36 0 382KB
EXISTĂ VIAŢĂ DUPĂ MOARTE! Petru Popovici
CUVÂNT ÎNAINTE Toţi oamenii, mai curând sau mai târziu, sânt confruntaţi cu moartea. Nici cei mai puternici împăraţi sau conducători de popoare nu s-au putut împotrivi morţii. Nici cei mai mari savanţi nu au putut să se ferească de ea şi nici cei mai renumiţi specialişti în ale medicinei nu au reuşit să devină imuni în faţa ei. Ea îi coboară pe toţi deopotrivă în mormînt. Biblia pune: „Omul nu este stăpân pe suflarea sa ca s-o poată opri şi nu are nici o putere peste ziua morţii. În lupta aceasta nu este izbăvire"(Ecles.8.8). Totuşi, oamenii se interesează aşa de puţin de moarte. Ce e moartea? Ce se întâmplă când mori? Ce urmează după moarte? Există un „dincolo" de pragul morţii? Ce evidenţe avem în privinţa aceasta? Cum este dincolo? Ce putem şti despre cei plecaţi? Cine se înşală: cei ce cred sau cei ce nu cred? E curios, dar foarte semnificativ că într-un veac al necredinţei, oameni de ştiinţă necredincioşi au ajuns să se intereseze şi să facă cercetări amănunţite în ce priveşte existenţa vieţii după moarte. Cei credincioşi ne bazăm în totul pe afirmaţiile Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu ne este de ajuns. Celorlalţi le trebuie mărturii, evidenţe. Ele le pot servi spre trezire, spre convingerea că totuşi există o altă viaţă după viaţa aceasta. Eu sunt conştient că în final, toţi se vor convinge că există viaţă după moarte. Unii se conving acum şi aici, iar alţii se conving în primele secunde după moarte. Atunci şi cei mai mari atei şi chiar şi cei ce critică această carte vor vedea că există, dar va fi prea tîrziu. Am scris acest studiu cu dorinţa ca mulţi să se convingă înainte de a fi prea tîrziu. E un mare har să ai siguranţa vieţii veşnice. Atunci atât plăcerile cât şi suferinţele, comparându-le la dimensiunea eternităţii, le vezi mici şi neânsemnate. Apostolul Pavel a scris: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum, nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare"(Rom.8.18). Când posezi cu adevărat viaţa, nu te mai înspăimânţi de moarte, căci ştii unde mergi (2 Cor. 5.1,2). Trecerea hotarului morţii devine clipă dorită şi mult aşteptată spre a intra în Patria promisă. Numai atunci moartea este un câştig. Studiul acesta poate revoluţiona gândirea ta şi poate schimba în mod radical vieţuirea ta. Port în sufletul meu ruga către Dumnezeu ca El să dea multă lumină oricărui suflet în mâinile căruia va ajunge această carte. La dorul nostru după viaţă, există un corespondent: viaţa veşnică prin Hristos Isus, Domnul nostru. Ea este DARUL lui Dumnezeu(Rom.6.23). Darul însă trebuie primit. Deci, tu eşti cel ce-ţi hotărăşti soarta ta eternă. Tu alegi fericirea sau chinul pe veci. Iulie 1983 Petru Popovici
EXISTĂ VIAŢĂ DUPĂ MOARTE? Poate un om care trăieşte în partea din urmă a secolului al XX-lea, care zboară cu avioane supersonice, face milioane de calcule pe secundă cu ajutorul computerului sau călătoreşte în rachetă spre lună, poate un astfel de om să mai creadă că există viaţă după moarte? Are vreun temei credinţa aceasta? Există astăzi oameni de ştiinţă care cred în viaţa după moarte? Poate fi verificată existenţa vieţii după moarte? Cum e dincolo? Iată câteva întrebări de care vreau să mă ocup. Azi mulţi tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, dar mult mai mulţi tăgăduiesc existenţa vieţii după moarte. Chiar o parte din cei ce cred în Dumnezeu, nu cred într-o viaţă după moarte. Tăgăduirea e o realitate, dar eu aş vrea să ne ridicăm de la o realitate la altă realitate: de la realitatea tăgăduirii la realitatea existenţii. Pentru unii e absurd să te gândeşti că ar putea fi viaţă după moarte. Omul e numai materie, spun materialiştii, şi materia se descompune începând din primele minute după încetarea vieţii. Atunci cum ar putea să fie o altă viaţă? Şi, în numele ştiinţei, decretează că nu există viaţă după moarte. Dar şi altădată au mai fost astfel de tăgăduiri în numele ştiinţei, iar mai târziu s-a dovedit contrariul. De fapt, toate adevărurile mai de seamă au fost tăgăduite la început. Lalande a respins lucrările lui Basel despre „Sateliţii ce răspândesc lumină", zicând: „Noi nu credem asemenea lucruri." Dar azi se ştie precis că sateliţii răspândesc lumină, şi nu numai cei naturali, ci chiar şi cei artificiali - făcuţi de mâna omului. Eu am văzut cu ochii mei sateliţi lansaţi în spaţiu strălucind noaptea. Simon Newcomb, învăţat renumit în vremea sa, a dovedit că e imposibil ca aeroplanele să zboare, fiindcă un avion e mai greu decât aerul, şi, deci, e o imposibilitate. Dar noi zburăm azi cu avioanele şi nici nu ne sinchisim de tăgăduirea lui. Lavoisier a tăgăduit, în numele ştiinţei, că ar putea să existe meteoriţi. „Este imposibi”, a scris el „ca pietre să cadă din cer, pentru că nu sunt pietre în cer." Pe monedele vechi ale Spaniei se aflau imprimate coloanele lui Hercule, iar dedesubt era inscripţia: „Non Plus Ultra", adică dincolo de Gibraltar nu mai există nimic. Exact cum zic unii despre moarte că „dincolo nu mai există nimic." când oamenii învăţaţi ai vremii au aflat de intenţia lui Cristofor Columb, ei s-au adunat la Salamanca şi au căutat să-i argumenteze că dincolo e doar nemărginitul apelor. Dar la 12 Octombrie 1492,călătorii de pe corabia „Pinta" a lui Columb, extaziaţi de bucurie, strigau: „Pămînt, pămînt! " După aceasta, guvernul Spaniei a pus să se taie din inscripţia „Non Plus Ultra" cuvântul „Non", şi a rămas „plus ultra", adică mai este pământ şi dincolo. Tăgăduirea n-a mai avut valoare, a căzut în faţa realităţii. Azi mulţi tăgăduiesc existenţa vieţii de dincolo. Mâine vor ajunge să vadă că există, dar vai, va fi prea târziu. Sir Thomas Scott, bărbat de stat al Scoţiei, şi mare necredincios, fiind pe patul de moarte a strigat: „Până în acest moment, eu am crezut că nu există Dumnezeu şi nici iad. Acum ştiu şi simt că există şi Dumnezeu şi iad şi că eu sunt condamnat la pierzare de justa judecată". Apostolul Pavel întreabă: „Şi crezi tu oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? " Un mare ateu a spus: „Un singur lucru îmi tulbură plăcerile vieţii. Mă tem că Biblia e adevărată. Dacă aş putea să ştiu cu siguranţă că moartea e un somn veşnic, aş fi fericit. Dar aici e ceea ce mă tulbură; dacă Biblia e adevărată, atunci eu sunt pierdut pe veci." Dragul meu cititor, care e starea ta? Tăgăduieşti că există viaţă după moarte? Biblia afirmă că există. Ce te vei face dacă, în sfârşit vei constata că, în ciuda tăgăduirii tale, totuşi există? Nu crezi că e bine să-ţi pui azi această întrebare? Unii nu tăgăduiesc, dar se îndoiesc că ar putea să fie. Ei spun: „Cine ştie dacă mai este ceva dincolo? când omul moare e mort". Aceştia spun că ei cred în Dumnezeu, dar trăirea lor în păcat dovedeşte că ei nu cred în viaţa viitoare, nu o doresc, nu o preţuiesc, nu se pregătesc pentru ea. În realitate, nu e mare deosebire între cei ce tăgăduiesc şi cei ce se îndoiesc. În final, rezultatul e acelaşi. E bine să iei în considerare că realităţile nu sunt în funcţie de credinţa sau necredinţa noastră. Multă vreme oamenii n-au vrut să creadă că pământul se învârteşte în jurul soarelui, dar necredinţa n-a schimbat realitatea. Tot aşa e şi în privinţa vieţii după moarte. Ţine minte acest adevăr. El poate revoluţiona gândirea şi vieţuirea ta. Dumnezeu spune în Cuvântul Său că există o altă viaţă după moarte, tu spui că nu există. Cine ştie mai bine? Domnul Isus spune: „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi" (loan 11:25). Aici e vestea bună pentru tine. Există o viaţă după moarte şi prin Hristos Domnul, tu poţi să o ai. Alege viaţa chiar azi.
MĂRTURIA POPOARELOR La întrebarea „Există viaţă după moarte? " popoarele lumii răspund „Da". încă din cele mai înepărtate vremi, oamenii din toate părţile pământului au crezut că există o viaţă după moarte. Vechii locuitori ai cetăţii Ur, ce au trăit acum 4500-5000 de ani, au crezut în viaţă după moarte. Sir Charles Leonard Wooley, renumit arheolog, care a murit în anul 1960, a făcut excavaţii la Ur în Caldeea. Lucrările au început în anul 1922 şi au durat 12 ani. El a scos la lumină unele din cele mai spectaculoase morminte. În mormântul reginei Su-bad, un fel de casă cu 3 - 4 camere săpate în pământ, el a găsit dovezi grăitoare cu privire la credinţa lor în viaţă după moarte. În camerele de la intrare era garda şi alţi servitori, în camera mormânt a reginei se aflau muzicieni, femei dansatoare, soldaţi, sclavi, un car tras de două măgăriţe cu vizitii; păzitorul garderobei, a hainelor împărătesei ce erau puse într-o ladă lată, era la o parte. Iar pe un fel de targa era regina Subad cu harfa în mână. Numele ei a fost aflat pe pecetea de aur în formă cilindrică, găsită acolo. În mijloc era un vas mare de bronz în care a fost băutura narcotică. Mai în fund de camera reginei s-a găsit camera regelui. Acolo erau 8 soldaţi aşezaţi pe două rânduri, cu suliţele lor la intrare. Apoi era un car greu cu doi boi, ce aveau coliere de argint în jurul gâtului. Conducătorii carului şi un soldat se aflau în car. În faţa zidului camerei regelui se afla un harfist şi cântăreţii, iar în camera mortuară erau membri din suita regelui. În total erau 63 de însoţitori. În alt mormânt au fost găsiţi şase bărbaţi la intrare şi 68 femei îmbrăcate de gală, care au fost gata să moară cu regele lor. Aici erau patru cântăreţi cu harfa. O fată se pare că a întîrziat la această ceremonie, căci ea nu avea panglicuţa de argint pe cap, ca celelalate, ci a ei se afla adunată în buzunar. La mijloc era o căldare de aramă şi lângă fiecare se afla o ceaşcă, cu care de bună voie au băut narcoticul otrăvitor, au trecut la locul lor şi au adormit. La ei era credinţa că regele e semizeu şi că moartea e doar o tranziţie, iar însoţitorii erau voluntari, care în sunetul muzicii luau băutura narcotică spre a însoţi pe rege în lumea cealaltă. Acolo au fost deschise vreo 16 morminte cu inhumare în masă. În cartea „Hands on the Past", apărută la New York în 1966, arheologul Alberto Ruz relatează desgroparea unui templu cu mormânt împărătesc aparţinând vechii civilizaţii Maya. Templul se afla la Pa-lenque în Mexico. Excavaţiile au început la 20 Mai 1949 şi au durat vreo zece luni spre a se curaţi casa scărilor care avea 45 trepte. Acolo a dat de un coridor în formă de U, apoi au urmat alte 21 trepte. Jos, la 22 metri sub pardoseala templului, au găsit mormântul. Într-o cameră de 8 metri pătraţi era sarcofagul acoperit de o piatră sculptată în greutate de 5 tone. Din cavitatea gurii mortului au scos o frumoasă perlă, care era pentru procurarea celor necesare pe lumea cealaltă, iar sub sicriu erau aşezate vase cu mâncare şi băutură pentru viaţa după moarte. Şi acesta a avut 6 tineri ca însoţitori în viaţa cealaltă. Şi geţii credeau în viaţa după moarte. Istoricul român Vasile Pârvan, în lucrarea sa „Getica" apărută la Bucureşti în anul 1926, studiu de 850 de pagini, la pagina 160, spune: „Geţii credeau, la fel ca nordicii, într-un fel de Waldhall, (Câmpii elizee) unde după moartea trupului se vor întâlni cu zeul lor suprem şi vor trăi fără de sfârşit". La pag 161 spune: „Bătrânul Herodot, în cartea a IV-a, paragraful 94, a exprimat, într-o formă absolut limpede la care nu e de adăugat ori de schimbat nimic învăţătura getică despre nemurirea sufletului ei nu cred că mor, ci că cel pierit merge la zeul lor Zamolxis. Raiul getic însă nu e sub pământ, ci în cer (Pag 152). De aceea în timp de război, pe solul trimis la zeu, ei îl aruncau în sus, să cadă în suliţe cu fata spre cer. La fel celţii credeau cu tărie în viata după moarte. La indienii morţi se puneau săgeţi şi vase de pamânt. La morţii greci se punea un ban de argint pe gura, ca să aibă cu ce plăti pe Saron ca să-l treacă peste râul morţii. Galii nu ezitau să împrumute bani ca persoana respectivă să-i restituie pe lumea cealaltă. Laplandenii îngropau cu mortul şi puşca lui de vânatoare. Norsemenii îngropau calul şi armura spre a fi biruitori pe lumea cealaltă. Cei din Groenlanda înmormântau cu copilul şi un cîine ca să-l conducă pe lumea cealaltă. Cei din insulele Polineziei credeau că sufletele după moarte merg într-o lume subterană sau pe lună. Aborigenii din Australia credeau că sufletul zboară pe razele soarelui, iar egiptenii din timpuri foarte străvechi, acum 5000 de ani, credeau în nemurire. în Cartea Morţilor prima parte, principalele idei sunt că „omul trăieşte din nou după moarte". Pe pereţii piramidelor ce se afla la 12 mile sud de Cairo sunt inscripţii care arată acest crez al lor. Iată cîteva:
„O, Unas, ai plecat mort, dar eşti viu! " - „Teti este mortul viu" - o Pepi, tu nu mai mori". ..Viaţa lui Unas este durata; perioada lui e veşnicia". La fel mumificarea a fost cauzată tot de credinţa în existenţa vieţii după moarte. Dicţionarul enciclopedic român, tipărit la Bucureşti în 1965, la cuvântul „mumie" spune: „mumificarea a fost practicată mai ales la vechii egipteni şi este legată de credinţa despre viaţa după moarte". Azi se cunosc o sumedenie de mumii afară de cele din Egipt. Astfel, au fost găsite mumii în insulele Canare, în insulele Aleutine, în Iutlanda, în Danemarca şi o mulţime în Peru. Ele adeveresc credinţa tuturor acestor popoare într-o viaţă după moarte. Acestea sunt evidenţe scoase la lumina zilei din negura trecutului de ştiinţa arheologiei. Ele mărturisesc că popoarele din toate timpurile şi din toate locurile au crezut că există viaţă după moarte. Cum explicaţi aceasta? Răspundeţi, aşa cum aţi auzit de la alţii, că e superstiţie. Dar cugetaţi cum a ajuns superstiţia aceasta la toţi? O superstiţie se poate răspîndi la un popor sau poate să o împrumute un popor învecinat. Dar aici avem o credinţă ce o găsim şi la laponii din nord, şi la cei din ţara de foc, şi la sumerieni şi la azteci. Popoare, care au fost cu totul izolate unele de altele aveau aceeaşi credinţă că există viaţă după moarte. Pe vremea aceea nu existau ziare sau radio care să încerce să le formeze această concepţie la toţi. Atunci cum de au ajuns să creadă cu toţii că există o altă viaţă? Aveţi vreo explicaţie? Azi oamenii de ştiinţă fac studii de analiză a mitologiei comparate şi spun că în dosul unui mit care se găseşte la popoare multe se află şi un adevăr. Nu a fost potopul biblic privit multă vreme doar ca un mit? Dar mitul s-a aflat la o sumedenie de popoare. Aceasta i-a determinat să facă studii mai amănuntite şi au ajuns cu toţii la constatarea că da, existat potopul. Deci mitul,desbrăcat de înfloritu conţine un adevăr. Nu vă gândiţi că e aceeaşi situaţie şi aici? Cum s-a ajuns ca popoare, care nu au avut contact cu altele, să creadă la fel că există viaţă după moarte. Misionarul David Livingstone, a care străbătut Africa, spunea că a găsit triburi fără civilzaţie, dar nu a găsit triburi fără să creadă într-un fel oarecare în Dumnezeu şi în viaţa viitoare. Deci omul din junglă şi omul din colibele de gheată, triburile de indieni, pieile roşii din America, triburile primitive de aborigeni din Australia, ca şi cei cu civilizaţi înaintate din Asiria, Babilon, Egipt, din falnica Grecie sau puternica Romă, toţi credeau că după moarte există o altă viaţă. Ei se deosebeau în amănun" dar toţi credeau că viaţa nu se termină la moarte Cum se face că acest crez a ajuns universal? Avem singură explicaţie, cea dată în Biblie de înţeleptul Solomon: „Orice lucru El Dumnezeu - îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde de la început până la sfârşit lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu" (Ecles. 3: 11). Theodor Parker spune în privinţa aceasta: „Intuiţia nemuririi este scrisă în adâncul inimii omeneşti de o mână care nu scrie falsităţi." Numai aşa se explică cum cu mult înainte de a se întocmi alfabetul, înainte de a fi ziare, mult înainte de a exista radioul şi televiziunea, crezul că există o viată după moarte a ajuns să fie universal. Şi totuşi azi sunt mulţi care nu cred acest adevăr. Tu îl crezi? îţi spui că e absurd? Dar vrând nevrmd, într-o zi vei, constata că există viată după moarte. Ce vei face atunci? Unde îţi vei petrece veşnicia?
MĂRTURIA BIBLIEI Când eram copil, în casa părintească aveam un afiş al cărui titlu, cu litere mari de o şchioapă, spunea: „Mai este o lume!" Era o lucrare a dascălului George Slev, un vechi pionier al credinţei noastre. Azi nu mai ştiu conţinutul ce-l avea, dar titlul mi-a rămas întipărit în minte. Cea mai mare mărturie că mai este o lume, că există viaţă după moarte, este Biblia. Biblia e Cartea lui Dumnezeu. Ea a fost scrisă de oameni inspiraţi de Duhul lui Dumnezeu. Ea e revelaţie dumnezeiască. Ea s-a dovedit adevărată în partea istorică, în partea profetică şi chiar în domeniul ştiinţific. Cu mult înainte de a descoperi oamenii că pămîntul e rotund şi că nu e sprijinit pe nimic. Biblia a afirmat lucrul acesta. Cu mii de ani înainte de Toricelli, ea a spus că aerul are greutate, la fel alte adevăruri pe care ştiinţa abia cu mult mai târziu a ajuns să le descopere. Apriga luptă împotriva ei nu a doborât-o, ci a făcut-o să strălucească mai mult.
Biblia afirmă că există viaţă după moarte. Chiar dacă eşti ateu şi nu crezi în Biblie, referitor la acest subiect e bine să ştii mărturia ei. Eu nu insist să crezi mărturia ei, pentru că eu ştiu precis că într-o zi te vei convinge de realitatea vieţii după moarte, în primele cinci minute după moarte, vei constata că de fapt tu nu ai murit, ci doar ai trecut într-o altă viaţă. Pentru mulţi însă, convingerea aceasta va fi groaznică. VIAŢA DUPĂ MOARTE ÎN VECHIUL TESTAMENT Încă din prima carte a Bibliei se poate constata că ea vorbeşte despre viaţa după moarte. Ea arată ca omul e compus din două părţi: una materială şi alta spirituală, din trup şi suflet sau duh. Trupul fără suflet e mort. Solomon, înţeleptul spune: „Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei tale...pînă nu se întoarce ţărâna în pământ cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat" (Ecles. 12:1,7). În termeni biblici, cuvântul moarte nu însemnează nimicire ci despărţire. Despre fiul risipitor, tatăl său a zis: „Acest fiu al meu era mort". El nu a fost nimicit ci despărţit de tatăl său. Despărţirea celor două elemente prin plecarea sufletului, face ca trupul să rămână fară viaţă. În cartea lui Iov citim: „Dacă Dumnezeu şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea tot ce este carne ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţarină" (Iov 34: 14-15). Acelaşi adevăr e constatat şi din următoarele citate: În Geneza 25:8 citim: „Avraam şi-a dat duhul şi a murit după o bătrâneţe fericită". Acelaşi lucru citim şi în versetul 17: „Ismael şi-a dat duhul şi a murit". In Gen. 35:29 este scris: „Isaac şi-a dat duhul şi, a murit". La fel se spune despre lacov că „şi-a dat duhul" (Gen. 49:33). În cartea întâi a împăraţilor avem un caz care e grăitor în această privinţă. Copilul văduvei din Sarepta a murit. Ilie se roagă pentru el, zicînd: „Doamne, Te rog să se întoarcă sufletul copilului în el. Copilul era mort căci plecase sufletul dar „Domnul a ascultat glasul lui Ilie şi sufletul copilului s-a întors în trup şi a înviat". De aici se constată clar ca sufletul nu murise, ci doar plecase, iar când s-a reântors în trup, a înviat (1 Imp. 17: 21 22) Un alt caz: împărăteasa Izabela căuta să ia viata proorocului Ilie. El, amărât, căuta să fugă în partea de miazăzi. În desnădejdea sa, el s-a rugat: „Acum, Doamne, ia-mi sufletul" (1 Imp. 19: 4). Deci, pentru llie, moartea însemna luarea sufletului de către Dumnezeu. În Psalmul 9:17, David zice: „Cei răi se întorc în locuinţa morţilor (alte traduceri spun „în iad"), toate neamurile care uită pe Dumnezeu". Aici nu e vorba de mormânt, ci de locul unde locuiesc cei răi după moarte. Cînd a murit copilul lui David, născut de Bat-Se-ba, David a zis: „Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine" (2 Sam. 12:23). Referirea aici nu e la mormânt, căci acolo ne duc alţii, ci la viaţa după moarte unde mergem noi. În Isaia 14:9,10,16, proorocul descrie coborârea marelui împărat Nebucadneţar în locuinţa morţilor. Aceasta e o scenă din lumea de dincolo. El zice: „Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca săţi spună: „Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi! ". Din aceste cuvinte reiese că în lumea de dincolo, oamenii se cunosc unii pe alţii, vorbesc, se văd fără ranguri, fără putere, în v. 16 continuă: „Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: „Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război". Aici se arată că văd, că se miră, că au aduceri aminte. Deci, lumea de dincolo e o lume chiar mai conştientă decât cea de aici. VIAŢA DUPĂ MOARTE ÎN NOUL TESTAMENT Noul Testament e o revelaţie mai deplină. Toată revelaţia dumnezeiască a fost treptată, potrivit cu nivelul de pricepere al omului. Unele lucruri din Vechiul Testament erau doar umbra lucrurilor viitoare, realitatea lor se află în Noul Testament. La fel despre viaţa după moarte avem mult mai multe amănunte în Noul Testament. Să urmărim aceasta în învăţătura Domnului Isus Hristos. El e cel ce a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie (2 Tim. 1:10). El, care a venit de la Tatăl, ştia mai bine ca oricine adevărul întreg despre viaţa după moarte. Întîi, El a spus clar că sufletul nu moare, iată cuvintele Lui:
,,Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul" (Mat. 10:28). El a afirmat că Dumnezeu e cel ce cheamă sufletul. În pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, şi care se gândea că are bunătăţi strânse pentru mulţi ani. Dumnezeu i-a zis: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul..." (Le. 12: 16-21). El a precizat că după moarte sunt două locuri: unul de fericire şi altul de chin. Săracul Lazăr când a murit a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam sau locul de fericire. Bogatul când a murit, şi-a deschis ochii în iad (Luca 16:19-31). Hristos Domnul a spus că nu se poate face trecere din locul de chin în locul de fericire. Deci, la moarte ţi se pecetluieşte soarta ta veşnică. Deşi trupurile erau în ţărână, sufletul lor vedea, auzea, simţea. Bogatul avea aduceri aminte, avea cunoştinţe mai mari ca în viaţa de pe pământ căci îl cunoştea şi pe părintele Avraam şi cunoştea şi ce ar trebui să facă fraţii săi ca să nu ajungă în iad, ştia că pe pământ mai are cinci fraţi, ştia că şi ei merg spre acelaşi loc de chin şi se gândea că dacă s-ar duce Lazăr la ei, i-ar putea determina să se pocăiască. La fel aici se arată că rugăciunile după moarte nu mai au valoare, nu sunt ascultate. Nici măcar picătura de apă nu i-a mai fost acordată. În rai sau în Iad se ajunge imediat după moarte. Ce importanţă mare ar trebui să dăm acestei învăţături! În pragul despărţirii Sale de ucenici, Domnul Isus a căutat să-i mîngîie vorbindu-le despre viaţa de dincolo. El le-a zis: ,,În casa Tatălui sunt multe locaşuri. Dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus "(Ioan 14:2). Tâlharului de pe cruce ce s-a pocăit, Isus i-a făcut promisiunea: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai" (Luca 23:43). Iar când a sosit clipa morţii Sale, a zis: „Tată, în mîinile Tale îmi încredinţez duhul" (Luca 23:46) În viaţa Sa, Domnul Isus Hristos a spus numai adevărul. Cu toată ura lor de moarte, duşmanii n-au putut ridica nici o acuză că ar fi minţit vreodată. Adevărul spuselor Sale chiar în prevestirea viitorului Ierusalimului s-a confirmat în totul, împlinindu-se până în cele mai mici amănunte. Oare poţi să te gândeşti că numai când a vorbit despre viaţa după moarte s-ar putea să fi minţit? Oamenii se mint unii pe alţii, dar nu pe prietenii lor intimi, acestora le spun adevărul. Ucenicii au devenit prietenii Săi intimi. Lor le-a spus că în casa Tatălui Său sunt multe locaşuri. Încă un amănunt: chiar mincinoşii cei mai mari, când se află în faţa morţii, caută să spună adevărul, sunt gata să mărturisească chiar crime sau alte păcate care au fost tăinuite toată viaţa. Ţinând seama de această psihologie, îţi poţi da seama că Hristos a spus adevărul, căci El se afla chiar în seara dinaintea morţii. Da, ne putem bizui în totul pe cuvântul Său. El a afirmat cu tărie că după moartea aceasta trupească, există o altă viaţă. Noi suntem chemaţi să credem aceasta. Când Lazăr era mort El a zis Martei: „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi tu lucrul acesta?" (loan 11:25,26). Iar în discuţia cu Saducheii. Lsus a făcut una din cele mai mari afirmaţii cu privire la viaţa după moarte. El a zis: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii" (Luca 20:38). Deci şi cei ce au murit acum cinci zile, şi cei ce au murit acum cinci mii de ani, pentru Dumnezeu toţi sunt vii. Să ţinem în minte adevărul acesta. Să trecem acum la învăţătura apostolilor. Ce au spus şi ce au scris ei în legătură cu viaţa după moarte? Vorbesc ei despre aşa ceva? Cum o prezintă ei? Apostolul Petru susţine că există viaţă după moarte. Moartea aceasta fizică el o numeşte „dezbrăcare de cortul meu" (2 Petru 1:14). Un om când se dezbracă, el continuă să existe. Trupul era pentru el doar ca un cort în care a locuit pentru o vreme. El spune că cei credincioşi au fost născuţi din nou la o moştenire nestricăcioasă, neântinată şi care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru voi (1 Petru 1:3,4). El spune că celor credincioşi, care nu numai că poartă numele de creştin, ci trăiesc învăţătura Evangheliei, li se va da „din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 1:11). Vorbind despre îngerii căzuţi, el spune că Dumnezeu nu i-a nimicit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată, iar pe oamenii păcătoşi el spune că „Domnul ştie să păstreze pe cei nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii" (2 Petru 2:4,9). Deci,ei există şi urmează să fie judecaţi. Apostolul loan la fel susţine că există viaţă după moarte. El scrie: „vă vestim viaţa veşnică...şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său" (1 loan
1:2; 5:11). El afirmă că „lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (1 Ioan 2: 17). A rămâne în veac înseamnă a exista şi după moartea corporală. El spune: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă" (1 loan 3:14). Iar în revelaţiile primite în insula Patmos, apostolul Ioan a văzut mai multe scene din viaţa de dincolo. În Apoc. 6:9-11, el scrie: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? " Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei". Aici e vorba de martirii care au fost arşi, decapitaţi sau sfâşiaţi de fiare. Oamenii le-au putut omorî doar trupul, dar nu au putut face nimic sufletului, care a plecat într-un loc mult mai minunat. Ei au putut fi văzuţi, ei au vorbit, ei erau conştienţi de ei înşişi şi conştienţi că sângele lor nu a fost răzbunat. Iar în Apoc. 7: 9 el spune că a văzut o mulţime pe care nu putea s-o numere nimeni, mulţimea celor spălaţi în sângele Mielului. Da, apostolul Ioan vorbeşte despre o viaţă după moarte. Şi apostolul Pavel vorbeşte despre viaţa după moarte. Fraţilor din Corint, el le scrie: „Ştim că dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână,ci este veşnică, gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc..ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul" (2 Cor. 5:1,2,8). Conform spuselor sale, aici viaţa e pribegie în cort, viaţă de nomad; dincolo viaţa e acasă, rămânere permanentă. Din închisoarea din Roma, cu ceva înainte de moarte, el scrie fraţilor din Filipi: „Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un cîştig... aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine" (Filipeni 1:21,23). Dacă sufletul moare, dacă nu mai este nimic după ce închizi ochii, care e câştigul de care vorbea apostolul Pavel? E clar ca lumina soarelui că el ştia că moartea e doar o mutare la Domnul, nicidecum o încetare a existenţii. Din pribegie, el dorea să ajungă acasă. Celor ce sufereau la Roma şi aşteptau martirajul, el le scrie: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi" (Rom. 8:18). Dacă viaţa se termină la groapă, cum ar mai putea să fie slavă viitoare? Apostolul Pavel ştia ceva mai mult decât cei ce tăgăduiesc viaţa după moarte. El era competent să vorbească de slava viitoare, căci el fusese răpit la al treilea cer şi a văzut şi a auzit ceea ce nu putea spune (2 Cor. 12:1-4). Deci ştia precis că există o altă viaţă, căci o văzuse, şi ştia că există o slavă viitoare, căci îi fusese revelată. Cum e acea slavă? Iată ce scrie el: „Lucruri pe care omul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc" (1 Cor. 2:9). Biblia afirmă că există viaţă după moarte. Ea e Cartea sfântă şi trebuie crezută. Da, există viată după moarte fiindcă Dumnezeu a rânduit să existe. Ea nu atârnă de voinţa ta sau de credinţa ta, ea există. Credinţa doar te face pe tine să te pregăteşti pentru o aşa viaţă. Necredinţa te face să trăieşti în toate păcatele. Viaţa după moarte există, de tine însă atârnă unde alegi să mergi în viaţa după moarte: în fericire sau în chin. Calea păcatului duce la iad; calea Domnului duce la fericire. Tu pe care mergi? încă de aici tu poţi să ştii unde vei merge în cealaltă viaţă. Tu eşti cel ce alegi. Aşa spune Biblia.
