38 0 186KB
O dramă care dăinuie și azi: Caderea palatului episcopului anglican este o istorie dramatică, s-a ajuns la acest asalt al irlandezilor catolici, deoarece a fost impusă cu forța, religia anglicană de către englezi. Caderea parlamentului irlandei, acest eveniment s-a petrecut, deoarece, membrii parlamentului, au votat o lege prin care orice lege hotărâtă la Dublin trebuie aprobată de Londra, iar orice lege dată de Londra trebuie acceptată imediat de Dublin => răscoala lui O`Neill, cel ce a început răscoala și care fusese omorât chiar imediat după eșuarea răscoalei. S-a acceptat cu greu, de către irlandezi moartea lui, unii spuneau că este mort, alții că a scăpat de asasinat și împreună cu niște soldați credincioși pune la cale o nouă răscoală. După 14 ani este deja mai aspră ocupa ția englezească și apoi „plantațiile”, care erau colonii englezești ce primeau o mare parte din pământurile Irlandei, făcute de Maria Tudor-catolică. Contele Shane O`Neill, conte de Tyrone, ajungâd în această funcție omorându- și fratele vitreg și făcându-l pe tatăl său să înnebunească. Avea o viață destrăbălată, un bețiv și un desfrânat, care avea o suzeranitate asupra comitatelor învecinate. Corespondența dintre regine Elisabeta și Sussex: a. despre călugării iezuiți, care îndoctrinează nobilii și poporul. Aceștia vin de la Roma cu corăbii spaniole, care fac comerț între Irlanda și Spania b. Despre contele Tyrone, care prin jaf și lupte cu comitatele alăturate, a pus stăpânire pe ducatul Tyrconnell. În 1598 Irlanda se răscoală fără ajutorul spaniolilor, pe baza semtimentului religios și național, iar pentru oprirea răscoalei s-au distrus sistematic recoltele, ajungându-se la o foamete foarte grea. Urmașul Elisabetei, Iacob I, a luat pământurile irlandezilor, în mod mișelesc, pe baza absenței titlurilor de proprietate, sau chiar la existența lor, le găsea un dichis, astfel pământurile au fost revândute englezilor și scoțienilor. Alt mod de subjugare a fost deportarea în Suedia a celor care au luat parte la ultimele două rebeliuni=> 6000 de deportați. S-a ajuns atât de departe cu jefuirea Irlandei, întru cât, Iacob I a început să vândă libertăți, de cult și de a fi proprietar, pe care apoi în 1641 le-a anulat. Astfel în octombrie 1641 a izbucnit jacqueria irlandeză (termen franțuzesc, ce descrie răscoala maselor sărace împotriva celor bogate, care apare atunci când cei săraci nu mai rezistă și este asemănatoare cu o explozie, deci are intensitate mare, dar ține puțin). A fost diferit modul de organizare, foarte pus la punct, și durata. În septembrie 1649, Oliver Cromwell începe atacul asupra Irlandei, cu o armată devastatoare, care până la sfârșirea expediției a omorât cinci șesimi din populația Irlandei. Se ajunge ca din 1695 până în 1727 ca irlandezii romano-catolici să aibă o sumedenie de interdic ții, cum ar fi: libertatea religioasă, libertatea de a avea pământ, decât o moșie mică, de a avea un cal valoros, de a avea o profesie liberă, în afară de medic etc. Contestarea Romei: Rugul lui Jan Hus Jan Hus a fost unul dintre cei mai cunoscuți predicatori din Europa secolului XV, el fiind restorul Universității din Praga. În predicile lui punea foarte mare accent pe corupția clerului, mai ales a clerului înalt, lovind cel mai mult în Curia romană. A ajuns chiar să comenteze și să apere tezele lui John Wyclif, care nega liberul arbitru, spunându-se că ar fi adevăratul pionier al protestantismului, necrezând în transsubstanțiere, dar nu a negat categoric prezența reală a
Mântuitorului în cuminecătură. Comentând careta lui Wyclif, „Trialogus”, susținea mai multe erezii: respingea Sfânta Tradiție, în prezența reală a Mântuitorului în cuminecătură, respingea taina pocăinței, a confirmării și a miruirii, cât și cultul sfinșilor și indulgențele => 1411, a fost excomunicat, de unul din cei trei papi de le vremea respectivă, Grigore al XII-lea, la Roma, Benedict al XVI-lea, la Avignon și Ioan al XXIII-lea, la Pisa, mai exact de cel din urmă, care în 1415 a fost declarat decăzut și de aceea în secolul XX s-a putut reșua numele lui. S-a ajuns la grave urmări, căci studenții din Praga își susțineau rectorul, trei ajungând să fie judecați și executați. În final se ajunge la interdicție asupra orașului Praga, adică nu se mai putea face nicio slujbă în afară de botez. Jan Hus cere împăratului Sigismund de Luxemburg, cel ce a chemat conciliul de la Constanța, pentru rezolvarea problemei celor 3 papi, să îi acorde libera trecere la concilui, ca să își apere ideile sale. Ajunge la sfârșitul lui octombrie 1414, dar este prins printr-un șiretlic și închis mai bine de trei luni. Conciliul condamnă învățătura lui John Wylif, cerând să fie executat postum, acesta fiind dezgropat și ars pe rug. În această situație, Jan Hus primește aceeași sentință, fără a primi dreptul de a-și prezenta apărarea. Boemia s-a răsculat, iar împăratul a trimis trupe pentru a opri răscoala, fiind făcute multe ucideri. Aici apare și povestea cu bătrâna ce aduce și ea o mână de vreascuri pentru rugul lui Jan Hus, crezând că va primi o mulșime de indulgen țe, iar Hus a murmurat „Sancta simplicitas!”. Savonarola, sau virtutea fanatică Girolamo Savonarola, este un mare predicator, de origine spaniolă, care la începutul carierei sale de predicator era un dezastru în acest domeniu, relatat în carte fiind eșuarea de la Florența din 1483. Pico della Mirandola, un tânăr arătos, care la vârsta de 23 de ani ajunge să cunoască mai bine de 23 de limbi, este uluit de o predică a unui călugăr, la un cosiliu din 1486. Astfel cere lui Laurențiu de Medici, conducătorul Florenței, care îl admira pe Pico della Mirandola, să îl invite să predice pe acest călugăr, care nu este altul decât Girolamo Savonarola. A avut și aici un forte mare succes, fiind ales stareț al mănăstirii sale în 1491. De aici începe marea lui expansiune, căci ajunge un idol al predicii, criticând inclusiv pe papă, fără ai da numele. În acea perioadă, papalitatea a decăzut foarte mult, căci papa Inocențiu al VIII-lea, mort în 1492, dar și succesorul său, papa Alexandru al VI-lea, au avut copii din flori. Primul a avut 7, iar cel din urmă a avut 2 de la o femeie de nimic, 4 de la Vanezza Cattanei, pe care a părăsit-o când a devenit prea bătrână, având încă 2 copii cu Iulia Farnese, pe care a înșelato cu alte 20 de femei. Ambii papi nu își ascundeau copiii, ci erau legal recunoscuți. La astfel de păcate ataca Savonarola, propunând alegerea unui mare consiliu, care să dea o lege împotriva dictaturii, să se egaleze impozitele, mărirea salariilor etc., dar în acest mod s-a băgat mult prea mult în politică, cerând ca poporul să fie condus de Hristos, iar reprezentantul lui Hristos, la Florențan era desigur, Savonarola. Având o putere de convingere atât de mare, a început să atragă adolescenții, pe care îi instruia, ca armata lui Hristos, să intre în hanuri, case etc. Pentru a opri orice păcat, ajungâsu-se ca Florența, renumită pentru desfrâurile din ea, să nu mai aibă prea mulți tineri, mul ți călugărindu-se. El a permis până la urmă niște seri dansante, în care erau trei cercuri concentrice, și unde se dansa ore întregi necontenit, în horă.
