Istoricul Comunitatilor Europene [PDF]

Zitiervorschau

MINISTERUL EDUCAŢIEI CULTURII ȘI CERCETĂRII INSTITUTUL DE ŞTIINŢE PENALE ŞI CRIMINOLOGIE APLICATĂ SPECIALITATEA SERVICII DE SECURITATE A PROPRIETĂȚII

DEPARTAMENTUL PSIHOLOGIE,SECURITATE ȘI DREPT

Referat TEMA: ISTORICUL CONSTITUIRII COMUNITĂȚILOR EUROPENE ȘI EVOLUȚIA ACESTORA

Autor: Ghieș Diana Studenta anului II,SSP,Grupa 16.S.2.2 Coordonator:Cîrlan Cristina

Chişinău, 2017

Cuprins 1. Istoricul constituirii comunităților europene....................................................3 1.1. Premisele ideilor de unitate europeana ...........................................................................3 1.2. Unitatea europeana in perioada interbelica ....................................................................4 1.3. Integrarea europeana dupa cel de-al doilea razboi mondial ...........................................6 1.4. Înființarea Comunităților europene .................................................................................8 1.4.1. Premisele înființării Comunităților europene ................................................................8 1.4.2.Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului ..............................................10 1.4.3.Crearea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice.....................................................................................................................................11

2. Evoluția comunităților europene .................................................................................13 2.1.Creșterea numărului statelor membre ale comunităților .................................................13 2.2. Perfecționarea instituțională .......................................................................................14 2.3. Tratatul de fuziune da la Bruxelles ...............................................................................17 2.4. Actul Unic European .......................................................................................................17

3. Crearea Uniunii Europene și evoluția acesteia ................................................20 3.1. Adoptarea Tratatului de la Maastricht ...........................................................................20 3.2. Ratificarea si intrarea în vigoare a tratatului ...................................................................21 3.3. Structura Tratatului ...................................................................................................22 3.4. Evoluția Uniunii Europene dupa intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht ....23 3.5. Tratatul de la Amsterdam ............................................................................................23 3.6. Agenda 2000 ...................................................................................................................25 3.7. Reuniunea de la Nisa ...................................................................................................26

Concluzie ........................................................................................................................28 Bibliografie ..................................................................................................................29

2

1. Istoricul constituirii comuntăților europene 1.1. Premisele ideilor de unitate europeana Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche, ea gasindu-și originea, după unele opinii, înca în perioada Antichității, cînd cuceririle române au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendințe. Incercările de refacere a granițelor fostului imperiu roman sunt considerate de asemenea manifestări ale aceleiași idei, menționaîndu-se perioada lui Carol cel Mare care, chiar dacă nu au reușit că realitate faptică, sunt apreciate ca avînd consecintțe religioase, morale și intelectuale în spiritul ideii de unitate europeana. Perioada Evului Mediu, caracterizată inițial printr-o divizare politică din cauza incapacității succesorilor lui Carol cel Mare și agravată de conflictele religioase, economice sși de altă natura, a fost urmată de alte incercări de refacere a unitatii europene, care au avut germenii în comunitatea de civilizație europeană, chiar dcă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însa pe același model de a gîndi, simți și acționa. Lupta care s-a dat in aceasta perioadă intre Papa si regi (impărați) a dus la divizarea unității Europei, manifestîndu-se și în apariția a doua doctrine: cea a unității pontificale și cea a unității imperiale, două concepții care nu puteau fi conciliate, în aceste condiții, apare o noua realitate politică pe plan european care își impune încet, dar sigur, supremația în acest spațiu și care anunță Europa modernă: puterea statelor suverane. În perioada modernă, principiul care a guvernat epoca precedentă cel al unității Europei a fost înlocuit cu cel al divizării sale, nu numai din punct de vedere politic, dar și religios și economic. Divizarea politică, rezultată din constituirea statelor suverane, eliberate de supunerea lor unei autorități superioare și care intrau ăn relații cu alte state, a avut drept consecință trasarea unor granițe care deveneau nu numai criterii de separare geografică, dar și lingvistică, economică, socială etc. în aceste condiții, papalitatea renunță la pretențiile sale anterioare. Din punct de vedere religios, divizarea nu a fost atat de importanta ca divizarea politică, dar a avut o influență pe planul relațiilor inter-regionale. S-a manifestat, de asemenea, și o divizare economică, ce s-a alaturat celorlalte, amplificîndu-le efectele. Totodata, apar și unele tendințe naționaliste, care au contribuit și ele la agravarea procesului de divizare a Europei. Perioada renascentistă este caracterizată, printre altele, printr-un mod rapid de raspîndire și asimilare a ideilor novatoare pe întreg continentul european, dar, în același timp, a avut ca rezultat și o diversificare a concepțiilor intelectuale și morale.

3

Una dintre cele mai importante realizări ale epocii respective ramîne tipul de om 'umanist', moștenitor al culturii antice și continuator al acesteia în noile condiții istorice, politice, sociale și culturale. Caracteristic acestui tip de om este faptul că el nu aparține unei singure țări în mod deosebit, ci întregii Europe. În secolul al XlX-lea, Europa este din nou divizata, manifestîndu-se tendințele contradictorii: unele state se află în declin (Franța, Austria), altele într-un proces de cristalizare (Germania, Italia). Dezvoltarea industriala naționala de la sfîrșitul secolului al XlX-lea, progresele știintifice și tehnice, ca și ideile naționaliste accentueaza divizarea și prevestesc evenimentele începutului secolului XX. Chiar dacă se constituie un sistem de alianțe, acestea erau fondate pe interese contradictorii și se bazau pe un echilibru precar, modificîndu-se în funcție de circumstanțele politice și de altă natură. În același timp, se accentuează și disensiunile legate de împărțirea lumii din punct de vedere colonial, fapt care de asemenea, a fost de natura să genereze rivalități și conflicte de interese. Cu toate acestea, ceea ce este de remarcat în afara acestor interese contradictorii este comunitatea de viața culturala, artistică, științifică și tehnică, favorizată de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare și de raspîndire a cunoștințelor. La începutul secolului al XX-lea apar primele manifestări doctrinare ale ideii de unitate europeană, concretizate într-un proiect 'State Unite Europene', care a fost propus de către Congresul de științe politice ce a avut loc la Paris în anul 1900. De altfel, o revistă a 'Statelor Unite Europene' a fost creată la sfîrșitul secolului al XlX-lea de către Victor Hugo și Garibaldi. Izbucnirea primului război mondial a fost de natură să producă în final o stare de fapt care a dus la înrăutățirea situației țărilor vest europene (mai puțin Anglia) și la existența a doua state care dominau din punct de vedere politic: S.U.A. și U.R.S.S. 1.2. Unitatea europeană în perioada interbelică După primul război mondial, în anul 1923 a aparut ideea unei federații europene într-o publicație a lui R.Coudenhove-Kalergi (1894-1972), intitulată 'Pan-Europe', în care se prevedea constituirea unei Europe federale pe baza renunțării la suveranitate de către state. S-a inițiat astfel o mișcare în favoarea constituirii unei uniuni europene, care a ținut un prim congres la Viena, în anul 1929 și unde au participat 2.000 de reprezentanți din 24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a adoptat un manifest Pan-European care prevedea principalele direcții ale unei confederații europene: garantarea egalității, securității și suveranității confederate, crearea de alianțe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede 4