MĂRTURIA SUFLETULUI E omul numai materie? Poate materia explica psihicul nostru? Există suflet? Tăgăduiesc savanţii existenţa lui? Care e mărturia lui? Unii nu vreau să ţină cont de mărturia popoarelor în legătură cu viaţa după moarte. Îi etichetează pe toţi inculţi, deşi mulţi posedau o cultură mult mai avansată decât a multora de astăzi. Mărturia Vechiului şi a Noului Testament o desconsideră, nici nu vreau să audă de ea. Pentru ei e ceva de domeniul superstiţiei. Ei susţin că nu există Dumnezeu, nu există spirit. Totul e numai ceea ce se poate pipăi şi vedea cu ochii. Raţiunea lor nu le spune nimic în privinţa aceasta.
EXISTENŢA SUFLETULUI VĂZUTĂ DIN VIAŢĂ. În cartea „Ştiinţă, Religie, Societate", apărută la Bucureşti în 1971, în Editura Politică, la pag.66-71, autorul Gheorghe Cazan încearcă să demonstreze că „în lume nu există decât materie." Deci, la moarte, trupul se descompune, astfel că nu mai poate fi o altă viaţă. Pentru el materia e viaţa şi viaţa e materie. Dar cum elementele prafului se transformă în viaţă? Sub ce forţe se orânduiesc şi ajung să servească un scop, percep lumea, cugetă, iubesc, au curiozitate şi compătimire? Nu e o taină? Aceiaşi atomi ce se găsesc în stâncă şi aer sunt aranjaţi precis în corpul nostru, şi noi trăim. Oare nu e nimic mai mult? Ce e viaţa? Unor aşa oameni cu ideologie materialistă, renumitul astronom francez Cămile Flamarion, în cartea sa „Dumnezeu în natură" la pag. 115,116, provocându-i să raţioneze, le punea întrebarea: „În ce se deosebeşte un cadavru de un corp viu? sunt două ceasuri de când inima acestui om a încetat să bată. Iată-l întins pe patul mortuar. Viaţa a dispărut fără ca o singură rană, fără ca vreo turburare să se fi arătat în organism. Starea sa sfidează autopsia cea mai amănunţită. Chimiceşte vorbind, nu e nici o deosebire între acest corp şi tot acest corp de azi dimineaţă. Aşa dar, în ce se deosebeşte, o repet, un cadavru de un corp viu? După teoria voastră nu e nici o deosebire. E tocmai aceeaşi greutate, aceeaşi măsură, aceeaşi formă, sunt aceiaşi atomi, aceleaşi molecule, aceleaşi proprietăţi fizico-chimice: voi înşivă învăţaţi că aceste proprietăţi sunt nedespărţite de atomi. Prin urmare, e întocmai aceeaşi fiinţă! Dar nu simţiţi că o asemenea consecinţă este osândirea formală a sistemului vostru? O fiinţă vie se deosebeşte în chip foarte simţitor de o fiinţă moartă. Acesta e un fapt prea popular ca să-l puteţi tăgădui. Mărturisiţi deci că o ipoteză, care învaţă că viaţa nu este altceva decât totalitatea însuşirilor chimice ale atomilor, se dărâmă deodată atât de la temelie cât şi de la vârf, căci naşterea şi moartea, alfa şi omega oricărei existenţe protestează în mod cu totul de neânvins contra afirmării acestei ipoteze. Trebuie ca puterea ce constituie viaţa să fie o putere specială, de vreme ce în prezenţa ei, moleculele corporale se împart armonic într-o unitate productivă, iar în absenţa ei, aceleaşi molecule se despart, se nesocotesc, se combat şi fac loc cu iuţeala unei descompuneri totale ale organismului, care se preface numaidecât în ţărînă. Trebuie ca această putere să existe în deosebi, fiindcă, pe de o parte, nu toate corpurile sunt vii; iar pe altă parte, corpurile vii fiind compuse din aceleaşi materii ca şi corpurile anorganice, se deosebesc de cele dintâi prin specialele şi minunatele însuşiri ale vieţii. Trebuie ca viaţa să fie o putere domnitoare, pentrucă corpul viu este un vârtej de elemente trecătoare, toate părţile lui sunt în neâncetată prefacere şi este ştiut că materia trece, iar viaţa rămâne. Chimia organică a dovedit în chip strălucit că elementele materiei vii sunt aceleaşi ca ale lumii minerale sau aeriene: oxigenul, hidrogenul, azotul, carbonul, fierul, varul, etc." Este clar că principiul vieţii nu e în materie. Sufletul e motorul vieţii. Noi credem şi mărturisim că omul e compus din două părţi; o parte materială, corpul, şi o parte spirituală numită duh sau suflet. în Biblie uneori e numit duh, uneori suflet (vezi Gen. 25:8, 35:29 şi Gen. 35:18; I Împ. 17: 21,22). Sufletul e partea imaterială a omului capabilă de a poseda şi anima un organism fizic. Concepţia materialistă susţine monismul, că omul e numai materie şi că e un animal evoluat. Omul se aseamănă în unele privinţe: în instinctele naturale, în fiziologie, în metoda de reproducere, dar aceasta nu spune că el nu are şi o altă dimensiune. EXISTENTA SUFLETULUI VĂZUTĂ ÎN PERSONALITATEA OMULUI. Omul are personalitate ce se exprimă prin raţiune, sentiment şi voinţă. Omul face şi foloseşte unelte, are grai articulat şi comunică cu alţii, se exprimă în artă şi muzică, are simţ moral şi se ocupă cu domenii abstracte frumos, dreptate, dragoste, milă. EXISTENTA SUFLETULUI VĂZUTĂ DIN STĂRILE SUFLETEŞTI ŞI DEOSEBIRILE DINTRE OAMENI. Buffon a scris: „Adevăratele şuruburi ale organismului nostru nu sunt muşchii, arterele, vinele, ci sunt puteri lăuntrice, care nu se supun nicidecum legilor mecanicii grosolane pe care ne-am închipuit-o şi la care voiau să reducă totul." Omul are stări sufleteşti cu totul deosebite de alte
vieţuitoare. S-a încercat multă vreme să se explice că stările noastre sufleteşti se datoresc creerului nostru. Dar stările sufleteşti nu se pot explica prin materie. La fel nu se pot explica deosebirile dintre oameni prin cantitatea sau calitatea creerului. Se ştie că Emanuel Kant, Frederic cel Mare, Lessing au fost cu capul mic, iar Napoleon, Voltaire, Rafael aveau cranii de formă mijlocie. Se spune că Bismark avea creerul mai mic şi cu mai puţine circumvoluţii decât un chelner. Stările sufleteşti nu sunt determinate de creer, ci de suflet. Da, creerul e instrumentul de care se foloseşte sufletul, aşa cum pianistul se foloseşte de pian, dar pianistul are valoare, nu pianul. EXISTENTA SUFLETULUI VĂZUTĂ DIN UNITATEA Şl IDENTITATEA PERSONALITĂŢII. Oamenii de ştiinţă spun că celulele noastre se schimbă mereu. Înainte se presupunea că tot la şapte ani ni se schimbă toate celulele, dar cercetările recente arată că ele sunt într-o continuă prefacere. După unii e de ajuns 30 zile ca trupul să capete o nouă compoziţie. Se spune că materia care formează creerul nu rămâne două săptămîni identică cu ea însăşi. Cum se face că eu sunt acelaşi? Din copilărie corpul meu, şi natural şi creierul meu s-a schimbat mereu, şi totuşi identitatea mea a rămas aceeaşi. Cum s-a făcut predarea eului meu de la o celulă la alta? Oare nu indică aceasta că într-un corp care mereu se schimbă există ceva care e permanent, care nu se schimbă? După cum trupul meu a schimbat multe haine, tot aşa şi sufletul meu a schimbat multe învelişuri materiale. EXISTENŢA SUFLETULUI VĂZUTĂ DIN CONŞTIINŢĂ. Prof. Candrea definea conştiinţa astfel: „Facultatea prin care omul îşi dă seama de propria sa existenţă, de ceea ce se petrece în mintea lui, de binele sau răul ce îl face." Definiţia dată în Mic Dicţionar Enciclopedic apărut la Bucureşti în 1972 sună puţin altfel: „Conştiinţa este forma cea mai înaltă proprie omului, a vieţii psihice", iar procesul de conştiinţă e definit ca „luptă sufletească". Nici un animal nu are conştiinţa, nu are lupte sufleteşti, nu are remuşcări. Conştiinţa, luptele sufleteşti nu aparţin materiei, ci sufletului. Remuşcările conştiinţei sunt datorită faptului că omul e fiinţa responsabilă. Relele săvârşite îl muncesc, îl chinuie. Dacă nu e suflet, de ce sunt lupte sufleteşti? Ce-i pasă materiei de ce e bine şi de ce e rău? Şi uneori remuşcările produc un chin mult mai mare decât durerile fizice. Se ştie că împăratul Carol al IX-lea care a poruncit masacrarea credincioşilor hughenoţi în noaptea Sf. Bartolomeu, când a fost pe patul morţii a avut remuşcări şi lupte sufleteşti atât de puternice încât sudoarea i s-a prefăcut în sânge. Nu arată aceasta că există suflet? Nu aţi auzit condamnaţi la moarte, cărora li s-a oferit scăparea, dar au preferat să moară, căci nu mai puteau suporta remuşcările conştiinţei? Conştiinţa e judecătorul divin aşezat în noi. Uneori el vorbeşte, înştiinţează, uneori condamnă, iar uneori tace şi scrie, înregistrează totul. Emanuel Kant, în cartea sa: „Critica raţiunii pure", a scris că numai două lucruri îl îngrozesc: unul e cerul înstelat, celălalt e conştiinţa din pieptul muritorilor. Conştiinţa noastră arată că avem suflet. ALTĂ EVIDENTĂ DESPRE EXISTENTA SUFLETULUI E DEDUBLAREA. Mulţi practică părăsirea trupului lor pentru câteva momente. Ei îşi văd trupul lor şi totuşi sunt conştienţi de ei înşişi. Deci, adevăratul eu e spiritul, sufletul. Dar cei credincioşi cred că au suflet, fără să se aventureze în aşa experienţe. Unii fiindcă nu îl iau pe cuvânt pe Dumnezeu, recurg la spiritism, la chemarea duhurilor morţilor, lucruri interzise de Biblie (Deut. 18:11). EXISTENŢA SUFLETULUI ÎNŢELEASĂ DIN TEHNICĂ. Un medic chirurg ateu a zis: „Eu am disecat corpul omenesc şi n-am găsit nicăieri sufletul. Eu cred numai ceea ce pot percepe cu cele cinci simţuri." Dar bătrânelul credincios cu care vorbea, l-a întrebat: „ai auzit D-ta durerea? " - „Nu". - „Ai mirosit durerea? " - „Nu". - „Ai putut gusta durerea altora? " - „Nu". - „Dar ai simţit durerea altora? " -„Nu".-„Atunci înseamnă că nu crezi că există durere! " - „Ba, da există", zise medicul care avea zilnic de-a face cu durerile altora. Azi sunt multe lucruri care sunt în afara simţurilor noastre şi totuşi noi le credem. O icoană bună din tehnică e motorul electric. Viaţa motorului e curentul nevăzut. Opreşti curentul, motorul moare. Are toate piesele la locul lor, totul e în ordine, dar e mort. Tot ce e vizibil e acolo, dar îi lipseşte puterea nevăzută, curentul.
La fel radioul şi televizorul ne pot face să ne dăm seama de existenţa sufletului. Aparatul vorbeşte, îţi arată scene câtă vreme are forţa nevăzută a curentului. Îi retragi forţa nevăzută, pierde graiul, pierde luminozitatea, moare. Chiar şi cele mai minuscule piese ale aparatului sunt la locul lor, dar nu are viaţă, partea nevăzută. Curentul nu moare, ci aparatul moare fără curent. Aşa moare trupul fără energia sufletului. Trupul are toate mădularele, dar n-are viaţă, n-are sufletul. Trupul moare, nu sufletul. În cartea lui Iov este scris: „Dacă Dumnezeu şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărînă" (Iov 34: 14,15). Partea nevăzută are valoare, ea dă viaţă părţii văzute. Acesta e sufletul. EXISTENŢA SUFLETULUI VĂZUTĂ DIN MĂRTURII. Despre existenţa sufletului şi-au spus cuvântul unele din cele mai luminate minţi. Socrate, Platon, Aristotel, Copernic, Galileu, Newton, Line, Pascal, Kant au crezut în existenţa sufletului, iată câteva mărturii a unor bărbaţi distinşi: Jean Jaques Rouseau a scris prietenului său Voltaire: „Am suferit prea mult în această viaţă ca să nu mai aştept alta. Toate subtilităţile metafizicii nu mă pot face nici măcar pentru o clipă să mă îndoiesc de nemurirea sufletului meu şi de o Providenţă binefăcătoare. Ştiu aceasta, cred aceasta, doresc aceasta, sper aceasta şi susţin aceasta până la ultima mea suflare". Victor Hugo a zis:„Când mă voi cobor îngroapă nu voi putea spune că mi-am terminat viaţa. O altă zi de lucru va începe a doua zi dimineaţa. Mormântul nu e o alee închisă, ci o stradă de trecere. Se închide cu un amurg şi se deschide cu un revărsat al zorilor." Cînd Sir Michael Faraday a fost pe patul morţii, nişte ziarişti l-au întrebat despre speculaţiile lui cu privire la viaţa după moarte. „Speculaţii? - a întrebat el - eu nu cunosc nici o speculaţie. Eu mă bazez pe ceva sigur. Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi fiindcă El trăieşte şi eu voi trăi". Dr. James Simpson, descoperitorul cloroformului, credea cu tărie în nemurirea sufletului. când şi-a pierdut prima fiică, pe stâlpul memorial a săpat cuvintele: „Şi totuşi trăiesc". Werner von Braun, marele om de ştiinţă contemporană, a afirmat că el are motive esenţial ştiinţifice, care îl determină să creadă în viaţa după moarte, în nemurirea sufletului. El a zis: „Ştiinţa a constatat că nimic nu se pierde fără urmă, ci totul se transformă. Dacă Dumnezeu aplică acest principiu fundamental la cele mai mărunte şi fără însemnătate părţi ale universului, oare nu face sens să afirmăm că El aplică acelaşi principiu şi la coroana creatiunii Sale - la sufletul omului? Eu cred că da. Viaţa şi sufletul nu se pot dezintegra în nimic. Astfel sufletul e nemuritor." Prof. Roger C. Sider de la Universitatea Roches-ter Medical Center New York, într-un articol intitulat: „Nouă biologie în căutarea sufletului", publicat în revista Christianity Today numărul pe 10 Febr. 1978, la pag. 24 a scris: „Biologia modernă e în mijlocul unei fundamentale examinări de sine... Ea a apucat într-o direcţie bună... Noua biologie are nevoie de suflet". Înţeleptul Solomon a recunoscut nemurirea sufletului. El a scris: „Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale ...până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu care l-a dat" (Ecles. 12:1,7). Hristos Domnul a afirmat nemurirea sufletului în cuvintele: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul". La fel în cuvintele adresate tâlharului pe cruce: „Astăzi vei fi cu Mine în rai". Iar apostolul loan ne spune că a văzut sufletele martirilor în cer sub altar şi că vorbeau. Deci trupurile au fost omorâte, dar duşmanii nu au putut face nimic sufletelor lor. Ele nu au fost supuse morţii Şi tu ai un suflet nemuritor. Omul a descop continente, a descoperit elemente, a descoperit legi, dar nu s-a descoperit pe sine. Din această cauză unii tăgăduiesc existenţa sufletului. America a existat şi înainte de a fi descoperită. Şi sufletul tău există şi e nemuritor. Hristos Domnul afirmă aceasta. El ştie mai bine căci El ne-a creat. Omul a ajuns stăpân pe fiare sălbatice, pe forţe, pe giganţi mecanici sau electronici, dar nu e stăpân pe sufletul său. Într-o zi şi sufletul tău va fi chemat de Dumnezeu şi tu nu te poţi împotrivi. Solomon a zis: „Omul nu este stăpân pe suflarea sa s-o poată opri, şi nu are nici o putere peste ziua morţii" (Ecles. 8:8). Nu crezi în existenţa sufletului? Nu crezi în nemurire? Dar ce te vei face când vei constata că ai suflet şi că el nu moare? Te-ai gândit la
aceasta? Există viaţă după moarte. Sufletul nemuritor adevereşte aceasta. Unii se conving aici şi imediat părăsesc calea morţii şi apucă calea vieţii. Alţii se conving abia în clipa morţii când ajung în iad. Tu din care faci parte?
MĂRTURIA RAŢIUNII Ar putea să existe viaţă după moarte? Poate accepta raţiunea noastră aşa ceva? Care e cauza tăgăduirii? Pot să ştiu că există? Foarte mulţi, când e vorba de viaţa după moarte, spun că ei nu pot crede aşa ceva, căci îi împiedică raţiunea. Noi am câştigat anumite cunoştinţe şi gândirea noastră caută să rămână în cadrul acestor cunoştinţe. Tot ce e în afară de acest cadru, raţiunea noastră caută să elimine ca imposibil, ca ceva cu totul absurd. Dar lucrurile pot să existe chiar dacă raţiunea noastră le tăgăduieşte. De exemplu, raţiunea ne spune că un om îmbătrâneşte după ce depăşeşte o anumită vîrstă: 50-60 ani. Dar Charles Char-lesworth era copil şi a îmbătrânit, i-a crescut barba, care a încărunţit şi la vârstă de 7 ani a murit de bătrân. Lucrurile care depăşesc obişnuitul, de multe ori sunt respinse de raţiune. Când a apărut gramafonul, mulţi de pe acea vreme spuneau că e diavolul închis în cutie, căci n-au putut concepe cum să fie posibil ca o cutie cu o pâlnie şi câteva piese să redea vocea omenească. În vara anului 1977, când am fost în România, am arătat la unii o bucată de film de 2x2 cm şi le-am spus că acolo-i toată Biblia. Au luat microfilmul în mînă, s-au uitat la el şi au zis: „O pagină micşorată din Biblie? " Le-am spus că nu e o pagină, ci toată Biblia. Au dat din cap şi au zis: „E imposibil". Raţiunea lor, fiindcă era ignorantă în acest domeniu, îi împiedeca să creadă. Ei au fost obişnuiţi să cunoască Biblia ca o carte voluminoasă şi nu putea concepe cum pe celuloidul unui microfilm de 2x2 cm să fie toată Biblia. Deşi aveau dovada în mână, n-o puteau crede. Ochiul meu recepţionează o imagine sau două pe secundă, dar un aparat fotografic realizat de Bell Co şi folosit în astronautică ia 10.000 fotografii pe secundă. Raţiunea mea, în ignoranţa ei, îmi spune că e imposibil ca până eu bat din palme odată, aparatul să ia 10.000 imagini. Dar chiar dacă raţiunea mea caută să tăgăduiască, realizarea există. Când vorbim de o bibliotecă, noi avem conceptul de o mulţime de cărţi aşezate pe rafturi. Dar azi există o bibliotecă de 20.000 volume înscrise în întregime pe o foită de nichel de 8x10 inch, cam 20x26 cm. deci pe o foiţă ceva mai mică decât o coal ă de hîrtie. Nu-i aşa că şi raţiunea ta îţi spune că e imposibil aşa ceva? Dar n-are importanţă tăgăduirea mea şi a ta, care e făcută din ignoranţă, realitatea exista. Am dat aceste cazuri, ca să vă daţi seama că ignoranţa e cauza multor tăgăduiri. Dar realitatea irămâne în ciuda tăgăduirilor noastre. Cei ce nu cred îngrădesc totul la lumea fizică. Thor Heyerdahl, renumit cercetător, a zis : „Omul modern a ajuns să creadă numai în ceea ce poate fi văzut sub microscop, în eprubetă şi cu telescopul; sau poate fi măsurat în kilograme, metri, litri, volţi, cai putere sau lungimi de undă. Dar nu posedăm unităţi de măsură pentru prietenie, dragoste, ură, fericire sau teamă." Dr. Marcel J. Vogel, cercetător ştiinţific la I.B.M. în San Jose, California, fiind la o conferinţă internaţională la Praga, a mers şi la Moscova, unde a vizitat Institutul de Neorologie. Acolo a constatat că anumiţi savanţi sovietici se ocupă cu stabilirea de contact şi transmiterea gândului la persoane ce se află la o distanţă de 65-70 km. Cercetătorii americani au experimentat aceasta chiar la peste 1632 km distanţa cu reproducerea întocmai a gând. Gândul e imaterial. Nici un aparat nu-l poate detecta. Şi acest gând imaterial poate fi transmis fără mijloace materiale. Deci, există forţe imateriale. Acestea au fost demonstrate mai izbitor de Yuri Ge-ller, un tânăr din Israel. Contrar tuturor legilor fizicii, el a îndoit chei, a pornit ceasuri vechi fără să se atingă de ele. Unii din cei mai mari savanţi în fizică din Londra au privit năuciţi aceste demonstraţii şi nu aveau nici o explicaţie. Există ceva mai mult decât materia ce se poate vedea şi pipăi. Una din legile logicii spune că e imposibil să dovedeşti negativul. Şi totuşi mulţi caută să tăgăduiască existenţa vieţii după moarte. Astăzi nu se mai poate spune: „Cred numai ceea ce văd". Ştiinţa a făcut paşi giganţi. Ea spune că protonii şi neutronii din atomi se mişcă cu viteze fantastice. Deci şi atomii din masa pe care eu scriu acum se mişcă. Eu nu văd şi nu simt aceasta, dar cred..
Ştiinţa a descoperit o seamă de raze, de unde, de ultrasunete pe care ochiul şi urechea nu le pot detecta. Să le tăgăduim? Poţi, dar prin aceasta nu dovedeşti decât ignoranţă. Ele există fie că crezi sau nu crezi. Magendie a tăgăduit posibilitatea anesteziei medicale, aceasta din cauza ignoranţei sale. Bouilland a tăgăduit telefonul spunând că e doar o scamatorie. Muller a tăgăduit posibilitatea măsurării vitezei curentului nervos. Aproape toate descoperirile ştinţifice au fost tăgăduite la început tocmai de oamenii de ştiinţă. Aceasta din cauză că ei credeau că ştiu totul şi nu voiau să-şi recunoască ignoranţa lor în anumite domenii. Omul e înzestrat cu raţiune. Ea îl face să depăşească cu mult lumea celor cinci simţuri. Raţiunea sănătoasă observă, cercetează, analizează evidenţele, şi stabileşte concluzii. În legătură cu viata după moarte ce spune raţiunea sănătoasă: există sau nu există? PRIN ANALOGIE, raţiunea spune că poate exista. Luând în consideraţie cum s-au petrecut lucrurile în alte domenii, ea nu poate tăgădui, ci trebuie să admită că da, poate să existe. America a existat cu mult înainte de a fi descoperită de Columb, cu toate că lumea era ignorantă cu privire la ea. Dar acea ignoranţă n-a anulat realitatea, ci realitatea a înfrânt ignoranţa. Lumea microbilor, a bacteriilor, a viruşilor lumea microscopică mii de ani a fost ca inexistentă deşi făcea ravagii. Oamenii nu o cunoşteau. Nimeni nu se gândea că în paharul cu apă curată, ca şi cristalul, mişuna o sumedenie de vieţuitoare minuscule. Daca cineva ar fi îndrăznit să spună aşa ceva l-ar fi considerat nebun; i-ar fi arătat paharul în care ochiul nu vedea decât apa limpede, curată. Dar ochiul i-a înşelat pe toţi. Abia în 1590 când olandezul Banana Jansen a descoperit microscopul s-a putut constata şi demonstra existenta unei alte lumi nevăzută de ochiul omenesc. Lumea microscopică a existat cu mult înainte de descoperirea ei. Prin analogie, tot aşa poate să existe o altă lume, o altă viaţa după viaţa aceasta pe care azi ochiul nu o poate observa. Apoi e curios şi totodată foarte semnificativ cum într-un veac al necredinţei, când mai mult ca oricând oamenii afirmau că nu cred decât ceea ce văd, Dumnezeu a îngăduit ca oamenii de ştiinţă să descopere o întinsă gamă de unde, de raze de radiaţii nevăzute. Azi nimeni nu mai tăgăduieşte existenţa lor. Nu le vedem, dar le credem. Nu pricep cum vocea preşedintelui de la mii de km o aud în camera mea. Nu-mi dau seama cum în casa cu uşile, şi ferestrele închise îmi apar pe ecranul televizorului imaginile atâtor persoane. Dar nici nu-mi bat capul cu aceasta. Specialiştii spun că totul e datorită unor unde pe care ochiul nu le poate vedea şi eu îi cred. Dar tot domeniul acesta al undelor a existat de la început fără ca lumea să ştie de ele. Dacă ar fi ştiut, Taica Avraam ar fi putut avea şi el un televizor în cortul său, aşa cum au urmaşii săi, unii locuind şi astăzi în corturi pe lângă şoseaua de la Tel Aviv la Beerşeba. Prin analogie, raţiunea recunoaşte că aşa cum a existat domeniul undelor fără să fie cunoscut, tot aşa poate să existe şi viaţă după moarte. PRIN CONCLUZII, raţiunea confirmă existenţa unei aşa vieţi. Mărturia popoarelor afirmă că există. Mărturia Bibliei afirmă că există. Mărturia fenomenelor de bucurie sau groază dinaintea morţii afirmă că există. Acum raţiunea e chemată să cerceteze, să observe, să analizeze, să stabilească concluzii şi să-şi spună şi ea cuvântul. Unii vor zice: „Dar aceasta e dincolo de orice verificare". Şi totuşi nu e aşa. În anul 1846, s-a observat de unii că planeta Uranus nu urma în totul pe orbita aşteptată. Astronomul francez Urban Leverrier a raţionat că Uranus suferă o abatere datorită forţei gravitaţionale exercitată de o altă planetă, care încă nu era descoperită. Ţinând în socoteală mărimea planetei Uranus şi abaterea făcută de la traectoria orbitei iniţiale, el a calculat cam cât de mare trebuie să fie planeta nedescoperită, precum şi locul unde ar trebui să fie. A comunicat acestea şi Observatorului din Berlin şi în câteva luni a fost descoperită uriaşa planetă Neptun. Descoperirea a fost făcută pe baza de concluzii. La fel planeta Pluto a fost necunoscută încă în 1905, datorită perturbaţiilor neexplicabile în orbita lui Saturn şi Neptun, pe bază de concluzii s-a stabilit existenţa unei alte planete. Ea a fost descoperită abia în 1930 de astronomul Cylde William Tombaugh. Cînd Newton a observat căderea mărului, a tras concluzia că există o forţă care atrage totul la pământ, forţa gravitaţiei. El n-a observat forţa, ci doar efectul ei. Tot aşa Mendeleev pe baza de concluzii a stabilit tabloul periodic al elementelor. Şi deşi multe elemente erau încă necunoscute, el
le-a fixat locul lor. Un proverb românesc spune: „Firele de paie de pe drum arată de unde suflă vântul." Noi nu vedem vântul, dar observăm mişcarea firelor de paie şi tragem concluzia din ce direcţie suflă vântul. Tot aşa analizând mărturia popoarelor din toate părţile pământului, popoare care n-au avut contact unele cu altele şi totuşi au susţinut existenţa vieţii după moarte, concluzia e că există o aşa viaţă. Analizând mărturia Bibliei constaţi că există viaţă după moarte. Deasemenea, observând cu atenţie fenomenele ce se petrec în faţa morţii, raţiunea mărturiseşte că există ceva dincolo de care unii se îngrozesc, iar alţii se bucură. Noi nu observăm cauza, ci efectul. Poţi tu să concepi că unul care toată viaţa n-a crezut în existenţa vieţii după moarte, deodată, fara nici un motiv, îşi schimbă gândirea, în ciuda faptului că e în defavoarea sa? De ce se îngrozeşte de ce strigă, dacă nu e nimic dincolo? După o analiză minuţioasă şi sinceră, raţiunea e constrânsă să confirme că există o altă viaţă. Aşa se explică faptul că la un sondaj făcut de Institutul Galupân Iulie 1968 aici în Statele Unite 73% au spus că ei cred că există viaţa după moarte, 19% au tăgăduit, iar 8% au spus ca nu ştiu. Cineva a scris următoarea fabulă cu un bun tâlc în privinţa aceasta. Doi peşti stăteau de vorbă despre lume. Unul spunea că în afară de lumea marină mai există o altă lume ce trăieşte în afara apei. Celălalt care se considera foarte deştept, a căutat săi dovedească că e cu totul absurd să se gândească că ar putea să existe lume în afara apei, căci nu se poate să fie viaţă fără apă. „Dacă am ieşi afară, am muri imediat. Cum s-ar putea să fie viaţă în afară? " a zis necredinciosul. În timpul discuţiei lor, cineva era pe ţărm şi umbra i se reflecta în apă. „Vezi umbra aceasta? Ea e de la cineva de afară." Dar celălalt îl întrerupse zicând: „Asta e superstiţie curată! " şi se depărta căci zărise un viermişor în apă, se repezi la el şi-l înghiţi, iar pescarul numaidecât trase afară undiţa. Acum necredinciosul se convinse că mai există lume şi în afară, dar era prea târziu, căci se pomeni în frigare. Toţi tăgăduitorii se vor convinge că există o altă lume, că există o altă viaţă după viata aceasta, dar atunci va fi prea tîrziu. PRIN SIMŢUL MORAL DE DREPTATE, privind lucrurile dintr-un alt unghi, raţiunea mărturiseşte că trebuie să existe o altă viaţă. Noi avem înăscut în noi un simţământ al dreptăţii. Datorită acestui simţământ, există legi care sancţionează răul. Chiar şi popoarele care au guverne ateiste au asemenea legi care pedepsesc crimele. A săvârşit cineva un rău, trebuie să-şi primească pedeapsa. Dar nu toate crimele sunt pedepsite aici. Unii reuşesc să-şi tăinuiască crimele lor, alţii se ascund, iar alţii fiind în poziţii înalte, scapă nepedepsiţi. Oare ţie nu-ţi spune raţiunea că şi aceştia trebuiesc pedepsiţi? Cum, cel care din pricina foamei a ucis pe unul să fie aspru pedepsit, iar Nero, care a ucis mii de creştini nevinovaţi, să scape nepedepsit? Cum, Hitler care a omorât 6,000,000 de evrei să nu primească nici o osândă? Sau Stalin, care a torturat şi omorât cu nemiluită, să nu aibă nici o răsplată? Poţi tu să concepi aşa ceva? când stai şi cugeţi numai asupra acestei laturi, fără să mai ai alte probe, raţiunea, cere, mărturiseşte că trebuie să existe o altă viaţă, când fiecare să-şi primească răsplata după fapta sa. Sântem fiinţe responsabile, aşa declară raţiunea. Poetul român Alexandru Vlahuţă în poezia sa „Triumful Aşteptării" spune în privinţa aceasta: „că este o dreptate... şi trebuie să vie." MĂRTURIA FENOMENELOR DINAINTEA MORŢII „Iată, văd cerurile deschise..." (Fapte 7:56) Există viaţă după moarte? Da, fenomenele de groază sau bucurie dinaintea morţii sunt o mărturie grăitoare că există când marinarii lui Columb au văzut într-o zi cărbuni de lemne pe întinsul apelor, au sărit de bucurie; au ştiut că nu departe trebuie să fie uscatul unde au fost arşi acei cărbuni. Iar când au sosit pe coasta Americii, Columb presupunea că e o insulă, dar ajungând la gura râului Orinoco, a exclamat: „Domnilor, aceasta nu e insulă! Acest pământ e un continent, căci nu poate fi un aşa fluviu într-o insulă!" Marele volum de ape ce se prăvăleau era dovada unui teritoriu vast prin care au trecut. Tot aşa pentru noi, fenomenele de bucurie sau de groază dinaintea morţii sunt evidenţe că mai există o altă viaţă. Căci, gândeştete bine; dacă nu exista nimic dincolo, de ce sunt aceste fenomene?
