Relaţiile Sociale [PDF]

Zitiervorschau

Viaţa socială fiind eminamente o viaţă colectivă presupune existenţa unei mari diversităţi de raporturi, interacţiuni între agenţii vieţii sociale, fie ei indivizi sau grupuri de indivizi. 4.6.1. Conceptul de relaţii sociale În istoria gândirii sociologice s-a conturat, după aprecierea lui Pitirim Sorokin, o şcoală care a considerat studierea relaţiilor sociale ca preocupare de prim ordin a sociologiei, relaţiile sociale constituind, în opinia reprezentanţilor acestei şcoli, obiectul de studiu specific propriu sociologiei. Este vorba de aşa-numita şcoală sociologică formală sau relaţionistă. În opinia lui Sorokin, această şcoală menţine caracteristicile de bază ale şcolii sociologiste: considerarea interacţiunii şi interrelaţiilor ca esenţă a fenomenelor sociale; concepţia supraindividuală asupra realităţii sociale; interpretarea individului ca produs de grup; interpretarea grupală a fenomenelor sociale etc. În plus, această şcoală accentuează că obiectul propriu al sociologiei, ca ştiinţă specifică, este studiul formelor interacţiunii sociale sau al relaţiei sociale, aşa cum contrastează cu conţinutul lor, studiat de alte ştiinţe. Fondatorii acestei şcoli sunt consideraţi a fi sociologii germani Ferdinand Tönnies şi Georg Siemmel. G. Siemmel afirmă că, pentru a fi realmente o ştiinţă separată, sociologia, asemenea altor ştiinţe speciale, trebuie să aibă propriul său domeniu de studiu ce nu este investigat de alte ştiinţe sociale sau, ceea ce este acelaşi lucru, propriul său punct de vedere. Domeniul propriu al sociologiei îl constituie formele de socializare sau formele relaţiilor umane. În raport cu alte ştiinţe sociale, sociologia are aceeaşi atitudine ca geometria faţă de alte ştiinţe ale naturii. Conţinutul şi forma sunt fenomene diferite. După cum aceleaşi forme ale relaţiilor umane pot avea conţinut social diferit, tot aşa acelaşi conţinut poate exista în diferite forme ale relaţiilor umane. Astfel sus, afirmă Siemmel, în domeniul relaţiilor interumane forma şi conţinutul sunt ceva destul de diferit şi, în consecinţă, fiecare dintre ele trebuie să fie obiect al unui studiu special. Drept forme principale ale relaţiilor sociale se identifică: izolarea, contactul, supraordonarea, opoziţia, persistenţa sau continuitatea grupului social, diferenţierea socială, integrarea etc. În opinia lui F. Tönnies, putem distinge două forme fundamentale de societate sau de relaţii sociale: comunitate (Gemeinschaft) şi societate (Gesellschaft). Gemeinschaft reprezintă o uniune de indivizi cu „voinţa organică”, a cărei solidaritate rezultă din forţele naturale ale cosanguinităţii. În cadrul său, indivizii sunt doar membri ai unui corp general cu o solidaritate naturală, intererrelaţii armonioase şi identitate de voinţă, deoarece voinţa individuală este subordonată voinţei comunităţii. Ca rezultat al acestei „solidarităţi organice”, avem o comunitate de proprietate şi un drept care nu este altul decât dreptul familiei. În contrast, Gessellschaft reprezintă o totalitate de indivizi ce intră în interacţiune în conformitate cu propria lor voinţă individuală, pentru atingerea propriilor lor scopuri. Este, mai degrabă, un mecanism artificial şi în nici un caz un organism natural. Istoric, Gemeinschaft a apărut mai devreme, grupurile primitive, familia şi triburile fiind exemple concrete ale acestui tip de organizare socială. În cursul timpului, Gemeinschaft începe să se dezintegreze, locul său fiind luat de Gesellschaft. Omul devine din ce în ce mai puţin ataşat de orice comunitate. În schimb, în modalităţi temporare şi contractuale tinde să devină membru al unor grupuri din ce în ce mai numeroase şi mai mari. În acest fel, istoria merge de la comunitate la societate, de la cultura poporului la civilizaţia statului. Un discipol al întemeietorilor şcolii formale,

