Ion Creanga [PDF]

Zitiervorschau

Câteva imprejurari au hotarât scrierea incântatorului eseu „Ion Creanga. Cruzimile unui moralist jovial“ (Princeps Edit, Iasi, 2011, 180 p.): dorinta de a reabilita opera humulesteanului in fata unui curent de critica impotriva scriitorilor de extractie rurala, impotriva lumii rurale insasi; de a spune raspicat ca in sensibilitatea noastra au loc si Ion Creanga, si I.L. Caragiale; de a sublinia ca scriitorul n-a avut intotdeauna receptarea critica meritata, scriindu-se despre el, cum au facut, spre exemplu, junimistii, ca despre un scriitor poporan si omitându-se latura estetica a operei sale; dorinta de a elimina o serie de clisee ca acelea amintite si ca altele inca. Sa amintim, totodata, ca a contribuit la hotarârea criticului de a scrie aceasta carte si propunerea lui Mihai Cimpoi, coordonatorul colectiei „Biblioteca Ion Creanga“, de a scrie ceva despre acesta. Propunere care a cazut bine, fiindca Eugen Simion publicase, in vara anului 1989, in „România literara“ un mic eseu despre „Amintiri din copilarie“, vazute ca o autofictiune, perspectiva care este dezvoltata in cartea de acum. Criticul a fost stapânit, si in acest caz, de sentimentul de iubire spirituala pe care l-a avut scriind „Dimineata poetilor“ (1980), eseu elaborat dupa ce fusese intoxicat – cum a spus intr-o imprejurare – de literatura contemporana, pe care o cerceta pentru scrierea volumelor „Scriitori români de azi“. Constatând ca opera lui Creanga a stat in atentia folcloristilor, criticilor si istoricilor literari, lingvistilor, moralistilor, simbolologilor si specialistilor in stiintele oculte, criticul opineaza ca a lipsit, cu exceptiile de rigoare, intelegerea ei „in adevaratul ei spirit“, n-a fost apreciata din punct de vedere estetic „la adevarata ei valoare“. De aceea, scopul declarat al eseului lui Eugen Simion este de a-l prezenta pe Creanga ca pe un scriitor „de mare clasa“, ca pe un veritabil artist, ca pe un „estet al filologiei“, iar nu ca pe un copist al limbii taranesti. Un demers in intregime critic, ca atunci când vede in „Amintiri din

copilarie“ nu o autobiografie, ci o autofictiune, când apreciaza ca tarania lui este „jumatate usor teatrala, jumatate autentica“, sau ca atunci când nu se raliaza opiniei lui G. Ibraileanu, potrivit caruia târgovetul Creanga „nu a lasat urme serioase in opera literara“, ca „tot ce e orasenesc in Creanga e inferior“. Eugen Simion vine cu o nuanta: „tot in afara, poate, de faptul ca el isi scrie opera literara intr-o prapadita mahala din Iasi in compania si, negresit, sub impulsul unor spirite culturale, cum sunt acelea de la societatea «Junimea». Orasul a dat, totusi, ceva lui Creanga, si anume dorinta de a fi scriitor si in cele din urma constiinta de a fi scriitor.“ Nu subscrie opiniei unora care au facut in „Amintiri din copilarie“ exclusiv o opera realistica, lipsita de fabulatie. Nuantate sunt analizele la toate palierele operei lui Creanga: povestiri didactice, povestiri cu caracter preponderent moral, povesti propriu-zise, povestirile corosive, naratiunea „Mos Nichifor Cotcariul“, „Amintiri din copilarie“. Nu este de acord, spre exemplu, cu cei care au voit sal caftaneasca pe protagonistul din „Povestea unui om lenes„, sa faca din el un personaj… kafkian sau sartrian. Nu este de acord cu Valeriu Cristea, autorul „Dictionarului personajelor lui Creanga“, „o opera de iubire si de exigenta maxima“, când vorbeste de linsarea amintitului protagonist. „A compara scenariul unei fabule taranesti de acum o suta cincizeci de ani – scrie Eugen Simion – cu un scenariu de exterminare stalinist. «Executia» (din naratiunea lui Creanga) aduce aici a linsaj – scrie luat de val acest admirabil critic moralist. Eroare! Nu seamana cu un linsaj, seamana cu o istorie in nota umoristica despre un individ atât de lenes, incât accepta – simbolic – mai degraba iesirea din viata decât efortul minim de a mesteca imbucatura din gura“. Paginile despre Mos Nichifor Cotcariul, unele din cele mai pertinente, mai spirituale din carte, aduc o alta intelegere, mai nuantata a ocarilor aduse de acesta „hleabului de baba“, „babatiei“ lui: „Nu trebuie sa-l osândim prea mult nici pe harabagiu, care vorbeste vrute si nevrute… Denigrarea