Unii poate sunt gata să obiecteze că aceste fenomene sunt doar produsul credinţei acelor persoane. Oare aşa să fie? Mie raţiunea îmi spune că atunci fenomenele acestea de groază sau bucurie ar trebui să fie tocmai invers. Adică, necredincioşii ar trebui să se bucure, căci nefiind o altă viaţă, n-ar mai avea să dea socoteală lui Dumnezeu, iar cei credincioşi ar trebui să-i întristeze, căci şi-ar vedea spulberată credinţa şi nădejdea lor. O mică anchetă va dovedi că realitatea e cu totul alta. Voltaire în viaţă a fost mare ateu când a sosit clipa morţii, îngrozit, cerea medicului său să-i prelungească viaţa măcar cu câteva minute, iată ce scrie doctorul său: „Cînd a văzut Voltaire că are să moară era ca şi gonit de furii. Mi-a oferit sume mari de bani, numai să mai poată trăi câteva minute. S-a agăţat cu încleştare de viaţă. Moartea l-a umplut de spaimă. Aş dori ca toţi cei care au fost amăgiţi de cărţile lui necredincioase să fi văzut grozava lui moarte." Prietenii lui de necredinţă stăteau mereu în jurul lui ca nu cumva să ajungă să-şi dezică necredinţa. Odată l-au apucat furiile împotriva lor şi a început să strige: „Duceţi-vă! Voi m-aţi adus în starea aceasta. Duceţi-vă, duceţivă! Ce nenorocită e gloria pe care mi-aţi dat-o! Trebuie să mor părăsit şi de Dumnezeu şi de oameni..." Sora de ocrotire ce îl îngrijea spunea că pentru toate bogăţiile Europei n-ar mai sta la căpătâiul unui necredincios. Robert Ingersoll a fost un alt mare necredincios, ateu. Înaintea morţii a zis: „Fiecare viaţă la sfârşitul ei devine o tristă tragedie, adâncă şi întunecoasă, ca şi cum ar fi o ţesătură din urzeală şi bătătură din mistere şi moarte." Sir Thomas Scott a fost sfetnicul privat al regelui Iacob al V-lea, al Scoţiei, mare ateu şi prigonitor al puritanilor. La moartea lui, câţiva preoţi anglicani au venit să-l mângăie, dar el le-a zis: „Plecaţi de aici cu toate lucrurile voastre. Până acum credeam că nu există nici Dumnezeu, nici iad. Acum ştiu şi simt că există şi Dumnezeu şi iad. Iar eu sunt condamnat la pierzare de dreapta judecată." Thomas Paine, mare necredincios, pe patul morţii a fost atât de zbuciumat încât a murit strigând: „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? " Un necredincios din New York apropiindu-se de clipa morţii, deodată a strigat: „Dumnezeule, scapă-mă din această groapă! Trage-mă afară, trage-mă afară!" Iar după câteva clipe a început iarăşi să strige: „Sunt în flăcări. Trageţi-mă afară, trage-ti-mă afară!" Acestea i-au fost ultimele cuvinte. Împăratul Carol al IX-lea, care a poruncit masacrarea credincioşilor hughenoţi în noaptea Sfîntului Bartolomeu, când a ajuns pe patul morţii, a avut o stare de groază teribilă, până acolo că sudoarea i s-a prefăcut în sânge. Acum gândiţi-vă şi răspundeţi-vă vouă înşivă: de ce s-au îngrozit toţi aceşti necredincioşi notorii? Nimeni nu poate să spună că fenomenele au fost determinate de credinţă. Ei tocmai nu credeau! Dacă nu e nimic dincolo, atunci de ce s-au înspăimântat? Betex pune bine problema când zice: „Dacă moartea e numai dizolvarea naturală a corpului în atomi, ce le pasă atomilor mei dacă intră sau nu în noi combinaţii chimice şi în care anume? De ce se înspăimântă materiile chimice? " Iar un alt bărbat de seamă răspunde: „Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei." Da, realitatea veşniciei e ceea ce îngrozeşte pe unii. Dar tot ea îmbucură pe alţii. Evanghelistul Moody striga plin de bucurie în clipa morţii: „Pământul se depărtează, cerul se apropie..." Renumitul inventator Thomas Edison, în clipa morţii a zis medicului său: „E foarte frumos dincolo! " Misionarul Adoniram Judson a zis înaintea morţii: „Mă duc cu bucurie, ca un copil ce a scăpat de la şcoală." O mamă credincioasă din Minnesota şi-a chemat fiul şi fica la patul de moarte şi le-a zis: „Copii, e aceasta moartea? Ce fromoasă e! Ce frumoasă!" David Nelson, un chirurg ce a studiat în Virginia, şi totodată fiind un bun credincios, la moarte a zis: „Mă cheamă Domnul. Mă duc acasă. E aşa de bine!" William Kendall, un bun credincios, când a ajuns în clipele morţii a zis: „O, cerul a coborât aici pe pământ! Văd îngerii. Uite cum zboară peste tot aici prin casă. Apoi şi-a aţintit privirea într-un punct. Soţia l-a întrebat: „Ce vezi? " Şi a răspuns: „Văd lumina, lumină, lumina!" După aceasta a început să cânte un imn de glorie şi şa dat duhul. John Oxtoby, în clipa morţii, a zis către sora sa: „O, ce zăresc! E o privelişte ce n-o pot descrie. Aici au venit trei fiinţe strălucitoare a căror haine sunt aşa de luminoase şi cu înfăţişarea aşa de glorioasă, cum niciodată n-am văzut ca să le pot compara." S-a rugat pentru cei nemântuiţi zicând:
„Doamne, mântuieşte sufletele. Nu le lăsa să piară! " Apoi după câteva clipe a strigat: „Glorie, glorie, glorie!" şi a închis ochii. Medicul L. B. Balliett istoriseşte următoarea îmtâmplare emoţionantă: „Lillian Lee, o fetiţă de zece ani, era în pragul morţii. Deodată a zis către tatăl ei: „O, tată, ce privelişte măreaţă văd! Nişte porţi de aur se deschid, şi o mulţime de copii vin încoace. O, ce mulţime! iată-i, vin la mine, mă sărută şi mă cheamă cu un alt nume..." A mai stat puţin, apoi a şoptit cu vocea-i stinsă: ,,Da, da. Vin, vin!" Augustus Toplady, autorul cântării „Cel ce Te-ai deschis mie", în timp ce se zbătea în agonia morţii, a zis: „Mă bucur deja de cer în sufletul meu. Toate rugăciunile mele au fost preschimbate în laude." Iar cu o oră înainte de a-şi da sufletul, a zis: „Ce măreţie! Ce oare ar putea umbri bucuriile celui de-al treilea cer? Ce lumină strălucitoare s-a lăsat în jurul meu! N-am cuvinte s-o descriu. Ştiu acum că nu va mai trece mult până ce Mântuitorul meu va veni să mă ia." A făcut o pauză în care a fost copleşit de lacrimi, apoi a strigat: „îmi dau seama de aceasta după slava Domnului ce mi se descoperă. Totul e lumină, lumină. E strălucirea măreaţă a gloriei Sale. O, vino. Doamne Isuse...!" După aceste cuvinte a închis ochii şi a plecat cu Mântuitorul său. Din toate acestea putem trage concluzia că în pragul morţii, oamenii ajung să vadă ce nu văd ceilalţi. Pentru ei începe să fie dată la o parte perdeaua, şi văd ceva din lumea de dincolo. Biblia afirmă că Ştefan înaintea morţii a văzut slava Domnului. Fenomenele acestea sunt grăitoare şi ne fac să înţelegem că în mod sigur mai este o lume. Şi tu te vei convinge de aceasta, dar nu cumva va fi prea tîrziu? MĂRTURIA UNOR BĂRBAŢI DE SEAMĂ Fapte 24: 24-26 Textul acesta ni-l prezintă pe apostolul Pavel înaintea guvernatorului roman Felix. Apostolul i-a vorbit despre credinţa sa în Hristos, dar când a ajuns să-i spună despre judecata viitoare, Felix îngrozit i-a zis: „De astă dată du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema." Din reacţia lui de groază la gândul judecăţii, tragem concluzia că el, deşi era guvernator, credea într-o viaţă viitoare. Dar el nu trăia potrivit cu acest crez. De-a lungul veacurilor, mari bărbaţi de seamă au crezut în existenţa unei alte vieţi, deşi vieţuirea lor a fost în dezacord cu crezul. E important de notat că educaţia, înalta cultură ce au avut-o, cunoştinţele nu i-au împiedicat de a crede într-o viaţă după moarte. Azi mulţi nu cred că există o altă viaţă. Necredinţa lor nu e bazată pe cercetări temeinice, pe dovezi, ci pur şi simplu pe dorinţa de a fi în ton cu cei mari ai zilei, spre a fi pe placul altora. Ce ieftin, pe preţ de nimic îşi vând unii sufletul lor! Nu cumva şi tu eşti unul din aceştia? Atât pentru cei ce cred, cât şi pentru cei ce nu cred, pentru cei cărora li se pare că a crede în viaţa viitoare înseamnă a fi rămas în urmă, voi căuta să dau mărturia unor minţi luminate,recunoscuţi de toţi ca vârfuri, şi care totuşi au crezut că după moarte există altă viată. ÎNŢELEPTUL SOLOMON a recunoscut nemurirea sufletului. El a zis: „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei tale...până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu care L-a dat" (Eclesiastul 12:1,7). HRISTOS DOMNUL a afirmat nemurirea sufletului în cuvintele: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul". La fel în cuvintele de pe cruce adresate tâlharului pocăit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai"(Luca 23.43). Iar APOSTOLUL IOAN ne spune că el a văzut sufletele martirilor în cer sub altar şi că vorbeau. Deci trupurile au fost omorâte, dar duşmanii nu au putut face nimic sufletelor lor. Ele nu au fost supuse morţii. HOMER a trăit între secolele XII şi VIII, cel mai mare poet grec, a crezut în nemurire. În Iliada el vorbeşte de un fel de paradis în Câmpiile Elisee şi în cântul VIII de iad numit Tartar care e un fel de abis cu porţi de fier şi prag de aramă. După el Tartarul se află sub Hades, după cum pământul se află sub cer. SOFOCLE (495 - 400 n. Hr.) La niciunul din scriitorii greci nu se găseşte o expresie mai puternică ca la Sofocle cu privire la credinţa într-o viaţă conştientă după moarte. După el, morţii vorbesc, simt, răspund şi acţionează. În poeziile sale, el cântă privilegiul iniţierii ca şi când întreaga
stare de fericire a nemuririi atârnă de iniţiere. In „Sophocles", traducerea engleză a lui Brunck, II pg. 244, el vorbeşte chiar de răsplătire în lumea de dincolo. FILOZOFUL GREC SOCRATE care a trăit între anii 469 şi 399 în. Hr., a crezut în existenţa vieţii după moarte. El a fost profesorul lui Ploto, Xeno-fon, Alcibiade şi alţi bărbaţi de seamă. Condamnat fiind la moarte de un juriu de 501 atenieni, el nu a acceptat scăparea oferită de discipolii săi, ci a spus că trebuie să fie supus legilor. Ultima noapte a petrecut-o în dialog cu discipolii săi despre viaţa după moarte. El era ferm convins că sufletul e numuritor. De aceea, cu toate că după câteva ore trebuia să moară, foarte calm discuta despre viaţa viitoare. când s-a apropiat ora, el a trimis să i se aducă cupa cu otravă. Cel însărcinat cu execuţia lui prin otrăvire a venit, Socrate liniştit i-a zis: „Tu te pricepi la acestea, spune-mi ce trebuie să fac? " Şi respectivul a spus: „Beţi cupa aceasta, apoi plimbaţi-vă aici împrejur, iar când vă simţiţi picioarele grele, aşezaţi-vă jos, apoi amorţirea ajunge la inimă." El a luat cupa şi a sorbit din ea. Văzând că discipolii săi au început să plângă, el a luat cupa de la gură, i-a mustrat că de ce plâng, apoi a sorbit toata otrava, s-a plimbat puţin s-a aşezat jos şi a închis ochii. Credinţa în viaţa viitoare i-a dat tăria să înfrunte moartea. XENOFON (430 - 355 în. Hr.) Istoric grec. El considera că sufletului trebuie să i se pară viaţa aceasta pământească un fel de exil din adevărata sa patrie. El a zis: „îmbrăcat în carne străină de fiinţa ta, eşti exilat, tu, suflete, din ţara sublimă a vieţii, tu eşti trimis la moarte! " FILOZOFUL CICERO (106 - 43 n. Hr.) a zis: „Există în mintea oamenilor, eu nu ştiu cum, o siguranţă presantă a unei existenţe viitoare; şi aceasta îşi are rădăcinile cele mai adânci în cele mai mari genii şi în cele mai exaltate suflete." PLUTARH (50 - 125) Scriitor grec, spune că „ideea anihilării era intolerabilă minţii greceşti. Daca ei nu ar fi avut altă şansă decât să aleagă între deplina nimicire şi eternitatea în chinurile Hadesului, ei ar fi ales pe aceasta din urmă; aproape toţi, atât bărbaţi cât şi femei s-ar fi predat mai de grabă dinţilor lui Cerber sau găleţilor fiicelor Donaide decât să accepte neexistenţa." Istoricul A. D. Xenopol în Istoria Românilor din Dacia Traiană vol. I la pag. 69 spune: „Plutarh în mângâierea îndreptată către soţia lui la moartea unui copil al lor, spunea către dânsa că: „Misteriile lui Dionisos i-ar fi învăţat pe amândoi că sufletul se aseamănă în timpul vieţii cu o pasăre în colivie, că este indistructibil şi înzestrat cu simţire şi după moarte." Împăratul MARCU AURELIU (121 - 180 d. Hr.) a zis: „Tot ce răsare din pământ se dizolvă iarăşi în pământ şi ce se naşte din cer, zboară la locul său nativ." J. W. GOETHE (1749 - 1832) filozof şi scriitor german, a zis: „Cei ce nu cred într-o altă lume sunt morţi în această viaţă." MARSILIO FICINO (1433 - 1499) filozof umanist, susţinea că sufletul e nemuritor fiindcă îşi are principiul mişcării în sine însuşi, fiindcă depinde direct de Dumnezeu, fiindcă domneşte asupra materiei, fiindcă e indivizibil, fiindcă e în natura lui să existe...fiindcă nu constă din puteri separate în care să se poată descompune, fiindcă n-are „facultatea" să nu fie, fiindcă este în sine viaţa." JAN AMOS COMENIUS (1592 - 1670), educator ceh, credea cu tărie că mai există altă viaţă după aceasta. În „Didactica Magna" tradusă şi în limba română şi apărută la Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, la pag. 21 este scris: „Pentru fiecare din noi este sortită o viaţă şi un lăcaş al vieţii întreite: „pântecele mamei, pământul şi cerul. Ajungem de la primul la al doilea prin naştere, de la al doilea la al treilea prin moarte şi înviere." Iar la pag. 23 stabileşte concluzia următoare: „Aşa după cum este sigur că şederea în pântecele mamei este o pregătire pentru viaţă în corp, tot atât de sigur este că sălăşluirea în corp este pregătirea pentru acea viaţă care va înlocui pe cea prezentă şi va dura veşnic." THOMAS HOBBES, care toată viaţa a râs de cer şi de iad, când a fost în clipa morţii, a strigat: „Fac un înfricoşător salt în întuneric." JOHN MILTON, (1608 - 1674), bărbat de stat şi mare poet englez, a crezut cu tărie într-o viaţă viitoare. Opera sa „Paradisul recâştigat" arată limpede aceasta. În sonetul său lucrat după moartea soţiei a doua pe care n-o văzuse, căci se căsătorise cu ea după ce pierduse vederea, el spune: „Eu cred că o voi vedea în ceruri."
SIR ISAAC NEWTON, (1642 - 1727), a descoperit legea gravitaţiei, legile mişcării şi compoziţia luminii. El a crezut în existenţa vieţii după moarte precum şi în învierea trupului pentru ziua de judecată, întrebat fiind de studenţi cum crede el că poate învia un trup care a putrezit şi a devenit ţărână, Newton le-a explicat printr-o demonstraţie. În laborator a pus pe masă un pumn de nisip şi a adus nişte pilitură de fier, a amestecat-o cu nisipul şi i-a întrebat dacă mai pot alege pilitura din nisip. Toţi au fost de părere că nu se mai poate alege. Atunci el a luat un magnet l-a purtat pe deasupra nisipului şi toată pilitura a fost atrasă de magnet. „Tot aşa - a spus el - Dumnezeu poate extrage din pământ în ziua aceea toate particulele noastre." BENJAMIN FRANKLIN (1706- 1790), fizician şi filozof american, a zis: „Un om nu e complet născut până ce nu a trecut prin moarte." „Eu cred că sufletul omului e nemuritor şi va fi tratat cu dreptate într-o altă viaţă, având în vedere conduita sa de aici." Iar pe epitaful său a pus să i se scrie cuvintele: „Corpul lui Beniamin Franklin - ca şi copertele unei cărţi învechite cu conţinutul rupt şi cu titlul şters - zace aici ca hrană viermilor - totuşi lucrul său nu va fi pierdut, căci - aşa cum a crezut - el va apare într-o nouă ediţie revizuită şi îmbunătăţită de Autor." THOMAS PAINE (1737 - 1809), om politic şi publicist, în 1793 pe când era în închisoare în Franţa a scris „Veacul raţiunii", carte împotriva creştinismului. Totuşi el a scris despre viaţa după moarte. „Puterea care mi-a dat existenţa este în stare să o continue în orice fel şi în orice loc Lui îi place, fie cu corp sau fără corp; şi acum mi se pare că voi continua să exist şi după moarte..." SIR WALTER SCOTT (1771 - 1832), a zis despre cei ce iau în derâdere Biblia şi viaţa după moarte: „Cei ce se îndoiesc sau citesc doar să râdă, mai bine nu s-ar fi născut." SIR MICHAEL FARADAY (1791 - 1867), distins fizician şi chimist englez, are la activul său o seamă de descoperiri. Când a fost pe patul de moarte, nişte ziarişti l-au chestionat despre speculaţiile lui cu privire la viaţa după moarte. „Speculaţii? - a întrebat el - eu nu cunosc nici o speculaţie. Eu mă bazez pe ceva sigur. Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi fiindcă El trăieşte şi eu voi trăi." WILLIAM POPE, un ucenic al necredinciosului Thomas Paine, înainte de moarte a fost auzit strigând către cei ce l-au vizitat: „Aţi venit să vedeţi un condamnat pe veci! O, iadul, chinul lui, flăcările lui le simţesc înlăuntrul meu! O, veşnicie, veşnicie! Să locuiesc pe veci cu diavolii şi cu spiritele osândite în iazul de foc, aceasta-i partea mea! " VICTOR HUGO (1802 - 1885), scriitor francez, a crezut în viaţa după moarte. El a scris: „În lăuntrul fiinţei mele eu simţesc viaţa veşnică...Cu cât mă apropii mai mult de sfîrşitul vieţii pământeşti, cu atât aud mai limpede în jurul meu simfoniile nemuritoare ale lumii viitoare care mă cheamă. Cât sunt de minunate! Ce glorioase sunt! E ceva ca-n basme şi totuşi e adevărat. De jumătate de secol încoace mi-am scris cugetele în proză şi în vers: istorie, filozofie, dramă, roman, tradiţie, satiră, odă şi cântare - le-am încercat pe toate. Şi totuşi îmi dau seama că n-am exprimat nici a mia parte din ceea ce este în mine. Când mă voi pogorî în mormânt nu am să zic şi eu, ca atîţia alţii: „Mi-am sfîrşit viaţa! "căci ziua mea de lucru are să înceapă iarăşi în dimineaţa următoare. Poteca mormântului nu e o alee oarbă, o fundătură; ea e o şosea principală, deschisă. Astfel, pe această cale eu trec prin amurg ca să ajung la revărsatul zorilor şi ziua nemuririi, ziua cea glorioasă!" H. W. LONGFELLOW (1807 - 1882), fost profesor la Universitatea Harward şi renumit poet american. Despre existenţa vieţii după moarte a scris: „Mormântul este doar un pod acoperit care duce de la lumină la lumină printr-un scurt întuneric." OTTO BISMARCK (1815 - 1898), bărbat de stat german, vorbind cu ambasadorul american, a zis despre viaţa viitoare: „Eu nu mă îndoiesc de ea nici pentru un moment. Această viaţă e prea tristă, prea incompletă, ca să satisfacă aspiraţiile şi năzuinţele noastre cele mai înalte. E doar o luptă spre a ne înnobila. Poate lupta aceasta să fie zadarnică? Cred că nu. Perfecţia finală. Eu cred într-o perfecţie pe care Dumnezeu o are pentru noi." MARK TWAIN (1835 - 1910), celebru scriitor american, un sceptic notoriu, a scris: „Nu am văzut niciodată nici cea mai mică dovadă că există o viaţă viitoare. Şi totuşi eu sunt puternic înclinat să aştept una." RALPH WALDO EMERSON (1803 - 1882), filozof american, a scris: „Tot ce am văzut mă învaţă să mă încred în Creatorul pentru tot ce nu am văzut. Orice ar fi ceea ce înalta Providenţă
pregăteşte pentru noi, trebuie să fie ceva mare şi generos şi într-un stil mare al lucrărilor Sale." FREDRICK W. FORSTER, mare pedagog german, a scris: „Adevărata putere a cunoaşterii se vădeşte abia în evadarea din lumea fenomenelor, deci în recunoaşterea adevărului că este absolut neştiinţific să reduci lumea şi realitatea numai la materie...De bună seamă, independenţa lumii spirituale nu se poate verifica în laborator, dar ea nici nu poate fi negată din laborator...Oamenii „veacului acestuia" i-au făcut credinţei în lumea de dincolo imputarea că abate preocupările spiritului de la lumea de dincoace. Şi totuşi, purtătorii celor mai măreţe realizări culturale de veacuri, bărbaţi şi femei care au curăţit Europa de codrii seculari, au fost din temelii oameni cu aspiraţii transcendente." HELEN KELLER (1880 - 1968), educatoare oarbă, surdă şi mută, a scris: „Moartea nu e sfîrşitul vieţii, ci numai una din cele mai importante experienţe." ZOSIME, un sclav din Grecia antică a lăsat să i se scrie pe mormânt: „Zosime, un sclav în carne şi oase, acum şi-a găsit libertatea." VLAHUŢĂ credea în viaţa după moarte. în poezia „Triumful aşteptării", el a scris: „Există o dreptate Şi trebuie să vie." DR. JAMES SIMPSON, descoperitorul cloroformului, credea cu tărie în nemurirea sufletului. Când şi-a pierdut prima fiică, pe stâlpul memorial a scris cuvintele: „Şi totuşi trăiesc." DR. WERNER VON BRAUN (1912 - 1977), expert în zborurile spaţiale, deşi a ajuns vîrf între savanţii vremii noastre, el a fost un bun credincios. El a scris: „Credinţa în Dumnezeu şi în nemurire ne dă tăria morală şi călăuzirea etică de care avem nevoie pentru orice acţiune în viaţa noastră zilnică, în lumea noastră modernă multora li se pare că ştiinţa a făcut ca „ideile religioase să fie ceva rămas în urmă, ceva demodat. Dar eu cred că ştiinţa are o reală surpriză pentru cei necredincioşi. Ştiinţa, de exemplu, ne spune că în natură nimic, nici chiar cea mai mică particulă, nu poate dispare fără urmă. Gândiţi-vă pentru un moment la aceasta. Şi de îndată ce te gândeşti, gândurile tale despre viaţă nu vor mai fi aceleaşi. Ştiinţa a constatat că nimic nu dispare fără urmă. Natura nu cunoaşte extincţia. Tot ce cunoaşte e transformarea. Acum, dacă Dumnezeu aplică acest principiu la cele mai mici şi neânsemnate părţi ale universului Său, oare nu face sens să asumăm că El îl aplică deasemenea şi la coroana creatiunii Sale - la sufletul omului? Eu cred că da. Şi tot ce ştiinţa m-a învăţat pe mine şi continuă să mă înveţe, îmi întăreşte credinţa în continuitatea existenţii noastre spirituale după moarte. Nimic nu dispare fără urmă." CHARLES PANATI, fizician, fost profesor la Universitatea Columbia şi redactor ştiinţific la revista „Newsweek", autor al mai multor cărţi, printre care şi „Hârtiile lui Geller: Observaţii ştiinţifice asupra puterilor paranormale ale lui Uri Geller", a scris în revista „Family Circle" Nr. 11, 1976 „Cum e să mori? ...Datorită tehnicii moderne de resurescitare, numărul anual al persoanelor care au văzut moartea trece de o mie. În timpul acelor minute când chiar el mai bun echipament medical nu mai poate detecta nici puls al inimii, nici impulsuri ale creierului, mortul" raportează că a fost conştient de tot ce s-a petrecut în jurul lui." Prof. ROGER C. SIDER de la Universitatea Rochester Medical Center New York într-un articol intitulat „Noua biologie în căutarea sufletului", publicat în revista „Christianity Today" numărul pe 10 Feb. 1978 la pag. 24, scria: „Biologia modernă e în mijlocul unei fundamentale examinări de sine...Ea a apucat într-o direcţie bună...Noua biologie are nevoie de suflet." IAN CURIE, lector de sociologie şi antropologie la Universitatea Guelph din Ontario, Canada, care a analizat sute de mii de cazuri dintr-un secol de cercetări în legătură cu moartea, în cartea sa „Tu nu poţi muri" spune: „Tu nu poţi muri - acum noi ştim aceasta. Faptele sunt clare. Oamenii supravieţuiesc morţii fizice." EDGAR MITCHELL, astronautul care a zburat cu Apolo 14 spre lună, a făcut studii de cercetări asupra fenomenelor psihice şi crede că potenţialul nostru ca fiinţe umane este total nelimitat. El zice: „Dacă mintea influenţează materia, atunci aceasta sugerează că mintea nu e o proprietate a materiei, ci mai mult că materia este o proprietate a minţii. Sau un rezultat al minţii." Dr. JAMES H. JAUNCEY, savant contemporan, deţine zece titluri academice, totuşi el crede în viaţa după moarte. În cartea sa. ,,Science returns to God", Grand Rapids, 1971, la pag. 91, spune: „Când moartea rupe perdeaua, imediat cealaltă lume ne va fi evidentă. O bună analogie a doctrinei biblice despre moarte este transformarea omidei în fluture. Omida îşi depune trupul vechi în
crisalidă şi apoi iese cu un trup nou infinit mai liber şi mai frumos. Nimeni nu poate avea idee ce tip de existenţă este viaţa viitoare." Dr. MAURICE S. RAWLINGS e cardiolog şi membru al Colegiului American de Cardiologie. El a fost în totul orientat spre cercetările ştiinţifice şi considera religia ca ceva hocuspocus, dar o resuscitare a unui pacient, care clinic a fost declarat mort, i-a schimbat întreaga sa concepţie. La clinica la care lucra a fost adus un poştaş în stare gravă. În timp ce-l consulta, i s-a blocat inima şi el s-a prăbuşit în nesimţire; i-a ascultat inima şi nu mai avea nici cea mai slabă bătaie. Au mai fost doar câteva contractări şi convulsii ale muşchilor, apoi a început să învineţească. Era mort cu tot ce le-a stat la îndemână, el şi câteva surori au căutat să-l readucă la viaţă. Şi au reuşit pentru câteva momente şi iar a murit. Au încercat din nou, a devenit conştient şi inima iar a stopat. Dar medicul a făcut eforturi deosebite pentru salvarea lui. A fost însă ceva straniu. Ori de cîte ori era readus la viaţă, era cu faţa crispată, cu părul vâlvoi şi striga la disperare: „Scăpaţi-mă din iad! Nu mă lăsaţi să merg iar în iad!" Omul trecuse de trei sau patru ori prin moartea clinică, în sfîrşit când a fost readus la viaţă, l-a întrebat pe medic: „Ce pot să fac să nu mai merg în iad? " în copilărie, doctorul a fost pe la biserică şi a spus bolnavului să ceară lui Isus Hristos să-l scape de iad. Acesta îngrozit a spus că nu ştie şi stăruia de doctor să se roage pentru el. Cu toate că nici doctorul nu prea ştia multe despre rugăciune, văzând starea omului în gura morţii i-a zis să repete după el: „Doamne Isuse, îţi cer să mă fereşti de iad, să-mi ierţi păcatele şi dacă mor aş vrea să ajung în cer, iar dacă trăiesc îţi voi fi la îndemină pe veci." Bolnavul rostise după el această rugăciune acolo jos pe podea unde căzuse şi unde personalul clinicii încerca să-l readucă la viaţă. Când starea inimii s-a stabilizat, a fost transportat la spital. În cartea sa „Dincolo de poarta morţii", Dr. Rawlings intoriseşte că după ce s-a dus acasă, a luat Biblia, a şters-o de praf şi a căutat să vadă ce spune ea despre iad, cum e acolo. El era aşa de obişnuit să vadă oameni murind de inimă, dar panica acestuia l-a zguduit, acum îşi dădea seama că există ceva dincolo de moarte şi că el trebuie să-şi revizuiască toată concepţia sa despre moarte. De atunci medicul a devenit un bun creştin. El a făcut investigaţii serioase în ce priveşte viaţa după moarte şi a constatat că există. THOMPSON J. HUDSON în cartea sa „O demonstrare ştiinţifică a vieţii viitoare" la pag. 222 spune: „Dacă omul are o putere care depăşeşte simţurile, ea este în cele din urmă dovada că nu piere când simţurile se sting...Activitatea minţii subiective este în proporţie inversă faţă de cea a corpului, deşi mintea obiectivă slăbeşte odată cu corpul şi piere odată cu creierul." ALVAH HOVEY în lucrarea sa „Escatologia biblică" la pag. 19 vorbind despre perspectiva vieţii după moarte a zis: „Dacă sunt într-o casă, pot să mă uit la lucrurile din jur numai prin ferestrele ei; dar deschide-mi uşa şi lasă-mă să merg afară şi voi vedea totul din jurul casei fără să mai am nevoie de ferestre." A. J. BALFOUR a zis: „Moartea este căderea cortinei nu la terminarea piesei, ci la terminarea actului." Sir ERNEST FISK, savant britanic, a scris: „Oamenii de ştiinţă au acumulat evidenţe care arată că morţii sunt tot atât de vii ca şi noi." Dr. WILLIAM W. ORR a scris: „Primele 5 minute după moarte vor face nespus de clar câteva lucruri: întâi, persoana care a plecat din viaţa aceasta va fi deplin conştientă, alertă şi îngrijorată de tot ce se petrece în jurul său; apoi va şti care din cele două destine distincte el şi-a ales, întreg impactul soartei sale imediat va fi clar pentru el." Dr. PIERRE LECOMTE DU NOUY, fizician şi deţinător al Premiului Nobel, în cartea sa „Destinul uman" vorbeşte de neobositul efort de a se apropia mai mult de Dumnezeu şi conclude că „destinul omului nu e limitat la existenţa sa pe pământ şi niciodată el nu trebuie să uite acest fapt." Împăratul CAROL al IX-lea al Franţei (1550 -1574) care a poruncit masacrarea credincioşilor hughenoţi în noaptea Sf. Bartolomeu, a zis către medicul său: „Adormit sau treaz, eu văd trupurile mutilate ale Hughenoţilor trecând prin faţa mea. Ei mă stropesc cu sânge. Ei fac mutre urâte către mine, arată către ranele lor deschise şi mă batjocoresc. O, de aş fi cruţat măcar copilaşii de la ţâţă" Iar la moarte a zis: „Ce sânge! Ce crime! Nu ştiu unde sunt. Cum se vor sfîrşi toate acestea? Ce pot să fac? sunt pierdut pe veci. Ştiu aceasta." Sir FRANCIS NEWPORT, preşedintele unui club de atei din Anglia, a zis celor adunaţi în