Toate acestea au dus ca în 1496, de ziua înălțării să fie murgărit amvonul și pus pe el o piele de măgar. A fost curățat la timp, dar la predică a izbucnit o încăierare. Papa a rămas indiferent o perioadă, dar de cum a hotărît să intervină, curia romană l-a sfătuit unde să lovească, în proorociile lui, despre care spunea că sunt de la Dumnezeu. Astfel, în 7 noiembrie 1496- interdicția de a predica. Nesupunându-se, spune într-o scrisoare adresată lui Carol al VIII-lea, afirma că „papa nici nu crede în existența lui Dumnezeu, trebuie scos din funcție”, dae scrisoarea ajunge la papă. Astfel în 8 aprilie 1498 este provocat la proba focului, adică el și un francincan, să treacă prin foc, pentru a vedea care este eretic, dar Savonarola î și pune un înlocuitor. Din 9 aprilie începe interogatoriul, fiind supus și escapadei, o tortură prin care mâinile și picioarele îți sunt legate la spate, apoi ești ridicat până la tavan și lăsat să cazi până aprope de pământ, un martor spune că Savonarola a fost supus acestei torturi și de 14 ori într-o zi. După multe astfel de ședințe, a acceptat să declare că proorociile nu sunt de origine divină. Datorită acestei mărturisiri, a fost considerat eretic și condamnat la spânzurătoare și apoi la ardere pe rug la 22 mai 1498. Lupta lui Luther: De la contestație la ruptură Martin Luther a fost un băiat care provenea dintr-o familie săracă, dar care a avut norocul de a deveni antreprenori, iar în acest mod tânărul Martin a reușit să poată merge la facultate, studiind pentru primă fază filozofia. Colegii lui spuneau despre el că este „cinstit și evlavios, dar este chefliu.” În data de 2 iulie 1505, merge să îi vadă pe ai săi, dar este prins de o furtună cu descărcări electrice, astfel cere ajutorul Sfintei Ana, care apără de trăsnete, căreia îi promite că dacă îl ajută se călugărește, promisiune de care se ține, căci peste 2 săptămâni se înfă țișează la Mănăstirea Sf. Augustin. La 3 aprilie 1507, la dor 24 de ani, este hirotonit preot. Îl regăsim în 1512 doctor în teologie, dar și titular pe catedra de Sfânta Scriptură de la Universitatea din Wittenberg. Așa cum este cunoscută situația din acea vreme, referitoare la indulgențe, Martin Luther afișează cele 95 de teze ale sale, la 31 octombrie 1517, pe ușa capelei casteluilui din Wittenberg, iar în același timp trimite papei o scrisoare prin care își prezintă fondul celor 95 de teze. Acestea lovesc în problema indulgențelor, idee ce afirma că orice păcat, oricât de mare, poate fi răscumpărat pe bani, combătându-le. După 3 ani și 9 luni, deja sunt separate cele 2 „biserici”. Dar prin analiza ideilor lui Luther se poate observa o nouă învățătură, aceea că mântuirea vine prin credință, fără ajutorul faptelor bune, lovind și în infailibilitatea papală. Îm primăvara anului 1518, papa Leon al X-lea citește un memoriu intitulat Rezoluție asupra vituții indulgențelor, în care se arată mârșăvia indulgențelor, semnat de Martin Luther. Supărat, papa cere ca toate cele spuse de călugăr să fie retractate în scris, dacă nu să fie adus la Roma. Dar prin intervenția lui Frederic de Saxa, lui Luther îi este îngăduit să se explice în fața dietei ce urma să se întrunească la Augsburg, unde ajunge la 7 octombrie 1518. Pe 13 octombrie 1518 Luther declara: „Vreau să urmez învățăturile bisericii, dar nu pot să retractez atâta vreme cât nu voi fi încredințat că doctrinele mele sunt potrivnice Scripturii”. A doua zi, 14 octombrie, se contrazice cu Caietan, cel care a identificat cele 2 căderi ale lui, aceea că mântuirea vine prin credință, fără ajutorul faptelor bune, lovind și în infailibilitatea papală, iscându-se o ceartă aprigă. În 16 octombrie trimite un apel către papă, numit Despre papa rău
infomat către papa mai bine informat, în care reia argumentele sale. În seara de 18 octombrie, Caietan primește un bilet de la Luther, în care îi cere să îl ierte, căci și-a pierdut cumpătul în 14, dar de fapt el este deja fugar către Wittenberg, unde ahunge la 1 noiembrie. Este provocat la o întrecere de către Ioan Eck, la 2 iulie, la Leipzig. Întâi a vorbit doar coechipierul lui, Luther vorbind doar în 4, dar fiind forțat de către Eck, chiar dacă până atunci nu spuse clar și răspicat, să conteste întâietatea papei și infailibilitatea conciliilor, căci „biserica nu are decât un singur cap, Hristos”. Erasmus spunea despre Luther, că „trag mai mult folos când citesc o singură frază de la el, decât întreaga operă a Sf. Toma”, dar spunea cu un zâmbet că „ Luther nu a comis decât 2 greșeli: l-a lovit pe papă în coroană și pe călugări în stomac!”. Erasmus îl sfătuia să continue această reformă pe care a început-o, dar să-și domolească modul de exprimare. Dar ceea ce a fost mai rău a venit, textul excomunicării, datat cu 15 iunie, ajuns la Wittenberg la 11 octombrie, îi lasă o lună de răgaz lui Luther pentru a-și retracta doctrinele. Dar la acest ultimatum, Martin va reacționa prin Împotriva bulei lui Antihrist. Purtătorii bulei nu au ajuns prea departe, că Luther a mai publicat trei texte Manifest către nobilimea creștină a națiunii germane, Captivitatea Babilonului și Despre libertatea creștină. De aici a rezultat o ruptură, de Roma, politică, dogmatică și etică, căci Luther propunea reformarea bisericii printr-un conciliu național, la care să se discute celibatul preoților, pelerinajele, reducerea nr. tainelor etc. În ultima lucrare, Despre libertatea creștină, își prezintă ideea referitoare la primordialitatea credinței asupra faptelor bune. Erasmus îi cerea lui Luther să fie moderat, dar alții îi susțineau ideile, asigurându-l că vor face și o armată pentru el (cavalerii săraci), dar el a refuzat un astfel de ajutor. În luna decembrie 1520, este chemat de Carol Quintul la Worms, pentru a se apăra, air călugărul augustin acceptă. Ajunge în 16 aprilie și vorbește în 2 zile în fața dietei, 17 și 18, dar în zadar, căci este întrebat direct: „retractezi sau nu?”, dar el a ținut aceeași afirmație „doar cu argumente scripturistice”. La 26 aprilie, Luther este anunțat că trebuie să părăsească cât mai repede Worms-ul, deoarece se confirmase hotărârea, și să meargă câ vede cu ochii, cu alte cuvinte este izgonit din imperiu. Plecând spre Wittenberg, la 4 mai era aproape de Gotha, iar în acea seară este luat de o bandă de călăreți înarmați, care îl duc la castelul Wartburg, din ordinul electorului Frederic de Saxa. În noaptea de 1 martie 1522, după ce l-a informat pe elector, părăse ște castelul, nemaisuportând singurătatea, dar avea și îndoieli referitoare la doctrina sa, căci un coleg de-al lui s-a însurat, iar în mai multe orașe s-a declanșat o mișcare iconoclastă. Pârjolul Reforma lui Luther a adus o zdruncinare puternică asupra creștinismului răsăritean, dar perioada în care el a fost absent a lăsat loc așanumiților deviaționiști de la doctrina sa. Unul dintre aceștia a fost Münzer, călugăr augustin, provenit din țărănimea săracă. El afirma că: „fiecare credincios are dreptul să vorbească în numele Sfântului Duh. Evanghelia este comunitatea de bunuri și expropierea bogătașilor”, iar mai ales prin ultima marte a doctrinei lui, care plăcea țăranilor, adepții lui se înmulțeau. El mai învăța că nou-născuții, neputând avea o luminare interioară, nu puteu fi botezați decât la maturitate, astfel trebuind un alt botez, aceștia se numeau anabaptiști. Datorită tărăboiului stârnit în orașul unde era paroh, a fost expulzat, plecând la Wittenberg, iar apoi la Praga, iar de aici a plecat în Suabia. Au mai fost și alte regiuni unde măcelul era în floare, ca Pădurea Neagră, Saxonia etc.
