Metode Si Tehnici de Asistenta Sociala La Nivel Individual [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială Programul de studii universitare de licenţă Asistenţă socială ID

METODE SI TEHNICI DE ASISTENŢĂ LA NIVEL INDIVIDUAL

Prof. univ. dr Livius MANEA

Bucureşti 2019

CUPRINS

Programa disciplinei de studiu

.3

Natura asistenţei sociale

11

Cunoaşterea în practica asistenţei sociale

16

Relaţia în cadrul practicii asistenţei sociale

25

Tehnici de operaţionalizare a valorilor în practica asistenţei sociale

31

Interviul în asistenţa socială

37

Fazele procesului de asistenţă socială

44

Faza I a procesului de asistenţă: contactul

50

Faza contractului: – estimarea comună, stabilirea obiectivului şi planificarea

57

Rolurile asumate de asistentul social în cadrul intervenţiilor

61

Metodele de intervenţie: implementarea rolurilor

65

Modalităţi de încheiere a procesului de asistenţă socială

70

Evaluarea în asistenţa socială

74

Riscuri ale profesiei de asistent social

79

Bibliografie

84

2

PROGRAMA ANALITICĂ Titulatura cursului: Metode şi tehnici de asistenţă socială la nivel individual

Obiective generale ale cursului: Înţelegerea de către studenţi a specificului profesional al asistenţei sociale, însuşirea metodelor şi tehnicilor cu care operează această profesiune. Cunoaşterea şi înţelegerea acestor metode şi tehnici se află la baza formării deprinderilor profesionale, a conturării atitudinilor şi valorilor specifice necesare abordării eficiente a diferitelor categorii de situaţii problematice ale persoanelor. Totodată, disciplina de studiu îşi propune să prezinte studenţilor diferitele componente ale procesului sistematic de acordare de ajutor conceput şi realizat la nivelul persoanei asistate, cu referire la situaţiile problematice concrete. Obiective specifice ale cursului: 1. cunoaşterea şi înţelegerea fundamentelor practicii asistenţei sociale; 2. înţelegerea relaţiilor dintre valori, cunoştinţe şi deprinderi în asistenţa socială; 3. definirea conceptului de „valoare” şi înţelegerea importanţei valorilor fundamentale în practica asistenţei sociale. Tehnici de operaţionalizare a valorilor; 4. recunoaşterea caracterului de parteneriat al relaţiei în asistenţa socială, care necesită colaborarea asistentului social şi a persoanei asistate la luarea deciziilor privind: identificarea în comun a problemelor, realizarea unui acord privind natura acestora, responsabilităţile fiecăreia dintre părţi, stabilirea obiectivelor, a planului de intervenţie; 5. înţelegerea şi aplicarea conceptului de confidenţialitate; 6. conturarea procesului de stabilire a obiectivelor şi înţelegerea criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească acestea ( concrete, măsurabile, realiste, adecvate etc.); 7. înţelegerea particularităţilor interviului în asistenţa socială; 8. cunoaşterea diferitelor roluri profesionale ale asistentului social. Tehnici de implementare a rolurilor în cadrul intervenţiilor; 9. cunoaşterea procesului de evaluare în practica asistenţei sociale; 10. cunoaşterea unor tipuri de riscuri ale profesiei de asistent social (epuizarea), ca şi a modalităţilor de prevenire şi tratare a acestora.

3

Modalităţi de desfăşurare a activităţilor : Procesul de instruire se desfăşoară în mod preponderent prin studiu individual, în regim tutorial, cât şi prin întâlniri asistate, faţă în faţă, pe durata celui de-al doilea semestru al anului universitar. Studiul individual, activităţile tutoriale şi întâlnirile asistate vor permite prezentarea informaţiilor conform tematicii elaborate, fiind centrate pe fundamentele practicii asistenţei sociale, ca şi pe aspectele şi procesele specifice activităţilor directe cu persoanele, grupurile şi comunităţile. O atenţie deosebită se va acorda interviului în asistenţa socială. În acelaşi timp, întâlnirile asistate şi activităţile tutoriale vor oferi posibilitatea de aprofundare a cunoştinţelor predate şi a dezbaterii unor subiecte pe baza documentării în literatura de specialitate. În cadrul întâlnirilor asistate si al activităţilor tutoriale se va utiliza şi jocul de rol, cu scopul de a dezvolta cunoştinţele, de a stimula formarea atitudinilor şi deprinderilor necesare profesiei. Dezbaterile din cadrul activităţilor tutoriale vor viza şi aspectele legate de metodele şi tehnicile utilizate în instituţiile unde se efectuează practica. Studenţii vor elabora proiecte de an referitoare la cazuri care necesită intervenţia asistenţei sociale, în care vor demonstra modul de asimilare a cunoştinţelor, înţelegerea bibliografiei parcurse capacitatea de problematizare, nivelul de dezvoltare a deprinderilor profesionale. Evaluarea studenţilor  Discuţii sistematice în cadrul activităţilor tutoriale şi al întâlnirilor asistate, urmărirea evoluţiei pregătirii fiecărui student;  Lucrări scrise sub forma unor teste, în scopul evaluării pregătirii aflate în desfăşurare;  Referate prezentate în cadrul activităţilor asistate, ca şi participarea activă la dezbateri;  Realizarea unui proiect de an: identificarea problemelor, stabilirea obiectivelor şi proiectarea unui plan de intervenţie pentru un caz care necesită implicarea asistenţei sociale;  Examen final (scris) care să verifice şi să evalueze calitatea şi volumul informaţiilor asimilate, ca şi nivelul de formare a deprinderilor profesionale. Sistemul de notare pentru această disciplină va fi următorul: a) 10% (un punct) din oficiu; b) 10% (un punct) pentru participarea la activităţile în regim tutorial şi la întâlnirile asistate; c) 30% (trei puncte) acordate pentru proiectul de an; d) 50% (cinci puncte) pentru examenul scris final. Prezentarea la examenul final şi notarea finală sunt condiţionate de obţinerea notei 5 la fiecare din componentele b, c şi d.

4

TEMELE CURSURILOR (14 cursuri = 28 ore) 1. Fundamentele practicii asistenţei sociale: teoria, valorile, relaţia, deprinderile, modelele, metodele, reglementările, deontologia, cercetarea – 2 ore.

Obiective ale învăţării: - Nevoia de protecţie socială; - Conceptele de asistenţă socială, asigurări sociale, securitate socială, protecţie socială; - Natura asistenţei sociale; - Tipuri de definiţii ale nevoii. Bibliografie: 1. Suportul de curs. 2. Pop Luana (2002), Dicţionar de politici sociale, Ed, Expert, Bucureşti. 3. Neamţu G. (coord.), (2003), Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi. Întrebări pentru verificare: - Ce tipuri de aranjamente s-au dezvoltat în societate pentru satisfacerea nevoilor? - Care este funcţia asistenţei sociale? - Care sunt fundamentele practicii asistenţei sociale? - Care sunt obiectivele asistenţei sociale? - Ce tipuri de modele s-au dezvoltat în asistenţa socială? 2. Cunoaşterea şi practica asistenţei sociale – 2 ore.

Obiective ale învăţării: - cunoaştere spontană şi ştiinţifică; - scopul cunoaşterii; - diferenţierea dintre cunoaştere şi valoare; - teorii, modele, metode, tehnici; - relaţiile dintre teorie şi practică în asistenţa socială; - teorii împrumutate din ştiinţele socio-umane; - misiunea asistenţei sociale ca sistem de referinţă în structurarea cunoaşterii; - criterii pentru selectarea şi structurarea cunoaşterii în asistenţa socială. Bibliografie: 1.Suportul de curs 2. Coulshed V., (1993), Practica asistenţei sociale, Ed. Alternative, Bucureşti. 3. Howe David, (2001), Introducere în teoria asistenţei sociale, Ed. MarLink, UNICEF, Bucureşti. Întrebări pentru verificare: - Care sunt diferenţele dintre cunoaşterea spontană şi cea ştiinţifică? - Care sunt diferenţele dintre cunoaştere şi valoare? - Ce se înţelege prin termenul de „cadru conceptual”? - Cum ar putea fi reprezentate schematic cadrele conceptuale specifice asistenţei sociale? 3. Valorile şi practica asistenţei sociale – 2 ore.

Obiective ale învăţării:

5

-

definiţii ale valorilor; tipuri de valori (ale sistemului asistat, ale asistentului, specifice diferitelor medii sociale); valori fundamentale pentru practica asistenţei sociale: respectarea unicităţii şi individualităţii celui asistat, respectarea autodeterminării acestuia; modalităţi de operaţionalizare a valorilor; dilemele etice

Bibliografie: 1.Suportul de curs 2. Compton B.R., Galaway B., (1989), Social Work Processes, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California. 3. Hepworth Dean H., Rooney Ronald H., Larsen Jo Ann (1997): „Direct Social Work Practice. Theory and Skills”, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove. Întrebări pentru verificare: - Cum se defineşte conceptul de valoare? - Care sunt valorile fundamentale ale practicii asistenţei sociale? - Cum pot fi operaţionalizate aceste valori? 4. Asistenţa socială de caz (Case work) – metodă a practicii profesionale – 2 ore. Obiective ale învăţării: - definiţie, relevanţă, dezvoltare istorică; - principii, concepte (persoană, context, problemă, specialist şi proces); - componente (studiu, diagnoză, tratament).

Bibliografie: 1.Suportul de curs 2. Coulshed V., (1993), Practica asistenţei sociale, Ed. Alternative, Bucureşti. Întrebări pentru verificare: - în ce context a apărut asistenţa socială de caz? - care sunt componentele asistenţei sociale de caz? 5. .Caracteristici ale relaţiei de acordare a ajutorului în domeniul asistenţei sociale – 2 ore. Obiective ale învăţării: - modalităţi de stabilire a relaţiei; - scopul relaţiei în asistenţa socială; - variabile pot fi utilizate pentru caracterizarea relaţiei; - elementele relaţiei în asistenţa socială; - abilităţi necesare unui asistent social pentru a putea stabili relaţii eficiente; - modalităţi de stabilire a relaţiei (asistat „voluntar” şi asistat „nevoluntar”).

Bibliografie: 1.Suportul de curs 2. Compton B.R., Galaway B., (1989), Social Work Processes, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California. 3. Egan G., (1990), The Skilled Helper: A systematic Approach to Effective Helping, Brooks/Cole, Pacific Grove, C.A. 4. Manea, L., (2008), Interviul în practica asistenţei sociale, Editura Universităţii din Bucureşti Întrebări pentru verificare: - Care este scopul relaţiei în asistenţa socială? - Ce variabile pot fi utilizate pentru caracterizarea relaţiei?

6

- Care sunt elementele relaţiei în asistenţa socială? - Ce calităţi îi sunt necesare unui asistent social pentru a putea stabili relaţii eficiente? 6. Etapa preliminară a procesului de asistenţă la nivel de persoană – 2 ore. Obiective ale învăţării: - Aspecte ale comunicării; - Realizarea acordului dintre sinele asistentului social şi persoana în dificultate; - Tema autorităţii; - Diversitate culturală; - Răspunsuri directe la indiciile indirecte. Bibliografie:

1.Suportul de curs 2. Compton B.R., Galaway B., (1989), Social Work Processes, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California. 3. Egan G., (1990), The Skilled Helper: A systematic Approach to Effective Helping, Brooks/Cole, Pacific Grove, C.A. 4. Manea, L., (2008), Interviul în practica asistenţei sociale, Editura Universităţii din Bucureşti 7. Faza iniţială a procesului de asistenţă – 2 ore. Obiective ale învăţării: - Impactul contextului asupra practicii; - primul contact, prima întrevedere; - efectuarea trimiterii; - obţinerea de informaţii de la alte agenţii; - interviul la domiciliu; - angajarea celor asistaţi „nevoluntar” şi a cazurilor dificile. Bibliografie:

1.Suportul de curs 2. Compton B.R., Galaway B., (1989), Social Work Processes, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California. 3. Egan G., (1990), The Skilled Helper: A systematic Approach to Effective Helping, Brooks/Cole, Pacific Grove, C.A. 4. Manea, L., (2008), Interviul în practica asistenţei sociale, Editura Universităţii din Bucureşti 8. Interviul în asistenţa socială 4 ore. Obiective ale învăţării: - tipuri de interviuri în asistenţa socială; - validitatea şi fidelitatea informaţiilor; - tipuri de bariere ale comunicării specifice interviului în asistenţa socială; - principalele responsabilităţi şi abilităţi ale asistentului social în realizarea interviului.

Bibliografie: 1.Suportul de curs 2. Compton B.R., Galaway B., (1989), Social Work Processes, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California. 3. Coulshed V., (1993), Practica asistenţei sociale, Ed. Alternative, Bucureşti. 4. Kadushin Alfred, (1990), The Social Work Interview. A Guide for Human Service Professionals, Columbia University Press, New York. 5. Manea, L., (2008), Interviul în practica asistenţei sociale, Editura Universităţii din Bucureşti

7

Întrebări pentru verificare: - Ce înseamnă validitatea şi fidelitatea informaţiilor? - Care sunt cele mai frecvente bariere ale comunicării specifice interviului în asistenţa socială? - Care sunt principalele responsabilităţi ale asistentului social în realizarea interviului? 9. Tehnici de planificare şi contractare – 2 ore Obiective ale învăţării: - identificarea şi definirea problemei (problemelor); - selectarea problemelor ţintă şi a obiectivelor; - formularea obiectivelor intervenţiei; - contractul scris; - lista de control al nevoilor; - utilizarea resurselor informale. - surse şi metode de colectare a datelor.

Bibliografie: 1.Suportul de curs 2. Compton B.R., Galaway B., (1989), Social Work Processes, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California. 3. Coulshed V., (1993), Practica asistenţei sociale, Ed. Alternative, Bucureşti. 4. Egan G., (1990), The Skilled Helper: A systematic Approach to Effective Helping, Brooks/Cole, Pacific Grove, C.A. Întrebări pentru verificare: - Cum este identificată şi definită problema? - Cum sunt stabilite obiectivele? - Care sunt sursele de colectare a informaţiilor? - Ce se înţelege prin „estimare”? - Ce criterii trebuie să respecte obiectivele stabilite în procesul de asistenţă socială? 10. Tehnici pentru documentare şi pentru estimare (evaluarea iniţială) – 2 ore Obiective ale învăţării: - raportul de evaluare iniţială; - genograma şi ecoharta; - estimarea suportului social; - tehnica biografică; - ciclul vieţii de familie; - identificarea aspectelor pozitive.

Bibliografie: 1.Suportul de curs 2. Compton B.R., Galaway B., (1989), Social Work Processes, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California. 3. Coulshed V., (1993), Practica asistenţei sociale, Ed. Alternative, Bucureşti. 4. Hepworth Dean H., Rooney Ronald H., Larsen Jo Ann (1997): „Direct Social Work Practice. Theory and Skills”, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove. Întrebări pentru verificare: - Pe ce s ebazează raportul de evaluare iniţială? - Care sunt sursele de colectare a informaţiilor? - Cum se realizează genograma şi ecoharta? - Din ce motive este necesară identificarea aspectelor pozitive? 11. Realizarea intervenţiei – 2 ore.

8

Obiective ale învăţării: - caracteristici ale tipurilor de roluri asumate de asistent în procesul de intervenţie; - criterii de selectare a rolurilor; - tehnici de implementare a rolurilor; - tehnici utilizate pentru o mai bună înţelegere a contextului, factorilor cauzali, modului de gândire şi componentei afective ale celui asistat.

Bibliografie: 1.Suportul de curs 2. Compton B.R., Galaway B., (1989), Social Work Processes, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California. Întrebări pentru verificare: - Care sunt tipurile de roluri pe care le asumă asistentul social în faza de - implementare a intervenţiei? - Cum sunt selectate rolurile? - Care sunt tehnicile de implementare a rolurilor? 12. Tehnici de intervenţie şi monitorizare – 2 ore. Obiective ale învăţării: - planificarea interviului centrat pe intervenţie; - furnizarea de informaţii şi de sfaturi; - tehnici utilizate pentru consolidarea sau schimbarea unor comportamente; - reversibilitatea rolurilor; - structurarea stimei de sine; - tehnica „scaunului gol”; - provocare şi confruntare; - tehnica „sculpturii familiei”; - redefinirea unor comportamente; - managementul bugetului; - tehnici privind luarea deciziilor; - lista sentimentelor; - cartea vieţii; - abilitarea.

Bibliografie: 1.Suportul de curs 2. Coulshed V., (1993), Practica asistenţei sociale, Ed. Alternative, Bucureşti. 3. Hepworth Dean H., Rooney Ronald H., Larsen Jo Ann (1997): „Direct Social Work Practice. Theory and Skills”, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove. 13. Încheierea şi evaluarea procesului de asistenţă socială – 2 ore. Obiective ale învăţării: - modalităţi de finalizare a procesului (trimiterea, transferul, încheierea propriu-zisă); - responsabilităţi ale asistentului social; - asigurarea eficacităţii şi eficienţei intervenţiei; - evaluări de programe şi evaluări de caz; - schema procesului de evaluare; - instrumente de evaluare; - analiza consecinţelor neintenţionate ale intervenţiei. - evaluarea impactului intervenţiei; - scale utilizate pentru măsurarea gradului de îndeplinire a obiectivelor; - chestionare pentru măsurarea satisfacţiei celor asistaţi; - tehnici de prevenire a epuizării profesionale.

Bibliografie:

9

1.Suportul de curs 2. Compton B.R., Galaway B., (1989), Social Work Processes, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California. 3. Hepworth Dean H., Rooney Ronald H., Larsen Jo Ann (1997): „Direct Social Work Practice. Theory and Skills”, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove. 4. Grinnell Richard M. Jr., (1993), Social Work Research &Evaluation, F.E.Peacock Publishers, Itasca, Illinois. Întrebări pentru verificare: - Care sunt modalităţile de finalizare a procesului de asistenţă socială? - Ce responsabilităţi revin practicianului în etapa de încheiere a procesului de asistenţă socială?

10

NATURA ASISTENŢEI SOCIALE -

Nevoia de protecţie socială; Conceptele de asistenţă socială, asigurări sociale, securitate socială, socială; Natura asistenţei sociale; Tipuri de definiţii ale nevoii.

protecţie

Ce fac asistenţii sociali? Când şi cum intervin? Majoritatea dintre noi, pe baza experienţei de viaţă avem puţine dificultăţi în a identifica rolurile anumitor profesii. Spre exemplu, medicul are rolul de a vindeca, de a media între organismul fizic şi influenţele mediului. Poate că pare mai dificil de luat în considerare boala mintală. Avocatul are rolul de a interveni, de a media între individ şi instituţiile de drept, dezvoltate pentru a asigura ordinea în societate. Profesorul îndeplineşte rolul de transmiţător al cunoştinţelor acumulate şi de formator al deprinderilor profesionale specifice diferitelor domenii. Preotul se ocupă de un anumit segment al vieţii spirituale. Dar asistenţii sociali? Când, cum şi de ce intervin? Fiecare profesie are o anumită funcţie, o anumită misiune de îndeplinit în societate, un sens, o semnificaţie, responsabilităţi. Asistenţa socială mediază procesul prin care individul şi societatea ajung la satisfacerea nevoii de autorealizare (în ipoteza că interesele individului şi ale societăţii sunt în esenţă aceleaşi). În societăţile complexe, aflate în rapidă schimbare, apar blocaje; asistenţa socială intervine, încercând, pe de o parte, să înlăture blocajele cu care se confruntă indivizii în realizarea aşteptărilor lor privind sănătatea, dezvoltarea, apartenenţa, bunăstarea, iar pe de altă parte, să organizeze eforturile societăţii în vederea integrării componentelor acesteia într-un tot dinamic şi productiv. De regulă, în atenţia asistenţei sociale se situează persoanele, familiile, grupurile, organizaţiile şi comunităţile care se confruntă cu anumite probleme. Compton şi Gallaway consideră asistenţa socială ca un proces de rezolvare de probleme, după modul în care asistentul şi cel asistat operaţionalizează conceptul de mediere: - între persoană şi resursele mediului; - între persoană şi situaţia în care aceasta se află (mediul imediat). În acest sens, este necesară o distincţie între practică, proces şi intervenţie, concepte care adesea se confundă. Practica asistenţei sociale cuprinde totalitatea activităţilor pe care le îndeplinesc asistenţii sociali; sunt incluse aici atât procesul ( de soluţionare a problemelor), cât şi acţiunile de schimbare planificată (metodele de intervenţie). Prin urmare. Intervenţia apare ca o parte a procesului de rezolvare a problemelor.

Proces de rezolvare de probleme

Intervenţie

Intervenţia reprezintă efortul conştient, planificat, care urmăreşte să producă o anumită schimbare, fiind doar o componentă a procesului de asistenţă socială. Înainte de a interveni, este necesară clarificarea naturii problemei de rezolvat, ca şi a obiectivelor şi scopurilor intervenţiei. Procesul asistenţei sociale cuprinde toate elementele practicii, fiind un concept mai larg decât intervenţia. Johnson şi Schwartz apreciază că în decursul timpului, societăţile au dezvoltat mai multe tipuri de aranjamente în vederea satisfacerii nevoilor sociale; fiecare dintre acestea a apărut în

11

strânsă legătură cu credinţele referitoare la nevoile umane, cu motivele pentru care indivizii sunt inapţi să şi le satisfacă şi cu responsabilitatea societăţii faţă de respectivele nevoi nesatisfăcute: 1. întrajutorarea; 2. caritatea (filantropia); 3. asistenţa publică (socială); 4. asigurările sociale 5. serviciile sociale; 6. prestaţiile universale. Iată o comparaţie între aceste aranjamente în funcţie de implicarea statului, de caracterul relaţiei, de posibilitatea stigmatizării, de anumite aspecte pozitive şi de anumite limite: Aranjament Întrajutorare

Implicarea Relaţie statului Nu Reciprocă

Caritate

Nu

Subordonare

Da

Aspecte pozitive Disponibilitate ridicată într-un context cultural dat Individualizare

Asist. publică

Da

Da

Largă acoperire

As. socială

Da

Subordonare. Impersonală Impersonală

Servicii sociale

Da

Prestaţii Da universale

După situaţie Limitată

Stigmat Nu

Limite Limitată la persoanele aparţinând unui context cultural similar Limitată la sfera de resurse disponibile. Tinde să fie controlată de aşteptările grupurilor dominante Controlată de aşteptările grupurilor dominante. Birocratizare

Largă acoperire. Birocratizare. Fără stigmatizare persoane neacoperite Probabil Largă acoperire Finanţare în unele Birocratizare cazuri Largă acoperire Cost Nu

Anumite rămân limitată.

Protecţia socială reprezintă un sistem de servicii şi instituţii destinat să ajute persoanele şi grupurile în vederea satisfacerii nevoilor, care să le permită dezvoltarea deplină a capacităţilor şi promovarea bunăstării, în acord cu nevoile familiilor şi cu cele ale comunităţii. Asistenţa socială reprezintă o dimensiune esenţială a protecţiei sociale. Se poate pune întrebarea dacă asistenţa socială este o ştiinţă. Răspunsul este negativ. Asistenţa socială are un caracter aplicativ, este o profesie care utilizează cunoştinţele dezvoltate de diferitele ştiinţe umane, având ca obiectiv general atingerea bunăstării sociale. De aici nu trebuie trasă concluzia că îi lipseşte spiritul ştiinţific, riguros, ori că ar fi caracterizată de lipsa preocupării pentru cercetare. Intervenţia asistenţei sociale vizează trei direcţii principale: 1. să asiste persoanele şi grupurile în vederea identificării şi rezolvării problemelor apărute ca rezultat al dezechilibrelor dintre ele şi mediul în care evoluează (dimensiunea curativă);

12

2. să identifice domeniile în care pot apărea astfel de dezechilibre şi să acţioneze pentru a le preveni (dimensiunea preventivă); 3. să identifice, să cerceteze şi să consolideze la maximum potenţialul persoanelor, familiilor, grupurilor, comunităţilor, în vederea asigurării funcţionării şi integrării lor sociale (dimensiunea formativă). Prin urmare, asistenţa socială intervine ori de câte ori sunt necesare metode şi mijloace pentru asigurarea corespondenţei dintre capacităţile oamenilor şi solicitările care le sunt impuse de mediu. Ca specialişti, asistenţii sociali mediază, încearcă să asigure corespondenţa dintre indivizi şi mediu, să dezvolte capacităţile de reacţie ale indivizilor la mediu şi să-i pună în relaţie cu sistemele de asigurare a resurselor. Dar ce înseamnă mediere, asigurare corespondenţă, punere în relaţie? Uneori intervenţiile sunt focalizate asupra individului, alteori asupra mediului sau asupra ambilor, în conformitate cu diferitele modele dezvoltate de-a lungul timpului. Metodele de intervenţie specifice asistenţei sociale se află într-o strânsă interdependenţă cu perspectivele teoretice. Baza teoretică a asistenţei sociale este vastă şi se află într-un proces continuu de dezvoltare. Nici o abordare teoretică nu poate oferi toate răspunsurile de care este nevoie în acest domeniu. Principalele tendinţe care au influenţat asistenţa socială, asigurându-i cadre teoretice şi concepte includ psihanaliza, psihologia umanistă, abordarea psihosocială, abordarea comportamentalistă, teoria sistemelor, abordarea radicalistă. Pe baza contribuţiilor diferitelor perspective teoretice şi a acumulărilor de experienţă directă, s-au structurat mai multe modele ale asistenţei sociale: - procesul de rezolvare de probleme, formulat în anii 1950 de Helen Harris Perlman, devenit paradigma dominantă a practicii asistenţei sociale. Acest model se bazează pe ideea că întreaga viaţă umană poate fi considerată ca un proces de rezolvare eficientă a problemelor. Tulburările care apar în viaţă rezultă din dificultăţile legate de activităţile de soluţionare de probleme în raport cu anumite situaţii. Procesul de rezolvare a problemelor implică o serie de faze, care trebuie parcurse în mod succesiv: (1) recunoaşterea sau definirea problemei şi angajarea sistemului asistat; (2) stabilirea obiectivelor; (3) colectarea datelor; (4) estimarea, diagnoza situaţiei şi planificarea acţiunilor; (5) intervenţia sau realizarea acţiunilor; (6) evaluarea; (7) finalizarea sau încheierea procesului; - coordonarea de caz, apare ca o strategie referitoare la organizarea şi coordonarea serviciilor de îngrijire în raport cu nevoile specifice ale celui asistat. Acest model reprezintă o rezultantă a procesului de creştere a complexităţii sistemelor de asistenţă socială, ceea ce presupune din partea asistentului social atât competenţe în domeniul practicii şi al relaţiilor interpersonale, cât şi eficienţă administrativă; - asistenţa centrată pe sarcină implică o serie de activităţi comune ale practicianului şi ale persoanei asistate: clarificarea situaţiei existente (locul unde se află persoana care solicită ajutorul – punctul A) şi identificarea situaţiei alternative preferate (locul unde i-ar plăcea să ajungă – punctul B); concretizarea rutei dintre situaţia existentă şi situaţia preferată (dintre A şi B) în termeni de paşi care ar trebui parcurşi (sarcinile de realizat), începând cu aspectele cele mai simple, pentru ca persoana asistată să poată căpăta încredere; acordul reciproc privind alocarea sarcinilor; - intervenţia în situaţie de criză. Ideea pe care se fundează acest model permite abordarea dificultăţilor ca momente de cotitură în vieţile oamenilor, generatoare de mari energii. Aceste energii pot a fi utilizate pozitiv pentru rezolvarea dificultăţilor şi pentru înlăturarea barierelor. Asistentul social acţionează pentru canalizarea energiilor, înainte ca ele să înceapă să se disipeze, în raport cu persistenţa crizelor. Intervenţiile specifice asistenţei sociale pot fi grupate în şase categorii (Heron, 1990):

13

1. de tip prescriptiv, ca încercări de modificare, de corectare a comportamentului persoanei vizate; 2. informative, centrate pe furnizarea de informaţii şi de sprijin pentru ca persoana asistată să poată să înţeleagă mai bine situaţia sau aspecte ale acesteia; 3. confruntări, ca încercări de aducere în discuţie a unor aspecte în raport cu care cei asistaţi ezită sau nu doresc să se confrunte; 4. de tip catharsis, ca iniţiere a eliberării emoţionale, cum ar fi ajutorul acordat pentru exprimarea supărării sau prin contribuţia la crearea unui mediu emoţional sigur; 5. de tip catalitic, prin ajutorul acordat pentru ca cei asistaţi să devină mai orientaţi, mai puternici, să-şi poată controla mai bine cursul propriilor vieţi; 6. de tip suportiv, prin recunoaşterea valorii şi meritelor persoanelor asistate, ale celor care le acordă îngrijire şi ale tuturor celorlalţi implicaţi. Tendinţa înregistrată în ultimii ani în privinţa utilizării metodelor şi modelelor de intervenţie în asistenţa socială a fost generic numită “eclectism selectiv", caracterizat prin următoarele elemente: (1) o utilizare extensivă în practică a elementelor provenind dintr-o mare varietate de teorii şi o combinare a diferitelor modele; (2) intervenţii selective care sunt fundamentate empiric; (3) orientare mai redusă asupra problemelor interne ale persoanei asistate; (4) o practică directă care depăşeşte limitele asistenţei sociale de caz; (5) un grad mai ridicat de utilizare a intervenţiilor care pot fi validate şi măsurate. Definiţie (IFSW, 2000):  “Profesia de asistent social promovează schimbarea socială, rezolvarea problemelor în relaţiile umane, empowerment şi eliberarea oamenilor pentru a le intensifica bunăstarea. Utilizând teoriile comportamen-tului uman şi ale sistemelor sociale, asistenţa socială inter-vine acolo unde oamenii interac-ţionează cu mediile lor. Principii-le drepturilor umane şi ale justi-ţiei sociale sunt fundamentale pentru asistenţa socială.” Indiferent de locul de activitate, asistenţii sociali tind să abordeze:  persoana-şi-situaţia,  persoana-în-mediu,  sau persoana-problema-situaţia. Prin urmare este vorba de o dublă focalizare, asupra persoanei şi asupra societăţii. Pe ce se bazează asistenţa socială ? Fundamentele asistenţei sociale sunt următoarele: a) baza teoretică; b) valorile; c) relaţia; d) modelul; e) deprinderile; f) deontologia; g) cercetarea; h) reglementările. Sunt necesare câteva precizări terminologice. În ţările anglofone, beneficiarul asistenţei sociale este numit „client”. Acest concept nu pare suficient de adecvat în limba română, unde „clientul” este cel care plăteşte pentru anumite bunuri şi servicii primite. Din acest motiv, trebuie utilizat termenul de „persoană asistată”, „familie asistată” etc.

14

Iniţial, se poate vorbi de un solicitant de ajutor (asistenţă), care intră în relaţie cu un serviciu de acordare a ajutorului; acest solicitant de ajutor devine o persoană asistată numai după ce are loc definirea problemei (problemelor) şi după stabilirea unui acord cu practicianul (asistentul social) pentru rezolvare.

15

CUNOAŞTEREA ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE -

cunoaştere spontană şi ştiinţifică; scopul cunoaşterii; diferenţierea dintre cunoaştere şi valoare; teorii, modele, metode, tehnici; relaţiile dintre teorie şi practică în asistenţa socială; teorii împrumutate din ştiinţele socio-umane; misiunea asistenţei sociale ca sistem de referinţă în structurarea cunoaşterii; criterii pentru selectarea şi structurarea cunoaşterii în asistenţa socială.

