Declaraţia Drepturilor Omului de la Helsinki. Constrângerile la care subiectul uman este supus pentru respectarea normelor, chiar dacă sunt suportabile sau suportate de bună voie, nu încetează de a fi constrângeri; dar, fără existenţa acestor constrângeri , a normelor în general , viaţa ar fi mai dificilă . Şi mai complicată. Norma juridica ca norma sociala Este îndeobste cunoscuta sarcina de socializare pe care, atât prin caracterul punitiv, cât si prin cel educativ, o presupune jurisprudenta. De aceea, este firesc ca, deopotriva cu caracterul juridic, sa se manifeste si caracterul social al unei norme. În termeni formali, socializarea este procesul prin care individul îsi interiorizeaza normele grupului în care traieste. Din momentul nasterii, copilul este supus unor norme care îi modeleaza personalitatea. Fiecare cultura determina un set de influente care variaza foarte mult de la societate la societate. Pentru ca o societate sa functioneze eficient, membrii sai trebuie sa-si însuseasca acelasi model cultural. Oamenii sunt controlati 2

în special prin socializare, astfel încât acestia sa-si joace rolul conform modelului impus prin habitudini si preferinte. Fiecare persoana trebuie sa învete sa îndeplineasca anumite roluri în societate în conformitate cu statutul pe care îl are. Acest proces de socializare începe din copilarie, când se formeaza o anumita atitudine fata de rolurile si statusurile aferente. În procesul de socializare, fiecare individ se raporteaza la mediul social, la sistemul normativ al societatii si, în cursul dezvoltarii sale ontogenetice prin mai multe etape ale cunoasterii, interiorizarii si transformarii în motive a propriului comportament, a cerintelor practicii sociale, a regulilor de conduita, precum si a diferitelor valori sociale. Procesul de formare si de afirmare sociala a individului este caracterizat prin raportarea personalitatii sale la societate, la sistemul normativ si valoric al acesteia. Însusindu-si anumite reguli juridice, odata cu aspectul punitiv al acestora, omul îsi creeaza anumite constructe personale, înglobând si regulile de conduita si existenta impuse de norma juridica. Astfel, chiar în absenta iminentei pedepsei, omul totusi actioneaza în conformitate cu regulile însusite si adânc întiparite în gândirea lui, constiinta lui si sistemul lui de valori. Societatea umana, cea de ieri si de astazi, este structurata esentialmente pe normele sociale unanim recunoscute de toti oamenii, având un caracter de universalitate. Dar pentru a aplica normele sociale, a fost nevoie, în decursul timpului, de realizarea unui instrument necesar reglementarii raporturilor dintre individ si societate. Norma juridica apare ca instrumentul de aplicare precisa, sub forma legilor, a tuturor dezideratelor umane: ordine, dreptate, securitate. Normele sociale nu se situeaza in afara timpului. Ele depind de parametrii care determina si configureaza colectivitatile umane din punct de vedere cultural, economic, al structurilor sociale, etnic, religios, demografic, al contactelor cu alte comunitati, al organizarii administrative, al puterii militare, al modului în care o comunitate sau alta priveste problemele libertatii, din punct de vedere al ponderii diferitelor generatii în structura comunitatii etc. In fapt, toate articulatiile, de orice gen, ale societatii sunt implicate în profilul ei juridic si toate aceste articulatii sunt mobile istoric, trec prin prefaceri mai mult sau mai putin lente, îsi modifica implicarile reciproce si, ca rezultat final, influenteaza continutul si dimensiunile problemelor etice ale comunitatii. O adevarata forta de presiune asupra persoanei este mediul si "modelele" sale îndreptate spre o buna formare morala dezirabila social sau spre una negativa, antisociala. Numarul acestor modele este extrem de mare si se revarsa ca un adevarat torent asupra fiintei umane. 3