babei sale face parte din repertoriu, este un exercitiu retoric, intra in scenariu si ii usureaza operatia de corupere sentimentala (ceea ce nu-i de admirat, dar asa merg lucrurile).“ Abordarea critica a operei lui Creanga este facuta, in cartea lui Eugen Simion in linia G. Calinescu (cel mai citat), Tudor Vianu, Vladimir Streinu si Pompiliu Constantinescu, care au propus o „justificare estetica superioara“ a operei humulesteanului. Ralierea la opiniile celui dintâi nu este intotdeauna neconditionata. Cu finetea care-i caracterizeaza discursul critic, Eugen Simion nu este de acord cu G. Calinescu când acesta n-a staruit asupra „sensurilor licentioase“, asupra laturii „nerusinate“ din spectacolul verbal al lui Mos Nichifor Cotcariul: „frazele – scrie Eugen Simion – sunt departe de a fi asa de inocente cum le considera marele critic“. Il corecteaza partial pe critic si in alta privinta: „partial adevarata este si observatia ca prezenta lui Dumnezeu, sfântul Petre si a lui Iisus Hristos pe pamânt si limbajul lor colorat au ca efect «o inalta bufonerie». Nu in toate situatiile, trebuie sa-l corectam pe critic“. Nu subscrie, de asemenea, la opinia criticului care a scris ca in „Amintiri…“ „nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal. Creanga povesteste copilaria copilului universal“. „Individual este – scrie Simion -, inainte de orice, stilul celui care scrie despre copilaria copilului universal si, apoi, daca nu tinem prea mult la placerea paradoxului, individual, ireductibil, memorabil este in naratiunea lui Creanga personajul care insufleteste aceasta scriere de batrânete: copilul din Humulesti…“. Meritul cartii lui Eugen Simion este acela de a aborda estetic opera lui Creanga, de a o scoate, impreuna cu cei citati mai sus, dar si cu altii câtiva, din zona criticii apologetice, a stereotipurilor, a sabloanelor, de a-l prezenta pe Creanga ca un creator complex, ca „estet al filologiei“ (formula ii apartine lui Calinescu). Un capitol important in cartea domnului Eugen Simion este cel despre „demonologia lui Creanga“, in care afirma: „Creanga incalca,

putem spune, traditii si schimba miturile, minimalizând in chip ostentativ puterea si inteligenta dracilor. Imaginarul colectiv si, mai târziu, literatura culta care sugereaza manifestarile satanismului, vazând in el o forta a universului, prezinta diavolul ca o suma a negativitatilor superioare, un mester absolut al raului, in stare a citi gândurile omului si a pregati cu minutie dezastrele. Povestitorul humulestean rastoarna aceasta imagine si aduce in «Danila Prepeleac» niste demoni amarâti si infricosati, usor de manipulat chiar de un individ modest ca eroul fabulei de mai inainte“. Daca ar fi consultat catalogul international al basmelor, publicat de AnneThompson, chiar o lucrare româneasca, aceea lui Adolf Schullerus, „Tipologia basmelor românesti si a variantelor lor. Conform sistemului tipologiei basmului intocmit de Antti Aarne“ (1927, in limba germana; varianta româneasca, 2006) si cu deosebire cartea lui Ovidiu Bârlea, „Povestile lui Creanga“ (1967), ar fi constatat ca atât in basmul international cât si in cel românesc „demonii amarâti, usor de manipulat, dracii prosti“ abunda. Basmele despre dracul (zmeul) cel prost figureaza in catalogul Aanti-Thompson la pozitiile 1000-1199, iar basmele nuvelistice despre uriasul (dracul cel prost) („Tales of the stupid Ogre“) figureaza cu tipurile 300-1199. In „Mica enciclopedie a povestilor românesti“ (1976), Ovidiu Bârlea citeaza câteva basme despre dracul cel prost: „In impartirea recoltei (Aarne-Thompson 1030), baba ia partea de deasupra, iar dracul radacinile: locul era semanat cu cereale. Dracul vazându-se pacalit, cere ca la recolta viitoare sa aiba partea de deasupra. Baba seamana sfecla, ceapa, dracul ramânând din nou pacalit“. Mai este citat tipul in care femeia ii da dracului de facut un lucru imposibil: „sa indrepte firul de par cret smuls de la subtioara (AT 1175). I se cere sa-l faca «drept ca firul din mustata pisicii», sau sa-i faca «o spelca» din el“. Un alt tip: „Un om da dracului holda, nemultumit de cum arata. Dupa aceea, grâul s-a facut frumos si omul s-a dus sa-l secere, dar dracul vrea sa-l alunge. Femeia omului se duce dezbracata si se