Identificarea diferitelor elemente ale procesului de asistenţă socială este necesară din mai multe considerente: - ajută la clarificarea rolului asistentului social în anumite situaţii; - ajută pe cei asistaţi să înţeleagă modul de implicare al asistentului şi să aibă aşteptări realiste; - ajută pe cei din afara profesiei să îşi formeze o imagine realistă despre domeniul asistenţei sociale; - creează condiţiile eficacităţii procesului de asistenţă; - permite formularea unor obiective şi aşteptări realiste. O dezbatere privind cunoaşterea trebuie să abordeze trei elemente: a) teoria; b) colecţiile observaţiilor empirice sau rezultatele unor studii (care pot fi numite fapte); c) modelele practicii. Există două tipuri de cunoaştere: spontană şi ştiinţifică. Adaptarea la mediul fizic şi social ar fi de neconceput fără apelul la „teorie”. Teoria asigură explicaţii privind legăturile dintre fenomene, deşi uneori o necunoscută este înlocuită cu alta. De ce se salută oamenii? De ce sunt urmăriţi infractorii? De ce este nevoie de asistenţă socială? Fiecare dintre noi posedă o anumită „teorie” generală referitoare la viaţa umană şi la comportamentele oamenilor. Aceasta este nesistematizată, bazată pe o generalizare a experienţei, neverificată şi marcată afectiv. Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe cercetări sistematice, pe utilizarea unui aparat conceptual elaborat, pe verificarea tezelor şi ipotezelor. Uneori, între cunoaşterea spontană şi cea ştiinţifică apar deosebiri frapante. Uneori, oamenii vorbesc despre teorie, percepând-o ca pe ceva separat de practică . Practica ar fi „lumea reală”, care nu ar avea nevoie de teorie. În realitate, nu poate exista o practică valoroasă decât dacă se bazează pe o teorie valoroasă. Toţi oamenii apelează la teorie în vieţile lor de zi cu zi, toţi au propriile idei despre ceea ce se întâmplă. De fapt, în ce constă teoria? Teoria constă într-un ansamblu de încercări: - de a atribui semnificaţii; - de a explica; - de a stabili legături între evenimente; - de a identifica legături între fapte; - de a căuta modele. Toţi oamenii beneficiază de teorii; interacţiunile dintre oameni, dintre oameni şi lucruri nu sunt posibile în absenţa unor „teorii” referitoare la acţiunile şi comportamentele umane. Fiinţele umane au o dorinţă constantă să cunoască „ce se întâmplă” şi „de ce oamenii se comportă într-un anumit mod mai degrabă decât în altul”, „de ce lucrurile se petrec într-un anumit mod”. Nesiguranţa este cu greu acceptată. Se încearcă reducerea nesiguranţei cât mai mult posibil prin idei sau „teorii” despre oamenii şi lucrurile din jur. Astfel mediul capătă mai

16

mult înţeles, totul devine mai inteligibil, apare o orientare, lumea apare mai puţin ameninţătoare. Profesiile sunt ocupaţii care au încercat să dezvolte căi explicite şi sistematice de a da semnificaţii. Cunoaşterea apare ca bază a luării deciziilor şi orientează acţiunile umane. Cunoştinţele şi teoriile unei profesii pot fi scrise, codificate şi transmise de la o generaţie la alta prin intermediul unor programe de pregătire profesională. În acest fel nu este nevoie ca fiecare generaţie să ia totul de la început. Când un practician se confruntă cu o situaţie problemă, el face apel la cunoştinţele care au fost deja bine stabilite în cadrul respectivei profesii. Nota centrală şi distinctivă a unei profesii constă în abilitatea specialistului de a converti cunoştinţele în servicii profesionale adecvate cerinţelor. Pentru aceasta este nevoie de un proces activ de gândire. Oamenii îşi pun întotdeauna întrebarea „de ce?”. De fiecare dată când este adresată această întrebare, se gândeşte teoretic. Întrebarea este pusă în speranţa că se va putea atribui un sens la ceea ce este observat. Cei care lucrează cu oamenii trebuie să manifeste un spirit de curiozitate. Apoi se face apel la teorie, la idei care să poată permite înţelegerea a ceea ce îi determină pe oameni să se comporte într-un anumit mod. Desigur, multe dintre răspunsuri pot rezulta din experienţă, din acumulările de deja realizate în mod nemijlocit din confruntările cu anumite situaţii. Însă, înţelepciunea practicii este valoroasă până la un anumit punct în viţa profesională, are limitele ei, întrucât îi lipseşte logica, îi lipsesc modelele. În plus, nu este de mare utilitate atunci când apar cazuri noi, neaşteptate. Ex.: La un serviciu de asistenţă socială se prezintă un tânăr aflat în perioada de probaţiune ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni. Asistenta socială se prezintă şi îl invită să ia loc pe un fotoliu, în faţa căruia se afla o măsuţă cu diferite pliante şi reviste colorate. Tânărul a început să examineze acele materiale tipărite, fiind concentrat aproape exclusiv asupra lor şi manifestându-şi din ce în ce mai mult încântarea. În acest timp, asistenta se gândea la dificultatea cazului, interpretând reacţia tânărului, pe baza experienţei, ca pe o tendinţă de evitare a comunicării şi chiar ca pe o tendinţă de sfidare. La scurt timp însă şi-a dat seama că alta era explicaţia: tânărul nu ştia cum să reacţioneze şi, invitat să ocupe acel loc, a dedus că i se cerea să studieze acele materiale. El nu fusese obişnuit cu astfel de relaţii umane, de tip oficial. Iată cum, o analiză insuficientă a unei situaţii poate duce la reacţii inadecvate ale practicianului. Nu trebuie uitată complexitatea socialului, a umanului, unde practic nu poate fi de mare utilitate modelul explicativ cauzal. Aici nu pot fi întâlnite relaţii perfecte de tip cauză-efect. Întotdeauna apar influenţe ale unor condiţii, ale unor factori, care pot perturba o astfel de relaţie. O teorie valoroasă permite practicianului să depăşească înţelepciunea şi limitele practicii. Profesia dezvoltă un cadru sistematic de cunoştinţe, care este mai mult decât o colecţie de sfaturi pentru practică. Dar ce funcţii ar trebui să îndeplinească o teorie valoroasă? O asemenea teorie ar trebui: - să orienteze observaţia, să ne spună ce trebuie căutat şi reţinut, să ajute la identificarea unei ordini a ceea ce altfel pare haotic; - să ajute la descrierea a ceea ce este observat; - să ajute la atribuirea de sensuri şi la explicarea aceea ce se întâmplă; - să ajute la prevederea a ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare; - să arate ce trebuie făcut, cum trebuie acţionat. Există limite ale simţului comun, care duce la explicaţii şi reacţii inadecvate. Exemple: - În faţa unui depozit se află o firmă pe care este scris: „Butoaie goale de benzină”. Unui fumător înrăit i s-ar putea părea că nu este nici un pericol dacă îşi aprinde ţigareta acolo.

17

-

Însă, astfel de recipiente în care au fost depozitate anumite produse petroliere, devin adevărate „bombe”, în urma evaporării reziduurilor. Dacă apare un incendiu, prima reacţie ar fi utilizarea apei pentru stingere. Dar sunt situaţii când apa poate amplifica dezastrul (când există produse pe bază de sodiu). Unui serviciu de protecţie a copilului i se semnalează un caz de abuz: un tată cu un fizic uriaş, este violent cu copiii săi. Conducerea acelui serviciu ar putea trimite pentru verificare un asistent cu un fizic asemănător, sau o asistentă cu un fizic firav. Cum ar putea reacţiona acel părinte în ambele situaţii?

Principiile şi conceptele elaborate în cadrul teoriei permit înţelegerea situaţiilor sociale, prin utilizarea unei perspective deductive. De asemenea, pornind de la informaţiile concrete, pot fi induse teoriile. Acestea înregistrează o mare varietate în timp şi în spaţiu. O profesie presupune ca abilităţile de a interveni să fie utilizate selectiv şi diferenţiat în funcţie de un corp de cunoştinţe şi teorii, de scopul şi valorile sale specifice. Diferenţierea între cunoaştere şi valoare eseori se fac confuzii între valori şi cunoştinţe. Toate valorile, ca dimensiuni ale vieţii umane influenţează, într-un mod sau altul, cunoaşterea ca bază a practicii. Valorile reprezintă ceea ce este dezirabil. Când descriem ceea ce există, utilizăm cunoaşterea. Valorile reprezintă preferinţe ale oamenilor pentru anumite mijloace, scopuri şi condiţii ale vieţii, asociate adesea cu puternice sentimente. Pe de altă parte, cunoaşterea este informaţie despre lume şi despre calităţile acesteia, despre oameni şi interrelaţiile lor. Cunoaşterea presupune raportarea la adevăr, la standarde de obiectivitate şi raţionalitate. Cunoaşterea implică experienţa verificabilă. Valorile presupun raportarea la corectitudine, la justeţe, în funcţie de anumite preferinţe. Ele sunt judecăţi calitative care nu pot fi demonstrate empiric. Cunoaşterea răspunde la întrebarea dacă ceva este adevărat sau fals, în timp ce valorile răspund la întrebarea dacă ceva este just (corect) sau greşit. Aceste distincţii sunt importante în asistenţa socială, atât din perspectiva asistentului, cât şi din cea a persoanei asistate. De pildă, dacă cineva a testat o anumită afirmaţie ca adevărată şi crede că este justă (corectă), atunci nu va exista dorinţa de a o schimba. În fapt, va exista o puternică opoziţie faţă de încercările de schimbare în asemenea situaţii. Unele dintre cele mai frecvente conflicte care apar în asistenţa socială sunt datorate incongruenţei dintre cunoaştere şi valori. Exemplu: există multe cercetări care demonstrează cum copiii trataţi violent cresc, devenind adulţi care se manifestă violent faţă de ceilalţi. Totuşi, există mulţi oameni care cred că părinţii au dreptul să-şi disciplineze copiii în orice mod, pentru a le controla comportamentul. Această credinţă este ilustrată de expresia „bătaia este ruptă din rai”. Pentru a încerca schimbarea unei valori nu trebuie să o confruntăm cu alta, ci să apelăm la cunoaştere. De pildă, s le prezentăm acelor părinţi rezultatele unor studii, să le cerem să urmărească evidenţa. Nu putem să le cerem oamenilor să-şi schimbe valorile, să le adopte pe ale noastre; însă, dacă o cunoaştere testată arată că o afirmaţie este adevărată, atunci aceştia pot lua în considerare ceea ce este evident. Sunt posibile următoarele combinaţii ale valorii şi cunoaşterii: Cunoaştere Valoare Adevărată (A) Preferată (+) Falsă (F) Respinsă (-) Adevărată (A) Respinsă (-) Falsă (F) Preferată (+)

18

Alt exemplu: cunoaşterea (experienţa verificată) sugerează că persoanele asistate se vor schimba mai uşor dacă sunt implicate în luarea deciziilor referitoare la schimbarea respectivă. Această cunoaştere este congruentă cu valoarea care presupune ca persoanele asistate, în calitatea lor de fiinţe umane, au dreptul să ia decizii referitoare la ele însele. În acest caz, cunoaşterea şi valoarea se sprijină reciproc. Totuşi, în relaţia concretă cu cei asistaţi, trebuie să se clarifice dacă acţiunile se bazează mai întâi pe cunoaştere, pe valoare sau pe acestea două combinate. Cunoaşterea este de două tipuri: a) confirmată empiric, prin intermediul observaţiei; b) acceptată ca adevărată, dar neconfirmată empiric. Aceasta din urmă este ipotetică şi presupune eforturi pentru a testa dacă este corectă sau eronată. În serviciile umane, cea mai mare parte a cunoaşterii este ipotetică, datorită multitudinii variabilelor implicate. Atunci când se încearcă elaborarea unui plan de intervenţie, trebuie să se ţină seama de mai multe valori principale: 1. Ce doreşte solicitantul de ajutor? 2. Care este punctul de vedere al practicianului referitor la nevoile persoanei? Cum apreciază că se raportează persoana la situaţie? 3. Are practicianul datoria de a proteja interesele celorlalţi faţă de dorinţele şi acţiunile solicitantului de ajutor? Cadrul conceptual reprezintă un set de idei, cu relaţiile dintre ele. E regulă, ideile sunt exprimate prin intermediul unor concepte care atribuie conotaţii unor fapte, fenomene, pe care le descriu. Relaţiile dintre concepte articulează ideile în anumite modele (pattern-uri), cadre de referinţă utilizate pentru a descrie şi a explica. Deşi oamenii pot avea cadre similare sau comune pentru multe lucruri, nu toate modurile lor de a percepe şi de a descrie realitatea sunt identice. Un cadru conceptual asigură structura pentru organizarea şi pentru atribuirea de sensuri observaţiilor. De exemplu, conceptele de societate patriarhală, societate matriarhală, mediu rural sau mediu urban. În genere, asistenţii sociali nu discută formal despre cadrul conceptual al profesiei. Dacă li s-ar cere acest lucru, poate li s-ar părea destul de dificil. Totuşi, practica este de neconceput fără un astfel de cadru conceptual, care ar trebui să aibă în conţinut trei elemente importante: - explicaţii privind sistemul asistat; - explicaţii privind schimbarea; - explicaţii privind acţiunea asistentului social. Cunoştinţele în asistenţa socială apar ca mari colecţii nediferenţiate de afirmaţii; acestea trebuie articulate în funcţie de scopul utilizării. Modelul poate fi definit ca un set de orientări care arată cum poate fi realizat un anumit tip de intervenţie. Funcţia sa este descriptivă, întrucât arată ce ar trebui să întreprindă practicianul în anumite circumstanţe. Modelele sunt alcătuite din principii, metode şi tehnici, structurate într-un anumit mod. Principiul este o afirmaţie generală a unei legi sau reguli privind un fenomen dat. Spre exemplu, în domeniul asistenţei sociale, există un principiu, potrivit căruia, atunci când oamenii au o problemă, ei se simt mai confortabil şi devin mai puţin anxioşi, dacă cineva îi încurajează, îi aprobă, îi laudă sau îi ajută în mod concret. Astfel, în asistenţa socială, „sprijinul” este o metodă utilizată pentru a oferi oamenilor încurajare, aprobare, laudă sau ajutor. Tehnicile sunt seturi de proceduri sistematice, căi specifice prin intermediul cărora se îndeplinesc sarcinile privind încurajarea, aprobarea, lauda, acordarea de ajutor.

19

Modelele pot diferi în privinţa unui anumit număr de dimensiuni. Diferitele modele au ca obiectiv eforturi specifice intervenţiilor, în funcţie de diferite ţinte. Unele pot avea în vedere anumite categorii de populaţie. Teorii şi fapte Teoria caută să răspundă la întrebările „de ce?” şi „în ce condiţii?”. Teoria reprezintă un ansamblu coerent de aserţiuni generale sau de concepte utilizate ca principii în explicarea unei clase de fenomene. Aserţiunile pot fi mai mult sau mai puţin verificate, stabilite sau acceptate. Teoria încearcă să explice de ce un fenomen apare într-un anumit mod. De exemplu: Care sunt factorii dezvoltării umane şi ai integrării sociale? Care este geneza problemelor umane? De ce oamenii suferă în anumite situaţii şi cum ar putea fi ajutaţi? Răspunsurile vizează anumiţi factori cauzali şi efecte ale diferitelor tipuri de intervenţie. Unele dintre teorii se structurează pe baza observaţiilor. Spre deosebire de model, teoria nu furnizează direcţii de acţiune. Teoriile reprezintă fundamentele pe care se construiesc modelele. În serviciile umane, se operează cu două tipuri de teorii: - un nivel al teoriei generale privind natura umană, inclusiv suporturile necesare dezvoltării umane, geneza problemelor umane, interrelaţiile umane, ale societăţii şi culturii, familiilor şi rolurilor lor; - un nivel al teoriei privind practica, domeniul aplicativ al profesiei, care constă în formulări referitoare la etiologia problemelor cărora i se adresează şi la diferitele efecte ale intervenţiilor. Care este sursa teoriei în domeniul asistenţei sociale? În genere, asistenţa socială, ca şi alte domenii, împrumută teorii care par să furnizeze explicaţiile necesare pentru scopurile proprii. Asistenţii sociali sunt mai degrabă interesaţi să aplice cunoaşterea disponibilă la un moment dat decât să descopere noi teorii. Cu toate acestea, este necesar ca asistenţii sociali să se angajeze mai activ în cercetarea ştiinţifică. Există un mare volum de literatură privind asistenţa socială, însă teoria nu este structurată într-o manieră care să permită să se spună cu uşurinţă ce ar fi necesar să fie cunoscut. Nicăieri nu există o carte, un tratat în care să se regăsească toată cunoaşterea necesară practicii asistenţei sociale. Într-o profesie cum este asistenţa socială nu este posibilă o separare a teoriei de practică. De fapt, practica este procesul de utilizare a cunoaşterii şi de aplicare a teoriei pentru a se putea ajunge la o schimbare. O practică ruptă de teorie tinde să devină repetitivă şi sterilă, în timp ce o teorie ruptă de realităţile practicii tinde să devină doar interesantă şi de obicei irelevantă. Multe teorii, modele şi perspective discutate în literatura de specialitate pot fi considerate cadre conceptuale. Un cadru conceptual este alcătuit dintr-un set coerent de concepte, credinţe, valori, afirmaţii, supoziţii, ipoteze şi principii. Un asemenea cadru poate fi gândit ca un contur al ideilor care ajută pe cineva să înţeleagă oamenii, să înţeleagă modul în care aceştia funcţionează (se integrează) şi modul în care se pot schimba. Astfel de cadre sunt importante datorită utilităţii lor:  Asigură o structură pentru analiza problemelor şi situaţiilor complexe, care prezintă adesea o mare încărcătură emoţională;  Structurează (ordonează) informaţiile, credinţele şi ipotezele într-un ansamblu comprehensiv;  Asigură o raţiune pentru acţiune şi pentru luarea deciziilor;  Promovează o abordare sistematică, structurată şi predictibilă a activităţilor cu oamenii;  Facilitează comunicarea între specialişti.

20

În practica lor, asistenţii sociali fac apel la o mare varietate de teorii, modele şi perspective. Acestea pot fi denumite cadre conceptuale. Adesea astfel de termeni cu sensuri oarecum diferite sunt puşi laolaltă şi consideraţi generic teorie. Howe susţine că există teorii ale asistenţei sociale şi teorii pentru asistenţa socială (vezi schema de mai jos).  Teoriile asistenţei sociale se centrează pe profesie şi îi explică scopurile, domeniul şi caracterul în cadrul societăţii.  În contrast, teoriile pentru asistenţa socială se centrează pe cei asistaţi şi pe activităţile de acordare a ajutorului. Ele furnizează explicaţii ale comportamentului uman, ale mediului social, ale modului în care apare schimbarea şi ale modului în care asistentul poate facilita schimbarea în beneficiul celor asistaţi.  Teoriile pentru orientare descriu şi explică anumite comportamente şi motivele pentru care apar anumite probleme. Ele oferă o bază a cunoaşterii, de regulă împrumuturi din alte discipline (biologie, psihologie, sociologie, economie, antropologie, medicină ş.a. Exemple: dezvoltarea umană; personalitatea; sistemul familial; socializarea; funcţionarea organizaţiei; puterea politică; sărăcia; violenţa; boala mintală; delincvenţa. Aceste teorii pentru orientare oferă puţine elemente privind modul în care se poate produce schimbarea. Orientarea schimbării se realizează prin intermediul cadrelor practicii, care sunt de trei tipuri: perspective ale practicii, teorii ale practicii şi modele ale practicii.  Perspectivele practicii reprezintă abordări conceptuale ale comportamentului uman şi ale structurii sociale, orientând selectarea interacţiunii. Exemple: teoria sistemelor; perspectiva ecosisemelor. Acestea fac posibilă estimarea relaţiilor dintre oameni şi mediu.  Teoriile practicii oferă explicarea anumitor comportamente sau situaţii furnizează repere privind modul în care pot fi schimbate. Exemple: abordarea psihosocială; terapia comportamentalistă.  Modelele practicii reprezintă seturi de concepte şi principii care orientează anumite intervenţii. Ele nu vizează explicaţii ale comportamentelor. Exemple: intervenţia în criză; practica centrată pe sarcină. CADRE CONCEPTUALE

TEORII PENTRU ASISTENŢA SOCIALĂ

TEORII ALE ASISTENŢEI SOCIALE

TEORII PENTRU ORIENTARE

PERSPECTIVE ALE PRACTICII

CADRE ALE PRACTICII

TEORII ALE PRACTICII

21

MODELE ALE PRACTICII

Este asistenţa socială o ştiinţă? O profesie poate fi considerată ştiinţifică atunci când utilizează metoda ştiinţifică în dezvoltarea cunoaşterii şi practicilor sale. Metoda ştiinţifică reprezintă un anumit tip de abordare care permite studiul unor fenomene şi structurarea cunoaşterii. În aplicaţiile sale riguroase, metoda ştiinţifică presupune: - definirea cu precizie a conceptelor, a terminologiei utilizate; - formularea ipotezelor; - verificarea ipotezelor; - alegerea unor proceduri apropriate de eşantionare; - adoptarea unui protocol referitor la colectarea datelor; - utilizarea grupurilor experimentale şi a celor de control pentru comparaţii; - utilizarea unor instrumente valide şi fidele pentru măsurare; - prezentarea rezultatelor, pentru ca specialiştii să le cunoască, să le confirme sau să le infirme. Metoda ştiinţifică nu este singura sursă a cunoaşterii, însă este singura care ajută la minimizarea erorilor determinate de subiectivitate. Totuşi, trebuie recunoscut că aplicarea metodei ştiinţifice în asistenţa socială este destul de dificilă, din diferite motive: - multe probleme care fac obiectul asistenţei sociale nu pot fi cuantificate; - confidenţialitatea nu permite anumite studii; - situaţiile identice ale celor asistaţi rareori pot fi comparate riguros şi testate; - principiile deontologiei nu permit prezentarea situaţiilor celor vulnerabili; - atunci când se evaluează eficacitatea intervenţiilor, este dificil de determinat impactul unui singur factor sau al unei singure variabile. În plus, o mare parte din asistenţa socială se bazează pe valori, ceea ce înseamnă recunoaşterea faptului că această profesie nu poate fi considerată integral ştiinţifică. Asistenţa socială nu poate fi considerată o ştiinţă în aceeaşi măsură ca fizica, matematica, biologia, chimia, însă, pe de o parte, se bazează pe cunoştinţele ştiinţifice dezvoltate în alte domenii, iar pe de altă parte, utilizează metoda ştiinţifică în dezvoltarea cadrelor sale teoretice şi în evaluarea eficacităţii sale. De aici decurge necesitatea ca asistentul social să se străduiască să opereze cu o gândire ştiinţifică. Se poate spune că asistenţa socială este ştiinţifică în diferite moduri:  colectează, structurează şi analizează date care descriu funcţionarea socială a oamenilor;  utilizează propriile observaţii, experienţe, cercetări pentru a crea noi tehnici, pentru a formula noi orientări ale practicii, pentru a dezvolta noi programe şi politici;  utilizează datele ca bază pentru formularea de afirmaţii, de principii şi cadre conceptuale care orientează intervenţiile;  examinează în mod obiectiv intervenţiile şi impactul lor asupra funcţionării sociale a oamenilor;  asigură schimbul de idei, comunicarea studiilor şi practicilor specifice profesiei, în scopul evaluării lor critice. Asistentul social poate fi considerat mai mult un tehnolog decât un om de ştiinţă, adică un specialist care urmăreşte să aplice descoperirile ştiinţifice din alte domenii. La fel se întâmplă şi cu alte profesii: inginerul utilizează descoperirile fizicianului; medicul utilizează descoperirile biologului. Asistentul social utilizează descoperirile sociologului, ale psihologului, însă, spre deosebire de aceştia, nu urmăreşte în primul rând să înţeleagă ce se întâmplă, ci să încerce să schimbe.

22

Funcţia asistenţei sociale ca ghid al structurării cunoaşterii Se pare că obstacolul major în încercarea de a dezvolta o bază a cunoaşterii pentru practica asistenţei sociale ţine de prolema definirii responsabilităţii profesionale, a sarcinii societale ce revine acestui domeniu. O profesie nu caută să-şi structureze cunoaşterea în afara sau dincolo de scopurile pe care şi le propune. Totuşi, cunoaşterea şi scopul se află într-o relaţie interactivă, astfel că, dacă scopurile se modifică, sunt căutate noi cunoştinţe care să permită atingerea noilor scopuri. De exemplu, când s-a descoperit vaccinul antipoliomielitic, s-a redus semnificativ numărul copiilor afectaţi. Astfel, un centru de renume mondial specializat pe domeniul reabilitării pacienţilor afectaţi de această boală a trebuit să-şi reconsidere misiunea. Specialiştii cu înaltă calificare au început să acorde servicii celor cu accidente ale coloanei vertebrale sau cu afecţiuni ale creierului. Iată cum cunoaşterea a determinat schimbarea scopului. Fiecare profesie are o misiune, un rol, o funcţie de îndeplinit în societate, care se asociază cu o anumită responsabilitate profesională. Asistenţei sociale îi revin două scopuri principale: a) să asiste persoanele care, după părerea lor, ori după aprecierea altora, ar fi în imposibilitatea de a-şi satisface cerinţele traiului în propriul lor mediu, datorită unor dezechilibre apărute între propriile resurse, deprinderi, abilităţi, cunoştinţe, pe de o parte, şi situaţiile în care se găsesc, pe de altă parte; b) să ofere protecţie oamenilor şi societăţii prin angajarea de activităţi menite să prevină asemenea dezechilibre. Pornind de la aceste două scopuri principale, se pot lista categoriile de cunoştinţe care ar fi necesare: 1. cunoştinţe care contribuie la înţelegerea interacţiunilor complexe în care este implicat cel asistat, şi a sensului pe care el îl atribuie acelor interacţiuni; 2. cunoştinţe care contribuie la înţelegerea persoanei şi a impactului factorilor de mediu asupra dezvoltării sale fizice, psihice şi sociale, ca şi asupra gradului său de integrare socială; 3. cunoştinţe care permit înţelegerea interrelaţiilor dintre persoană şi mediu, ca un proces dinamic, în continuă schimbare; 4. cunoştinţe care contribuie la înţelegerea a ceea ce este implicat în estimare (în analiza critică a situaţiei) şi a relaţiilor acesteia cu planificarea şi cu realizarea intervenţiei; 5. cunoştinţe care permit înţelegerea condiţiilor unei eficacităţi a intervenţiilor. Se remarcă marea diversitate a acestor cunoştinţe necesare, ceea ce suscită întrebarea dacă ele se potrivesc întotdeauna. De pildă, unele teorii accentuează importanţa factorilor de mediu pentru dezvoltarea şi adaptarea socială a persoanei, alte teorii pun accentul pe factorii de personalitate. Pentru a-şi realiza funcţia în societate, asistenţa socială trebuie să dispună de o teorie care să o ajute la conştientizarea privind structura şi cultura societăţii, a interrelaţiilor umane, ca şi la recunoaşterea individualităţii fiecărei persoane, ca unică reflectare a eului şi a alegerilor sale. Fiecare fiinţă umană are lumea sa particulară, caracterizată de şansele, sensurile, sentimentele, identităţile pe care în mod individual şi selectiv le internalizează şi le utilizează. Între individ şi mediu se stabilesc interacţiuni complexe, aflate în continuă schimbare. Împrumutul de cunoaştere pe care îl realizează asistenţa socială din alte domenii necesită o adaptare. De exemplu, multe din cunoştinţe sunt împrumutate din medicină şi psihiatrie, unde abordările sunt centrate mai degrabă pe diagnostic şi tratament decât pe soluţionarea problemelor funcţionării sociale. Astfel, problemele persoanei capătă nuanţa patologiei sale.

23

Criterii pentru selectarea şi structurarea cunoaşterii în domeniul asistenţei sociale Există cinci domenii de referinţă, unde pot fi formulate întrebări care servesc la clarificarea utilităţii în practică a teoriilor şi modelelor împrumutate: 1. Raportul dintre patologie şi sănătate. Conceptele de bază sunt centrate pe boală sau pe bunăstare, pe deficite sau pe aspectele pozitive? Definiţiile patologiei şi ale sănătăţii sunt bazate numai pe aşteptările grupului dominant în societate? Standardele de sănătate permit diferenţe de grup (minoritari)? Sunt implicate diferenţele de clasă în modelele normalităţii sau anormalităţii? 2. Echilibrul controlului la nivelul relaţiei dinte practician şi persoana asistată. Sugerează teoria că asistentul are mai multe responsabilităţi decât persoana asistată în procesul de schimbare a situaţiei? Cei asistaţi sunt percepuţi ca fiind inferiori asistentului? Asistenţii sunt percepuţi ca fiind obligaţi să dezvolte deprinderile şi competenţele celor asistaţi? Teoria consideră, în principal, că fiinţele umane sunt dependente, interdependente sau independente? Teoria permite un control asumat de ambele părţi? Din ce sursă derivă legitimarea practicii? 3. Echilibrul impactului personal – societal. Atunci când stabileşte cauzele problemelor sociale, teoria se axează pe modelul deficitului personal (pe factorii individuali) sau pe un model societal (pe factorii sociali)? Condiţiile sociale din trecut şi din prezent sunt luate în considerare de teorie? Este în măsură teoria să ia în considerare influenţele economice şi politice asupra comportamentului? Teoria permite stabilirea conexiunilor dintre aspectele personale, sociale şi de mediu? 4. Echilibrul schimbului intern-extern. Teoria pune accentul pe schimbarea internă, psihică, la nivelul individului, sau pe schimbarea la nivelul societăţii? Natura societăţii este percepută mai degrabă punitivă decât suportivă? Definiţiile schimbării se bazează pe modelele dominante în societate, sau este permisă o varietate de modele? 5. Echilibrul rigiditate – flexibilitate. În ce măsură teoria permite ajustarea conceptelor la nevoile unor grupuri particulare? Principiile abstracte pot fi aplicate diferenţiat, creativ? Teoria presupune o aderare necritică la postulatele sale? Există criterii pentru o evaluare continuă a utilităţii teoriei? Uneori se manifestă anumite tensiuni între teoreticieni şi practicieni. Teoreticienii, cercetătorii, consideră că sunt devotaţi rigorii tehnice, competenţelor, iar practicienii consideră că experienţa ar avea cea mai mare valoare. Totuşi, între cele două puncte de vedere nu există o contradicţie. Ele pot fi integrate în procesul de rezolvare de probleme. Încercarea de a soluţiona o problemă poate fi o valoroasă cercetare, iar încercarea de a implica activ persoana asistată poate fi o valoroasă practică. În linii mari, procesul este similar în cercetare şi practică: în ambele situaţii, se începe cu definirea unei probleme; urmează formularea unei ipoteze (estimarea, în termenii practicii); se colectează date; se stabileşte o metodologie (un plan de intervenţie în termenii practicii); se evaluează rezultatele. Punctul de vedere care apreciază că se poate practica asistenţa socială fără teorie şi fără cunoaştere este naiv, fantezist. Întotdeauna se face apel la teorii, chiar dacă uneori acestea nu sunt explicite, ci implicite. Pe baza acestora se emit ipoteze referitoare la comportamentul uman, care, la rândul lor, exercită influenţe asupra acţiunilor profesionale, având consecinţe importante asupra situaţiei celor asistaţi.

24

RELAŢIA ÎN CADRUL PRACTICII ASISTENŢEI SOCIALE - modalităţi de stabilire a relaţiei; - scopul relaţiei în asistenţa socială; - variabile pot fi utilizate pentru caracterizarea relaţiei; - elementele relaţiei în asistenţa socială; - calităţi necesare unui asistent social pentru a putea stabili relaţii eficiente; Este o relaţie de acordare a ajutorului, stabilită între sistemul asistat şi asistentul care reprezintă agentul de schimbare. Se ştie că relaţiile umane sunt esenţiale pentru natura umană. Sunt cunoscute cazurile copiilor care s-au dezvoltat în proximitatea animalelor şi care puteau reproduce doar comportamentele acestora. S-au efectuat diferite experimente în care cercetătorii au petrecut diferite perioade de timp fiind total izolaţi de alte fiinţe umane. S-a constatat că aceştia au ajuns să personalizeze obiectele care îi înconjurau, să vorbească cu ceainicul, cu masa etc. Aceste experimente ilustrează modul în care vieţile umane sunt trăite în relaţii cu ceilalţi oameni. Printre alte specialităţi, psihologia şi psihiatria au încercat să cerceteze relaţia de acordare a ajutorului. Încă de la început, în domeniul asistenţei sociale, relaţia a apărut ca o problemă de o importanţă specială, un concept de bază. Însăşi Mary Richmond, în prima lucrare sistematică despre asistenţa socială („Social Diagnosis”) a acordat o importanţă specială relaţiei în asistenţa socială. Există o unanimitate de păreri privind importanţa relaţiilor umane în promovarea dezvoltării şi schimbării, însă există o mare varietate de puncte de vedere privind modul în care aceste relaţii sunt utilizate pentru astfel de scopuri. Nu există o definiţie clară a relaţiei de acordare a ajutorului. Relaţia ocupă un loc central în orice domeniu al practicii asistenţei sociale. Relaţia de acordare a ajutorului reprezintă o interacţiune dinamică, un schimb emoţional reciproc, o legătură între două persoane, o întrevedere profesională, un proces. În cadrul acesteia, asistenţii sociali încearcă să ajute oamenii care au probleme prin furnizarea de resurse, prin deferite activităţi de soluţionare şi prin diferite proceduri terapeutice. În cadrul relaţiei se poate stabili un climat de colaborare, de negociere sau chiar de conflict. Rolurile asistentului social şi relaţia Asistenţii sociali se implică nu numai în relaţii directe, nemijlocite cu persoanele asistate, ci intră în legături cu reprezentanţi ai comunităţilor, cu cadre didactice, cu manageri ai diferitelor agenţii, cu organizaţii etc. De asemenea, ei încearcă să susţină anumite modificări legislative. Unii sunt încadraţi în administraţie, alţii în instituţii care se ocupă cu organizarea, planificarea, asumându-şi responsabilităţi diferite de cele specifice serviciilor directe de furnizare a ajutorului. Relaţia poate fi clasificată de-a lungul a două coordonate: a) rolul asistentului în cadrul sistemului numit „agent de schimbare”, care poate fi caracterizat de sarcini privind acordarea nemijlocită de ajutor, elaborarea de politici şi programe sociale, administrarea, cercetarea; b) tipul de sistem cu care interacţionează „agentul de schimbare”: persoană, familie, grup, organizaţie, comunitate. Toate relaţiile implică elemente de putere şi autoritate, însă acestea uneori pot fi atribuite asistenţilor sociali, ci instituţiilor şi programelor. Variabile utilizate pentru caracterizarea relaţiei:

25

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

scopul; poziţia practicianului în cadrul sistemului agent de schimbare; rolurile ce revin asistentului şi celui asistat în interacţiune; rolurile şi poziţiile lor în cadrul sistemelor sociale mai largi (comunitate, grupuri sociale); obiectivul spre care îşi orientează asistentul activităţile privind schimbarea; obiectivul spre care se orientează activităţile celor două părţi; forma de comunicare (verbală, în relaţia directă, dar şi scrisă, prin intermediul unor rapoarte, adrese); abilitatea asistentului în luarea deciziilor şi în utilizarea metodelor adecvate de intervenţie; tipul de sistem cu care asistentul interacţionează (persoană, familie, grup, organizaţie).