jurul lui când trăgea să moară: „Nu e nevoie să-mi spuneţi că nu există Dumnezeu, căci eu ştiu că există şi că eu sunt în prezenţa furiei Sale! Nu trebuie să-mi spuneţi că nu este iad, fiindcă deja simţesc cum alunec în focul lui. Nenorociţilor, încetaţi să mai vorbiţi că mai e speranţă pentru mine. Eu ştiu că sunt pierdut pentru veci de veci." STALIN (1879 - 1953) Svetlana, fiica lui Stalin, care e acum în America a declarat revistei Newsweek: „Tatăl meu a avut o moarte grea şi teribilă... Dumnezeu acordă o moarte uşoară doar celor neprihăniţi... când ni se părea că e ultima clipă, deodată a deschis ochii şi s-a uitat de jur împrejur. A fost o privire groaznică, nebunatică sau poate furioasă; cu mâna stângă arăta ceva în sus, apoi lăsând-o jos ne-a blestemat pe toţi. Gestul său era plin de ameninţare, în momentul următor...spiritul s-a descătuşat de trup." Dr. PHILLIP SWIHART, Directorul Centrului Mental Midwestern din Montrose, Colorado într-o Vineri noaptea în ian. 1967, a fost atacat, bătut şi călcat în picioare, lăsat aproape mort. La spital,medicul de gardă l-a pus sub observaţie cu gândul ca dimineaţa să i se facă o intervenţie chirurgicală exploratorie în regiunea abdominală. În timp ce aştepta în sala de operaţii, de odată a simţit prezenţa unor puteri, apoi totul s-a întunecat. El relateazăcă nu ştie cât a durat starea de întuneric căci a pierdut noţiunea timpului. Apoi s-a făcut lumină, era conştient şi prin faţa lui a trecut ca într-un film întreaga sa viaţă, toate faptele, cu toate detaliile. Totul era real şi foarte clar. Simţea alături de el puteri, dar nu vedea pe nimeni. A fost dus din nou în întuneric şi acolo s-a oprit. Era ca o mare sală, dar în total întuneric. Atunci a întrebat prezenţa aceea pe are o simţea, fără să o vadă, cine este şi i s-a răspuns că e îngerul morţii şi că viaţa lui nu a fost ceea ce trebuia să fie, dar că va merge înapoi şi va avea o a doua şansă. El i-a promis că nu va muri în 1967. Numai decât a revenit în corpul lui. Mai târziu în 1967 un automobil a trecut peste umerii şi gâtul lui şi n-a murit. Spre sfârşitul aceluiaşi an a avut un accident în care şi maşina celuilalt şi a lui au fost total distruse, dar el a scăpat cu viaţă. Aândouă accidentele nu au fost din vina lui, dar ele au confirmat ce a spus îngerul morţii. Această experienţă a fost relatată în revista „Eternity" numărul pe Iulie 1977. Prietenul meu care nu crezi, nu-ţi dai seama de înşelăciunea ta? Diavolul te face să-ţi spui că nu există nimic după moarte, tocmai ca să te ducă în iad. Tu îţi zici că n-ai vrea să te înşeli crezând că există şi când colo să nu existe. Îţi spui că nu ai dovezi suficiente că există, dar oare ai suficiente dovezi că nu există? Eşti sigur că nu există? Renumitul bărbat francez, Blaise Pascal, credea în viaţa după moarte, iar celor necredincioşi din vremea lui care râdeau de credinţa lui, el le-a formulat metoda pariului, zicând: „Dacă eu cred că există o altă viaţă, iar la moarte să presupunem că nu există, eu nu am pierdut nimic; în schimb dacă eu cred că există şi la moarte se adevereşte că da, există, eu am câştigat totul, iar tu ai pierdut totul." Dumnezeu spune că există şi o întreagă pleiadă din cei mai străluciţi bărbaţi ai lumii au crezut şi cred într-o viaţă viitoare. Tu întreabă-te ce vei face când vei constata că, în ciuda necredinţei tale, totuşi există? Ce vei face atunci? Gândeşte-te acum la aceasta. E bine să-ţi schimbi concepţia şi vieţuirea ca să ai adevărata fericire şi aici pe pământ şi dincolo în viaţa după moarte. Hristos Domnul a murit şi pentru păcatele tale. Vino la El acum. MĂRTURIA VERIFICĂRILOR Apocalipsa 6: 9-10 Textul acesta arată că martirii omorâţi pentru credinţa lor, nu sunt morţi, ci există, vorbesc, sunt conştienţi de ei înşişi şi de starea altora. Există o altă viaţă după aceasta? Foarte mulţi dau din umeri şi zic: „Cine ştie? N-a venit nimeni de dincolo! "Alţii spun: „Când mori, eşti mort!" Dar aceste răspunsuri nu sunt un rezultat al cercetărilor, ci doar expresii ale ignoranţei. În capitolul precedent am arătat că raţiunea trebuie să accepte că ar putea să existe o altă viaţă. Aici aş vrea să mergem un pas mai departe. Pe omul de azi nu-l mulţumesc părerile, raţionamentele, el vrea să verifice, vrea evidenţe. Unii în dorinţa de a şti dacă există viaţa după moarte, cad în spiritism, în ocultism. Ei caută să stabilească legături cu lumea spiritelor, cu spiritele morţilor. La unii durerea despărţirii a fost prea
mare. Cel plecat a fost unicul fiu sau fiică. În disperarea lor, recurg la spiritism. E binecunoscut cazul profesorului universitar Bogdan Patriceicu Haşdeu, mare scriitor şi istoric român, care zdruncinat sufleteşte prin pierderea fiicei sale Iulia, a căutat consolarea în spiritism. Spiritismul demonstrează că există o altă lume, afară de lumea noastră. Dar Biblia interzice categoric spiritismul. În Deutronom 18:10-12 scrie: „Să nu fie la tine...nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului..." Azi sunt o seamă de profesori medici, vârfuri în ale ştiinţei, care au fost preocupaţi de întrebarea aceasta: Există viaţă după moarte? Ei au trecut la cercetări serioase prin readucerea la viaţă a celor morţi de curând, apoi la anchetarea lor despre viaţa de dincolo, dacă există, cum e acolo, ce au văzut, pe cine au întâlnit. Materialul cules, l-au publicat spre informarea publicului. Ştiu că până şi cei ce nu vreau să creadă în viaţa după moarte, totuşi sunt interesaţi să ştie ceva despre aceste anchete ştiinţifice. Căci ţin să precizez, anchetele n-au fost făcute de pastori sau preoţi, ci de vârfuri în ale medicinei, care nu erau credincioşi, dar în urma acestor cercetări au ajuns convinşi că există în mod sigur viaţă după moarte. Aceste verificări ale ştiinţei, pentru cei credincioşi sunt doar o confirmare a crezului lor. Ei ştiu că există o altă viaţă. În a II epistolă către Corinteni 5: 1 apostolul Pavel scrie: „Ştim că dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică." Cuvântul „ştim" de la începutul acestui verset are o mare valoare. Aici pe pământ, mulţi sufăr dureri şi sunt doborâţi de boale. Unii sunt acum pe pat de spital. Şi toată suferinţa e mărită cu mult de teama morţii. Cei credincioşi ştiu că şi sănătatea şi boala lucrează spre binele lor. Ei ştiu că şi dacă închid ochii pentru pământ, îi deschid în glorie. Ce mângâietor e gândul acesta în toate suferinţele. Încurând ele se vor termina şi urmează viaţa fără dureri, fără suferinţe, fără moarte. Uneori Dumnezeu a găsit cu cale să tragă perdeaua nevăzutului şi să descopere celor ce aveau să treacă prin martiraj, gloria viitoare. Aceasta le-a dat o statornicie de neclintit. Ştefan a văzut cerurile deschise şi a murit cu rugăciunea pe buze. Perpetua a văzut ceva din glorii şi a suportat martirajul cu multă răbdare. Pentru cei credincioşi, dincolo sunt glorii ce nu pier. Unul care a murit, dar după câteva clipe a fost readus la viaţă, ceea ce a văzut dincolo, l-a determinat să se pocăiască, să-şi predea viaţa Domnului şi să trăiască spre folosul altora. Unul din aceştia e Dr. George Ritchie, medic din Richmond, Virginia. Pe când era în militărie a fost internat la Spital în stare gravă. În timp ce a fost dus la roentgen, el a început să-şi piardă echilibrul. Căpitanul medic i-a strigat să stea drept, dar el şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a deschis ochii s-a văzut într-o cameră cu o lumină obscură. În patul din care s-a ridicat a văzut că zace cineva, acoperit cu un cearceaf, cu faţa galbenă ca de mort, iar pe un deget al mîinii a observat inelul cu iniţialele R. G. pe care el l-a purtat. Atunci şi-a dat seama că acesta era trupul său pe care l-a părăsit. Apoi s-a pomenit în faţa unei lumini puternice şi şi-a dat seama că e înaintea lui Hristos Domnul. I s-a pus o întrebare: „Ce ai făcut cu timpul ce l-ai avut pe pământ? " Deodată i-a apărut tot trecutul ca un prezent în scene, iar el a plecat capul şi a spus că a avut de gând să facă anumite lucruri, dar nu le-a făcut, căci prea de tânăr a părăsit pământul. Apoi a fost purtat prin câteva locuri. Peste tot era o altă lume. A văzut la distanţă un oraş construit din lumină. Până atunci, el precizează că încă nu citise nimic din Apocalipsa. Dar era ceva măreţ, clădirile, zidurile, toate emanau lumină. Această privelişte a văzut-o doar pentru o clipă, căci în clipa următoare s-a trezit în camera cu lumină obscură. Pe foaia sa de internare era scris: George Ritchie decedat la 20 Dec 1943 de dublă pneumonie lobară. Revenirea sa la viaţă i-a uimit pe toţi. Mai târziu, el a întrebat pe medic şi acesta i-a spus că în timp ce voiau să-i facă roentgen, el a încetat din viaţă. L-au examinat şi era mort. După nouă minute, soldatul care îl pregătea pentru morgă, a fugit la medic şi i-a spus că mortul a revenit la viaţă, astfel medicul a venit şi i-a dat o injecţie de adrenalină, iar el a deschis ochii. Revenirea soldatului la viaţă, fără nici un deranj cerebral, după nouă minute, spunea medicul că a fost un caz unic în toată cariera sa medicală. George Ritchie a urmat apoi medicina şi a devenit doctor, dar a căutat să-L slujească cu adevărat pe Hristos. Ceea ce a văzut în cele nouă minute în lumea de dincolo a fost o experienţă care i-a schimbat fundamental viaţa. Revista Guidepost a făcut o anchetă în 1963 asupra acestui caz, a adunat dovezile care atestau moartea lui Ritchie, declaraţia medicului de serviciu, declaraţia sorei de
spital şi mărturia personală a lui Dr. George Ritchie. Mărturia lui arată că locaşurile veşnice sunt glorioase. Un alt tânăr credincios în vârstă de 21 de ani, suferind de tuberculoză, îndemna petoţi cei ce-l vizitau să-şi predea viaţa lui Hristos. Într-o zi, el a spus părinţilor că i s-a descoperit că în două săptămîni va muri, dar el era plin de bucurie că pleacă la Mântuitorul său, şi mereu cânta. Când s-au împlinit cele două săptămîni, în timp ce era înconjurat de cei ai familiei, el a închis ochii şi a adormit în Domnul. Mamă-sa plină de durere a început să bocească, iar un frate mai tânăr a început să strige: „Nicule, nu muri! Nu muri, Nicule!" După câtva timp de plânsete, o soră a lui care stătea la picioare, zise: „Tăceţi că mişcă din pleoape." Toţi îl priviră încremeniţi. El deschise ochii, îi privi şi le zise: „Nu plângeţi după mine. Am fost cu Domnul Isus şi gloria şi splendorile sunt minunate. Ţipetele voastre m-au îndurerat şi am cerut îngăduinţa să vin să vă spun să nu plângeţi, ci să fiţi veseli. Am promis că nu vă spun secretele pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru sfinţii Săi, dar aş vrea să ştiţi că e cu mult, cu mult mai minunat decât îşi poate imagina cineva." O lumină cerească radia pe faţa lui suptă de boală. Le-a mai făcut un semn şi a plecat din nou în veşnicie. Azi s-a ajuns la un pas mai departe. Revista americană „The National Enquirer" în numărul pe 15 Iunie 1976, publica sub semnătura lui Paul Barnister un reportaj intitulat: „Vârfuri dintre bărbaţii de ştiinţă acum sunt convinşi că există viaţă după moarte." El zice: „Vârfuri dintre bărbaţii de ştiinţă ce sunt în cercetare după dovezi că există viaţă după moarte, sunt convinşi acum că întradevăr există în mod real o viaţă după moarte şi că foarte curând va deveni un fapt dovedit." Iată numele unor cercetători care au verificat existenţa vieţii după moarte: 1. Dr. MauriceS. Rawlings, Profesor la Universitatea Tennessee, specialist în bolile cardiovasculare. Autor al cărţii „Dincolo de porţile morţii" - dă relatările a peste 100 pacienţi. El a zis: „Prin pacienţii pe care eu i-am readus la viaţă din experienţa morţii, am găsit că un interviu imediat la scena de urgenţă, revelează experienţe rele şi bune. Un pacient îngrozit mi-a spus că el a fost cu adevărat în iad. Experienţele vieţii după moarte sunt ceva mult mai mult decât imaginaţie sau fantezie cauzată de droguri. Există în mod real un cer şi un iad." 2. Dr. Elisabeth Kubler Ross, Director adjunct al Secţiei de Psihiatrie la Universitatea din Chicago, dă peste 1000 cazuri. Ea e autoarea cărţii „Experienţa morţii". 3. Dr. Charles Garfield de la Centrul Medical al Universităţii California şi cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a cancerului de pe lângă Universitatea Californiei din San Francisco. 4. Dr. Karlis Osis de la Societatea Americană de Cercetări Psihice New York din 1960 până în 1976 avea 877 cazuri cercetate. 5. Dr. Robert Van de Castle, Directorul Laboratorului Universităţii Virginia. 6. Dr. Erlendur Haraldsson, Profesor, Şeful Departamentului de Psihologie la Universitatea din Islanda. 7. Profesorul Ian Stevenson de la Departamentul Psihiatrie la Universitatea Virginia. 8. Dr. Russell Noyes, Profesor de Psihiatrie la Universitatea din Yowa a publicat studierea a 114 persoane. 9. Dr.Raymond Moody, medic la Spitalul Universităţii Virginia,autor al cărţii „Viaţa după viaţă", unde dă interviul a 50 persoane şi al cărţii „Reflecţii asupra vieţii după viaţă",unde dă alte cazuri. 10. Dr. M. B. Sabom, cardiologist la Universitatea Emory din Atlanta, a studiat peste 120 cazuri. 11. Dr.Fred W.Schoonmaker, Directorul Serviciului Cardiovascular la Spitalul Sf.Luca din Denver, timp de peste 19 ani a colectat rapoarte a 2300 pacienţi din care mai mult de 1400 au fost confruntaţi cu moartea. La unii electroencefalograma era inexistentă pentru perioade de 30 minute până la 3 ore, apoi au revenit la viaţă. Cercetările lor arată că spiritul celor mai mulţi la moarte intră în contact cu spiritul celor plecaţi, morţi mai de mult, şi aceasta când trupul are încă viaţă; că unii primesc informaţii detailate, informaţii pe care nimeni de pe pământ nu le-ar fi putut da; că unii sunt întâmpinaţi de preaiubiţii lor spre a-i conduce în lumea de dincolo; că cei ce aici au suferit infirmităţi - unul a pierdut o mână, altul
piciorul, - imediat la părăsirea trupului simt o întregire, deci nu mai sunt infirmi; că deşi unii au părăsit trupul în timp ce erau pe masa de operaţie şi aveau ochii fireşti închişi, ei, readuşi fiind la viaţă, au spus cum au plutit deasupra trupului lor, au dat amănunte ce a făcut fiecare medic şi ce au vorbit. Dr. Karlis Osis, Director al Societăţii Americane pentru cercetări psihice din New York, după o analiză viguroasă a peste 877 cazuri, a zis: „Eu cred că există o viaţă după moarte - am văzut prea multe evidenţe ca să le pot ignora. Am adunat sute de mărturii de la cei ce mureau şi de fiecare dată ni se raporta că au venit prietenii sau rudele să-i conducă într-o altă existenţă. De obicei, în timp de 10 minute, aceştia mureau, dar întâlnirea cu cei dragi îi liniştea şi le făcea moartea mai uşoară." Dr. Elisabeth Ross, o cercetătoare eminentă, a zis: „Sunt total convinsă că există viaţă după moarte. Am asistat şi am adunat date la patul de moarte a peste 1000 de persoane." Ea se ocupă în special de bolnavii care nu mai au leac. Ea a adăugat că în unele cazuri, intervenind după ce bolnavul a murit, a putut fi readus la viaţă şi chestionat despre viaţa de dincolo. Toţi cei readuşi la viaţă au raportat că li s-a spus: „Timpul tău n-a sosit încă." Iaţă cum a ajuns ea să studieze aceste cazuri: În toamna anului 1965, patru studenţi de la Seminarul Teologic din Chicago s-au dus la Dr. Elisabeth Kubler Ross medic de Spital şi au rugat-o să-i ajute în nişte cercetări pentru proectul lor de examen. Ei aveau ca subiect: „Crizele în viaţa umană", şi cei patru studenţi s-au gândit că cea mai mare criză pe care toţi trebuie s-o întîmpine e moartea. Dar cum vor putea ei să facă cercetări în domeniul acesta? Ce experimente ar putea folosi? Cum ar putea culege date şi cum ar putea să le verifice aceste date? Acestea au fost câteva din întrebările lor adresate Doctoriţei Ross. Aceasta nu a avut nici o idee cum i-ar putea ajuta. Dar au hotărât să se mai întâlnească în câteva şedinţe şi să discute problema lor. După mai multă gândire, la întrunirile următoare, medicul le-a sugerat că pot studia moartea, cerând bolnavilor cu boli terminale, fără leac, să le fie profesori. Să aleagă câţiva bolnavi în stare gravă să le îngăduie să-i observe, să-i studieze, să le vadă nevoile, să analizeze răspunsurile lor, să evalueze reacţiile şi să-i vegheze în clipa morţii. Au stabilit împreună planul şi săptămâna următoare au trecut la acţiune. Dintru început au renunţat la toate ideile lor preconcepute şi au evitat să citească cărţi despre acest subiect ca să poată avea o minte deschisă asupra cercetărilor lor. Bolnavii aleşi au fost de vârste diferite şi cu situaţii diferite. Aceasta a fost ceea ce a determinat-o pe Dr. Elisabeth Kubler Ross să facă cercetări în domeniul vieţii după moarte. Din 1965, ea a studiat peste 1000 de cazuri. Începutul a fost foarte greu. Doctoriţa era proaspăt venită la Spitalul din Chicago. Când a cerut permisiunea celorlalţi doctori spre a face aceste anchete, ei s-au împotrivit, fiecare căuta să-şi ferească pacienţii de întrebări cu privire la moarte. Într-un târziu a găsit un pacient dispus pentru aşa ceva, dar când el a început să vorbească, ea l-a oprit, spunându-i că va veni a doua zi cu câţiva studenţi. Puţin s-a gândit că aşa ceva nu e de amânat, căci a doua zi s-ar putea să fie prea târziu. Ea voia să fie şi studenţii de faţă. Dar a doua zi când a venit, el zăcea pe spate şi era prea slab ca să mai poată vorbi. Le-a făcut semn cu mâna si-n şoaptă le-a spus: „Mulţumesc pentru încercare." în mai puţin de o oră, el a decedat. Ei au putut doar să observe moartea lui. Acest caz a fost începutul. Pe parcurs la cercetările Dr. Ross s-au adunat cincizeci de studenţi. Toate anchetele verbale sunt înregistrate pe bandă de magnetofon şi studiate îndeaproape. La fel sunt notate toate reacţiile muribundului. După doi ani de la creerea acestui studiu, el a devenit un curs acreditat atât la medicină cât şi la teologie. Pe lângă studenţi, asistă şi medici, surori de caritate, preoţi şi rabini. Mulţi bolnavi în primul stadiu sunt cuprinşi de revoltă, devin furioşi, geloşi pe cei sănătoşi, şi se zbuciumă greu că de ce tocmai pe ei i-a lovit boala aceasta. Unul dintre pacienţii Doctorului G. a zis: „Presupun că oricine în situaţia mea s-ar uita la altul şi ar zice: „Nu putea să fie el în locul meu?" Acest gând a trecut de multe ori prin mintea mea. Mi-aduc aminte de un moş pe care îl cunosc de când eram copil. Are peste 82 de ani şi nu mai e bun de nimic. E plin de reumatism, e neputincios, e tot murdar, e tipul de om care nu-ţi face plăcere să-l vezi. Şi gândul m-a obsedat că oare nu putea fi moş George în locul meu? " Un caz izbitor redat de Dr. Ross a fost al unei fetiţe de 12 ani. Readusă fiind la viaţă, ea a
spus tatălui ei că a fost întîmpinată de fratele ei mort şi a simţit o dragoste de nedescris. A spus că n-ar mai fi venit înapoi, dar a fost trimisă. A fost minunat!... Dar ea susţinea că nu are un frate mort. Atunci părinţii au izbucnit în plâns. Fetiţa avea un frate mort, dar părinţii nu i-au spus nimic niciodată despre el. Acest amănunt pentru Doctoriţa Ross a fost o dovadă clară că există viaţă după moarte. Aceste verificări ale ştiinţei confirmă adevărurile Bibliei. Crezi tu că mai este o altă viaţă? Te pregăteşti pentru ea? când tu vei închide ochii pentru pământ, unde îi vei deschide: în locul de fericire sau în locul de chin? sunt numai două căi spune Domnul Isus în Matei 7:13-14: calea îngustă care duce la viaţă şi calea lată care duce la pierzare. Ca să ştii unde vei ajunge, trebuie să te uiţi pe ce cale mergi. Dacă mergi pe calea lată a păcatului, te îndemn s-o părăseşti imediat şi să apuci calea Domnului Isus Hristos ca să ajungi în fericire. O tânără căsătorită ce avea un copil de doi ani a fost internată la spital în stare gravă. Boala s-a înrăutăţit şi într-o zi, în timp ce soţul şi doctorul erau lângă ea, ea a părăsit trupul şi a plecat. Privind la scena din camera spitalului, ea a văzut pe soţul ei plângând în mod necontrolat, iar medicul, îi scutura capul fără viaţă. Apoi a întâlnit un înger, probabil venit să o conducă şi au plecat spre ceruri. De odată a întâlnit pe un prieten de al familiei lor ce locuia la mare distanţă. Când l-a văzut, i-a zis: „Toma, eu nu am ştiut că tu eşti aici sus." Şi el i-a zis: „Nici eu nu am ştiut că tu eşti aici." „Eu tocmai acum am sosit" - i-a spus ea. „Şi eu la fel acum am sosit" - i-a zis el. Atunci îngerul i-a zis ei: „Dar tu trebuie să te întorci înapoi pe pământ pentru încă o vreme." Ea a fost puţin dezamăgită, căci totul era mult mai minunat decât în orice vis, dar a trebuit să asculte. Gândindu-se la soţ şi copil a zis: „Bine, mă reântorc la ei." Şi de odată a ajuns din nou în camera spitalului. Când trupul a început să clipească puţin din ochi, doctorul a strigat: „Ea are să trăiască." Şi de bucuros ce a fost,s-a aplecat şi a sărutat-o pe obraz. În aceeaşi zi, puţin mai târziu, tatăl lui Toma a chemat la telefon pe soţul ei şi i-a spus: „Am o veste tristă. Toma a fost omorât într-un accident de automobil." Acum,dacă nu există viaţă după moarte, ea nu avea de unde să ştie despre moartea lui Toma. întâlnirea ei dincolo cu Toma şi anunţarea la telefon a accidentului mortal al lui Toma, adevereşte că după viaţa aceasta este o altă viaţă. Un altul care avusese accident grav de maşină şi îi tăiase un picior, rămas în nesimţire, după ce a fost readus la viaţă, a istorisit cum şi-a văzut piciorul amputat, cum au venit alţii să-l ajute şi toate acţiunile acelora. Deşi a fost în nesimţire a dat o seamă de amănunte. Întrebat fiind cum ştie aceste lucruri, el a spus că în tot acest timp plutea deasupra trupului său mutilat, că a văzut şi a auzit totul. O altă pacientă care a murit pe masa de operaţie, readusă fiind la viaţă, a spus că ea a stat acolo cu un prieten care era mort mai de multă vreme, că a privit la toată operaţia, că chirurgul a săvârşit o greşală pe care trebuie s-o corecteze, şi a redat conversaţia doctorului după ce ea a fost declarată moartă. Dr. Charles Garfield a zis: „Recent, de exemplu, lucram cu o bătrână care avea dureri grozave de cancer la oase. Am încercat să-i liniştesc durerile, dar fără rezultat. De odată însă s-a liniştit. Curios, am întrebat-o ce s-a întîmplat. Ea mi-a spus că i-a venit mamă-sa şi i-a spus că încurând vor fi împreună. Promisiunea mamei a liniştit-o. Curând după aceasta a şi murit." Judson B. Palmer în broşura sa „Copilul lui Dumnezeu între moarte şi înviere", la pagina 27, dă o altă experienţă asemănătoare a altei credincioase. Aceasta a văzut plecând spre ceruri o fetiţă numită Mamie şi pe un bătrân căreia toţi îi ziceau „bunicul". Medicul ce o supraveghea şi căreia ea i-a spus ce a văzut, s-a interesat de cele două persoane şi a constatat că au murit exact la acea oră când credincioasa ce a revenit la viaţă, a spus că i-a văzut pe ceialalţi doi mergând spre ceruri. Harry Woods, un inginer de întreţinere de 60 ani din Knoxville, Tennessee, a murit pe patul spitalului în urma unui atac de cord. „Alunecam în jos, a spus el, tot mai jos în adâncul pământului. Aveam acest groaznic simţământ că sunt pierdut. Nu a fost aşa cum am învăţat ca şi copil că totul e foc şi pucioasă. Eu aveam senzaţia de frig. Nu ştiu de ce am fost pe acolo. Se mai aflau şi altceva pe acolo, un fel de spirite ce se mişcau cu mii kilometri pe oră. Cred că unul din aceste spirite rele, mi se pare a fost diavolul, mă împingea mai adânc, mai adânc în acel loc groaznic. M-am simţit învelit în întuneric cu spirite negre... în depărtare am văzut o altă fiinţă şi cumva ştiam că e Isus şi că El m-ar