apuca de secerat, dracul se sperie si fuge“. Ovidiu Bârlea citeaza alte basme despre draci prosti din lucrarea lui Tudor Pamfile, „Diavolul invrajbitor al lumii, dupa credintele poporului român“ (1914). In sectiunea despre Harap-Alb, comentând supunerea acestuia la toate sireteniile spânului, Eugen Simon conchide: „Logica resemnarii in fata destinului, bine cunoscuta la români din baladele lor“. Care balade? Poate ca doar „Miorita“, dar si aceasta cu totul nejustificat a fost asociata cu resemnarea. In rest, abunda baladele subsumate tipului homo activus, baladele luptei impotriva invadatorilor turci si tatari, baladele voinicesti, cele din ciclul dunarean, despre care a scris Nicolae Iorga. De o neintelegere e vorba la pagina 32, unde este amintita boala lui Creanga: „«pedepsia» lui pe care incearca s-o minimalizeze si s-o vindece cu leacuri babesti (suirea in salcie)“. Suirea in salcie? E greu de admis ca supraponderalul care era s-ar fi expus la un asemenea pericol. De fapt, e vorba de altceva, si G. Calinescu explica tratamentul babesc: „Sanatatea i se inrautatea din nou. Poate ca acum, urându-i-se de doctori, avu ideea de a se pune «in salce». Acesta era un tratament babesc pe care-l cultivara multi din intelectualii Iasului si care consta in inchiderea timp de o luna intr-o odaie incalzita bine, in inghitituri de felurite ceaiuri, in dieta si afumare. Pacientul nu iesea deloc din odaia-cuptor, mânca putin si nesarat si bea multa zeama calda de salce (radacina de salsaparila)“. Se cuvenea sa fie luata in seama si remarcabila carte a lui Ovidiu Bârlea, „Povestile lui Creanga“ (1967), despre care Vasile Lovinescu a avut cuvinte de lauda: „este nepretuita pentru studierea radacinilor basmelor“. Bârlea studiaza, cu stiuta lui stiinta, posibilele surse ale povestilor humulesteanului si evolutia ulterioara a temelor care au intrat in structura operei lui si, totodata, saltul estetic fata de sursele populare. Astfel, aflam ca „Ursul pacalit de vulpe“ cunoaste 23 de variante publicate, doar una anterioara povestii lui Creanga; la „Capra cu trei iezi“ sunt cunoscute 19

