33 0 2MB
Repere ale cazului:
Istoria literara Critica literara Forme ale criticii literare Forme ale istoriei literare
Istoria literara
Istoria literara abordeaza fenomenul literar din perspectiva diacronica: •traverseaza epocile si perioadele din istoria unei literaturi; •urmareste evolutia diferitelor curente,miscari, orientari, directi, scoli; •se ocupa de biografia scriitorilor si de raporturile intre biografia si opera unui scriitor, de sursele de inspiratie si de relatia intre textele literare si contextele sociale in care acestea au aparut.
Istoria literaturii se referă la evoluția artei scrisului, din momentul apariției primelor texte literare și până în zilele noastre. De-a lungul acestei evoluții, genurile literare s-au înscris în diversele curente literare care s-au succedat și prin care literatura devine corelată cu istoria.
Popoarele a caror istorie a literaturii are radacini inca din antichitate, avand cele mai vechi scrieri, sunt considerate:
• sumero-babilonienii: In zona Mesopotamiei fiind descoperite sute de tablite de lut cu scriere cueniforma, insumand o bogata literatura. Dintre acestea, cea mai importanta este Epopeea lui Ghilgames, a carei vechime se situeaza la inceputul mileniului III i. Cr. • egiptenii: Vechimea acestei literaturi urca pana in anul 3000 i. Cr. Sunt reflectate realitati istorice, conceptii si stari de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptene vechi sub forma unei mari varietati de opere literare, dintre care cele mai valoroase sunt imnurile si povestirile.Printre cele mai valoroase este “Poveste celor doi frati”.
Istoria literara romaneasca
Cultura romana a fost puternic influentata de crestinism, inca de la inceputurile sale, chiar Sfantul Apostol Andrei, fiind propovaduitor al Sfintei Scripturi in aceste locuri, iar prima carte imprimata in spatiul romanesc, fiind o carte religioasa, in limba slavona si aparuta in 1508. Cel mai vechi document scris, pastrat in limba romana este o epistola din 1521, trimisa de Neacsu de la Campulung judelui de la Brasov, Hans Benkner.
Conceputul de istorie literara conform lui Nicolae Manolescu
În o suta si ceva de ani care ne desparte de primele noastre istorii literare (care erau, totodată, si istorii ale limbii: Aron Densusianu, 1885, I. Nădejde, 1886, Al. Philippide, 1888), conceptul însusi de istorie literară a cunoscut o evolutie interesantă, nu lipsită de surprize. La început de tot, nici conceptul de literatură nu era fixat cuprinzînd deopotrivă domeniul literelor, stiintelor si artelor sau pe al istoriei, stiintei si poeziei, după cum ne încredintează un cercetător sau altul. Difuz încă, o bucată de vreme, conceptul de istorie literară pare să aibă ca obiect cînd viata intelectuală în genere, cînd cultura natională în totalitate.
O precizare a lui Aron Densusianu este cu desăvîrsire izolată în acest context: "Dacă am zis că istoria literaturii române este în fond istoria culturii si a desteptărei noastre, de aici nu urmează că ne putem dispensa de a aplica asupra productiilor noastre literare măsura severă a criticei". Atît de necrutător cu precursorul său, mai cu seamă din pricina capitolului despre Eminescu din Istorie, G. Călinescu n-a băgat de seamă că Aron Densusianu a legat, cu cincizeci de ani înaintea Principiilor de estetică, istoria de critica literară!