Între cele doua norme - norma juridica si norma sociala nu exista raporturi de supraordinare sau subordonare, ci, mai degraba, putem vorbi de echivalenta a acestora, ambele fiind pattern-uri ale gândirii umane. Normele juridice guverneaza întreaga viata sociala, în felul acesta fiind ordonata întreaga viata a polis-ului. Ele sunt prezente la toate nivelurile societatii, determinând un anumit tip de conduita zoon politikon, asa cum bine ilustra un mare filosof antic, Aristotel. Fara aceasta norma juridica, omul n-ar mai exista ca fiinta sociala si, implicit, ca fiinta rationala superioara. "Societatea civila" nu este corect înteleasa de acel care si-o închipuie ca o societate în care legea, norma, autoritatea institutionala sunt abrogate. Dimpotriva, "societatea civila" nu are sens decât prin complementaritate cu societatea institutionalizata si guvernata de suprematia legii. În plus, însa, "societatea civila" este o necesitate si devine o realitate atunci când institutionalizarea si legiferarea nu depasesc limite prin care libertatea sociala si personala sunt lezate în mod abuziv, când interesul privat nu este recunoscut ca fiind complementar cu acel colectiv. Comportamentul social Comportamentul social s-a schimbat in functie de unele norme care au fost elaborate instantaneu in cadrul masei, si adoptate de catre fiecare. Toate aceste teorii pe care le-am prezentat mai sus incearca sa explice comportamentul social porninid de la multimile de indivizi. Astfel multimile capata un statut de entitate independenta de vointa maselor. In toate societatile poate aparea o deprivare absoluta, ceea ce este o urmare clara a inegalitatii indivizilor, insa se poate observa si o deprivare relativa atunci cand individul constata ca exista o disonanta intre cele meritate si cele obtinute. Aceasta diferentea este cauzatoare de tensiuni motiv pentru care pot aparea conflicte. Davis porneste de la ideea ca indivizii isi stabilesc asteptari legate de satisfacerea trebuintelor personale. In cazul in care intre satistacerea trebuintelor si posibilitatile de realizare a acestora este o diferenta apare o tensiune care genereaza frustrare, care la randul sau poate genera agresivitate. Legatura intre frustrare si agresivitate este clara ele sunt intr-o relatie de directproportionalitate: cu cat frustrarea este mai mare cu atat agrasivitatea (sau riscul aparitiei ei) este mai mare. Trebuie sa afirmam faptul ca un comportament social ia nastere ca urmare a structurii interne a omului, a nevoii sale de a se relationa in permanenta cu ceilalti si ca, comportamentul social este o contopire a unora dintre caracteristicile indivizilor ce alcatuiesc un grup.

4

Valoarea individuală şi valoarea sociala Valoarea reprezintă, nu o calitate intrisecă a bunului sau intereselor ci o evaluare din exterior a acestora, este expresia preţuirii pe care o acordăm, bunului, interesului în raport cu trebuinţele noastre. Uneori această preţuire, ca valoare, este acordată unui bun sau interes numai de un individ determinat, în raport cu nevoile, preocupările, înclinaţiile sale pur personale, fără ca, implicit, această preţuire a bunului sau interesului să coincidă cu aceea a unui grup mai mare de persoane sau cu interesele întregii colectivităţi; de pildă, o persoană poate să considere o fotografie ca prezentând o valoare (valoare afectivă) chiar dacă această părere nu ar fi împărtăşită de grupul social. Tot astfel preţuirea ca valoare a unui bun sau interes de către grupul social sau de întreaga colectivitate poate să nu coincidă cu evaluarea dată aceloraşi bunuri sau interese de un individ determinat. Aşa de pildă o anumită credinţă religioasă prezentând o valoare spirituală pentru un grup social poate să nu fie preţuită identic de un individ determinat care nu împărtăşeşte acea credinţă sau nu împărtăşeşte nici o credinţă. Bunurile, interesele preţuite ca atare de întreaga comunitate constituie valori sociale. Omul creează valori şi se creează prin aceste valori, care devin coordonate ale acţiunii umane şi determinaţii ontologice ale condiţiei umane. Valorile motivează, oferă criterii de apreciere, modele şi sisteme de referinţă, principii de evaluare pentru acţiunea umană. Ele propun individului un complex de soluţii codificate care "memorează" experienţa colectivă a grupului din care face parte, anticipează şi umanizează creaţiile sale. De aceea, pe drept cuvânt, se spune că valorile contribuie la cooperarea indivizilor, având o funcţie integratoare în societate, fiind în acelaşi timp "fermenţi" în procesele de anticipare şi creativitate socială[5]. În cadrul unui dinamism evident al valorilor nu am putea vorbi de o eventuală superioritate în rang a unor valori ci, de cel mult, a unor priorităţi temporare în funcţie de trebuinţele social-umane, cărora le corespund. În ceea ce priveşte valorile ştiinţifice s-a spus, pe drept cuvânt, că ştiinţa are în societatea contemporană un dublu statut, de valoare - reprezentând o obiectivare a activităţii necontenit progresive de cunoaştere a omului şi de instituţie, ea devenind "paradigma raţionalităţii instituţionalizate"[10]. în domeniul ştiinţelor socio-umane,procesul cunoaşterii vizează natura şi ipostazele complexe ale existenţei umane, capacitatea omului de a se cunoaşte pe sine şi pe alţii, de a se perfecţiona, de a realiza "progresul în om" (B. de Jouvenel) lucru ce presupune crearea unor "circuite culturale", şi conlucrarea tuturor valorilor culturii[11]. 5