Scopul ca element esenţial al relaţiei La nivel general, scopul relaţiei vizează o anumită schimbare la nivelul interacţiunii dintre cei asistaţi şi mediul lor, pentru a le îmbunătăţi capacităţile de a-şi îndeplini cerinţele vieţii lor, într-un mod satisfăcător atât pentru ei, cât şi pentru ceilalţi. De asemenea o altă dimensiune a scopului relaţiei rezidă în intensificarea abilităţilor celor asistaţi, pentru ca aceştia să-şi poată realiza propriile aspiraţii şi valori. Valorile profesionale limitează, conturează modul în care se implică şi intervin asistenţii sociali. Altfel spus, există limite normative ale scopului în relaţia de asistenţă socială. În plus, fiecare asistent social stabileşte un anumit tip specific de scop, atunci când încearcă să dezvolte capacitatea de reacţie a sistemului asistat faţă de problemele cu care acesta se confruntă. Acesta este scopul operaţional al relaţiei. Prin urmare, fiecare relaţie va avea un scop unic, individual. Este necesar ca scopurile fiecărei relaţii să fie clar formulate. O relaţie profesională se stabileşte pe baza unui scop recunoscut în mod conştient, explicit de către fiecare dintre participanţi. Atunci când lucrează cu persoane, familii, grupuri, este necesar să se clarifice scopul operaţional al relaţiei, care nu întotdeauna apare ca fiind „acordare de ajutor”. De exemplu, dacă se stabileşte o relaţie cu o persoană aflată în perioada de probaţiune, după săvârşirea unui delict, probabil că acea persoană ar dori să fie lăsată în pace, să evite interacţiunea cu cineva care îi va aminti întotdeauna de fapta comisă. Prin urmare, „ajutorul” pentru acea persoană ar consta în a fi lăsată în pace. Pe de altă parte, asistentul atribuie o anumită semnificaţie „ajutorului”: să contribuie la modificarea comportamentului acelei persoane, în acord cu cerinţele de (re)integrare socială corespunzătoare normelor. Uneori asistentul se implică în mod neinvitat în vieţile unor oameni, apărându-le ca un „intrus”. Orice asistent trebuie să explice atent celor asistaţi, motivul prezenţei sale, responsabilităţile faţă de instituţia sau agenţia din care face parte, limitele autorităţii etc. Onestitatea asistentului apare ca o condiţie necesară pentru onestitatea celor cu care lucrează. De asemenea, trebuie să dea asigurări în privinţa confidenţialităţii, să precizeze de la bun început ce se va întâmpla cu informaţiile care vor apărea pe baza acelei relaţii. Dezvoltarea relaţiei Relaţia în procesul de acordare a ajutorului nu apare spontan, din misterul alchimiei interacţiunii, ci se dezvoltă în funcţie de un anumit scop. Această relaţie începe odată cu semnalarea unei dificultăţi, apoi se dezvoltă. Nu este în mod necesar una plăcută, confortabilă, de prietenie; pot exista reacţii de colaborare şi negociere, ca şi reacţii de supărare. Relaţia

26

se dezvoltă, se modifică, apoi se încheie atunci când scopul a fost atins. Prin urmare, orice relaţie prezintă o variabilă timp afectat. Elementele relaţiei  Grija, preocuparea faţă de celălalt. Aceasta poate fi rezumată astfel: asistentul social este în mod sincer preocupat de ceea ce se întâmplă cu interlocutorul său şi este apt să comunice acest lucru. Atitudinea de grijă şi respect pentru cei cu care se lucrează poate fi comunicată chiar şi prin intermediul reacţiilor cele mai simple: prin respectarea momentului întrevederilor, prin modul în care este condus interviul (asigurarea cadrului adecvat, ascultarea activă etc.), prin stabilirea prealabilă a vizitelor la domiciliu, prin vestimentaţie adecvată ş.a. De pildă, receptarea mesajelor emise de subiect nu trebuie să fie una pasivă, ci activă, încercându-se căutarea sensurilor şi semnificaţiilor. Asistentul poate fi în dezacord cu ceea ce află de la subiect, însă trebuie să meargă mai departe, să evalueze oferta de sentimente şi idei ale subiectului, să încerce să-i identifice cât mai bine nevoile, pentru a se putea contura serviciile adecvate.  Angajare şi obligaţie. Oricine intră în relaţie cu ceilalţi îşi asumă anumite responsabilităţi. Odată ce s-a produs angajarea într-o relaţie, fiecare dintre participanţi devine apt să facă predicţii despre comportamentul, atitudinile şi implicarea celuilalt. Persoana care solicită ajutor este conştientă de necesitatea asumării unor obligaţii. Aspectele cele mai generale ale acestor obligaţii vizează prezentarea deschisă şi onestă a problemei, a situaţiei, a modurilor în care s-a încercat rezolvarea, ca şi acomodarea la condiţiile procedurale minimale ale relaţiei de acordare a ajutorului. La rândul său, asistentul social îşi asumă un anumit angajament şi anumite obligaţii. Spre exemplu, nu poate renegocia contractul fără consimţământul şi participarea celui asistat.  Acceptare şi aşteptare. Acceptarea presupune căutarea activă a unui mod de înţelegere a celui care solicită ajutorul, prin adoptarea unei atitudini de neutralitate, evitându-se judecarea sa. De asemenea, presupune receptarea a tot ceea ce oferă subiectul, cu privire la capacitatea sa de dezvoltare, de maturizare. A accepta înseamnă a acţiona pe baza recunoaşterii faptului că esenţa fiinţei umane este aceea de a avea probleme, de a efectua alegeri şi de a participa. Aşteptarea poate fi abordată din trei perspective: 1) ca încredere pe care o are asistentul în capacitatea de autorealizare a fiinţelor umane; 2) ca aşteptare a subiectului ajutor privind ceea ce va face asistentul pentru a-l ajuta; 3) ca o credinţă a subiectului că vor rezulta aspecte pozitive din interacţiunea sa cu asistentul social.  Empatie. În relaţia de acordare a ajutorului, pentru o mai bună cunoaştere, este necesară capacitatea de pătrundere în sentimentele şi experienţele celuilalt. În acest mod se percepe cadrul interior de referinţă al celuilalt cu acurateţe şi cu componentele emoţionale respective. Empatia presupune calităţi antitetice: pe de o parte, capacitatea de a simţi o emoţie în mod profund, iar pe de altă parte, capacitatea de a rămâne detaşat, pentru a se putea utiliza cunoaşterea.  Autoritate şi putere. Printre alte lucruri, autoritatea poate fi definită ca puterea delegată practicianului de către solicitantul de ajutor şi de către agenţia în care este încadrat practicianul; acesta este perceput ca având puterea de a influenţa rezultatele (pe baza pregătirii de specialitate, a experienţei şi a poziţiei ocupate în societate). Există două aspecte ale autorităţii: a) un aspect instituţional, care decurge din poziţia ocupată în cadrul agenţiei şi din scopul programului; b) un aspect psihologic, care constă în faptul că persoanele asistate îi investesc pe asistenţii sociali cu

27





puterea de a le influenţa sau de a le convinge, întrucât îi acceptă ca surse de informare şi de consiliere, ca experţi, ca specialişti în domeniul lor. Naturaleţe şi congruenţă. Congruenţa presupune ca asistentul să aducă în relaţie o deschidere onestă, realistă şi să adapteze în permanenţă conţinutul comunicării la particularităţile celor asistaţi. A fi natural şi congruent presupune pe de o parte, o bună cunoaştere de sine, iar pe de altă parte, o bună cunoaştere a politicilor, programelor şi procedurilor agenţiei. Elemente raţionale şi iraţionale în relaţia de acordare a ajutorului. O astfel de relaţie profesională presupune elemente cognitive: asistentul trebuie să fie deosebit de activ din punct de vedere cognitiv. În acelaşi timp, există elemente iraţionale, adică sentimentele, emoţiile, atitudinile inerente modelelor de comportament.

Caracteristici ale persoanei care acordă ajutorul Există multe tipuri de persoane care ajută şi multe tipuri de persoane care au nevoie de ajutor. Aici nu se poate vorbi de tipuri ideale, întrucât relaţiile sunt create de persoanele care acordă ajutorul, nu de tehnici. Totuşi, sunt necesare anumite calităţi ale celui care acordă ajutor. Există mulţi oameni care nu au capacitatea de a-i ajuta pe alţii, la fel cum se întâmplă şi în alte domenii: există specialişti în domeniul computerelor, dar nu toţi pot realiza programe de performanţă; există mulţi chirurgi, dar nu toţi pot realiza chirurgia de performanţă. Performanţele presupun aptitudini şi talente deosebite. La fel se întâmplă şi în ce priveşte acordarea ajutorului. Printre cei care nu par potriviţi pentru a acorda ajutorul se află cei interesaţi mai degrabă de cunoaşterea despre oameni decât de a le face servicii; la fel, par nepotriviţi cei motivaţi de puternice nevoi personale de a controla, de a se simţi superiori sau plăcuţi; de asemenea, par nepotriviţi cei care au rezolvat probleme similare cu ale persoanelor în dificultate, dar care au uitat cu ce eforturi. Printre calităţile absolut necesare celui care acordă ajutorul ar putea fi menţionate:  Maturitatea, care presupune perceperea oamenilor (inclusiv a lor înşişi) ca fiind permanent angajaţi în rezolvarea de probleme. Cei maturi apreciază eforturile în care se implică, apreciază schimbarea şi dezvoltarea. Anxietatea şi tensiunea sunt menţinute la niveluri optime.  Creativitatea presupune originalitate, expresivitate şi imaginaţie. Creativitatea este necesară pentru căutarea de căi alternative de definire a problemei şi, o dată definită, pentru căutarea de căi de soluţionare. Înseamnă deschidere către toate experienţele vieţii, curiozitate permanentă, lipsă de conformism. Se poate vorbi de un anumit paradox referitor la implicarea asistentului social: deşi se angajează profund în rezolvarea unei probleme, el trebuie să păstreze în acelaşi timp o anumită detaşare. Creativitatea presupune aprecierea complexităţii şi toleranţă faţă de conflicte.  Capacitatea de a se autoobserva, de a se cunoaşte pe sine şi de a se percepe ca un element important al activităţii complexe de acordare a ajutorului. Sunt necesare flexibilitatea, simţul umorului, disponibilitatea de a învăţa, acceptarea faptului că pot exista limite proprii.  Dorinţa de a ajuta, disponibilitatea de a creşte capacităţile oamenilor de efectuare a alegerilor proprii, de control al propriilor vieţi.  Curajul. Îndeosebi este vorba de cel necesar asumării unor riscuri, cum ar fi cel de eşec, de implicare în dificultăţi, de confruntare cu blamul sau conflictele.  Sensibilitatea, ca abilitate de observare a celor mai mici schimbări pozitive în situaţia celor asistaţi şi de a face imediat remarci în legătură cu acestea. Este necesară evitarea stereotipurilor. 28

Asistenţii sociali percep oamenii şi situaţiile ca find în continuă schimbare şi având potenţialul de transformare planificată. Practica profesională este pentru cei asistaţi, pentru comunitate şi societate (serviciu pentru alţii). Din aceste motive, orice asistent social trebuie să manifeste sensibilitate faţă de cei care trăiesc în sărăcie, expuşi riscurilor, vulnerabili, oprimaţi (cu statusul de nivelul cel mai scăzut, lipsiţi de putere). Serviciile profesionale pe care le asigură asistenţii implică puternice relaţii şi procese interpersonale, care pot avea nu numai consecinţe pozitive, ci şi unele negative. Un asistent are nevoie de mult mai mult decât bunele intenţii, calităţile personale admirabile şi sentimentele de compasiune. Cuvintele şi acţiunile asistenţilor trebuie să se bazeze pe cunoaşterea profesională, pe gândirea critică şi să fie orientate de valori şi de reglementări. Termenul skill – deprindere, abilitate a devenit extrem de popular în asistenţa socială şi în alte profesii care vizează acordarea de ajutor. Diferite accepţiuni. Barry Cournoyer (2005) propune următoarea definiţie: o deprindere (skill) în asistenţa socială reprezintă un set distinctiv de acţiuni cognitive şi comportamentale care: 1) Derivă din cunoaşterea asistenţei sociale, din valori, din etică şi din obligaţii; 2) Sunt consistente cu acele calităţi facilitatoare, asociate eficienţei; 3) Reflectă caracteristicile profesionalismului; 4) Vizează un anumit scop în contextul unei faze sau al procesului practicii. Procesul de asistenţă poate fi abordat din perspectiva mai multor faze componente:  Pregătitoare;  Iniţială;  De explorare;  De estimare;  De contractare;  De lucru şi de evaluare;  De încheiere (finală). Deşi deprinderile sunt de regulă asociate anumitor faze ale procesului de asistenţă, ele nu trebuie văzute ca activităţi tehnice de realizat, în mod automat, în acelaşi moment, în acelaşi mod cu toţi cei asistaţi, în toate situaţiile. Mai degrabă, asistentul social selectează, combină şi adaptează deprinderile profesionale în raport cu nevoile specifice şi cu caracteristicile persoanei şi situaţiei. NASW a conturat 12 deprinderi esenţiale ale asistentului social: 1. Ascultarea celorlalţi cu înţelegere şi cu un scop; 2. Obţinerea de informaţii şi asamblarea faptelor relevante pentru pregăti un istoric social, estimarea şi raportarea; 3. Crearea şi menţinerea unei relaţii profesionale de acordare de ajutor; 4. Observarea şi interpretarea comportamentului verbal şi non-verbal, cunoaşterea modului de utilizare a teoriei personalităţii şi a metodelor de diagnostic; 5. Angajarea celor asistaţi (indivizi, familii, grupuri, comunităţi) în eforturile de rezolvare a problemelor; 6. Discutarea subiectelor sensibile emoţional într-o manieră suportivă, fără atitudine ameninţătoare; 7. Crearea de soluţii inovatoare pentru nevoile celor asistaţi;

29

8. Determinarea nevoii de încheiere a relaţiei terapeutice; 9. Realizarea de cercetări sau interpretarea descoperirilor din cercetare şi din literatura de specialitate; 10. Medierea şi negocierea între părţile aflate în conflict; 11. Asigurarea unei relaţii cu serviciile inter-organizaţionale; 12. Interpretarea şi comunicarea nevoilor sociale către sursele de finanţare, către public şi factorii de decizie. Există patru factori comuni care au impact asupra rezultatelor procesului de asistenţă: 1) Persoana asistată şi factorii situaţionali: calităţi, resurse, limitări interne acesteia şi situaţia sa externă (de aici, accentul pe persoană şi situaţie) 2) Factorii relaţiei: calităţile specialistului care acordă ajutorul şi relaţia care rezultă între acesta şi beneficiar. 3) Factorii de expectanţă: optimismul, speranţa şi aşteptările ca interacţiunea să aibă efecte benefice. Chiar şi efectele “placebo”. 4) Factorii ce ţin de model şi tehnică: modele, strategii, tehnici, protocoale adoptate în procesul de acordare de ajutor.

Diferenţele şi relaţia în asistenţa socială Între membrii unei colectivităţi există multiple diferenţe: de vârstă, gen, clasă, cultură etc. Este necesar să ne punem întrebarea cu privire la impactul pe care îl au aceste diferenţe asupra relaţiei, asupra calităţii şi consistenţei ajutorului. De pildă, pentru asistenţa unei familii de romi, ar fi mai indicat să fie desemnat un asistent din cadrul aceleiaşi etnii? Pentru asistenţa unui tânăr aflat în perioada de probaţiune, ar fi mai potrivit să fie desemnat un asistent mai în vârstă, cu experienţă, sau o asistentă aflată la începutul carierei?

30

TEHNICI DE OPERAŢIONALIZARE A VALORILOR ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE -

definiţii ale valorilor; tipuri de valori (ale sistemului asistat, ale asistentului, specifice diferitelor medii sociale); valori fundamentale pentru practica asistenţei sociale: respectarea unicităţii şi individualităţii celui asistat, respectarea autodeterminării acestuia; modalităţi de operaţionalizare a valorilor; dilemele etice.

Alături de teorii, de modelele de intervenţie şi de relaţia de acordare a ajutorului, valorile figurează ca fundamente ale asistenţei sociale. Este necesară o examinare a conceptului de valoare, identificarea valorilor specifice practicii asistenţei sociale, abordarea valorilor fundamentale şi a unor dileme etice. Conceptul de valoare Problema valorilor este deosebit de controversată. Există o „teorie a valorilor” (axiologia), însă nu este cazul să intrăm în detalii. Pentru profesiunea de asistent social trebuie să se răspundă la câteva întrebări: Care este semnificaţia valorii? Cum poate fi ilustrat rolul valorilor în practică? Există o valoare fundamentală pe care ar trebui să o accepte şi să o respecte toţi asistenţii sociali? Valoarea reprezintă ceva care este preţuit, care este considerat dezirabil. Într-o cultură complexă, există diferite valori, fiind posibil ca unele să se afle în conflict cu altele. În raport cu o anumită profesie, valoarea poate fi considerată ca o credinţă nedemonstrată (probabil nedemonstrabilă) referitoare la natura umană; această credinţă se reflectă în activitatea de zi cu zi a practicianului, asigurându-i un punct de referinţă în practica profesională. În fiecare act al practicii, asistentul social este influenţat de valorile personale, de cele profesionale, de cele ale sistemului asistat, ca şi de cele generale ale societăţii. Chiar şi apelul la teorie, structurarea cunoaşterii se află în relaţie cu valorile. Problemele de ordin social pot fi tratate în diferite moduri. De pildă, un părinte abuziv ar putea fi pus la zid şi executat; un părinte care îşi abandonează copilul ar putea fi trimis la închisoare; un „copil al străzii” ar putea fi pus la stâlpul infamiei; o persoană cu handicap mintal sever ar putea fi îmbarcată pe „corabia nebunilor”. Chiar dacă în trecut, în anumite contexte sociale şi culturale puteau fi aplicate astfel de tratamente, în momentul de faţă ele par inacceptabile. Cunoaşterea şi experienţa ne sugerează că asemenea comportamente sunt indezirabile, dar şi că ele trebuie tratate altfel. În asistenţa socială, valorile reprezintă acele instrumente esenţiale care ajută la selectarea elementelor cunoaşterii, la identificarea acelora consistente cu credinţele referitoare la ceea ce trebuie întreprins şi la modul în care trebuie acţionat. Astfel, valorile orientează practica, îi asigură acesteia punctele de reper. Valoarea se află într-un raport de opoziţie cu cunoaşterea. Notele distinctive ale valorilor sunt următoarele: a) prezintă un element conceptual, fiind mai mult decât senzaţii, emoţii, reflexe ori aşanumitele nevoi; ele sunt abstracţii, conturate pe baza fluxului experienţei nemijlocite a individului; b) poartă o încărcătură afectivă, reprezentând o mobilizare reală sau potenţială; c) nu sunt obiective concrete ale acţiunii, ci mai degrabă „criterii” în funcţie de care se stabilesc obiectivele; d) sunt importante, nu „banale” ori ceva superficial.

31

Valoarea reprezintă un anumit tip de credinţă, situată în cadrul sistemului total al credinţelor cuiva şi se referă atât la modul în care trebuie sau nu trebuie să se comporte, ca şi la anumite stări ale existenţei care ar trebui ori nu ar trebui atinse. Valorile pot fi privite şi sub următoarele aspecte: - drept concepţii preferate ale oamenilor; - ca rezultate preferate ale oamenilor; - ca instrumentalităţi, ca mijloace preferate ale oamenilor. Asistenţa socială există în cadrul unui context cultural mai larg; pentru a-şi realiza funcţiile sale specifice, este necesar să identifice şi să operaţionalizeze valorile care există deja în societate. Pentru ca valorile implicate în activităţile profesionale din sfera asistenţei sociale să tindă către un grad de unicitate, este necesar un proces de operaţionalizare a acestora. Există două valori esenţiale, care pot fi privite ca premise ale practicii asistenţei sociale: a) credinţa în unicitatea şi demnitatea persoanei asistate; b) credinţa în autodeterminarea persoanei asistate. A. Respectarea demnităţii şi unicităţii persoanei asistate Dezvoltarea gândirii filosofice a dus la diferite perspective asupra naturii umane. Una dintre acestea, formulată cel mai adecvat de I. Kant se referă la accepţiunea oamenilor ca scopuri în sine, care nu pot fi trataţi ca obiecte sau ca mijloace utilizate pentru atingerea altor scopuri. De aici, pentru asistenţa socială rezultă cerinţa respectării demnităţii şi unicităţii celor aflaţi în căutare de ajutor. Există mai multe căi fundamentale de operaţionalizare a acestei valori în practica asistenţei sociale: 1. tratarea solicitanţilor de ajutor ca individualităţi, evitarea utilizării clasificărilor; 2. prevederea şi încurajarea participării lor la procesul de acordare a ajutorului; 3. identificarea şi valorificarea calităţilor, a forţelor, a aspectelor pozitive care le sunt caracteristice; 4. tratarea fiinţelor umane (inclusiv a asistentului social) ca fiind responsabile; 5. comunicare directă şi indirectă a cerinţelor 1-4. Să încercăm să examinăm ce înseamnă fiecare dinte aceste căi de operaţionalizare.  Demnitate prin individualizare Este vorba de asigurarea unui echilibru între nevoia de clasificare şi responsabilitatea de a trata persoanele ca individualităţi. Clasificarea se referă la nevoia de generalizare, de trecere dincolo de individualităţi şi de organizare, de structurare a unor fapte, fenomene pe baza caracteristicilor lor comune. Fără clasificare ar fi de neconceput progresul ştiinţei, iar oamenii au făcut dintotdeauna eforturi de elaborare a unor clasificări, mai mult sau mai puţin adecvate. De pildă, Borges cita cu umor nedisimulat dintr-o veche enciclopedie chineză, unde animalele erau împărţite în: „a) animale aparţinând împăratului; b) îmbălsămate; c) îmblânzite; d) purcei de lapte; e) sirene; f) animale fabuloase; g) câini în libertate; h) incluse în prezenta clasificare; i) care se agită ca nebunii; j) nenumărate; k) desenate cu o pensulă foarte fină din păr de cămilă; l) etc.; m) care tocmai au spart ulciorul; n) care de departe par muşte”… Ştiinţele naturii au beneficiat de diferite taxonomii elaborate de Linne, Darwin ş.a. Dar ce se întâmplă când utilizarea acestui procedeu al clasificării este aplicat oamenilor? Rezultă diferite categorii, apare riscul de etichetare şi apar condiţii pentru dezvoltarea unor predicţii creatoare. Este posibil ca, prin atribuirea de etichete, să rezulte o canalizare a destinelor: considerată ca „iraţională”, o persoană va tinde să se comporte ca atare; catalogată ca „periculoasă”, persoana va deveni periculoasă etc.

32

De aici, necesitatea ca asistentul social să evite utilizarea clasificărilor şi să se concentreze asupra individualităţii persoanei asistate, cu toate că aceasta poate prezenta similarităţi cu alte cazuri.  Demnitate prin participare Respectarea demnităţii persoanei asistate se poate promova şi prin participarea acesteia din urmă la luarea deciziilor ce ţin de planificarea i realizarea intervenţiei. Să ne gândim la ceea ce se întâmplă în momentul internării cuiva într-un spital; cel internat pierde (sau îşi diminuează semnificativ) controlul deciziilor care se iau în legătură cu sine. Ervin Goffman a realizat o analiză de excepţie a „carierei de pacient mintal” care ajunge să fie internat într-o instituţie psihiatrică („Asylums”). Demnitatea oricărei persoane este apărată şi respectată în măsura în care se implică în luarea deciziilor care o afectează. Din acest punct de vedere, asistenţa socială diferă semnificativ de alte profesii, unde autoritatea luării deciziilor nu aparţine persoanei care solicită ajutorul, ci specialistului, considerat expert (ex: medicul, avocatul). O cale de asigurare a participării solicitantului de ajutor este modificarea accentului de la „nevoi”, la „dorinţe”. Adesea, când se vorbeşte despre nevoie, se are în vedere nevoia normativă, adică punctul de vedere al unor specialişti, referitor la ceea ce se consideră adecvat într-un anumit context. Conceptul de „dorinţe” este mai potrivit, întrucât desemnează un eveniment cognitiv-afectiv relativ la ceea ce este dezirabil şi a cărui absenţă generează un sentiment de tensiune. În acest mod se asigură condiţiile pentru motivarea solicitantului de ajutor. Dacă se au în vedere dorinţele acestuia, atunci devin legitime următoarele întrebări: Ce doreşte persoana? Ar fi indicat să-i inducem dorinţe pe care nu le are? Dacă da, prin ce mijloace? Nu pot fi oferite răspunsuri cu uşurinţă la asemenea întrebări, însă ele pot clarifica poziţia asistentului social. Toate eforturile de satisfacere a dorinţelor trebuie să respecte libertăţile umane. Încurajarea participării persoanei asistate îi asigură respectarea şi întărirea demnităţii sale umane.  Demnitate prin accentul pus pe calităţi, pe aspectele pozitive Concentrarea asistenţei sociale asupra populaţiilor dezavantajate creează riscul profesional al abordării deficienţelor, slăbiciunilor, concomitent cu neglijarea calităţilor, a aspectelor pozitive. De pildă, la ce ne gândim mai întâi când rostim cuvintele: şomer, alcoolic, infractor, sărac, copil al străzii, părinte abuziv? Desigur, nu pot fi neglijate deficitele, căci ele reprezintă motivele pentru care persoanele intră în contact cu asistenţa socială, însă un accent deosebit trebuie pus pe modalităţile de identificare, mobilizare şi utilizare a ceea ce este pozitiv la nivelul persoanei şi al mediului.  Demnitate prin răspundere şi responsabilizare Atunci când persoanele sunt considerate responsabile pentru gândurile, acţiunile şi comportamentele lor, există condiţii în care demnitatea lor poate fi intensificată. Destul de frecvent, această dimensiune este neglijată. De pildă, uneori se încearcă impunerea consecinţelor. În justiţie, conceptul de răspundere a fost deformat, ca justificare pentru impunerea unor pedepse mai aspre. În alte domenii, este posibil un control sistematic al consecinţelor de către specialişti, în scopul orientării comportamentului într-o direcţie dorită. Astfel de accepţiuni ale responsabilităţii, ca justificare pentru creşterea severităţii sancţiunilor sau ca desemnare a controlului sistematic al consecinţelor nu sunt adecvate domeniului asistenţei sociale. La fel, asistenţa socială nu trebuie să încerce să protejeze solicitantul de ajutor faţă de consecinţele sau rezultatele care ar putea decurge din situaţia socială a acestuia.

33

Promovarea şi intensificarea demnităţii prin intermediul responsabilizării se pot realiza prin dezvoltarea unei relaţii de parteneriat. O asemenea relaţie presupune ca fiecare dintre părţi să aibă aşteptări legitime faţă de cealaltă. Partea ale cărei comportamente nu corespund cu aşteptările celeilalte, poate fi considerată răspunzătoare. Uneori este nevoie de utilizarea tehnicii confruntării atunci când se constată discrepanţe între exprimări şi comportamente. În acelaşi timp, parteneriatul presupune şi responsabilitate din partea asistentului social, în raport cu aşteptările persoanei asistate. Dacă un asistent nu respectă cele stabilite de comun acord (nu respectă momentul întrevederilor, nu aduce informaţiile promise etc.), atunci nu se poate vorbi de asumarea responsabilităţii. Atunci când persoana asistată nu este tratată ca fiind responsabilă, se creează condiţiile de apariţie a dependenţei.  Demnitate prin comunicare Argumentele de mai sus arată că operaţionalizarea acestei valori se poate realiza prin individualizare, prin evitarea clasificărilor, prin identificarea calităţilor, prin participare şi prin întărirea responsabilităţii persoanei asistate; toate aceste elemente devin manifeste în comunicarea dintre aceasta şi asistentul social. Prin urmare, asistentul social trebuie să fie în permanenţă conştient cu privire la mesajele pe care le emite interlocutorului, mesaje care conţin elemente referitoare la demnitatea acestuia. Diferitele contribuţii ale psihologiei sociale şi ale sociologiei (ex: interacţionismul simbolic) atestă că oamenii îşi structurează imaginea de sine în procesul comunicării cu ceilalţi, în raport cu mesajele receptate. Persoana care se simte confortabil în relaţiile cu ceilalţi tinde să se perceapă într-o perspectivă pozitivă, să aibă încredere în sine şi să se raporteze în mod constructiv faţă de mediu. Prin urmare, asistenţii sociali, ca şi alţi specialişti, trebuie să fie avizaţi despre nevoia constantă de a fi sensibili la mesajele pe care le emit şi care trebuie să arate persoanelor asistate că sunt fiinţe umane care merită toată atenţia. Gesturile, acţiunile asistentului social emit mesaje referitoare la respectul demnităţii şi unicităţii persoanei asistate. De exemplu, o vizită la domiciliul persoanei asistate are o anumită semnificaţie dacă este stabilită în prealabil şi cu totul alta, dacă este neanunţată. În consecinţă, asistentul social trebuie să îşi adreseze permanent întrebarea: Ce comunică această acţiune a mea interlocutorului, referitor la percepţia mea despre el?

B. Autodeterminarea Autodeterminarea presupune necesitatea ca persoanele asistate să aibă posibilitatea să ia decizii referitoare la ele. Asemenea decizii trebuie să fie consistente cu bunăstarea colectivităţii. În conceptul de autodeterminare a persoanei asistate este inerentă ideea de alternative. Autodeterminarea implică alegeri, decizii. Persoana care nu efectuează alegeri nu are şansa autodeterminării. O componentă importantă a asistenţei sociale constă în încercarea de extindere a şanselor de autodeterminare ale persoanelor asistate. Aceasta poate lua forme variate: ajutor pentru ca persoana asistată să poată identifica posibile soluţii, resurse, ajutor pentru dezvoltarea unor noi forme de răspuns faţă de solicitările impuse de mediu etc. Unele persoane cu dificultăţi cred că nu pot evita victimizarea. Dacă ele ajung să creadă că nu pot influenţa deloc evenimentele sau deciziile care au impact asupra situaţiilor lor, posibilităţile de autodeterminare sunt reduse ori chiar absente. Autodeterminarea apare odată cu perspectivele care pot fi modificare şi cu posibilitatea de exercitare a alegerilor. Uneori se dezvoltă blocaje interne, cum ar fi structurile cognitive sau sentimentele negative care împiedică persoana să ia în considerare posibilităţile de depăşire a dificultăţilor.