comune; punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre; respectarea civilizațiilor fiecărui stat; protejarea minorităților naționale, iar pe plan internațional se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societății Națiunilor. S-a creat în acea perioadă și o altă mișcare intitulată 'Uniunea Pan-Europeană' al carui președinte de onoare era Aristide Briand. Au existat, de asemenea, mai multe inițiative de creare a altor mișcari: Uniunea Economica și Vamală Europeană, Federația pentru înțelegerea Europeana, culminînd cu propunerea lui Aristide Briand din 7 septembrie 1929 în cadrul Adunării Generale a Ligii Națiunilor de creare a unei Uniuni Federale Europene, care a avut un ecou favorabil în rîndul statelor mai puțin în cazul Marii Britanii și care a fost trimis spre studiu unei comisii a Ligii Națiunilor, unde proiectul a fost practic oprit. Guvernul francez, care a fost însarcinat să detalieze această propunere a prezentat țn 1930 un 'Memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune Federala Europeana', dar care nu a mai putut fi aplicat din cauza conjuncturii internaționale ( criza din perioada 1929-1930 si ascensiunea lui Hitler). Oricum, acest proiect ramâne important prin faptul că a promovat idei care au fost reluate ulterior și a avansat anumiți termeni deveniți comuni limbajului ulterior al comunității europene: 'piața comuna', 'uniunea vamala, 'circulația mărfurilor, capitalurilor și persoanelor' etc. O altă conceptie de uniune europeana este considerata a fi reprezentată de politica promovata de Hitler in timpul celui de-al doilea razboi mondial, bazata pe forța, violentî și vointa unilaterala. Acestei ideologii i s-a opus însa o alta, menita să corespundă intereselor naționale ale statelor europene, bazată pe acceptarea liber consimțita a acestei uniuni, în acest sens au aparut diferite idei, mișcari și publicații care se declarau în favoarea ideilor federaliste europene: Leon Blum (1939), Miscarea Federalistă Europeana, fondată de Aitiero Spinelli și Ernesto Rossi; mișcarea 'Combat' din Franța (1941), între fondatorii căreia se aflau Henri Frenay, Albert Camus, Edmond Michelet s.a. Un organizator al unei conjurații contra lui Hitler, Cari Friedrich Goerdeler, a fost, de asemenea, promotorul unei concepții de unificare a Europei pe baza statelor europene independente, care era prevazută să se realizeze în mai multe etape, în prima fază creîndu-se o uniune economicaă, iar în faza a doua uniunea politică. El a mai prevazut ulterior si înființarea unui minister al economiei europene, un minister al afacerilor externe și constituirea unei armate europene. În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe țări europene au apărut manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfașurat la Geneva o reuniune a reprezentanților militanților germani antinaziști, care a fost urmată de alte patru astfel de reuniuni și care au elaborat un proiect de declarație al unei rezistențe europene, momentul respectiv fiind considerat ca primul act politic al federaliștilor europeni și primul apel la 5

coordonarea mișcărilor de rezistență, fiind creat și un birou permanent de coordonare a acțiunilor pentru eliberarea țărilor cărora le aparțineau și pentru organizarea unei 'Uniuni Federale a Popoarelor Europene'. Această Uniune federală urma să aiba un guvern responsabil în fața popoarelor, o armată plasată sub ordinele acestui guvern și care să excludă orice armată națională precum și un tribunal suprem. Se prevedea obligația Germaniei și aliaților de a contribui la reconstrucția tuturor țărilor care au fost afectate de război, dezarmarea totală și supunerea acesteia unui control federal european. Se observă faptul că toate aceste proiecte sunt marcate de conjunctura celui de-al doilea război mondial și de consecințele sale pe plan european. 1.3. Integrarea europeana dupa cel de-al doilea război mondial Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat trecerea de la proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeana. Dar pînă la realizarea efectivă a acesteia, a fost necesară parcurgerea unor etape preliminare. O primă etapă o constituie relansarea ideilor uniunii europene în contextul situației postbelice, în acest sens, trebuie menționată declarația lui Winston Churchill, din 19 decembrie 1946, la Universitatea din Zurich, care a reiterat ideea unității europene prin crearea unei Uniuni a Statelor Europene și organizarea unui congres în acest scop și care a condus la formarea unor mișcări avînd acest obiectiv, ca de exemplu: Uniunea Europeana a Federaliștilor, Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentară Europeană, Noile Echipe Internaționale etc. Cele două uniuni se constituiau în exemple tipice de grupuri de promovare a ideii europene, inspirate dintr-o ideologie supranaționalistă, fiind deci superioare ideilor naționale sau partizane. Uniunea Europeana a Federaliștilor a organizat între 27-31 august 1947 Congresul de la Montreux, care a reprezentat primul congres al federaliștilor europeni, în timpul căruia acestia au adoptat proiectul Statelor Federale ale Europei și care a fost un preludiu al organizării Congresului de la Haga din anul următor15. La congresul de la Montreaux s-au propus participanților spre analiza șase principii pe baza cărora să se fondeze viitoarea federație: 

federația europeană nu se poate forma decît pe baza renunțării la orice principii hegemoniste (de genul celor susținute de Napoleon și Hitler);



federalismul nu se poate baza decît pe renunțarea la orice spirit de sistem (sa se țină seama de coexistența realităților concrete și heterogene: națiuni, regiuni economice, tradiții politice etc.);



federalismul nu trebuie să se confrunte cu problema minorităților (se dă exemplul Elveției, unde problema existenței populației germanice, franceze și italiană nu ține seama de numărul locuitorilor și de suprafața țării ocupată de către aceștia); 6



federalismul nu are ca scop stergerea diferențelor naționale și cuprinderea tuturor națiunilor într-un bloc unic, ci, dimpotrivă, păstrarea propriilor identități;



federalismul trebuie să se bazeze pe acceptarea complexității, fiind contrar simplismului, care este caracteristic spiritului totalitar (se exemplifica din nou cu situația Elveției, unde coexistă o diversitate de organisme și grupuri politice, administrative, lingvistice, culturale, religioase, etc., și care se acceptă reciproc);



formarea unei federații trebuie să se realizeze pas cu pas și nu pornind de la un centru, sau prin mijloace guvernamentale. Se apreciază ca necesitatea unei federații este evidentă, nelipsind decît adoptarea unei

carte federale, stabilirea unor organe reprezentative și a unei aprobări naționale, care să împuternicească guvernele în vederea aplicării acestor idei. Între mișcările unioniste create se remarcau însă și unele cu vocație partizană. Este semnificativ în acest sens cazul Noilor Echipe Internaționale, care reprezentau democratia crestina si care au constituit o rețea de comunicații și de influență în care membrii guvernelor, reprezentanți ai partidelor politice democrat-creștine sau alte personalități marcante au avut un rol deosebit în promovarea ideilor uniunii europene si a crearii institutiilor europene, in acelasi timp, se remarca activitatea Miscarii Socialiste pentru Statele Unite Europene, care - sub conducerea lui Paul Henri Spaak - militeaza pentru crearea unor state unite socialiste europene, dar care renunta la aceasta formula in ideea crearii unei Europe democratice, pluraliste, in care determinarea culorii politice sa se faca prin votul liber exprimat al electoratului. Miscarea Socialista pentru Statele Unite Europene si Noile Echipe Internationale au avut ca obiectiv comun alegerea unui organ constituant european si elaborarea unei constitutii federale europene, prin care urma sa se infiinteze o Uniune Pan-Europeana, proiect care urma sa fie supus ratificarii parlamentelor statelor participante la aceasta uniune. Acest procedeu a fost acceptat ulterior si a devenit astazi mijlocul prin care tratatele unionale europene intra in vigoare, respectiv, prin exprimarea consimtamantului statelor membre. De altfel, Miscarea Socialista pentru Statele Unite Europene, alaturi de sindicatele europene, carora li se vor alatura mai tarziu Miscarea Liberala pentru Europa Unita, constituie embrionul formarii uniunii europene, pe care de altfel s-a bazat si proiectul de uniune europeana initiat de Spinelli. Avand in vedere multitudinea miscarilor europene in favoarea uniunii, aparea ca o problema esentiala coordonarea lor pentru a se realiza aceasta idee. Pornind de la aceste doua initiative independente - una federalista si una unionista ,in decembrie 1947 s-a instituit Comitetul International de Coordonare a Miscarilor pentru Unitatea Europeana, care a tinut mai multe congrese, intre care trebuie remarcat Congresul de la Haga, desfasurat intre 7-10 mai 1948, care a initiat si constituirea Consiliului Europei. Acest Congres a 7

avut la baza o actiune de coordonare a miscarilor pentru o Europa unita, concretizata in trei comisii: politica, economica si culturala, precum si pe unele comitete nationale care aveau sarcina de a desemna delegatii nationali care urmau sa colaboreze in vederea initierii unei astfel de uniuni, respectiv: parlamentari, partide politice, organizatii sindicale si profesionale, biserici, organizatii ale femeilor, organizatii universitare, intelectuale si artistice. Dezbaterile au fost marcate de conflicte intre tendintele unioniste si cele federale, printre adeptii conceptiilor unioniste situandu-se Marea Britanic, care nu a incetat ulterior sa fie promotoarea ideii respectarii integrale a suveranitatii statale. De asemenea, federalistii continentali uniti prin obiectivele urmarite se divizau din punctul de vedere al metodelor de punere in aplicare, intrucat unii propuneau constituirea unei uniuni federale si a unei uniuni economice care presupuneau un transfer partial al suveranitatii nationale, iar altii, adepti ai federalismului integral, erau de parere ca trebuie constituita o Adunare europeana, dar nu precizau modalitatea de formare a acesteia. In ciuda divergentelor de opinii exprimate cu aceasta ocazie, Congresul de la Haga a avut un rol important in impulsionarea ideii de unitate europeana, prin definirea unui program de actiune globala pentru o Europa unita si prin faptul ca a dat nastere unei 'Miscari Europene' si a fost la originea creerii 'Centrului European de Cultura', a 'Colegiului Europei', a 'Consiliului Europei' si pentru ca in final a contribuit la crearea Comunitatilor Europene. De asemenea ca urmare a Congresului de la Haga, Comitetul International pentru Coordonarea Miscarilor pentru Unitatea Europeana s-a transformat in 'Miscarea Europeana', avand ca presedinti de onoare pe W.Churchill, De Gasperi, Coudenhove-Kalergi, H.Spaak, K.Adenauer si R.Schuman. Aceasta vasta organizatie a avut un rol de coordonare si reunire a miscarilor europene, ea indeplinind functia de exercitare a presiunii asupra unor guverne si parlamente nationale, ca si asupra unor institutii europene. Beneficiind de o structura institutionala complexa (un Congres si un Consiliu international format din reprezentantii consiliilor nationale), aceasta 'Miscare Europeana' a sustinut initiativa 'Monnet-Schuman', care se afla la originea Comunitatilor Europene. 1.4. Infiintarea Comunitatilor europene 1.4.1. Premisele inființării Comunităților europene Crearea comunitatilor europene nu poate sa fie inteleasa decat in contextul politic international de dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand in Europa occidentala au aparut trei categorii de organizatii internationale: militare, economice si politice. Organizatiile militare sunt reprezentate prin Uniunea Europei Occidentale, creata prin tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, intre Franta si Anglia, pe de o parte si Belgia, Olanda si Luxemburg, pe de alta parte, precum si Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creata in 1949 prin Tratatul de la Washington. 8