Valorile economice, ca valori-mijloc, răspund unor necesităţi, unor trebuinţe esenţiale ale omului în planul relaţiilor sale cu natura dar şi cu societatea. Pentru aceasta, în sistemul de valori ale unei societăţi autentic democratice şi umaniste, procesele economice trebuie subordonate unor idealuri şi valori umaniste şi democratice, spre a fi apte să conducă la diminuarea frustrărilor umane, la creşterea bunăstării fiecăruia, la realizarea umană, prin reducerea tot mai sensibilă a surselor de înstrăinare a omului[12]. Valorile politice vizează direct raporturile omului, ale individului cu puterea, cu statul, cu partidele şi instituţiile politice, cu ideologiile politice etc. Valorile politice exprimă finalităţile sistemului social-politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale în societate, conţinutul şi structura puterii, mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile, libertăţile, obligaţiile politice ale cetăţenilor, ideologiile politice. Astfel de valori sunt într-o societate autentic democratică contemporană, pacea, libertatea, egalitatea, independenţa, suveranitatea, dreptul fiecăruia de a participa la conducerea societăţii, de a-şi exercita liber convingerile politice etc.[13] Valorile juridice, de asemenea, îşi au importanţa lor în societate, se integrează în sistemul general de valori sociale. Reglementarea juridică valorizează actele individuale, le conferă atributul de legal sau ilegal, raportate la cerinţele socialpolitic şi economice ale unei perioade determinate. Concluzii "Organizarea societatii prin intermediul dreptului se sprijina pe valorile consacrate de societate, dintre care dreptul recunoaste unele ca fiind valori juridice. Dreptul evoca metamorfoza valorilor sociale în valori juridice, dar consacra totodata si sistemul valorilor ce provin numai din sfera dreptului." Perfectionarea continua a sistemului juridic se concretizeaza, asadar, prin elaborarea unor norme moderne cu un pronuntat caracter social, care sa tina seama de permanentele transformari la care este supusa societatea si viata sociala. Multe societati tind mai mult sau mai putin spre un stat de drept, adica spre statul în care norma juridica este corect întemeiata, este suficienta fara a fi redundanta, este inteligent interpretata, statul în care justitia este o reala putere fara a se constitui într-o aristocratie orgolioasa si pedanta în care constiinta publica devine solidar ostila delincventei. Ierarhia valorilor, deci plasarea lor pe o anumită scară, în funcţie de importanţa acordată de societate şi individ, nu trebuie înţeleasă ca o subordonare mecanică a unei valori, alteia, care să anuleze specificitatea fiecărei valori, funcţia 6

sa originară şi ireductibilă. Constituirea unei ierarhii valorice înseamnă, aşa cum se exprimă E. Lovinescu "mutarea accentelor axiologice de la o categorie de valori la alta"[18]. Această activitate nu trebuie înţeleasă ca un act arbitrar ci în funcţie de semnificaţia şi importanţa valorilor pentru o societate, colectivitate, om, la un moment dat şi într-un anumit loc.