E drept că toate generatiile maioresciene de critici, acelea care s-au succedat în prima parte a secolului XX, vor gîndi diferit: separînd constiincios disciplinele cu pricina. • "...Una e critica estetică... si alta istoria literară“ (G. Ibraileanu) • De vreme ce critica, singură, se apleacă asupra unor opere cu adevărat vii (care, contemporane fiindu-ne, "ne miscă, ne înduiosează, lovindu-ne slăbiciunile noastre, învăluindu-ne într-o atmosferă de simpatie"), istoriei literare revenindu-i misiunea de a le studia pe acelea, indiferente, din trecut, se întelege usor că între critică si istorie literară nu poate fi nici o punte. (Eugen Lovinescu 1910) • "Istoria literară se ocupă de autorii trecutului mai mult sau mai putin îndepărtat" (Tudor Vianu - 1962)
Abia în 1939 o propozitie a lui G. Călinescu pune capăt acestei interpretări a lucrurilor: "În realitate, critică si istorie sînt două înfătisări ale criticii în întelesul cel mai larg". Si: "...Adevărata critică de valoare contine implicit o determinatiune istorică", după cum "nu e cu putintă să faci istorie literară fără examen critic." Din acest moment, conceptul de istorie literară îsi capătă plenitudinea. O dată proletcultismul apus, critica postbelică revine la Principiile călinesciene ca la o biblie a domeniului său. Nici structuralismul, nici celelalte curente antiistoriste din anii '60-'70 nu-i pot clinti pe criticii literari de pe pozitia călinesciană. Chiar dacă, paradoxal, nu prea se mai scriu istorii literare, iar aceea a lui Călinescu nu se reeditează pînă în 1982. Conceptele, ca si cărtile, îsi au soarta lor.
Potrivit opiniei lui George Calinescu, istoria literara nu o poate face decat un autor cu vocatie, ea fiind o opera de creatie.
Ca toate istoriile, istoria literara este o creatie a spiritului sau a gindirii. Ea cauta sursele, stabileste geneza operelor si a evenimentelor, dind seama de variatiile si impactul acestora asupra timpului prezent. Obiectivul ei cel mai important este sa lege faptele pentru a le arata evolutia, adica permanenta si schimbarile. Ea trebuie sa contextualizeze si sa judece in acelasi timp, dar sa se si delimiteze de concurentele sale, de cele care intra in aceeasi tesatura cu ea, indeosebi de Istoria generala si de Istoria culturala, rivale foarte agresive. intr-un fel sau altul, ea este un raspuns, in opozitie sau in ecou, la toate celelalte istorii, tot asa cum, in interiorul ei insasi, operele pe care le trateaza raspund altor opere, intr¬un dialog neincetat si interminabil.
Istoria literara urmareste inregistrarea valorilor
literare de-a lungul timpului. Aparitia criticii literare este un rezultat al formarii si evaluarii spiritului critic. Afirmarea spiritului critic s-a produs relativ tarziu in perioada iluminismului european. Cultura si civilizatia romaneasca prezinta un decalaj de dezvoltare in raport cu europa occidentala, de aceea spiritul critic in cultura romana se manifesta destul de tarziu in forma stiintifica si institutionalizata.
Critica literara
Primele manifestari ale spiritului critic apar la cronicari. Cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce au fost boieri luminati, preocupati de consemnarea in scris a istoriei. Acestia au scris “Letopisetul Tarii Moldovei” fiecare preluand scrierea inceputa de cel dinaintea lui. Importanta acestei cronici consta pe de-o parte in consemnarea in scris a istoriei, dar si in realizarea artistica a scrierii. Cronicarii moldoveni au avut o contributie semnificativa la dezvoltarea literaturii romanesti, prin munca lor deschizand drumul catre realizarea artistica a scrierii.
O critica literara nu putea aparea inaintea unui corp literar(alfabetul latin este introdus abia in sec al XIX-lea in timpul domnitorului Alexandru I. Cuza) de aceea la noi literatura originala a aparut tarziu si a avansat lent, primul roman romanesc fiind considerat “Istoria ieroglifica” a lui Dimitrie Cantemir(sec XVIII). Mult mai tarziu, in perioada pasoptista, Mihail Kogalniceanu, format la scoala germanica si Vasile Alecsandri format la scoala franceza manifesta o atitudine si o preocupare critica specializata. Kogalniceanu redacteaza capitolul “Introductie la Dacia literara”, care avea valoarea unui program de dezvoltare a literaturii noastre culte. Constiinta critica s-a manifestat si in preocuparile scriitorilor de la “Dacia literara”.