Din categoria organizatiilor economice create dupa cel de-al doilea razboi mondial in Europa mentionam Organizatia Europeana de Cooperare Economica (O.E.C.E.), constituita prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 in vederea gestionarii ajutorului comun oferit de catre S.U.A., in cadrul planului Marshall, statelor europene care au avut de suferit de pe urma celui deal doilea razboi mondial (devenita ulterior Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica O.C.D.E.). A treia categorie de organizatii o constituie cele de natura politica, respectiv Consiliul Europei, care a fost infiintat la 5 mai 1949 si care, asa cum am mai precizat, isi avea originea in Congresul de la Haga din 1948. Desi s-au constituit organizatii separate in cele trei domenii, iar comunitatile economice care vor aparea ulterior vor avea o vocatie preponderent economica, nu se poate scapa din vedere faptul ca acestea din urma au presupus si o cooperare politica, fapt confirmat prin evolutia ulterioara a acestora, respectiv prin adoptarea Tratatului de Maastricht. Obiectivele economice urmarite prin crearea comunitatilor europene vizau imbunatatirea utilizarii capacitatilor lor economice si tehnice in scopul cresterii eficientei, in conditiile cerute de evolutia societatii moderne. Aparea deci necesara crearea unei piete comune care sa permita dezvoltarea capacitatilor economice, care ar fi fost franate de existenta frontierelor nationale. De asemenea, din aceasta cooperare regionala rezultau o serie de alte implicatii de natura monetara, de protectie a mediului inconjurator, fiscale, sociale etc.Alaturi de ratiunile economice, existau insa - asa cum am precizat -si ratiuni politice la baza necesitatilor de integrare: impartirea sferelor de influenta dupa cel de-al doilea razboi mondial, pericolul comunismului, precum si amenintarea care se profila din partea tarilor arabe producatoare de petrol. Pentru realizarea acestora trebuia sa se treaca de la faza consultarilor diplomatice la masuri practice, eficiente de institutionalizare a ideilor existente de multa vreme. In decembrie 1949, Michel Debre propune un proiect de Pact pentru Uniunea Statelor Europene, bazat pe un sistem prezidential si federalist care sa aiba un arbitru ales pentru o perioada de cinci ani prin vot universal, un Senat format din ministrii statelor membre, o Adunare Europeana formata din delegati nationali alesi in conformitate cu numarul locuitorilor (1 reprezentant pentru un milion de locuitori), comisari stabiliti de catre arbitru si o Curte formata din judecatori. Aceasta propunere a lui M. Debre a fost urmata in 9 mai 1950 de declaratia lui Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, secondat de Jean Monnet. Robert Schuman arata ca o comuniune in domeniul carbunelui si otelului va asigura baza dezvoltarii economice federaliste europene si va duce la schimbarea situatiei acestor tari. Productia in comun a carbunelui si otelului, considerate materii de baza, si instituirea unei inalte autoritati care sa ia decizii in noua federatie europeana - care urma sa cuprinda Franta, Germania de Vest si alte tari vest-europene ce se vor asocia - se aprecia ca vor avea un rol important in asigurarea pacii in aceasta regiune. 9

1.4.2. Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului La 10 iunie 1950 incep negocieri la Paris, avand la baza un proiect de tratat al Frantei, iar la 18 aprilie 1951 se semneaza Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (C.E.C.O.). Tratatul a intrat in vigoare la 25 iulie 1952. El reunea sase state europene (Franta, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg), intrucat Marea Britanie nu a acceptat principiul renuntarii la unele prerogative ale suveranitatii, acceptand doar relatii de coordonare cu comunitatea. Tratatul era deschis aderarii altor state. Crearea acestei organizatii europene a insemnat constituirea unor organe supranationale cu competenta de a lua decizii in anumite domenii si de a le impune statelor membre. Asa cum se arata in unele lucrari, el reprezenta materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la construirea unei Europe economice. Ratiunile politice care se ascundeau sub aceasta constructie comunitara economica se refereau la situatia Frantei care se simtea amenintata permanent de Germania (desi aceasta din urma fusese impartita in aprilie 1949 prin acordurile de la Washington), precum si la potentiala amenintare economica a tarilor vest-europene de catre S.U.A., sau la si mai evidentul pericol ai razboiului rece, care incepuse sa isi faca simtita prezenta tot mai mult. In ceea ce priveste teama Frantei fata de Germania, se ofereau garantii in cadrul acestei constructii europene prin punerea in comun a resurselor metalurgice si miniere, care faceau imposibila orice stare beligeranta intre cele doua tari. Aceasta organizare economica, ce ducea la unirea pietelor nationale intr-o piata unica, urmarea si promovarea productiei si cresterea profiturilor in comparatie cu situatia mentinerii unor piete supuse unor reguli si practici restrictive. Desi era vorba de o piata comuna sectoriala (limitata la carbune si otel), ea crea un precedent institutional de o deosebita importanta. Prin acest tratat se creau patru organe ale comunitatii: -

Înalta Autoritate, organ international, care era insarcinat sa favorizeze interesele preponderent comunitare;

-

Consiliul Special de Ministri, care era un organ cu caracter intergu-vernamental;

-

Adunarea Comuna, care se prevedea ca va fi aleasa prin vot universal direct si care avea sarcina controlului democratic;

-

Curtea de Justitie, ca organ jurisdictional, a carei sarcina era de a asigura respectarea normelor juridice instituite in cadrul Comunitatii.

10

1.4.3.Crearea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice Înainte de a prezenta constituirea celorlalte doua comunitati europene, este necesar pentru mai buna intelegere a contextului politic - sa prezentam evenimentele care au avut ca rezultat esecul unui alt proiect de construire a unei aliante militare, respectiv Comunitatea Europeana de Aparare, a carei initiere a fost anuntata la scurt timp dupa declaratia lui Robert Schuman, respectiv la 24 octombrie 1950 , de catre Rene Pleven in contextul international marcat de evenimentele din Coreea. Sub presiunea Miscarii Europene, a partidelor democratcrestine care erau la putere in Franta, Germania si Italia, ca si a sustinerii din partea curentului socialistilor, se semneaza la Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de creare a Comunitatii Europene de Aparare (C.E.A.). Se propunea pentru viitor si crearea unei Comunitati politice europene. Tratatul C.E.A. a fost transmis celor sase guverne ale tarilor membre C.E.C.O. la 9 martie 1953. Adunarea franceza nu a fost insa de acord, la 30 august 1954, sa intre in aceasta comunitate si in acest fel a esuat tentativa de creare a Comunitatii Europene de Aparare, desi tratatul fusese ratificat de catre celelalte state. Acest esec a produs o serie de perturbari si intarzieri in procesul de integrare europeana. Între 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o conferinta a ministrilor afacerilor externe din tarile membre ale C.E.C.O., eveniment care a reprezentat inceputul procesului de constituire a celorlalte doua comunitati europene. Ea a fost urmata de alte conferinte la nivel de ministri sau experti. Cu ocazia unei reuniuni a expertilor organizata la Bruxelles in perioada iulie 1955 aprilie 1956, prezidat de H.Spaak, s-a redactat un 'Raport al sefilor delegatilor ministrilor afacerilor externe', care a constituit baza conferintei ministrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Venetia. Au urmat alte intalniri la diverse nfveluri, care au pregatit proiectul celor doua tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor avand loc la 25 martie 1957, respectiv a Tratatului instituind Comunitatea Economica Europeana (C.E.E.) si a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom), membre fiind tot cele sase state care participau la C.E.C.O. Tratatele au fost ratificate relativ repede, intre 14 septembrie 1957 (Franta) si 4 decembrie 1957 (Olanda). Tratatele au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost insotite de adoptarea unei Conventii privind institutiile comune pentru Comunitati si de unele protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunitatile si privilegiile Curtii de Justitie a C.E.E. si Euratom. Crearea C.E.E. viza in primul rand transformarea conditiilor economice de schimburi si de productie pe teritoriului comunitatilor, in acelasi timp, s-au remarcat si opinii de prezentare a 11