BIBLIOGRAFIE

1.Durkheim , Émile , Regulile metodei sociologice , Editura Polirom , Iaşi , 2002. 2.Mucchielli , Alex , Arta de a influenţa – analiza tehnicilor de manipulare , Editura Polirom , Iaşi , 2002. 3.Searle , John R. , Realitatea ca proiect social , Editura Polirom , Iaşi , 2000. 4.Yzerbyt , V. , Schadron , G. , Cunoaşterea şi judecarea celuilalt - o introducere în cogniţia socială , Editura Polirom , Iaşi , 2002. 5.*** , Dicţionar de neologisme , Editura Academiei R.S.R. , Bucureşti , 1978. Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 7 [2]

Ibidem, p. 7

[3]

I. Alexandrescu, Persoană, personalitate, personaj, Ed. Junimea, Iaşi, 1988, p. 316 [4]

L. Grunberg, Axeologia şi condiţia umană, Ed. Politică, Bucureşti, 1972, p. 80 [5]

C. Stroe, Despre ierarhia valorilor şi criteriilor sale, în "Revista de filozofie" nr. 1/1993, p. 26 [6]

Ibidem

[7]

Giorgio Del Vechio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Traducerea I.C. Drăgan, după ediţia a IV a textului italian, Bucureşti, 1997, p. 7

27; C. Stroe, Despre ierarhia valorilor şi criteriilor sale, în "Revista de filozofie" nr. 1/1993, p. 26 [8]

N. Parfait, Heidegger et la politique, Hermermeneutique et revolution, în "Le Cahier de college internationale de philosophie", nr. 8, Edition Osiris, Paris, 1989, p. 113 [9]

J. Witt-Hansen, Le futurologie, în "Le temps et les philosophies", Ed. P. Ricoeur, Paris, 1978, p. 235-248 [10]

W. H. Newton-Smith, Science, rationality and Newton, in "Queen's quataly 95", 1988, p. 22 [11]

Ilya Prigogive şi Isabelle Stengers, Noua alianţă. Metamorfoza ştiinţei, Bucureşti, 1984, p. 86-87 [12]

C. Stroe, op.cit., p. 26

[13]

Ibidem

[14]

M. Virally, Philosofie du droit, Deuxieme edition Dalloz, Paris, 1984, p. 30

[15]

L.C. Tanugi, Le droit sans L'Etat sur la democratie en France et en Amerique. P.U.E., 1985, p. 12 [16]

I.L. Bergel, Theorie generale du droit, Dalloz, Paris, 1985, p. 13

[17]

Jean Carbonnier, Flexible droit, Libraire de droit et de jurisprudance, Paris, 1976, p. 18-19 [18]

Eugen Lovinescu, Mutaţia valorilor estetice, Bucureşti, 1945, p. 222

[19]

C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura All Becck, Bucureşti, 1997, p. 195; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, partea generală, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 2002, p. 98 [20]

Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice, vol. III, op.cit., p. 10-13

[21]

Vintilă Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 2000, p. 9 [22]

Ibidem

[23]

Ibidem

[24]

Vintilă Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), op.cit. p. 10 8

[25]

Ibidem

[26]

Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice, vol. III, op.cit. p. 7. C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1997, p. 195 [27]

Ioan Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, revizuit şi completat de Vintilă Dongoroz, vol. I, Editura Curierul juridic, Bucureşti, 1934, p. 391 [28]

Vintilă Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), op.cit. p. 165

[29]

Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice, vol. III, op.cit. p. 7-8

[30]