34

Respectarea valorii de autodeterminare a persoanei asistate implică în acelaşi timp respectarea orientărilor de valoare ale acesteia; de aici, rezultă anumite probleme pentru asistenţa socială: - dacă se porneşte de la credinţa în autodeterminarea tuturor fiinţelor umane, care trebuie să fie poziţia asistenţilor în cazul în care unele persoane efectuează alegeri care constrâng pe alţii sau care interferează serios cu drepturile unei persoane vulnerabile? - altă problemă este legată de însăşi natura alegerii; care este sensul autodeterminării dacă alternativele sunt serios limitate sau, practic, lipsesc? Poate cineva să se autodetermine, să ia decizii referitoare la sine, în mod real, dacă nu înţelege consecinţele alegerii, ori dacă nu are o bază adecvată a deciziei? Una dintre cele mai dificile probleme în asistenţa socială ţine de apariţia unor conflicte cu cei care ar dori să-şi exercite autodeterminarea în moduri care sunt distructive atât pentru ei, cât şi pentru ceilalţi cu care interacţionează. Pot apărea situaţii când concepţia unui asistent social privind modul de operaţionalizare a noţiunilor de demnitate umană şi autodeterminare diferă sau se află în raport de opoziţie cu orientările de valoare ale solicitanţilor de ajutor; asemenea diferenţe trebuie clarificate prin negociere. Uneori valorile solicitantului de ajutor sunt adevărate obstacole în faţa alternativelor, limitând autodeterminarea. Este important să se clarifice că drepturile personale pot fi extinse până la limitele drepturilor celorlalţi. Principiul autodeterminării îl orientează pe asistentul social spre angajarea persoanelor asistate în trei tipuri de acţiuni: 1. analiza modului în care valorile pot limita progresul spre atingerea obiectivelor dorite de solicitantul de ajutor; 2. analiza opţiunilor posibile şi a consecinţelor lor pentru atingerea obiectivelor; 3. analiza drepturilor şi a nevoilor celorlalţi. Conceptul de autodeterminare operaţionalizat ca exerciţiu al luării deciziilor implică sporirea şanselor celor asistaţi de a lua hotărâri cu privire la ei înşişi. În această privinţă, asistenţa socială ca profesie diferă semnificativ de altele. În general, oamenii se adresează specialiştilor pentru a li se acorda sfaturi, aşteptând să li se precizeze cum ar trebui să procedeze. De pildă, se adresează medicului, pentru diagnostic şi tratament, sau unui avocat, când este vorba de o problemă ce ţine de legislaţie. Evident, în ambele cazuri, celor care solicită ajutorul le rămâne un element de autodeterminare; în ultimă instanţă, pot decide dacă vor respecta sfatul specialistului, deşi aceasta nu înseamnă rezolvarea problemei. Asistentul social nu este un astfel de expert care ar şti întotdeauna cum ar fi mai bine de procedat în cazul solicitanţilor de ajutor şi nici nu are în primul rând un rol de sfătuitor. Mai degrabă asistentul este un specialist care conduce un proces, implicându-l pe solicitantul de ajutor în rezolvarea problemei cu care se confruntă, inclusiv în modificarea valorilor, în cazul în care acestea contribuie la existenţa problemei. Aceasta nu înseamnă că asistentul nu oferă părerea sa, ori sugestiile sale. Aşa cum trebuie evitată extrema luării deciziilor şi realizării lor de către asistent fără implicarea celor aflaţi în dificultate, tot aşa trebuie evitată cealaltă extremă, când asistentul nu ar avea nici un punct de vedere. Asistentul are obligaţia de a împărtăşi solicitanţilor de ajutor propriile puncte de vedere, propriile experienţe. Furnizarea de informaţii nu înseamnă limitarea şanselor de autodeterminare ale acestora, ci o formă de ajutor. Un alt aspect legat de această valoare se referă la autodeterminarea asistentului social; acesta are responsabilitatea de a-şi limita autodeterminarea în interesul persoanei asistate. De pildă, va apela la stilul de comunicare şi la cel de vestimentaţie care să fie adecvate interlocutorilor. În concluzie, respectarea acestei valori implică cinci aspecte importante:

35

1. angajarea asistentului social şi a solicitantului de ajutor în căutarea de alternative, fără de care nu ar exista şansa luării deciziilor corecte şi nici cea a autodeterminării; 2. asistentul social este responsabil de creşterea posibilităţilor de luare a deciziilor la nivelul persoanei asistate. El nu este un expert care ar cunoaşte întotdeauna ceea ce ar fi mai bine, care ar fi cea mai bună soluţie şi în consecinţă, ar trebui să ia deciziile în locul persoanei asistate; în schimb, este un specialist care asistă oamenii în procesul comun de luare a deciziilor; 3. asistentul are obligaţia de a-şi prezenta propriile puncte de vedere şi propriile sugestii, ca alternative, fără a încerca să le impună; 4. demersurile care încearcă să modifice valorile nu contravin conceptului de autodeterminare; 5. trebuie să se facă distincţie între autodeterminarea persoanei asistate şi cea a asistentului social. În virtutea responsabilităţii profesionale, asistentul îşi va limita autodeterminarea, comportându-se în modurile cele mai potrivite intereselor solicitanţilor de ajutor. Valori şi dileme etice Am văzut că valorile au accepţiunea de ipoteze nedemonstrabile. Întrucât asistentului îi revin simultan mai multe categorii de obligaţii, cel puţin conceptual, apare posibilitatea conflictului dintre acestea, ca şi a dilemelor etice. Codurile deontologice prevăd responsabilităţile asistentului social faţă de persoanele asistate, faţă de alţi specialişti şi faţă de colectivitate în general. Atunci când apar incongruenţe ale solicitărilor, cum va proceda asistentul social? Pot fi stabilite ierarhii ale valorilor? De pildă, cum va fi tratată problema confidenţialităţii în diferite situaţii? Principalele categorii de dileme la care este expus asistentul apar la următoarele niveluri: a) în serviciile directe, în relaţiile nemijlocite cu solicitanţii de ajutor, între obiectivele tratamentului şi diferite reglementări, între confidenţialitate şi nevoia de comunicare, ca şi în cazul furnizării de servicii împotriva dorinţei persoanei. În asemenea cazuri, se va acţiona în acord cu reglementările formale şi cu interesele persoanei asistate; b) în programele şi politicile de suport, care impun diferite criterii de distribuire a resurselor şi de eligibilitate; c) între specialiştii care lucrează în acelaşi tip de serviciu social, dar care tind să se raporteze diferit la problemele celor asistaţi. Codurile deontologice sugerează modalităţi de rezolvare ale diferitelor categorii de dileme.

36

INTERVIUL ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ - reprezentarea procesului comunicării dintre „A” şi „B”; - validitatea şi fidelitatea informaţiilor; - tipuri de bariere ale comunicării specifice interviului în asistenţa socială; - principalele responsabilităţi ale asistentului social în realizarea interviului. Intervievarea este o activitate fundamentală în asistenţa socială. Interviul este instrumentul principal utilizat în asistenţa socială pentru colectarea datelor pe baza cărora se iau deciziile de intervenţie. Există o largă literatură de specialitate care abordează acest subiect. În întreaga activitate profesională, un asistent îşi perfecţionează şi îşi rafinează abilităţile necesare realizării unui interviu de calitate. A. Kadushin (1990; 1997) consideră că una dintre definiţiile cele mai simple ale interviului ar fi aceea de conversaţie (convorbire) care urmăreşte un anumit scop, acceptat de participanţi. Într-adevăr, pot fi identificate cu uşurinţă mai multe asemănări între interviu şi conversaţie: ambele presupun relaţia directă între cel puţin două persoane; ambele presupun comunicare verbală şi non-verbală prin intermediul cărora se produc schimburi de idei, atitudini, sentimente; ambele sunt de regulă interacţiuni de tipul faţă în faţă, însă ambele pot fi realizate şi prin intermediul telefonului sau al internetului; pe parcursul desfăşurării lor, apare o influenţare reciprocă a participanţilor; când sunt de calitate, ambele oferă satisfacţie participanţilor. Interviul apare ca un tip specific de convorbire, dar nu se poate pretinde că orice convorbire ar fi un interviu. Însă, dincolo de caracteristicile comune ale conversaţiei şi interviului, există altele care le diferenţiază profund. Cea mai semnificativă caracteristică a interviului constă în faptul că acesta este proiectat, conceput şi realizat pentru atingerea unui scop specific, stabilit în mod conştient în prealabil şi acceptat de participanţi. Dincolo de asemănări, de analogii, este necesară luarea în considerare a unei serii de caracteristici prin care interviul în asistenţa socială se diferenţiază net de conversaţia (convorbirea) obişnuită: Aceste diferenţe care au mai multe implicaţii asupra apariţiei, structurii şi dinamicii tipului de interacţiune a participanţilor sunt evidenţiate sinoptic în tabelul următor (adaptare după A. Kadushin şi G. Kadushin, 1997): Diferenţe între conversaţie şi interviu

1.

Conţinut

2.

Responsabilităţi

Conversaţie În lipsa unui scop prestabilit, conţinutul este difuz, fără o temă centrală; orientarea se produce prin asociere, trecându-se de la un aspect, la altul Nu există responsabilităţi clare ale participanţilor privind orientarea interacţiunii, fiecare dintre ei putând să pună

37

Interviu Investigatorul selectează conţinutul interviului în funcţie de scopul prestabilit, apoi urmăreşte atingerea acestuia prin intermediul unui control al interacţiunii şi prin focalizarea acesteia. În acest mod, interviul prezintă o unitate, o progresie şi o continuitate tematică. Există o diferenţiere clară a rolurilor, de intervievator şi respectiv, intervievat. Primul are responsabilitatea de a orienta interacţiunea pentru a putea

întrebări şi să introducă teme fi atins un anumit scop. Pentru acest de discuţie motiv, trebuie să deţină cunoştinţele şi abilităţile privind tehnica de intervievare. Există o structură formală a rolurilor şi aşteptărilor reciproce. 3.

Caracterul relaţiei

Relaţia este reciprocă, fiecare participant având ocazia sa pună aceleaşi întrebări şi să introducă o temele de discuţie pe care le preferă.

4.

Tipul interacţiunii

Interacţiunea este spontană şi se desfăşoară în acord cu aşteptările şi normele sociale.

5.

Cadru formal/ informal Obligaţia iniţierii

Nu există un cadru formal, cum ar fi locul, durata şi frecvenţa. Obligaţia de a iniţia sau de a Specialistul are obligaţia de a răspunde continua conversaţia nu revine solicitării unei persoane de a fi niciunuia dintre participanţi. intervievată. Din acest motiv, scopul general al interacţiunii se referă la nevoile persoanei în dificultate, intervievatorul fiind obligat să stabilească şi să menţină acel contact până la atingerea scopului sau până atunci când este clar că nu poate fi îndeplinit. Conversaţia urmăreşte un Interviul presupune atenţie acordată scenariu mai mult sau mai exclusiv interacţiunii. Comunicarea puţin predictibil, putând fi tinde să fie formală, structurată, periferică altor activităţi cum organizată. Intervievatorul vorbeşte mai ar fi munca, servitul mesei etc. puţin, oferind interlocutorului ocazia de Pot exista întreruperi ale a vorbi mai mult. frazelor, ezitări, repetiţii. Există aşteptări reciproce ale celor angajaţi într-o conversaţie la o participare activă, echilibrată Conversaţiile sunt scopuri în Participanţii diferă din punctul de sine şi partenerii pot fi aleşi. vedere al experienţei, stilurilor de viaţă. Cel mai adesea, ei se aseamănă Intervievatorul are obligaţia din punct de vedere cultural şi profesională de a iniţia contactul şi de a se angajează în conversaţie conduce interviul. pentru că interacţiunea le oferă un anumit grad de satisfacţie.

6.

7.

Tipul scenariului

8.

Alegerea partenerilor

38

Intervievatorul are prerogativa de introducere a conţinutului comunicării şi de a adresa întrebările. Relaţia este asimetrică, stabilită şi dezvoltată în interesul persoanei intervievate; intervievatorul relevă doar aspecte ale vieţii sale profesionale, iar intervievatul relevă largi segmente ale vieţii sale personale. Interacţiunea este profesională, adică apare ca o comunicare planificată, conştient dirijată pentru a atinge scopul interviului. Există o alegere atentă a locului, momentului, duratei şi frecvenţei

9.

Tipul normelor

10 Atribu. tul descriptiv

11 Valorifi. carea rezultatelor

În conversaţie există de obicei norme de comunicare interpersonală care presupun un acord tacit de evitare a aspectelor neplăcute. Atributul descriptiv principal al conversaţiei este sociabilitatea. Paternurile de vorbire presupun de regulă ezitările, ambiguităţile, frazele întrerupte, repetiţiile Participanţilor nu le revine nici o responsabilitate privind valorificarea unor rezultate ale conversaţiei.

Normele profesionale circumscriu comportamentul intervievatorului, impunându-i să aducă în discuţie faptele şi sentimentele neplăcute, dacă acest lucru este util pentru atingerea scopului propus. Principala caracteristică a interviului este profesionalismul, în condiţiile în care este orientat spre atingerea unui obiectiv. Paternul de vorbire este mai formal, precis, structurat, explicit (cel puţin în ce-l priveşte pe intervievator). Intervievatorului îi revine responsabilitatea de a reţine aspectele relevante, pentru a le utiliza în procesul de acordare a ajutorului.

Interviul poate fi considerat ca o anumită formă de comunicare. La rândul său, comunicarea poate fi definită ca un proces interacţional, în cadrul căruia se emit, se receptează şi se controlează sensurile mesajelor. Interviul în asistenţa socială reprezintă un set de comunicări cu următoarele caracteristici: 1. are un cadru, un context; 2. are un scop, o funcţie care îi asigură orientarea (obiective specifice); 3. este limitat şi contractual (solicitantul de ajutor şi asistentul social se întâlnesc într-un context, având scopuri definite); 4. implică relaţii specializate pe linie de rol (există aşteptări privind comportamente specifice din partea fiecărui participant). Contextul sau cadrul interviului ţine de faptul că o anumită agenţie oferă diferite servicii solicitanţilor de ajutor. Funcţia interviului vizează asigurarea de informaţii pe care asistentul şi solicitantul de ajutor le vor utiliza împreună pentru luarea deciziilor privind natura problemei şi intervenţia. Sursa principală a datelor o reprezintă solicitantul de ajutor; asistentul utilizează anumite tehnici de intervievare pentru încurajarea interlocutorului în vedere împărtăşirii unor informaţii utile. Este necesar ca asistentul să fie preocupat de asigurarea fidelităţii şi validităţii procedurilor de colectare a datelor. Fidelitatea reprezintă gradul în care interviul produce informaţie consistentă. Dacă sunt receptate diferite mesaje de la acelaşi subiect, în momente diferite, acele diferenţe trebuie să reflecte schimbările intervenite în situaţia persoanei, să nu rezulte din stilul de intervievare. Validitatea reprezintă gradul în care informaţiile obţinute reflectă percepţiile, gândurile, sentimentele şi comportamentele subiectului. Asistentul social are responsabilitatea de a crea climatul optim în care solicitantul de autor să devină apt de a oferi informaţii valide şi fidele. Această cerinţă presupune luarea în considerare a unor posibile bariere ale comunicării. Aceste obstacole pot apărea în oricare dintre fazele comunicării (codificare, transmitere, receptare, decodificare) sau pot fi datorate „zgomotului”. Se poate vorbi de serii de bariere subtile, care pot afecta fidelitatea şi validitate informaţiilor. În mod frecvent, pot fi întâlnite cinci asemenea bariere care revin asistentului social şi una pe care o determină cel intervievat: 1. Anticiparea;

39

2. Presupuneri asupra sensului mesajelor; 3. Caracterul insuficient de explicit al scopului; 4. Angajarea prematură a solicitanţilor de ajutor în activităţile de schimbare; 5. Lipsa de atenţie a asistentului social; 6. Rezistenţa solicitantului de ajutor. Să încercăm să examinăm semnificaţia fiecăreia dintre aceste bariere: 1. Anticiparea. Această barieră apare datorită faptului că, atunci când subiectul vorbeşte, asistentul nu mai ascultă, deoarece pare să fie sigur cu privire la ceea ce urmează a i se spune şi se concentrează doar asupra mesajelor care-i confirmă aşteptările. Apare un fel de receptare selectivă. De cele mai multe ori, comunicarea este afectată de anumite etichete diagnostic, rezultate din experienţa cu persoane confruntate cu situaţii similare. Astfel apar noţiuni preconcepute referitoare la interlocutor, bazate pe observarea unor similarităţi care duc la dezvoltarea unor stereotipuri privind tipul de persoană cu care se interacţionează. Anticiparea se produce în măsura în care se permite ca un stereotip existent să afecteze şi să distorsioneze comunicarea. Asemenea stereotipuri se pot dezvolta din propria experienţă sau din cea a unei agenţii. Să luăm un exemplu: o familie alcătuită din 7 persoane (părinţii şi 5 copii), cunoscută de serviciile sociale de 10 ani, în urma numeroaselor cereri de ajutor. Tatăl a fost de mai multe ori condamnat, nu are loc de muncă, consumă frecvent alcool, fiind violent faţă de soţie şi copii. Mama nu are loc de muncă, s-a căsătorit la vârsta de 17 ani, încercând să scape de tratamentul la care era supusă de propriul său tată, alcoolic. În familie erau cunoscute frecvente probleme de sănătate ale mamei şi copiilor, ca şi de abuzuri din partea tatălui faţă de copii (respectiv, din partea soţului faţă de soţie). De asemenea erau de notorietate situaţiile în care ajutoarele oferite erau utilizate incorect (pentru consumul de alcool al tatălui).Toate aceste elemente pot crea o imagine care va afecta interpretarea mesajelor primite de la solicitantul de ajutor. Să ne imaginăm că familia apelează din nou la asistenţa socială. Cum ar influenţa elementele menţionate percepţia asistentului social căruia i se repartizează acest caz? Întrucât informaţiile de bază pot afecta percepţia asistentului social, aceasta nu înseamnă că ar trebui evitat să fie cunoscute în prealabil sau că ar trebui neglijate, ci doar o conştientizare a posibilelor influenţe. Prin urmare, asistentul ar trebui să asculte mesajele, încercând să nu anticipeze ceea ce subiectul ar urma să spună. 2. Presupunerile asupra sensului mesajelor. Acest obstacol se produce atunci când asistentul primeşte un mesaj ambiguu, îl controlează insuficient şi îl consideră ca fiind cel corect. Cuvintele însele pot fi ambigui, modul în care sunt pronunţate poate conduce la gânduri şi sentimente neclare despre comportamentul celui intervievat. De pildă, cuvântul „operaţie” poate orienta spre sensuri diferite un chirurg, un matematician sau un ofiţer. Fiecare va tinde să se gândească la sensul pe care îl are cuvântul în sfera sa profesională. Să luăm un exemplu: un băiat, în vârstă de 16 ani, aflat în perioada de probaţiune, se prezintă la cabinetul asistentei sociale, care îl invită să ia loc şi îl întreabă cum a petrecut ultima săptămână. Băiatul răspunde „Bine”, zâmbind şi privind cu încântare la ilustraţiile dintr-o revistă. Asistenta îi spune să lase revista, căci a venit aici pentru a vorbi. Ea presupunea că zâmbetul şi gesturile băiatului sugerau încercarea acestuia de evitare a participării la conversaţie. Însă, şi-a dat seama rapid că alta era explicaţia: băiatul nu ştia cum să se comporte, avea o experienţă redusă în ce priveşte politeţea la nivelul interacţiunilor umane. Prin urmare, asistentul trebuie să verifice atent sensurile mesajelor şi să evite să se bazeze pe supoziţii asupra lor. 3. Caracterul insuficient de explicit al scopului. Acest obstacol se manifestă atunci când asistentul nu explică destul de bine scopul interviului, situaţie care poate determina ca el şi cel intervievat să vizeze scopuri diferite, poate chiar contradictorii. Confuzia asupra scopului

40

îi determină să interpreteze mesajele (proprii şi ale celuilalt) într-o lumină particulară, să se îndrepte în direcţii diferite. 4. Angajarea prematură a solicitantului de ajutor în activităţile de schimbare. Funcţia asistenţei sociale este aceea de promovare a schimbării. Ca agent al schimbării, asistentul social se angajează pe de o parte să intervină la nivelul comunităţii, iar pe de altă parte, să-i ajute pe cei asistaţi să utilizeze resursele comunităţii într-un mod cât mai eficient. Efectuarea schimbării însă nu este primul scop al interviului, ci colectarea de date pe care să se bazeze deciziile privind intervenţia. A iniţia schimbarea în această etapă a colectării datelor înseamnă a cea o barieră a comunicării. Este vorba de o anumită prioritate. De pildă, un chirurg nu foloseşte bisturiul până ce nu dispune de rezultatele unor analize de laborator. În relaţia în care se vizează schimbarea, abordarea se realizează în principal pe linie de consiliere şi persuasiune, posibile doar după dezvoltarea unui climat de încredere. 5. Lipsa de atenţie a asistentului social. Dacă gândurile asistentului se îndreaptă spre alte direcţii, dacă este preocupat de alte activităţi, poate apărea altă barieră a comunicării. Cel intervievat se aşteaptă să fie tratat cu toată atenţia. Asistentul are responsabilitatea de a stabili cadrul şi momentul optim pentru interviu, să asigure condiţiile evitării unor eventuale întreruperi. Probabilitatea de a asigura informaţii valide şi fidele va creşte considerabil în măsura în care asistentul va încerca să evite toate aceste obstacole. 6. Rezistenţa solicitantului de ajutor. Este vorba de o barieră pe care o poate crea cel intervievat. Aceasta poate fi considerată ca un tip special de apărare la care recurge cel asistat, încercând să se protejeze de disconfortul participării la procesul de soluţionare a problemei. Care ar fi sursele acestui disconfort? a. contactul cu o persoană străină, într-o situaţie neobişnuită, care poate genera anxietate; b. normele culturale şi subculturale privind solicitarea ajutorului şi implicarea serviciilor sociale; c. unii solicitanţi se simt în siguranţă atunci când au probleme. Asistentul social trebuie să faciliteze comunicarea, să ajute solicitantul de ajutor să identifice şi să înlăture orice astfel de obstacol. Care ar fi responsabilităţile asistentului social în ce priveşte interviul? 1. Crearea unui climat productiv, pozitiv, în care cel intervievat să-şi poată prezenta în mod confortabil gândurile, sentimentele şi percepţiile necesare luării deciziilor privind intervenţia. Întrebările trebuie adresate într-o manieră care să motiveze şi să încurajeze participarea. 2. Asigurarea unei concentrări, a unei focalizări a interviului, prin stabilirea în comun a unui scop iniţial şi prin concentrarea interacţiunilor în raport cu acel scop. Altfel spus, conţinutul comunicării trebuie să prezinte relevanţă în raport cu scopul interviului. 3. Identificarea şi separarea nivelurilor de răspuns: a) perceptiv, care cuprinde interacţiunile şi comunicările referitoare la ceea ce subiectul interviului percepe sau a perceput (Ce a văzut , ce a auzit); b) cognitiv, care cuprinde interacţiunile şi comunicările referitoare la ceea ce subiectul gândeşte (Ce sens atribuie la ceea ce a văzut şi a auzit); c) afectiv, adică interacţiunile şi comunicările referitoare la sentimentele generate de percepţii şi cogniţii( Ce simte în raport cu ce a văzut, auzit sau a gândit); d) comportamental, adică interacţiunile şi comunicările referitoare la comportamente din trecut sau la comportamente anticipate (cum s-a comportat şi cum se va putea comporta în raport cu ceea ce a văzut, a auzit ori în raport cu ceea ce va vedea şi auzi). Idei despre tehnică  Utilizarea întrebărilor deschise, la care se pot obţine răspunsuri mai elaborate, altele decât „da” sau „nu”.

41

 Începerea cu întrebări de examinare.  Asigurarea neutralităţii, evitarea întrebărilor care sugerează răspunsurile.  Evitarea întrebărilor de tipul „de ce”, care provoacă o reacţie defensivă. Cel întrebat astfel tinde să dea explicaţii privind propriul comportament, însă nu interesează explicaţiile, ci descrierea situaţiei în care s-a comportat. Este necesar să se exploreze modurile alternative de interpretare şi de reacţie la situaţia luată în discuţie. S-ar putea utiliza întrebări de tipul: „Ce s-a întâmplat?”, „Ce a urmat?”, „Puteţi să-mi spuneţi ce aţi făcut?”, „Care pare să fie natura problemei?”  Utilizarea unui ton adecvat al vocii şi urmărirea atentă a comunicării non-verbale.  Evitarea întrebărilor prea lungi.  Evitarea întrebărilor multiple, care se referă la două sau mai multe aspecte diferite, întrucât atenţia subiectului este disipată. Tipuri de replici care pot genera bariere verbale, cu efecte negative imediate asupra comunicării: 1. Moralizarea prin folosirea expresiilor „trebuie”, „ar trebui”, „se cuvine”. Exemple: - „Nu ar fi trebuit să faci asta”. -„Eşti prea tânără pentru căsătorie”. -„Ar trebui să încerci să înţelegi poziţia părinţilor; ei sunt preocupaţi cu adevărat”. -„Se cuvine să…” Uneori asistenţii sociali au puncte de vedere asupra modurilor corecte de abordare a problemelor celor asistaţi. Totuşi, ţinerea de predici, admonestarea, emiterea de judecăţi moralizatoare nu sunt de natură să îi ajute pe aceştia. Asemenea mesaje implică raportarea la o anumită autoritate. Probabil că au fost utilizate frecvent de cei din mediul de viaţă, arătându-i subiectului că este vinovat de ceva. Ele pot genera sentimente de vinovăţie şi antrenează neîncrederea. Semnificaţia lor ar fi următoarea: „Îţi spun ce să faci pentru că nu eşti în stare săţi dai seama”. 2. Acordarea prematură de sfaturi şi sugestii de soluţii. Exemple: - „Îţi sugerez să te muţi în alt loc, pentru că aici ai avut atâtea probleme” -„Cred că ar fi necesar să abordezi altfel lucrurile cu soţia ta. Îţi sugerez să…” -„Cred că cel mai bine pentru tine ar fi să faci o pauză”. -„Dacă prietenul tău este aşa cum spui, de ce nu îl părăseşti şi de ce nu stabileşti o relaţie cu alt băiat?” Subiecţii caută sfaturi; acestea, acordate la momentul potrivit, au un rol important. Chiar dacă sfatul este cerut, anumite recomandări de soluţii, pe fondul unei informări superficiale, pot declanşa reacţii negative. Subiectul poate să răspundă: „Da, dar am încercat deja… Nu merge”. În asemenea cazuri este vorba de tentaţia asistentului de a interveni rapid, fără explorarea corectă a problemei. Însă, mai important este ca el să conducă un proces în care cel asistat să se angajeze în descoperirea problemelor şi soluţiilor, decât să-i facă sugestii care i-ar spori gradul de dependenţă. 3. Încercarea de convingere a subiectului privind corectitudinea unor puncte de vedere prin argumentare. Exemple: - „Să vedem ce înseamnă consumul de droguri” -„Vă reamintesc că aveţi o responsabilitate în ce priveşte rezolvarea problemei”. -„Dacă procedaţi aşa, veţi avea şi mai multe încurcături”. -„Această atitudine nu duce nicăieri”. Subiecţii analizează uneori variante care par asistentului social nesigure, ilegale sau chiar contrare obiectivelor. Dacă asistentul încearcă să aducă dovezi împotriva acelor variante, ignorând sentimentele şi punctele de vedere ale subiectului, se declanşează ostilitatea şi

42

resentimentele acestuia. Se impune furnizarea de informaţii pe baza cărora să se poată examina avantajele şi dezavantajele fiecărei opţiuni. 4. Judecarea, criticarea, învinovăţirea. Exemple: - „Aici greşiţi”. -„Plecarea de acasă’ a fost o mare greşeală”. -„Una dintre problemele dumneavoastră este aceea că nu vreţi să analizaţi şi un alt punct de vedere” -„Nu gândiţi corect”. Răspunsurile care evaluează sau care arată dezaprobarea antrenează efecte negative asupra subiecţilor ţi asupra procesului de acordare a ajutorului. Ele declanşează reacţia defensivă sau contraatacul. 5. Analizarea, diagnosticarea, interpretarea teatrală, etichetarea comportamentului subiectului. Exemple: - „Vă comportaţi astfel pentru că sunteţi supărată pe soţul dvs.” -„Atitudinea dvs. pare să vă împiedice să le daţi idei despre şansele pe care le au”. -„Acesta este un comportament pasiv-agresiv”. -„Sunteţi cu adevărat ostil astăzi”. Utilizarea unor interpretări adecvate ale comportamentului pot ajuta la schimbare. Totuşi, chiar dacă ele sunt corecte, pot declanşa rezistenţa subiectului. Acestea i-ar sugera: „Ştiu care este problema dvs., ce este în neregulă…cum vă simţiţi…care sunt nevoile dvs. reale”. Cel intervievat ori va încerca să demonstreze că nu este aşa, ori să explice, ori se va arăta deranjat în loc să se concentreze asupra problemei de rezolvat. Utilizarea jargonului profesional în prezenţa subiecţilor („fixaţie”, „transfer”, „rezistenţă”, „pasivitate”) are efecte negative. Uneori se produce o simplificare exagerată a fenomenelor complexe, a mecanismelor psihice, neglijându-se unicitatea şi individualitatea subiectului. Anumite generalizări nu servesc definirii corecte a problemelor şi nici nu sugerează căi de modificare a comportamentului. Dacă subiectul acceptă anumite etichetări, le poate folosi ca scuze pentru a nu se implica. 6. Liniştirea, consolarea, scuzarea, exprimarea simpatiei. Exemple: - „Vă veţi simţi mai bine mâine”. -„Nu vă îngrijoraţi, lucrurile se vor rezolva”. -„Îmi pare foarte rău pentru dvs.” Când se utilizează expresii de tipul „oricine are probleme”, „situaţia nu este atât de gravă pe cât pare”, se evită explorarea sentimentelor de disperare, teamă, lipsă de ajutor. Scopul principal al interviului este explorarea, nu liniştirea subiectului. Încercarea de liniştire efectuată prematur poate ridica îndoieli privind autenticitatea punctului de vedere al asistentului social. 7. Ameninţarea, avertizarea. Exemple: - „Dacă nu procedaţi aşa, vă va părea rău”. -„Dacă v-aţi da seama de ceea ce ar fi mai bine pentru dvs., atunci ar trebui să…” -„Ori procedaţi aşa, ori nu veţi primi nici un ajutor”. Uneori subiecţii iau în considerare acţiuni care ar fi riscante pentru ei sau pentru ceilalţi, ori care ar contraveni prevederilor legale. Asistentul social trebuie să îi avertizeze asupra consecinţelor potenţiale. Totuşi, utilizarea unor formulări de tipul celor de mai sus, pot declanşa dezacordul. Chiar şi cei mai experimentaţi asistenţi sociali pot deveni iritaţi sub presiunea abuzului verbal, a replicilor acuzatoare, a atingerilor aduse integrităţii, competenţei sau autorităţii lor. Este important ca asistenţii sociali să-şi controleze propriile reacţii defensive şi să dezvolte modalităţi adecvate de abordare a sentimentelor negative.

43

FAZELE PROCESULUI DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ - fazele procesului de asistenţă socială; - caracteristici ale relaţiei de acordare a ajutorului din perspectiva modelului d erezolvare de probleme; - principalele componente ale modelului; - cadrul modelului; - avantajele şi limitele modelului. Începând cu M. Richmond, diferiţi autori au încercat să sistematizeze dinamica procesului de acordare de ajutor prin identificarea mai multor componente (etape, faze). Există variaţii ale acestor componente de la un autor la altul. În genere, procesul de asistenţă presupune parcurgerea următoarelor faze:  Pregătitoare;  Iniţială;  De explorare;  De estimare;  De contractare;  De lucru şi de evaluare;  De încheiere (finală). Atunci când practica asistenţei sociale este privită ca un efort de soluţionare a problemei, pot apărea anumite neînţelegeri, care suscită semne de întrebare: - există o supoziţie, care pare a se sprijini pe un suport cultural, referitoare la faptul că persoanele competente nu ar avea probleme şi că ar exista ceva greşit, negativ, deficitar când se vorbeşte de rezolvarea problemei. Această supoziţie are o bază fantezistă, şi anume considerentul că de regulă oamenii „nu ar avea probleme”. Vom vedea că întreaga viaţă umană poate fi considerată ca o străduinţă continuă de rezolvare de probleme; - unii preferă să definească „satisfacerea nevoii” drept scop al asistenţei sociale. Însă, noţiunea de nevoie este vagă, greu de definit. De pildă, pot fi identificate cel puţin patru accepţiuni ale acestui termen: a) nevoia normativă (definită de experţi, de specialişti, pe baza anumitor standarde); b) nevoia resimţită (definită de subiect); c)nevoia exprimată (care este de fapt nevoia resimţită, asociată cu o acţiune menită să o satisfacă); d) nevoia comparativă (definită în urma comparaţiilor cu alte categorii). Prin urmare, dacă scopul asistenţei sociale este considerat „satisfacerea nevoii”, care dintre definiţiile acesteia este avută în vedere? Viaţa însăşi poate fi considerată un ansamblu de procese de rezolvare de probleme. O dorinţă nesatisfăcută devine o problemă. Dorinţele umane sunt infinite, astfel că odată ce una este satisfăcută, altele îi ocupă locul şi astfel oamenii se află în permanenţă implicaţi în rezolvarea de probleme. Chiar şi ceea ce facem în viaţa de zi cu zi reprezintă răspunsuri la probleme, bazându-ne pe automatisme, deşi nu suntem conştienţi de acest lucru. De aici, o anumită dificultate atunci când se încearcă acordarea de ajutor altora, care ar presupune parcurgerea etapelor procesului. De regulă oamenii se concentrează doar asupra rezultatelor. Să luăm un exemplu banal. Ne trezim dimineaţa şi ne punem problema: „ne ridicăm din pat? Când?” Rapid, încercăm să colectăm informaţii despre problemă: „Ce anticipăm să realizăm în ziua respectivă? Cât de important este pentru noi? Cum vor reacţiona ceilalţi la decizia pe care o luăm?” Informaţiile sunt analizate şi luăm hotărârea de a mai zăbovi în pat încă o oră. Dacă percepem incorect problema, apar încurcăturile.