crearii comunitatilor ca o contributie la constructia functionala a Europei politice, substituita integrarii politice directe. Tratatul de creare a C.E.E.A. avea ca obiectiv, conform art. 1: 'sa contribuie la stabilirea conditiilor necesare formarii si dezvoltarii rapide a energiilor nucleare, cresterii nivelului de trai in statele membre si dezvoltarii schimburilor cu alte tari'. Ratiunea pentru care se instituia aceasta comunitate se baza pe deficitul de energie al tarilor membre, ramanerea in urma a acestora in momentul respectiv fata de alte state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) si faptul ca trebuiau sa-si dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese nationale si regionale comune. Aceste doua comunitati se bazau pe o structura institutionalizata similara celei a C.E.C.O., respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleasi atributii, desi existau unele diferente atat ca denumire, cat si in continutul atributiilor, respectiv cele ale inaltei Autoritati a C.E.C.O., care au fost deplasate inspre Consiliul ministrilor in cazul ultimelor doua. S-a apreciat ca, desi s-au infiintat trei comunitati, iar la constituire nu a fost clar exprimata in tratate intentia crearii pietei comune, aceasta a fost avuta in vedere ca unul dintre obiectivele cele mai importante care urmau sa fie realizate urmarindu-se si constituirea uniunii politice prin fuzionarea acestor comunitati, fapt dovedit prin evolutia comunitatilor si crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, care isi propune si realizarea acestor obiective.

12

2. Evoluția comunităților europene Instituirea celor trei comunitati a reprezentat doar inceputul unui proces complex, care asa cum au avut in vedere initiatorii ideilor de unitate a Europei - trebuia sa continue, in vederea realizarii acelor obiective care, ori nu au fost posibile in faza initiala, ori au devenit necesare pentru perfectionarea structurilor si activitatilor acestora in decursul timpului. Asa cum s-a aratat si in literatura de specialitate, aceasta evolutie s-a desfasurat in doua directii: cresterea numarului statelor membre ele comunitatilor si perfectionarea institutionala. 2.1.Creșterea numărului statelor membre ale comunităților Refuzul guvernului Marii Britanii de a face parte din cele trei comunitati a facut ca acestea sa fie formate initial din sase membri. Pozitia Marii Britanii s-a caracterizat insa si prin incercarea din anul 1958 de creare a unei zone de liber schimb, iar ulterior, prin constituirea Asociatiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) in baza Conventiei de la Stockolm din 1960, prin care se urmarea contrabalansarea activitatilor comunitatilor europene. In anul urmator s-a produs insa o schimbare radicala in pozitia Marii Britanii, care depune cererea de aderare la comunitatile europene la 9 august 1961, candidatura sa nefiind insa acceptata de Franta, presedintele De Gaulle declarandu-se impotriva la 14 ianuarie 1963. in mai 1967, guvernul laburist depune o noua cerere de aderare, dar Franta se opune si de aceasta data. Schimbarea pozitiei Frantei are loc dupa retragerea presedintelui De Gaulle, iar cu ocazia Conferintei de la Haga a sefilor de state si de guverne (1-2 decembrie 1969), al carei scop era, printre altele si deblocarea constructiei europene, problema aderarii Marii Britanii a fost analizata in alt context. Astfel, la 30 iunie 1970 incep la Luxemburg negocierile pentru admiterea Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972 se semneaza la Bruxelles acordul de aderare a acestor state. Supuse referendumului, in Norvegia se obtine un rezultat negativ, astfel incat aceasta tara renunta la aderare. Aderarea Marii Britanii intra in vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectiva la sfarsitul anului 1977, dupa expirarea perioadei de tranzitie. Marea Britanie a solicitat insa renegocierea aderarii, avand in vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a solicitat aderarea in 1967, si a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a avut un rezultat pozitiv. S-a ajuns in acest fel la existenta a noua state membre ale comunitatilor. Urmatoarea cerere de aderare a fost depusa de Grecia, la 12 iunie 1975, intre ea si comunitati existand deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979, iar intrarea in vigoare la 1 ianuarie 1981. Spania si Portugalia isi depun candidatura in anul 1977, iar tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1986. S-a ajuns in acest fel la existenta a douasprezece state membre ale Comunitatii europene. Avand in vedere politica 13

de deschidere a comunitatilor fata de alte state, au fost depuse in continuare noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elvetia (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992). in urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R.D.G. a fost inclusa in Comunitatile europene la 30 octombrie 1990, fara a constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificarii, iar pe teritoriul sau se aplica normele dreptului comunitar de la 31 decembrie 1990 ( cand s-a incheiat perioada de tranzitie), in cele mai importante domenii, intrucat in altele (mediu inconjurator, calificare profesionala, politica, agricola comunitara etc.) s-a acordat o perioada de tranzitie mai lunga, supravegheata de catre Comisie. Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei si Suediei au fost negociate in anul 1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul European si-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri, urmand a fi indeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare, in Austria, prin referendumul organizat in 12 iunie 1994 s-a acceptat aderarea acestei tari la comunitatile europene. Urmatoarele trei referendumuri s-au desfasurat in lunile octombrie si noiembrie 1994. Norvegia a respins pentru a doua oara aderarea, astfel incat de la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeana avea 15 membri. La 1 mai 2004 are loc ’’Marea Extindere’’ Cehia,Cipru , Estonia , Ungaria ,Letonia , Lituania , Malta , Polonia , Slovacia si Slovenia devin membre a Uniunii Europene. 2.2. Perfecționarea instituționala Perfectionarea institutionala a comunitatilor europene este apreciata de unii autori ca fiind rezultatul unor crize si esecuri, care au dus la un proces de reflectie, materializat, in final, in dreptul pozitiv prin adoptarea unor reglementari juridice care au modificat tratatele initiale. Apreciem insa ca a privi dezvoltarea institutionala a comunitatilor europene ca si extinderea acestora doar ca efect al crizelor si esecurilor nu poate oferi o baza suficient de completa pentru explicarea evolutiei constructiei comunitare. Argumentam aceasta afirmatie prin faptul ca alaturi de crize si esecuri, care desigur nu pot fi neglijate, un rol important in perfectionarea institutionala comunitara l-au avut si rezultatele obtinute prin integrare, intrucat mai ales acestea sunt de natura sa determine unirea eforturilor comune pentru a determina evolutia procesului de integrare. Vom prezenta in continuare, in ordine cronologica, principalele evenimente din evolutia comunitatilor - crize, esecuri sau realizari - care au marcat evolutia institutionala a acestora. Un prim aspect il constituie marginalizarea C.E.C.O. care, desi a jucat un rol important in perioada anterioara, a inceput sa fie concurata de cresterea productiei petroliere si afectata de criza siderurgica. De asemenea, fata de C.E.E.A., incepand din mai 1958, guvernul francez a inceput sa dea dovada de o atitudine de neincredere. Acesta a fost de altfel unul dintre 14

