Cuvânt Românesc, Revistă de Literatură NR 6, 2022 [PDF]

Zitiervorschau

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă de literatură

Director: Ovidiu Constantin Cornilă

Anul IV, nr. 6, semestrul I, 2022 Fondată la Madrid în 2019 Editor: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania și Editura Ego Liberum

1

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

2

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă de literatură Anul IV, nr. 6

Mai 2022 3

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă semestrială de literatură Fondată la Madrid în anul 2019

Fondator: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania Editor: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania Editura Ego Liberum Director: Ovidiu Constantin Cornilă Redactori: Eugeniu Nistor Cezar C. Viziniuck Secretar de redacție: Mariana Vlad Machetare, tehnoredactare și design: Clementina Constantin, Cornel Drinovan Corector: Ana Maria Cornilă Coperta: Clementina Constantin Corespondență: [email protected] Depozitul legal: M-24473-2019 ISSN: 2659-9929

4

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Editorial

Directorul revistei CUVÂNT ROMÂNESC

Ovidiu Constantin Cornilă

Povești călătoare, între destin și suflet Știu tot ce e departe de tine, atât de departe, încât nu mai există aproape, se destăinuie unul dintre personajele reale din cele patruzeci și trei de povestiri pe care scriitorul și jurnalistul Ciprian Apetrei le-a adunat de prin lumea largă și pe care le-a numit simplu și de efect Povești călătoare. O frază care anticipează un drum lung, poate niciodată terminat... El însuși emigrant în Bretania, o provincie din nordul Franței, autorul folosește aceste mici spovedanii asemenea unei prisme pentru a ne deschide în fața ochilor o perspectivă aproape himerică a condiției românului plecat volens-nolens din țara mamă și ajuns prin toate ungherele Planetei albastre. Înainte de a mă apleca asupra efervescentelor păreri despre istoriile de viață, pățanii și remarci dulci-amărui, se cuvine să abordez cauza, ceea ce, de fapt, a împins aproape cinci milioane de români (dacă nu cumva mai mult) în afara granițelor țării mamă. Este logic, intuibil, aproape enervant de simplu: sistemul românesc, cel care, ajutat de o conducere sadomasochistă, anti-națională și perfidă, purcede a schilodi ani la rândul societatea, oamenii și visurile lor. Sistemul (roșu sau democrat... La ce ne-a servit revoluția?) în care încăpățânarea de a fura, demoraliza, pasiunea de a biciui fără

nicio prejudecată ființa românească sunt religia celor care taie și spânzură. Oamenii și-au aplecat capetele, asemenea vitelor de povară: unii au acceptat corvoada fiecărei zile, începând de la mofturile vânzătoarei semi-analfabete și grase de la APROZAR până la nepăsarea imbecililor din Parlament sau Guvern. Ar ridica privirea către cer, să primească un răspuns. Divinitatea, însă, nu mai este, tot din cauza sistemului. Afirmă Paul Gabor, un scriitor român din Spania: iar Dumnezeu... ce să mai spun despre Dumnezeu? Cred că a dispărut complet, uneori am senzația că l-au ascuns chiar ei pentru a aplica nestingheriți religia furtului și a imposturii, a expozițiilor de moaște și a cisternelor cu apă binecuvântată, a amestecului murdar în afaceri și politică... Sătui de dezamăgirea perpetuă a fiecărei zile, românii emigranți au decis să își ia soarta în mâini și să respire o gură de aer străin. Cei mai curajoși, sau siliți să fie curajoși, ca în cazul marinarilor care, dacă erau prinși schimbând valută, riscau închisoare grea, plus excluderea socială a familiilor, s-au cărat pe șustache înainte ca nea Ceașcă să fie executat de camarazii noștri de la est. Cea mai mare parte însă au ajuns în Occident și Orient după instaurarea așa-zisei democrații de după nouăzeci. Tot cu substrat roșu, desigur. 5