Luther publică un Îndemn la pace prin care îi îndeamnă pe tărani să renunțe la violentă, ajungând să îl numească pe fostul său ucenic, Münzer, diavol. Luther, în aprilie 1525 se căsătorește cu o călugăriță ce și-a părăsit mănăstirea, cu care va avea mai mulți copii. La 14 mai 1525, refugiindu-se pe o colină ce se numește Schlachberg, este înconjurat, dar nu renunță în a-și încuraja adepții. În ploaia torențială se formează o gaură în nori, formându-se un curcubeu, iar „profetul” afirmă: „Dumnezeul nostru a spus:. Copii, să nu mai pregetăm înainte!”. Mulți dintre țărani au fost omorâți, dar șeful lor a fost luat prizonier, fiind supus la nenumărate chinuri, astfel că la 25 mai 1525 a fost decapitat de milă, căci „nici nu mai avea sânge”. Prin moartea lui Münzer, răscola țăranilor germani a fost înfrântă. Cu puțin înainte de aceste evenimente, la Roma , papa Adrian al VI-lea, a încercat să facă o reformă a catolicismului, printr-o epurare a celor corupți, desfrânați etc., dar din nefericire a întâlnit o opoziție, murind la un an după alegerea sa. Următorul papă, Clement al VII-lea, a încercat și el o reformă, dar s-a întâlnit cu aceeași opoziție și a renunțat foarte repede. În același timp, Carol Quintul va continua să considere edictul de la Worms ca fiind fundamentul acțiunii lor religioase. Problema era că deja Reforma s-a transformat într-o mișcare politică sprijinită de prinți, iar în situația istorică de atunci, cu turcii conduși de Soliman, care erau la distanță mică de Veneția, nu prea te puteai opune prinților. Dar o bombă diplomatică a făcut ca ideea lui Carol să se schimbe. Regele Franței a denunțat tratatul de la Madrid, inteționând să înceapă război, fiind aliat, printre alții, cu papa. Astfel la 5 mai 1527, armata imperială se instalase aproape de Roma. La 6 mai este asediată cetatea, iar papa fuge în castelul Sant-Angelo. În ziua următoare, armata pontificală este înfrântă, iar Roma este plină de cadavre și jefuită, fiind profanate bisericile. În 8 mai, germanii strigau din Vatican „trăiască papa al nostru, Luther!”. S-a ajuns ca inclusiv familiile romane să se ucidă între ele, căci unele au trecut de partea împăratului, omorând familiile încă loiale papei. O ultimă lovitură a fost ciuma. Ca preț de răscumpărare, papa, trebuia ca acesta să plătească 400 000 de ducați și să cedeze și câteva cetăți. În 12 decembrie, papa, deghizat într-un slujitor ce pleca să caute mâncare, a reușit să ajungă la Orvieto. Condițiile de retragere au fost aproximativ aceleași, dar papa mai trebuia să-l încoroneze pe Carol Quintul ca împărat al Germaniei, împărat roman și rege al Spaniei, această ceremonie având loc la 24 februarie 1530. Astfel în 17 februarie 1528 trupele imperiale se retrag din Roma. În timpul asediului Romei, Luther a scris Despre servul arbitru, care era un răspuns răspicat, violent și necruțător la scrierea lui Erasmus Despre liberul arbitru. În anul 1529, la dorința împăratului și cu prilejul celei de a doua diete de la Speyer, adepții noii religii de definiseră și se face o împărțire teritorială între catolici și luterani. Între anii 1534-1536, în orașul Münster, a fost o tragedie fără cusur, făcută de anabaptiști. Aceștia au început să se sdune pe parcursul anului 1533 în împrehurimile cetății, cântând psalmi și fiind la început inofensivi, dar în 12 ianuarie 1534 aceștia pun stăpânire pe oraș. Alungă episcopul, și conducerea, se impun ca stăpâni și cer tuturor să se supună religiei lor, în care to ți trebuiau să aducă toate la comun, iar cei ce s-au opus au fost omorâ ți. Episcopul se întoarce ca să recucerească cetatea, air într-un atac din partea anabaptiștilor, primul lor conducător Johann Mathys este omorât. Este urmat de un nebun, Jan van Leyden, care se căsătore ște, la doar o lună, cu văduva fostului conducător. Acesta este surprins că a intrat la o slujnică, iar pentru a se apăra
declară obligatorie poligamia, pemtru a se înmulți comunitatea lor, iar nicio fată nu poate rămâne fecioară. Desfrâul a ajuns la cote înalte, căci chiar călugărițele erau obligate să întrțină relații sexuale, el având 16 neveste, iar părinții duceau patul înmijlocul străzii, în văzul copiilor, bineînțeles vara. Acesta se declară rege, iar în iarna lui 1535 spre 1536 au fost elibera ți cei care au vrut să plece, căci nu mai erau provizii, de hrană și încălzire, dar bărbații au fost omorâ ți de armata episcopului, air femeile și copiii, abandonați în câmp. Copiii și bătrânii din cetate au fost uciși, ajungându-se la canibalism și coprofagie. Nebunul conducător și-a decapitat singur soția pentru că nu mai avea încredere în el. În 24 iunie 1535 episcopul întră cu armata în cetate, fără îndurare, iar în 22 ianuarie 1536 Jan van Leyden a fost omorât prin sfâșierea cărnii cu niște clești înro șiți în foc și agă țat într-o cușcă de vârful clopotniței cetății pentru mai bine de trei veacuri. „N-am vrut să se întâmple așa!” era replica lui Luthe cu privire la cele petrecute la Münster și pe bună dreptate nu putea fi făcut răspunzător de aceste acte de demență. Până la sfârșitul vieții a trăit liniștit cu soția și cei doi copii, având o ură de moarte pentru Erasmul pe care îl considera „cel mai mare dușman al lui Hristos din ultima mie de ani”, îi ura și pe deviaționiștii doctrinei sale, dar avea o continuă neliniște cu privire la urmările nedorite ale doctrinei promovate de el. Moare alături de cei doi copii, fără soție, murmurând un verset din Evanghelia după Ioan „căci Dumnezeu așa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său ce UnulNăscut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă via ță ve șnică”, dar pe perete a mâzgălit o inscripție împotriva papei. A fost înmormântat cu fast, la februarie 1546, într-un sicriu de cositor pus la piciorul amvomului din capela castelului de la Wittenberg. Tulburările: Torpilarea bunelor intenții La 15 februarie 1484, s-au adunat la Tours 284 de dputați, care cereau discutarea gravității situației religioase, dar și necesitatea de a reforma clerul. Unul dintre vorbitori, care era doctor în teologie prezenta existența unor preoți ignoranți, a unor mănăstiri care adăpostesc scandaluri, ajungând ca milioane de suflete să fie părăsite. Dar această problemă, a reformei, se ridică în întreaga Franță prin alți vorbitori. Lefevre d’Etaples, un prieten al viitorului episcop Briconnet, un călugăr care nu are o înclinație atât de mare spre dogmă, cât spre moralitate și dragoste, dar care va rămâne fidel catolicismului până la moartea sa. A ajuns cunoscut printre intelectualii vremii, care mergeau la el să discute problemele cele mai grave din timpurile lor, dar mai cu seamă, probleme religioase. Această influență pe care o exercita asupra unei elite, a făcut să fie urmărit. Publicând în 1518 Disertație despre Maria-Magdalena, în care susține că nu este nici Maria, sora Martei, dar nici Maria din Magdala, a ridicat voci care-l acuzau de erezie. Pentru a înțelege mai bine care sunt acuzatorii de erezie, trebuie să prezentăm pițin evoluția colegiilor din Paris. Universitatea din Paris a fost înființată în secolul XII, iar colegiile în secolul XIII. Astfel au fost făcute și niște hanuri, care găzduiau gratuit pe studenții săraci. La început, studenții se bucurau de o libertate totală, dar mai pe urmă, dascălii au început să se preocupe de moralitatea acestor tineri, mai ales datorită sodomiei, care corupea chiar copii de 1012 ani. În anul 1253 ia naștere Sorbone, un colegiu înființat de Robert de Sorbon. La Sorbona locuiau studenți săraci, oaspeți și profesori asociați. Studenții se trezeau la 4, se spălau și mergeau la rugăciune. De la 5 la 20 era activitatea, care avea trei pauze mari, pentru mesele principale și
slujbe, care țineau câte o oră, plus alte două scurte recreații. Acest colegiu a ajuns foarte repede lăcașul cel mai important din Țara Latină (cartierul altin din Paris), având sigiliu propriu și nefiind controlată de autorități. Astfel, acuzația de erezie a venit din partea Sorbonei, care a fost criticată în urmă cu câțiva ani de Lefevre d’Etaples, iar această îndrăzneală nu putea fi trecută cu vederea. Lefevre d’Etaples a scris o a doua ediție, în care contesta ideea că Sf. Ana, mama Maicii Domnului, a avut trei soți și trei fete Maria. În 1519, la un an după apariția tezelor lui Luther, împotriva lui Lefevre d ’Etaples apare acuzația că el este cel ce i-a deschis calea reformatorului. 1521-sunt condamnate tezele lui Luther și deci și condamnarea Disertației. Lefevre d’Etaples se refugiază la prietenul său Briconnet, acum episcop de Meaux. Acesta înființează un spital, punându-l pe prietenul său director. Începe să facă o epurare a diocezei, oprind de la predică pe cei nepregătiți. Lefevre d’Etaples traduce Noul Tesrament și își dorește să îl dea fără bani celor săraci. Primesc o sponsorizare de la Margareta, sora regelui Francisc I, astfel în 1523 se tipărește traducerea în cele 4 volume din care este compus. Tot în 1523, Jean Valliere, călugăr augustin, a fost reconoscut ca adept al lui Briconnet și a lui Luther, astfel i s-a tăiat limba, iar apoi a fost ars pe rug. Episcopul de Meaux, a reușit să și-i facă dușmani pe cei pe care i-a oprit de la predică, iar aceștia l-au reclamat Sorbonei că a făcut reforme stranii ale liturghiei și că Biblia tradusă de Lefevre d’Etaples are erezii. Costrâs de situație. Briconnet condamnă tezele lutheriene. Ianuarie 1524, lutheranii smulg niște tablouri dintr-o biserică din Meaux și le distrug, iar a doua zi, rectorul Sorbonei este anunțat că profanatorii sunt oamenii episcopului. Verdictul: Biblia lui Lefevre d’Etaples trebuie arsă pe rug. Se cerea să fie chemat la judecată și traducătorul, dar prin intervenția regelui, acest lucru nu s-a înfăptuit. Octombrie 1524 este în fața judecății și Briconnet, dar printr-o minune scapă de rug, moare în 1534. Lefevre d’Etaples este în continuare prigonit, dar își găsește apărarea la regina de Navara, care este acum, sora regelui Francisc. Mulți dintre cei prigoniți de Sorbone și-au găsit apărare la regina Margareta regina Naverei. Dar problema este că, sub influența protestantă, s-a ajuns să să creeze o religie locală, care învăța că trebuie interpretată doar Scriptura, că cultul Fecioarei și al sfinților este inutil, mântuirea nu vine prin fapte bune, căci niciun on nu poate face fapte bune, nu se mai înăl ța ostia, ci se folosea pâine mare, comună, ca la greci, din care preotul lua pentru sine o bucată, iar restul o dădea poporului, care acum se împărtășea cu ambele cuminecături, iar preoții nu erau obligați să păstraze celibatul. Octombrie 1534, a fost prins pe ușa dormitorului regelui Francisc I un afi ș pe care scria: „Adevărurile despre marile și cumplitele abuzuri ale slujbei papale, născocite direct împotriva sfintei împărtășanii cu ambele cuminecături a Domnului nostru”. Aceasta a fost considerată o crimă de lezmajestates, care a adus moarte celui care a înfăptuit-o. Aceste afișe erau pune și prin oraș. Lutheranii erau tot mai cutezători, dacapitând o stauie a fecioarei, dar și alte acte iconoclaste. Astfel regele a hotărât să se facă o procesiune solemnă prin tot Parisul, care să arate opinia publică față de noile idei.