Leopold von Wiese, încearcă o clasificare sistematică a formelor relaţiilor umane în două mari categorii: I. Relaţii interindividuale 1. fiecare spre altul: contact, abordare, adaptare, combinare, unire; 2. fiecare aparte altul: competiţie, opoziţie, conflict; 3. forme mixte. II. Relaţii intergrupuri sau procese sociale într-un sens mai îngust al termenului 1. procese de diferenţiere – cum ar fi promovarea sau degradarea socială, dominarea şi subordonarea, stratificarea, selecţia şi individualizarea; 2. procese integrative – uniformizarea, stabilizarea, cristalizarea şi socializarea; 3. procese distructive – cum ar fi exploatarea, favorizarea parţială, corupţia, formalizarea, comercializarea, radicalizarea, spolierea; 4. procese modificator constructive – instituţionalizarea, profesionalizarea, eliberarea. P. Sorokin menţionează şi alte încercări de clasificare a interrelaţiilor, având la bază criterii diferite: 1. Relaţii (sau interstimulare) constituite prin acţiunea de a face sau de a nu face (întrucât indivizii se pot influenţa reciproc nu numai prin a face ceva ci şi prin a nu face ceva). 2. Relaţii cu caracter unilateral (sau unidirecţional, cum ar fi cazul unui partid ce influenţează alte partide dar nu este influenţat de acestea) sau bilateral (reciproc). 3. Relaţii de durată sau permanente şi relaţii incidentale sau temporare. 4. Relaţii antagonice şi relaţii de solidaritate. 5. Relaţii directe, nemijlocite (face-to-face) sau indirecte, mediate. 6. Relaţii conştiente sau intenţionate şi relaţii inconştiente sau neintenţionate. 7. Relaţii formale sau instituţionalizate şi relaţii informale unde nu există un model general acceptat. La rândul său, E. Bogardus identifică următoarele forme de relaţii sociale sau de interstimulare: izolare, stimulare, comunicare, sugestie, imitaţie, difuziune, discriminare, discuţie, acomodare, asimilare şi socializare. Un loc aparte în abordarea relaţiilor sociale, din perspectiva şcolii formale, revine Şcolii sociometrice, întemeiată de J. L. Moreno. Conform acestuia, din multitudinea relaţiilor umane, cele mai importante sunt relaţiile interpersonale, relaţii esenţialmente afective (relaţii de atracţie, de respingere şi de indiferenţă sau neutre). Pornind de la ideile lui H. Bergson şi ale lui S. Freud, conform cărora spontaneitatea şi creativitatea sunt sursa relaţiilor dintre indivizi, sociometria îşi propune cunoaşterea relaţiilor interindividuale pentru a ajuta individul să-şi elibereze spontaneitatea lui creatoare. Pentru identificarea relaţiilor afective interindividuale, la nivelul grupurilor mici, principala tehnică utilizată este testul sociometric (bazat pe un chestionar sociometric ce solicită membrilor unui grup exprimarea atracţiei sau respingerii faţă de alţi membri ai grupului, încercând, în acelaşi timp, să surprindă perceperea atracţiei sau respingerii de către ceilalţi membri ai grupului). Matricea sociometrică şi sociograma, elaborate pe baza rezultatelor testului sociometric, permit surprinderea coeziunii grupului, a stării moralului de grup, identificarea unor echilibre sau dezechilibre ierarhice, existenţa unor sciziuni, clici, reţele în cadrul grupului, stabilirea raportului dintre liderul formal şi cel informal al grupului, a statusului sociometric al fiecărui individ etc.