variante, doar trei anterioare lui Creanga, „Punguta cu doi bani“ are 20 variante, toate posterioare; „Acul si barosul“ „nu este cunoscuta si nu figureaza nici in catalogul international Aarne-Thompson“; „Ivan Turbinca“ numara 37 variante, doar trei fiind anterioare; „Fata babei si fata mosneagului“ cunoaste 23 variante, din care trei anterioare; la „Povestea lui Harap-Alb“ toate cele 16 variante sunt ulterioare; la fel, cele 23 de variante la „Povestea lui Stan Patitul“ sunt ulterioare; la „Danila Prepeleac“ din cele 12 variante doar una este anterioara; la „Prostia omeneasca“ toate cele 30 variante sunt ulterioare; cele 4 variante la „Povestea porcului“ sunt ulterioare; cele 4 variante la „Povestea povestilor“ sunt ulterioare; „Povestea lui Ionica cel prost“ „nu e semnalata pâna acum in repertoriul folcloric“, tema insa „se intâlneste in povestile populare, dar in alte subiecte unde flacaul prost e intr-adevar nestiutor in atare materie.“ Comparându-l cu povestitorii populari, scrie Bârlea, „faima scriitorului nu iese cu nimic prejudiciata. Creanga nu pierde in atari comparatii, dimpotriva, soclul lui devine inca mai puternic.“ Prin finetea demersului critic, prin examinarea operei humulesteanului din punct de vedere estetic, prin noile abordari ale intregii sale opere, eseul lui Eugen Simion este ceea ce a aparut mai interesant de la G. Calinescu incoace.

Apariția cărții lui Eugen Simion – cea mai importantă (re)interpretare postcălinesciană a lui Creangă – îi va crea dificultăți suplimentare aceluia care s-ar mai aventura, într-un viitor apropiat, să caute un chip „nou” al acestui autor clasic. Prin cel puțin două elemente surclasează Cruzimile unui moralist jovial volumele de referință pentru exegeza lui Creangă publicate în ultimele decenii. În primul rând, prin anvergura demersului interpretativ totalizant (nu întâmplător criticul a scris, pentru această a doua ediție, opt

capitole noi, care nu doar că se adaugă eseului din 2011, ci îl redimensionează); apoi, prin faptul că, în cazul lui Eugen Simion, subtilitatea speculativă și ingeniozitatea interpretativă se aliază cu o foarte puternică voință de adecvare la „adevărul operei”. Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial este o carte-refugiu, ivită dintr-un imperativ evazionist, ca și Dimineața poeților, din dorin ța de a recupera un timp inaugural al literaturii române, de a regăsi ra țiunile întemeietoare ale acesteia. Interesul exegetului pentru Creangă sau pentru poe ții (re)pa șopti ști trădează, de fapt, o preocupare pentru „copilăria” literaturii române, pentru miturile ei fondatoare, reafirmând atașamentul criticului fa ță de o tradi ție literară, credința sa în existența unui sens al continuită ții. Pentru opera critică a lui Eugen Simion – cea mai impunătoare operă a unui critic român postbelic –, auroralul este o metaforă definitorie.

Recitindu-l pe autorul Amintirilor…, criticul vrea să-l cuprindă în integralitate și să descopere, în plus, în portretul celui mai comentat clasic al literaturii române amănunte fizionomice neobservate înainte. Creangă e privit astfel din unghiuri multiple și descris cu mijloace diferite. Se apelează la mai multe tipuri de lectură, de la o interpretare inspirată de critica profunzimilor la disecția naratologică a textului sau de la studiul formelor la critica receptării; orice formă de exclusivism, de „terorism” teoretic este din principiu respinsă. Miza e cartografierea cât mai detaliată posibil a unui spa țiu imaginar propriu lui Creangă, cu relieful, fauna, organizarea teritorială și demografia specifice. Niciun colț al acestui ținut nu rămâne necercetat: modelele epice, tipologiile, imaginarul realist ori fabulos, arta literară, mărcile umorului sau ale ironiei, raportul dintre viața operei și biografia scriptorului, etica subsecventă lumii lui Creangă, mentalitățile și ideologia ei ascunsă, temele moralistului, „discursul gurmand”; prinde contur un teritoriu al „demonologiei lui Creangă”, cu draci cumsecade și personaje feminine mai îndrăcite decât Talpa Iadului și, în paralel, un spațiu-timp cvasiparadisiac, „ țara imaginară” a unei copilării regăsite la vârsta elegiacă; sunt disecate deopotrivă povestirile didactice și poveștile „corozive” și, în genere, nimic din ce înseamnă element