putea salva. Am încercat să-L strig, dar n-am putut." Apoi a fost readus la viaţă şi a istorisit aceasta. Thomas Welch era ajutorul unui mecanic de locomotivă ce lucra pentru o fabrică de cherestea. Buştenii erau descărcaţi într-un lac şi apa îi purta spre conveior. Cum unii s-au aşezat de-a curmezişul, mecanicul a oprit descărcarea şi i-a cerut lui să meargă să îndrepte acei buşteni. El a pornit pe o punte înaltă la vreo 18 metri, dar a căzut în lac. Mecanicul a văzut când a căzut şi a dat alarma. Cei vreo 70 muncitori au oprit ferăstraiele şi au încercat să-l găsească. Cercetările au durat între 45 minute şi o oră. Însfîrşit M.J. H. Gunderson l-a găsit şi l-a pescuit din adânc. În cădere, el se lovise rău de buşteni şi era mort, dar el mărturiseşte că nu era mort, ci era viu în altă lume. În acea oră el spune că a "nvăţat mai mult decât în toată viaţa sa dinainte. El ştie cum a căzut în apă şi apoi imediat s-a aflat pe marginea unui ocean de foc, aşa cum scrie în Apocalipsa 21:8. În broşura ce a scris-o după aceea spune: „Stăteam la o oarecare distanţă de acele vâlvătăi de foc albăstrui. Aşa cum vedeam cu ochii, era acel lac de foc şi de pucioasă... Am văzut pe cineva pe care l-am cunoscut şi care a murit când eram de 13 ani. Un altul era un băiat cu care am mers la şcoală şi care a murit de cancer la falcă, ce a început cu o infecţie la un dinte. El era cu doi ani mai mare decât mine. Deşi n-am vorbit, ne-am recunoscut. Ei erau deasemenea uimiţi şi cugetau adânc la ceea ce vedeau şi parcă nu le venea să creadă. Expresia feţei lor trăda confuzie şi deznădejde." „Scena era atât de groaznică încât cuvintele nu o pot descrie. Nu există cale de a relata cele văzute, decât că noi eram martori acum la judecata cea din urmă. Nu era nici o cale de scăpare, nici o ieşire. Şi nici nu îndrăzneam să ne uităm după aşa ceva. Aceasta era o închisoare din care nimeni nu mai putea să scape decât printr-o intervenţie divină. Eu am zis într-un fel auzibil: „Dacă aş fi ştiut despre aceasta, aş fi fost gata să fac totul numai să scap, să nu ajung într-un loc ca acesta, dar n-am ştiut." „În timp ce-mi depanam aceste gânduri, am văzut pe un alt om păşind în faţă. Imediat am recunoscut cine era El. Avea o faţă plină de bunătate, de milă, de tărie, era neânfricat, Stăpân a tot ce vedea. Era însuşi Isus. O mare speranţă s-a trezit în mine şi ştiam că răspunsul la problema mea era această mare şi minunată Persoană, care venea spre mine în această închisoare a sufletelor pierdute, păstrate pentru judecată. N-am făcut nimic spre a-I atrage atenţia, ci mi-am zis: „Dacă numai s-ar uita spre mine, m-ar vedea. El m-ar putea izbăvi din acest loc, fiindcă ştie ce să facă. El a trecut pe lângă mine şi părea că nu mă vede, dar abia ce a trecut şi a întors capul privindu-mă atât tot. Privirea Lui a fost de ajuns. În clipele următoare am fost înapoi şi am intrat iarăşi în trupul meu. Aceasta a fost ca şi intrarea printr-o uşă. Acum puteam auzi pe soţii Brocke, familia la care stăteam, cum se rugau pentru mine, aceasta a fost câteva minute înainte de a deschide ochii sau a spune ceva. Puteam auzi şi înţelege ce se petrecea. Am simţit viaţa în corpul meu, am deschis ochii şi am vorbit. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru cei ce se roagă. Când am revenit în trup tocmai se ruga Doamna Brocke, zicînd: „O, Dumnezeule, nu-l lua pe Tom, el încă nu e mântuit." Atunci am deschis ochii şi i-am întrebat: „Ce s-a întâmplat? " Le-am spus pe unde am fost şi că m-am reântors. În acel moment a sosit şi ambulanţa care m-a dus la Spitalul Samariteanul milos din Portland. " Acum, oricât de materialist ai fi, nu poţi să pui pe seama materiei aceste cunoaşteri, pe care nici omul viu nu le are, cu atât mai puţin materia moartă, trupul a cărui inimă a încetat să bată. E cu totul absurd să pui aşa ceva pe seama unui creier mort. Aceste verificări ne constrâng să credem că nu materia e totul, ci există suflet şi că există viaţă după moarte. Cu ochii fizici putem vedea numai materia, iar când îi închidem nu mai putem vedea nici măcar materia, dar de cum sufletele ce pleacă în veşnicie. Sufletul poate vedea sufletele ce îşi iau zborul. Există o viaţă după această viaţă. Dar oare te-ai pregătit tu pentru ea? Eu nu caut să-ţi ţin o predică strălucită ca să-ţi încânt auzul. Nu, ci în chip simplu caut să-ţi prezint adevărul Bibliei în lumina verificărilor ştiinţifice de astăzi. Opreşte-te şi gândeşte: dacă tu ai fi fost văzut în locul lui Toma, a lui Mamie sau a „bunicului", unde ar fi mers sufletul tău: în cer sau în iad? Vezi de ce trebuie să te întorci la Dumnezeu înainte de a fi prea târziu? Noi credem că există o altă viaţă nu din pricina acestor mărturii, ci fiindcă Dumnezeu a revelat în Cuvântul Său aceasta. Aceste verificări făcute nu de credincioşi, ci de medici pot ajuta pe unii să se trezească, să-şi dea seama că nu e de glumit cu iadul. Unii sunt prea uşuratici în ce priveşte
sufletul şi veşnicia lor. Un reporter al revistei ENQUIRER a vrut să vadă cât de mult îşi preţuiesc oamenii sufletul lor şi s-a hotărât să facă o anchetă. El oprea trecătorii şi le spunea: „Numele meu e Steve Coz, sunt trimis al Satanei şi vreau să-ţi cumpăr sufletul cu 10 dolari. Ceea ce trebuie să faci e doar să semnezi acest „Certificat de vânzare." Şi e interesant, unul din şapte din cei chestionaţi a fost gata ca pentru 10 dolari să-şi vândă sufletul Satanei. Un lucrător în construcţii din Atlanta a zis: „Oricum eu tot în iad mă duc. E mai bine să merg mai bogat cu 10 dolari sau cu nişte băutură." Altul din Gary a fost gata să vândă şi sufletul soţiei, al mamei sale şi a copilului cu preţ redus, 4 suflete pe 30 dolari. Un student din Boston a semnat contractul şi a primit banii, dar după puţin timp s-a întors înapoi şi a cerut să rupă actul semnat căci dă banii înapoi. El devenise foarte tulburat după semnarea certificatului. Reporterul a spus că e dispus să-i dea actul semnat, dar să restituie 11 dolari. Numai decât a scos 11 dolari şi a primit certificatul de vânzare. Când a prezentat oferta unui om sărac, acesta l-a privit şi i-a zis: „Sufletul e tot ce mi-a mai rămas!" Un altul i-a zis: „Mă mir că nimeni nu te-a împuşcat până acum." Am dat această relatare ca să vă daţi seama ce puţin îşi preţuiesc unii sufletul lor. Să fie de mirare că ajung în iad? Bogatul în iad a zis lui Avraam că dacă ar învia cineva din morţi, oamenii s-ar pocăi. Noi însă constatăm că nici în urma învierii unora, cazuri verificate de oameni de ştiinţă, păcătoşii nu sunt gata să creadă şi să se pocăiască de păcatele lor. Domeniul vieţii după moarte a fost neglijat şi tăgăduit de o seamă de oameni de ştiinţă, dar azi tocmai ei îl cercetează. Dr. Karlis Osis, Directorul de Cercetări a Fundaţiei de Parapsihologie din New York a făcut cercetări extensive în privinţa aceasta încă din anul 1961. Într-o monografie întitulată „Observaţii la patul de moarte de medici şi surori", el spune că a trimis chestionare la 10.000 de doctori şi surori din Statele Unite, cerându-le să-şi treacă observaţiile lor asupra muribunzilor. Medici şi surori au restituit chestionarele cu informaţii asupra morţii a 35.000 persoane. Astăzi există o întreagă literatură în privinţa aceasta cu o largă răspândire. Unele cărţi cu asemenea verificări au ajuns best selers cu o circulaţie în peste un milion de copii. Generaţia aceasta a necredinţei a ajuns să vadă ceva dincolo de poarta morţii. E curios şi totodată foarte important că Dumnezeu a îngăduit tocmai unor necredincioşi să facă aceste verificări spre a vedea că ce spune Biblia e adevărat; că există o altă viaţă după viaţa aceasta; că există un loc de fericire şi un alt loc de groază, de chin; că imediat ce omul închide ochii pentru viata aceasta, îi deschide în viaţa cealaltă; că AICI şi ACUM tu eşti cel ce hotăreşti unde să-ţi petreci veşnicia, alegând calea vieţii sau calea morţii, iar sfârşitul căii este fericirea în rai sau chinul în iad. Nimeni nu mai are scuze, nici tu. Dacă n-a vrut cineva să creadă Biblia, trebuia să creadă măcar pe cei ce au revenit la viaţă şi care au mărturisit că există viaţă după moarte. Cu toate acestea, cei mai mulţi rămân complet nepăsători. Nu vreau să creadă pe Dumnezeu, Cuvântul Său sfânt şi nu vreau să creadă nici chiar pe cei ce învie din morţi. E exact cum a spus Avram. Luna a fost vizitată doar de câţiva astronauţi care s-au întors şi au spus cum e acolo şi toate popoarele lumii cred ce au spus astronauţii. Toţi copiii şi studenţii în şcoli învaţă ce au spus astronauţii. Dar când mii de persoane afirmă că au fost în viaţa de dincolo şi spun ceva, lumea nu îi crede. Dar îi las pe cei mulţi şi te întreb pe tine care citeşti aceste rânduri, tu crezi că există o altă viaţă. O viaţă după moarte? Te pregăteşti tu pentru veşnicie? Eu am scris aceste rânduri cu gândul să te ajut să nu ajungi în iad. Acum tu poţi să-ţi dai seama că nu poţi intra în cer cu păcatele tale, ci în iad. De aceea, recunoaşte-ţi azi vinovăţia ta în faţa Domnului, îngenunchează în locul în care te afli şi cere-I iertare. Căieşte-te de toate păcatele tale şi crede că Jertfa Domnului Isus Hristos a fost şi în locul tău. Părăseşte înjurăturile, plăcerile, băutura, fumatul şi orice alt păcat. Începe din clipa aceasta o viaţă nouă prin Duhul Sfânt şi alipeşte-te de o biserică ce trăieşte Evanghelia. Dacă citirea acestei cărţi ţi-a fost folositoare şi ajungi să te bucuri de harul Domnului, scrie-mi şi mie două rânduri să mă bucur şi eu de lucrarea Domnului în viaţa ta. Iar voi, care aţi părăsit calea păcatului şi aţi primit mântuirea Domnului, aş vrea ca aceste verificări ştiinţifice să vă întărească mai mult credinţa voastră în Cuvântul Sfânt. Citiţi-I, ascultaţi-l, trăiţi-l în viaţa de fiecare zi şi vestiţi-L şi altora. Tu, cel ce porţi o suferinţă în trupul tău, nu te văicări. Şi eu o port. Dar curând vom scăpa de toate acestea. Există o altă viaţă mai frumoasă decât aceasta şi fără
suferinţe. Să-L slujim cu credincioşie pe Domnul până vom fi întâmpinaţi de sfinţii de Sus. Doamne, ajută-ne la aceasta! Pe monumentul fratelui meu Silvan din cimitirul comunei Firiteaz sunt înscrise cuvintele Cititorule, cine eşti tu, am fost şi eu Şi cine sunt eu, vei fi şi tu. Dar unde îţi va merge sufletul ? ? ? STAREA INTERMEDIARĂ Există viaţă după moarte? Unde sunt cei plecaţi? sunt conştienţi? Au memorie? Ce fac morţii? Cum e dincolo? Să urmărim aceasta în învăţătura Domnului Isus Hristos. El e cel ce a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie (2 Tim. 1:10). El, care a venit de la Tatăl, ştia mai bine ca oricine adevărul întreg despre viaţa după moarte. Întâi El a spus clar că sufletul nu moare, iată cuvintele Lui: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul" (Mat. 10:28). El a afirmat că Dumnezeu e cel ce cheamă sufletul. În pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, şi care se gândea că are bunătăţi strânse pentru mulţi ani. Dumnezeu i-a zis: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul..." (La 12:16-21). El a precizat că după moarte sunt două locuri: unul de fericire şi altul de chin. Săracul Lazăr când a murit a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam sau locul de fericire. Bogatul, când a murit, şi-a deschis ochii în iad (Luca 16:19-31). Hristos Domnul a spus că nu se poate face trecere din locul de chin în locul de fericire. Deci, la moarte ţi se pecetluieşte soarta ta veşnică. Deşi trupurile erau în ţărână, sufletul lor vedea, auzea, simţea. Bogatul avea aduceri aminte, avea cunoştinţe mai mari ca în viaţa de pe pământ căci îl cunoştea şi pe părintele Avraam şi cunoştea şi ce ar trebui să facă fraţii săi ca să nu ajungă în iad, ştia că pe pământ mai are cinci fraţi, ştia că şi ei merg spre acelaşi loc de chin şi se gândea că dacă s-ar duce Lazăr la ei, i-ar putea determina să se pocăiască. La fel aici se arată că rugăciunile după moarte nu mai au valoare, nu sunt ascultate. Nici măcar picătura de apă nu i-a mai fost acordată. În rai sau în iad se ajunge imediat după moarte. Ce importanţă mare ar trebui să dăm acestei învăţături! Trecerea pragului din lumea aceasta în cealaltă uneori se face subit, cu totul pe neaşteptate, fie printr-un atac de inimă, fie printr-un accident, încât persoana abia după câteva momente îşi dă seama că a murit pentru pământ, că sufletul a părăsit trupul şi e într-o altă lume. Cei ce aici au fost bolnavi mai multă vreme şi au avut dureri, îşi dau mai bine seama de această trecere căci imediat durerile trupeşti încetează, simt uşurarea de orice suferinţă ce au avut; iar cei cei ce au avut o infirmitate, simt imediat reântregirea lor, căci trupul cu neputinţe a rămas aici, sufletul însă a plecat. Cum e dincolo? E cu totul diferit de aici. În teologie perioada dintre moartea corpului prin plecarea sufletului şi învierea din ziua de apoi e numită starea intermediară. Nici cei credincioşi, nici cei necredincioşi nu intră în starea permanentă, veşnică, ci au parte de o stare provizorie. Numai după înviere şi judecată cei mântuiţi, îşi primesc răsplătirea şi fericirea veşnică, iar cei nemântuiţi, toţi păcătoşii îşi primesc osânda veşnică. Dar Biblia arată clar că şi în starea intermediară sunt două locuri: de fericire şi de chin. Chiar şi aici pe pământ când cineva a săvârşit o crimă, e depus în închisoare. El nu e judecat încă, dar stă într-o închisoare preventivă. Când e judecat şi osândit la temniţă grea sau muncă silnică pe viaţă, e strămutat şi dus la locul permanent de osândă. Cam aşa e şi cu sufletul. Fiindcă vieţuirea a fost în corp, şi sufletul şi trupul după înviere vor avea parte de fericire sau osândă veşnică. În starea intermediară, sufletele sunt conştiente de sine, de locul unde sunt, de starea în care sunt. Da, toţi cei plecaţi în viaţa de dincolo sunt conştienţi. Chiar fără trupul acesta, sufletul vede, aude, simte, vorbeşte, posedă memoria, are aduceri aminte, bogatul ştia câţi fraţi are, îşi dădea seama că fiind pe calea păcatului, vor ajunge şi ei în iad, avea dorinţa să-i scape, se gândea că dacă va merge la ei cineva din morţi se vor pocăi, deci cunoştea şi calea mântuirii. Există o cunoaştere în parte în vreme ce sântem în trup, dar există o cunoaştere deplină după ce plecăm din trupul acesta. Câtă vreme suntem în trup suntem ca şi o persoană care e închisă într-o casă fără ferestre, ci
doar prin două găurele caută să privească orizontul, dar când iese afară, priveliştea e cu totul alta, mult mai bogată; cunoaşte pe Avraam pe care nu l-a văzut niciodată, ştie că spre a nu ajunge în iad, fraţii lui trebuie să se pocăiască. Unii caută să susţină că sufletele sau duhurile celor morţi sunt inconştiente. Îşi bazează aceasta pe faptul că trupul a posedat cele cinci simţuri, or sufletul fiind fără trupul de carne -zic einu poate să fie conştient. Domnul Isus spunea unora care se credeau deştepţi şi găseau pricini: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (Mat. 22:29). A spune că fără corpul acesta nu pot fi conştient însemnează a afirma că nici îngerii nu sunt conştienţi, căci nu au corpuri de carne, or e absurd aşa ceva. Unii spun că duhurile celor morţi sunt inconştiente fiindcă dorm. E adevărat că în Biblie se vorbeşte despre cei morţi că dorm, dar în textul original reiese clar că aluzia e la trup care rămâne culcat până la înviere, când se face trezirea (vezi loan 11:11; Luca 8: 52; I Tes. 4:13). Trupul are nevoie de somn, nu spiritul. Nu găsiţi nicăieri scris că îngerii sau că diavolul doarme. Fiinţele spirituale nu au nevoie de somnul acesta firesc. Biblia arată că sufletele celor morţi sunt conştiente. Bogatul ajuns în iad strigă - cum strigă în somn? Bogatul simte că e chinuit grozav în văpaia aceea - cum simte în somn? Avraam spune despre Lazăr că e mângâiat - cum e mângâiat în somn? în Apoc. 6:9-11 ap. loan spune că a văzut sufletele martirilor care strigau - oare strigau în somn? Nu, ci ele erau conştiente că cei vinovaţi n-au fost pedepsiţi, că a trecut un timp şi încă nu au fost judecaţi. Unii caută să restălmăcească cuvintele că li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, deci să doarmă, or prin odihnă nu se înţelege numai decât somnul. Un călător obosit se aşează să se odihnească, dar nu înseamnă că doarme. Oamenii muncii pleacă la odihnă la munte sau la mare, dar aceasta nu înseamnă că dorm tot timpul. Biblia nu trebuie restălmăcită. Aceasta înseamnă a forţa un text să spună ce vreau eu, nu ce vrea Domnul. Chiar şi pe vremea ap. Petru existau aşa oameni (vezi II Petru 3:16), dar făceau aceasta spre pierzarea lor. În epist. către Evrei 12:22,23 se spune că noi ne-am apropiat de adunarea în sărbătoare, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi. Se poate ca aceştia să fie inconştienţi? în Apoc. 7:9-10 se spune că era o gloată mare, nenumărată care striga de bucurie, dar nimeni nu mă poate face să cred că aceştia strigau în somn. O, nu, ci ei erau toţi conştienţi de starea în care au ajuns. CUM E DINCOLO? Apostolul Pa vel, care a fost răpit la al treilea cer, în cuvinte scurte caută să ne împărtăşească cum e dincolo. El spune „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc." Toţi cei readuşi la viaţă şi chestionaţi, mereu au repetat că nu pot să spună ce frumos, ce minunat e dincolo. Mulţi dintre ei au căutat să precizeze că nu le pot descrie fiindcă sunt pe alt plan, situaţia e cu totul alta. Lumea noastră e tridimensională, adică are trei dimensiuni: lungime, lăţime şi înălţime. Lumea spirituală se pare că are patru dimensiuni. În epistola către Efeseni 3:18 apostolul Pavel spunea: „să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea". Deci el vorbeşte de patru dimensiuni. Un profesor de anatomie şi distins medic, Lord Geddes, din Anglia, revenit la viaţă, la fel afirmă că lumea dincolo e patru-dimensională. Dar îl las pe el să vă istorisescă experienţa lui. El zice: „Sâmbătă, 9 Noiembrie, câteva minute după miezul nopţii am început să mă simt foarte bolnav şi pe la ora 2 mi-am dat seama că sufeream de o acută gastro-euteritis (inflamarea intestinelor). Pe la ora 10 aveam simptomele unei foarte acute intoxicaţii. Pulsul şi respiraţia au devenit cu totul imposibile de numărat. Mi-am dat seama că sunt foarte grav şi în scurt timp cunoştinţa a început să mi se întunece, dar numai decât am constatat că cunoştinţa eului a început să se separe de cealaltă cunoştinţă care era tot a mea. Spre o mai uşoară pricepere voi numi cunoştinţa A pe cea a eului meu, a sufletului, şi cunoştinţa B pe cea firească a trupului meu. Cunoştinţa B am constatat că aparţine trupului, şi cum starea mea fizică se înrăutăţea , mi-am dat seama că ea e produsă de cap şi inimă şi treptat, devenea tot mai individuală şi cunoştinţa B a început să se desintegreze , în timp ce cunoştinţa A care eram eu părea acum să fie înafara trupului, pe care acum îl puteam vedea alături de mine. Gradual am constatat că puteam să văd nu numai corpul meu şi patul
în care am stat, ci toate din casă şi grădină şi imediat în clipa următoare mi-am dat seama că văd nu numai lucrurile de acasă, ci şi în Londra şi în Scoţia, de fapt oriunde mi se îndrepta atenţia, şi explicaţia era că acum eram liber de timp într-o nouă dimensiune a spaţiului, unde „acum" în lumea patru-dimensională în care mă aflam, într-un fel oarecare era echivalent cu „aici" din lumea tridimensională. De aici înainte, descrierea e cu totul metaforică, fiindcă nu exista termeni care să poată descrie în mod real ceea ce am văzut sau apreciat. Deşi eram în afară de corp, eu aveam ceea ce părea o perfectă vedere a doi ochi buni, şi ceea ce am văzut poate fi descris numai în felul acesta, că eram conştient de un psihic plin de viaţă şi îmi dădea impresia că sunt vizibil... Am văzut-o pe A. intrând în dormitor. Când m-a văzut a avut un şoc, a fugit apoi la telefon. Am văzut pe doctorul meu cum şi-a lăsat toţi pacienţii şi în mare grabă a venit la mine şi l-am auzit zicînd „S-a dus! " îl auzeam foarte clar vorbindu-mi corpului meu, dar nu-i puteam răspunde, căci eu eram alăturea. El a luat o siringă şi a dat o injecţie trupului meu, mai târziu am aflat că a fost o injecţie camfor. Cum inima a început să bată , am fost atras înapoi în trup, şi îmi părea aşa de rău căci abia începusem să înţeleg unde am fost şi ce am văzut. Odată înapoi în trup, toată claritatea viziunii a dispărut şi a fost înlocuită de cealaltă cunoştinţă, care era plină cu dureri. E surprinzător că nu a fost vis şi nu s-a şters ca un vis. Cred că întregul lucru înseamnă simplu că eu am fost mort pentru lumea tridimensională. De fapt eliberarea cunoştinţei în lumea patrudimensională nu e o imaginaţie, ci e cea mai importantă chestiune ce trebuie înscrisă." Iată de ce nu se pot descrie bine lucrurile de acolo. Dar fiţi siguri că sunt frumoase, minunate. De aceea dacă eşti credincios, nu sunt motive să te temi de moarte, să-ţi pară rău că părăseşti viaţa aceasta. Dincolo e cu mult mai bine. Toate aceste arată că sufletul imediat pleacă spre locul pentru care s-a pregătit. Aceasta ne face să tragem concluzia că rugăciunile preotului, a pastorului sau a rabinului nu mai au nici o valoare pentru cel mort, doar poate să trezească la realitate pe cei vii. Tu, prin traiui tău, alegi unde să-ţi petreci veşnicia. Iar faptul că lumea dincolo e cu totul altfel, ne face să înţelegem zădărnicia pomenilor. Lucrurile de aici nu le mai mânâncă cel plecat dincolo, căci acolo toate sunt altfel. Dă de pomană, fă milostenie săracilor cât eşti pe pământ şi atunci dincolo vei primi răsplătirea. Dar nu uita că intrarea în locaşurile minunate o poţi avea nu prin meritele tale,ci numai prin meritele Domnului Isus. De aceea îngenunchează şi roagă-L să mântuiască şi sufletul tău şi atunci poţi avea parte de moştenirea sfinţilor în lumină. Vrei tu să ajungi acolo? CE FAC MORŢII? Trăiesc. Pare paradoxal, dar aceasta e realitatea. Trupul e învelişul, e haina, care devine hrană viermilor, dar eu trăiesc şi după ce am lepădat haina. Biblia spune despre cei credincioşi că se odihnesc de ostenelile lor (Apoc. 14:13), că se bucură, (Apoc. 7:9,10) strigă, cântă (Apoc. 5:9; 15:2,3), sunt fericiţi. ÎNVIEREA MORŢILOR Da, există o viaţă a sufletului imediat ce părăseşte trupul pe tot timpul dintre moarte şi înviere şi va fi viaţa sufletului şi a trupului după învierea morţilor. DOCTRINA DESPRE ÎNVIEREA MORŢILOR PARE IMPOSIBILĂ. Cum s-ar putea să învie un trup care s-a descompus cu totul? Altul a fost ars şi cenuşa spulberată în vânt, cum ar mai putea să fie adunată laolaltă şi să învieze? S-au unul care a murit în ocean şi trupul ia devenit pradă peştilor: o mână mâncată de peşti ce au ajuns în părţile Japaniei, un picior de unii ce au ajuns în India, alţii în Australia, alţii în Africa. Peştii au fost prinşi şi mâncaţi în diferite părţi ale pământului. Deci cum s-ar mai putea aduna particulele acelui corp? Privind fireşte, învierea pare imposibilă. Dar multe alte lucruri au părut imposibile şi totuşi s-au realizat. Când se lucra la realizarea locomotivei cu aburi un învăţat de seamă al vremii a spus că va fi imposibil omului să suporte viteza de 60 km pe oră, iar azi sunt locomotive ce ating 250-350 km la oră şi oamenii suportă viteza. A fost o vreme când se spunea că e imposibil ca să se realizeze avionul care să zboare în aer, deoarece e mult mai greu decât aerul. Iar azi noi vedem adevărate fortăreţe că zboară. Imposibilul a devenit posibil. Până acum câţiva ani se susţinea de unii oameni învăţaţi că e cu totul imposibil să ajungă omul pe lună, dar imposibilul a devenit posibil. Tot aşa va fi şi cu învierea morţilor. Pentru cei ce nu cred că morţii vor învia, repet
experienţa lui Newton. Deşi era om foarte învăţat. Newton, descoperitorul legii gravitaţiei, era şi un bun credincios. Odată un grup de studenţi l-au întrebat cum el, om aşa de distins, poate crede că morţii vor învia. Lor li se părea cu totul imposibil. Atunci Newton a luat un pumn de nisip l-a pus pe masa laboratorului său, a adus nişte pilitură de fier a amestecat-o cu nisipul, apoi i-a întrebat dacă mai pot alege pilitura de fier din nisip şi toţi au fost de părere că aşa ceva e imposibil. Dar el a luat un magnet, l-a purtat pe deasupra nisipului şi ceea ce lor li se părea imposibil, el a realizat, a extras pilitura de fier din nisip. Apoi le-a spus că dacă el a putut face aceasta, trebuie să credem că şi Dumnezeu poate avea un magnet cu care să poată aduna toate particulele corpului meu şi să-l facă să învieze. Alţi studenţi s-au dus la Faraday şi l-au întrebat acelaşi lucru. Faraday avea în faţă o cupă de argint. El a luat-o şi a aruncat-o într-un vas cu acid nitric şi deodată cupa s-a topit. Atunci a introdus aramă în soluţie şi tot argintul s-a precipitat la fund. „Cu această cupă eu pot să fac o altă cupă mai frumoasă", a zis el. ÎNVIEREA MORŢILOR E AFIRMATĂ ÎN BIBLIE. Textele sunt destul de numeroase, dar să pomenim doar câteva. În Vechiul Testament fiindcă revelaţia a fost treptată, doar în faza din urmă avem pomenită învierea. Sub formă de dorinţă o avem în Iov 14:14 „Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde..." Sub formă simbolică o avem în Ezech. 37:1-10 şi în formă de afirmare o avem în Is. 26: 19 şi Dan. 12:2. Mult mai clar e arătată în Noul Testament. În Evanghelia ap. loan 5:28,29 avem cuvintele Domnului Isus Hristos: „Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentrucă vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată." Aici Domnul Isus afirmă că va fi o înviere a tuturor morţilor. Când Lazăr a murit şi Hristos Domnul a spus Martei „Fratele tău va învia", ea a răspuns: „Ştiu că va învia la înviere în ziua de apoi" (loan 11:23,24). Deci la evrei exista crezul în învierea morţilor. Acelaşi lucru se constată şi din Mat. 22:23-33 în răspunsul dat de Domnul Isus la problema pusă de Saduchei, care nu credeau în înviere. În Fapt. Ap. 4: 2 ni se mai spune că preoţii erau „foarte necăjiţi că ucenicii învăţau pe norod şi vesteau în Isus învierea din morţi." în Fapt. Ap. 23: 6 ap. Pavel spune „din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată." La fel în apărarea lui rostită în faţa lui Felix şi a conducătorilor lui Israel, el a zis: „am în Dumnezeu nădejdea aceasta pe care o au şi ei înşişi că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi" (Fapt. Ap. 24:15). Iar când a fost dus în faţa împăratului Agri-pa, ap. Pavel i-a zis: „Ce, vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii?" (Fapt. Ap. 26:8). Dar cel mai detailat text cu privire la înviere este I Cor. 15. învierea e afirmată ca o orânduire divină. Ea nu atârnă de voia ta, ci de voia Lui. Moartea e o orânduire divină. Fie că vrei, fie că nu vrei, într-o zi va trebui să pleci din viaţa aceasta. „Oamenilor le este rânduit, să moară" (Evr. 9:27), spune Biblia. Iar noi constatăm că nimeni nu se poate împotrivi morţii. „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos" (I Cor. 15:22). Deci şi tu vei învia şi vei da faţă cu Dumnezeu. În Apoc. 20:13 este scris: „Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa Morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele." învierea morţilor va fi cel mai fenomenal eveniment din toată istoria omenirii. Să vezi ieşind din pământ, de peste tot, şi din necuprinsul apelor miliade, toţi cei ce au trăit cândva pe faţa acestui glob. Căci toţi vor învia. Ce privelişte măreaţă va fi învierea! MOTIVAREA ÎNVIERII. De ce trebuie să fie învierea morţilor? Fiindcă Dumnezeu a rânduit o zi de judecată, când binele va fi răsplătit, iar răul va fi pedepsit. Atât binele, cât şi răul au fost săvârşite în trup. Deci şi sufletul şi trupul trebuie să primească răsplata sau pedeapsa. În vederea judecăţii toţi trebuie să învieze. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată." (loan 5: 29). „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup" (II Cor. 5:10). CÂND VA FI ÎNVIEREA MORŢILOR? Putem oare şti când se va petrece învierea? Da, în privinţa aceasta avem precizare lămurită:„în ziua de apoi." Marta a spus: „Ştiu că va învia la înviere în ziua de apoi." Iar în Ev. loan 6, Hristos Domnul de patru ori vorbeşte de înviere ca fiind în ziua de