Dictatura lui Calvin
În toamna anului 1532 ia naștere la Geneva, sub inițiativa lui Antonie Froment, cleric reformat, o scoală care avea intenția de a o instruire elmentară. Copiii împreună cu părin ții lor învățau să scrie, să citească și să socotească. Printre aceste informații de bază, reformatorul mai adăuga și comentarii pe baza Noului Testament, ajungând să prezinte populației că între reformă și instruire se poate pune semnul egalității. Din această cauză, Geneva, cade sub reformă, iar catolicii care nu se converteau erau nevoiți să plece din oraș. În luna iulie 1536, Jean Calvin, venea de la Ferrara și se ducea la Basel, dar a fost oprit de către Jean Farel, cel ce a întemeiat la Paris prima biserică lutherană, care i-a cerut să se ducă la Geneva pentru a evangheliza orașul. În primă fază, Calvin refuză, spunând că el merge să sutdieze, dar Farel îi blestemă studiile, iar Calvin rămâne. Prima perioadă la Geneva a durat mai puțin de 2 ani și a fost un eșec. El a dorit să măture cultul catolic din Geneva prin impunerea unor confesiuni de credință, în public, lecții de catehism, dar și împărtășirea cu ambele cuminecături, o dată pe lună. La Paștile din 1538, Calvin a refuzat să împărtășească niște oameni adulteri, care blestemă, iar a doua zi a fost surghiunit din oraș. Calvin învăța că mântuirea vine prin credință și nu prin fapte bune, iar „servul arbitru” era împins la extrem în ideea sa centrală a predestinării. A fost căsătorit de către discipolii săi, având un fiu care nu a trăit, rămânănd văduv repede. În 1540 este rechemat la Geneva, de consiliul orașului, dar Calvin pune condiții de autoritate absolută, el reușind să separe puterea religioasă de cea politică. Consiliul general condamna hulirea și beția, interzicând balurile, banchetele, luxurile și orice alte prilejuri de petrecere. După un timp, mânia împotriva dictatorului a început să crească, astfel că în 1547, un anume Gruet, a început să spună că credința în nemurirea sufletului era o credință naivă. În luna iunie apare pe amvon un afiș foarte jignitor, era direct acuzat Gruet. Într-o scrisoare, Calvin recunoștea că afișul nu era scris de Gruet, dar voia ca acest răzvrătit să fie interogat, iar fiecare interogatoriu era însoțit de o ședință de escapadă. După nenumărate escapade, ceru să fie omorât, iar un tribunal îl condamnă la moarte prin decapitare. Un alt personaj, Michel Servet, teolog, medic, astrolog și alchimist, care a ajuns să nege dogma treimii, atrăgându-și ca dușman Geneva. Printr-o altă lucrare, el afirma că reformatorii au falsificat doctrina creștină primară. A fost arestat, dar nega că este autorul lucrării, care avea altă semnătură. Reușește să fugă din arest, căci autoritățile au lăsat cheile în ușa celulei. Mergând spre Neapole, se oprește la Geneva de unde este arestat la câteva ore după sosire, în 1553. A fost oborât printr-o metodă cumplită, prin legarea de gât a lucrărilor lui, iar pe cap i s-a pus o coroană de pucioasă, dându-i-se foc. Calvin mai întemeiază o universitate cu un program foarte rigid, care începea din zori până noaptea târziu. Astfel, Geneva a devenit „Roma prostentastismului”, de unde plecau predicatori în toate țările Europei. Sângele de pe cruce În anul 1545, din încredințarea regelui Francisc I, din cauza unor acuze că ar fi profanat niște biserici, au pierit până la 3000-4000 de oameni, iar excesele soldaților au constat în: tăierea țăranilor, violarea femeilor, dar mai ales a celor însărcinate și a celor pe cale să nască și chiar în biserici. Dezamăgirea a venit din partea unui cardinal, care i-a scris celui care a condus expedi ția, că au fost foarte bine pedepsiți lutheranii. Dar toate acestea nu opreau deloc pătrunderea reformei. În acea perioadă, reformații erau numiți fie eretici, fie lutherani, dar de fapt era vorba mai mult de niște calviniști.
Alte alstfel de abuzuri au fost și în orașul Meaux, unde în jur de 300-400 de reforma ți se adunaseră în casa unui adept care dădea în Piața Mare, pentru a săvârși cultul, astfel la data de 8 septembrie 1546, un informator a anunțat poliția care a mers la fața locului și a găsit în jur de 60 de barbați și femei, care a doua zi au fost trimiși la Paris, dintre aceștia 14 au fost condamna ți și arși la 7 octombrie. Aceste restricții drastice nu aveau să se înbunătățească, deoaece, Henric al II-lea, căsătorit cu Caterina de Medici, nu avea ochi să vadă situația decât prin intermediul amantei sale, cu 20 de ani mai în vârstă, și care era o catolică convinsă. Astfel s-a ajuns în 1557 să se dea un edict prin care orice persoană denunțată sau bănuită era practic dată pe mâna călăului, dar în acest fel s-au adus mai mulți adepți. Dar la 6 luni după edict, moare Henric al II-lea, protestanții strigară că este măna lui Dumnezeu, iar urmașul lui Francisc II, de 15 ani, practic nu a domnit. Acesta din urmă moare subit, iar urmașul este fratele lui de 10 ani, Carol IX, iar Caterina de Medici devine regentă. Caterina dorea pacea religioasă în Franța, astfel că a ordonat parlamentului să suspende urmările judiciare din motive religioase și să fie puși în libertate condamnații deșinuți. În 1562, Caterina a dat un edict prin care protestanților li se dădea libertate cultului, dar trebuiau să și-l practice în afara orașelor, sau în locuințe particulare, dar seniorii catilici părăsesc curtea imperială. În februarie 1562, seniorii îi cer lui Francois de Guise să revină, iar acesta se pune în mișcare. La 1 martie, într-o duminică, carevana sa este informată că într-un orășel sunt adunați în jur de 500 de protestanși, aceștia se abat de la drum și ajung în acel oraș și omoară peste 50 de protestanți. A ajuns la Paris pe 9 martie, regenta se refugiază. La 10 martie sunt chemate toate bisericile reformate din Franța, pentru a-și apăra credința și astfel, la 12 aprilie 1562, începe un război civil care ține 36 de ani, dar cu mici întreruperi făcute de câteva armistiții. Conde, conducătorul protestanților, a făcut apel la Reiter-ii din Germania, iar catolicii au adus până la Paris trupe spaniole. Regenta propune sau impune armistiții, pe care protestanții nu le acceptă, ei vor o îmbunătățire a statutului lor. Dar soldații protestanți au început și ei să violeze și să fure, ca cei din armata catolică, profanând totul, monumente, biserici etc. În 1963, Cterina dă un edict prin care dă libertate de conștiință, oprind cultul protestant doar în Paris, unde era doar cel catolic, astfel s-a podus o pace de 4 ani, dar apoi au reînceput luptele. La 8 august 1570, se dă un alt edict prin care protestanții au libertate de cult limitată, primind 4 cetăți de siguranță. Carol IX se căsătorește cu Elisabeta de Austria, o protestantă înfocată, astfel pe amiralul Coligny, protestant, îl numește părintele său, fiind scoși din minți Cterina și ducele d `Anjou, fratele regelui și viitorul Henric III. Astfel se ajunge la masacrul din noaptea, luna august(??), Sfântului Bartolomeu, pusă la cale de Caterina și ducele d`Anjou, pentru a muri și Coligny, care l-au convins și pe rege. Masacrul a fost de nedescris, au omorât femei însărcinste, copii de țâ ță, chiar copii de 10 ani masacrau alți copii. După ce s-a dat ordinul să nu se mai ucidă, un călugăr franciscan a spus că un miracol a dovedit că masacrul ereticilor a fost o operă pioasă, căci un măceș uscat reînflorise pe neașteptate. Regele s-a apărat pentru acest masacru, spunând că hughenoții au făcut în complot împotiva lui și astfel trebuiau pedepsiți. Au fost 4000 de mor ți la Paris și peste 15000 în provincie. Acest masacru a fost oprit în Paaris, dar a continuat în provincie până în octombrie. La Paris, la 28 august s-a făcut o procesiune de mulțumire, iar când a auzit papa Grigorie XIII, a aprins un foc de bucurie.