principalele motive care au condus la adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind fuzionarea executivului celor trei comunitati, C.E.E. fiind considerata componenta de baza, iar celelalte doua doar organizatii de stricta specializare. O alta dificultate a fost cea cauzata de eforturile facute in perioada 1961-1962 de catre presedintele De Gaulle si cancelarul Adenauer de creare a unei comunitati politice. In acest sens, sefii de state si de guverne s-au intalnit in conferintele de la Paris (februarie 1961) si Bad Godesberg (iulie 1961) si au incredintat unui comitet condus de Christian Fouchet (ministrul francez de externe) elaborarea proiectului de statut al unei Uniuni Politice Europene, care a fost prezentat la 2 noiembrie 1961 si care prevedea ca principiu de baza respectarea independentei statelor membre. A urmat al doilea proiect Fouchet (18 ianuarie 1962), care, de asemenea, prevedea doar elaborarea in comun a politicii externe a statelor membre ,a politicii de aparare si a celei culturale. La 20 ianuarie 1962, celelalte state membre ale comunitatilor au prezentat un contraproiect care prevedea ca UniuneaEuropeana este o uniune de state si de popoare, in martie 1962 au avut loc negocieri intre Franta, pe de o parte, si celelalte cinci state membre - pe de alta parte - si pornind de la conceptiile antifederalistes ale generalului De Gaulle, ca si de la pozitia sa impotriva Marii Britanii si a interventiei S.U.A. in problemele Europei, proiectele respective nu au fost adoptate. Un alt moment de criza a fost cel provocat de Franta in 1965 in legatura cu problemele financiare privind schimburile agricole. Aceasta atitudine a guvernului francez s-a referit la rolul Comisiei europene in fruntea careia se afla Walter Hallstein si care, in conceptia Frantei, si-a atribuit prerogative politice care erau de competenta Consiliului, Comisia trebuind sa ramana doar un organ interguvernamental si sa nu se constituie in unul supranational. O alta problema cu privire la care Franta s-a situat pe o pozitie diferita a fost cea privind procedura adoptarii deciziilor. Conform prevederilor tratatelor, dupa o perioada de tranzitie, in care deciziile in Consiliu se luau in unanimitate, acestea trebuiau sa fie luate cu votul majoritatii, Franta a sustinut punctul de vedere ca orice decizie trebuie sa fie consecinta unanimitatii de vointa a membrilor comunitatii, fapt care a provocat asa-numita politica a 'scaunului gol' a Frantei la sedintele Consiliului si care a dus la 30 ianuarie 1966 la o reuniune extraordinara a Consiliului cunoscuta sub denumirea de 'compromisul de la Luxemburg' care, desi nu avea valoare juridica, a instituit un drept de 'veto' in activitatea Consiliului si a fost de natura sa produca perturbari in activitatea acestuia si a Comisiei. Un alt moment important in evolutia comunitatii il constituie adoptarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles privind fuziunea institutiilor comunitare, (Comisia si Consiliul) care a avut ulterior un rol important in adoptarea altor masuri deosebit de importante in ceea ce priveste perfectionarea activitatii comunitatilor: finantarea comunitatilor prin resurse proprii (decizia din 21 aprilie 1970, intrata in vigoare la 1 ianuarie 1971), cresterea atributiilor Parlamentului european in ceea ce priveste adoptarea bugetului (tratatul din 22 aprilie 1970 si cel 15

din 22 iulie 1975), crearea Curtii de conturi (Tratatul din 22 iulie 1975), alegerea Parlamentului european prin vot universal, direct (20 septembrie 1976). In paralel cu aceste actiuni s-au continuat si activitatile in directia unificarii politice. Astfel, in decembrie 1969 s-a desfasurat la Haga intalnirea sefilor de state si guverne, care au reluat in studiu aceasta problema, astfel incat la 27 octombrie 1970 este aprobata de catre ministri afacerilor externe o declaratie care este cunoscuta sub numele de 'Raportul Davignon' (dupa numele secretarului general al ministerului belgian al afacerilor externe) si care reprezenta o continuare a planului Fouchet din 1962. Urmarind un obiectiv de integrare politica, el nu reuseste insa decat o concertare in politica externa a statelor membre. Cu toate acestea el va constitui documentul de baza al tendintei de unificare politica, pana la adoptarea Actului Unic European. Nerealizarile in acest domeniu nu vor impiedica insa alte actiuni la nivel de sefi de state si guverne in vederea atingerii aceluiasi scop si care va avea ca rezultat intalnirea de la Paris din octombrie 1972 a acestora, care si-au propus ca pana la sfarsitul deceniului sa realizeze o uniune europeana si care s-a concretizat in 'Raportul Comisiei asupra Uniunii Europene', in care se prezinta trei variante de cooperare a institutiilor legislative si executive: de tip statal, de tip federal, iar la treilea in cadrul comunitar, existent, dar cu mici modificari, precum si intalnirea de la Paris din decembrie 1974, care a conferit primului ministru belgian Leon Tindemans sarcina de a intocmi un raport privind Uniunea Europeana. Acest raport a fost prezentat un an mai tarziu, dar nu a cuprins propuneri importante, limitandu-se la imbunatatirea activitatii unor mecanisme comunitare si la unele probleme ale politicii comunitare externe, care nu necesitau revizuirea generala a tratatelor. In continuarea acestei idei, in iunie 1983 a avut loc la Stuttgart o reuniune a Consiliului European, cand s-a adoptat 'Declaratia solemna asupra Uniunii Europene', care nu precizeaza exact ce urmeaza sa fie Uniunea Europeana, ea constituind mai mult o declaratie de intentii a sefilor de state si guverne, mai ales in problema confirmarii dreptului la informare al Parlamentului European in toate domeniile si care trebuie garantat de catre Consiliu. Un alt moment il constituie 'Raportul Vedel' din 1972, care a fost redactat de catre un grup ad-hoc, constituit in vederea examinarii cresterii competentelor Parlamentului European in domeniul stabilirii resurselor proprii, prezidat de catre decanul Facultatii de drept de la Paris, dar care a cuprins in final si o analiza critica cu privire la functionarea sistemului institutional comunitar, multe aspecte dovedindu-si valabilitatea in decursul timpului (extinderea puterilor Parlamentului in domeniul controlului bugetar, investitura presedintelui Comisiei si intarirea rolului acestuia etc.). De asemenea, un alt document a fost 'Raportul celor trei intelepti', (B.Biesheuvel, E.Dell si R.Marjolin) care au fost insarcinati de catre Consiliul European (Bruxelles, decembrie 1978) sa prezinte un raport general privind functionarea institutiilor comunitare si care in final nu a cuprins propuneri deosebit de radicale. Ele se refereau la intarirea autoritatii presedintelui 16

Comisiei, intarirea cooperarii acesteia cu Consiliul European si stabilirea unor relatii mai armonioase intre Comisie, Consiliu si Parlament. 2.3. Tratatul de fuziune da la Bruxelles Constituirea celor trei comunitati cu domenii de activitate specifice, dar cu structura institutionala identica, desi distincta, avea in esenta acelasi obiectiv general: constituirea unei piete comune care avea in vedere aceleasi state membre, cu sisteme politice, economice si juridice asemanatoare si cu culturi apropiate. Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante in vederea realizarii unei uniuni europene veritabile, care sa nu mai aiba la baza trei organizatii, ci una singura, intrucat acest obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins in acea perioada, s-a cautat sa se aplice o politica a pasilor marunti. Astfel s-a considerat ca o prima masura care se poate lua este unificarea institutiilor comunitare, aceasta si din considerente de eficienta a acestora si de reducere a costurilor functionarii lor. Primele masuri luate in acest sens au fost, asa cum am aratat, stabilirea in 1957 a Curtii de Justitie ca institutie comuna a celor trei comunitati, precum si adoptarea in 1958 a denumirii comune de 'Adunare parlamentara'. La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu unic si o Comisie unica pentru cele trei comunitati. Tratatul a intrat in vigoare la 1 iulie 1967 si este cunoscut sub denumirea de 'Tratatul de fuziune a executivului comunitatilor'. Acest tratat nu a unificat competentele institutiilor comunitare, acestea ramanand cele atribuite prin fiecare tratat in parte. Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importanta, avand in vedere rolul acesteia in activitatile comunitatilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor si administratiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecarui stat in Comisie si durata mandatului. Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea 'Comunitatile europene'. Prin aceasta nu au fost absorbite cele trei comunitati initiale, pentru ca aceasta entitate nu apare decat in cadrul si in limitele realizarii functiunilor comune. De asemenea, functionarii nu mai sunt legati de o anumita comunitate, ci de 'Comunitatile europene'. Aceasta entitate permite ca atat in sistemul juridic intern al statelor cat si in ceea ce priveste privilegiile si imunitatile diplomatice sa se incheie acte si sa se antameze actiuni in numele Comunitatilor europene, iar pe plan international, acreditarea unor reprezentanti diplomatici sa se faca, de asemenea, in numele acestei entitati. 2.4. Actul Unic European Premisele adoptarii Actului Unic European se regasesc intr-o serie de documente care au fost elaborate incepand din anul 1981. Astfel, in noiembrie, ministrii afacerilor externe ai Germaniei si Italiei (Gensher si Colombo) intocmesc proiectul unei declaratii de principii in vederea supunerii ei spre adoptare Consiliului European. Elementele din cuprinsul acestui plan 17