apoi (v. 39,40,44,54). în Biblie „ziua de apoi" e ziua finală, ziua cea mare, ziua sfârşitului. În acea zi se vor petrece patru evenimente mari: - 1. Venirea lui Hristos Domnul, - 2. Sfârşitul lumii, - 3. Învierea morţilor, - 4. Judecata. Vorbind despre venirea Sa, Domnul Isus Hristos a zis: „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi..." (Mat. 24:31). Iar ap. Pavel a scris: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi LA CEA DIN URMĂ TRÂMBIŢĂ. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi" (I Cor. 15:51,52). Acelaşi lucru l-a scris şi fraţilor din Tesalonic, care se temeau că morţii lor nu vor avea parte de venirea Domnului, „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului,..nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi DOMNUL, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu se VA POGORÎ din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să îmtâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul" (I Tes. 4:15-17). Unii bazaţi pe textul din Apoc. 20: 4,5 vorbesc de două învieri: întâi a celor credincioşi, iar după o mie de ani a celor necredincioşi. Apocalipsa e o carte simbolică, nu de doctrină. Şi Domnul Isus vorbeşte despre o înviere spirituală care se petrece azi (loan 5: 25) şi corporală care se va petrece la venirea Sa în ziua de apoi (loan 5: 28,29). La această înviere a trupurilor El precizează că vine ceasul când toţi cei din morminte vor ieşi afară din ele." De asemenea ap. Pavel spune: „va fi O ÎNVIERE acelor drepţi şi a celor nedrepţi" (Fapt. 24:15). Aici nu spune: va fi învierea celor drepţi şi o înviere a celor nedrepţi. Subliniaţi versetul. Eu mă tem de Domnul şi nu vreau să adaug nimic şi nu vreau să scot nimic din ce este scris. Învăţătura Bibliei e clară că va fi o înviere în ziua de apoi la venirea Sa în glorie. Nu fac tălmăcirea Apocalipsei. Unii se încurcă cu textul din I Tes. 4:16 unde se spune că „întâi vor învia cei morţi în Hristos." Dar aici ap. Pavel nu vorbeşte de două învieri, ci vorbeşte de credincioşii rămaşi în viaţă la venirea Domnului şi credincioşii morţi şi spune că la venirea Domnului, întîi înviază cei morţi, apoi cei vii vor fi schimbaţi. Cine citeşte să înţeleagă ce a vrut Pavel să spună, nu ce ar vrea el. Ba chiar Domnul Isus, vorbind despre credincioşi, precizează de patru ori că vor învia în ziua de apoi, deci nu mai înainte (loan 6:39,40,44,54). Şi dacă El a spus aşa, eu nu am dreptul să spun altfel. E adevărat că pentru unele socoteli omeneşti lor le-ar trebui două veniri ale Domnului, şi două învieri. Dar Hristos Domnul a vorbit de o revenire a Sa în glorie şi de o singură înviere a morţilor. CAUZA DETERMINANTĂ A ÎNVIERII. Care e forţa colosală ce va pune în mişcare materia a miliade de corpuri să se refacă şi să învieze? Hristos Domnul a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa" (loan 11:25). El va veni în glorie şi venirea Lui cauzează învierea. Odată am vizitat o expoziţie şi unul din cei însărcinaţi la un sector avea un băţ lung şi cum îl apropia de o sonerie, suna. Băţul avea în capătul lui un grăunte de uraniu a cărui radiaţii când era aproape de sonerie, o făcea să sune. Cam aşa materia va simţi venirea Domnului Isus şi morţii vor învia căci El e Viata. CUM VOR FI TRUPURILE ÎNVIATE? întâi ele vor fi nesupuse putrezirii. Ap. Pavel spune: „Putrezirea nu poate moşteni neputrezirea...morţii vor învia nesupuşi putrezirii" (I Cor. 15: 50,52). Aceasta înseamnă că întreaga noastră structură va fi alta, chiar cei aflaţi în viaţă la venirea Domnului vor suferi o prefacere, o schimbare totală. Noile trupuri nu vor mai suferi dureri, boale sau moarte. După cum din nisip la temperaturi înalte se face sticla, care e străvezie şi are cu totul alte caracteristici decât nisipul, aşa trupul nostru înviat va avea neputrezirea. Dr. James H. Jauncey care deţine vreo zece doctorate spune că omida şi fluturele e o bună icoană a învierii. Omida e urâcioasă, se târăşte cu picioruşele ei de pe o cracă pe alta, rozând la frunze. După ce trece prin metamorfoză, devine fluturaş drăguţ, care zboară, se hrăneşte cu nectar şi nu mai seamănă deloc cu omida. Ap. Pavel scria fraţilor din Corint: „Dar va zice cineva:„Cum înviază morţii? Şi cu ce trup se vor întoarce? " Nebun ce eşti! Ce sameni tu, nu înviază, dacă nu moare mai întâi. Şi când sameni, sameni
nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, cum se întâmplă; fie de grâu, fie de altă sămânţă. Apoi Dumnezeu îi dă un trup după cum voieşte; şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei" (I Cor.'15: 35-38). Ele vor fi trupuri duhovniceşti căci este scris: Este semănat trup firesc şi înviază trup duhovnicesc (I Cor. 15:44). Cu trupul pământesc am fost legaţi de pământ, am fost ţinuţi de legea gravitaţiei, supuşi timpului şi spaţiului. Cu trupul duhovnicesc îi vom putea ieşi în întâmpinare, atraşi înspre El, răpiţi de puterea Lui. Trupurile duhovniceşti nu cunosc piedici materiale. Undele intră şi în casa cu ferestrele şi uşa închisă. Domnul Isus după înviere a intrat la ucenici în casa cu uşile încuiate. Şi ele vor fi trupuri slăvite. „Este sămănat în ocară şi înviază în slavă...După cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta chipul Celui ceresc" (I Cor. 15:43,49). Trupurile înviate nu vor mai avea defecţiunele vechiului trup. Acum unul e şchiop, altul fără o mână, fără auz sau fără vedere. Trupul înviat nu va avea aceste neajunsuri. Odată soţia lui John Ryle, care era predicator, l-a întrebat dacă el crede că o va recunoaşte la înviere, şi el i-a răspuns: „Nu cumva crezi că am să fiu în cer mai prost decât pe pământ". Cu trupul înviat vom cunoaşte totul în chip desăvârşit. „Acum cunosc în parte, atunci vom cunoaşte totul pe deplin" spunea ap. Pavel. Învierea morţilor la venirea lui Hristos Domnul în glorie spune oricui vrea să înţeleagă că mai există o altă viaţă, o viaţă veşnică fără de sfârşit şi aceea e după cum tu îţi trăieşti viaţa aceasta. Aici şi acum tu alegi să-ţi petreci veşnicia cu Hristos în fericire veşnică sau cu diavolul în chin veşnic. Tu pe cine slujeşti? A cui voie o trăieşti zi de zi? Dumnezeu nu vrea pierzarea ta, ci fericirea de aceea a trimis pe singurul Său Fiu să moară pentru păcatele noastre, ca noi primind iertarea Lui, la înviere, să putem avea parte de bucurie, de fericire în glorie. La aceasta te cheamă Dumnezeu prin Evanghelie. Ascultă chemarea Lui chiar acum, predându-ţi viaţa ta Domnului. Iar voi răscumpăraţi ai Lui, ascultaţi-L până la capăt, căci foarte curând soseşte ceasul când trupul acesta cu dureri şi neputinţe va fi preschimbat într-un trup glorios pentru veci de veci. Bucurati-vă în nădejdea sfântă. MĂRTURIA IADULUI Există viaţă după moarte? Da, iadul mărturiseşte că există. Dacă nu există, iadul nu ar avea nici un rost". Iadul e locul de osândă, de pedeapsă a tuturor relelor. Simţul nostru de dreptate pretinde să existe un aşa loc. Aici pe pământ mulţi vinovaţi, din cauză că reuşesc să-şi ascundă faptele sau fiindcă sunt mari în autoritate, scapă de osândă. Oare crimele lor, faptele lor de ruşine de asuprire, să rămână nepedepsite? Nu, dreptatea cere osândă şi pentru ei. Trebuie să existe iad. Există iad? Cum e în iad? Cine ajunge în iad? Ce spune Biblia despre iad? Nu cumva toată învăţătura despre iad e doar o sperietoare? Este ea bine fundamentată? Din punct de vedere ştiinţific poate să existe un „foc veşnic"? Cum se poate împăca ideea de chin veşnic cu învăţătura despre un Dumnezeu al dragostei? Necredinţa multor credincioşi de azi; de ce mulţi nu cred în iad? Cine câştigă şi cine pierde: cei ce cred sau cei ce nu cred? CE SPUNE BIBLIA DESPRE IAD? Întâi Biblia afirmă cu tărie că există iad. Atât în Noul Testament cât şi în Vechiul Testament se arată că există un loc de fericire şi un loc de chin după viaţa aceasta. În Noul Testament sunt vreo 260 capitole, iar în 234 locuri se afirmă că există un loc de pedeapsă. În cele patru evanghelii ni se arată că Hristos Domnul de 56 ori a vorbit despre iad, şi numai de 24 de ori despre cer. Într-o singură evanghelie, cea a lui Matei, sunt 10 afirmaţii despre iad. Isus a vorbit despre iad prima dată în predica de pe munte, iar ultima dată în Cuvântarea de pe Muntele Măslinilor, din Matei 25. El a predicat despre iad mai mult ca apostolul Pavel, mai mult ca apostolul Petru, sau oricare altul. În Vechiul Testament de multe ori în traducerea română e trecut cuvântul „locuinţa morţilor" şi se referă la iad. Putem constata aceasta din cuvintele Domnului Isus despre bogat că pe când era în locuinţa morţilor, în chinuri, a văzut pe Lazăr. Deci referirea e la iad. Dealtfel, Biblia în original foloseşte câţiva termeni în legătură cu pedeapsa viitoare: Primul e Şeol. El e pomenit de 65 de ori în Vechiul Testament. Cuvântul Şeol e tradus uneori cu „groapă", uneori cu „locuinţa morţilor", e un loc în adânc, un loc în întunerec, un loc închis cu porţi ferecate, „Porţile Locuinţei Morţilor", şi are sensul de locul unde se duc sufletele după moarte. Ca loc de osândă, e folosit în următoarele texte: iată câteva în care, în alte limbi, e tradus cu cuvântul iad. „Cei răi se
întorc în locuinţa morţilor: în iad - toate neamurile care uită pe Dumnezeu" (Psalmul 9:17). „Locuinţa morţilor, iadul, se mişcă ca să te primească la sosire" (Isaia 14:9), e vorba de împăratul Babilonului. Iar despre ceata lui Core, Datan şi Abiramr răsculaţi împotriva lui Moise, se spune: „S-au pogorât astfel de vii în locuinţa morţilor..." (Numeri 14:33). „Cum sorb seceta şi căldura apele zăpezii, aşa înghite locuinţa morţilor pe cei ce păcătuiesc." (lacov 29:19). Cuvântul Şeol era folosit să indice locul sufletelor plecate. Pentru locul trupurilor moarte, evreii foloseau cuvântul „Queber" groapă, lată câteva locuri care arată clar această diferenţă: cuvântul Queber de 29 ori e folosit la plural, Şeolul întotdeauna e folosit la singular; gropi sunt mai multe, dar iadul e unul singur. Despre trup, de 37 ori se spune că merge în queber, în groapă, niciodată nu se spune că merge în Şeol. Queber de 32 ori e pomenit că e pe pământ, Şeolul niciodată. Queber, ca mormânt individual, e pomenit de 44 ori, iar Şeolul e general, niciodată individual. Despre cei morţi se spune de 33 de ori că sunt aşezaţi în Queber, groapă, de oameni, pe când în Şeol numai Dumnezeu îi poate aşeza. De şase ori se spune că groapa, queber, e săpată, niciodată nu se spune de Şeol c-ar fi săpat de om. Deci Queber e mormântul, iar Şeolul e locuinţa morţilor. Al doilea cuvânt, grecescul „Hades" e folosit de 11 ori în Noul Testament, şi la fel, e tradus cu „Locuinţa Morţilor" în sens de iad, loc de pedeapsă. El e folosit ca să exprime starea intermediară, adică de la moarte până la judecată. „Şi tu Capernaume, vei fi înălţat până la cer? Vei fi pogorât până la locuinţa morţilor, până la iad" (Luca 10:15. „Despre învierea lui Hristos, a proorocit şi a vorbit El, când a zis că sufletul Lui nu va fi lăsat în locuinţa morţilor, şi trupul Lui nu va vedea putrezirea" (Fapt. 2:31). Al treilea cuvânt e „Gheena". Denumirea aceasta era data locului din valea Hinom, unde apostaţii se adunau şi se închinau zeului Moloh (I împăraţi 1: 7). Mai tîrziu, împăratul Iosia, l-a făcut ca un loc unde se aruncau gunoaiele şi cadavrele şi se ardeau (2 împăraţi 23:13-14). Din cauza că gheena ardea continuu Domnul Isus a folosit termenul ca să arate că focul iadului nu se stinge. Cuvântul gheena e pomenit de 11 ori în Noul Testament. Diferenţa dintre Hades şi Gheena e că Gheena arată starea de pedeapsă după judecată, iadul veşnic, focul nestins. Iată câteva texte: „Oricine va zice fratelui său „Nebunule", va cădea sub pedeapsa focului Gheenei". în Evanghelia lui Marcu 9:45,47,48... „şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge...în focul gheenei unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge". Un alt cuvânt este „Tartar" şi e tradus „în adânc" (2 Petru 2: 4). Cuvântul sugerează o închisoare în adânc - în unele texte, iadul e numit „întunericul de afară". Astfel avem în Ev. Matei 8:12: „Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor". În Ev. Matei 25:30: „Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor". În câteva texte. Iadul e numit cuptorul aprins. Pe vremea lui Nebucadneţar, pedeapsa cea mai groaznică era aruncarea în cuptorul aprins (Daniel 3). În Matei 13:41,42 „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din împărăţia lui toate lucrurile care sunt pricină de poticnire, şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor". în toate aceste texte se afirmă că există un loc de chin, există iadul. Din conţinutul lor înţelegem că în iad e foc ce nu se stinge, vierme ce nu moare, că osânda e veşnică. (Matei 25: 46). Chinul e grozav. (Luca 16: 24). Şi aceasta cauzează plîns şi scrâşnire a dinţilor. În Ev. Luca 16: 23,24 e scris: „Pe când era el în Locuinţa Morţilor, şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta". Aici se arată că cei din iad sunt conştienţi de starea lor, că posedă simţurile, au dorinţe, au amintiri, ştiu ce ar fi trebuit să facă şi n-au făcut; bogatul ştia că mai avea în lume cinci fraţi, şi dorea să n-ajungă cu el în iad, că între cei buni şi cei răi e o prăpastie ce nu se poate trece. În Ev. după Matei 25:41 iadul e numit „Focul Veşnic". „Apoi va zice celor de la stânga Lui: Duce-ţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui". Iar în versetul 46 iadul e numit „pedeapsa veşnică". „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică". Unii nu prea vreau să creadă că există chin veşnic, ci ei cred într-o pedeapsă divină prin nimicirea păcătoşilor. Aceştia spun că „scriitorii" Bibliei nu au ştiut nimic despre un iad care să ardă
veşnic iar expresiile „veşnic", „etern", „pentru veci", se referă să descrie nu focul, ci efectul lui, nicidecum flăcările care să ardă toată veşnicia. Ba merg până acolo încât încearcă să sucească cuvântul Scripturilor, ca să-şi poată susţine părerea lor. În alte cuvinte, sacrifică adevărul Bibliei pentru idea lor. De exemplu, ei spun că termenul grecesc „Aianios" care în Biblie e tradus „veşnic" nu înseamnă veşnic, ci înseamnă un veac. Deci cuvintele Domnului din Matei 25:41 ar fi trebuit treaduse „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul de un veac care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui." Iar versetul 46 după spusa lor, ar trebui să fie tradus: „Aceştia vor merge în pedeapsa de un veac". E de mirare că şi ei îşi zic credincioşi. Dar să facem un scurt studiu în această privinţă. Întîi o analiză a termenului. Cuvântul „Aianios" se află pomenit de 70 de ori în Noul Testament. De trei ori e folosit ca substantiv şi e tradus cu „veac", iar în rest e folosit ca adjectiv şi e tradus cu „veşnic", adică durată fără sfârşit. Acum, dacă ar fi să luăm de bună părerea acestora, ca textul din Matei 25: 46 să-l traducem „Şi aceştia vor merge în pedeapsa de un veac", atunci trebuie să fim cinstiţi şi consecvenţi, să continuăm în acelaşi fel „iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa de un veac". Aceasta fiindcă acelaşi cuvânt „Aianios" e folosit şi pentru cei credincioşi şi pentru cei necredincioşi. Oare „viaţa de un veac" a avut Hristos Domnul în gândire? în Ev. din Ioan cuvântul acesta" e pomenit de 42 de ori cu referire la viaţa veşnică. Se poate ca cineva să susţină că e vorba de viaţa de „un veac", nu de veşnicie? Ba mai mult, cuvântul acesta e folosit cu privire la Dumnezeu, la Duhul Sfânt, la împărăţia lui Hristos, şi mereu e tradus ca adjectiv „veşnic". E Dumnezeu „de un veac"? E împărăţia lui Hristos „de un veac"? Oare cum poate gândi cineva aşa lucruri? Apoi să facem o scurtă analiză a câtorva texte: în Ev. lui Marcu 9: 43-48, Domnul Isus vorbind despre locul de pedeapsă spune: „în focul care nu se stinge". Aici nu e vorba de efectul focului, ci de foc, şi precizarea e că „nu se stinge". Şi aceasta nu o dată, ci de cinci ori repetă aceleaşi cuvinte. Vedeţi că aici nu e grecescul „Aianios" pe care să-l sucească-n traducere. Din cuvintele acestea nu pot sănţe-leg altceva decât că focul din locul de pedeapsă nu se stinge. În Apoc. 14:11 este scris: „Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii veciilor". Dacă păcătoşii ar fi nimiciţi într-o clipă, oare ar mai putea să existe „fumul chinului lor" care să se suie în sus în vecii vecilor? Iar în Apoc. 20:10 este scris: „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi nimiciţi zi şi noapte-n vecii vecilor". Oare cine ştie mai bine cum e focul iadului? Cei ce filozofează pe pământ sau Hristos Domnul? Mintea mea luminată de Duhul sfânt îmi spune să-L cred pe Hristos Domnul şi nu pe oameni, oricine-ar fi ei. Sunt convins că în ziua cea mare a judecăţii, El nu mă va condamna pentru că L-am luat pe cuvânt, că în locul de pedeapsă e un foc care nu se stinge. În materie de iad, de locul de osândă, Isus Hristos, care va fi Marele Judecător, a ştiut perfect de bine ce a spus. Eu şi tu suntem chemaţi să credem ce El a spus. Unii spun că iadul e doar o stare, nu un loc. Totuşi Biblia nu vorbeşte aşa. Ea spune că iadul e un loc de chin (Luca 16:28); că are porţi (Matei 16:18; că are chei (Apoc.1:18); că e un cuptor aprins (Matei 13:18); că acolo e plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Matei 8: 12,13,42, 22:13); că acolo viermele nu moare şi focul nu se stinge (Marcu 9: 43,44,45,46,48); că e un loc de unde nu mai există scăpare (Luca 16:26). Poţi tu să dovedeşti că nu-i aşa? Biblia afirmă aceste lucruri, şi eu le consider în totul adevărate. Dacă tu nu vrei să crezi adevărul lui Dumnezeu, vei ajunge-n iad. Atunci te vei convinge imediat, în prima secundă,dar va fi prea târziu. Cugetă bine la aceasta. Toate aceste texte vorbesc în mod clar despre iad. Şi pe lângă acestea, mai sunt altele care arată existenţa unei alte vieţi şi a unui loc grozav de osîndă. Dr. L. R. Scarborough vorbind despre faptul că iadul e pomenit de 234 ori în Noul Testament, zice: „Dacă calea vieţii ar fi de 27 mile, şi pe marginea drumului ar fi 234 semne indicatoare care ar spune „Drumul acesta duce la iad", mă gândesc că numai decât aş părăsi acel drum şi aş apuca altul. Dacă tu zici că nu există iad, prin aceasta tu afirmi că Biblia nu e vrednică de crezare; şi dacă Biblia nu e demnă de crezare, atunci Isus Hristos nu e Fiul lui Dumnezeu, iar noi suntem fără speranţă-n lume. Mulţi nu vor să creadă că există iad, şi în general poporului nu-i place să audă vorbindu-se despre iad. Din cauza aceasta mulţi vestitori ai Evangheliei evită să vorbească despre iad. David
Walters, păstorul Bisericii Baptiste Victoria din Providence, Kentu: cky, spune că în timp de 22 ani, el a avut mulţi predicatori care au vorbit în biserica sa, dar în toată ceasta perioadă, numai unul a fost gata să vorbească despre iad. De multe ori şi vestitorii Evangheliei, uitând de voia lui Dumnezeu, caută să fie pe gustul oamenilor, dar prin aceasta, sărmanii păcătoşi nu sunt ajutaţi cu nimic, ci din contră, sunt lăsaţi să meargă în pierzarea veşnică. Dr. Scarborough spune într-o predică despre iad: „Ştiu că în lumea noastră modernă, oamenii încearcă să ocolească această tragică doctrină majoră. Acum mie nu-mi place să vorbesc despre iad, nu-mi place să cred în iad, dar din moment ce e scris în cuvântul lui Dumnezeu, şi mie mi se porunceşte să predic Cuvântul, eu sunt obligat să predic ceea ce e scris, nu ceea ce îmi place." Odată, într-o Duminică dimineaţă, soţul unei credincioase a zis către păstorul bisericii: „Aş vrea să veniţi după masă la noi, să discutăm ceva." în după masa aceea păstorul i-a făcut o vizită. Stând de vorbă, omul i-a zis: „Mă gândesc să mă ataşez bisericii dvs. dar am o întrebare: „Credeţi dvs. că spre a deveni baptist e absolut necesar să cred doctrina despre iad? " „Ia să vedem, zise păstorul, că mi se pare că necazu-i altul. Nu-i aşa că dvs. credeţi în rai, în locul de fericire?'' - „Da, desigur, eu cred că mama mea pe care dvs. aţi înmormântat-o, la fel copilaşu nostru pe care nu demult l-am îngropat, sunt în cer acum." - „Şi nu credeţi în iad? " - „Nu, nu pot să" cred. Consider că iadul e ceva nedrept. E ceva ce dezonorează pe Dumnezeu. Şi nu pot crede că Dumnezeul milostiv ar îngădui să fie un loc de pedeapsă veşnică." - „Bine - zise păstorul - pe ce autoritate vă bizuiţi de credeţi în cer? " - Pe autoritatea Bibliei." - zise el. - ,,A cui autoritate e în Biblie? " El răspunse: „Cred că Biblia e cuvântul inspirat a lui Dumnezeu". Păstorul zise: „Da, aşa e." El zise: „Isus a spus ucenicilor că se duce să le pregătească un loc". - „Bine, deci bazat pe autoritatea lui Isus, tu crezi în cer? " - „Da, aşa e." - „Să presupunem acum că eu aş cita o afirmare tot atât de clară că există iad. Crezi oare că Isus spune adevărul despre cer, dar te minte când spune despre iad?" - „O, în felul acesta puneţi problema? " - „Da, o pun căci Isus a vorbit de mai multe ori despre pedeapsa veşnică decât despre cer. Prietene, dacă dumneata nu crezi în iad, înseamnă că nu crezi în Isus, nu crezi ceea ce El a spus". De fapt aceasta-i era problema. Fraţii mei, noi trebuie să credem întâi în Isus, şi atunci credem tot ce El a spus. A nu sesiza pericolul, e o mare vinovăţie. Noi avem chemarea să spunem adevărul întreg, şi să smulgem suflete de la pierzare. MĂRTURIA IADULUI - OBIECŢII. Biblia e cartea lui Dumnezeu, revelaţia divină. Ea arată că există viaţă după moarte şi arată cum va fi această viaţă atât pentru credincioşi cât şi pentru necredincioşi. Dar oamenii nu vreau să creadă. Şi în starea aceasta de necredinţă sunt nu numai ateii, ci foarte mulţi din cei ce se numesc creştini; ba chiar mulţi preoţi şi predicatori nu cred în rai şi iad. La un sondaj efectuat între preoţi şi păstori, circa 70 procente au spus că nu cred în iad. Poate vă miră aşa ceva. Dar aceasta e realitatea. Orice preot sau predicator care îşi permite să înjure, să mintă, să trăiască în păcat, dovedeşte prin felul lui de trai că nu crede nici în rai,nici în iad. Irvin Cobb, un renumit scriitor umoristic, înainte de a muri în 1944, a lăsat ca la înmormântare să nu se citească decât Psalmul 23, căci spunea el, în Psalmul 23 nu scrie nimic despre iad. Existenţa iadului nu e în funcţie de credinţa sau necredinţa ta. Warren Herring, unul din editorii principali ai ziarului News Free Press din Chattanooga a făcut o anchetă cu privire la credinţa că există sau nu, iad. El s-a dus la preotul John Wilkerson de la Biserica Unitară Universalistă şi l-a întrebat ce crede despre iad. El a răspuns: „Cred că iadul e un timp de purificare, un timp de curăţire, de toate lucrurile care constituie în viaţa noastră o ofensă pentru Dumnezeu. Apoi venim iarăşi jos pe pământ, ne reâncarnăm." Aceasta înseamnă că fiecare care ajunge în iad stă acolo până se purifică, apoi vine pe pământ ca pisică, câine, capră, vacă, porc, şobolan, etc. Dar în Biblie nu scrie nimic despre aşa ceva. Reporterul s-a dus la rabinul Loyd Goldman şi i-a pus aceeaşi întrebare. Rabinul a răspuns: „Domnule, eu cred că iadul e o stare. Cred că iadul e chiar aici. Eu consider că iadul e aici pe pământ. Fricţiunile dintre soţ şi soţie, dintre părinţi şi copii pot fi iad. Războiul poate fi iad." Reporterul nu a fost mulţumit nici cu acest răspuns. S-a dus la H. Bottle, păstorul unei alte biserici şi
i-a pus aceeaşi întrebare. Acesta i-a zis: „Domnule, eu nu pot accepta iadul ca loc. Eu cred că iadul e unde nu e prezenţa lui Dumnezeu." - Bine, dar Prezenţa lui Dumnezeu nu e în cârciumă, însă «acolo nu e chiar iad. Dumnezeu nu e prezent într-o tavernă, într-o casă de prostituţie, dar acolo încă nu e plânsul şi scrâşni-rea dinţilor. În cele din urmă s-a dus la Dr. Lee Roberson, păstorul Bisericii Baptiste Highland Park din Chattanoga, TN, şi l-a întrebat: „Ce credeţi dvs. despre iad?" Dr. Roberson a răspuns la întrebarea lui: „Cred că iadul e cu adevărat un loc, în sens literal. Cred că e locul celor condamnaţi. E locul de osândă şi suferinţă. Cred tot ce spune Biblia despre locul numit iad." Deci, dacă unii din preoţi şi din păstori nu cred, cum să creadă membrii bisericii lor? Nu e mirare că unii încearcă să formuleze fel de fel de raţionamente care să le liniştească conştiinţa că nu ar putea să existe iad. Martorii lui Iehova şi alţii necredincioşi spun că toată învăţătura despre iad e doar o sperietoare pentru oameni, dar că în realitate nu există. Ei obiectează că Dumnezeu fiind Dumnezeul dragostei nu putea pregăti aşa loc. Noi, care suntem oameni - zic ei - nu putem arunca o pisică într-un cuptor învăpăiat, cum ar putea Dumnezeu să-şi arunce copiii Săi în iad? Obiecţia pare logică, dar ei pierd din vedere două lucruri: întâi că iadul nu a fost făcut pentru copiii lui Dumnezeu, ci pentru potrivnicul lui Dumnezeu şi îngerii Săi. Al doilea, că în decursul istoriei. Dumnezeu a dat dovadă că sancţionează aspru păcatul. Ce a fost potopul, nu oare o osândă divină care a pedepsit şi pe bătrânul gârbovit de povara anilor, şi pe copilaşul nou născut? Ce a fost nimicirea Sodomei şi a Gomorei prin foc şi pucioasă? Nu oare o demonstrare a dreptăţii Lui Dumnezeieşti? Se poate ca Dumnezeul dragostei să pedepsească? Da, absolut sigur. Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu spunea lui Israel, poporul Său ales: „Nu pot să te las nepedepsit." (leremia 30:11). Acum, dacă a pedepsit El pe poporul Său iubit, oare nu va pedepsi pe tăgăduitori şi pe ceilalţi păcătoşi? Şi încă un caz când Nebucadneţar bătea la porţile Ierusalimului, evreii nu puteau crede că Dumnezeu va îngădui ca Ierusalimul să fie cucerit, şi nici nu se puteau gândi ca splendidul Templu, unde coborâse prezenţa Domnului, ar fi lăsat în mâinile duşmanilor să fie profanat şi chiar dărâmat. Dar Dumnezeu spusese prin proorocul leremia că din pricina păcatelor poporului se va întâmpla aceasta. Evreii n-au crezut, dar necredinţa lor n-a împiedecat cu nimic împlinirea a ce a spus Dumnezeu. Iar mai târziu, când proorocul leremia umbla trist printre dărâmături, a zis în plângerile sale: „Domnul a înfăptuit ce hotărâse, a împlinit cuvântul pe care-L sorocise de multă vreme, a nimicit fără milă... în mânia Lui aprinsă......a prăpădit tot ce era plăcut privirilor, Şi-a vărsat ca un foc urgia peste cortul fiicei Sionului. Ca un vrăjmaş a ajuns Domnul, a nimicit pe Israel... a nimicit locul adunării Sale... în mânia Lui năpraznică a lepădat pe împărat şi pe preot. Domnul şi-a dispreţuit altarul, şi-a lepădat locaşul Său cel sfânt... împăraţii pământului n-ar fi crezut şi nici unul din locuitorii lumii n-ar fi crezut că protivnicul care-l împresura are să intre pe porţile Ierusalimului, iată roada păcatelor..." (Plîng. 2:17; 2:3,7; 4:12,13). Am dat aceste texte care arată că din cauza păcatului, Dumnezeu n-a cruţat nici cetatea sfântă, nici pe împărat, nici pe preot şi nici chiar Templul. Deci cei ce spun că, fiindcă Dumnezeu este dragoste, nu ar putea să existe iad sau să fie persoane care să fie trimise la osânda veşnică în iad, e bine să ţină seama de aceste fapte istorice. În ciuda necredinţei oamenilor, ceea ce a spus Dumnezeu, s-a împlinit. Acelaşi Dumnezeu ne asigură prin cuvântul Său că toţi păcătoşii, care n-au primit mântuirea, vor merge în osânda veşnică. Nu tăgădui ce spune Dumnezeu, ci mai bine gândeşte-te ce vei face, căci totuşi există iad? Unde îţi vei petrece veşnicia? Biblia spune: „Dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în adânc, dacă n-a cruţat El lumea veche...când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi, dacă a osândit la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire...însemnează că Domnul ştie...să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua de judecată" (2 Petru 2:4-9). Şi ceva mai mult, dacă n-a cruţat pe Preaiubitul Său Fiu când a avut păcatele noastre asupra Lui, oare te va cruţa pe tine? Domnul Isus a spus ucenicilor Lui că va zice în ziua judecăţii păcătoşilor cărora le-a plăcut să fie de-a stânga, vor fi şi atunci la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor Lui." (Matei 25:41). Iar apostolul loan care a văzut scena