44

Procesul de soluţionare reprezintă o activitate cognitivă care urmăreşte transformarea unei probleme dintr-o stare dată, într-o stare-obiectiv. El implică eforturi sistematice de gândire şi acţiune în vederea trecerii de la o stare nedorită, la una dorită. Soluţionarea problemei ca proces al vieţii Rezolvarea problemelor vieţii într-un mod competent înseamnă parcurgerea anumitor etape; aceste etape sunt similare cu cele pe care le parcurg asistenţii sociali atunci când încearcă să acorde ajutor. Iniţial, are loc perceperea dorinţei şi se defineşte problema care trebuie rezolvată pentru satisfacerea acesteia; se stabilesc obiective (rezultatele dorite); se trece la angajarea procesului. Date fiind obiectivele, se începe strângerea informaţiilor legate de situaţie. Acestea nu pot fi listate integral, însă, în general, vor viza răspunsul emoţional propriu, dorinţele şi sentimentele celorlalţi, şansele oferite de mediu, capacităţile proprii de a realiza acţiunea propusă. Apoi se conturează variantele de soluţii, este aleasă una, se acţionează şi se face evaluarea. Procesul de soluţionare a problemelor vieţii cuprinde întotdeauna emoţii sau sentimente, cunoştinţe, percepţii, un mod de organizare a datelor, abilităţi, atitudini, valori. Între acestea se manifestă interacţiuni complexe. Rezolvarea problemei în asistenţa socială John Dewey este cel care a scris primul despre acest proces în lucrarea „How We Think” (1933). El a încercat să descrie procesul de gândire orientat spre un anumit obiectiv, considerând că fiinţa umană, atunci când se confruntă cu o problemă, trece prin stări de perplexitate, îndoială, confuzie. Pentru a depăşi dificultatea, trebuie să urmeze o procedură raţională, ale cărei etape ar fi următoarele: 1) recunoaşterea dificultăţii; 2) definirea sau precizarea acesteia; 3)apariţia sugestiilor privind soluţiile posibile, explorarea raţională a acestora, care include şi colectarea datelor; 4) selectarea variantei optime; 5) realizarea soluţiei. Ceva mai târziu, matematicianul George Polya şi-a propus să pună la punct un model de predare a matematicii. În mod asemănător, el a identificat mai multe etape ale rezolvării problemelor în matematică: 1) înţelegerea problemei, inclusiv înţelegerea situaţiei, a obiectivului, a condiţiilor de rezolvare; 2) proiectarea unui plan după care obiectivul ar putea fi atins; 3)realizarea planului; 4) obţinerea rezultatelor şi evaluarea. În domeniul asistenţei sociale, cea care a scris pentru prima dată despre rezolvarea problemei a fost Helen Harris Perlman, în încercarea de a conferi practicii un caracter mai pragmatic. Ea a publicat lucrarea „Social Casework: A Problem-Solving Process” (1957), punând un accent deosebit pe responsabilitatea practicianului în diagnoză şi în planificare. Pentru ea, rezolvarea problemei avea semnificaţia unui proces şi a unei metode de acordare a ajutorului. În general, autorii care au scris despre acest subiect împart activitatea de asistenţă socială în mai multe etape, fiecare dintre ele având propriul obiectiv şi necesitând abilităţi specifice: 1. recunoaşterea sau definirea problemei şi angajarea sistemului asistat; 2. stabilirea obiectivului (a rezultatului dorit); 3. colectarea datelor; 4. estimarea (analiza critică a) situaţiei şi planificarea acţiunii; 5. intervenţia, realizarea acţiunii; 6. evaluarea; 7. încheierea. Rezolvarea prolemei şi responsabilitatea practicianului Este vorba de un proces secvenţial, o anumită fază depinzând de realizarea celei anterioare, dar nu liniar. La un moment dat, asistentul se poate angaja în mai multe etape, fără a fi nevoie de parcurgerea completă a celor anterioare. Procesul în sine reprezintă o succesiune de etape în care asistentul şi cel asistat decid în comun: 1. care este problema pe care doresc să o soluţioneze; 2. care este rezultatul dorit al eforturilor lor; 3. cum să conceptualizeze acel rezultat în raport cu persistenţa problemei;

45

4. ce proceduri să fie luate în considerare pentru schimbarea situaţiei; 5. ce acţiuni specifice vor fi întreprinse pentru implementarea procedurilor; 6. cum s-au desfăşurat acţiunile şi ce rezultate au avut. Cheia utilizării acestui model în asistenţa socială presupune abordarea problemei în modul în care este prezentată de solicitantul de ajutor, ori de câte ori acest lucru este posibil. Trebuie să se pornească de la nevoia resimţită, de la ceea ce consideră persoana că constitui dificultatea, de la punctul său de vedere. Uneori, asistenţii sociali sunt tentaţi să se concentreze asupra a ceea ce cred ei că ar fi problema (nevoia normativă), fiindu-le dificil să înţeleagă punctul de vedere al subiecţilor. De cele mai multe ori, oamenii cu care lucrează asistenţii nu au capacitatea de exprimare a problemelor lor în termenii specifici profesiei; mai degrabă ei relatează despre dificultăţi în termenii nevoilor fundamentale ale vieţii: găsirea unui spaţiu de locuit, a unui loc de muncă, obţinerea unui ajutor bănesc etc. În procesul de rezolvare a problemei, orice simptom, dorinţă, nevoie poate deveni ceva de soluţionat. Deşi există mai multe modele pentru practica asistenţei sociale, mulţi autori preferă modelul procesele de rezolvare de probleme, pe baza următoarelor argumente: 1) Modelul nu conţine ipoteze privind cauza, natura sau sensul problemei. Astfel, se permite ca problema să fie definită aşa cum apare sistemului asistat şi celorlalte sisteme cu care acesta interacţionează; 2) Cadrul acestui model se bazează pe credinţa în posibilitatea dezvoltării potenţialului tuturor sistemelor umane; 3) La nivelul bazei teoretice, cadrul se fundează pe constructe selectate din psihologie, din teoria sistemelor, din teoria comunicării, din cea a rolului şi din dinamica grupurilor. Toate pornesc de la aspectele unui deficit personal şi pun accentul pe tranzacţia socială; 4) Cadrul permite concentrarea asupra obiectivelor celui asistat şi ale sistemelor cu care acesta interacţionează; 5) Modul în care este definită problema şi în care este stabilit obiectivul determină categoria de date relevante şi arată unde trebuie pus accentul investigaţiei. Astfel, colectarea de date este individualizată, iar intervenţia în viaţa celui asistat este redusă la minimum; 6) Cadrul este congruent cu funcţia şi scopurile asistenţei sociale, întrucât sprijină drepturile celui asistat la definirea personală a problemei, iar în cazul în care apar diferenţe faţă de punctul de vedere al asistentului, se prevede negocierea; 7) Sarcinile şi activităţile asistentului pot fi descrise la un nivel specific, fiind strâns legate de obiectivele celui asistat. Care sunt ipotezele de bază ale modelului? Procesul de asistenţă nu apare ca un set de tehnici prin intermediul căruia experţii, care ar înţelege „ceea ce este în mod real necorespunzător”, încearcă să îmbunătăţească, să clarifice, să planifice, să schimbe ceva la nivelul celor asistaţi. Mai degrabă, acest proces se conturează ca o încercare prin care cineva, cu o pregătire specială şi cu un anumit mod de lucru, se străduieşte să stabilească o relaţie naturală, de colaborare cu o altă persoană, în interesul acesteia din urmă. Există ipoteza că fiecare fiinţă umană este caracterizată de dorinţa de a fi activă, de a-şi atinge propriile obiective. Procesul de rezolvare a problemei poate fi împărţit în trei faze principale: contactul (angajarea), contractul (acordul) şi acţiunea. Ele pot fi examinate sub aspectul activităţilor pe care le cuprind şi sub cel al abilităţilor care îi sunt necesare asistentului social.

46

I. Contact (angajare). A. Activităţi: 1. Întrevederea şi identificarea problemei; 2. Definirea problemei de rezolvat; 3. Identificarea obiectivului; 4. Negocierea contractului preliminar; 5. Explorarea, investigarea, colectarea de date; 6. Estimarea (analiza critică). B. Abilităţi necesare: 1. De a se pune în slujba intereselor celui asistat, pe baza înţelegerii contextului de agent de schimbare, a cunoaşterii resurselor disponibile, a sistemului ţintă; 2. De ascultare activă (receptarea mesajelor verbale şi a celor non-verbale); 3. Comunicare de empatie, naturaleţe, încredere, respect şi sprijin; 4. De utilizare a tehnicilor de parafrazare, clarificare, control al percepţiei, concentrare, chestionare, reflectare, furnizare de informaţii, confruntare, interpretare; 5. De utilizare a unor metode variate de colectare a datelor (interviul, analiza documentară, observaţia); 6. De cunoaştere a bazei teoretice care să orienteze colectarea datelor spre aspectele relevante; 7. De analiză şi interpretare a sensului datelor. II. Contract (acord) A. Activităţi: 1. Estimare 2. Formularea unui plan de intervenţie 3. Stabilirea prognosticului. B. Abilităţi necesare: 1. Toate cele listate anterior; 2. De utilizare a unei baze teoretice privind dezvoltarea, interacţiunile şi funcţionarea sistemelor umane, precum şi de analiză şi interpretare a datelor; 3. De cunoaştere a problemelor, obiectivelor, resurselor disponibile şi de ordonare a datelor într-un mod care să sugereze acţiuni utile; 4. De formulare a unor opţiuni şi planuri alternative; 5. De implicare activă a celui asistat în alegerea dintre alternative. III. Acţiune A. Activităţi: 1. Realizarea planului; 2. Încheierea; 3. Evaluarea. B. Abilităţi necesare: 1. Toate cele menţionate anterior; 2. De utilizare a metodelor adecvate rolurilor asumate pentru realizarea planului; 3. De evaluare; 4. Necesare încheierii şi dezangajării. Iată o prezentare sintetică a cadrului acestui model, care, după B.R. Compton şi B. Galaway poate furniza o imagine completă a seriei de etape şi a activităţilor specifice fiecăreia dintre ele.

47

CADRUL MODELULUI „PROCESELE DE REZOLVARE A PROBLEMELOR ” (Adaptare după Compton şi Galaway) I.

IDENTIFICAREA SI DEFINIREA PROBLEMEI A. Problema din perspectiva solicitantului de ajutor B. Problema definită din perspectiva sistemelor cu care solicitantul de ajutor interacţionează (familie, şcoală, comunitate) C. Problema din perspectiva asistentului social D. Problema de lucru (coordonatele începerii activităţilor comune)

II.

IDENTIFICAREA OBIECTIVELOR

Cum întrevede (cum doreşte) cel care solicită ajutorul rezolvarea problemei? Obiective pe termen scurt Obiective pe termen lung Ce consideră solicitantul de ajutor că ar fi necesar pentru rezolvarea problemei? Ce mijloace de solutionare caută, aşteaptă de la agenţia sau serviciul social respectiv? D. Care este perspectiva asistentului social asupra obiectivelor, ca rezultate dorite in raport cu problema ? E. Ce consideră asistentul social că poate oferi solicitantului de ajutor, din partea agenţiei in care lucrează ? F. III. CONTRACT PRELIMINAR A. 1. 2. B. C.

A. Clarificarea realităţilor si limitelor serviciului B. Precizarea naturii vitoarelor activităţi comune C. Eventualitatea angajării sau a acordului de a proceda mai departe in explorare si estimare in maniera care confirma drepturile, aşteptările si autonomia celui asistat, ca si dreptul asistentului de a interveni

IV. EXPLORARE SI INVESTIGARE A. Motivaţie 1. Disconfort 2. Speranţă B. Şanse C. Capacitatea sistemului asistat D. V. ESTIMARE SI EVALUARE A. Dacă şi cum problemele identificate se află in relaţie cu nevoile celui asistat B. Analiza situaţiei pentru a se identifica factorii majori care o influenţează C Analiza factorilor semnificativi care contribuie la continuitatea nevoii, a dificultăţii E. Identificarea factorilor cei mai critici, definirea interrelatiilor lor, selectarea celor asupra cărora se va interveni F. Identificarea resurselor disponibile, a punctelor tari si a motivaţiilor

48

G. Selectarea si utilizarea generalizărilor adecvate, a conceptelor si principiilor specifice asistenţei sociale H. Interpretarea faptelor din perspectiva profesională a asistenţei sociale VI. ELABORAREA PLANULUI DE INTERVENŢIE A. B. C. D. E. F.

Analiza si stabilirea unor obiective realizabile Analiza alternativelor, a variantelor de soluţii, cu costurile şi rezultatele posibile Precizarea modalităţilor adevate de asigurare a furnizării serviciilor Concentrarea asupra eforturilor in vederea schimbării Rolurile profesionale ale asistentului social Luarea in considerare a posibilelor obstacole de la nivelul celui asistat sau de la nivelul mediului, care ar putea impiedica realizarea planului G. Luarea in considerare a cunoştinţelor, a abilităţilor şi competenţelor asistentului social, ca şi a timpului necesar pentru implementarea planului VII. PROGNOSTIC A. Care este gradul de încredere privind realizarea planului ? VIII. REALIZAREA PLANULUI A. Stabilirea sarcinilor (Cine va acţiona, cum, când ?) B. Utilizarea metodelor adecvate C. Utilizarea resurselor şi serviciilor adecvate IX. INCHEIEREA A. Evaluarea in comun a gradului de realizare a sarcinilor si a semnificaţiei procesului B. Tratarea problemelor specifice încheierii si dezangajării C. Stabilizarea şi menţinerea câştigurilor, a achiziţiilor X. EVALUAREA A. Proces continuu B. Dacă scopurile au fost atinse, daca obiectivele au fost realizate C. Dacă au fost utilizate metodele cele mai potrivite.

49

CONTACTUL -

modalităţi de stabilire a relaţiei (asistat „voluntar” şi asistat „involuntar”); identificarea şi definirea problemei; identificarea obiectivelor; surse şi metode de colectare a datelor.

Cum aţi văzut data trecută, procesul de rezolvare a problemei, ca model în practica asistenţei sociale poate fi împărţit în trei faze principale. Astăzi va fi luată în discuţie prima dintre ele –contactul -, care se întinde din momentul iniţial al stabilirii relaţiei dintre asistentul social şi sistemul asistat, până la estimare şi la planificarea intervenţiei. Există două modalităţi în care cele două părţi ajung să intre în relaţie: 1. persoana, familia, grupul caută ajutor pentru o problemă pe care o identifică a fi dincolo de mijloacele lor de soluţionare – situaţie în care se poate vorbi de asistat voluntar; 2. o sursă a comunităţii poate identifica un individ, o familie, un grup ca având o problemă serioasă care necesită intervenţia asistenţei sociale pentru rezolvare – asistat involuntar. Uneori, asistentul social (A.S) preia definirea problemei sau a obiectivului aşa cum sunt ele prezentate de sursa de referinţă, de trimitere, fără a examina sensul pe care îl atribuie solicitantul de ajutor. Este vorba de anumite etichete aplicate unor cazuri, similar cu ceea ce se întâmplă în medicină câteodată, când pacientul este diagnosticat greşit iniţial, după care pot fi instituite tratamente pentru afecţiuni care nu există. Datoria AS este aceea de a verifica sensul atribuit problemei de sursa de referinţă. Ce înseamnă a acorda şi a primi ajutor? Ajutorul reprezintă ceva tangibil sau intangibil, oferit de o persoană sau de un grup unei alte persoane sau altui grup, într-o formă care să permită celui ajutat să ajungă la soluţia unei probleme. Ajutorul poate fi caracterizat de două elemente importante: - CE se oferă - CUM se oferă şi cum este utilizat ceea ce este oferit. A fi de ajutor reprezintă ceva de valoare, acordat într-un anumit mod, care să lase libertatea primitorului de a-l utiliza, fără a fi ameninţat de pierderea respectului de sine sau de pierderea controlului asupra cursului propriei vieţi. Persoana care acceptă ajutorul: - se confruntă cu o situaţie pe care doreşte să o schimbe, dar această schimbare nu o poate realiza prin propriile forţe - trebuie să fie dispusă să discute problema cu o altă persoană - trebuie să fie de acord ca o altă persoană să aibă dreptul, cel puţin pe o perioadă limitată, să îi spună cum să acţioneze sau chiar să întreprindă ceva pentru ea - să fie dispusă să se transforme sau să participe la schimbarea pe care ceilalţi o întreprind pentru ea. In raport cu anumite valori, unele probleme sociale (ex.: şomajul, sărăcia, delicvenţa) sunt percepute ca rezultate ale unor deficite ale persoanelor ori familiilor; de aici, posibile sentimente negative ale celor care ajung să solicite ajutorul. Încă de la început, este necesar ca asistentul social şi solicitantul de ajutor să clarifice care este natura dificultăţii şi cum urmează să fie aceasta tratată. In acest scop au loc interviuri şi întrevederi cu grupul.

50

In pregătirea întrevederii iniţiale, asistentul social va încerca să colecteze şi să treacă în revistă orice informaţie pertinentă despre cel care urmează să primească ajutorul şi despre scopul întrevederii. Momentul iniţial este esenţial în stabilirea relaţiei – de unde rezultă necesitatea ca asistentul social să manifeste respect şi preocupare pentru solicitantul de ajutor, încercând să evite pe cât posibil obstacolele din calea comunicării. Trebuie asigurate condiţiile propice ale întrevederii: de timp, loc, confidenţialitate etc. La începutul practicii în asistenţa socială, majoritatea studenţilor se află în situaţia în care pot spune: „Cred că am înţeles baza teoretică, principiile modului de lucru cu oamenii, dar ce trebuie să fac în mod concret când mă voi afla faţă în faţă cu un caz?” (părinţi care şi-au abandonat copilul, care au comis abuzuri asupra copilului, consumatori de droguri, persoane cu handicap etc.). O astfel de întrebare semnifică descoperirea diferenţei dintre „a şti, a cunoaşte” şi „a acţiona, a practica în domeniul asistenţei sociale”. În etapa iniţială, îndeosebi la prima întrevedere, asistentul şi solicitantul de ajutor vor încerca să stabilească o relaţie. Atunci se formează primele impresii. Dacă începutul este necorespunzător, interacţiunea care va urma va avea o mare probabilitate să fie asemănătoare. Ceea ce se întâmplă la prima întrevedere va influenţa în bună măsură deciziile ulterioare, va determina dacă persoana sau grupul vor reveni pentru un al doilea interviu sau pentru o întrevedere de grup. În situaţiile în care este vorba de o persoană asistată în mod involuntar, ceea ce se petrece la prima întrevedere va determina dacă asistentul va putea să depăşească rezistenţa persoanei la implicarea acelui serviciu social. Asistentul social trebuie să le aibă în vedere o serie de activităţi în etapa de angajare a solicitantului de ajutor: 1. adresarea unei formule de salut, propria prezentare, adoptarea unei maniere de comunicare confortabile, nu ameninţătoare pentru subiect; 2. demonstrarea interesului natural şi a preocupării faţă de problema sau situaţia interlocutorului; 3. identificarea aşteptărilor pe care le are subiectul faţă de agenţie şi faţă de asistentul social; 4. identificarea temerilor, a percepţiilor eronate ale subiectului faţă de serviciul social respectiv şi faţă de asistentul social ca profesionist; 5. explicarea posibilităţilor de intervenţie şi limitelor competenţei serviciului social, ca şi ale asistentului social; 6. precizarea condiţiilor de acces la servicii şi a procedurilor care trebuie respectate în acest sens; 7. luarea deciziei dacă problema prezentată de solicitantul de ajutor poate primi un răspuns de la acel serviciu social, sau dacă este necesară trimiterea către o altă agenţie; 8. identificarea eventualităţii unei situaţii de urgenţă, care ar presupune intervenţia în criză; 9. explicarea responsabilităţilor asistentului social şi ale celui asistat în procesul de acordare a ajutorului; 10. explicarea modului în care cel asistat va putea exercita un control asupra procesului respectiv; 11. explicarea necesităţii ca solicitantul de ajutor să prezinte informaţiile cerute, pe baza cărora să se poată face estimarea, să se stabilească obiective şi să se planifice intervenţia; 12. oferirea de asigurări privind confidenţialitatea; 13. completarea documentaţiei specifice în acord cu procedurile agenţiei; 14. precizarea numărului minim – maxim de întrevederi; 15. precizarea locului, momentului, duratei şi frecvenţei următoarelor întrevederi.

51

În timpul acestei etape, asistentul va fi atent la teama de necunoscut şi la rezistenţa la schimbare a subiectului. Prima întrevedere nemijlocită cu subiectul, primul interviu asigură baza unei bune relaţii de lucru. Atunci se formează primele impresii. Asigurarea unui bun început al relaţiei necesită respectarea de către asistent a mai multor cerinţe: a) Înainte de întâlnire, să reflecteze asupra modului în care solicitantul de ajutor ar putea gândi şi simţi, pentru a fi pregătit să răspundă unor eventuale stări de teamă, confuzie, disconfort, determinate de prima întâlnire cu un străin, deseori perceput ca o figură autoritară; b) Să creeze un aranjament, un cadru fizic favorabil comunicării. De exemplu, pentru un interviu cu o persoană, scaunele trebuie aşezate unul în faţa celuilalt. Pentru un interviu cu o familie, scaunele trebuie aşezate în formă de cerc. Temperatura din cameră trebuie să fie confortabilă. În plus, asistentul va acorda atenţie propriului limbaj non-verbal, vestimentaţiei, gesturilor, expresiei faciale, care laolaltă, trebuie să emită mesaje de respect, preocupare şi profesionalism către interlocutor; c) Dacă solicitantul de ajutor a cerut întrevederea, trebuie început cu remarci introductive, pentru ca apoi să se treacă la aspectele care l-au adus la agenţia respectivă. Dacă asistentul este cel care iniţiază interviul, trebuie să explice cine este, pe cine reprezintă şi motivele pentru care este necesar să poarte o discuţie cu acea persoană; d) Să explice regulile de confidenţialitate şi să informeze interlocutorul dacă anumite aspecte nu pot fi păstrate complet confidenţial; e) Dacă timpul alocat întrevederii este limitat, trebuie să explice acest lucru subiectului şi să înceapă cu discutarea aspectelor prioritare; f) Să acorde atenţie modului în care persoana îşi descrie problemele, deşi, deseori, aceasta mai întâi testează competenţa asistentului înainte de a prezenta complet situaţia. Se începe cu aspectele pe care persoana le consideră importante; g) Nu trebuie să se grăbească să ajungă la concluzii privind natura sau cauza problemei prezentate. Percepţiile şi ipotezele trebuie verificate. Nu trebuie să se afişeze surpriza sau neîncrederea referitoare la ceeea ce subiectul relatează; h) Subiectului trebuie să li se asigure timpul necesar să-şi formuleze prezentarea; i) Să adapteze limbajul la capacitatea de înţelegere a subiectului. În cazul în care asistentul nu înţelege ceea ce spune subiectul, să ceară clarificări, j) Să utilizeze întrebările deschise; k) Să nu facă promisiuni referitoare la anumite servicii pe care nu le va putea respecta; l) Să noteze aspectele relevante; dacă subiectul pare deranjat de acest lucru, să i se arate notiţele şi să i se explice necesitatea lor; m) Să planifice următoarea întrevedere, dacă este cazul. Colectarea informaţiilor trebuie să respecte mai multe condiţii: 1.sursa primară de informare va trebui să fie cel asistat; 2.infomaţiile sunt colectate pentru a fi utilizate, deci ele trebuie să fie legate de problema luată în discuţie; 3.asistentul social nu trebuie să obţină în prealabil informaţii despre cel asistat, pe care ar fi dispus să nu i le aducă la cunoştinţă. Uneori, asistentul social nu poate spune celui asistat care este sursa de informare (ex – în cazuri de neglijare sau de abuz faţă de copii), dacă cel care a semnalat cazul doreşte să nu i se facă numele cunoscut. Funcţia asistenţei sociale nu este aceea de a prinde oamenii cu minciuna, ci de a încerca stabilirea unei relaţii oneste. De pildă, dacă se lucrează cu un tânăr acuzat de furtul unei maşini,

52

se poate începe discuţia cu aspecte din raportul poliţiei, cerându-i-se să le comenteze Este de acord cu ele? Sunt corect consemnate declaraţiile? Dacă apreciază că nu, i se sugerează să încerce clarificarea în cadrul audierilor care au loc în instanţă. Alt ex.: dacă se lucrează cu o familie care are numeroase probleme avute anterior, este de preferat să se studieze cazul şi să se înceapă cu prezentarea de către asistentul social a unui scurt sumar privind respectivele probleme, apoi se cere să comenteze, dacă informaţiile sunt corecte. Atunci când este vorba de un asistat “involuntar”, asistentul social trebuie să fie pregătit să explice motivele pentru care are loc întrevederea şi să aibă grijă să lase interlocutorul să discute scopul relaţiei. In mod frecvent, când se intervine în viaţa cuiva, se declanşează o stare de anxietate sau chiar de revoltă. Unele persoane asistate au avut experienţe anterioare ale contactelor cu serviciile sociale, cu instituţiile şi poate s-au simţit judecate, înşelate. Există trei aspecte importante legate de implicarea asistentului social: 1. Asistentul social nu trebuie să uite că se implică uneori neinvitat în situaţie, motiv care poate declanşa o reacţie de respingere din partea celui cu probleme. Asistentul trebuie să fie în măsură să poate preciza: „Iată ce mă aduce aici. Ştiu că poate deranjez, dar dacă vom cădea de acord asupra problemei pe care o aveţi şi dacă vom discuta despre ceea ce doriţi să faceţi, poate că împreună vom găsi o cale mai bună de soluţionare”. 2. Al doilea aspect se referă la sentimentele asistentului privind propriul său rol; întrucât în viaţa sa a fost obişnuit să fie politicos, îi va fi dificil să confrunte persoana asistată cu situaţia sa şi să interacţioneze cu cei care în mod frecvent se prezintă pe ei înşişi într-o lumină negativă. In această etapă, asistentul nu încearcă să schimbe oamenii, ci să ajungă la o înţelegere comună a problemei, pentru a se proiecta activităţi comune şi pentru ca cei asistaţi să poată efectua alegeri care îi vizează. 3. Atunci când apar fapte şi evaluări negative, ele nu trebuie ascunse, ci aduse în discuţie, pentru ca să devină probleme de rezolvat. Ex. : dacă este vorba de abuz faţă de copii, se poate spune: “Am studiat problema cu mare atenţie şi am ajuns la concluzia că dezvoltarea copilului este favorizată atunci când părinţii nu folosesc pedeapsa fizică drept singura metodă de disciplinare. Aţi auzit despre aceste aspecte? Aţi încercat şi alte modalităţi pentru a-i corecta? Cum aţi procedat şi ce rezultate aţi obţinut?” In acest mod, interlocutorul este implicat în prezentarea problemei. DEFINIREA PROBLEMEI Punctul de plecare îl constituie analizarea perspectivei pe care o are persoana asistată asupra dificultăţii sale. Dacă punctul de plecare selectat de cel asistat este periculos pentru sine sau pentru alţii, asistentul este dator să evidenţieze acele riscuri. Sunt necesare abilităţi de intervievare, comunicare, relaţionare, empatie. Dacă cel asistat este apt să vorbească, este de preferat să fie ascultat decât să i se adreseze întrebări. Se fac scurte comentarii, se pun scurte întrebări relativ la mesajele care tocmai au fost emise, pentru a se încuraja şirul relatărilor. Subiectul trebuie lăsat să-şi spună propria poveste, timp în care asistentul caută să înţeleagă. Referitor la capacitatea de înţelegere a asistentului, s-ar părea că este vorba de mai multe paradoxuri: Cum poate înţelege, dacă nu a avut o experienţă personală similară? Si dacă a avut o experienţă similară, oare nu apare riscul de a interpreta în mod identic situaţia persoanei asistate? Nu există două persoane identice. Alt aspect al cunoaşterii şi înţelegerii care contribuie la definirea problemei este legat de ceea ce persoana asistată doreşte de la contactul cu asistentul social. Ce rezultat speră să obţină?

53

Sunt necesare discuţii şi negocieri orientate spre definirea, spre conturarea problemei care urmează să o abordeze împreună. Una dintre cele mai mari dificultăţi ale identificării problemei apare când asistentul se concentrează asupra propriei definiţii a problemei, în loc să recepteze mesajele pe care le emite interlocutorul. Totul depinde de corecta identificare a problemei. Dacă acest proces nu este corect, toate celelalte etape eşuează. Este necesar un cadru de referinţă unic, acelaşi pentru asistentul social şi pentru cel asistat. Ex: Un băiat în vârstă de 13 ani: - a furat un autoturism; - vine dintr-o familie în care tatăl tocmai a decedat într-un accident auto; - are o mamă care recunoaşte că este hiperprotectivă cu el. Care dintre cele trei aspecte ar fi problema principală? Se poate spune că 3, 2 sau 1. Pot fi unele relaţii între mama hiperprotectivă şi problemă. Dacă vedem problema ca fiind mama hiperprotectivă, atunci ne concentrăm atenţia şi intervenţia asupra acesteia şi nu asupra comportamentului fiului. Problema centrală o constituie furtul autoturismului şi conducerea fără permis. STABILIREA OBIECTIVULUI Fiecare dintre participanţii la o situaţie are un punct de vedere personal asupra acesteia şi un răspuns, un obiectiv dat. Adesea, persoanele implicate într-o situaţie ne prezintă mai degrabă soluţia decât problema. Uneori ei cer un lucru concret, fără a lua în considerare şi alte posibilităţi. Obiectivele solicitantului de ajutor nu trebuie niciodată ignorate. Insă, de la început, asistentul trebuie să încerce să separe problema de obiectiv, pentru ca fiecare să poată beneficia de un tratament separat. Ex., o mamă care vine şi cere ajutor pentru internarea copilului său într-o instituţie. Acesta ar fi obiectivul, rezultatul dorit de ea, ca răspuns la problemele pe care le are. Insă, oare nu există un alt răspuns mai bun? Nu trebuie confundate problemele cu răspunsul. Pot fi stabilite şi obiective intermediare. De ex., o tânără de 29 ani, învăţătoare la o şcoală pentru copii cu deficienţe, suferă de diabet de la vârsta de 5 ani. In ultimii ani boala s-a agravat progresiv, ameninţând să ducă la pierderea vederii şi hemipareză. Ea dorea să părăsească de îndată spitalul pentru a se întoarce cât mai rapid în activitate. Era supărată pe personalul medical, pe care îl acuza că o tratează ca pe o persoană dependentă. Insă medicii considerau că ea nu va mai putea reveni niciodată la activitatea didactică. Personalul medical aprecia că problema ar ţine de faptul că pacienta nu accepta cu realism afecţiunile pe care le avea şi nu participa la tratament. Contactat, serviciul de asistenţă socială a apreciat că problema ar fi pensionarea medicală a tinerei respective. Prin urmare, apar diferite obiective: - personalul medical - tânăra să accepte inevitabila deteriorare fizică, să fie realistă - tânăra – să revină la catedră -asistenţa socială – pensionarea, după o perioadă de program redus. Perioada de program redus ar reprezenta un compromis, care ar lua în considerare poziţiile aparent ireconciliabile. Este vorba de un obiectiv intermediar. CRITERII DE FORMULARE A OBIECTIVULUI 1.

să fie o realizare, nu un program;

54

2. 3. 4. 5. 6. 7.

să fie clar şi specific din puntul de vedere al comportamentului; să fie măsurabil sau verificabil; să fie realist, adică sub controlul celui asistat, în acord cu resursele sale şi ale mediului; să fie adecvat, adică dacă este realizat, să contribuie parţial sau total la tratarea problemei; să fie în acord cu valorile celui asistat; să fie realizabil într-un cadru rezonabil de timp.