sunt reluate in 'Declaratia solemna asupra Uniunii Europene' adoptata la Stuttgart. La 14 septembrie 1984 Parlamentul European a adoptat un anteproiect de tratat privind 'Uniunea Europeana', care avea la baza ideile exprimate de Altiero Spineli si grupul de noua parlamentari europeni cunoscut sub numele de 'Clubul crocodilului', dupa numele restaurantului din Strasbourg unde acestia se intalneau. Proiectul avea in vedere crearea unei 'Uniuni Europene' cu competente mult largite fata de cele ale Comunitatilor si modificarea sistemului institutional, in special prin acordarea unor puteri sporite Parlamentului, fapt care a avut un efect important in randul parlamentarilor. In iunie 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau inscrie in preocuparile sale perfectionarea institutionala a comunitatilor si instituie 'Comitetul Dooge' (dupa numele presedintelui sau), care avea sarcina sa analizeze aceasta problema si sa faca propuneri. Raportul comitetului (martie 1985) propunea sa se initieze procedura de revizuire a tratatelor de instituire a comunitatilor si se pronunta pentru crearea unei 'entitati veritabile', perfectionarea mecanismelor institutionale si realizarea unei piete comune veritabile, in baza acestui raport, Consiliul European de la Milano (28-29 iunie 1985) a decis sa se convoace o conferinta interguvernamentala care urma sa elaboreze un tratat asupra politicii externe si de securitate comuna si sa modifice tratatele comunitare, in aceeasi luna Comisia europeana a publicat un raport intitulat 'Cartea alba', in care se aratau in mod clar obstacolele care existau in calea infaptuirii unei reale circulatii libere in cadrul comunitatilor si masurile pentru inlaturarea lor. Conferinta interguvernamentala si-a inceput lucrarile la Luxemburg (9 septembrie 1985) si a elaborat textul 'Actului Unic European' care a fost semnat in doua etape: 17 februarie 1986 de catre noua state membre, iar in 28 februarie 1986 la Haga de catre celelalte trei: Italia, Danemarca si Grecia. Ratificarea Actului Unic s-a facut in cursul anului 1986 de catre unsprezece state, Irlanda considerand ca trebuie sa-si modifice intai Constitutia, din cauza unor referiri privind securitatea in cadrul politicii externe a comunitatilor. Din acest considerent, Actul Unic European a intrat in vigoare doar la 1 iulie 1987 (in loc de 1 ianuarie 1987). Actul Unic European este cel mai important document adoptat imediat dupa semnarea tratatelor de instituire a comunitatilor. El reuneste intr-un singur document (de aici si denumirea sa) dispozitiile privind reforma institutiilor europene si extinde domeniul de competenta comunitara, continand si reglementari privind cooperarea in domeniul politicii externe si in domeniul protectiei mediului. El este considerat ca reprezentand un moment important de relansare institutionala, cu efect psihologic deosebit si constituind suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene in 1992. Actul Unic European inlatura ultimele bariere in calea realizarii pietei unice si largeste campul de actiune comunitar in domeniul social, al protectiei mediului inconjurator, al cercetarii si dezvoltarii tehnologice. De asemenea, pe plan institutional, extinde domeniul in care Consiliul 18

ministrilor voteaza cu majoritate calificata si recunoaste in mod oficial existenta Consiliului European. Tot pe plan institutional, Parlamentul devine pentru prima data asociat in procesul legislativ, instituindu-se principiu! cooperarii. Se instituie - prin acelasi document - dubla jurisdictie, prin crearea Tribunalului de prima instanta si se extind competentele Curtii de Justitie. De asemenea, el intareste si extinde competentele Comisiei in domeniul executiv. Totodata, deschide noi domenii de activitate comunitara: cercetare, economie, finante, mediu, politica sociala. In domeniul politicii externe, Actul Unic preia o serie de elemente anterioare (Acordul de la Davignon 1970) in titlul III, care desi nu este integrat din punct de vedere juridic Tratatului C.E.E., totusi el reprezinta o premisa importanta pentru constituirea viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht. Se prevede,de asemenea, intrarea in vigoare pana la 31 decembrie 1992 a pietei comune unice. Alte momente importante in ceea ce priveste perfectionarea institutionala o reprezinta Tratatul de la Maastricht si Tratatul de la Amsterdam, care vor fi analizate in continuare, intrucat ele marcheaza o noua etapa in constructia comunitara, respectiv crearea Uniunii Europene.

19

3. Crearea Uniunii Europene si evolutia acesteia 3.1. Adoptarea Tratatului de la Maastricht Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evolutiei ideilor de unitate europeana pe doua planuri: a) realizarea uniunii economice si monetare; b) realizarea uniunii politice. Uniunea economica si monetara, considerata a fi motorul crearii Uniunii Europene, a fost avuta permanent in vedere de catre majoritatea statelor comunitare. Primii pasi concreti in aceasta directie au fost facuti dupa intalnirea Comisiei europene din februarie 1969 care a sugerat, iar sefii de state si guverne membre, la intalnirea de la Haga din decembrie 1969, au decis sa creeze o uniune economica si monetara europeana, in vederea realizarii acesteia, in martie 1970, Consiliul a insarcinat pe Pierre Werner (Luxemburg) sa redacteze un raport in vederea reliefarii aspectelor fundamentale ale crearii uniunii. Raportul, prezentat in octombrie acelasi an, a fost analizat de Comisie, care a propus ca intr-o perioada de zece ani sa se treaca la realizarea uniunii economice si monetare. A urmat insa o perioada marcata de unele evolutii nefavorabile realizarii acesteia, consecinta a abandonarii de catre S.U.A. a sistemului stabilit la Bretton Wood, ineficienta 'sarpelui monetar european' si ineficienta 'Sistemului monetar european', ultimele doua nefiind realizate prin acte comunitare, ci doar la nivel interstatal. Cu ocazia negocierii Actului Unic European s-a reluat problema realizarii uniunii economice si monetare, dar retinerea Marii Britanii nu a permis decat reintroducerea in art. 102A a unei prevederi generale de cooperare in domeniul economic si monetar. Aceasta prevedere, desi generica, a fost preluata cu ocazia Consiliului European tinut la Hanovra (27-28 iunie 1988), care a decis crearea unui comitet pentru studierea realizarii uniunii economice si monetare, presedintia acestuia fiind incredintata lui Jacques Delors. Consiliul European tinut la Madrid (iunie 1989) a examinat raportul comitetului si a decis revizuirea tratatului C.E.E., iar Consiliul European desfasurat la Strasbourg in decembrie 1989 a stabilit initierea Conferintei de revizuire inainte de sfarsitul anului 1990. In paralel cu aceasta initiativa, cu ocazia Consiliului European de la Dublin (aprilie 1990) s-a examinat propunerea Belgiei, Frantei si Germaniei de realizare a uniunii politice, iar urmatorul Consiliu European de la Dublin (iunie 1990) a stabilit ca in decembrie sa se desfasoare la Roma doua conferinte interguvernamentale, una privind constituirea uniunii economice si monetare si alta privind constituirea uniunii politice. Intre 27-28 decembrie 1990 s-a desfasurat la Roma sedinta Consiliului European care a stabilit liniile directoare ale celor doua tratate cu privire la aceste doua uniuni. Urmatorul Consiliu European desfasurat la Roma (14-15 decembrie 1990) a 20

stabilit noi directii in vederea realizarii uniunilor europene si a deschis conferintele interguvernamentale, cea privind realizarea uniunii politice fiind formata din ministrii afacerilor externe, iar a doua din ministrii finantelor si cei ai economiei statelor membre. In cursul acestor lucrari s-a decis redactarea unui singur tratat, in locul celor doua propuse, care sa se refere la 'Uniunea Europeana'. Ultimele probleme importante privind realizarea Uniunii Europene au fost stabilite de catre Consiliul European de la Maastricht (9-10 decembrie 1991), iar pentru definitivarea tratatului, negocierile au continuat la nivel de experti, acesta fiind semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, de catre ministrii afacerilor externe si ministrii de finante ai celor douasprezece state. 3.2. Ratificarea și intrarea în vigoare a tratatului Tratatul urma sa fie ratificat de catre fiecare stat in parte si sa intre in vigoare la 1 ianuarie 1993, in caz de ratificare si depunere a instrumentelor inainte de acea data, sau in prima zi a lunii urmatoare celei in care se va depune instrumentul de ratificare de catre ultimul stat care a procedat la aceasta. Intrucat Germania a depus instrumentele de ratificare la 13 octombrie 1993, tratatul a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Procesul ratificarii Tratatului de la Maastricht a ridicat o serie de probleme si a fost marcat de unele situatii dificile. Tratatul a fost ratificat pe calea ordinara de catre parlamente in cinci state: Belgia, Grecia, Italia, Luxemburg si Olanda, inregistrandu-se o majoritate larga in favoarea acestuia. In Spania si Portugalia, a fost necesar in prealabil modificarea pe cale parlamentara a Constitutiei, avand in vedere dispozitiile privind dreptul de a alege si eligibilitatea decurgand din cetatenia europeana, dupa care tratatul a fost ratificat de parlament cu o majoritate apreciabila de voturi. In Irlanda a avut loc un referendum care a fost favorabil tratatului (69,6%) dupa care a fost ratificat de parlament in Franta, Consiliul Constitutional a constatat la 9 aprilie 1992 ca tratatul nu poate fi ratificat decat dupa revizuirea Constitutiei, existand incompatibilitati intre acestea, fapt pentru care s-a procedat la revizuirea acesteia fara a se recurge la referendum. Totusi, in urma referendumului negativ din Danemarca, presedintele Mitterrand a decis, in baza prevederilor constitutionale, organizarea unui referendum (20 septembrie 1992) in care s-a inregistrat un procent de 51,05% in favoarea tratatului, fapt pentru care presedintele a procedat la ratificarea acestuia. In Danemarca, neinregistrandu-se procentul favorabil tratatului de 5/6 din numarul parlamentarilor, conform reglementarilor interne, trebuia organizat un referendum la 2 iunie 1992. Rezultatul acestuia a fost negativ, inregistrandu-se 50,7% voturi impotriva, in aceste conditii s-a intrunit Consiliul European extraordinar la Oslo in 4 iunie 1992, care a stabilit necesitatea continuarii procesului de ratificare pe baza tratatului existent. Consiliul European de la Edinburgh din 12 decembrie 1992, a adoptat concluziile privind 'Danemarca si Tratatul asupra Uniunii Europene' si s-a ajuns la supunerea Tratatului la un nou referendum (18 mai 1993), ocazie cu care acesta a fost aprobat 21