judecăţii, a scris: „Oricine n-a fost găsit în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc." (Apoc. 20:15). Oare numele tău e scris în cartea vieţii? Sau vei fi aruncat şi tu în iad? Dar problema iadului trebuie privită şi din alt punct. Dumnezeu e dragoste. El nu ar vrea să ajungi în iad. El ţi-a pus înainte calea vieţii şi calea morţii (Deut. 30:15,19). Calea îngustă care duce la viaţă şi calea largă care duce la pierzare (Matei 7:13,14). Mai mult. Domnul prin Evanghelie te înştiinţează despre pierzare şi te îndeamnă să apuci calea vieţii. El spune: „Pe viaţa mea că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască" (Ezechel 33:11). Acelaşi mesaj îl strigă şi proorocul Isaia: „Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând" (Isaia 55:7). Păcătosul ajunge în iad fiindcă a ales şi a mers pe calea diavolului. Bogatul din iad, care ştia pe ce cale umblă fraţii lui, nu spune că fraţii lui vor fi aruncaţi în iad, ci spune „să nu vină şi ei în acest loc de chin." (Luca 16:28). Un tată iubitor îşi înştiinţează copilaşul să nu pună degetul pe cuptorul înfierbântat, dar dacă copilaşul nu vrea să asculte de îndrumarea dragostei şi pune degetul, se arde. La fel tu, dacă continui să mergi pe calea păcatului, în ciuda tuturor înştiinţărilor dumnezeieşti, vei ajunge cu siguranţă în iad. Nu Dumnezeu a vrut aceasta, ci tu fiindcă n-ai vrut să-L asculţi. Timp de veacuri oamenii de ştiinţă nu puteau înţelege ce ar putea da aşa temperaturi înalte în soare. Focul cel mai straşnicele la furnalele oţelăriilor nu e nimica faţă de focul din soare. Dar când au descoperit energia atomică şi au produs explozii cu bombe atomice, şi bombe cu hidrogen atunci şi-au dat seama ce poate produce temperaturi atât de înalte. Soarele conţine mult hidrogen. O altă obiecţie cu privire la iad e ridicată de necredincioşi care se consideră oameni învăţaţi. Ei spun că din punct de vedere ştiinţific nu poate exista un foc veşnic. Orice foc arde până ce se consumă combustibilul, apoi se stinge. Aşa că nu ar putea exista iad cu un foc care nu se stinge. Şi obiecţia prinde la unii care nu cugetă prea mult, care privesc lucrurile doar prin prisma a ce ştiu ei cu focul din vatră. Această obiecţie exprimă o concepţie redusă, nicidecum una ştiinţifică, cum ei ar vrea să pară. Ştiinţific lucrurile sunt cu totul altfel. Şi acestea nu sunt teorii sau simple păreri, ci fapte constatate, ce nu pot fi contrazise nici de cei mai mari atei. Azi se ştie precis că-n interiorul pământului există foc. Scoarţa pământului e tare la suprafaţă, dar în adâncul pământului e magma în stare fierbinte. Datorită acestui foc, şi a apei care pătrunde prin stratificaţiile pământului, avem gheizerii care aruncă coloane de apă fierbinte până la patruzeci de metri sau coloane de aburi până la 150 de metri. În partea de nord a Californiei această forţă geotermală e convertită în energie electrică. Azi nimeni nu poate tăgădui că în adâncul pământului e foc. Temperatura acolo e de circa 1500 de grade Celsius. Unii savanţi susţin că vârsta pământului e de trei miliarde de ani, alţii că e de cinci miliarde. Biblia nu stabileşte date, îi lasă pe oameni să o facă; şi focul arde de la început şi nu se stinge Aceasta îmi spune că pot să cred că şi în iad poate să fie foc ce nu se stinge. Unii chiar susţin că acolo e iadul. Textul din Deutronom 32: 22 pare că sugerează aşa ceva. Altă probă că poate exista foc veşnic. Toţi ştim că soarele e un glob de foc. Valurile de vibraţii pe o frecvenţă de trei mii de miliarde până la opt sute de mii de miliarde pe secundă, noi le percepem ca raze de căldură. Valurile de vibraţii de la patru sute de mii de miliarde până la opt sute de mii de miliarde le percepem pe retina noastră ca lumină. Focul din soare la suprafaţă dezvoltă o căldură de 6000 gr.K., iar in centru de 15 000.000 gr, K. Oare vă puteţi da seama ce foc groaznic e în soare? Azi se susţine că focul acesta fantastic e produs de reacţii termonucleare în lanţ. Cert e că în Soare e foc. De când? De la-nceput. Când a fost acest început? Părerile savanţilor sunt diferite. Astronomul Sovietic Fesencov susţine că „soarele s-a format în acelaşi timp cu planetele, vârsta soarelui fiind deci apropiată de vârsta pământului". Acum dacă vârsta soarelui e de patru sau cinci miliarde de ani, şi tot arde, oare nu spune aceasta că poate exista un foc care nu se stinge? Noi nu cunoaştem fizica lui Dumnezeu. Principiile ei, legile ei sunt cu totul altele. Când Moise a văzut rugul aprins, ceea ce l-a mirat a fost că rugul nu se mistuia. Aceasta l-a făcut să se apropie de rug. Câte nu mai avem noi de învăţat în ale fizicii! Cine tăgăduieşte posibilitatea unui foc veşnic înseamnă că îşi dă pe faţă ignoranţa sa. Dar o aşa tăgăduire e dovedită mincinoasă de magma pământului şi de soarele de pe cer. Ori decâte ori vezi soarele adu-ţi aminte că există un foc veşnic ca loc de osândă pentru toţi cei
păcătoşi care nu primesc mântuirea. Biblia îţi spune aceasta tocmai ca să n-ajungi acolo. Fantastica căldură din soare vorbeşte în parte de ceea ce spunea bogatul ce-a ajuns în iad: „Grozav sunt chinuit de văpaia aceasta." (Luca 16:24). De aceea voia ca Lazăr să meargă la fraţii lui să le adeverească aceste lucruri spre a se pocăi ca să nu ajungă şi ei în acel loc de chin. Voi mântuiţi ai Domnului, slăviţi-L pe Mântuitorul care v-a trecut din moarte la viaţă, deci aţi scăpat de iad cu focul lui veşnic şi căutaţi să ajutaţi pe alţii să lase calea păcatului şi să apuce calea Domnului. Iar voi, care până azi aţi trăit în toate păcatele, aţi tăgăduit pe Dumnezeu, aţi tăgăduit iadul, daţi-vă seama că există şi că va fii o zi a judecăţii. De aceea, pocăiţi-vă chiar acum. Mâine s-ar putea să fie prea târziu. MĂRTURIA PARADISULUI Biblia afirmă că există viaţă după moarte şi spune că există un loc frumos de fericire numit paradis sau rai. Ar fi nonsens să fie rai şi să nu existe viaţă după moarte. Avem în Biblie trei texte care ne vorbesc în mod deschis despre rai. Primul îl găsiţi scris în Evanghelia după Luca cap. 23 versetul 43, e asigurarea dată de Domnul Isus tâlharului de pe cruce care s-a pocăit. Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai." Oamenii, în general, sunt gata să spună minciuni. Hristos Domnul n-a spus niciodată minciuni. Dar şi cei care spun minciuni, când sunt în pragul morţii, sunt gata să grăiască, să mărturisească adevărul. Hristos era în pragul morţii, deci putem trage concluzia că a vorbit în totul adevărul când a zis: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai." A doua pomenire a locului de fericire ca rai îl găsiţi în textul din 2 Corinteni 12:4. E o destăinuire sau o mărturisire a apostolului Pavel: „Cunosc un om care a fost răpit în rai". când citeşti superficial, nu-ţi dai seama despre cine este vorba, dar mai târziu în versetul 5 el spune: „Cu un astfel de om mă voi lăuda". Iar în versetul 7 spune: „Şi ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, care să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf." Deci, persoana care a fost în rai, a fost el însuşi, apostolul Pavel. Faptul că există rai, afirmă cu tărie că există viaţă după moarte. Şi un al treilea text e tot o asigurare dată de Domnul Isus. în Apocalipsa lui loan cap. 2: 7 spune aşa: „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu." Primul cuvânt al Domnului Isus despre rai e o asigurare, al doilea cuvânt e o făgăduinţă „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu." Descoperirile ştiinţei arată că există lumi, altele decât lumea văzută de noi. Oamenii au inventat microscopul şi se uită într-un pahar de apă şi văd o altă lume, care cu ochiul liber nu o vezi. Iei o lunetă sau un telescop şi priveşti cerul şi vezi o altă lume, care cu ochiul liber nu o vezi. Tot aşa pe plan spiritual există o altă lume pe care astăzi ochii noştrii nu o văd, dar ea există. Biblia afirmă clar că există viaţă după moarte. Faţă de locul de fericire, faţă de rai, de paradis sau uneori e pomenită, „patria noastră cerească" sau „împărăţia Dumnezeului nostru" sau „împărăţia Fiului dragostei Sale", faţă de locul de fericire oamenii pot să aibă diferite atitudini. Unii sunt nepăsători faţă de rai, unii nu cred că există rai, alţii caută, dar caută greşit. În Istoria românilor avem un caz pe Drofesorul Bogdan Petriceicu Haşdeu pe o cale greşită. S-a avântat în spiritism după ce a murit fiica sa Iulia şi vroia să ştie, să vorbească cu ea. Noi credem Cuvântul lui Dumnezeu. Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, a afirmat că există şi noi credem ce a spus El. Când eram la şcoală am învăţat despre Labrador. Nu am fost niciodată în Labrador. În cărţile de geografie se scria că acolo e frig şi eu am crezut ce spun cărţile de geografie, n-am văzut Labradorul, dar cred că există. Am învăţat despre Australia şi am crezut când m-am dus şi am văzut Australia, am constatat că e aşa cum spun cărţile de geografie. Cartea de geografie a noastră pe linie spirituală spune că există un loc de fericire şi eu cred ce scrie cartea aceasta şi când o să ajung acolo mi se va confirma, aşa cum se confirmă în celelalte lucruri fireşti. Cred ce spune Biblia! Tu crezi lucrul acesta? O întrebare care de sigur e în mintea multora şi a celora care cred, şi acelora care nu cred, este : Oare cum e acolo? Astăzi venind de la Hollywood cineva întreba: ,,Ei, cum a fost în Australia?" Noi avem curiozitatea "aceasta să ştim cum e acolo. Miaduc aminte că deşi eram născut aici în America, atunci când îmi depusesem formele să
revin, m-am interesat să ştiu cum e în America. Eu am plecat ca şi copil mic de aici şi nu aveam aduceri aminte. În România apăruse atunci o carte „America văzută de aproape" de Silviu Brucan. Am luat-o şi am citit-o ca să ştiu cum e în America. Cam aşa trebuie să faceţi cu cartea aceasta a lui Dumnezeu. Vreţi să ştiţi cum e în paradis, în rai? Luaţi cartea aceasta şi citiţi-o şi ea vă va spune cum e acolo. Crezi Evanghelia? Că dacă nu crezi, degeaba citeşti, că nu te vei înfructa din pomul vieţii şi nu vei ajunge în rai, în paradisul pregătit de Dumnezeu. Domnul Isus spunea: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri" (loan 14:2). Crezi tu adevărul acesta? Cum e în rai, în paradis? sunt multe locaşuri! Cineva necredincios punea problema: Dar unde vor încape toţi mântuiţii lui Dumnezeu, dacă înviază toţi de la începutul lumii, până la sfârşitul lumii? Asta nu e treaba noastră, e treaba lui Dumnezeu. Treaba noastră e să credem cuvântul şi să trăim în aşa fel ca să ajungem acolo. Asta e treaba noastră! „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri, dacă n-ar fi aşa v-aşi fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi." Cum e acolo? Un alt text ne spune ca acolo e numai zi. În Apocalipsa 21: 25 sunt scrise cuvintele: „Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va fi noapte." Noaptea e timpul de întuneric, timpul spaimelor, al groazei. În locul de fericire nu va mai fi noapte. Este un contrast direct cu locul de chin. în locul de chin nu va fi zi ci numai noapte, numai întuneric. Cum va fi acolo? Frumos, căci totul e nou. În Apocalipsa 21:5 spune: „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi." O haină nouă e frumoasă, o casă nouă e frumoasă! Zilele acestea când am mers la aeroport pentru a întâmpina pe cineva, am constatat că în apropiere de aeroport s-au construit nişte blocuri noi, frumoase. Totul e din oţel şi sticlă, dar nu sticlă obişnuită, ci un fel de sticlă de oglindă. Sunt frumoase! Dar mă gândesc ce frumoase vor fi locaşurile din locul de fericire. Când totul e nou, ultra modern dacă vreţi să spun aşa, depăşeşte tot modernismul nostru. Dumnezeu în înţelepciunea Lui a creat ceva excelent pentru cei credincioşi, pentru prea iubiţii Lui: un cer nou, un pământ nou şi un oraş de tip nou. Unele reviste, mai ales îndomeniul construcţiilor prevăd că până la anul 2000 casele vor fi complect deosebite de tipul celor de astăzi. Nu ştiu cum vor fi, dar ştiu un lucru că în locul de fericire va fi totul nou, şi casele noi. Va fi minunat, excelent: Cum e acolo? în cartea Apocalipsei 7:9-10, Ioan care a avut harul dumnezeesc să vadă locaşurile înainte de a ajunge acolo, spune aşa: « După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea să o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie şi a Mielului!." Cum e acolo? O veşnică sărbătoare! Probabil că noi nu putem înţelege asta. Aici pe pământ, uneori sărbătorile sunt tăiate; la muncă, nu la sărbătoare! Dar acolo va fi o veşnică sărbătoare. Toţi îmbrăcaţi frumos, în haine albe, cu ramuri de finic în mână şi toţi aclamează (nu e obligatoriu, nimeni nu zice mai strigă, hai strigă). E ceva ce pleacă din lăuntru, ca un fel de explozie a bucuriei din cauza stării în care se află. „Toţi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care şade pe scaunul de domnie şi a Mielului." Cine sunt aceştia? în versetul 14 se arată: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului." Păcătoşii pământului, oamenii vinovaţi care altădată, unii L-au tăgăduit pe Dumnezeu, unii L-au înjurat pe Dumnezeu, unii au trăit în desmăţ şi în toată stricăciunea, dar au avut o zi binecuvântată când au fost mântuiti, o zi binecuvântată când au înţeles Evanghelia şi au primit harul dumnezeesc. Ei şi-au spălat hainele în sângele Mielului şi au avut dreptul să intre în locul de fericire. În Apocalipsa 22:14 se spune aşa: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!" Aici fac o paranteză. Ţi-ai spălat tu hainele sufletului tău în sângele Domnului Isus? Timpul fuge, momentele iute trec de la mine şi tine, ora morţii, durerile, se ivesc pentru mine şi tine, dar ţi-ai spălat tu haina sufletului tău în sângele Domnului Isus ca să ai dreptul să intri pe porţi în cetate, să fi în locul de fericire? Gândeştete! Căci dacă n-ai făcut lucrul acesta, indiferent de rangul pe care îl ai, indiferent de slujba ce o ocupi, indiferent de pregătirea pe care o ai, indiferent de ereditatea ta, totul e în zadar. Dacă nu ţi-ai spălat haina sufletului tău în sângele Mielului, nu vei avea dreptul să intri în locul de fericire. Acolo e o veşnică sărbătoare, Ioan probabil a fost cumva extaziat când a văzut acea mulţime mare, imensă pe care nu putea să o numere nimeni, şi toţi erau îmbrăcaţi frumos, toţi strigau, cântau. Îmi
aduc aminte în anul 1930 a fost un mare congres baptist în România. S-a ţinut în Teatrul din Arad. Eram băiat pe vremea aceea dar am luat parte şi am fost uimit de ceea ce am văzut. Corul era aşezat pe scena mare a teatrului, iar de sus din tavan reflectoare în diferite culori revărsau lumina lor în toate culorile asupra corului. Era o minunăţie! Şi acum după ani de zile îmi zic: dacă oamenii au ştiut să facă aşa ceva, oare cum va fi în Paradis? Nu ştiu să vă spun; ştiu una că nu o să mă puteţi învinui că am spus prea mult despre paradis, ci îmi veţi putea spune în ziua aceea când, prin harul lui Dumnezeu, vom intra, când vom păşi pe porţile de mărgăritar şi vom călca pe străzile de aur curat, îmi veţi putea spune că nici pe jumătate din gloria care e acolo nu v-am spus. Cum e acolo? încă un amănunt care depăşeşte priceperea noastră. În Apocalipsa lui Ioan capitolul 21:22 se spune aşa: „În cetate n-am văzut nici un Templu." când am vizitat ţara lui Israel, am fost izbit de faptul că la Ierusalim pe toate străzile zăream biserici şi capele, clădiri de închinăciune. Ierusalimul pământesc are o seamă de biserici. Fiecare loc pe unde a trecut Domnul Isus are câte o biserică, în Noul Ierusalim, în locaşul de fericire, nu va fi nici un templu. Oamenii pe pământ caută să meargă la locurile sfinte, le venerează. Eu când am vizitat ţara lui Israel, slavă Domnului, nu m-am legat de locurile sfinte, din contră uneori am avut necredinţă despre ceea ce mi se spunea, căci conform Cuvântului sfânt cunoşteam altfel. Nu locurile sfinte sunt cele ce au valoare, ci inima sfântă. În cetatea de sus, în Paradis nu e nici un templu, nici o catedrală şi nici o capelă. De ce? Cum se poate? Oare au ajuns acolo ateii şi au dărâmat toate bisericile? Nu, căci nu va intra nici unul din ei acolo. Dar nu mai e nevoie de clădiri. Dumnezeu în persoană o să fie acolo. Aşa că acolo nu se află locaşuri de închinăciune. Eu cred ce spune Biblia, tu crezi lucrul acesta? Doamne ajută-ne să ajungem acolo! Ce fac cei ajunşi în locul de fericire? Ce fac? Biblia spune câteva lucruri. Deschideţi Biblia la Evanghelia după Luca 16:25 sunt cuvintele Domnului Isus despre Lazăr: „Fiule", i-a răspuns Avraam (bogatului), „Adu-ţi aminte că în viaţa ta tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; Acum aici, el este mângâiat, (căci este în loc de fericire iar tu eşti chinuit" Ce fac cei credincioşi acolo? sunt mângâiaţi! Unii pe pământ au primit bătaie. Cunoşteam un frate care avea şapte coaste rupte. Acolo e mângâiat. Toată suferinţa lui e preschimbată în mângăiere şi probabil acolo şi-o fi zis: Doamne, era bine să-mi fi rupt şi a opta coastă, nu numai şapte Cu cât suferinţa e mai mare aici, spune ap. Pavel, cu atât va fi mai mare îngrămădirea de glorie dincolo. Ce fac cei ajunşi acolo? Apocalipsa 6:9-11 vorbeşte tocmai despre aceia care au trecut prin locul suferinţei spunând: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământu-lui? " Fiecăruia din ei, i sa dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei." Există încă posturi vacante, scaune goale la martiraj şi cei care au trecut în glorie aşteaptă răzbunarea asupra locuitorilor pământului. Dar li s-a spus să se mai odihnească puţin. Şi încă un lucru. Credincioşii ajunşi în veşnicie sunt fericiţi. Din nou întoarceţi la Apocalipsa 22: 14 „Ferice de ceice îşi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!" Ferice de ei! cât sunt de fericiţi? Limbajul meu e prea sărac în privinţa aceasta, nu vă pot spune suma, câtimea de fericire a celor ajunşi în veşnicie. Doar o singură dorinţă aş vrea să se trezească în mintea şi în inima voastră: Doamne ajută-ne să ajungem acolo! O altă întrebare: Ce cauzează starea de fericire din rai? Aici aş vrea să dau trei răspunsuri: 1. Starea de fericire E CAUZATĂ DE CEACE NU ESTE ACOLO. Cum adică, unele lucruri nu există şi tocmai acestea să cauzeze fericirea? în Apocalipsa 20:10 se spune aşa: „Şi diavolul care-i înşela pe pământ, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă." Diavolul nu mai e acolo. Aici pe pământ a înşelat pe atâţia. În Biserica din Timişoara aveam pe un frate bătrân Breca, era de vreo 80 de ani şi când mergeam în vizită, odată mi-a spus un fragment din predica cuiva pe care el o auzise. Spunea că fratele acela încerca să arate cum diavolul îi ispiteşte pe oameni ca să săvârşească păcatul. El spunea că diavolul are trei lucruri: are o sulă cu care îi imboldeş-te pe oameni şi spune: fă, fă, fă; are o manta şi spune fă, fă căci te acopăr şi nimeni nu ştie şi nimeni nu vede; şi are o tobă, iar după
ce ai săvârşit păcatul dă mantaua la o parte şi bate toba că ce ai făcut. Astfel omul ajunge de ruşine şi chinuit în cugetul lui că a săvârşit păcatul. Fericirea din cer e cauzată tocmai de faptul că nu mai există acolo ispititorul şi vrăşmaşul nostru. În primul Eden vrăşmaşul s-a apropiat şi a înşelat-o pe mama noastră Eva. În al doilea rai, în al doilea Eden vrăşmaşul nu va mai fi, căci va fi aruncat în iad. Apoi acolo nu e păcat. Apocalipsa 21:7 spune aşa: „Nimic întinat nu va intra acolo." Aici păcatul ne face să suferim. Unii au săvârşit păcatul şi au ajuns la închisoare, au luat din ale fabricii şi credeau că nu-i vede nimeni. Altul a băut ceva mai mult şi a făcut o trăznaie şi la fel a ajuns la închisoare. E plata păcatului! Acolo nu mai e nici un păcat, nu mai sunt consecinţe care să tulbure starea de fericire. Acolo nu mai sunt păcătoşii. În Evanghelia după Matei 13:41 Domnul Isus când dă tâlcuirea pildei neghinei, spune aşa: „Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea." Deci şi pricinile şi păcătoşii nu mai sunt acolo. Mi-aduc aminte când am vizitat o familie şi i-am intrebatde starea lor mi-au spus: „frate avem atâta necaz, vecinii noştrii de apartament ne fac atâta necaz, sunt nişte oameni răi, în fiecare zi avem numai necaz." Fraţii mei în ceruri nu vom mai avea vecini răi, slavă Domnului, am scăpat de ei. În ceruri nu intră nici un păcătos, nici unul care a avut răutatea în inima lui; păcătoşii nu mai sunt, de aceea poate fi starea de fericire. În locaşul de fericire, în paradis nu mai sunt lipsuri. Apocalipsa 7:16 spune aşa: „Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă." Aici, câteodată, vin lipsurile şi atunci nu mai ştim ce să facem. Chiar dacă eşti în casă nouă, chiar dacă ţi-ai cumpărat mobilă nouă, toată fericirea ta e spulberată de lipsuri. Fraţii mei, în ceruri nu vor mai fi lipsuri, slavă Domnului, vom avea totul din belşug şi mult mai mult decât dorim. În Noul Ierusalim nu va fi durere, nici boale, nici lacrimi, nici ţipăt şi nici moarte (Apoc. 21:4). Aici când te simţi mai bine, vine o boală şi durerea te face să nu mai fi fericit. Acolo, fraţii mei, nu vor mai fi nici dureri de cap, nici de măsele, nici de stomac, nici o altă durere. Deci, poate să fie stare de fericire. Aici când totu-i bine şi când nici nu te aştepţi, vine moartea şi răpeşte pe vreunul din cei iubiţi. Vai, ce durere, ce clipe de amărăciune! Dar în cer nu vor mai fi nici boale şi nici moarte. E stare de fericire adevărată tocmai din cauză că lipsesc toate acestea. 2. Ce cauzează starea de fericire? NU NUMAI CEA CE NU ESTE, CI Şl CEACE ESTE ACOLO. În paradis, în rai e o stare de fericire înaltă de care astăzi nu ne putem da seama. La I Corinteni 2:9 apostolul Pavel care a fost în rai şi a văzut cea ce este acolo, spune aşa: „Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc." O glorie nevisată. Nevăzută cu ochiul, neauzită cu urechile şi neimaginabilă. Şi dacă n-ai văzut niciodată, nici nu poţi să-ţi închipui cum este gloria din cer. Aici urechea noastră prinde 11 octave. Trebuie să ţinem seama că în ceruri intrăm nu cu trupul acesta, ci cu trupul preschimbat, glorificat. Probabil vom auzi mult mai multe octave. Acolo vom auzi toate gloriile, melodiile, armoniile astrelor. Astăzi nu auzim nimic din acestea. Biblia ne spune că stelele dimineţii cântau în cor. Cum e imnul acesta al astrelor, simfonia aceasta, eu nu ştiu pentru că urechea noastră astăzi nu o poate prinde. Fizica spune că orice corp pus în mişcare produce un sunet. Deci, toate corpurile acestea cereşti în mişcare produc un sunet de glorie către Cel Prea înalt. Ceea ce va fi acolo depăşeşte tot ce am văzut, tot ce am auzit şi tot ce ne-am imaginat aici pe pământ. Astăzi nu putem prinde nimic din gloria aceasta. Nu putem pentru că e pe alt plan. Ochiul nostru e firesc, material, el nu poate să vadă lucrurile imateriale, dar imediat ce părăsim corpul acesta, vedem. În privinţa aceasta atiţia fiind readuşi la viaţă au dat mărturii că au văzut fără să aibă ochii aceştia. Cum? Nu ştiu! Dumnezeu care a creat ochiul acesta material poate să facă ca sufletele noastre să vadă mult mai bine fără ochiul acesta material. Că azi nu auzi, că azi nu vezi, aceasta nu tăgăduieşte existenţa. Să luăm ca exemplu un caz simplu: ai un aparat de radio, aparatele de radio de aici din U.S.A. au doar două lungimi de undă. Dacă vrei să asculţi pe unde scurte, aparatul tău nu prinde nimic. Oare tăgăduieşte aceasta realitatea existenţei undelor scurte? O, nu! Ele sunt în camera ta, aparatul tău însă mărturiseşte neputinţa lui de a le capta. Tot aşa faptul că tu nu poţi să pricepi astăzi, nu poţi să-ţi dai seama, asta nu tăgăduieşte existenţa locului de fericire, ci demonstrează numai neputinţa ta omenească de a pricepe existenţa acestui loc. Starea de fericire e cauzată şi de împrejurările în care trăieşti acolo. E adevărat că totul e