de contrast și contradicție relevantă nu scapă curiozită ții și vigilen ței exegetului. Principala sa îngrijorare, periodic reiterată (printre rânduri) de-a lungul cărții, este aceea că obiectul – versatil, ambiguu – s-ar putea sustrage observației, că „pânza subțire și fină a creației” s-ar putea opaciza ori destrăma. Opera pare că ar sta sub jurisdicția unei Circe (personaj-simbol analizat cândva și de Jean Rousset – Jean Rousset, La littérature de l’âge baroque en France (Circé et le Paon), Editions Corti, Paris, 1953), care î și schimbă continuu înfățișarea și metamorfozează prin vrajă, din capriciu, tot ceea ce ființează în proximitatea ei; cel ce o învinge e, se știe, Hermes. ș… ț Criticul propune un Creangă al său, diferit de cel al lui Călinescu, de și înrudit îndeaproape cu el, dar noutatea nu e căutată cu orice chip, în dispre ț pentru evidențe și pentru autonomia (fie și controversabilă a) operei. A fi în mod gratuit în răspăr nu e, aici, o miză. De unde și raportarea ambivalentă la modelul reprezentat de cartea lui G. Călinescu despre Creangă: fascina ție fa ță de discursul călinescian și voință energică a desprinderii de model, fără excese iconoclaste însă. Greu de spus care atitudine primează până la urmă. Criticul dă Cezarului ce este al Cezarului și tratează ca inatacabilă premisa conform căreia acel Creangă pe care îl știm de câteva genera ții e în mare măsură creația lui G. Călinescu. Noutatea – incontestabilă – rezultă nu din nega ție, din răsturnarea frapantă a ipotezelor antecesorului ilustru, ci dintr-o serie foarte bogată de nuanțări, de bemolări, de ajustări sau de dezvoltări ale unor sugestii călinesciene, integrate unei perspective personale asupra literaturii lui Creangă și a literaturii române în genere. Sunt multe accente diferite în Cruzimile unui moralist jovial față de volumul călinescian din 1938 (Via ța lui Ion Creangă – reluat în 1964, cu adăugarea unui capitol despre opera autorului). Nu amintesc aici decât câteva. Raportul dintre biografie și operă e sensibil inversat în favoarea celei de-a doua și, în orice caz, chestionarea acestui raport capătă, în mod firesc, valențe noi în cartea lui Eugen Simion. De altfel, nu mai e vorba aici de o clasică monografie a unui autor, ci de monografierea unui spirit și a unui imaginar. Se modifică întrucâtva și trăsăturile chipului portretizat (nu esențialul, dar, cum bine știm, diavolul se ascunde în detalii…): Creangă nu mai e doar un erou de comedie, ci și un gânditor profund, cu intuiții elegiace și e într-o mai mare măsură considerat prin ceea ce are el individual. Amintirile sunt citite acum ca o scriere confesivă

(„autoficțională”), nicidecum ca o generică nara țiune a „copilăriei copilului universal”; iar în privința artei humuleșteanului, Eugen Simion nu se mai mulțumește, pur și simplu, să-i constate caracterul inefabil, inanalizabil și să-l ilustreze prin citate despre care s-ar presupune că vorbesc de la sine, ci se încăpățânează să analizeze, totuși, punctele de indeterminare narativă, strategia divagației și a aluziei, efectele proliferării discursurilor, arta detaliului și a parantezelor epice, fracturile discursului narativ, nu în ultimul rând „superioara retorică a oralității”, altfel spus, oralitatea „construită” de prozator, cu rafinament de „orfevru împătimit” („secretul artei lui Ion Creangă”). Într-un singur loc criticul aproape că se declară învins în confruntarea cu „inefabilul” artei lui Creangă: acolo unde, încercând să analizeze resorturile umorului acestui autor, se vede constrâns să constate: „Umorul lui Creangă este, în fond, o stare de grație, o sumă de inefabile pe care cu greu le poți determina și analiza. Ironia se lasă mai u șor cercetată”. Eugen Simion se desparte de Călinescu și în modul de a citi nuvela („capodopera”) Moș Nichifor Coțcariul, din care „divinul critic” n-a vrut cu niciun chip să înțeleagă arta echivocului, refuzând ipoteza unor subtexte licențioase. În schimb, autorul Cruzimilor unui moralist jovial acordă o aten ție specială acestei nuvele, al cărei hâtru protagonist ar fi „eroul emblematic al lui Creangă”; în spumoasa râvnă perlocuționară a lui Moș Nichifor criticul distinge „o tehnică a subversiunii” caracteristică prozei humule șteanului. Locvacele harabagiu, „un Mitică moldav”, este seducătorul prin excelen ță, „arta” sa exercitată în și prin limbaj și e chiar arta lui Creangă, ale cărei strategii și stratageme le reproduce ca într-o spectaculoasă mise en abîme. Dincolo de toate aceste (benigne, în fond) divergen țe, G. Călinescu este, în cartea lui Eugen Simion, referința centrală. În a șa fel încât, cel pu țin în anumite momente, se creează impresia – pregnantă, de și un efect de trompel’œil – că în prim-planul cărții nu ar fi pur și simplu Creangă, ci în mod particular acel Creangă impus de Călinescu și despre care, de altfel, Eugen Simion a scris mai demult, în 1966, într-o prefa ță la o edi ție a volumului călinescian Ion Creangă (viața și opera), apărută în colec ția Biblioteca pentru Toți. (Re)citite în paralel cu Cruzimile unui moralist jovial, aser țiunile din acea prefață nu par a fi fost între timp amendate; ba mai mult, s-ar zice că ele