CONCRETIZAREA OBIECTIVELOR Obiectivul înseamnă ce trebuie făcut. Programul înseamnă cum trebuie realizat un obiectiv, cum trebuie atins un scop. Iată un exemplu al procesului de concretizare a obiectivelor, de trecere de la exprimarea generală a unei intenţii, a unei dorinţe, la elemente mai concrete, în cazul unui bărbat care se adresează unui serviciu de asistenţă a familiei, spunând că are probleme în căsnicie, în sensul unor frecvente neînţelegeri şi certuri cu soţia. De asemenea, el spune că soţia nu este de acord să ceară ajutor cuiva şi că nu ştie că el s-a prezentat la acel serviciu: I. Descriere generală a intenţiei: „Este cazul să fac ceva în legătură cu căsnicia mea”. II. Descriere generală a misiunii: „Aş dori să îmbunătăţesc calitatea timpului pe care îl petrec acasă cu soţia”. III. Ţintă mai specifică: „Aş dori să am conversaţii mai plăcute cu soţia”. IV. Obiectiv mai concret: „Aş dori să reduc numărul situaţiilor în care conversaţiile noastre se transformă în contraziceri sau certuri”. V. „Aş dori să reduc numărul situaţiilor în care conversaţiile noastre se transformă în contraziceri sau certuri, de la o medie de 2 pe zi, la 2 pe săptămână, în următoarele 3 săptămâni”. După identificarea problemei şi determinarea obiectivului, ambele părţi decid dacă doresc să continue. Dacă da, asistentul este liber să înceapă colectarea informaţiilor pe care se vor baza estimarea şi planificarea intervenţiei. Tipurile de informaţii depind de problemă şi de obiectivele preliminare. COLECTAREA INFORMATIILOR 1.Este un proces comun şi persoana asistată va fi implicată în determinarea domeniilor de explorat 2.Persoana asistată va fi conştientă de sursele de colectare a informaţiilor (nu i se cere întotdeauna permisiunea) 3.Trebuie să existe o conexiune între problemele identificate şi datele colectate. 4.Colectarea datelor este un proces continuu, dar punctele critice vizează identificarea problemei, stabilirea obiectivului, estimarea şi planificarea intervenţiei. 5.Este esenţial ca asistentul să înţeleagă punctul de vedere al celui asistat referitor la sensul itemilor, sentimentele şi acţiunile realizate. In funcţie de sursa datelor, există 5 categorii ale modurilor de colectare: 1.relatarea celui asistat, 2.relatările altora,3.întrebări şi teste verbale sau scrise, 4.observaţia, 5.înregistrări, dosare de la alţi specialişti, de la alte instituţii.

55

In faza contactului, asistenţii sociali simt dificultăţile celor asistaţi şi au impulsul de a-i ajuta, încercând să înlăture suferinţa. Insă pentru a o înlătura, este necesar ca mai întâi să i se înţeleagă bine situaţia. Este nevoie de empatie. Suferinţa este un semnal că există o tulburare , iar înţelegerea ei va determina definirea problemei aşa cum o percepe cel asistat. In continuare, se ajunge la estimare, la analiza critică a situaţiei. Este un proces continuu, care are drept scop să ajungă la înţelegerea problemei, a celui asistat, pentru a se putea elabora un plan de intervenţie. Procesul de estimare reprezintă o serie de încercări: - de a înţelege elementele definitorii ale situaţiei problemă - de a înţelege sensul pe care îl atribuie persoana situaţiei în care se află - de a utiliza deplina înţelegere a persoanei asistate - de a orienta cunoştinţele de specialitate într-un proces activ de gândire îndreptat spre identificarea nevoilor - de a planifica modul în care pot fi realizate schimbările dorite. Estimarea presupune participarea activă atât a asistentului cât şi a celui asistat. In timp ce asistentul colectează date despre problemă, el încearcă în mod activ să pună în relaţie cunoştinţele sale profesionale cu aspectele concrete, într-o manieră care să servească soluţionării. In sinteză, faza contactului implică 9 activităţi esenţiale: 1.Contactul iniţial 2.Determinarea problemei de soluţionat 3.Clarificarea obiectivului 4Clarificarea limitelor serviciului 5.Clarificarea a ceea ce se va solicita de la cel asistat 6.Dezvoltarea unei relaţii corecte 7.Contractul preliminar, acordul de a lucra împreună 8.Colectarea informaţiilor 9.Estimarea, analiza critică a situaţiei.

56

FAZA CONTRACTULUI - ESTIMAREA COMUNA, STABILIREA OBIECTIVULUI ŞI PLANIFICAREA. In cea de-a doua fază a procesului de rezolvare a problemei, accentul este pus pe participarea la luarea deciziilor – cum sunt luate deciziile privind natura problemei de suluţionat, obiectivele sau rezultatele dorite si cum vor fi atinse obiectivele. DEFINIRE In discuţiile privind procesul de soluţionare a problemelor se pune un accent deosebit pe parteneriatul interacţiunii dintre asistentul social si solicitantul de ajutor. Parteneriatul este activitatea comună de definire şi explorarea unei sarcini comune – contractul. Pentru scopurile asistenţei sociale, contractul poate fi definit ca un acord explicit intre asistent si persoana asistata privind problemele ţintă, obiectivele şi strategiile de intervenţie, rolurile şi sarcinile participanţilor. Caracteristicile majore ale contractului: - participare diferenţiată in procesul de intervenţie; - responsabilitate reciprocă; - caracter explicit. Toate aceste caracteristici sunt strâns legate. Când se vorbeşte de reciprocitate, nu trebuie sa se piardă din vedere diferenţa care există între cele două părţi: fiecare vine cu cunoştinţe, înţelegeri şi afecte diferite. Parteneriatul şi contractul clarifică aceste diferenţe şi precizează modul în care ele pot contribui la derularea procesului. Procesul prin care se ajunge la contract, la acordul reciproc, protejează individualitatea solicitantului şi maximizează şansele pentru exercitarea autodeterminarii. In discuţii, negocieri şi selectarea unei variante din mai multe disponibile, sunt sporite şansele persoanei asistate de a lua decizii corecte despre sine şi situaţie. Există o serie de negocieri directe şi de încercări de a răspunde la mai multe întrebari în procesul prin care asistentul social şi solicitantul ajung la acordul comun: Este problema pe care se pregătesc să o abordeze cea care a fost identificată atunci cand au început să lucreze împreună? De ce problema persistă, în pofida încercărilor anterioare de a o soluţiona? Care este soluţia dorită (rezultatul sau obiectivul intervenţiei)? Cum va fi pusă în practică această soluţie? Solicitantul poate fi un individ, o familie, un grup sau o organizaţie. Un contract de lucru este deci un acord între două sau mai multe persoane, care ar trebui să cuprindă: 1) obiectivele sau scopurile acţiunilor fiecarei părţi. Obiectivele trebuie să fie specifice, discrete, fezabile, observabile. 2) Responsabilităţile specifice fiecarei părti, în termeni de drepturi şi obligaţii. 3) tehnicile sau mijloacele utilizate pentru atingerea obiectivelor. 4) procedurile administrative de implicare – când şi unde vor avea loc întrevederile. Aceste patru componente trebuie să fie suficient de explicite şi de detaliate pentru ca fiecare parte să ştie clar ce se aşteaptă de la ea. Pot fi identificate cel puţin două tipuri de contracte: cel iniţial (exploratoriu) şi de lucru. Cel iniţial este un acord prin care sunt exploraţi şi negociaţi termenii contractului de lucru şi nu implică în mod necesar angajarea părţilor. Contractul de lucru poate să se dezvolte pe baza celui iniţial; el va fi dependent de negocierea care a avut loc. Tipuri de secvenţe pornind de la aceste delimitări:  Activitatea pe baza unui tip exploratoriu de contract.

57

  

Dezvoltarea unui contract de lucru. Revederea şi evaluarea realizărilor contractului de lucru. Renegocierea care poate rezulta într-un nou contract sau în încheierea procesului.

ESTIMAREA COMUNA SI LUAREA DECIZIEI se află în centrul dezvoltării contractului. In faza anterioara (contractul), asistentul social şi persoana asistata au ajuns la o definire iniţială a problemei, au stabilit un set de obiective şi au cules date. În această etapă ei trebuie să reunească toate informaţiile, să determine care este problema, să decidă ce poate fi făcut în legatură cu ea şi cum vor acţiona. Este vorba de ordonarea şi organizarea informaţiilor, cunoştintelor celor doi, pentru a le da sens şi a le relaţiona cu soluţiile alternative ; de asemenea, este vorba de implicarea lor în analiza situaţiei, în identificarea factorilor critici, în definirea interrelaţiilor şi în selectarea celor cu care se va lucra. In mod greşit, mulţi asistenţi sociali presupun că numai ei sunt angajaţi în aceste sarcini. Uneori, persoanei asistate îi sunt ataşate etichete care tind să îi subevalueze capacitatea de autodeterminare; procesul nu mai este centrat pe persoană, ci pe problemă şi pe situaţie. In activitatea cu fiinţele umane, gândirea şi acţiunea nu se pot “deplasa” în linie, dreaptă, de la cauză la efect, datorită numeroaselor interacţiuni între variabile. Uneori, acest proces este denumit « diagnostic ». Termenul nu este cel mai potrivit; conform dicţionarului, el desemnează “arta sau acţiunea de identificare a unei boli dupa sensul şi simptomele ei”. De aici rezultă că este ceva în neregulă cu persoana asistată şi că deciziile îi aparţin specialistului, prin intermediul examinării; sunt pierdute din vedere interacţiunea şi responsabilitatea comună. Diagnosticul este deseori conceput ca procesul prin care specialistul (medicul, de cele mai multe ori), ajunge să eticheteze ceva. In asistenţa socială, estimarea şi luarea deciziei diferă mult de diagnostic. Procesul de estimare reprezintă efortul continuu şi comun al ambelor părţi. STABILIREA OBIECTIVELOR constă într-un proces asemănător celui de definire a problemei (Care sunt obiectivele activităţii comune?, Ce reprezintă soluţia potrivită a problemei?). Principala responsabilitate a asistentului social este aceea de a recunoaşte punctul de vedere al persoanei asistate privind rezultatele dorite şi de a-l confrunta cu propriul sau punct de vedere, apoi de a negocia. Cercetările privind rezultatele asistenţei sociale arată că deseori aceasta este ineficientă, deoarece asistentul social şi persoana asistată nu lucrează pentru aceleaşi scopuri. Când solicitanţii abordează o agenţie, ei se asteaptă la un anumit tip de ajutor pentru a atinge un anumit obiectiv; atunci când asistentul social le oferă alt ajutor decât cel aşteptat, apar confuzia şi sentimentele de inadecvare. Ajung să părăseasca agenţia, frustraţi şi dezamăgiţi. De aceea, trebuie găsit un domeniu de acord comun, de interes comun; acesta poate fi ceea ce persoana asistată consideră a fi cel mai urgent, sau cel mai important. Pornind de la acest punct de vedere comun urmează să se definească alte obiective ale activităţii comune. Obiectivele trebuie să fie suficient de specifice şi de concrete pentru a fi măsurabile. Numai în acest caz asistentul social şi persoana asistată pot şti dacă obiectivele au fost realizate sau nu. Trebuie evitate obiectivele formulate vag sau confuz: “persoana să se simtă mai bine”; “ creşterea şanselor de socializare”; “îmbunătăţirea relaţiei părinţi – copii”. Trebuie să existe şanse rezonabile pentru atingerea lor: motivaţie, resurse, capacitate. Criterii ale obiectivelor: 1) sa fie o realizare, nu un program; 2) sa fie clar si specific din punctul de vedere al comportamentului;

58

3) sa fie măsurabil sau verificabil; 4) sa fie realist, adică sa fie sub controlul celui asistat, să corespundă resurselor acestuia şi ale mediului; 5) sa fie adecvat, adică, o data realizat, să contribuie substanţial la tratarea problemei; 6) să fie compatibil cu valorile celui asistat; 7) să poata fi realizat într-un cadru rezonabil de timp. După stabilirea obiectivelor urmează PLANIFICAREA INTERVENTIEI. Dezvoltarea unui plan de intervenţie constă în decizii luate de comun acord privind paşii care trebuie parcurşi pentru atingerea obiectivelor. Mai întâi, trebuie stabilit cum ar dori persoana asistată să ajungă la soluţie şi ce aşteaptă de la asistentul social. Apoi, ce aşteapta asistentul social de la persoana asistată, diferenţele între aşteptari fiind rezolvate prin negociere. A oferi un plan de intervenţie prea devreme creează două probleme:  Nu i se va permite persoanei asistate să planifice şi să lucreze pentru rezolvarea propriei probleme; nu i se va permite deci implicarea ;  I se neagă persoanei asistate satisfacţia exercitării propriilor abilităţi şi posibilitatea dezvoltării stimei de sine. In dezvoltarea unui plan de intervenţie este necesară trecerea în revistă a “punctelor tari” ale persoanei asistate: resursele personale, resursele familiei, ale prietenilor, vecinilor sau ale grupurilor cărora le este ataşată. Contractul, incluzând planul de intervenţie, poate fi verbal sau scris. Forma scrisă permite identificarea ambiguităţilor. Activitatea cu persoana asistată poate implica o serie de acorduri secvenţiale. LIMITĂRI (RESTRICŢII) ALE ACTIVITĂŢII ASISTENTULUI SOCIAL In timpul negocierii mijloacelor de intervenţie, asistentul social este responsabil de luarea în considerare a patru limitări: timp, abilităţi, etică şi funcţia agenţiei. TIMPUL: asistentul social nu se poate angaja în activitate dincolo de timpul disponibil. El nu trebuie sa promită mai mult decât poate realiza. Pe de altă parte, întâlnirile mai dese nu înseamnă o calitate mai ridicată a activităţii. ABILITĂŢILE – asistentul social nu trebuie să se angajeze în activităţi care îi depăşesc abilităţile. Exemplu: consilierea familială, care cere intervenţia altor specialişti. ETICA – asistentul social trebuie să planifice intervenţia angajând un comportament etic. Exemplu: asigurarea resurselor economice ale unei familii prin mijloace legale, excluzând exploatarea altora sau discriminarea. CONTEXTUL ORGANIZAŢIONAL –funcţii specializate ale serviciilor sociale. FORMULARI PE CARE LE PUTEM UTILIZA PENTRU A AJUTA UN GRUP SĂ AJUNGĂ LA O DECIZIE: 1) stabilirea clară a problemei: “Scopul acestei întâlniri …”; “Activitatea noastră pentru astăzi este …” 2) dacă problema nu e clară – întrebări pentru clarificare: “Nu sunt sigur că am înţeles scopul acestei întâlniri. Îl puteţi rediscuta?” 3) menţinerea concentrării asupra problemei: “Nu prea văd cum se leagă de problema noastră”; “Mi se pare că facem o digresiune”. 4) Sumarizare – rezumare: “Iată punctele pe care le-am atins…”; “Astfel, noi am fost de acord asupra …”

59

5) Testarea caracterului de lucru al propunerilor: “Credeţi că ceilalţi implicaţi ar sprijini această propunere?” 6) Testarea disponibilităţii de a realiza propunerea: “Aţi fi dispus să …”; “Cine îşi poate asuma responsabilitatea …” 7) Testarea momentului pentru decizie: “Deci, sunteţi de acord să …”; “Suntem gata să luam o hotărâre?” 8) Discutarea deciziei: “Cine va realiza această acţiune?”

60

ROLURILE ASUMATE DE ASISTENTUL SOCIAL ÎN PROCESUL DE REALIZARE A INTERVENŢIEI: REALIZAREA PLANULUI

-

definirea rolurilor asumate de asistenţii sociali în cadrul intervenţiilor; tipuri de roluri

Odată ce contractul a fost negociat, acordul stabilit, asistentul şi persoana asistată sunt gata pentru trecerea la etapa dificilă a intervenţiei. Asistentul se confruntă cu necesitatea utilizării propriilor abilităţi, competenţe, deprinderi, cunoştinţe şi contacte pentru a asista subiectul în atingerea obiectivelor definite în comun. Ce semnificaţie are conceptul de „roluri în cadrul intervenţiei”? Pentru a putea oferi un răspuns, este necesară examinarea sensului termenului de „rol” şi al celui de „intervenţie”. Conceptului de intervenţie îi pot fi atribuite două sensuri: a) un sens mai îngust, referitor la activităţile ce ţin de dezvoltarea unui contract, a unui acord orientate spre atingerea obiectivelor prevăzute; b) un sens mai larg, care se referă la toate activităţile cuprinse în practica asistenţei sociale, inclusiv colectarea datelor, estimarea şi eforturile privind schimbarea. O astfel de accepţiune se bazează pe argumentul adesea exprimat că tratamentul ar începe din primele momente ale contactului asistentului social cu solicitantul de ajutor. Întradevăr, relaţia şi comunicarea încep să se dezvolte din momentul primei întrevederi, însă ar trebui să se facă o distincţie între explorarea problemei şi propriile obiective ale fiecăruia dintre participanţi. S-ar putea ca acele obiective să fie foarte diferite, ceea ce ar crea dificultăţi în circumscrierea intervenţiei: înseamnă aceasta eforturile orientate spre atingerea obiectivelor asistentului, sau eforturile orientate spre atingerea obiectivelor solicitantului de ajutor? Pare de preferat accepţiunea mai limitată a termenului de „intervenţie”, care se focalizează pe activităţile orientate spre atingerea obiectivelor definite în comun; această accepţie reduce riscul de a trece pe un plan secundar sau chiar de a pierde din vedere eforturile specifice care urmăresc schimbarea. Asemenea riscuri vin din ambele părţi (asistent şi solicitant de ajutor), atunci când este dorită o schimbare rapidă, fără o dezvoltare corespunzătoare a contractului, care să clarifice problemele, obiectivele şi activităţile care urmează să fie întreprinse. Prin urmare „intervenţia” circumscrie procesele care se produc după ce un contract (acord) a fost dezvoltat şi orientat spre atingerea unor obiective clar definite. Conceptul de „rol” are o largă utilizare în literatura sociologică, psihologică, psihosociologică. În sens larg, rolurile oamenilor pot fi concepute ca ansambluri de aşteptări privind comportamentele lor în anumite situaţii. În ceea ce ne interesează pentru discuţia de faţă, rolurile asumate de asistent în cadrul intervenţiei se referă la aşteptările privind comportamentul acestuia; este vorba de aşteptările pe care le are cel asistat referitor la modul în care asistentul îl va ajuta la realizarea obiectivelor, dar şi de aşteptările pe care le are asistentul cu privire la modul său de implicare în realizarea intervenţiei. Există cinci tipuri principale de roluri pe care le poate asuma asistentul în procesul de realizare a intervenţiei: broker (agent) social, abilitator, educator, mediator şi avocat. Unii autori adaugă şi altele (terapeut, negociator, planificator social, activist), însă cele cinci tipuri oferă un cadru suficient pentru conceptualizare. Concentrarea atenţiei asupra acestor roluri nu înseamnă ignorarea aspectelor specifice de schimbare; ele oferă un cadru pentru analiza activităţilor subiacente intervenţiei, indiferent de modelul utilizat.

61

Rolul de broker (agent) social. Denumire este preluată din domeniul activităţilor bursiere. Se stabileşte o analogie cu agentul de bursă care îşi asistă clienţii în vederea valorificării cât mai eficiente a resurselor, prin investiţii sau vânzări de acţiuni. Pe baza unei specializări, brokerul îşi utilizează contactele şi cunoştinţele legate de piaţă, selectând variantele cele mai potrivite pentru a atinge obiectivele clienţilor. La fel procedează şi agentul imobiliar: selectează tipul de locuinţă pe care un client ar dori să o cumpere, sau selectează cumpărători pentru o locuinţă care urmează să fie vândută. Prin urmare, brokerul are rolul de legătură între anumiţi clienţi, mijlocind cererea şi oferta pe anumite pieţe. În mod similar, asistentul care aţi asumă acest rol de broker stabileşte legături între persoana asistată şi comunitate pentru a putea fi realizate obiectivele definite în cadrul contractului. Aceste activităţi presupun o bună cunoaştere a resurselor existente în comunitate, ca şi a procedurilor prin care pot fi stabilite legături cu acele resurse (agenţii şi servicii sociale, organizaţii neguvernamentale, voluntari, reţele de sprijin etc.). Exemple: un asistent social întreprinde demersuri pentru ca un cuplu să beneficieze de consiliere maritală; alt asistent depune eforturi în vederea găsirii unui loc de muncă pentru un şomer; alt asistent se ocupă de rezolvarea problemei locuinţei pentru o familie u mulţi copii. Prin urmare, este vorba de stabilirea de legături între cel asistat şi diferitele categorii de resurse existente la nivelul comunităţii. De regulă, acest rol este asumat atunci când există o trimitere pentru a-l pune în relaţie pe solicitantul de ajutor cu diferitele resurse. Rolul de abilitator, presupune ca activităţile ce ţin de intervenţie să fie orientate spre asistarea solicitanţilor de ajutor în vederea descoperirii propriilor lor resurse care să le permită să facă faţă problemelor, ca şi pentru a promova schimbările necesare atingerii obiectivelor stabilita în cadrul contractului. Elementul distinctiv al acestui rol ţine de faptul că schimbarea se produce în urma eforturilor celui asistat; asistentul are responsabilitatea de a facilita schimbarea, de a-l stimula pe cel asistat să realizeze schimbarea planificată. Acest rol poate fi utilizat în procesul de descoperire a alternativelor. Caracteristica sa distinctivă ţine de faptul că schimbarea se produce ca efect al eforturilor celui asistat, orientate şi supravegheate de practician. Exemple: - asistentul abordează un grup de locuitori ai unui cartier, care exprimă nevoia înfiinţării unei grădiniţe pentru copii. Sunt identificaţi factorii care trebuie luaţi în considerare şi sunt planificate etapele care trebuie parcurse pentru satisfacerea nevoii respective; - ajutorul acordat unui grup în vederea identificării surselor interne de conflict sau a blocajelor care apar în realizarea obiectivelor, ca şi a modalităţilor de depăşire a acestora: - asistarea unei mame în identificarea problemelor apărute în relaţia ei cu copilul, urmată de selectarea unor acţiuni şi activităţi alternative, care să permită rezolvarea acestora. Acest rol presupune o relaţie strânsă cu persoana asistată. În cazul asumării acestui rol, practicianul recurge la examinarea sentimentelor, a modelelor de relaţii, la angajarea de discuţii logice şi la încurajare. Rolul de educator (profesor) este axat pe furnizarea de informaţii noi care să permită persoanei asistate să fac faţă problemelor, precum şi asistarea acesteia în exersarea unor noi deprinderi sau comportamente. Exemple: - informaţii furnizate părinţilor cu privire la etapele specifice de dezvoltare a copilului; - modelarea modului de comunicare la nivelul unui grup de locatari, nemulţumiţi de lipsa de reacţie a autorităţilor locale faţă de una dintre solicitările lor. Este necesară o atenţie deosebită la sensul cuvintelor şi expresiilor folosite.

62

Există mai multe similarităţi ale acestui rol cu cel de abilitator; de pildă, ambele se orientează spre consolidarea abilităţilor persoanei asistate care să-i permită schimbarea situaţiei pe care o apreciază ca necorespunzătoare. Însă, deşi se suprapun într-o anumită măsură, există şi diferenţe: - rolul de abilitator este centrat pe asistarea celor în dificultate, pentru a-şi mobiliza mai bine propriile resurse; - rolul de educator presupune introducerea de resurse adiţionale în eforturile de a-l ajuta pe cel asistat. În mod frecvent, sunt furnizate informaţiile necesare luării deciziilor. Acordarea de informaţii trebuie să fie clar delimitată de acordarea de sfaturi. Informaţiile circumscriu date, cunoştinţe pe care cel asistat este liber să le utilizeze sau nu, în timp ce sfaturile vizează varianta care ar fi cea mai potrivită pentru situaţia celui asistat.. Informaţiile furnizate îl pot ajuta pe cel asistat să facă faţă problemelor şi realităţii sociale cu care se confruntă. Totuşi, sunt necesare câta precauţii: - asistenţii sociali trebuie să fie conştienţi că informaţiile pe care le oferă reprezintă doar o mică parte a experienţei sociale disponibile la un moment dat; - informaţiile trebuie să aibă relevanţă n raport cu problema comună de rezolvat; - opiniile trebuie să fie prezentate ca atare (ca opinii) şi nu ca fapte. Rolul de mediator. Medierea presupune eforturi în vederea rezolvării unor dispute apărute între sistemul asistat şi alte persoane sau organizaţii. Exemple: - cazul unui elev de liceu exmatriculat, pentru care se stabileşte obiectivul reintegrării şcolare. Asistentul apare ca mediator între acel elev şi autorităţile şcolare; - cazurile de divorţ; - medierea între agresor şi victimă (dezvoltată mult în sistemele occidentale de probaţiune). Uneori se recurge la trimiterea către un mediator specializat. În perspectiva acestui rol, practicianul este implicat în asistarea persoanei şi a părţilor cu care aceasta se află în dispută, pentru a găsi terenul comun pe care s-ar putea ajunge la rezolvarea conflictului. Sunt utilizate mai multe tehnici pentru ca valorile ambelor părţi să fie aduse la convergenţă; se acordă sprijin pentru ca fiecare parte să recunoască legitimitatea intereselor celeilalte părţi; sunt identificate interesele comune; este localizat conflictul la probleme specifice, la momente de timp şi loc; este facilitată comunicarea între părţi. Pot fi vizate şi conflictele interne, apărute la nivelul unor familii, grupuri, organizaţii. Rolul de avocat. Ca avocat, asistentul devine purtătorul de cuvânt al persoanei asistate, încercând să-i prezinte cauza şi să pledeze în favoarea acesteia. El va aduce argumente, va negocia, va încerca să manipuleze mediul în numele celui asistat. Rolul de avocat diferă de cel de mediator: în mediere, se depun eforturi pentru rezolvarea disputelor, prin înaintări şi concesii ale ambelor părţi. Când este vorba de rolul de avocat, se depun eforturi pentru ca persoana asistată să câştige. Acest câştig se referă la beneficiile la care persoana asistată este îndreptăţită în mod legal, dar pe care, din diferite motive, încă nu le-a putut obţine. Rolul de avocat devine din ce în ce mai important în contextul sistemelor complexe, birocratice de protecţie socială, care fac dificil accesul la beneficii şi prestaţii. Acest rol poate fi utilizat fără implicarea directă a celui asistat, de unde poate rezulta dependenţa. De asemenea, uneori asistentul, dorind să influenţeze luarea unor decizii favorabile celui asistat, se poate implica în anumite demersuri, fără a avea un mandat clar din partea acestuia din urmă (altfel spus, se trece dincolo de prevederile contractului).

63

Acestea sunt principalele tipuri de roluri pe care le asumă asistentul în procesul de realizare a intervenţiei. Unii autori mai adaugă şi altele. De pildă rolul de planificator social, întâlnit cu precădere în dezvoltarea comunitară, unde practicianul iniţial colectează date despre o problemă, apoi le analizează pentru a ajunge la cel mai corect mod de acţiune. Pe această bază elaborează un proiect, caută surse de finanţare şi încearcă să armonizeze diferitele interese de grup. Un alt rol ar fi cel de activist, care presupune eforturi în vederea schimbării unor instituţii, valori sau reglementări în favoarea unor categorii dezavantajate. Un asemenea grup este ajutat să se organizeze şi să desfăşoare activităţi pentru promovarea schimbărilor considerate necesare (ex: mişcările în favoarea persoanelor cu handicap, pentru drepturile homosexualilor ş.a.). În legătură cu aceste roluri, se pot ridica două întrebări: a) Ar fi necesară o specializare a asistenţilor sociali pentru asumarea unui singur rol? Un răspuns pozitiv ar invoca argumentul că în orice domeniu este necesară o specializare, pentru a se putea vorbi de performanţe. Însă, răspunsul corect este cel negativ. Orice specializare ar limita competenţele asistentului: el nu s-ar putea implica decât limitat în rezolvarea problemelor celui asistat. S-ar ajunge la situaţia de a-şi declina competenţa în raport cu anumite probleme. Or, relaţia în asistenţa socială se stabileşte în virtutea unor dificultăţi de adaptare şi integrare pe care le au anumite persoane; asistentul nu îşi poate alege subiecţii cu care va lucra. El trebuie să dispună de abilităţi care să îi permită selectarea şi asumarea oricăruia dintre rolurile amintite. Fiecare corespunde unei anumite situaţii. b) Atunci când lucrează cu o persoană, asistentul îşi asumă un singur rol, sau mai multe? Este evident că pot fi asumate mai multe roluri, în funcţie de particularităţile problemelor pe care le prezintă solicitantul de ajutor. Uneori pot fi combinate elementele unor roluri diferite.

64

METODELE DE INTERVENŢIE: IMPLEMENTAREA ROLURILOR

-

caracteristici ale tipurilor de roluri asumate de asistent în procesul de intervenţie; criterii de selectare a rolurilor; tehnici de implementare a rolurilor; tehnici utilizate pentru o mai bună înţelegere a contextului, factorilor cauzali, modului de gândire şi componentei afective ale celui asistat.

Am văzut că rolurile asumate de asistent în cadrul intervenţiilor se referă la tipurile de comportament la care apelează acesta pentru a ajunge la schimbările dorite ale situaţiei persoanei asistate. În continuare vom examina unele metode şi tehnici utilizate în procesul de realizare a rolurilor asumate. Planificarea schimbării, selectarea rolurilor şi metodelor adecvate pentru realizarea planului, ca şi modul specific în care asistentul de implică personal în realizarea activităţilor corespunzătoare rolurilor şi metodelor sunt caracterizate de o complexitate deosebită. Se poate întâmpla ca, deşi a avut loc o estimare corespunzătoare, deŞI s-a elaborat un plan de intervenţie adecvat, acestea să se dovedească lipsite de utilitate datorită manierei în care asistentul se implică pe sine ca specialist şi implică celelalte resurse în realizarea planului. Există patru factori semnificativi care au impact asupra selecţiei şi implementării rolurilor: a) sistemul asistat şi contextul său situaţional; b) înţelegerea de către asistent a propriului context. Ca specialist, asistentul trebuie să cunoască foarte bine resursele pe care atât agenţia din care face parte, cât şi comunitatea le pot oferi pentru a ajuta persoana asistată. Asigurarea unei orientări în raport cu aceste tipuri potenţiale de sprijin şi alegerea celor mai adecvate reprezintă probleme deosebit de complexe. Este necesară cunoaşterea de către asistent a modului în care diferitele agenţii controlează accesul la resurse. Trebuie luată în considerare modalitatea de colaborare cu specialiştii din respectivele agenţii, ca şi tipul de sprijin necesar persoanei asistate pentru a stabili relaţii corespunzătoare cu acestea. De asemenea, trebuie să se ţină seama de abilităţile, competenţele şi timpul de care asistentul dispune pentru a putea asigura serviciile adecvate situaţiei celui asistat; c) conţinutul activităţilor pe care le desfăşoară asistentul împreună cu cel asistat şi cu alte resurse (ce face asistentul); d) climatul de lucru pe care asistentul încearcă să îl dezvolte. Discuţia despre metodele utilizate corespunzătoare diferitelor roluri nu poate evita aspectele ce ţin de valorile şi credinţele referitoare la fiinţele umane, la acţiunile adecvate în vederea stabilirii relaţiei de asistenţă, precum şi la condiţiile pe care le presupune realizarea schimbării. Străduinţa pentru competenţă şi pentru controlul propriei vieţi Există o credinţă privind străduinţa inerentă fiinţelor umane pentru dobândirea de competenţă şi de exercitare a controlului asupra cursului propriilor vieţi. De fapt, aceasta reprezintă o problemă centrală pentru toate persoanele. Cea mai mare parte a anxietăţii şi suferinţei umane este determinată de temerile de eşec al acestor eforturi. Percepţia eşecului potenţial afectează imaginea de sine; confruntarea cu accesul limitat la resurse generează sentimente negative, care, la rândul lor, afectează cursul vieţii; apare o ambivalenţă referitoare la cauzele eşecurilor: de ordin personal, sau, fiind legate de mediu (teoria atribuirii). În

65

consecinţă, rezultă un sentiment de lipsă de speranţă privind modul în care propriile acţiuni ar putea influenţa cursul evenimentelor. De aici rezultă importanţa participării celui asistat la activităţile de soluţionare a problemelor sale, importanţa înţelegerii obiectivelor sale. Prin urmare, asistentul trebuie să acorde o atenţie deosebită structurării unei relaţii de parteneriat, care să asigure achiziţii de competenţe la nivelul celui asistat. În plus, asistentul trebuie să manifeste un profund respect pentru toţi oamenii şi pentru eforturile lor de a-şi controla propriile vieţi. Totodată, există credinţa în importanţa contextului social asupra modului în care se structurează vieţile oamenilor. Contextul social este cel care oferă anumite şanse, anumite resurse. Indivizii trebuie să dispună de capacitatea de a valorifica acele resurse şi de capacitatea de a contracara impactul negativ al unor condiţii de mediu. Asistenţii sociali încearcă să (re)stabilească o corespondenţă între abilităţile oamenilor şi mediul lor. Majoritatea asistenţilor sociali sunt de acord cu această problemă, însă, în practică, apare frecvent tendinţa de a căuta factorii cauzali ai problemelor doar la nivelul persoanei şi tendinţa de concentrare asupra deficitelor, a patologiei acesteia, în loc de a lua în considerare şi posibilităţile de schimbare la nivelul mediului, care ar putea reduce răspunsurile negative faţă de situaţie. Este necesar ca planificarea intervenţiei în vederea soluţionării problemei să ia în considerare conceptul de motivaţie. Nu pot exista aşteptări privind motivarea sistemului asistat dacă nu se ţine seama de propriile sale obiective. Nimeni nu va acţiona în vederea schimbării unei anumite situaţii dacă aceasta este considerată satisfăcătoare. În aceeaşi măsură, sub aspectul importanţei, apare şi speranţa că situaţia poate fi schimbată, îmbunătăţită, adică un anumit grad de optimism legat de faptul că „se poate întreprinde ceva”. Cerinţa ca asistenţii sociali să fie activi în acordarea de ajutor celor asistaţi, fie prin facilitarea accesului lor la resurse, fie prin a acţiona în beneficiul lor ridică aproape întotdeauna probleme legate de crearea dependenţei. Este probabil să se producă dependenţă atunci când asistentul gândeşte în locul celui asistat, planifică în locul celui asistat, acţionează în locul celui asistat, adică în cazurile când nu realizează implicarea acestuia în luarea deciziilor şi în punerea lor în practică. În decursul vieţii sale, orice fiinţă umană trece prin diferite perioade mai mult sau mai puţin caracterizate de dependenţă. Nimeni nu se poate dezvolta ca persoană fără o lungă perioadă de dependenţă (dacă luăm în considerare, de pildă, numai copilăria). Problema dependenţei presupune luarea în considerare a unui număr de două principii:  nimeni nu poate fi independent fără cunoaştere şi fără abilităţi sociale, întrucât lipsa acestora este de natură să genereze dependenţa;  implicarea activă în viaţa celui asistat, realizată cu profesionalism, poate reduce dependenţa. Cum sunt realizate rolurile selectate? Mai întâi ar trebui să examinăm relaţia pe care se bazează aceste roluri diferite ale asistentului social. Ne amintim că scopul relaţiei este acela de dezvoltare a parteneriatului. Însă caracteristicile relaţiei pot diferi, chiar dacă este vorba de unul şi acelaşi rol, fiind determinate de modul în care asistentul apreciază nevoile celor asistaţi privind tipurile de suport activ. Spre exemplu: - cel care are un ego puternic, abilităţi care îi permit să facă faţă problemelor obişnuite, va necesita o concentrare asupra resurselor colaterale, relaţia fiind orientată conform principiilor modelului „asistenţei centrate pe sarcină”. În acest mod se încearcă să se consolideze controlul pe care îl exercită cel asistat asupra circumstanţelor în care se află;

66

-

-

cel care are o imagine negativă despre sine şi despre experienţa sa de viaţă (inclusiv contextul social actual), care nu a avut modele de funcţionare socială corespunzătoare, va necesita îmbunătăţirea calităţii educaţiei; cel care vine în contact cu asistentul social în mod involuntar, trimis de alte surse, ridică o serie de dificultăţi, nu numai în privinţa comunicării, ci şi în privinţa stabilirii climatului de încredere reciprocă.