frumos, dar şi aici pe pământ când eşti într-un oraş frumos, curat te simţi bine. Nu te simţi bine când eşti într-un sătuc unde sunt noroaie şi te afunzi până la genunchi, nu te poţi simţi bine. În cer se spune că străzile sunt de aur curat. Eu nu mă pricep la aur că nu am umblat cu aur în mâinile mele, ştiu că luceşte, ştiu că e galben, dar nu mă pricep dacă e aur curat sau nu. Dacă bijutierul de pe pământ uneori înşală pe atâţia, oferindu-le altceva decât aur, în cer însă străzile sunt din aur curat, iată de ce nu vor intra hoţii acolo, căci ei ar fi gata să fure şi aurul de pe străzi, să-şi facă inele, brăţări, lănţişoare, cercei. Ei nu vor fi acolo. Străzile sunt din aur curat. Ce glorie, ce stare înaltă va fi în sufletele noastre când ne vom vedea în cetatea aceasta. Se spune că cetatea va avea 12 porţi de mărgăritar. În Apocalipsa 21: 21 este scris: „Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar." Ce glorioase vor fi! Doamne ajută-ne să ajungem acolo. 3. Starea de fericire E CAUZATĂ Şl DE SOCIETATEA CARE TRĂIEŞTE ACOLO. Aceasta e cea mai puternică motivare a fericirii. Acolo sunt toţi sfinţii Domnului. Toţi plini de dragoste sfântă, de pace, de bucurie, de mulţumire, de recunoştinţă. Sunt batjocoriţii pământului ajunşi în slava cerului. Cei supuşi schingiuirii, torturii, toţi cei martirizaţi, pentru Hristos, acolo încoronaţi de Hristos. Ce societate aleasă! Şi vor fi miliadele de îngeri, arhangheli, serafimi şi heruvimi, fiinţe minunate. S-ar putea să nu fii fericit? în epistola către Evrei 12:22-23 se spune aşa: „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu. Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi". Când am cercetat textul acesta, sufletul meu a fost copleşit. Am spus Domnului că nu vă pot mărturisi în totul cum va fi acolo. Ştiu că va fi o stare înaltă de fericire, şi aceasta e determinată nu numai de sfinţii care vor fi acolo, dar determinată de Mântuitorul nostru, şi de Dumnezeu Tatăl care ne-a iubit. M-a iubit pe mine un păcătos, netrebnic, te-a iubit pe tine. Acum aş vrea să înţelegi adevărul acesta. N-am meritat niciodată, niciodată, mântuirea, iertarea Lui, dar de cum să merităm gloria eternă. Totuşi El ne-a iubit. Apostolul Ioan zice: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El." Frate, soră, prietenul meu noi, netrebnicii, să fim ca Hristos Domnul îmbrăcaţi în glorie, în slavă eternă? Nu pot să pricep, dar mă închin lui Dumnezeu şi-I mulţumesc că în Hristos am fost mântuit, şi prin Hristos în ziua aceea glorioasă voi fi ca şi Hristos. Eu cred aceasta. Crezi şi tu? Dumnezeu prin Evanghelie ne oferă starea de fericire deplină. Dumnezeu ne vrea la starea cea mai înaltă, fericire la superlativ. Ceea ce ochiul n-a văzut, ceea ce urechea n-a auzit şi ceea ce mintea omului n-a putut să conceapă, aceea a pregătit Dumnezeu pentru ai Săi. Şi acum de încheiere,am o întrebare: Ce te-ar putea reţine pe tine ca să nu doreşti şi tu un aşa loc de fericire? Moise când a venit cumnatul său Hobab la el, i-a zis: „Vino cu noi şi-ţi vom face bine căci Dumnezeu ne-a promis" Moise credea promisiunea lui Dumnezeu. Şi eu acum îţi spun: vino cu noi. Lasă păcatul, lasă plăcerile, lasă prietenii tăi cei răi, lasă totul, fii gata să te desparţi de slava deşartă a lumii, de bogăţii, de orice, dacă trebuie chiar de viaţa asta trecătoare, căci se merită să-L urmezi pe Hristos, ca să ajungi în locul de fericire, „În casa Tatălui Meu, sunt multe locaşuri... Mă duc să vă pregătesc un loc.'' Raiul glorios adevereşte că există o altă viaţă după viaţa aceasta. Eşti tu pregătit pentru acea viaţă fără de sfârşit? Vei ajunge tu acolo? Întîlnite-oi la izvorul În frumoasa Patrie? Nu-nsetează sufletul tău După apa cea vie? Biblia afirmă că există o altă viaţă. Raiul lui Dumnezeu spune raţiunii tale că există o viaţă veşnică minunată. Crede aceasta. Dumnezeu vrea şi fericirea ta. Eu ştiu aceasta şi de aceea am căutat să te ajut să-ţi dai seama de viaţa viitoare pe care ai neglijat-o până acum. Te-ai ocupat numai de cele trecătoare. Ajunge! E vremea să te interesezi de sufletul tău, de veşnicia ta. Ca să poţi ajunge în fericire, trebuie să-L urmezi pe Domnui Isus (loan 12:26), să apuci chiar azi calea îngustă (Matei 7:13-14). În duh aş vrea să te apuc de mână şi să te determin la aceasta. E spre binele tău, spre
fericirea ta. Dumnezeu te cheamă prin Evanghelie la slava Sa (2 Tesalo-niceni 2:14). Ascultă-L chiar acum! JUDECATA VIITOARE „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup" (2 Cor.5.10). Biblia învaţă că va fi o zi a judecăţii. Aceasta arată clar că există viaţă după moarte. Oamenilor nu le place să audă aşa ceva. Nu ar vrea să fie judecaţi. Scriitorul către Evrei precizează însă că ea e o orânduire divină: „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata." (Evrei 9: 27). EXISTENŢA El Locul ei în Scripturi. Ziua judecăţii e anunţată atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Textele sunt foarte multe. O mare parte arată că ea va fi o zi groaznică, ziua mâniei. Să privim doar câteva. Eclesiastul 12:14: „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău."; Ioel 2:1,11: „...Căci vine ziua Domnului, este aproape! ...mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată: cine o poate suferi?"; Maleahi 4:1: „Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor!". în Matei. 10:15; 11:22,24 Domnul Isus vorbeşte de ziua judecăţii. Fapte 17:31: „pentrucă a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate..."; Romani 2:16: „...Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor."; 2 Corinteni 5:10: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup."; Evrei 10:27: „ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii..."; Evrei 10:31: „Grozav lucru este să cazi în mînile Dumnezeului celui viu!"; 2 Petru 2:9: „...ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii"; 2 Petru 3: 7: „Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată..."; Iuda 14,15: „...iată că a venit Domnul...ca să facă o judecată împotriva tuturor..."; Apocalipsa 20:12: „Şi am văzut pe morţii mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie...Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.". Toate aceste texte arată clar că va fi o zi a judecăţii. De multe ori, noi vestitorii Evangheliei,ocolim acest subiect. Celor mai mulţi el e neplăcut. Unii caută să altereze cuvântul despre judecată, ca nu cumva să sperie pe cineva. Alţii vorbesc doar despre dragostea lui Dumnezeu, neglijând totalmente dreptatea şi sfinţenia Lui. Apostolul Pavel a vorbit despre judecata lui Dumnezeu şi savanţilor greci şi chiar înaintea dregătorului Festus. Noi trebuie să împărţim drept cuvântul adevărului, nu să căutăm să plăcem oamenilor. Biblia ne înştiinţează că va fi o zi a judecăţii. Pocăinţa lui John Bunyan a fost determinată, conform spuselor sale, de cuvintele: „Fugi de mânia viitoare". Pentru unii, înştiinţările sunt binecuvântate. Ziua judecăţii nu e ceva absurd. Ea e în perfect acord cu dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea cere răsplătirea binelui şi pedepsirea răului. Dumnezeu spunea prin Ieremia, proorocul: „Nu pot să te las nepedepsit" (I eremia 30:11). Ziua judecăţii e în perfect acord cu Istoria. Trecutul arată că Dumnezeu în mai multe rânduri a judecat şi pedepsit: a pedepsit lumea veche prin potop; a pedepsit Sodoma şi Gomora; a pedepsit Egiptul; a pedepsit Ierusalimul; a pedepsit Babilonul; a pedepsit Ninive, Tirul, Samaria. Ruinele lor sunt mărturii grăitoare. Ziua judecăţii e în deplin acord cu simţul nostru moral, care cere ca după faptă să fie şi răsplată. Conştiinţa ta cere să fie o judecată. Azi, de multe ori unele rele nu sunt pedepsite şi parcă te revoltă. Poetul român Vlahuţă spunea: „este o dreptate şi trebuie să vie.."
DATA El Unii batjocoritori râd de ziua judecăţii, spunând că de atâta timp a fost anunţată şi nu mai vine. Şi celor credincioşi li se pare că întârzie. Ioan ne spune că sufletele martirilor de sub altar strigau: „Până când Stăpâne Doamne, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământu-lui? " când va fi ziua judecăţii? Biblia e clară şi în privinţa aceasta. Ea precizează că va fi la a doua venire a Domnului Isus. În Apocalipsa 22: 12 citim cuvintele Domnului Isus: „Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui". În fragmentul din proorocia lui Enoh ce-l avem în epistola lui luda la versetele 14 şi 15, citim: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor...". Apostolul Pavel afirmă acelaş lucru în 2 Tesaloni-ceni 1: 6-8, zicând: „Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celorce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, cari sânteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos Iar în Matei 25: 31-33 citim: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui." întrucât semnele date de Domnul Isus arată că venirea Lui e foarte aproape, însemnează că ziua cea mare a judecăţii e foarte aproape. Oare îţi dai tu seama de aceasta? Te pregăteşti tu pentru acea zi? JUDECĂTORUL Biblia precizează cine va fi Judecătorul. În loan 5: 22 este scris: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului". La fel în versetul 27: „Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului." Apostolul Petru în casa lui Corneliu a zis: „Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului, şi să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi." Deci, El a fost rânduit pentru aceasta. Acelaşi lucru l-a spus şi apostolul Pavel la Areopag: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentrucă a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi..'' Aici se afirmă că ziua e rânduită, că Judecătorul e rânduit şi că Judecătorul e dovedit ca atare prin învierea Lui din morţi. Deasemenea în 2 Corinteni 5:10 e specificat că toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea „scaunului de judecată al lui Hristos". Azi Hristos Domnul e Mântuitor. Dacă n-ai primit mântuirea Lui, mâine îţi va fi judecător. Oare cum vei sta în faţa Lui? Cum vei motiva refuzarea harului dumnezeesc? Te-ai gândit la aceasta? Apostolul Petru zice: „Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?" (1 Petru 4:18). în pilda nunţii fiului de împărat, citim că cel întrebat, că de ce nu are haina de nuntă, în groaza care l-a cuprins, a amuţit. (Matei 22:12). PERSOANELE Odată ce apare Judecătorul, trebuie să apară impricinaţii. Cine sunt ei? în Ioan 5: 28,29 Domnul Isus a zis că „vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi giasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Ceice au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar ceice au făcut răul, vor învia pentru judecată". Apostolul Ioan care a zărit scena aceasta peste veacuri, spune în Apocalipsa 20:12,13: „Şi am văzut pe morţii mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie...Marea a dat înapoi pe morţii cari erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii cari erau în ele...". Apostolul Pavel spunea fraţilor din Corint că „toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos" (2 Co-rinteni 5:10). Deci toţi cei ce au trăit cândva aici pe pământ. O mulţime imensă! Şi printre ei vei fi şi tu şi eu. Unii poate sunt nedumeriţi, cum, ei care sunt credincioşi, şi ei trebuie să fie înaintea scaunului de judecată? Eu aş vrea să spun altfel, dar nu pot. Din moment ce apostolul Pavel spune „toţi" şi între ei se include şi pe sine, căci zice „trebuie să ne înfăţişăm", nu spune „trebuie să vă înfăţişaţi". El era credincios şi scria unor credincioşi şi totuşi spune că trebuie să fie acolo de faţă. Dacă el spune „toţi", eu nu pot să zic „nu toţi, ci numai jumătate". Noi nu trebuie să trecem peste ce este scris. Chiar dacă
ceva nu ne place şi atunci trebuie să rămânem lângă cuvântul Domnului. Cineva poate obiecta: „Bine, dar nu spune Domnul Isus că „cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată"? Da, exact aşa scrie. Cum atunci e contrazicere între ce spune Domnul Isus şi ceea ce spune apostolul Pavel? Nu, nu e contrazicere. Şi apostolul Petru afirmă că „judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celorce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?" (1 Petru 4:17). Privite la suprafaţă, aceste texte par a se contrazice, în realitate nu se contrazic, ci se completează. Scriptură cu Scriptură se tîlcuieşte. Există judecată de răsplătire şi de osândire. Juriul e acelaşi. Pentru unii acordă răsplătirea, căci au făcut binele; pentru alţii rosteşte sentinţa de osândă. Unora le va zice: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui, altora le va spune: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor în focul cel veşnic...". Întâi se face răsplătirea, începe cu noi, apoi se face osândirea. Apostolul Pavel scria lui Timotei: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea", Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui." (2 Timotei 4:8). Deci, el se aştepta ca Judecătorul să-i dea cununa. La această răsplătire vor fi de faţă toţi credincioşii. Oare vei fi şi tu printre ei? Cei ce cred în Domnul Isus nu vin la judecată în sens de osândă, căci osânda lor a purtat-o însuşi Judecătorul, Domnul Isus când a fost răstignit pe lemnul crucii, şi El e Judecătorul cel drept, aşa că nu va da de două ori osândă pentru aceleaşi păcate. Tu ai primit prin credinţă osânda Lui ca făcută în locul tău sau vrei să-ţi porţi singur osânda? Să fii sigur că va trebui să te înfăţişezi la judecată. Chiar dacă eşti ateu, chiar dacă tăgăduieşti cu toată tăria cele scrise în Biblie, să ştii că vei fi acolo. Vei fi fără galoane, fără titluri, fără apărător. Regi şi preşedinţi de state, generali şi înalţi demnitari vor fi ca cel mai simplu muritor. N-are importanţă cine eşti astăzi, în ziua aceea vei fi tras în faţa marelui Judecător spre a da socoteala. Poţi să nu crezi aceasta, niciunul din generalii lui Hitler nu a crezut că va ajunge să fie judecat, dar într-o zi, despoiaţi de rangul lor, se aflau pe banca acuzaţilor la tribunalul de la Nurenberg. Poţi fi chiar preot sau copil de al pocăiţilor, dacă tu nu ai primit mântuirea prin Hristos Domnul, te aşteaptă o zi îngrozitoare. Eu sunt dator să-ţi spun aceasta. Biblia te întreabă: „Crezi tu, omule,...că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? " (Romani 2: 3). VINOVĂŢIA Cît priveşte pricinile sau capetele de acuzare ce vor fi judecate în ziua aceea mare, Biblia pomeneşte câteva. În timp ce arăt, tu cercetează-te să vezi dacă nu cumva se găsesc şi în viaţa ta. Una e necredinţa, în Evanghelia după loan 3:18 avem cuvintele Domnului Isus: „Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentrucă n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu." Deci, necredinţa va fi osândită. Şi vai câtă necredinţă nu e azi în lume! Aici nu e vorba de numele de creştin purtat de atâţia care nu cred, ci e vorba de credinţă ca încredere în Hristos, credinţa vie, dinamică, ce face din omul păcătos, copil al lui Dumnezeu; aceasta îl trece de la moarte la viaţă. Cealaltă credinţă ca simplă părere că a existat Isus, e credinţă moartă, egală cu necredinţa. Omul spunea că crede, dar iubea plăcerile, trăia în toate păcatele, şi niciodată nu a venit în chip sincer la Hristos Domnul ca să-l mîntuiască. Faptul că nu a venit la El, că nu I s-a predat, că nu L-a urmat, arată că nu a crezut în El. Cum ar putea un bolnav să susţină că crede în medic, dacă nu se duce la el, nu se lasă operat, nu urmează tratamentul lui? Vina mare a oamenilor nu e că au păcătuit, fiindcă Hristos Domnul a venit să ridice păcatul lumii, ci vina mare e că oamenii nu vreau să creadă în Isus, spre a fi scăpaţi de păcatele lor. Mare parte din cei de pe vaporul Titanic s-au pierdut nu din cauza că vasul lor se scufunda, ci din cauza că n-au vrut să creadă că Titanicul se scufundă şi necrezând n-au coborât în bărcile de salvare la timp. Dacă tu ai fi crezut în Isus, tu ai fi fost mântuit; nu ai crezut, eşti pierdut. În Hristos Domnul, Dumnezeu a pregătit mijlocul de mântuire pentru orice păcătos. Tu nu eşti mântuit? Vina ta mare pentru care vei fi judecat e necredinţa. Oare cum vei putea să te aperi? În 2 Tesaloniceni 1:8, apostolul Pavel pomeneşte o altă pricină: neascultarea de Evanghelie. Evanghelia e vestea bună a lui Dumnezeu, tu trebuia să o asculţi şi aveai mântuirea prin har. N-ai vrut să o asculţi? Va trebui să răspunzi în faţa scaunului de judecată pentru această vină. Dumnezeu
te-a chemat în repetate rânduri - ori de cîte ori ai auzit-o sau ai citit-o - El te-a chemat să te întorci la El, că îţi iartă tot trecutul şi te face copilul Său, te face moştenitor al slavei eterne, iar tu nu ai vrut să o asculţi. Nu eşti tu vinovat? O seamă de alte texte precizează că oamenii vor fi judecaţi după faptele lor. Totul va fi dat pe faţă. Chiar cele mai secrete păcate vor fi date în vileag. „Tu scoţi la lumina feţei Tale păcatele noastre cele ascunse", spunea Psalmistul, iar apostolul Pavel zice: „Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă" (1 Corinteni 3:13); „Domnul va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor" (1 Corinteni 4:5). După cum un film, după ce e developat, dă în vileag tot ce s-a fotografiat, tot aşa în ziua cea mare a judecăţii, filmul vieţii tale va da în vileag tot ce ai făcut. Nu vei putea să ascunzi nimic. Domnul Isus spune că „în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit" (Matei 12:36). Auzi, vei da socoteală nu numai de înjurături, de vorbele de ruşine, de minciuni, de vorbirile de rău, ci şi de cuvintele nefolositoare. Vai, ce neglijenţi sunt mulţi cu limba lor, îi dau frâu liber, iar la urmă vor trebui să răspundă pentru toate. Odată cineva pusese sub masă un mic magnetofon şi fără să ştie cei de faţă, înregistrase toată discuţia. În zadar au încercat să tăgăduiască după aceea, căci banda a păstrat vorbele fiecăruia. Când criminalii de război încercau la Nurenberg să tăgăduiască ceva, imediat se apăsa pe un buton şi apăreau la difuzor în sală vorbele lui sau pe un ecran faptele lui. Nu se mai puteau dezvinovăţi. Dacă oamenii secolului nostru au aşa mijloace, nu credeţi că Dumnezeu are ceva mult mai mult? Crezi că tu vei putea să te dezvinovăţeşti? Solomon a zis: „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată" (Eclesiastul 12:14). Oamenii vor trebui să răspundă pentru toate faptele, vorbele şi gândurile lor, de tot ce au făcut rău, precum şi de tot ce era bine şi n-au făcut, Iacov spune: „cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat". Şi plata păcatului e moartea. Fii cu grijă, căci ai o mare răspundere. MARTORI ACUZATORI La orice judecată există acuzatori. Domnul Isus spune că şi la judecata din ziua de apoi vor fi acuzatori, în Evanghelia după Luca 11:31 citim: „Împărăteasa de la miazăzi se va scula, în ziua judecăţii, alături de bărbaţii acestui neam, şi-i va osândi; pentrucă ea a venit dela capătul pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decât Solomon. Bărbaţii din Ninive se vor scula, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osândi, pentrucă ei s-au pocăit la propovăduirea lui lona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona." împotriva tuturor celor ce s-au crezut cineva şi s-au ruşinat să-L urmeze pe Hristos Domnul, se va scula o împărăteasă şi îi va acuza, iar împotriva tuturor celor ce n-au fost gata să se pocăiască şi împotriva copiilor pocăiţilor, care au auzit atâtea predici, dar nu s-au pocăit, se vor scula oamenii din Ninive, care au auzit doar o singură înştiinţare prin Iona. Nu a fost predică, nu au fost chemări, nu au fost promisiuni, nu au fost îndemnuri ale dragostei, şi totuşi ei s-au pocăit. Iar tu ai fost îndemnat cu atâta dragoste, poate ai fost rugat cu lacrimi de mama ta, de tatăl tău, de soţul sau soţia ta şi nu te-ai pocăit. Nu meriţi tu să fi acuzat? Ştiai că eşti păcătos? Ştiai că trebuie să te pocăieşti? Aveai toate posibilităţile să faci aceasta şi n-ai fost gata. Ţi-a fost teamă că vei fi prigonit? Oare nu sunt atâţia alţi pocăiţi în jurul tău şi nu sunt prigoniţi, nu sunt la închisoare, nu sunt bătuţi, nu sunt schingiuiţi, nu sunt arşi de vii. De ce te-ai temut? Se vor scula împotriva ta şi te vor acuza mii şi mii de urmaşi ai lui Hristos care au suferit cumplit, au fost torturaţi în chip oribil şi totuşi ei L-au urmat pe Hristos, iar tu ai fost un fricos. În Marcu 6:11, Domnul Isus spune: „Dacă în vreun loc nu vă vor primi şi nu vă vor asculta, să plecaţi de acolo, şi să scuturaţi îndată praful de sub picioarele voastre, ca mărturie pentru ei. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru pământul Sodomei şi Gomorei decât pentru cetatea aceea." Deci chiar praful de pe picioare se va transforma în mărturie acuzatoare în ziua judecăţii. Mi-aduc aminte cum, când eram copil de vreo şapte ani, am mers cu tata şi cu alţi fraţi să predice Evanghelia în comuna Hunedoara Timişană. Cunoşteam o familie Brăneţ, dar ei nu ne-au primit. Am mers la altă familie, la fel nu ne-a primit. Am mers la a treia să le citim Evanghelia şi nici n-au vrut să audă de aşa ceva. Atunci tata a spus: „Ajunge. Ne întoarcem înapoi." când am ajuns la marginea
satului, tata ne-a citit versetul acesta şi ne-a cerut să ne scuturăm praful de pe picioare. Nu voi uita nici odată lucrul acesta. E grozav să se ridice împotriva ta până şi praful de pe picioare. În lacov 5:3 spune că rugina banilor va fi mărturie acuzatoare. OSÂNDA La judecată se rosteşte osînda. Biblia spune că osânda va fi dreaptă, căci El judecă fără părtinire. (1 Petru 1:17; loan 5:30; Romani 2:5). Pe pământ, uneori judecătorii sunt părtinitori, caută la faţa omului, au în vedere anumite relaţii şi-l fac scăpat pe cel vinovat. În ziua cea mare judecata va fi dreaptă. Ce te vei face tu atunci? Osânda va fi groaznică. Savonarola în predicile sale apocaliptice nu a reuşit niciodată să arate cât de groaznică va fi osânda. Spurgeon cu darul său oratoric n-a putut-o descrie. Înflăcăratul vestitor al Evangheliei Jonathan Edwards, la a cărui predici despre mânia lui Dumnezeu, unii leşinau de groază, nu a putut niciodată să redea cât e de groaznică. Potopul a fost groaznic. Unii îşi aduc aminte cu groază de marile inundaţii din Mai 1970. Ce înfricoşătoare au fost acele câteva zile! Dar chiar potopul a fost o nimica faţă de ziua cea mare a judecăţii. Pedepsirea Sodomei şi Gomorei prin foc şi pucioasă a fost groaznică, dar osânda din ziua cea mare a judecăţii va fi neasemuit de groaznică. Nu voi încerca să o descriu. Nu pot. Aş vrea ca tu care citeşti, să înţelegi că e groaznică şi să te trezeşti, să-ţi cauţi mântuirea, iar dacă eşti mântuit, să mântuieşti şi pe altul. Ziua judecăţii spune că este viaţă după moarte. De aceea, pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeu. ÎNCHEIERE Toate mărturiile ce le-am prezentat în această carte confirmă adevărul spus de Hristos Domnul: „Dumnezeu nu e un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii" (Luca 20.38). Oamenii au depus în mormânt doar învelişul, haina, celor plecaţi, căci sufletul lor, ca un fluturaş, şi-a luat zborul spre alte zări. Străjerul de pe zidul vechilor cetăţi, când vedea venind duşmanul, avea datoria să sune din trâmbiţă să înştiinţeze pe locuitori ca să-şi scape viaţa. Ca străjer al Domnului şi eu am căutat să te înştiinţez, prietenul meu, că există o altă viaţă şi că trebuie să-ţi cauţi mântuirea sufletului tău. Mesajul meu e un mesaj de înştiinţare. Viaţa nu se termină la groapă, ea continuă într-o altă lume. înzadar cauţi să-ţi spui că nu e adevărat. Poţi tu dovedi că nu există altă viaţă? Şi chiar dacă ţi-ai formula cele mai strălucite argumente raţionale, crezi că au valoare? Realităţile eterne nu se înlătură cu argumente. Tribunalul inchiziţiei care l-a judecat pe Galileu, n-a putut înlătura sau opri mişcarea pământului. În clipa morţii - şi ea poate fi foarte aproape - nu mai trebuie nimeni să te convingă că există altă viaţă, căci te vei convinge singur, dar va fi prea târziu. Tu n-ai crezut, nu te-ai pregătit pentru altă viaţă. Partea necredincioşilor va fi în iad (citeşte pentru aceasta Apoc.21.8). Apoi urmează milioane şi milioane de ani, viaţă fără de sfârşit în osânda. În Ev. Luca 13.28 este scris: „Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac, pe lacov şi pe toţi proorocii în împărăţia lui Dumnezeu..." Din locul de chin, vei vedea pe cei din locul de fericire - cei din întuneric văd pe cei în lumină - dar aceasta nu uşurează, ci măreşte chinul, căci ştii că şi tu puteai să nu ajungi în iad, ci în fericire, dar n-ai fost gata să crezi, n-ai fost gata să primeşti harul iertării. Dumnezeu ne-a creat pentru veşnicie. Sufletul nostru are valoare eternă. Numai aşa se poate explica faptul că Dumnezeu a dat pe unicul Său Fiu. Pentru nişte trupuri care devin gunoi, hrană viermilor nu s-ar fi dat o aşa jertfă. În Hristos Domnul, Dumnezeu Şi-a revelat planul Său pentru noi. Noi mergeam pe calea spre iad. Păcatele noastre cereau osânda. Fiindcă n-am vrut să-L ascultăm pe Dumnezeu, ci pe diavolul trăind în înjurături, în minciună, în ură, în beţii, în plăceri, în desfrâu, noi trebuia să împărtăşim pe veci soarta lui în iad. Dar Dumnezeu a vrut salvarea noastră şi fericirea pe veci cu El în glorie. De
aceea a coborât Hristos Domnul şi a luat asupra Sa osânda noastră a tuturor. În faţa lui Dumnezeu şi păcatele tale sunt ispăşite, tu ai iertarea procurată prin jertfa de pe cruce, dar tu trebuie să accepţi aceasta. Dumnezeu nu forţează pe nimeni să primească această iertare, ci doar ne-o oferă prin Evanghelie. Tu eşti cel ce decizi să o primeşti sau nu. În 1892, Wilson şi Porter au fost condamnaţi la spânzurătoare pentru furt de la poştă. S-au făcut cereri pentru graţierea lor. Şi li s-a acordat graţierea. Wilson a primit eliberarea, iar Porter a fost spânzurat pentru că n-a vrut să primească graţierea. John Marshall, Şeful Justiţiei pe acea vreme, a scris cu mâna sa pe actul de graţiere următoarea decizie: „O graţiere este un document, care spre a fi valid trebuie înmânat, dar înmânarea nu e completă fără acceptare. Ea poate fi refuzată de persoana căreia îi este acordată; şi dacă e refuzată, nu am descoperit nici o putere judecătorească care să forţeze graţierea asupra condamnatului." Porter a fost executat nu pentru furt, căci acela a fost iertat, ci pentru neprimirea graţierii. Şi aceasta e cauza pentru care oamenii merg în iad (loan 3:18). Totuşi aş vrea ca tu să nu mergi în iad. De ce să te nenoroceşti pe veci? E prea groaznic. Aş vrea să ne întâlnim în cer, în locul de fericire. Vino cu noi! Apucă din clipa aceasta calea Domnului şi urmeaz-o până la capăt. Semnează chiar acum acest legămînt: „Doamne Isuse, îmi pare rău de păcatele şi de necredinţa mea. Iartă-mă !Cred că ai murit şi pentru mântuirea mea. Înnoieşte viaţa mea şi condu-mă în totul pe calea Ta până ajung în slavă!' Semnătura Domnul singur merită toată slava !