schițează, în articulațiile-i principale, studiul pe care criticul îl publică astăzi, întorcându-se, iată!, poate că nu întâmplător, la un subiect ce îl preocupase în epoca debutului său editorial. (Proza lui Eminescu apăruse în 1964, urmată de Orientări în literatura contemporană, în 1965.) ș… ț Revenind însă la Creangă, pe care Eugen Simion îl socote ște nu mai pu țin decât „un mare scriitor din familia morali știlor”, con știent de talentul său și, tocmai de aceea, amuzându-se să joace în permanen ță comedia modestiei (mai are în plus și „o coastă de orgoliu pe care nu reu șe ște să i-o scoată niciun Chirică al criticii literare din timpul său”): insisten ța autorului acestei căr ți asupra dimensiunii moraliste a literaturii humule șteanului este direct legată de pledoaria în favoarea lui Creangă reconsiderat prin ceea ce are el individual – în atitudinea sa față de lume, ca și în „arta” sa inclasabilă. „Au dreptate cei care-l consideră un scriitor reprezentativ, dar dacă nu dovedim că este un scriitor bun și că în scriitura lui se manifestă o gândire profundă – în forme specifice –, n-am spus esențialul”. Moralismul lui Creangă se identifică numai până la un punct cu acela al lumii rurale (întrucât el „dă un sens nou temelor, miturilor, vorbelor pe care le împrumută”) și se văde ște în plăcerea sa colosală de a observa „firea omului” și de a o judeca, completată de disponibilitatea de a se distanța, cu calm și benignă ironie, de lumea pe care o cercetează (supunându-se pe sine însuși aceluiași regim al distan țării lucide), pentru ca, într-o a doua instanță, să pună totul în ecuația unei pove ști – cu o morală inclusă – a unei narațiuni-parabolă. „Parabola folosește la suprafa ță tonul jovial, uneori bârfitor, dar jovialitatea și bârfa simpatică ascund de regulă o cruzime moralistă”. Dintre „tehnicile moralistului Creangă”, criticul insistă, de pildă, asupra „avalanșei de proverbe care definesc un caracter, un viciu sau o virtute omenească, o situație de viață”, remarcând abilitatea – ce atinge nu o dată virtuozitatea – de a pune aforismele sau jocurile verbale în contextul potrivit, și chiar de a crea, grație unor alăturări, contexte insolite. Iar aceste structuri sintactice și lexicale nu sunt simple jocuri de limbaj, gratuite și delectabile, ele ascund „mai totdeauna și o medita ție serioasă, o opinie originală despre lume”. Un Creangă bifrons prinde contur din narațiunea critică a lui Eugen Simion: e „jovial”, locvace, glumeț, spumos (împingând gluma până departe: în