cu 56,8%. In Marea Britanie, tara care a ridicat o serie de probleme inca din timpul negocierii tratatului si careia partenerii i-au facut numeroase concesii, ratificarea tratatului a intampinat numeroase opozitii, unele chiar in randul partidului conservator. Procesul de ratificare a fost intrerupt de esecul primului referendum danez si reluat dupa reusita celui din mai 1993. S-au facut eforturi de catre guvern pentru evitarea referendumului, intrucat rezultatul era prevazut a fi la limita. Utilizandu-se o serie de artificii politice, s-a reusit in final ratificarea tratatului de catre regina si depunerea instrumentelor de ratificare la 2 august 1993. In cazul Germaniei, de asemenea s-a evidentiat necesitatea unei revizuiri constitutionale, intrucat s-a invocat de catre landuri faptul ca trebuie sa transfere Uniunii Europene unele dintre competentele lor. S-a realizat acordul pentru revizuirea constitutionala si s-a votat ratificarea tratatului, dar legea respectiva a trebuit sa fie supusa recursului in fata Tribunalului Constitutional, care a statuat la 12 octombrie 1993 compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constitutia. 3.3. Structura Tratatului Tratatul de la Maastricht este alcatuit din sapte titluri, dupa cum urmeaza: Dispozitiile comune (titlul l), Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituita fiecare comunitate (titlurile II-IV), Reglementarea politicii externe si de securitate comuna (titlul V) Reglementarea cooperarii in domeniile justitiei si afacerilor interne (titlul VI) si Dispozitii finale (titlul VII). Anexat, tratatul contine saptesprezece protocoale, saisprezece anexe la tratatul C.E.E. (devenita Comunitatea Europeana), iar ultimul, anexa la tratatele instituind comunitatile europene si la tratatul privind constituirea Uniunii Europene. Protocolul nr. 11 stabileste un regim special pentru Marea Britanie, protocolul nr. 12 prevede regimul special pentru Danemarca, referitor la realizarea uniunii monetare, iar protocolul nr. 14 referitor la politica sociala contine in anexa un acord intre statele membre ale Uniunii si Marea Britanie. De asemenea, mai sunt anexate treizeci si trei de declaratii privind probleme comunitare. Prin Tratatul de la Maastricht se creeaza o Uniune Europeana fondata pe comunitatile europene si completata prin formele de cooperare si politicile prevazute de tratat. Astfel, in conceptia tratatului Uniunea Europeana este o constructie care se sprijina pe trei piloni: Comunitatea Europeana, politica externa si de securitate comuna (P.E.S.C.) si cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne (J.A.I.). Uniunea Europeana are, conform art. 3 din Tratatul de la Maastricht, ca obiective principale: -

promovarea progresului economic si social echilibrat si durabil, in special prin crearea unui spatiu lipsit de frontiere nationale, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin instituirea unei uniuni economice si monetare bazata pe o moneda unica.

-

afirmarea identitatii acesteia pe plan international, in special promovarea unei politici externe si de securitate comun, inclusiv prin definirea unei politici de aparare comuna; 22

-

intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre prin instituirea unei cetatenii unionale;

-

dezvoltarea unei cooperari stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne;

-

mentinerea integrala a realizarilor comunitare si dezvoltarea acestora.

3.4. Evoluția Uniunii Europene după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht Desigur ca Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima faza a evolutiei constructiei europene, intrucat asa cum precizeaza art. A, el constituie 'o etapa noua in procesul de creare a unei uniuni tot mai stranse intre popoarele Europei'. Astfel, in 1996, a fost prevazuta o conferinta a reprezentantilor statelor membre (cf. Art. N paf. 2), care urma sa examineze, in functie de obiectivele stabilite prin art. A si B, necesitatea revizuirii unor dispozitii ale acestuia. De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii in urmatorii ani a dispozitiilor privind modificarea institutionala in functie de cresterea numarului statelor membre, precum si o eventuala intarire a rolului Parlamentului european. Totodata se prevede posibilitatea instaurarii unei politici de aparare europeana comuna, asa cum rezulta din art. J.4. Nu trebuie neglijata nici problema expirarii in anul 2001 a Tratatului de instituire a C.E.C.O. si a implicatiilor care vor aparea legate de acest aspect in cadrul ansamblului activitatii comunitare si in domeniul juridic al acesteia. Probleme importante apar si in legatura cu procesul de extindere a comunitatilor europene, prin cresterea numarului membrilor acestora, precum si privind relatiile lor cu alte organizatii de pe continentul european sau din alte zone geografice (America, Asia, Africa). 3.5. Tratatul de la Amsterdam În procesul evolutiv al integrarii europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se inscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative in reforma institutiilor comunitare si in adancirea integrarii, in perspectiva extinderii comunitatilor prin primirea de noi state, in special din centrul si estul Europei. La fel ca si in cazul Tratatului de la Maastricht si al celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu reprezinta faza ultima in evolutia comunitatilor, ci un nou pas care are rolul de a adapta constructia comunitara la cerintele perioadei in care a fost adoptat si a celor de perspectiva. Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unor activitati intense si nu lipsite de dificultati. Astfel, institutiile comunitare au depus eforturi importante pentru analizarea si gasirea de solutii care sa corespunda cel mai bine obiectivelor avute in vedere. Rezultatul acestor demersuri au stat la baza rezolutiilor care au fost adoptate de Conferintele interguvernamentale din 1995 si 1996 (Torino si Dublin) si finalizate prin reuniunea de la Amsterdam din 18 iunie 1997, cand s-a redactat textul tratatului, care a fost semnat la 2 octombrie 1997 de Consiliu in compunerea ministrilor de externe ai statelor membre. Dupa ratificare, tratatul a intrat in vigoare la 1 mai 1999. Printre cerintele care au impus adoptarea acestui tratat in vederea modificarii Tratatului de la Maastricht se afla urmatoarele: 23

-

necesitstea cresterii rolului Parlamentului in procesul decizional;

-

necesitatea perfectionarii sistemului de functionare a doi importanti piloni ai Uniunii Europene: politica externa si de securitate comuna (P.E.S.C.) si cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne (J.A.I.)

-

necesitatea inlaturarii tehnocratiei care domina activitatea institutiilor .comunitare si care avea ca efect distantarea acestora de cetateni;

-

necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici si cele mari, membre ale Uniunii, in legatura cu diferitele aspecte ale activitatilor comunitare, in special in sfera realizarii viitoarei uniuni politice.

in vederea redactarii textului tratatului s-au depus eforturi considerabile de catre toti factorii implicati in acest proces: reprezentanti ai statelor membre, institutiile comunitare si alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar si unele organizatii neguvernamentale pentru a inainta unele avize. Tratatul de la Amsterdam a inscris astfel in prevederile sale chestiuni deosebit de importante pentru perfectionarea integrarii europene si evolutia constructiei comunitare, dintre care mentionam: -

o mai mare flexibilitate in ceea ce priveste conceperea procesului de integrare a noilor state candidate in functie de nivelul lor de dezvoltare;

-

posibilitatea oferita Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre si cu avizul Parlamentului european sa poata dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav si persistent drepturile omului;

-

cresterea competentelor Comunitatilor in unele domenii (ex. Protecția mediului inconjurator);

-

precizarea raportului dintre cetatenia nationala si cea a Uniunii, in sensul ca ultima o completeaza pe cea nationala si nu o inlocuieste;