Constantin Bulai, Manual de drept penal, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 196; Maria Zolyneak, Maria Michinici, Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1999, p. 110; Constantin Mitrache, Drept penal român, Editura Şansa, Bucureşti, 1997, p. 89; Augustin Ungureanu, Drept penal român, partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 74; Vasile Dobrinoiu şi colaboratorii, Drept penal, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 137-138 [31]

Matei Basarab, Drept penal, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 145; Augustin Ungureanu, op.cit., p. 74, (Observăm că autorul pare să îmbrăţişeze ambele teze) [32]

Narcis Giurgiu, Drept penal general, Editura Sunset, Iaşi, 1997, p. 143

[33]

C. Bulai, op.cit., p. 172

[34]

Tudor Avrigeanu, Reflecţii asupra valorii sociale ca obiect al ocrotirii penale, în "R.D.P." nr. 3/1997, p. 68 [35]

Tullio Padovani, Diritto penale, terza edizione, Giuffre editore, 1995, p. 97

[36]

Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p. 7; autorul arată că fiecare infracţiune are un obiect juridic generic comun tuturor infracţiunilor din acelaşi grup (titlul), cât şi un obiect juridic special (propriu). [37]

Remo Pannain, Manuale de diritto penale, volume primo, Parte generale, Torino, 1962, p. 312 [38]

Ferrando Mantovani, Diritto penale, parte generale, seconda edizione, Padova, 1988, p. 212

9

[39]

Francesco Antolisei, Diritto penale, Milano, 1999, p. 158159; după Antolisei interesul este evaluarea de către subiect a aptitudinii unui bun de a satisface o trebuinţă. [40]

Giuseppe Bettiol, Diritto penale, Cedam, Padova, 1979, p. 270-271

[41]

Vincenzo Manzini, Trattato di dirtto penale italian, volume primo, Torino, 1933, p. 506 [42]

H.H. Jescheck, Lehrbuch das Strafrecht, Allgemeiner teil, Heidelberg, 1995, p. 232 [43]

Ferrando Mantovani, op.cit., p. 232

[44]

H.H. Jescheck, Lehrbuch das Strafrecht, Allgemeiner Teil, Berlin, 1988, p. 231; Johannes Wessels, Strafrecht, Allgemeiner Teil, Heildelberg, 1995, p. 3 [45]

Herman Blei, Strafrecht I, Allgemeiner Teil, Munchen, 1983, p. 89

[46]

K. Rudolphi şi colaboratorii, Systematischer Kommentar des Strafgesetzbuch, Berlin, 1993, p. 5 [47]

Gonzalo Quintero Olivores, Fermin Morales Prats, José Miquel Prats Camet, Manual de Derecho Penal, parte general, Editorial, Aranzadi S.A. Elcano (Navarra) 2000; autorii subliniază că în prezent se manifestă două tendinţe de tratare a bunului juridic. Unii autori se orientează spre un concept material al bunului juridic de esenţă strict socială (Amelung, Hassemer, Octavio de Toledo, Mir Bustos); alţi autori definesc bunul juridic prin referire la Constituţie care enumeră valorile şi finalităţile ordinii juridice (Rudolphi, M. Marx, Bricolo). [48]

Diego Manuel Luzőn Peńa, Curso de Derecho penal, partea generală I, Editorial Universitas, S.A., Madrid, 1999, p. 327 [49]

Harro Otto, Grundkurs, Strafrecht, Berlin, 1982, p. 6-7

[50]

Model Penal Code and Commentaries, Part I, The American Law Institute Philadelphia, 1985, p. 17 [51]

G.P. Novoselov, Studii asupra obiectului infracţiunii - aspecte metodologice, Editura NORMA, Moscova, 2001, p. 132 [52]

A.V. Naumov, Realizarea dreptului penal, Volgograd, 1983, p. 26

[53]

S.P. Tobolkin, Caracterul social al normelor de drept penal, Sverdlovsk, 1983, p. 26-28 10

[54]

A.P. Fefelov, Mecanismul de apărare penală (probleme metodologice), Moscova, 1992, p. 174

11