Editorial

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Ad astra, per aspera, spune dictonul latin, adică prin efort ajungem la triumf. Așa își planifică mai toți cei care sunt îmbătați de iluzia Vestului, nu numai prin gândul că ai putea avea o oportunitate, ci și prin elogiile aduse întocmirii unui rost în afară de către cei care l-au cunoscut deja. Nu încape îndoială că, oricât am apleca urechea la frumoasele povești de peste hotare, nu neapărat călătoare, cele rostite subiectiv și pompos la un șpriț de pățiții norocoși prietenilor și cunoscuților, adevărul este cu totul diferit. Aproape diametral opus, în multe dintre cazuri. Începutul, fie el visat într-un autocar, tren, tir sau avion, se arată efervescent, entuziast, trăit la cote sinonime cu paroxismul. Întregul univers devine roz, pe autostradă câinii umblă cu colacii în coadă, banii curg gârlă. Ce mai, un basm mai dulce și promițător decât cea mai siropoasă telenovelă. Numai că, odată ajunși la destinație, puțini se pot lăuda cu o soartă prielnică. Realitatea este cu totul alta: românilor li se dau cele mai de jos joburi, sunt umiliți, plătiți prost, se alimentează ca vai de mama lor. Sunt năuciți. Nu mai au putere nici să viseze. Unii rezistă, alții, înspăimântați, se întorc în Românica lor cea de toate zilele, preferând biciul lung sabiei scurte, sau, cum se spune în termeni de biliard: lovitura cu manta. Dacă suferința și bătaia de joc sunt parte din meniul zilei, măcar să fie acasă. Și totuși, eroii fiecărei zile departe de țară, tânjind după ea, cu sufletul strâns, cu toată ființa cer aer de România. Spune unul dintre călătorii lui Ciprian Apetrei: Nu am încă o modalitate să transport ploaia și mirosul de tei... Altul găsește un pachet de supă din concentrat la cubulețe, echivalentul occidental pentru salamul de soia. Până și a visa se poate face în două limbi, însă numai atunci când a visa înseamnă a-ți purta țara în suflet, necondiționat: Visezi în două limbi. Când visezi români, visezi românește.

6

Când visezi oameni din țara unde stai, visezi în limba lor. Dar când vei iubi... vei iubi, negreșit, românește... Chiar dacă printre cei plecați există elemente răzvrătite, care atacă românitatea, scuipând veninul dezamăgirii lor personale și punându-l pe seama unei nații nevinovate, apărătorii ei de drept nu o lasă la întâmplare. Așa, cu titlu de surpriză, pentru că viața însăși este o surpriză, ei își primesc palmele de rigoare chiar de la cei de la care se așteaptă cel mai puțin. La trecerea de pietoni nimeni nu vorbește limba română, se destăinuie cu tristețe unul dintre cetățenii acestei lumi. Aparent, așa este, însă și trotuarele au urechi. Limba română se vorbește în inimă, ar veni replica. Se vorbește la perfecție de toți cei care o onorează de la mii de kilometri, de la doctori, profesori, ingineri, scriitori, funcționari, oameni simpli, care păstrează vii limba, tradiția, spiritul țării oricum, oricând, fără motiv. Doar pentru că simt, se simt uniți. Noi, cei din afară, avem o altă percepție a apartenenței și dăm o definiție diferită a dorului. Poate că aceasta este adevărata iubire de țară. Chiar dacă, în pofida faptului că situația actuală încă alungă românii peste hotare, așa cum, de altfel, a făcut-o de zeci de ani, România este una, iar sentimentul apartenenței de neam este poate cel mai puternic instinct de supraviețuire, un fel de blestem frumos care ne-a fost dat. Pentru stranieri: căpșunari, măslinari, barmani, muncitori în construcții, paznici, îngrijitori/oare, dar și mulți ceilalți, din toate sferele sociale (că deh, românul e cert multilateral dezvoltat) care speră să se întoarcă într-o bună zi, România este El Dorado cel adevărat, speranța, visul, idealul, tărâmul dintre destin și suflet. Până atunci, însă, spune proverbial-dramatic o româncă din Povești călătoare: Dragă țară, am fugit de tine ca să te pot iubi.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Editorial

CUIB Sculptura: Mihai Jitaru

7

Studiu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Eugeniu Nistor

Tânărul Lucian Blaga și izvoarele occidentale ale filosofiei sale Filosoful român cel mai stăruitor în analizarea, structurarea şi sondarea profunzimilor sufletului nostru cultural a fost educat şi format la înaltele şcoli ale spiritualităţii apusene, care n-au dus niciodată lipsă de maeştri. De altminteri, a fost o vreme când spiritul european, în componenta sa etnico-geografică, a încercat să se definească cultural, cu luminile şi umbrele specifice fiecărui popor (grec, francez, german etc.). Şi, legat de acest aspect, să nu uităm ce spunea Hegel: „A defini înseamnă – dacă nu în întregime – cel puţin în parte – a nega.” S-ar părea că definiţia hegeliană a fost preluată chiar în sensul ei propriu de către negatorii filosofiei blagiene, care s-au năpustit în haită asupra sa: fie că erau partizani ai aşa-zisei filosofii „scientiste”, fie că erau slujitorii ortodoxismului sau ideologii rânduielilor staliniste din România… Cu toate acestea, noi nu ne sfiim însă să afirmăm că teoreticianul matricii stilistice este un gânditor de anvergură universală. Un 8