-

precizari privind componenta unor institutii comunitare in perspectiva extinderii Uniunii (maxim 700 de parlamentari) si in ceea ce priveste votul cu majoritate calificata;

-

reglementari noi privind regimul de vize, libera circulatie a persoanelor si regimul vamal;

-

noi reglementari in ceea ce priveste politica sociala si forta de munca. Tratatul contine si o anexa privind tabelele de echivalenta intre numerotarea anterioara a

articolelor tratatelor si noua numerotare, ceea ce constituie un pas inainte in directia unificarii tratatelor comunitare. Desigur ca acest tratat nu este unul perfect si nu a reusit sa raspunda tuturor cerintelor si dorintelor comunitare sau ale statelor membre, chestiune de altfel foarte dificil de realizat. Astfel, tratatul a fost criticat pentru faptul ca nu a oferit solutii de rezolvare a unor importante probleme sociale legate de ocuparea fortei de munca si scadere a ratei 24

somajului, de armonizare fiscala, de suprimare a barierelor pentru investitiile care se bucura de garantii guvernamentale, precum si de reformarea sistemului bugetar comunitar prin identificarea unor noi surse de finantare a investitiilor, avandu-se in vedere unele restrictii prevazute in Pactul de stabilitate adoptat la Amsterdam. Oricum, trebuie remarcat faptul ca Tratatul de la Amsterdam reprezinta, asa cum am mai aratat, o noua etapa, dar desigur nu ultima, in procesul complex de integrare europeana, care va continua sa fie perfectionat prin noi masuri politice, economice, legislative si de alta natura. 3.6. Agenda 2000 Sfarsitul mileniului II si perspectiva celui de-al treilea au gasit Uniunea Europeana intrun proces de profunde transformari care priveau atat perfectionarea procesului de integrare, cat si extinderea sferei sale de responsabilitati si a numarului de state membre, in acest sens, in anul 1999 au avut loc o serie de evenimente care au marcat in mod favorabil evolutia Uniunii si procesul de integrare. Astfel, in cursul acelui an au intrat in vigoare EURO «si Uniunea economica si monetara, intre 24 si 25 martie, Consiliul sefilor de state si guverne reunit la Berlin a aprobat reformele care au fost inscrise in documentul denumit „Agenda 2000', iar la 1 mai 1999 a intrat in vigoare Tratatul de la Amsterdam. De asemenea, s-a desemnat o noua Comisie condusa de Romano Prodi, iar in luna iunie a fost ales un nou Parlament european. Toate acestea au fost de natura sa dea noi imbolduri procesului de perfectionare a constructiei comunitare. Agenda 2000 si-a inscris ca obiective modernizarea politicilor Uniunii si pregatirea acesteia in vederea extinderii. Acest document este considerat ca fiind unul dintre cele mai importante adoptate in anul 1999. Reformele inscrise in Agenda 2000 au avut la baza propunerile Comisiei si s-a urmarit ca ele sa raspunda unor cerinte si aspiratii legitime ale cetatenilor Uniunii Europene, cum ar fi: -

o mai mare egalitate a sanselor si o mai buna calitate a vietii pentru persoanele care traiesc in regiunile mai putin favorizate;

-

asigurarea unei protectii eficiente a mediului inconjurator dupa interventiile brutale si nocive din trecut, astfel incat sa se asigure transmiterea catre generatiile viitoare a unui mediu sanatos;

-

accesul la o gama larga de produse alimentare de inalta calitate care nu prezinta nici un risc si sunt realizate la preturi concurentiale de catre producatori care beneficiaza de venituri rezonabile;

-

o gestionare responsabila si eficienta a finantelor comunitare in scopul garantarii aceleiasi rigori bugetare, atat la nivelul Uniunii, cat si la cel al statelor membre. 25

O alta sarcina importanta a Uniunii Europene va fi aceea de a suprima decalajul existent in Europa si pentru a aduce tarile din centrul si estul acesteia la nivelul statelor care in prezent sunt membre ale Uniunii. Reformele preconizate de Agenda 2000 vizeaza printre altele sa remodeleze Uniunea in vederea asigurarii succesului procesului de extindere si sa garanteze cele mai bune perspective economice cetatenilor europeni. Uniunea trebuie sa tina seama de dificultatile pe care le presupun negocierile privind extinderea cu cele 13 tari candidate, prin pregatirea acestora cu temeinicie pentru aderare si prin participarea cu ajutor financiar in procesul de preaderare. Astfel, Comisia insistand pe necesitatea modernizarii si consolidarii Uniunii Europene a prezentat propuneri foarete concrete axate pe trei mari obiective: a) modernizarea modelului agricol european, care este diferit de cel al altor concurenti ai Uniunii si care trebuie sa indeplineasca mai multe functiuni, p/intre care promovarea dezvoltarii economice si a mediului inconjurator; b) reducerea diferentelor existente intre diferite regiuni din punct de vedere al bogatiilor acestora si al perspectivelor economice. Avandu-se in vedere ca, de regula, venitul pe locuitor al tarilor candidate reprezinta o treime din venitul mediu al tarilor comunitare, se considera ca este necesar ca fondurile structurale ale Uniunii sa fie prioritar indreptate catre regiunile ale caror economii au nevoie de redresare. c) respectarea prioritatilor fixate, chiar daca veniturile bugetare nu vor creste decat foarte putin pana in anul 2006. Comisia a intocmii un cadru financiar foarte strans pentru perioada 2000 - 2006, care sa fie in masura sa asigure atat costurile extinderii, cat si necesitatile statelor membre, dar prin strategii de limitare a cheltuielilor acestora in cadru! Uniunii economice si monetare. 3.7. Reuniunea de la Nisa Un alt moment important in procesul de perfectionare institutionala a Uniunii Europene la constritui reuniunea sefilor de state si guverne de la Nisa din decembrie 2000. Incheiata la 11 decembrie, reuniunea interguvernamentala a avut ca scop examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea statelor din centrul si estul Europei. Negocierile au avut ca obiect urmatoarele domenii de o deosebita importanta: 1. Componenta Comisiei europene. S-a convenit ca statele mari sa renunte la cel de-al doilea comisar pana in anul 2005 in favoarea statelor nou primite, dar numarul comisarilor sa nu depaseasca 27 de membri; 2. Redistribuirea voturilor in Consiliu. S-a prevazut o noua scala de repartizare a voturilor de la 3 la 29. Romaniei i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca sa ocupe o pozitie importanta in procesul de adoptare a deciziilor. 26

3. Extinderea votului majoritar in locul unanimitatii, masura luata pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a cresterii numarului statelor membre. 4. Parlamentul european va avea 732 de membri, spre deosebire de numarul maxim de 700 prevazut de Tratatul de la Amsterdam, in acelasi timp, va avea loc si o redistribuire a numarului de locuri, indeosebi prin reducerea numarului parlamentarilor tarilor mari in favoarea celor mici si mijlocii. 5. Îmbunatatirea sistemului cooperarii intensificate. Prevazuta prin Tratatul de la Amsterdam, cooperarea intensificata are in vedere posibilitatea unui numar limitat de state de a avansa mai repede decat altele in anumite domenii. La Nisa s-a vizat facilitarea acestei cooperari intensificate.

27

Concluzie Uniunea Europeană este o entitate politică, socială şi economică, compusă din 27 Țări în prezent. Este considerată a fi o construcție sui generis (nemaintalnita pana acum, care nu poate fi calificata in functie de criterii deja existente), situându-se între federație şi confederație (intr-un sistem federal, deciziile importante sunt luate de catre un organ comun, caruia statele membre ii sunt subordonate, in timp ce intr-un sistem confederal, hotararile se iau in unanimitate de catre ansamblul statelor membre). Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a inceput propriu-zis in anul 1951. Acest proces a fost unul extrem de complex, marcat de mai multe etape care au condus la configurarea actuala a Europei. Initial, Uniunea Europeana a fost gandita ca o solutie la criza aparuta dupa cel de-al doilea razboi mondial: dupa ce in iulie 1914 Europa se afla la apogeu (secolul XIX a reprezentat pentru Europa punctul culminant al puterii: crearea imperiilor coloniale, puterea economica si financiara, realizarea unor imense progrese tehnice), in 1945 ea se gaseste aproape daramata din punct de vedere politic, economic si militar. Pe scena internationala ramasesera doar doua state care puteau fi calificate drept veritabile puteri mondiale: SUA si URSS. In acest context, cooperarea intre statele europene apare ca o necesitate, singura solutie viabila care putea incheia criza creata si putea relansa Europa pe plan mondial.

28

Bibliografie 1. http://www.undp.md/border/scurt_istoric.html 2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83 3. http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/CREAREA-COMUNITATIIECONOMICE-74382.php 4. http://www.stiucum.com/drept/drept-comunitar/Istoricul-constituiriicomunit73143.php

29