În 1577, toți erau deja sătui de război, iar Henric III, nu dorea altceva decât încetarea acestuia. El neavând copiii, îl puse pe Henric al Navarei, ca moștenitor prezumtiv, dar familia Guise îi înspăimântă pe toți că un hughenot ar putea deveni rege al Franței, iar în acest mod se produce o răscoală la 12 mai 1588 și regele fuge. Este pusă pe capul lui o recompensă, iar doctorii de la Facultatea de Teologie, au declarat că francezii nu mai aveau de ce să se supună lui Henric III. Astfel la începutul anului 1589, Henric III moare sub lovituri de pumnal. Urmează Henric IV, regele Navarei, care va menține în regat religia catolică, dar a fost nevoie de 4 ani pentru a-și cucerii regatul. Zvonul că regele vrea să se convertească la catoloicism i-a făcut pe predicatori să ridice asupra lui injurii, dar convertirea propriu-zisă, a calmat spiritele, iar regel a intrat triumfător în Paris la 15 septembrie 1594. Astfel la 13 aprilie 1598 s-a dat Edictul de la Nantes, care era perpetuu și irevocabil, prin care se dădea reformaților libertate de conștiință deplină și o libertate a cultului destul de mare. Papa Clement VIII a spus că această acordare de libertate a conștiinței este cel ami rău lucru posubil. Anglia se clatină Un rege teolog: La 1500, s-a încercat să se pună baza unui mic centru protestant, dar fără reușite, căci Henric VIII era singurul suveran din Europa care avea serioase cunoștințe de teologie. El s-a căsătorit și a avut 5 copii, dar a supraviețui doar o fată, Maria. Una din fostele lui iubite, i-o prezintă pe sora ei, Anne Boleyn, de care se îndrăgosti, iar astfel a cerut desfacerea căsătoriei sale cu Caterina, pe ideea că este văduva fratelui său. Doar după 6 ani a reușit să se căsătorească cu Anne, iar după 6 săptămâni de la căsători este excomunicat. El a obligat parlamentul să o recunoască pe Elisabeta, fiica Annei, drept moștenitoare. În noiembrie 1534, Henric dă actul de supremație, prin care regele este seful unic și suprem al bisericii engleze, dar dă și actul de trădare, prin care cel ce-l va priva pe rege de acest drept va fi spintecat, căci a făcut o crimă de înaltă trădare. Unii călugări au refuzat să accepte actul de supremație, dar aceștia au fost închiși și apoi executați. S-a ajuns ca în anul 1535 să fie executate mai multe sute de persoane, datorită nesupunerii față de aceste act de supremație. A fost executat și Thomas More, după ce a stat în închisoare 40 de luni, căci regele ținea la el și nu ar fi vrut să fie omorât, dar acesta a exprimat că „sunt gata să mor”, iar la 6 iulie este omorât prin decapitare. O altă idee strălucită care îi veni lui Thomas Cromwell (să nu se confunde cu Oliver Cromwell), cel care punea în aplicare actul de supremație, a fost inspectarea mănăstirilor. El trimitea inspectiri la mănăstiri, cerând să vadă titlurile de proprietate, iar dacă nu le aveau, închideau mănăstirile și confiscau bunurile. Țăranii erau disperați, căci mînîstirile îi ajutau foarte mult, astfel la sate au izbucnit revolte, dar au fost trimise trupe împotriva răsculătorilor, fiind ridicate spânzurători în sate. Regele se arăta intratabil în privința dogmei, căci a ajuns să execute două din cele șase soții ale sale, printre care pe Anne Boleyn. Urmașul lui Herinc VIII afost fiul său Eduard VI, rege la doar 10 ani, dar care a murit la 16, deci nu a guvernat, iar după el a venit Maria Tudor, fiica lui Henric și a Caterinei., fiind prima femeie pe tronul Angliei, din august 1553. Ea voia să restabilească catolicismul în Anglia. La început a vrut să facă toate pe cale pașnică, dar a ajuns să rămână în istoria Anglei ca Maria cea Sângeroasă. Pentru protestanții refugiați din Franța și Olanda, Maria reprezenta o amenințare. Ea din rațiuni politice se căsătorește cu Don Filip, fiul lui Carol Quitul , care este
anunțat de agitația apărută din cauza căsătoriei, dar se înființează din nou spânzurători. Filip încearcă să se facă plăcut poporului, dar fără succes, se intentează procese celor care protestează și aceștia sunt executați, recurgându-se la clasicul rug, fiind arși protestanți, călugări, preoți. Maria a ajuns să fie detestată de poporul ei. Voința Elisabetei: La încoronarea ei, care s-a făcut după ritul catolic, a făgădiut că se va folosi limba engleză în cult. Ea voia să-i vadă pe catolicii din Anglia și Irlanda, alunecând ușor spre anglicanism. Epicopii care se opuneau erau destituiți. Astfel în 1563 s-a dat legea celor 39 de articole, prin care anglicanismul este îndreptat spre lutheranism. Doar că anglo-saxonii erau sătui de dogme, ei acum voiau doar să se ocupe de familie și de profesie. Deci între 1563 și 1570 nu se văd acte de violență de origine religioasă. Dar în 1570, Pius V o excomunică pe Elisabeta și îi dezleagă pe englezi de îndatoririle față de aceasta. Sancțiunile față de religia oficială sunt deocamdată infime. Dar în Irlanda debarcă neîncetat iezuiți și trupe spaniole, deci se încerca o debarcare propriu-zisă a trupelor spaniole. Astfel în 1571, Elisabeta promulgă o lege prin care este interzisă convertirea la catolicism, aceasta fiind considerat un act de trădare. În 25 august 1572 primește o scrisoare care o înștiințează de masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, deci sporea ura față de catolici. În Țările de Jos, de îndată de a pătruns lutheranismul, Carol Quitul a și intervenit, 30000 de execuții capitale. După ce în 1556, Carol abdică în favoarea fiului său, climatul din Șările de Jos se schimbă în mai rău, inchiziția devenind mai necruțătoare decât în Spania Londra, dar și în alte orașe din Anglia îi primeau cu brațele deschise pe refugiați, dar aceste persecuții aducând furia reformaților, care se manifesta prin distrugerea bisericilor. La Bruxelles s-a înființat „consiliul pentru răzmerițe”, botezat de popor „tribunalul sângelui”, la acest tribunal a fost chemat și Wihem de Orania, care a fugit în Germania de unde se pregătea să-și recucerească țara, dar a fost asasinat în 1584. Sub domnia Elisabetei, din 1566 au venit în Anglia calicii mării, care erau oameni care opuseseră rezintență în Țările de Jos și care îl recunoșteau pe Wilhem de Orania ca singurul suveran. Ei atacau pe spaniolii izolați sau puțini la număr, sau chiar pe olandezii care erau prospanioli, sau pe călugări și preoți. Prezența lor în Anglia nu o încânta deloc pe Elisabeta, care se temea ca nu cumva regele Spaniei să vrea să-i pedepsească și aici pe aceștia. Maria Stuart, fiica regelui Scoției, a fost crescută în Franța de unchii din partea mamei, Guise, și logodită cu Francisc, viitorul Francisc II, care moare la un an după ce devine rege și la 2 ani de la căsătorie. Caterina de Madici nu avea ochi s-o vadă, iar în 1560, murind regina Scoției, o trimite ca să-și conducă regatul. Maria părăsește cu tristețe Franța. În 1561 ajunge în Scoția, dar rămâne dezamăgită de ce găsește, nefiind nicio delegație care s-o primească. Ajungând la castel, doar a doua zi au reușit să se organizeze scoțienii, ca să-i cânte la fereastră în semn de bunvenit. Reforma a intrat prin 1528, iar primul predicator a fost ars pe rug, lucru ce nu a plăcut poporului, astfel aceasta s-a instalat detul de ușor. Până în 1559 apele au fost calme, până când sa întors de la Geneva, unde crescuse sub aripa lui Calvin și traduse Biblia în sco țiană, preotul John Knox. Au început astfel să fie profanate bisericile și mănăstiri jefuite. Parlamentul a votat în 1560 confesiunea scoțiană, dar a lăsat-o pe regină să își practice credința. Maria îl cheamă pe John Knox la ea, dar acesta îi răspunde foarte urât, devenind dușmanul ei. Ea va avea o via ță tumultoasă, dar printre toate acestea va găsi timp să fie mamă pentru Iacob, care va deveni regele Angliei și Scoției, dar ea va muri decapitată.