Este de menţionat că tehnicile sociometrice, dincolo de finalitatea lor cognitivă, permit şi intervenţia reglatorie la nivelul grupului mic. Pe aceeaşi linie de abordare a relaţiilor sociale se plasează şi cercetarea dinamicii grupurilor sau Şcoala cercetării active iniţiată de Kurt Lewin. Conform acestuia, în fiecare grup există un echilibru cvasistaţionar ce cuprinde două componente: a. un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine comportamentul grupului la un anumit punct; b. un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine comportamentul fiecărui membru al grupului la nivelul echilibrului de grup. Aceste forţe poartă numele de standarde sau norme. Câmpul social fiind conceput ca un câmp de interacţiune, dinamica grupului este considerată a fi rezultat al unor contradicţii interne şi al unor contradicţii între grupul respectiv şi alte grupuri. În acest context, scopul Şcolii cercetării active constă în cunoaşterea relaţiilor din cadrul grupului (în special al grupului mic) în vederea producerii de schimbări în comportamentul de grup şi în relaţiile de grup. Analizând orientarea relaţionistă din sociologie, Tr. Herseni menţiona: „Obiecţia principală ce se poate aduce relaţionismului este că societatea, deşi constă dintr-o mulţime de relaţii sociale, nu se reduce la ele; ea este o realitate care depăşeşte câmpul de existenţă şi de manifestare a acestora”. În consecinţă, după cum aprecia Jan Szczepanski, sociologia trebuie să studieze relaţiile ca sisteme complexe, cu laturile lor materiale, obiective, cu caracterul lor colectiv de grup, luând în consideraţie şi laturile lor subiective, psihologice, interindividuale. Acelaşi autor, subliniind că nu toate relaţiile dintre indivizi sunt relaţii sociale, consideră că putem distinge mai multe tipuri de relaţii interumane: a. Contact spaţial – existent în situaţia în care individul devine conştient de existenţa în acelaşi spaţiu a altor indivizi, pe care începe să-i observe. Evident, nu orice contact spaţial duce la stabilirea de relaţii sociale. b. Contact psihic – care presupune aprecierea reciprocă sau unilaterală, conştientă sau inconştientă a persoanei (sau persoanelor) cu care persoana vine în contact. O asemenea relaţie presupune generarea şi existenţa unui interes reciproc. c. Contact social – care presupune legătura între două sau mai multe persoane care realizează diferite acţiuni referitoare la o anumită valoare. Aceste contacte sociale pot fi: - trecătoare sau durabile; - publice sau private; - personale sau materiale; - directe sau indirecte. d. Interacţiunea socială – rezultat al unor contacte sociale durabile, în cadrul cărora indivizii caută să se influenţeze reciproc. Este apreciată a fi esenţială pentru grupurile sociale. Principalele caracteristici ale interacţiunilor sociale: - pot fi directe sau indirecte; - sunt mai durabile decât contactele sociale; - pe baza lor apar: e. Relaţiile sociale – care reprezintă sisteme de interacţiuni sociale între parteneri (indivizi sau grupuri), ce au la bază o anumită platformă. Relaţiile sociale se mai particularizează, în raport cu relaţiile interumane anterior menţionate, prin aceea că: - sunt orientate spre îndatoriri, obligaţii reciproce ale partenerilor;