narațiunile „corozive”, bunăoară, și nu numai), dar „când vrea”, constată criticul, poate împrumuta și mina „moralistului serios” (ca în cele două povestiri ce-l au în centru pe moș Ion Roată); de asemenea: e nu o dată necruțător, practicând un soi de pedagogie a cruzimii, dar e, alteori, „milos, omenos, creștin, îndurător”. La prima vedere, etica lui se sprijină pe două virtuți de căpătâi: „chibzuința și hărnicia”. Cu alte cuvinte: echilibru, moderație, grijă pentru păstrarea justei măsuri, perseveren ță – o etică a acțiunii, orchestrând, ca în Povestea lui Harap-Alb, lupta agen ților ra țiunii contra relei întocmiri a lumii, contra exceselor oricărei puteri absolute. Dar lumea lui Creangă nu ascultă, în întregul ei, de imperativele acestei etici a acțiunii. Există aici o ambivalență structurală și implicit un conflict, chiar dacă benign, necauzând clivaje importante, ci între ținând o tensiune vitală în interiorul acestei lumi ficționale: imperativelor ac țiunii le răspunde necesitatea contemplației, o lume a faptei intersectează, la acest scriitor, o lume a gândurilor și a cuvintelor și dintr-una într-alta se trece firesc, fără drame. Interpretarea gâlcevii dintre utilitar și gratuit puse în scenă într-o narațiune didactică precum Acul și barosul merge în această direc ție. ș… ț Creangă îi induce cititorului/interpretului o stare de „fervoare”, observă Eugen Simion, constatând „un transfer curios de jovialitate și talent” dinspre scriitorul humuleștean spre interpreții săi („mul ți și buni”, adaugă criticul într-o paranteză) și mărturisindu-și la rându-i aceea și fervoare, redescoperită neașteptat – „am scris acest eseu despre Creangă cu o fervoare pe care o credeam, în modul cel mai sincer, pierdută de mult”. Într-o notă lămuritoare ce însoțește reeditarea din 1997 a Dimineții poeților – „o carte care (…) s-a impus de la sine și în chip autoritar în ceea ce a ș putea numi, umflând pu țin lucrurile, istoria scrierilor mele” –, criticul descria o similară stare de „fervoare”, ca primum movens al unei scriituri ce preia ini țiativa asupra autorului: „Dimineața poeților și-a făcut loc în spa țiul dintre două căr ți total diferite din punct de vedere tematic și chiar ca tip de demers critic. Am scris-o «pe nerăsuflate», cu o fervoare curioasă a spiritului”; „Abia terminasem edi ția a II-a din Scriitori români de azi (I), cu trei sute de pagini noi, și mă pregăteam să scriu Întoarcerea autorului, o temă care mă obseda (cite ște: mă provoca, îmi acaparase spiritul) încă de la începutul anilor ’70” (Eugen Simion, Dimineața poeților. Eseuri despre începuturile poeziei române, Edi ția

a V-a, ediție definitivă, Postfață și Repere critice de Alex. Goldi ș, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2014, p. 5). Într-un context similar î și scrie criticul și cartea despre Creangă: după o serie de volume în care s-a ocupat de literatura secolului XX și de fantasmele acesteia (ultimele fiind Genurile biograficului, Tânărul Eugen Ionescu și al șaselea volum de Fragmente critice: Ne revizuim, ne revizuim) și înainte, probabil, de a încheia o lucrare cu miză foarte importantă, o istorie a literaturii române contemporane. O carte „de vacanță”, așadar – desigur, etichetă nu întru totul adecvată, date fiind consistența, anvergura, subtilitatea ideatică a studiului despre Creangă. O carte-refugiu, ivită dintr-un imperativ evazionist, ca și Dimineața poeților, din dorința de a recupera un timp inaugural al literaturii române, de a regăsi rațiunile întemeietoare ale acesteia. Interesul exegetului pentru Creangă sau pentru poeții (pre)pașopti ști (ori, în recenta edi ție a Dimineții poeților, definitivă, pentru poeții marginali de la 1870) trădează, de fapt, o preocupare pentru „copilăria” literaturii române, pentru miturile ei fondatoare, reafirmând atașamentul criticului fa ță de o tradi ție literară, credința sa în existența unui sens al continuității. Pentru opera critică a lui Eugen Simion – cea mai impunătoare operă a unui critic român postbelic –, auroralul este o metaforă definitorie. Bianca BURTA-CERNAT (Fragmente din Postfața la volumul Ion Creangă, cruzimile unui moralist jovial, de Eugen Simion, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Princeps Multimedia, 2014)