Elisabeta nu îndrăgea nici teologia reformată a lui Knox, dar nu o iubea nici pe Maria, care era papistașă, care va distruge tot ce a construit ea. Maria era solicitată de Anglia și de străinătate pentru a complota împotriva Elisabetei. Dar cea din urmă, dând în vileag un proiect de invadare a Anglei, pus la cale de Gise, lasa sa cada greutatea faptei pe Maria, care este de acum văzută rău în Anglia. Un plan bine pus la punct de Elisabeta, care lasă să se vadă că ela complotează pentru a o ucide pe Maria, aceasta din urmă trimite scrisori ascunse la Parin, interceptatea de Elisabeta, și în care se vorbea despre uciderea Elisabetei. Maria e acuzată de complot pentru asasinat și condamnată la moarte, dar Elisabeta a semnat cu mare greutate. Este decapitată la 8 februarie 1587. Astfel s-a ajuns ca anglicanismul să fie regigeie de stat, iar cel care o respinge este trădător de țară. Polițiltii arestau pe drumuri oameni la întâmplare, care dacă nu puteau dovedi că nu sunt catolici erau închiși. Torturi groaznice, femeile acuzate erau îngropate de vii. Despre toate acestea Elisabeta a avut de știre, dar a îngăduit să fie săvârșite. Dar spre final, Elisabeta nu a mai găsit în parlament un sprijin, astfel s-a ajuns la o revoluție, iar anglicanismul va rămâne singura religie de stat, nu prin blândețe, ci prin constrângeri constante, metodă ce a dat greș în Irlanda. Mizeria marilor secole Despre primejdia de a fi tolerat În anul 1598 în Franța erau 1 250 000 de protestanți, care însemna 1/12 din toată polulația, dar această religie era îmbrățișată de mai toate familiile importante. Una dintre diferențe era referitoare la împrumuturi cu dobândă, acestea Biserica Catolică le osândea, pe când reformații spuneau că orice profesie, dacă e făcută bine este binecuvântată. Astfel, hughenoții erau cei mai buni antreprenori, iar din cauza reușitelor lor, compatrioții nu-i iubeau deloc. S-a ajuns ca cei care aveau pompe funebre, și erau catolici, să nu dorească să-i înmormânteze pe hughenoți, iar unii preoți îi dezhumau pe hughenoții îngropați în cimitirele protestante. La data de 13 mai 1610, Maria de Medici a fost unsă regină a Franței, iar în următoarea zi, regele Henric IV a fost asasinat. Acest asasinat al regelui nu a fost doar un simplu complot, ci în acele vremuri era un lucru foarte dorit atât de regii din Viena, Sapnia, Bruxelles, Haga etc. Un complot poate fi rezultatul unor puternice coaliții de interese, iar în acest mod se poate anima un mare număr de oameni care să aibă o ură comună față de acea persoană, iar această instigare la ură, această artă, poartă numele de intoxicație. Deci Henric IV își făcuse o mulțime de dușmani, pe fanaticii religioși, care nu s-au putut acomoda cu Edictul de la Nantes, dar avâns și în rândul celor mari, căci regele a dat un edict care interzicea duielurile, iar altul care respingea nebuniile vestimentare, haine foarte scumpe. O altă putere vrășmașă se găsește în afara regatului, căci regele nu accepta nicio vasalitate față de celalte puteri europene, căci în 1610, el pregătea un răzbi împotriva Șărilor de Jos. De la sfârșitul lunii aprilie și până la 10 mai, în străinătate se vorbea despre asasinarea regelui, iar din data de 10 mai, deja a pătruns zvonul că el a fost asasinat, chiar dacă fapta s-a petrecut doar pe 14 mai. Regele avu sentumentul că va muri, căci chiar înainte de încoronarea reginei a spus: „blestemata asta de încoronare va fi pricina morții mele!”. Asasinul mărturisea că nimeni nu îi ceruse să facă această faptă, căci acest lucru bun l-a înțeles din unele predici. La 27 mai, asasinul a fost condamnat la moarte prin ruperea corpului cu clești înroșiți, iar apoi a fost legat de 4 cai, spre a fi sfârtecat, după ce a fost sfărtecat, poporul, din cauza urii asupra lui, au ajuns la o sălbăticie canibală.
Richelieu sau liberalismul religios: Richelieu, îmbrățișează mai întâi cariera armelor, dar este pânaă la urmă pus episcop la vărsta de 20 de ani, iar la 7 ani după aceea, în 1622 este deja cardinal. Papa și-a pus nădejdea în el că va spinteca erezia din Franța, dar Richelieu nu avea astefel de gânduri, ci dorea ca să nimicească doar autonomia politică și militară, nicidecum religia, căci în această materie era un liberal și un tolerant. Asediul orașului La Rochelle, la care a participat și Richelieu, a fost datorită faptului că lutheranii se purtau foarte bine cu actolicii. Acest asediu este câștigat de trupele franceze, cu ajutorul celor olandeze și engleze, pe când orașul a primit ajutor din partea spaniolilor. Ostilitățile au început în oraș din 1625 iar în 1627, Richelieu pus să se construiască faimosul dig, de 1500 m lungime și 8 m lățime, iar la acest dig, a poruncit părintele Joseph să se facă un șanț de 12 km. Acest asediu avea să dureze un an. Între asediatori și asediați circulau mesaje, iar mesagerii erau copii, unul dintre ei, de 10 ani, a fost denunțat și biciut de călău, dar până al urmă a fost izgonit din oraș. Din luna iulie 1628, mizeria devine înspăimântătoare, ajungând să se mănânce șoareci, câini, pisici etc. Într-un răstimp de 6 luni mor de foarme 8000 de oameni. S-a ajuns așa de rău că leșul unei femei a fost mâncat de vecinele ei. Condițiile de predare a lui Richelieu sunt simple, orice fortificații vor fi nimicite. După 1629, la recomandarea lui Richelieu, se dă un edict prin care li se interzice catolicilor să- mai numească pe protestanși eretici, dar acesta nu prinde la popor, căci jignirile continuă. Contrareforma romană, era un răspuns la reforma ce s-a născut în secolul XVI, care a fost rezultatul Conciliului de la Trento dintre anii 1545-1563. Astfel s-a reinstaurat catolicismul în Polonia și Suedia, în Germania și țările nordice păstrându-se reforma, iar Franța rămânând împățită în două. În acest context trebuie privit războiul de 30 de ani, care de fapt au fost mai multe războaie, de origine politică și religioasă. Războiul a fost început de protestanți, după ce regele Ferdinand II a înlocuit un protestant cu un catolic în consiliul electoral. Până la urmă războiul nu a mai fost religios ci doar politic, căci trupe imperiale, spaniole, suedeze, mercenari, veneau și se retrăgeau constant, iar toate aceste trupe trăiau de pe seama țăranilor, jefuind. Soldații erau însoțiți de târfe de taote vârstele. Brutele ucideau, violau, jefuiau, iar fetele violate erau înrolate între târfe sau vândute. Regimentele trimiteau cercetași pentru a găsi locuri bune, dar aceștia jefuiau ei înainte. La început țăranii se ajutau între eu, dar mai apoi s-au organizat și ei în bande de hoți. În anul 1627 se creează Compania Sfintei Împărtășanii, care urmăreau să introducă printre catolici venerarea sf. Împărtășanii ( compania a fost ținută secret). Se manifestau în acte de binefacere, având ca scop stărpirea ereziei. Trimiteau misionari la spitale sau acasă la ereticii nevoiași, pe care îi ajutau și li se promitea mai mult dacă se converteau. Tot compania a introdus în regulamentul spitalelor de incurabili regula că nu au voie să fie întreținuți decât catolicii, dar să fie primiți și erticii, doar dacă de convertesc. În acest mod s-a alunecat clar spre rasism. Campania și-a făcut dușmani în rândul nobilimii pentru că s-a legat de dueluri, dar și printre episcopi și în celelalte medii. A fost desființată în 1665.