Rezultă că realizarea rolurilor pe care şi le asumă asistentul social necesită o examinare şi o evaluare atentă a abilităţilor celui asistat. În literatura de specialitate se fac referiri la mai multe tehnici de implementare a rolurilor: 1. Furnizarea de informaţii, componentă importantă a rolurilor de broker, abilitator, avocat, educator, presupune sporirea gradului de cunoaştere al celui asistat cu privire la propriile sale probleme. Informarea poate viza resursele comunităţii, eligibilitatea, procedurile care asigură accesul la acestea, modul lor de utilizare şi maniera în care asistentul poate acorda sprijin pentru a fi obţinute. De asemenea, informaţiile se pot referi la variantele de soluţii, cu avantajele şi dezavantajele aferente. 2. Predarea în scopul învăţării, al formării unor deprinderi, abilităţi care să permită să se facă faţă problemelor, tehnică esenţială a rolului de educator. Strâns legată de furnizarea de informaţii, această tehnică presupune o atenţie deosebită pentru ca persoana asistată să colecteze informaţii, să le analizeze şi să le ia în considerare în demersul de conturare a unor moduri alternative ale cursului propriei vieţi. Este o tehnică laborioasă, care presupune mult timp. Ex.: terapia Goldstein 3. Repetiţia, presupune o luare detaliată în considerare a aspectelor privind modul în care persoana asistată va îndeplini o sarcină specifică. Aceasta este încurajată să-şi asume rolul potrivit pentru a face faţă situaţiei reale, să gândească la obstacolele potenţiale şi la modul în care le-ar putea depăşi. Această tehnică este utilizată în cadrul rolurilor de educator, broker, avocat, abilitator. 4. Orientarea şi acordarea de sfaturi, presupun ca asistentul să ofere sugestii directe referitoare la anumite acţiuni. Acestea sunt necesare mai ales atunci când celui asistat îi lipseşte experienţa necesară pentru a putea să facă faţă situaţiei. 5. Modelarea şi identificarea vizează prezentarea asistentului ca un model, nu ca o autoritate. Asistentul social se prezintă pe sine ca un partener activ, care s-ar putea comporta într-un anumit mod în eventualitatea că s-ar confrunta cu problema respectivă (rolurile de broker, avocat, mediator, educator). 6. Discuţia logică. În măsura în care cel asistat este caracterizat de unele aspecte pozitive privind modalităţile de rezolvare a problemei şi este apt să facă o aprecieze corect realitatea, cu referire la alternative şi consecinţele lor, atunci discuţia logică poate fi utilizată ca o metodă în scopul educării sau al facilitării accesului la resurse. 7. Discuţia de grup, permite celui asistat să-şi exprime sentimentele legate de ceea ce se întâmplă cu el, să-şi elibereze energia care poate fi utilizată în vederea creşterii capacităţilor de a face faţă problemelor. În acelaşi timp, este urmărită o mai bună înţelegere a contextului problemei, a factorilor cauzali, a condiţiilor, insistându-se asupra modului de gândire şi asupra sentimentelor. Prin aceasta, se încearcă să se dezvolte gradul de conştientizare al celui asistat cu privire la propriul comportament. Pentru ca acesta să se poată raporta mai clar la situaţia sa, pot fi utilizate următoarele tehnici:

67

a) parafrazarea – interpretarea mesajelor emise de cel asistat, folosind alte cuvinte. Asistentul redă mesajul în cuvinte mai puţine, pentru a demonstra că l-a înţeles corect, dar şi pentru a arăta emitentului cea produs. Pentru aceasta, asistentul trebuie să asculte cu mare atenţie, apoi să simplifice, să sintetizeze conţinutul, sentimentele, gândurile, comportamentele, aşa cum le percepe. Totodată, el trebuie să urmărească reacţia interlocutorului, să observe dacă acesta confirmă sau nu corectitudinea acelei parafrazări. Exemple: O femeie :”Cred că în ultimele două săptămâni am încercat să ţin seama mult mai mult de ce spun soţul şi copiii”. „Vreţi să spuneţi că aţi făcut progrese în ce priveşte atenţia acordată soţului şi copiilor.” Sau. Alt exemplu: O mamă în vârstă de 22 de ani spune: - „Nu ar fi trebuit niciodată să ajung să fiu mamă” - „Vă displace să fiţi mamă.” - „Îmi place să fiu mamă, dar cred că nu am destulă răbdare.” - „Vă place, dar aveţi semne de întrebare asupra calităţilor.” - „Da, mi-ar plăcea să am mai multă răbdare cu Dana.” b) clarificarea şi reflectarea sunt tehnici care trec dincolo de parafrazare, care, aşa cum am văzut, exprimă numai mesajul emis de cel asistat. Clarificarea şi reflectarea stabilesc relaţii între gândurile, experienţele, sentimentele pe care interlocutorul le prezintă în mod disparat, fără vreo legătură între ele. În acest mod, asistentul demonstrează încercarea de descifrare a mesajului total, adunând aspectele disparate. Clarificarea reţine esenţialul şi reduce caracterul vag al materialului; reflectarea vizează sentimentele, încercând să ajungă la înţelegerea realităţii într-un mod similar cu cel asistat. Exemple: „Soţul meu este crud cu mine”. „În ce mod?” „Nu sunt sigură ce înţelegeţi dvs. prin crud. Puteţi să-mi explicaţi?” „Cred că vă face să suferiţi. Puteţi să-mi daţi câteva exemple de situaţii când a fost crud?” c) controlul percepţiei şi focalizarea. Controlul percepţiei reprezintă o modalitate de a-l ajuta pe cel asistat să realizeze ceea ce produce ca mesaj. Am văzut că parafrazarea presupune confirmarea a ceea ce crede asistentul că i s-a comunicat, după care se poate solicita clarificarea. Concentrarea îşi dovedeşte utilitatea prin faptul că se subliniază o idee, un sentiment, la care s-au făcut referiri într-o largă arie de expresii verbale. În acest mod se reduce caracterul confuz, difuz, vag al mesajelor. Asistentul îl sprijină pe cel asistat să se concentreze asupra noţiunilor, ipotezelor, modurilor de gândire, sentimentelor care altfel, nu ar fi aduse în discuţie. Modul potrivit de adresare a întrebărilor îl ajută pe subiect să se clarifice cu privire la efectele propriilor sale comportamente. Ex. un băiat de 12 ani într-un centru de primire a minorilor: - „Nu-mi place să vorbesc cu aduţii, îmi place să vorbesc cu copiii.” - „Nu-ţi place să vorbeşti cu adulţii. Cum aşa?” - „Nu-mi place să vorbesc serios…” - „Nu-ţi place să vorbeşti serios… - „Nu.” - „Copiii nu-ţi pun atâtea întrebări personale?” - „Cam aşa ceva.” d) rezumarea şi interpretarea. Rezumarea (recapitularea) permite asistentului să controleze dacă a înţeles corect şi să-l încurajeze pe cel asistat să exploreze situaţia mai complet. Interpretarea este un proces activ de explicare a sensurilor pe care le atribuie evenimentelor cel asistat, pentru ca acesta să devină capabil să se raporteze la problemele sale într-un nou mod. Ex, după o discuţie de 20 minute cu mama a trei copii mici: „Iată ce am înţeles eu. După divorţ, aţi fost nevoită să apelaţi la asistenţa socială pentru că fostul soţ nu a plătit pensia alimentară. În această perioadă v-aţi confruntat cu dificultăţile generate de responsabilitatea de a fi părinte singur.” Interpretarea se realizează din perspectiva a trei cadre de referinţă: primul – al celui asistat, al doilea, al asistentului şi al treilea, al altui sistem cu care cel asistat interacţionează. În acest mod se procedează la o reevaluare a problemei. Recurgând

68

la interpretare, asistentul aduce în discuţie propria sa înţelegere, ceea ce crede el că ar semnifica mesajul sau comportamentul din punctul de vedere al teoriei, al ştiinţelor umane şi sociale. Apoi, solicită punctul de vedere al subiectului, care ar trebui să evalueze corectitudinea interpretării. e) informarea – implică acordarea de informaţii, sugestii sau sfaturi. În general, sunt vizate patru aspecte: - să se ajungă la un punct de vedere comun asupra situaţiei - să poată fi prezentat punctul de vedere al asistentului - să poată să fie oferite sugestii privind acţiunile pe care cel asistat ar fi dispus să le încerce - să fie comunicate noi cunoştinţe privind situaţia. f) acţiunile. Cei asistaţi pot fi încurajaţi să încerce noi modalităţi de răspuns la situaţie, urmate de evaluarea rezultatelor lor. Astfel, ei ajung să înţeleagă mai bine modul în care propriile lor comportamente ajung să influenţeze comportamentele celorlalţi. g) confruntarea, pare cea mai dificilă tehnică. Aceasta trebuie să se bazeze pe o înţelegere profundă a modului de implicare a celui asistat, aducând în discuţie aspecte la care nu s-a gândit sau pe care nu este dispus să le recunoască. Înainte de utilizarea acestei tehnici trebuie să se răspundă la întrebarea referitoare la modul în care, prin intermediul confruntării, cel asistat este ajutat să se îndrepte în direcţia dorită de schimbare. Tehnica poate fi utilizată numai după o evaluare atentă a relaţiei şi a climatului de lucru. Nu trebuie să se recurgă la confruntare ca o metodă de sancţionare, de disciplinare a celui asistat. Ex: Un asistent lucrează cu un bărbat, condamnat pentru tentativa de abuz asupra fiicei sale de 13 ani. La ultimele două întrevederi a întârziat câte 20 minute, iar astăzi 30 minute. Participarea sa a fost mai mult formală, superficială. „Îmi cer scuze pentru întârziere. Circulaţia a fost groaznică. Ştiţi şi dvs.” „Am fost îngrijorat pentru că ai întârziat astăzi. Este a treia oară. Aşa ne rămâne mai puţin timp de lucru. Dar îngrijorarea mea este mai mare. Ştiu că nu vă convine să veniţi aici, că o faceţi obligat de judecător. Dar aşa cum decurg lucrurile, nu cred că aş putea să trimit un raport favorabil. Mi se pare că venirea aici vă deranjează. Aş dori să aflu ce simţiţi în legătură cu venirea aici.” h) relaţia. Această tehnică presupune ca asistentul să adopte poziţia de resursă colaterală. Poate fi utilizată atunci când există aşteptări considerabile ca sistemul asistat să ajungă la soluţionarea problemei doar cu puţin ajutor. Asistentul observă, sprijină, controlează acţiunea celui asistat, dar nu se implică în activităţi concrete, în ”a face ceva” pentru acesta. Controlul acţiunii este lăsat în seama celui asistat. O altă dimensiune urmărită în procesul de implementare a rolurilor se referă la creşterea gradului de conştientizare al celui asistat cu privire la comportamentele celorlalţi. În acest scop. Pot fi utilizate toate tehnicile deja menţionate, punându-se un accent deosebit pe o informare mai susţinută a celui asistat cu privire la perspectivele altor sisteme. Se insistă asupra normelor de comportament, asupra aşteptărilor privind comportamentele în anumite situaţii. Se trec în revistă componentele afective (proprii şi ale celorlalţi), se analizează diferite moduri de comportament şi reacţiile pe care acestea le declanşează la nivelul celorlalţi. Ex: părinţi cu dificultăţi în interacţiunea cu copiii lor, datorită lipsei de cunoştinţe privind aşteptările realiste faţă de copii, în raport cu stadiul lor de dezvoltare. Sunt abordate moduri alternative de comportament.

69

MODALITĂŢI DE ÎNCHEIERE A PROCESULUI DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

-

modalităţi de finalizare a procesului (trimiterea, transferul, încheierea propriuzisă); responsabilităţi ale asistentului social;

Modul în care se încheie relaţia dintre asistentul social şi sistemul asistat (persoană, familie, grup organizaţie) are o mare importanţă pentru situaţia acestuia din urmă. Există trei modalităţi prin care se pune capăt acestei relaţii: trimiterea, transferul şi încheierea (finalizarea) propriuzisă. Toate trei prezintă câteva elemente în comun: - o anumită identificare a unei probleme a determinat stabilirea relaţiei dintre un asistent social şi o persoană solicitantă de ajutor, anumite activităţi comune, pe o durată de timp mai mare sau mai mică; - în urma acestora, persoana asistată trece într-o nouă fază, acumulează experienţă ori se orientează spre altă sursă de ajutor; - încheierea relaţiei presupune mai mult decât un salut, un ceremonial de despărţire. Trimiterea – reprezintă procesul care are loc atunci când problema solicitantului de ajutor (persoană, familie) necesită demersuri care depăşesc parametrii agenţiei în care este încadrat asistentul, ori când acesta defineşte problema respectivă ca fiind dincolo de limitele competenţei sale. Prin urmare, în loc de a se recurge la explorarea comună a problemei, se face apel la o altă sursă de ajutor, persoana respectivă fiind trimisă spre un alt serviciu de specialitate. În acest caz apare legitimă întrebarea dacă asistentul care efectuează trimiterea mai are vreo responsabilitate: deontologia profesională cere ca angajarea asistentului să se realizeze până la obţinerea rezultatelor, însă acesta nu poate purta răspunderea acelor cazuri ce îi depăşesc competenţa şi posibilităţile de intervenţie. Care sunt circumstanţele în care se află persoana trimisă spre o altă sursă de acordare a ajutorului? Este necesar ca asistentul să recunoască faptul că solicitarea de ajutor, realizată de cineva, nu reprezintă un proces simplu; de asemenea, este necesar ca asistentul să înţeleagă că atunci când o persoană decide să vorbească despre situaţia sa cu altcineva, momentul reprezintă o perioadă vulnerabilă; de cele mai multe ori, persoana a încercat să evite, să amâne cât mai mult acest moment. Demersurile proprii întreprinse pentru rezolvarea problemei au dus la convingerea privind propria incapacitate; abia atunci decide să apeleze la ajutor şi poate că nu se adresează exact acolo unde trebuie. Reacţiile asistentului social pot fi de mai multe tipuri: a) îi comunică persoanei că problema respectivă nu este de resortul acelui serviciu social; b) trimite persoana către altă sursă de acordare a ajutorului, oferindu-i explicaţii sumare; c) explică necesitatea trimiterii persoanei către altă sursă de acordare a ajutorului, luând contact cu aceasta din urmă. Un obiectiv general al practicii asistenţei sociale sugerează că dacă practicianul nu se poate implica activ în soluţionarea problemei, cel puţin să încerce să pregătească persoana solicitantă de ajutor, pentru ca aceasta să poată ajunge în locul unde îi poate fi oferit acel ajutor. Aceasta este responsabilitatea asistentului care efectuează trimiterea. Transferul – reprezintă procesul prin care persoana solicitantă de ajutor este pusă în relaţie cu un alt asistent social, de regulă din aceeaşi agenţie, după ce un anumit asistent social iniţiase activităţi comune de soluţionare a problemei. Spre exemplu, uneori asistentul care a preluat iniţial un caz, poate descoperi că, din diferite motive, nu are posibilitatea dea lucra corespunzător; alteori, asistentul social ca iniţiase relaţia cu solicitantul de ajutor

70

încetează activitatea în agenţia respectivă (prin întreruperea de durată a activităţii, prin schimbarea locului de muncă etc.). Procedura transferului implică trei entităţi: asistentul social care a iniţiat activităţi cu solicitantul de ajutor; persoana asistată; asistentul social care va prelua cazul. Este important să ne întrebăm ce sentimente încearcă solicitantul de ajutor când află că asistentul social care a lucrat cu el până atunci va întrerupe relaţia. Acesta poate considera că asistentul este lipsit de responsabilitate; poate considera că problema pe care o are este atât de dificilă, încât a determinat dezertarea asistentului; se poate culpabiliza, crezând că a greşit cu ceva. Asemenea întreruperi ale relaţiei fac parte normală din evenimentele vieţii, însă asistentul social care decide să pună capăt asocierii cu persoana asistată trebuie să fie conştient de reacţiile posibile ale acesteia. De asemenea, este necesară colaborarea cu asistentul care va prelua cazul. Exemplu: un asistent care se afla în relaţie cu un tânăr supus unei perioade de probaţiune îi comunică acestuia că în câteva săptămâni se va muta din localitate şi îşi va schimba locul de muncă. Până atunci, fusese singura persoană în care tânărul avusese încredere. După câteva zile, asistentul a fost surprins la aflarea veştii că tânărul a furat un autoturism şi chiar a opus rezistenţă când a fost prins. Luând contact cu tânărul, acesta i-a spus: „Acum nu mai puteţi pleca; mă aflu din nou în încurcătură şi sunt convins că se va lua hotărârea să vă ocupaţi din ou de mine”. Transferul poate pune probleme şi asistentului care va prelua cazul, întrucât pot exista diferenţe ale modurilor de acţiune faţă de cele ale celuilalt asistent. Persoana asistată poate privi plecarea asistentului ca pe o dezertare; ea poate considera că dacă ar fi însemnat ceva, dacă s-ar fi comportat altfel, atunci asistentul nu ar fi renunţat atât de uşor la relaţie. Aceste aspecte pledează asupra necesităţii ca transferul să se efectueze treptat; se poate recurge la jocul de rol, pot fi create condiţii în care practicianul care va prelua cazul să se poată întâlni cu persoana asistată În mod asemănător se procedează când este vorba de asistarea unui grup; noul asistent social participă iniţial la întâlnirile cu grupul în calitate de observator, după care îşi asumă treptat rolul profesional. Atunci când transferul se realizează ca urmare a deteriorării relaţiei dintre asistentul social şi persoana asistată, este necesar ca cei doi specialişti să examineze atent toate aspectele implicate. Încheierea propriu-zisă. Intervenţia asistenţei sociale este întotdeauna limitată în timp, orientată spre atingerea unor obiective formulate într-o manieră suficient de precisă pentru a se putea măsura gradul lor de realizare. Dată fiind natura orientată spre anumite scopuri a asistenţei sociale, este necesar ca periodic să se aprecieze dezirabilitatea continuării acordării serviciilor: s-au făcut progrese pe linia atingerii obiectivelor? Există perspective de îmbunătăţire a situaţiei? Dacă nu, respectivul serviciu trebuie să înceteze. Alteori, evaluarea poate evidenţia că există o atingere suficientă a obiectivelor, situaţie în care la fel, relaţia de acordare a ajutorului trebuie să înceteze. Încă de la începutul activităţii de asistare a unui anumit caz, practicianul anticipează momentul în care aceasta se va încheia. Această durată posibilă se discută cu solicitantul de ajutor şi este luată în considerare atunci când se planifică intervenţia. Pe parcursul desfăşurării procesului de asistenţă trebuie să aibă loc un proces continuu de evaluare. Ultimul test a eficacităţii constă într-o discuţie comună care vizează aprecierea gradului de realizare a obiectivelor. În general, etapa încheierii procesului de asistenţă presupune următoarele activităţi:

71



rezolvarea conflictului dintre satisfacţia generată de îmbunătăţirea situaţiei, de atingerea obiectivelor şi o anumită posibilă frustrare datorată perspectivei de încetare a furnizării de ajutor;  rezolvarea problemei temerii de pierdere a relaţiei şi de pierdere a sprijinului,  examinarea experienţei comune şi recunoaşterea progresului realizat;  analiza modului în care experienţa dobândită va putea fi valorificată în viitor, în cazul apariţiei altor probleme;  examinarea factorilor care pot contribui la stabilizarea progreselor înregistrate; clarificarea poziţiei pe care o va avea în continuare asistentul social. Parcurgerea acestei etape presupune pentru persoana asistată o mare investire de emoţii şi sentimente, datorită cărora sunt posibile anumite reacţii negative, cum ar fi: a) refuzul de a accepta încheierea procesului de asistenţă, afişarea unui comportament care sugerează că nimic nu s-ar fi întâmplat; b) revenirea la comportamentul anterior, reintroducerea sa în situaţia problemă (vezi exemplul de mai sus); c) adoptarea unei posturi de vulnerabilitate, susţinând că asistentul greşeşte când consideră că problemele ar fi fost rezolvate şi că persoana cu care a fost în relaţie sar putea descurca de acum în acolo singură; d) întreruperea precipitată a relaţiei cu asistentul la iniţiativa sa, pentru a putea spune că ea l-a părăsit pe acesta şi nu invers. Asistentul are responsabilitatea ca în etapa dezangajării finale să-şi exprime atât încrederea în capacitatea persoanei asistate de a-şi soluţiona problemele, cât şi interesul său continuu pentru aceasta; el va rămâne disponibil în eventualitatea apariţiei altei nevoi de ajutor. În cazul în care, o eventuală dificultate ar necesita o intervenţie pe care asistentul nu o poate furniza, el oferă asigurări cu privire la sprijinul său în vederea orientării spre sursa adecvată de acordare a ajutorului. Odată ce încheierea s-a declanşat, interacţiunea este marcată de recunoaşterea faptului că va urma un moment în care procesul de asistenţă va lua sfârşit. Atât asistentul, cât şi persoana asistată trebuie să încerce să treacă în revistă semnificaţia activităţilor întreprinse împreună. Acest lucru poate părea dificil, întrucât este vorba de evaluarea propriilor activităţi, în condiţiile confruntării cu caracterul iminent al momentului întreruperii relaţiei. Altfel spus, persoana asistată trebuie să se confrunte cu caracterul iminent al încetării relaţiei, să accepte acest lucru şi să discute despre rezultatele procesului de acordare a ajutorului. Am văzut că, destul de frecvent, între cele două părţi se dezvoltă un ataşament strâns, iar perspectiva încetării acestor legături poate genera sentimente negative. În fapt, este vorba de situaţia conştientizării unei pierderi, când se pune problema evaluării. Prezenţa uneia din teme reprezintă o provocare pentru cealaltă. Dacă obiectivele activităţii comune au fost realizate, persoanele asistate pot fi ajutate să parcurgă în mod corespunzător etapa încheierii. În situaţia în care obiectivele nu au fost atinse, asistentul şi persoana asistată analizează dacă respectivele obiective au fost realiste şi explorează modul în care procesul de soluţionare poate continua după încheierea relaţiei dintre cele două părţi. Atunci când încheierea survine în mod neaşteptat, activităţile comune se vor centra pe clarificarea necesităţii trimiterii sau transferului Pe măsură ce activităţile desfăşurate în comun sunt revăzute, persoanele asistate pot fi afectate de o ambivalenţă a sentimentelor: pe de o parte, satisfacţie în raport cu realizarea schimbării şi cu speranţele privind viitorul, iar pe de altă parte, un anumit disconfort datorat perspectivei încetării relaţiei, pierderii unei resurse valoroase. Deşi etapa încheierii are un caracter de unicitate, ea nu poate fi corect înţeleasă în afara contextului întregului proces de asistenţă, fiind înalt dependentă de corectitudinea deciziilor

72

privind definirea problemei, de claritatea obiectivelor etc. Prin urmare, desfăşurarea corespunzătoare a acestei etape necesită în prealabil o definire clară a problemei de soluţionat şi a obiectivelor, fapt care determină estimarea duratei procesului de asistenţă şi planificarea intervenţiei. În acest sens, încheierea se va regăsi în mod firesc în planul de intervenţie. O eventuală lipsă de precizie în fazele anterioare ale procesului de asistenţă creează dificultăţi în măsurarea gradului de atingere a obiectivelor, încheierea devenind astfel mai problematică. Uneori, natura problemei presupune o serie de întrevederi periodice, anumite vizite de urmărire. Acestea trebuie planificate în mod judicios, întrucât s-a demonstrat că o frecvenţă mai ridicată a lor nu semnifică în mod necesar o calitate mai ridicată a serviciilor. Asistentul social trebuie să îşi asume în mod corespunzător rolul de coordonator al procesului de acordare a ajutorului şi în această etapă a încheierii; el poate informa persoana asistată despre posibilele reacţii şi să o ajute să le identifice atunci când există indicii ale lor (tristeţe, dezangajare, negare). Încheierea şi separarea presupun în mod necesar atât din partea asistentului, cât şi din partea persoanei asistate, examinarea propriilor realizări şi confruntarea cu propriile limite. Trebuie subliniat că diferitele tipuri de activităţi în care se implică asistentul şi persoana asistată variază din punctul de vedere al duratei şi complexităţii, de unde rezultă grade diferite ale ataşamentului. De pildă, în situaţia în care este vorba de un proces de consiliere, gradul ataşamentului este ridicat; dacă acest proces se întinde pe durata a 12 luni, ultimele două ar trebui rezervate pentru activităţile specifice etapei încheierii. În schimb, dacă procesul de asistenţă s-a centrat pe furnizarea de informaţii, pe obiective ale învăţării, implicarea afectivă a celor două părţi este ai redusă, de unde rezultă necesitatea unei perioade mai scurte alocate activităţilor specifice etapei încheierii procesului respectiv. Cercetările atestă manifestarea unor regularităţi privind ataşamentul:  cu cât relaţia dintre asistent şi persoana asistată este mai exclusivă, cu atât intensitatea ataşamentului este mai pronunţată;  cu cât relaţia dintre asistent şi persoana asistată este marcată de dezvoltarea unui grad mai ridicat al dependenţei sau ataşamentului, cu atât este mai probabilă apariţia unor probleme emoţionale determinate de etapa încheierii (fapt care sugerează necesitatea încurajării, a suportului);  cu cât şansele de continuare a relaţiei sunt mai mari (disponibilitatea asistentului de a restabili relaţia în cazul apariţiei altor dificultăţi ale persoanei), cu atât este mai redusă probabilitatea apariţiei reacţiilor negative specifice etapei încheierii;  finalizarea oricărei relaţii de acordare a ajutorului presupune elemente ce ţin de evaluare şi pierdere, motiv pentru care, părerile şi sentimentele persoanei asistate cu privire la ele trebuie identificate, recunoscute, explorate şi tratate. Adesea, ultima întrevedere dintre asistent şi persoana asistată este marcată printr-un simbol. De pildă, printr-o scrisoare formală în care sunt menţionate aspectele pozitive ale colaborării, încrederea în capacităţile persoanei asistate şi disponibilitatea asistentului pentru o posibilă restabilire a relaţiei în caz de nevoie. Dacă sistemul asistat a fost un grup, o familie, o organizaţie, se poate organiza o mică festivitate care să marcheze finalizarea procesului.

73

EVALUAREA ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

-

definiţia evaluării; schema evaluării în asistenţa socială; tipuri de evaluări; consecinţele neintenţionate.