Forme ale criticii literare
Principalele forme ale criticii sunt recenzia,
articolul,cronica, studiul, eseul,monografia critica, comentariul etc. Principalii reprezentanti ai criticii literare românesti sunt:T. Maior, C. Dobrogeanu-Gherea, N. Iorga, G. Ibraileanu, O Densus, M. Dragomir, D. Carac,P. Zarifopol, E. Lovin, P. Constantin, T. Vianu, Perpess, de. Ralea, S. Ciocul, Vl. Streiu, G.Calinescu.
Modalitatile criticii presupun câteva conditii
:
esentiale
a) disponibilitatea operei literare, caracterul ei în permanenta “deschis” b) pluralitatea perspectivelor posibile asupra operei c) comunicabilitatea impresiilor si institutiilor conceptuale ale criticii.
Articolul (lat.articulus - articulatie) este o forma a disertatiei ce consta în tratarea unei temeliterare. Articolul este un tot unitar si distinct, ce implica o cunoastere aprofundata a materieitratate, claritate în expunerea ideilor, stringenta logica a argumentelor, sinceritatea opiniilor, evitarea excesului de date etc. Unele articole însumeaza calitati proprii tehnicii si maiestrieiliterare (asa sunt, de pilda, articolele lui I.L. Caragiale, T. Arghezi, N.D. Cocea, Geo Bogza).
Cronica literara Este o forma a disertatiei, denumita asa datorita aparitiei sale periodice(zilnic, saptamânal, lunar) în paginile revistelor. Cronica literara consta în relatarea si comentarea celor mai recente aparitii editoriale. Cronica literara realizeaza o privire globala aoperelor în discutie, procedând si la o sumara analiza, concluzia cronicii alcatuindu-se dintr-o judecata axiologica.
Recenzia reprezinta o analiza, o dare de seama
critica asupra unei carti literare sau stiintifice.Într-o recenzie criticii aplica propriile priviri estimative la miscarea si evolutia literaturiicontemporane. Concisa, fara a avea întinderea unui studiu, recenzia are ca scop informarea cititorilor asupra lucrarii respective, scotându-se în evidenta meritele sau scaderile acesteia.
Eseul este o forma de notatie a unor
observatii personale, cu caracter reflexiv, în care seaduc, cu o deplina libertate de miscare spirituala, sugestii de cunoastere pe teme diverse.Eseul se releva ca un exercitiu critic nesistematic prin excelenta. Eseul se afla la interferenta filosofiei cu literatura. Montaigne l-a definit ca un jurnal de moralist.
Forme ale istoriei literare
Cele mai consistente sunt capitolele despre “Marii scriitorii”, atat dinsecolul XX (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia PapadatBengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, IonBarbu, George Calinescu, Anton Holban), cat si din secolul XIX (Mihai Eminescu, IonCreanga, I.L. Caragiale, Ioan Slavici).
In toate articolele despre “marii scriitori”, Manolescu
alcatuieste un simptomatic rechizitoriu criticii postbelice, care pacatuieste prin analize hipersofisticate indauna judecatilor clare si simple - analize care ar aseza un strat gros de interpretari asupra clasicilor nostri, facandu-i de nerecunoscut. De la Eminescu si Slavici pana la Blaga sau IonBarbu, toti sunt, oarecum, mistificati de elucubratiile criticilor. Au dreptate, aproapeintotdeauna, foiletonistii interbelici, mai apropiati de intuitia prima a textelor, sau Calinescuinsusi, cu care Manolescu face dese tête-àtête-uri peste capetele criticii postbelice.
Principiul e formulat clar in capitolul
despre Ion Barbu: “Niciun poet roman,nici chiar Eminescu, n-a avut parte de atat de multe exegeze savante si de atat de putine analize critice propriu-zise ca Ion Barbu. («) Suntem obligati acum sa-l recitim cu un ochi proaspat si fara prejudecati”. Eminescu ar fi victima unei “exegeze pe cat de erudite, pe atatde lipsite de spirit critic” din care valabili mai raman doar Maiorescu, Calinescu si Negoitescu.