Galerele și dragonii: În ziua încoronării sale, Ludovic XIV, jură să stârpească toate ereziile, dar aceasta era doar o formulă tradițională. La început nu i-a prigonit pe protestanți, dar îi favoriza pe catolici, iar dacă protesanții doreau să aivă parte de aceste favoruri, trebuiau să se convertească, dar cu toate acestea nu au fost prea numeroase convertirile. Ura asupra lor creștea tot mai mult din cauza reușitelor lor, căci ei beneficiau de mai puține sărbători și deci de mai multe zile de muncă, astfel, mai ales în agricultură, abținând rezultate foarte bune. Dar ei își făceau rău ei înșiși, căci în provinciile unde erau majoritari se comportau foarte rău cu catolicii, chiar violenți. Sau dat mai multe acte împotriva hughenoților în periada 1661-1685, iar unul dintre ele prevedea că certificate de meșter în care nu se specifica religia catolică nu erau valabile. În anul 1676 ia ființă „Casa de convertiri”, care nu era ținută în ascuns, cu activitate la vedere. Administratorul acesteia era un calvinist convertit. Ea era finanțată de rege, mai exact din „beneficiile” eclesiastice, și se ocupa cu tipărirea de rugăciuni, a textelor sfinte, dar și a finanțării misiunilor, dar se ajunge la un nonsens, căci sunt protestanți care se convertesc de mai multe ori pentru a primi ajutoare, dar totuși vedem o scădere a adepților religiei protestante. Din 1679, Ludivic nu-și mai ascunde intențiile de a încheia cu protestantismul, astfel, se ajunge la o aplicare strictă a Edictului de la Nantes, iar cultul este practic interzis. Copiii erau autorizați să își părăsească părinții protestanți pentru a se converti la catolicism, dar în acest mod s-a ajuns la o răpire a copiilor protestanților. La începutul lunii august, un regiment de călăreți trebuia găzduit și plătit de familiile protestante dintr-un sat. Femeile și fetele au fost maltratate, iar tații sau soții care se opuneau au fost omorâți în bătaie. O fată, a fost brutalizată prin arderea tălpilor pentru a trece la catolicism, dar aceasta nu a cedat. Aceste acte au denumirea de dragoniade și aveau ca scop convertirea la catolicism. Acești dragoni nu aveau dreptul de a-i ucide pe protestanți, ci doar de a-i maltrata pentru a-i convinge să se convetească. Plângelile au ajuns până la curte și mai mul ți episcopi su spus că nu vor dragoni în dieceza lor. Regele interzice dragoniadele și îl destituie pe cel care le-a început, dar la 18 iulie 1683, o adunare de hughenoți înarmați a fost căsăpită de dragoni. Folosindu-se de armata spaniolă, pe care au câștigat-o printr-un armisti țiu, în doar câteva săptămâni, 22000 de convertiri. Din iulie 1683 dragoniadele se extind, iar Ludovic este informat că populația se convertise în întregime, dar oare chiar credea aceste informații? Astfel s-a ajuns ajuns la revocare Edictului de la Nantes, căci acesta nu-și mai avea sensul, nemaifiind protestanți în Franța, ca urmare, se distrug toate templele protestante și se interzicea practicarea cultului protestant. Pastorii trebuiau să părăsească țara în 15 zile, iar credincioșilor li se interzicea să emigraze, dar aceștia căutau să plece pe ascuns. Astfel s-a ajuns la o hemoragie morală, intelestuală și industrială. Emigrarea fiind interzisă, ambasadorii Elveției, Suediei, Danemarcăi, de fiecare dată când mergeau în țările lor, duceau cu ei grupuri de protestanți, desigur clandestin. Toți cei care-i ajutau sau adăposteau pe protestanți erau amenințați cu pedepsa cumplite. În anul 1700, la 17 noiembrie, gragonii au sosit în casa reformatului Martheilhe. Băiatul său, Jean, reușește să fugă împreună cu un priten, dar sunt prinși înainte de a ieși din Fran ța și condamnați pe viață la galere. Galerele erau acele minunate vase, care se deplasau prin for ța a 250 de perechi de oameni, care, câte 5 la o vâslă imensă, vâsleau pentru a se deplasa vaporul. Acesta este eliberat la 1714, după multe greutăți, iar în 1757, se publică jurnalul său în care se găsesc toate încercările prin care a trecut.
Comizarii (nume dat calviniștilor din Ceveni care au luptat împotriva armatelor lui Ludovic XIV după revocarea Edictului de la Nantes): Hughenotul Claude Brousson se afla la Nîmes, unde predica nonviolența petru a rezista la persecuții. El propunea ca templele să fie lăsate cu ușile deschise în timpul predicilor, dar ceilalți protestanți s-au opus, spunând că în acest fel se vor expune direct gragonilor, închisorilor și galerelor. Ei propuneau să emigreze, sau dacă nu să accepte de formă convertirea și să țină în secret credința, mergând la slijbă și rugându-se seara în familie. Brousson este urmărit și aproape prins într-o seară, dar reușește să fugă și să ajungă în Elveția. „Proaspeții convertiți” se întruneau pe ascuns seara pentru a citi Biblia și pentru a cânta psalmi. Casele deveniră prea mici, astfel au început să se adune în șuri, dar fiindcă pastori nu mai erau au apărut așanumiții predicatori. Oamenii se adunau nu daor pentru a citi biblia, ci și pentru a oficia botezuri și cununii, acestea erau făcute de predicatori, căci unii au primit binecuvântatre de la pastorii plecați. Ei ca să se recunoască aveau anumite medalii cu semne, dar erau a șa de multe și diferite, căci unii dintre catolici își făceau copii pentru a intra la adunări și pentru a-i denunța. Unele adunări se țineau și afară, în fundul unor râpe, în vârful munților sau în peșteri, iar la intrare stăteau bărbați înarmari și din aceste motive soldații nu atacară, mai de grabă făceau ambuscade pe drumuri, iar acestea au fost primele focuri. Astfel a înțeles și Brousson că ceea ce dorea el, adică cultul la vedere era o utopie, iar acum predica și el în ascuns. Dar în 1698 a fost arestat și fu executat la 4 noiembrie același an. La 13 decembrie 1698, Ludovic, sfătuindu-se cu mai mulți episcopi a ajuns la concluzia că nu se poate face convertirea cu forța, astfel, cultul protestant rămânea interzis, dar nu se făcea efectiv o constrângere pentru convertire. Instrucțiunile lui Ludovic au fost interpretate, iar prigoana a continuat. Neîntoarcea pastorilor dădeau apă la moară proorocilor și proorocițelor, ale căror vedenii erau dezmințite imediat după pronunțarea lor, dar totuși oamenii aveau încredere în ei. Atacurile protestante au început prin uciderea abatelui du Chayla din 1702. Acesta tortura un soț, iar soția sau fiica acestuia se dădea chinurilor iadului pentru a-și salva tatăl sau so țul, dar abatele era lăudat de preoți care-l caracterizau ca un om evlavios și milos. O adunare din iulie a fost înștiințată de un prooroc ce Dumnezeu vrea ca ei să meargă să-i elibereze pe prizonierii abatelui. Abatele a fost prins și omorât după ce a refuzat să se convertească la protestantism. În ziua în care a fost înmormântat abatele, protestanții au mai făcut o victimă, pe un preot, măcelărit ca și abatele. Când aveau să se sfârșească aceste tragedii? Dar acestea erau doar începutul. Ghedeon Laporte le spunea oamenilor săi că dacă tot am ajuns unde am ajuns, trebuie să continuăm, căci dacă vom fi prinși vom fi spânzurați. Dar căpetenia cea mai puternică avea să fie Jean Cavalier. Acesta a fost fiul unui protestant care semnat că trece la catolicism, dar numai de formă. Jean a fost învățat credința catolică de un preot, dar seara, acasă, mama sa îl învă ța credința protestantă. În 1701 a fost luat ca ucenic de un brutar, dar pe care îl mai părăsea pentru că mergea la adunări, iar în 16 februarie 1702 a plecat cu un grup de fugari la Geneva, dar el nu voia altceva decat să se întoarcă. La 9 noiembrie, cu trupa lui, pune pe fugă o companie, iar tot în această lună, împreună cu Roland, nepotul lui Gedeon, care murise, și care acum conducea trupa lui, atacară prin surprindere și-l omorâră pe căpitanul Vidal. La 5 ianuaria 1703 au luat toată muniția și pu știle poliției, dând foc unai biserici și omorând 13 de oameni. Față de aceste atacuri, pastorii de la