- sunt orientate spre norme şi modele de acţiune (care pot fi, şi sunt, diferite, în funcţie de mărimea şi natura, specificul grupului). 4.6.2. Tipologia relaţiilor sociale Deşi există multe deosebiri între autori în privinţa modului de clasificare a relaţiilor sociale, se poate aprecia că cea mai larg utilizată este următoarea tipologie: a. După natura (sau conţinutul) lor: - relaţii de producţie (de producţie propriu-zise, de consum, repartiţie şi schimb; - relaţii educaţionale; - relaţii politice; - relaţii juridice; - relaţii etnice; - relaţii religioase etc. În legătură cu relaţiile sau raporturile juridice, este de menţionat faptul că acestea nu sunt altceva decât forma juridică pe care o îmbracă practic toate sau, cel puţin, majoritatea relaţiilor sociale, consfinţirea juridică, legală a acestora. Astfel, relaţiile de producţie au şi o dimensiune juridică (relaţia de proprietate fiind, de exemplu, o relaţie economică reglementată juridic); relaţiile de muncă au, pe lângă dimensiunea tehnic-profesională şi o dimensiune juridică; relaţiile familiale au, în bună măsură, şi un aspect juridic. Acest lucru se datorează funcţiei reglatorii pe care o îndeplineşte subsistemul juridic în raport atât cu sistemul social general cât şi în raport cu toate subsistemele componente ale acestuia. Relaţiile (raporturile) juridice sunt extrem de variate, ele putând fi relaţii între indivizi, între instituţii sau organizaţii, între individ şi instituţii sau organizaţii, după cum pot avea un caracter contencios sau necontencios etc. b. După cadrul lor de desfăşurare: - interindividuale (de prietenie, colaborare, duşmănie, conflict); - între individ şi grup; - intergrupale – între grupuri ca entităţi. c. După modul cum afectează coeziunea socială: - relaţii de cooperare (cooperare personală sau impersonală, directă sau indirectă); - relaţii de subordonare sau de supraordonare; - relaţii de compromis sau de toleranţă; - relaţii de marginalitate – în situaţia în care indivizii participă la grupuri cu modele valorice diferite, fără a se identifica cu vreunul; - relaţii de competiţie – în situaţia în care se urmăreşte obţinerea unui rezultat pe seama (în dauna) altora; - relaţii conflictuale. d. După natura activităţii ce formează obiectul relaţiei: - relaţii de muncă; - relaţii de familie; - relaţii de vecinătate. e. După gradul de reglementare: - relaţii formale (instituţionalizate); - relaţii informale. Studierea relaţiilor sociale, în complexitatea, diversitatea şi dinamica lor, prezintă o importanţă deosebită nu numai pentru buna înţelegere a structurii, funcţionării şi

dinamicii sistemului social, ci şi pentru intervenţia practică, reglatorie la diverse paliere ale sistemului social. 4.7.

Procesele sociale

În general, se apreciază că procesele sociale sunt complexe de fapte şi fenomene sociale cu o anumită direcţie de desfăşurare. Pentru ca faptele şi procesele sociale să genereze procese sociale, ele trebuie să satisfacă două condiţii: - să fie relativ omogene; - între ele să existe relaţii de dependenţă cauzală sau relaţii structural-funcţionale. Principalele caracteristici definitorii ale proceselor sociale sunt considerate a fi: - au un fir conducător, se înscriu într-o anumită tendinţă de schimbare; - au o durată lungă, o persistenţă mare în timp; - sunt legate de devenirea socială, exprimă dinamismul social. Ca şi în cazul relaţiilor sociale, s-a încercat identificarea unor criterii de clasificare şi stabilirea, pe această bază, a unor tipuri de procese sociale. Una dintre modalităţile de clasificare a proceselor sociale, mai larg acceptată, este următoarea: a. După nivelul de complexitate: - simple (fapte şi fenomene sociale omogene); - complexe (ansambluri de procese sociale simple). b. După cadrul de desfăşurare: - intrapersonale (procese simultan sociale şi psihice, care se manifestă în principal, în adaptarea şi socializarea indivizilor); - interpersonale – adaptare, colaborare, duşmănie, conflict; - între individ şi grup – subordonare, identificare, aspiraţie spre dominare, revoltă, subordonare; - intergrupale – orientate de scopurile şi interesele grupului. c. După natura lor: - de adaptare; - de colaborare; - de concurenţă şi conflict. d. După importanţă. e. După consecinţele asupra structurii şi funcţionării societăţii: - de reproducere socială – nu afectează natura, modul de organizare şi funcţionare a sistemului; - de dinamică, transformare socială – au ca efect schimbarea parţială sau totală a sistemului social. Sunt de făcut câteva observaţii: -

criteriile de clasificare menţionate nu sunt nici singurele posibil de utilizat şi nici nu sunt reciproc exclusive; procesele sociale reale nu pot fi, de regulă, încadrate doar într-unul din tipurile menţionate; fiecare proces social real, pentru a putea fi deplin înţeles, trebuie abordat în toată complexitatea, concreteţea şi specificitatea sa.