Distincţia între estimare şi evaluare. Evaluarea reprezintă aplicarea unor metode şi procedee ştiinţifice atât în vederea măsurării proceselor de schimbare, cât şi în vederea măsurării rezultatelor. Procesul de evaluare circumscrie colectarea sistematică de informaţii, analiza şi utilizarea acestora având drept scop general perfecţionarea practicii. Ca şi alţi specialişti, asistenţii sociali trebuie să-şi justifice eficacitatea şi eficienţa activităţilor lor. Procesul de acordare a ajutorului se încheie cu o evaluare a intervenţiei şi cu o atentă încheiere a relaţiei profesionale. Eficacitatea reprezintă răspunsul la întrebarea dacă intervenţiile (programele sau serviciile) au dus la realizarea obiectivelor. Prin urmare, aceasta pune în relaţie intervenţia (sau serviciul) cu obiectivele stabilite iniţial: OBIECTIVE INTERVENŢIE Eficienţa reprezintă costul planurilor de intervenţie (al programelor şi serviciilor), cost exprimat în bani, timp şi în alte categorii de resurse. Altfel spus, eficienţa vizează relaţia dintre intervenţie (sau un anumit serviciu ori program) şi costurile implicate: INTERVENŢIE COSTURI În mod ideal, o intervenţie ar trebui să fie eficientă şi eficace. Cu toate acestea, o intervenţie poate fi eficace fără a fi şi eficientă, atunci când presupune mult timp şi efort, ca şi dimensiuni mari ale resurselor pentru atingerea unui obiectiv dat. Nu mai este nevoie de spus că o intervenţie care nu atinge obiectivele nu este nici eficace nici eficientă. Asistenţii sociali se implică în mai multe tipuri de activităţi de evaluare: 1. Evaluarea, împreună cu cei asistaţi, a eficienţei şi eficacităţii planurilor specifice de intervenţie, elaborate în practica nemijlocită. Eforturile depuse au adus schimbările anticipate la nivelul persoanelor, familiilor, grupurilor, organizaţiilor sau comunităţilor asistate? O astfel de evaluare se poate efectua pe parcursul procesului de asistenţă sau la încheierea acestuia. Evaluarea pe parcurs are un scop formativ, întrucât sugerează asistentului dacă au loc progresele anticipate, ori dacă sunt necesare modificări ale planului de intervenţie. Evaluarea finală permite aprecierea rezultatelor obţinute şi a factorilor care au contribuit la succes sau la eşec; 2. Evaluarea eficienţei şi eficacităţii anumitor programe sau servicii destinate să acorde asistenţă (sprijin) unui mare număr de persoane sau chiar unei întregi comunităţi. Şi acest tip de evaluare se poate realiza atât pe parcurs, cât şi la sfârşit, permiţând perfecţionarea activităţii şi demonstraţii ale eficienţei şi eficacităţii în faţa autorităţilor ori în scopul strângerii de resurse; 3. Utilizarea concluziilor rezultate din evaluarea programelor şi planurilor de intervenţie în vederea selectării acelor abordări care au probabilitatea cea mai mare de a duce la realizarea obiectivelor; 4. Conştientizarea posibilităţii apariţiei unor consecinţe neintenţionate şi preîntâmpinarea unor efecte nedorite ale intervenţiei. Pentru a se putea realiza evaluarea, asistentul trebuie să înceapă intervenţia cu o clară descriere a scopurilor şi obiectivelor. Fără o asemenea precizare este imposibil de spus mai târziu dacă intervenţia a avut sau nu succes. Evaluarea unei intervenţii sau a unui program

74

presupun selectarea sau proiectarea unor instrumente sau procedee de măsurare care să permită să se observe dacă schimbarea s-a produs şi care este amploarea acesteia. Unele instrumente ajută la identificarea factorilor sau variabilelor care contribuie la schimbare. Selecţia unei astfel de instrument trebuie să ia în considerare următoarele:  Validitatea, adică gradul în care instrumentul sau procedeul de evaluare măsoară ceea ce îşi propune;  Fidelitatea, adică gradul în care instrumentul permite obţinerea de rezultate similare, când este aplicat în circumstanţe similare (obţinerea de rezultate diferite să nu fie datorată instrumentului utilizat, ci unor circumstanţe diferite);  Să fie uşor de aplicat, uşor de înţeles chiar şi de către un nespecialist;  Să fie util, să permită obţinerea unor informaţii relevante pentru practica asistenţei sociale, cu posibilitatea de generalizare la nivelul altor servicii sociale;  Să fie sensibil, adică să permită chiar şi înregistrarea unor schimbări d e nivel redus;  Să fie non-reactiv, adică să poată detecta diferenţele, fără a modifica sau influenţa fenomenul care este măsurat. Hudson şi Grinnell au realizat un model al evaluării, o schemă logică în care sunt cuprinse elementele definitorii ale procesului: INPUT-URI

ACTIVITĂŢI INTERVENŢII (variabile independente)

OUTPUT-URI OBIECTIVE (variabile dependente)

REZULTATE

Acest model poate fi aplicat atât pentru evaluarea practicii directe (asistenţa unui caz), cât şi pentru evaluarea unor programe (cum ar fi coordonarea de caz, consilierea familială, plasamentul familial, asistenţa maternală etc.). Să vedem care este semnificaţia componentelor menţionate în evaluarea de caz şi în evaluarea de program. În situaţia evaluării asistenţei unui caz:  Input-urile reprezintă condiţiile iniţiale de implementare a planului de intervenţie: timpul de lucru al asistentului social, abilităţile sale, accesul la informaţiile şi resursele necesare realizării planului;  Activităţile circumscriu procesul de intervenţie (ceea ce se întreprinde pentru aplicarea planului respectiv);  Output-urile se referă la rezultatul imediat al planului de intervenţie. De pildă, în cazul asistenţei unui şomer, outputul poate fi reprezentat de găsirea unui loc de muncă;  Rezultatul vizează anumite avantaje pe termen lung. În cazul menţionat mai sus, găsirea unui loc de muncă se asociază cu o creştere a încrederii în sine la nivelul persoanei asistate, cu posibilitatea dobândirii independenţei financiare, poate chiar cu îmbunătăţirea relaţiilor intrafamiliale etc. La prima vedere, pare dificil de făcut diferenţa între „output” şi „rezultat”, însă trebuie luate în considerare două caracteristici distinctive: - output-urile apar ca efecte imediate ale intervenţiei, iar rezultatele apar ca avantaje pe termen lung ale acesteia. Output-urile pot fi văzute ca trepte, ca etape necesar a fi parcurse pentru a as ajunge la un anumit avantaj; - rezultatele asigură motivele de justificare socială pentru planurile de intervenţie. 75

În mod corespunzător, în cazul evaluării unui program, componentele modelului menţionat capătă următoarele semnificaţii:  input-urile vizează condiţiile de iniţiere a programului: resurse financiare şi umane, categorii de beneficiari;  activităţile vizează ceea ce încearcă să întreprindă agenţia pentru producerea anumitor schimbări dorite (serviciile furnizate, cum ar fi ancheta socială, consilierea, trimiterea);  output-urile apar ca efecte imediate ale programului. Spre exemplu, o anumită intervenţie concepută să sporească disponibilitatea centrelor de zi pentru copiii cu handicap într-o anumită comunitate poate avea ca efecte creşterea numărului zilelor de îngrijire, însă aceste efecte nu par suficiente pentru justificarea programului, dacă nu sunt puse în relaţie cu alte anumite efecte pe termen lung (rezultate);  rezultatele sunt acele implicaţii pe termen lung, cum ar fi: asigurarea de suport pentru mamele acelor copii, crearea posibilităţilor de dezvoltare a unor grupuri de întrajutorare, creşterea şanselor părinţilor de a se încadra în muncă, îmbunătăţirea calităţii îngrijirii acordate copiilor ş.a. Conceptele de output-uri şi rezultate evocă noţiunea de lanţ cauzal. O anumită variabilă poate fi considerată atât independentă, cât şi dependentă. De exemplu, găsirea unui loc de muncă pentru o persoană aflată în şomaj apare ca variabilă dependentă în raport cu eforturile depuse în cadrul intervenţiei, însă apare şi ca variabilă independentă în raport cu dezvoltarea gradului de încredere în sine şi a celui de autonomie al persoanei asistate. În final, pentru utilizarea acestui model este necesară identificarea unei legături logice care să pună în relaţie seturile de concepte (input-urile, activităţile, output-urile şi rezultatele): Care este motivul pentru a crede că dacă sunt oferite anumite resurse, vor urma anumite activităţi? Sau, dacă sunt desfăşurate anumite activităţi, vor apărea anumite output-uri? Şi, mai departe, vor fi obţinute anumite rezultate? Legătura logică dintre aceste elemente constituie teoria intervenţiei sau teoria programului, care asigură explicarea ansamblului conexiunilor. Cunoaşterea faptului că obiectivele intervenţiei sau ale programului au fost realizate pare de utilitate redusă dacă nu se cunoaşte şi modul în care acestea au fost atinse. În mod similar, utilitatea poate fi inconsistentă şi în cazurile în care se constată că obiectivele nu au fost realizate, dacă nu se evidenţiază intervenţiile încercate. O componentă esenţială a serviciilor oferite celor asistaţi se referă la aplicarea unei metodologii ştiinţifice pentru înţelegerea naturii intervenţiei şi pentru măsurarea impactului acesteia. Asistentul social şi cel asistat se vor întreba: Care sunt obiectivele (variabilele dependente)? Care sunt activităţile (variabilele independente)? Cum pot fi legate activităţile de obiective? Evaluările formative încearcă să răspundă la întrebarea dacă s-a produs o implementare a programului de activitate sau a intervenţiei aşa cum acestea au fost concepute. Planul de intervenţie prezintă două niveluri: un nivel conceptual şi un nivel operaţional. Primul, nivelul conceptual, reprezintă proiectul, planul în sine, acordul a ceea ce urmează să fie făcut, întreprins. Acesta este proiectul, planul demersurilor ce trebuie realizate în vederea atingerii obiectivelor. Nivelul operaţional reprezintă activităţile concrete, intervenţiile propriu-zise, în care se implică asistentul şi cel asistat în raport cu obiectivele stabilite. Multe dintre activităţile de evaluare încearcă să răspundă la întrebarea dacă planul de intervenţie asupra căruia s-a convenit în prealabil a fost respectat şi realizat. Desigur, se întâmplă destul de frecvent să nu se respecte cele convenite. Altfel spus, apare o lipsă de

76

corespondenţă între nivelul conceptual şi cel operaţional. În astfel de situaţii se recurge la confruntare. Evaluarea performanţei asistentului social. Periodic, este necesar ca la nivelul unei agenţii să se aprecieze modul de realizare a sarcinilor de către personalul de specialitate (în vederea asigurării calităţii actului de asistenţă, a demonstrării gradului de achitare a responsabilităţilor faţă de cei asistaţi şi faţă de comunitate, ca şi faţă de sursele de finanţare). Atunci când astfel de evaluări sunt corect realizate, ele se asociază cu efecte pozitive, cum ar fi:  creşterea motivaţiei personalului în vederea obţinerii de performanţe;  creşterea gradului de încredere în sine la nivelul celor evaluaţi;  o clarificare şi o mai bună definire a responsabilităţilor diferitelor posturi;  facilitarea comunicării între cei care participă la evaluare;  promovarea unei mai bune înţelegeri la nivelul personalului;  clarificarea obiectivelor organizaţiei şi facilitarea acceptării lor;  angajarea planificării resurselor umane la nivelul organizaţiei, dezvoltarea unor programe de perfecţionare profesională. Desigur, rezultatele unei evaluări a performanţei pot avea consecinţe pozitive sau negative pentru asistentul social, mergând de la decizii privind promovarea, salarizarea, premierea şi până la preavizul necesar încetării activităţii. Criteriile de evaluare trebuie să fie clare, specifice, realiste şi măsurabile. Iată trei elemente necesare unei evaluări utile şi valide: 1. Factorul uman. Supervizorul sau altă persoană care are calitatea de evaluator trebuie să facă dovada competenţei, să înţeleagă ce înseamnă o practică valoroasă şi să aibă capacitate de a dezvolta relaţii de încredere cu asistentul social. Scopul relaţiei este acela de a ajuta asistentul social să-şi dezvolte potenţialul, calităţile de specialist. Evaluatorul trebuie să poată identifica atât competenţele, cât şi deficienţele. 2. Criteriile trebuie să fie clare, stabilite înaintea începerii perioadei de evaluare. O apreciere a performanţei unui asistent care lucrează nemijlocit cu cei asistaţi ar trebui să includă: - capacitatea de a stabili şi menţine o relaţie adecvată cu cei asistaţi (atitudini, valori, etică în comportamentul faţă de beneficiari; abilitatea de a face faţă relaţiilor dificile); - cunoştinţe şi deprinderi privind procesul de acordare a ajutorului (angajarea solicitanţilor de ajutor, colectarea datelor, estimarea, intervievarea şi comunicarea, planificarea intervenţiei, documentarea şi păstrarea bazei de date); - cunoaşterea şi aderarea la obiectivele, politicile şi procedurile agenţiei; - relaţiile la nivelul agenţiei; - relaţiile cu alte agenţii; - productivitatea (numărul de persoane asistate, de programe iniţiate). 3. Procesul. Examinarea performanţei trebuie să se focalizeze asupra comportamentului asistentului, nu asupra explicaţiilor. Aspectul scris al evaluării poate lua forma unei descrieri narative, unor scale, ori poate fi o combinaţie a acestora. Astfel de materiale scrise trebuie revăzute şi discutate cu cel evaluat şi dacă este necesar, sunt consemnate dezacordurile. Evaluarea unui program Un program social reprezintă o serie de activităţi menite să determine o schimbare dorită la nivel individual sau social. Evaluarea unui astfel de program înseamnă examinarea sistematică

77

a acestuia, în vederea stabilirii dacă şi cum au fost atinse scopurile şi obiectivele. De regulă, sunt vizate trei dimensiuni:  Eforturile: tipurile şi amploarea activităţilor, numărul de beneficiari, resursele umane implicate etc.;  Eficacitatea: măsura în care obiectivele programului au fost atinse;  Eficienţa: aprecierea costurilor implicate în realizarea obiectivelor. Iată câteva repere ale evaluării unui program: 1. Identificarea utilizatorilor raportului de evaluare (administratori, practicieni, practicieni etc.). Ce aşteaptă de la evaluare? 2. Stabilirea gradului de fezabilitate a evaluării: dacă există resursele necesare (timp, bani, abilităţi, informaţii); 3. Descrierea scopului şi obiectivelor programului; 4. Descrierea intervenţiilor cuprinse în program (cum şi când încep şi se finalizează, cine decide, care este conţinutul lor); 5. Selectarea indicatorilor pentru măsurarea schimbării; 6. Selectarea instrumentelor de colectare a datelor şi măsurare; 7. Planificarea modului în care datele vor fi colectate, analizate şi interpretate; 8. Interpretarea rezultatelor evaluării şi redactarea raportului. Consecinţe neintenţionate Cel mai adesea, eforturile de evaluare sunt orientate spre a determina dacă obiectivele stabilite au fost realizate. Totuşi, există posibilitatea ca procesul de asistenţă socială să aibă şi consecinţe neintenţionate, unele dintre acestea fiind chiar dăunătoare. O exprimare sugestivă privind posibilitatea apariţiei unor efecte neintenţionate ale acţiunilor umane aparţine personajului Mefisto din opera Faust a lui Goethe, care, dezamăgit afirma: „Nu ştiu cum se face că eu doresc întotdeauna răul, dar rezultă binele”. Pe lângă efectele dorite, orice interacţiune socială poate avea şi consecinţe neintenţionate. De pildă, tratamentul cu citostatice al cancerului are ca efecte adverse căderea părului şi alte efecte adverse care nu sunt legate de afecţiunea respectivă. Consecinţele neintenţionate pot fi pozitive, negative sau neutre. Prin natura sa, asistenţa socială presupune activităţi cu persoane care se află deja în stare de stres; acesta poate fi accentuat de discuţii privind detalii ale vieţii personale şi familiale ale celui asistat. Dată fiind vulnerabilitatea acestor persoane, este posibil ca asistentul să fie perceput ca un intrus. Orice serviciu social prezintă un potenţial negativ, care se poate concretiza în efecte adverse. Necesitatea prevenirii lor presupune două modalităţi de acţiune: - angajarea unei relaţii cât mai apropiate de idealul celei de parteneriat. Cu cât persoana asistată este mai implicată în luarea deciziilor referitoare la procesul de asistenţă, cu cât se ţine seama mai mult de dorinţele sale, cu atât scade probabilitatea apariţiei efectelor negative; - luarea în considerare de către asistentul social a posibilităţii acestor efecte negative şi iniţierea de măsuri pentru a le preveni.

78

RISCURI ALE PROFESIEI DE ASISTENT SOCIAL -

definiţii ale fenomenului de „epuizare”; factori favorizanţi ai fenomenului de epuizare; strategii individuale, organizaţionale şi societale de prevenire a fenomenului;

Iată-ne ajunşi la sfârşitul cursului. De fapt, puteţi considera că vă aflaţi la începutul unui lung drum al devenirii ca specialişti în domeniul asistenţei sociale. Acest domeniu este unul al învăţării continue: cel sau cea care doresc să devină asistent(ă) social(ă) trebuie să întrunească o serie de calităţi, despre care am vorbit deja. Ar fi de insistat asupra necesităţii unei străduinţe continue de a învăţa, asupra eforturilor de căutare şi descoperire de soluţii ale problemelor, luând în considerare complexitatea şi interdependenţa relaţiilor umane şi proceselor sociale. Asistenţii sociali trebuie să manifeste o grijă profundă faţă de problemele celorlalţi (atitudini si comportamente prosociale), forţa şi curajul de a lupta alături de cei asistaţi pentru rezolvarea problemelor, respect şi să conştientizeze că în permanenţă se poate învăţa despre procesul dezvoltării umane. De asemenea, trebuie să creadă în capacitatea fiinţelor umane de a-şi influenţa cursul propriilor vieţi, recunoscând totodată rolul critic pe care îl au factorii de mediu. Profesiunea de asistent social are propriile satisfacţii, gratificaţii, generate în primul rând de acordarea de ajutor celor care au probleme personale sau sociale. Ar fi inoportun să insistăm asupra acestor aspecte pozitive, pentru că ar rezulta o imagine idilică asupra profesiei. Desigur, ar fi de dorit ca satisfacţiile profesionale să apară cât mai devreme şi cât mai des. Mai degrabă, ar trebui să examinăm anumite frustrări care apar, din păcate, destul de frecvent în activităţile în care se implică asistenţii sociali. Este vorba de numeroase situaţii de stres. Fiecare muncă, fiecare profesie are propriile aspecte negative, propriile surse de conflict. Asistenţa socială nu face excepţie, şi, din acest motiv, asistenţii sociali trebuie să ajungă la o bună cunoaştere de sine, să conştientizeze ceea ce pot face şi accepta, ca şi ceea ce nu pot face şi nici accepta. Ei trebuie să-şi cunoască propriile calităţi, ca şi propriile limite (puncte vulnerabile). Răspunsurile pe care ei încearcă să le ofere celor asistaţi nu apar din neant, ci se dezvoltă prin intermediul interacţiunilor cu aceştia. De la bun început, orice asistent social trebuie să procedeze atât la examinarea propriilor aşteptări, cât şi ale celor asistaţi cu privire la rezultate. În plus, este necesară acceptarea faptului că nimeni nu poate rezolva pe moment sau în câteva zile , probleme care au apărut cu mult timp în urmă, a căror durată poate, este echivalentă cu cea a vieţii persoanei solicitante de ajutor. În mod evident, asistenţii sociali aşteaptă să obţină satisfacţii din munca lor cu cei asistaţi. Ei (ele) vor să li se recunoască propria competenţă din punct de vedere profesional, iar şansa acestei recunoaşteri este asociată cu aprecierea utilităţii lor de către cei asistaţi. Însă, din păcate, cei cu care se lucrează, cei care au nevoie de ajutor, în mod frecvent sunt persoane cu responsabilitate redusă faţă de ele însele, cu disponibilitate redusă în ce priveşte interacţiunile cu ceilalţi. Mai mult, este probabil ca ele să respingă oferta care le este făcută în procesul de rezolvare a problemelor. Aceste răspunsuri negative ale lor nu trebuie privite personal, ci interpretate ca răspunsuri generate de anumite contexte sociale. Altfel spus, asistenţii sociali trebuie să separeu nevoile lor personale de cele profesionale. Uneori, se poate întâmpla ca propriile aşteptări ale asistentului social să fie strâns legate de nevoia sa de control. Această nevoie de control este foarte subtilă şi riscantă atât pentru asistent, cât şi pentru cel asistat. De fapt, este o problemă comună tuturor profesiilor din serviciile umane. Situaţia de a ajuta este văzută adesea ca una de control. Faptul că cineva doreşte ajutor şi că este nevoit să îl ceară unui asistent social (care, asigură accesul la resursele comunităţii, având puterea de a media între nevoi şi resurse) presupune controlul. Acordarea

79

ajutorului pare condiţionată de conformarea celui asistat la tot ceea ce este stabilit de către asistent, altfel riscă să nu obţină nimic. Uneori, asistentul se poate simţi descurajat, copleşit, înfrânt pentru că nu poate ajuta toţi oamenii care se confruntă cu dificultăţi. Trebuie avut în minte că niciodată nu a promis să ofere tuturor celor în nevoie maximum de ajutor. O problemă frecventă ţine de faptul că de cele mai multe ori, serviciile se concentrează asupra deficitelor şi patologiei celor asistaţi. De aici, necesitate de a se acorda atenţie progreselor realizate, aspectelor pozitive. În plus, este necesar să se acorde atenţie suportului de grup, reuniunilor profesionale, în care să fie abordate problemele dificile specifice activităţilor cu cei asistaţi.. De asemenea, asistenţii trebuie să acorde atenţie relaţiilor extraprofesionale şi altor lucruri care le-ar putea aduce satisfacţii, altfel spus, să nu permită ca vieţile lor să fie copleşite de profesie. În ultima perioadă se discută mult despre un risc profesional: epuizare („burnout”).` Adesea, asistenţii sociali s-au orientat spre această profesie cu un simţ idealizat al misiunii de a ajuta oamenii, însă de multe ori ei se confruntă cu o serie de constrângeri birocratice. De aici, rezultă o anumită vulnerabilitate. Ce ar fi de făcut? Poate cineva s-ar gândi la anumiţi „asistenţi” care să-i ajute pe asistenţii sociali. Dar şi aceştia ar putea deveni vulnerabili, de unde necesitatea unor „asistenţi” pentru „asistenţii asistenţilor”, ş.a.m.d. Astfel de riscuri au o probabilitate sporită de apariţie în primii an de activitate. Iată cum se exprimă o asistentă socială afectată de epuizare: „Am 31 de ani şi simt că munca pe care o fac mi-a copleşit viaţa, mi-a afectat abilităţile. Sper să găsesc alt loc de muncă, unde să-mi regăsesc „vechiul eu”, să pot să gândesc independent, să planific, să-mi pot folosi creierul din nou. Este dificil să scapi din această strâmtoare, dar planific să o fac. Aici, asistenţii sociali nu sunt apreciaţi deloc. Conducerea nu are grijă de oameni. Sunt reţinute doar eşecurile, iar moralul este la pământ. Obiectivul pe care îl impune conducerea de reuşită 100% este imposibil de atins. Din acest motiv, unii încearcă să se oprească, să plece, iar alţii fac ulcer.” Din această scurtă descriere a unei situaţii de epuizare, se desprind anumite costuri pentru practicieni, pentru organizaţii şi pentru cei asistaţi: practicienii, sunt caracterizaţi de: stări de epuizare fizică şi emoţională; depresie; sentimente de lipsă de ajutor şi lipsă de speranţă; potenţiale probleme fizice (dureri de cap, ulcer, HTA, oboseală); posibile probleme personale, cum ar fi conflictul marital, abuzul de alcool, de tutun; agenţia: salariaţi ineficienţi, moral redus, absenteism medical şi nemedical; persoanele asistate: beneficii din partea unor servicii impersonale, dezumanizate, de slabă calitate. Cum poate fi definită epuizarea? Din punctul de vedere al psihanalizei, este vorba de o epuizare emoţională şi fizică determinată de condiţiile de muncă. Din perspectiva psihologiei, se consideră că ar exista trei tipuri de personalitate predispuse: a) personalităţile care iau munca mult prea în serios, efectuând-o cu un exces de intensitate; b) personalităţile supraangajate, pentru care viaţa extraprofesională este nesatisfăcătoare; c) personalităţile autoritare, care au nevoia exercitării unui control extensiv în muncă. Una din criticile adresate acestei perspective se referă oameni şi mediu. Din perspectiva psihologiei sociale, epuizarea este cel situaţie socială şi surse legate de stresul în muncă. Este emoţională, depersonalizare ori realizare personală redusă

80

la neglijarea interacţiunilor dintre mai bine înţeleasă în termenii de vorba de un sindrom de afectare care apare în rândul specialiştilor

încadraţi în profesiuni umaniste. Epuizarea apare ca un efect, ca un răspuns la surmenajul emoţional cronic specific activităţilor extensive cu alte fiinţe umane, îndeosebi când acestea au probleme. La nivel societal, epuizarea este similară alienării industriale descrise de Marx. După Marx, alienarea reprezintă un rezultat logic al sistemului capitalist, în care muncitorii devin înstrăinaţi de munca lor. Fragmentarea muncii, competiţia de la locul de muncă generează insatisfacţii, ducând la pierderea autonomiei muncitorului. Într-un registru asemănător, filosoful Marcuze făcea referiri la „omul unidimensional”. Nu există un consens privind accepţiunile termenului de „epuizare”. Printre simptomele reţinute cel mai adesea vizează componente atitudinale, fizice şi emoţionale. În esenţă este vorba de un surmenaj legat de muncă, rezultat al stresurilor trăite, care generează emoţii şi comportamente deviate de la ceea ce se consideră răspunsuri „normale”. Există mai mulţi factori care pot fi incriminaţi în raport cu apariţia fenomenului de epuizare: 1.individul; 2.relaţia de acordare a ajutorului; 3.mediul de muncă; 4.societatea. 1. Individul. La acest nivel apar solicitări emoţionale excesive în situaţia de muncă. Vulnerabilitatea este accentuată de subestimarea de sine, de lipsa de încredere în forţele proprii, ca şi de lipsa de înţelegere a forţelor, limitelor şi slăbiciunilor proprii. Adesea, aceşti specialişti încadraţi în serviciile umane se simt pe deplin responsabili dacă persoana cu care lucrează are succes sau eşec, dacă trăieşte sau moare, ceea ce semnifică lipsa de realism. Lipsa de claritate cu privire la responsabilitate se asociază strâns cu sentimentul de omnipotenţă, care sugerează că acel specialist ar putea obţine rezultate pozitive maxime în activităţile cu orice tip de caz şi de problemă abordate. Îşi mai pot face apariţia discrepanţele dintre aspiraţii şi realizări, care pot genera şi accentua sentimentele de eşec. În mod frecvent, studiile care vizează motivaţia alegerii acestor profesiuni umaniste (printre care se regăseşte şi asistenţa socială) reţin „dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi”, „dorinţa de a contribui la îmbunătăţirea situaţiei celor aflaţi în dificultate” sau chiar „dorinţa de a contribui la crearea unei lumi mai bune”. Pornind de la astfel de motivaţii, se trece la aşteptări şi obiective nerealiste (precum că problemele presupun soluţii simple, că pot fi rezolvate rapid, că este posibil să se lucreze eficient cu oricine), de unde anumite deziluzii cu privire la propria persoană şi la ceilalţi. Alte motive ale alegerii profesiei circumscriu nevoile de recunoaştere, de aprobare, de afecţiune, de putere şi control. Riscul apariţiei epuizării creşte atunci când practicienii se aşteaptă ca asemenea nevoi personale ale lor să le fie satisfăcute de cei cu care lucrează. Desigur, la acest nivel individual apar mari variaţii ale probabilităţii de apariţie a epuizării în funcţie de gen, vârstă, nivel de educaţie, relaţiile cu prietenii şi cu membrii de familie etc. La acest nivel individual pot fi luaţi în considerare anumiţi indicatori comportamentali ai stării de epuizare, grupaţi în trei dimensiuni, interacţională, psihologică şi fizică: a) dimensiunea interacţională. Primele semne apar în relaţia cu cel asistat; asistentul social manifestă lipsă de interes, de atenţie, uitare, tendinţa de reducere a explorării şi a duratei întrevederilor. El începe să nu mai aibă răbdare şi devine mânios atunci când cel cu care lucrează nu se conformează aşteptărilor sale. Alte elemente apar în interacţiunile cu colegii şi cu superiorii. În mod frecvent, cel afectat de epuizare devine retras, nu mai răspunde la mesaje, sau, dintr-o persoană liniştită, calmă, devine conflictuală. Astfel de probleme apar şi în afara locului de muncă, în relaţiile cu membrii de familie, cu alte rude şi cu prietenii;

81

b)

c)

dimensiunea psihologică, circumscrie la rândul său mai multe manifestări, dintre care cele mai frecvente sunt depresia şi furia. Desigur, este dificil să fie distinse de cele generate de problemele personale. În plus, apar atitudini negative faţă de administraţie, suspiciunea, sentimentele de izolare, însoţite de pierderea simţului umorului. Apar regrete că a fost aleasă profesiunea respectivă; apare tendinţa de pierdere a interesului faţă de ceilalţi; se manifestă lipsa de speranţă şi lipsa de încredere în utilitatea agenţiei în care lucrează; dimensiunea fizică înglobează indicatori cât se poate de diferiţi. Este vorba de simptome fizice, care trebuie interpretate cu precauţie în raport cu locul de muncă. Fiecare individ trebuie să identifice modurile în care reacţionează la stres; reacţiile exagerate, care afectează funcţionarea, pot fi tratate.

2. Relaţia de acordare a ajutorului are un rol esenţial în apariţia şi declanşarea fenomenului. Relaţia există în avantajul celui asistat, este una asimetrică, având sensul de la practician la cel care primeşte ajutorul. Adesea, atunci când solicitantul de ajutor ajunge la practician, este total copleşit de problemă, cu sentimente de eşec, de lipsă de speranţă. De aici apare riscul concentrării asupra deficitelor, asupra lipsurilor sale, neglijându-i-se calităţile. Relaţia presupune o constantă dăruire emoţională, de sentimente. Unele probleme prezintă o mare încărcătură emoţională: incestul, abuzul asupra copiilor, violul, violenţa intrafamilială etc. Experienţa şi cunoştinţele practicianului îi pot asigura obiectivitatea. 3. Mediul de muncă apare ca un alt factor generator al epuizării. Aici pot fi reţinuţi mai mulţi indicatori: încărcarea muncii (număr total de cazuri care revin unui practician, numărul de cazuri considerate dificile”), ambiguitatea privind rolul (lipsa de claritate referitoare la drepturi, responsabilităţi, obiective), conflictul pe linie de rol (solicitări inconsistente, incompatibile, nepotrivite unei aceleiaşi persoane). Pot apărea relaţii tensionate cu colegii, favorizate de insuficienţa resurselor, de lipsa fondurilor. 4. Factorii societali. Aici pot fi incluse prevederile politicilor de protecţie socială, discriminarea în funcţie de gen, aşteptările sociale privind profesia. Uneori programele sociale prezintă obiective destul de vagi, iar legislaţia prezintă ambiguităţi. Printre indicatorii recunoaşterii sociale a profesiei pot fi menţionaţi: nivelul salariilor, posibilităţile de promovare, influenţa organizaţională, puterea. Atunci când aceşti indicatori înregistrează valori reduse, apar frustrări şi condiţii de declanşare a epuizării. Ce se poate întreprinde pentru prevenirea şi tratarea stării de epuizare? Există o bogată literatură de specialitate care abordează aceste aspecte. Unii autori fac referiri la tehnicile de relaxare, la exerciţiile fizice, la respectarea condiţiilor de odihnă şi alimentaţie, la necesitatea reducerii consumului de cafea, tutun, alcool etc. Multe dintre asemenea recomandări se adresează simptomelor, nu cauzelor fenomenului. Pot fi identificate două categorii mari de strategii de prevenire a epuizării: cele individuale şi cele organizaţionale-societale. Strategiile individuale, cuprind demersurile care pot fi întreprinse la nivelul practicianului, cum ar fi:  dezvoltarea unor răspunsuri afective pozitive faţă de profesie numai dacă există certitudinea că munca în acest domeniu reprezintă ceva de valoare. Altfel spus, este necesară dezvoltarea cunoaşterii, a abilităţilor şi deprinderilor specifice profesiei, pe baza cărora, în timp, se dezvoltă competenţa.

82

     

Stabilirea unor obiective realiste, atât pentru asistent în mediul său profesional, cât şi la nivelul activităţilor sale nemijlocite cu persoanele asistate. Aceasta presupune să fie luate în considerare şi posibilele eşecuri, nu doar succesul deplin. Concentrarea asupra aspectelor pozitive, asupra calităţilor şi abilităţilor celor asistaţi. Dezvoltarea adecvată a cunoaşterii de sine, a propriilor capacităţi şi limite. Asigurarea unui feed-back asupra realizărilor, asupra performanţelor. Utilizarea adecvată a sistemului de supervizare şi a muncii în echipă. Îmbogăţirea vieţii personale, stabilirea unor demarcaţii, a unor delimitări între viaţa profesională şi cea personală. Ergonomii vorbesc despre fenomenul de „post-acţiune”, prin care este desemnată tendinţa organismului de a efectua din inerţie, anumite mişcări stereotipe o perioadă de timp după încetarea muncii. Exemplul cel mai potrivit al acestui fenomen este ilustrat de Chaplin în filmul „Timpuri Grele”, unde, după oprirea lucrului la banda rulantă, el continua să efectueze mişcările de strângere a unor piuliţe imaginare cu o cheie uriaşă. În mod asemănător, asistentul poate continua să fie preocupat de problemele celor asistaţi chiar şi după orele de program, mai ales când acele probleme prezintă o mare încărcătură emoţională.

Strategiile organizaţionale-societale vizează:  Programele de perfecţionare profesională, care permit practicienilor să îşi actualizeze cunoştinţele teoretice, standardele profesionale aflate în continuă evoluţie.  Politicile şi procedurile agenţiei, care ar trebui să asigure: a)adaptarea la nevoile celor asistaţi, ceea ce presupune examinarea atentă a nevoilor de date, de documentare; b)claritatea sarcinilor profesionale; c)suport din perspectiva muncii în echipă şi a sistemului de supervizare; d)un sistem de rotaţie, care să permită repartizarea de sarcini echilibrate practicienilor, evitându-se ca aceloraşi asistenţi să le revină doar cazurile cele mai dificile.

83

Bibliografie In limba romana: Cojocaru, Şt., (2005), Metode apreciative în asistenţa socială. Ancheta, supervizarea şi managementul de caz, Iaşi, POLIROM. Cojocaru, Şt., (2006), Proiectul de intervenţie în asistenţa socială. De la propunerea de finanţare la proiectele individualizate de intervenţie, Iaşi, POLIROM. Cojocaru, Şt., (2010), Evaluarea programelor de asistenţă socială, Iaşi, POLIROM. Coulshed V., (1993), Practica asistenţei sociale, Ed. Alternative, Bucureşti. Howe David, (2001), Introducere în teoria asistenţei sociale, Ed. MarLink, UNICEF, Bucureşti. Manea Livius, (2008), Interviul în practica asistenţei sociale, Editura Universităţii din Bucureşti. Miley K.K., O’Melia M., DuBois B., (2006), Practica asistenţei sociale. Abordarea participativă, Iaşi, Polirom Neamţu G. (coord.), (2003), Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi. Pop Luana, (2002), Dicţionar de politici sociale, Ed. Expert, Bucureşti. In limba engleza: Compton B.R., Galaway B., (1989), Social Work Processes, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California. Cournoyer, Barry R., (2005) The Social Work Skills workbook (fourth ed.), Thomson Brooks/Cole, Belmont. Egan G., (1990), The Skilled Helper: A systematic Approach to Effective Helping, Brooks/Cole, Pacific Grove, C.A. Doel M., Shardlow S.M., (2005), Modern Social Work Practice. Teaching and Learning in Practice Settings, Ashgate, Aldershot. Grinnell Richard M. Jr., (1993), Social Work Research &Evaluation, F.E.Peacock Publishers, Itasca, Illinois. Hepworth Dean H., Rooney Ronald H., Larsen Jo Ann (1997): Direct Social Work Practice. Theory and Skills, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove. Sheafor Bradford W., Horejsi Charles R., Horejsi Gloria A., (1996): Techniques and Guidelines for Social Work Practice, 1996, Allyn and Bacon, Boston. Stepney Paul, Ford Deidre (2000): Social Work Models, Methods and Theories. A framework for practice, Russel House Publishing, Dorset. Shulman, L. (2009): The Skills of Helping Individuals, Families, Groups and Communities (sixth ed.). Belmont: Brooks/Cole, Cengage Learning.

84