Geneva vedeau cu groază și le spuneau celor care le comiteau să înceteze, dar aceștia nu-i ascultau. Au început să răspund cu aceeași monedă și catolicii, care au devastat și ars din temelii două sate preponderent protestante, iar hughenoții au făcut asemenea după 48 de ore, arzând mai multe cătune protestante și omorând un preot. În ziua de Florii din 1703, mareșalul Montrevel, împreună cu dragonii lui, a înconjurat o casă în care s-au adunat protestanți pe care au incendiat-o. Iar răspunsul lui Cvalier a fost prin devastarea unui sat preponderent catolic, arzându-l, iar pe locuitori măcelărindu-i. În cursul verii lui 1703, Cavalier îi scrie lui Montrevel o scrisoare prin care spune că vor înceta, dacă maiestatea-sa le va da libertate religioasă și îi va elibera pe cei de la galere și din închisori, în sens contrar, se vor apăra până la capăt. Regele refuză și ordonă distrugerea a 33 de parohii pentru a nu mai avea hughenoții din ce trăi, dar acest lucru nu a făcut decât să îngroa șe trupele lui Cavalier. Acesta era foarte bine informat de toate mișcările trupelor regale, căci țăranii complici, făceau focuri pe dealuri, dând semnale de fum. La 14 martie 1704 a atras trupele lui Montrevel într-o capcană, având destul de multe pierderi. Nervos, Montrevel trimite toate trupele de care dispunea, pe urmele lui Cavalier, care a lăsat dinadins băutură prin sate, astfel bătălia din 15 martie, l-a costat pe Montrevel 22 de ofi țeri și 300 de oameni, iar prada a fost 80 de cai, muniție și arme. Astfel Ludovic îl destituie pe Montrevel și îl va pune pe Villars. Montrevel, pentru a demonstra că este nedreaptă destituirea sa, luptă personal, iar Cavalier e pe cale să fie prins, camizarii pierd 800 de oameni. Cavalier se retrage la pe șteri, dar este vândut de o femeie, care îi duce pe regaliști la peșteri, dar reușește să scape și de data asta. Mareșalul Villas vrea să pună capăt acestor lupte, astfel cpă pune afișe care anuță un armistițiu: toță care se vor retrage în următoarele 8 zile împreună cu armele lor, vor fi ierta ți de vina lor, dar în caz contrar vor fi tratați ci cea mai mare asprime. Pentru a se arăta voin ța de pace, a întemnițat sau executat cățiva călăi și s scos din pușcărie pe hughenoții care nu aveau nicio vină. Cavalier îi scrie mareșalului că ei doresc libertate de întâlnire și posibilitatea de a părăsi țara. Comandantul de brigadă, Lalande îi cere lui Cavalier să se întânească pe mai. Negocierile au durat 2 ore. Ceea ce a cerut Cavalier a fost: pe lângă amnistiția generală, pentru el permisiunea de a părăsi regatul, împreună cu alți pe cheltuiala regelui, iar pentu restl pe cheltuiala lor, cât și eliberarea celor de la galere și din temnițe. regele a fost de acord, iar pe data de 16 mai, Cavalier a fost primit în mănăsstirea franciscanilor de la Nîmes, de către Lalande și Villas, iar după cină, Cavalier a rostit o rugăciune pentru rege, mareșal și intendent. Roland îl considera pe Cavalier un trădător, iar el a continuat lupta, chiar după ce ce-l din urmă insistă de mai multe ori, spinându-i că acasta nu mai are niciun rost, iar concluzia a fost moartea lui Roland la august 1704. Cavalier se întâlnește cu regele la Versailles, iar când Ludovic l-a întrebat dacă dorește să se convertească acesta a zis că este pregătit să moară pentru rege, dar că nu- și poate scimba religia, iar regele a acceptat. Cavalier trecu în Elveția și apoi în Anglia, unde s-a căsătorit, murind la 1740. Un predicator, care se năcu în 1696 și fiind crescut sub influența fricii, a ajuns, încă de când era tânăr pastor să predice nonviolența, reluând astfel ideile lui Brousson acesta întruni în
1715 un consiliu al Bisericii Deșertului, care hotărî: severitate în alegerea pastorilor, reacție împotriva fanaticilor, interdicția pentru femei de a predica. Ultimele flăcări: La baza celebrei foamete din Irlanda, dintre anii 1846-1848, a fost o boală a cartofului. Irlanda avea din belșug grâu, orz, produse lactate și carne, dar toată această bogăție era exportată în Anglia. Datorită acestei foamete, un număr mare de irlandezi, începând cu 1847 și până în 1866, au debarcat în Statele unite. Foametea a făcut ravagii mai ales printre țărani, care în proporție de 90% erau catoloci, iar acesta a fost sfârșitul firesc al măsurilor luate împotriva catolicilor irlandezi, căci încă din 1695 legea nu recunoștea existența unui persoane care este irlandez romano-catolic. Din aceste cuvinte ale legii rezultă clar că un irlandez nu avea dreptul la proprietate. Acest lucru reiese și din faptul că trei sferturi din populația posedau doar 1/5 din pământurile cultivabile, astfel ei fiind mici arendași, de pe care trăgeau pielea proprietarii, ca săși scoată un câștig de 200-300%. Astfel pentru hrana lui, țăranul dispunea de un petic de pământ pe care cultiva cartofi, iar apariția unei boli pentru acest tubercul era ca o bombă nucleară pentru țărani. Alte restrângeri pentru catolici erau făcute asupra clerului, care era expulzat, iar orice expulzat care era găsit pe teritoriul țării era spânzurat. Drepturile catolicilor erau atât de restrânse încât erau acuzați de orice. Dacă un protestant era jefuit la drumul mare, catolici de pe canton erau răspunzători în mod solidar, fiind învinuiți și obligați, fără proces, să plătească dauna pricinuitului. De acest ucru erau scutiți doar dacă era găsit adevăratul făptaș. Irlandezilor le mai era interzis să-și exporteze produsele în altă țară decât Anglia, cu excepția inului, iar taxele vamale erau imense. Astfel se naște în Irlanda o rezistență internă. În 1761, colectorii de impozite primesc o scrisorare în care li se cere să depună o anumită sumă de bani într-un anumit loc, dar aceștia nu se conformează. Apoi primesc o altă scrisoare prin care sunt informați să-și pregătească coșciugul. Răzbunarea vine, căci casele acelora sunt incendiate, air ei mor arși de vii. Aceștia își ziceau white boys, iar cei care le dădeau răspunsul erau „băieții din zorii zilei”, care incendiau casele catolicilor, luau armele și-i maltratau pe localnici. Astfel se naște un război civil ca în Franța. Irlandezii erau conduși de un vice-rege, care avea reședința la în Anglia și care era sub controlul parlamentului de la Dublin, format din protestanți, dar din 1778, regele Angliei George III impune vice-regelui să-și mute reședința la Dublin, iar tot în acest an se dă o lege prin care catolicii pot să închirieze cu contract, să moștenească, dar și să lase prin testament. După 4 ani clerul se poate reîntoarce pentru a săvârși cultul. Acest liberalism este explicat de faptul că Anglia avea de dus un război în America și nu mai avea timp să se ocupe și de o Irlandă răsculată. Revoluția franceză avea să schimbe multe, căci în vara anului 1791, căteva mii de persoane au sărbătorit căderea Bastiliei, iar la Dublin un avocat pe nume Wolfe Tone, propaga ideea că nenorocirile Irlandei se datoresc stăpânirii engleze, deci el dorea o independență politică a Irlandei. În 1992 era deja cuprinsă întraga șară, astfel Tone era informat că trebuie să dizolve socitatea sa, activitatea căreia era interzisă; el pleacă la New Yorc, iar de acolo în Franța. După 3 ani de insistențe a reușit să convingă conducătorii francezi că este suficient să debarce un singur regiment francez și toată Irlanda va fi în picioare. Expediția din 1797 a fost un dezastru, căci o parte din vase nici nu izbutiră să ajungă în Irlanda, iar irlandezii nefiind preveni ți nu se răsculară. A urmat pentru irlandezi reinstaurarea reginului dur de dinainte. Tone reuși să
obțină aprobarea pentru o nouă expediție în 1798, dar și aceasta a fost un eșec, el fiind luat prizonier și dus la Dublis, unde se sinucide la 17 noiembrie 1798. Iar la 7 iunie 1700 este unirea politică absolută cu Anglia. Rezistența a mai continuat încă 150 ani, pâna la împărțirea între Eire și Ulster din 1921 și proclamarea republicii din 1949. Tot acest timp a fost un lung coșmar desfășurat prin răscoale sângeroase, război civil dintre irlandezi. Azi Eire (irlanda de sud) este independentă și liberă, iar protestanții și catolicii practică în mod liber religia. Pe când Ulsterul (Irlanda de nord), care face parte din Regatul Unit, numără catolici și protestanți care periodic se înfruntă cu furie. 28 aprilie 1969 Bernadette Devlin ia cuvântul în Camera Comunelor și vorbește despre situația proletarilor din Irlanda de Nord, care se confruntă cu șomaj, subalimentație și alcoolism, fiind lipsiți de dreptul de vot, acordat doar celor care au un anumit venit( pt. A abține acest vot sau ciocnit cu autoritățile). Discursul a fost foarte lăudat, inclusiv în presă, dar forța lui a fost de moment, căci peste câteva luni nu mai găseai nimic despre ea în ziare, poate doar informa ții defavorabile. Ea a vrut să estompeze lupta dintre catolici și protestanți în folosul luptei dintre cei bogați și cei săraci, dar întâmplarea face ca bogații să fie protestanții, iar săracii catolicii. Astefl la fiecare 13 iulie se lovesc aceste două religii, căci la data de 13 iulie 1690, victoria lui Wilhem de Orania asupra lui Iacib II, a adusrobia Irlandei catolice, iar până azi se propagă acest conflict dintre protestanți și catolici. Un alt exemplu este Armagh-ul, episcopat catolic, dar și protestant, unde sunt jumătate protestanți și jumătate catolici, dar nu există un singur funcționar catolic. În comitatul Fermanagh, orice muncitor este întrebat mai întâi „la ce scoală a studiat”, iar concluzia este că 4 din 5 șomeri sunt catolici. În concluzie „fanatismul n-a murit”, căci acestă nebunie continuă să dea roade.