argument imediat al acestei presupoziţii este chiar faptul că în 1956 a fost propus la premiul Nobel pentru literatură, şi aceasta doar în baza unor traduceri fragmentare din opera sa literară şi filosofică, care continuă să rămână necunoscută sau foarte puţin cunoscută în lume. Că nu a primit Nobelul, se datorează, se pare, şi jocurilor de culise ale guvernului proletcultist din R.P. Română, care a trimis în Suedia o delegaţie a Uniunii Scriitorilor, condusă de Zaharia Stancu, spre a protesta împotriva acordării acestei distincţii unui filosof şi scriitor promotor al ideologiei fasciste, susţinând – în mod clar eronat – aderenţa necondiţionată şi permanentă a lui Blaga la curentul de idei al revistei Gândirea, deşi „emisarilor” le erau bine cunoscute polemicile acestuia cu Nichifor Crainic, Ioan Coman, Dumitru Stăniloaie, Petru Rezuş ş.a. Dar, revenind la tema propusă, e necesar, poate, să lămurim ce considerăm noi a constitui sfera de idei a filosofiei occidentale, spre a ne putea raporta la ea. Ne vom sprijini cu tot interesul pe Prelegerile de istoria filosofiei,

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 monumentala operă a lui Hegel, care „absoarbe” în studiile sale întreaga filosofie a Greciei antice şi convinge mereu – prin Platon şi Aristotel – de profunda ei influenţă în constituirea dogmelor creştine şi în emulaţia artei renascentiste, trasând cu mână sigură liniile gândirii moderne europene până la el. Rămânând în cadrul temei propuse, nouă ne mai rămâne doar să completăm şi să prelungim acest imaginar „tablou sinoptic” şi dincoace de hegelianism şi de mişcarea de idei a veacului al XIX-lea, şi să arătăm unde, cum şi când relaţionează el cu filosofia lui Lucian Blaga. Nimic nu poate fi mai convingător în acest demers al nostru, axat pe convergenţa gândirii blagiene cu filosofia occidentală, decât însăşi biografia gânditorului român. Prin urmare, să constatăm, mai întâi, cum încă din fragedă pruncie Blaga descoperă în biblioteca părintelui său, preotul ortodox Isidor, din Lancrăm, operele complete ale lui Schiller şi Goethe, aşezate pe acelaşi raft cu cele ale lui Alecsandri, Eminescu, Creangă, Iorga, Sadoveanu şi alţi autori români. Ceva mai târziu, fiind elev la Braşov, tânărul face primii paşi spre alcătuirea unei biblioteci personale de filosofie, cumpărându-şi, după propriile-i mărturisiri, Corespondenţa lui Spinoza, dar şi Lumea ca voinţă şi reprezentare, a lui Arthur Schopenhauer, Criticile şi Prolegomenele lui Immanuel Kant, mai multe dialoguri platonice, precum şi cartea lui Haeckel – Enigmele lumii –, „ce tocmai în timpul acela făcea ravagii în rândurile intelectualilor din Europa Centrală…” Dar la Liceul „Andrei Şaguna”, din Braşov, era „dascăl pentru disciplinele filosofice” chiar unchiul liceanului, Iosif Blaga, autorul unei lucrări unice în felul ei, la noi, şi anume Teoria dramei. Graţie unui ajutor bănesc acordat de către acesta cu prilejul unei excursii efectuate în Italia, în Roma, dintr-o librărie, tânărul avid de lecturi filosofice îşi achiziţionează o revistă italiană de dată recentă, în care descoperă „nişte note despre filosofia lui Bergson.” Era momentul când visurile adolescentine îi îndeamnă pe unii elevi studioşi la fapte măreţe, astfel încât tânărul Blaga s-a încumetat să se adâncească până în întortocheatele desişuri ale

Studiu

Criticii raţiunii pure şi ale Prolegomenelor, după cum singur spunea: „Nu ocoleam dificultăţile. Dimpotrivă, le căutam. Astfel, bunăoară, m-am pus singur la încercare cu interpretările dificile la marginea gândirii kantiene ale Şcoalei de la Marburg (…) De mă închideam între patru pereţi sau de mă plimbam pe sub Tâmpa, era ca să mă aplec asupra unui text anevoios sau ca să iau pieptiş vreun gând prea vertical. Terminologia filosofică nu mai era pentru mine o sperietoare.” „Într-un ceas norocos”, Blaga descoperă în librăria braşoveană Zeidner ediţia în limba germană a operei lui Bergson Datele imediate ale conştiinţei, pe care reuşeşte să şi-o procure. Tot atunci, ca printr-un miracol, în Librăria Ciurcu din acelaşi burg, ajunge un exemplar rătăcit („unul singur”) din volumul lui Constantin Antoniade – Filosofia lui Henri Bergson – din lectura căreia tânărul va învăţa o lecţie exemplară: „cum se poate scrie plastic şi elegant filosofie în limba română.” Dar, cum tocmai revenise de la studii din Viena vărul său, Simion, Blaga beneficiază de liberul acces la cărţile pe care acesta le adusese cu sine acasă, la Lancrăm: „M-am aruncat ca un incendiu asupra cărţilor lui Simion (…) Metafizica devenea tot mai mult viciul meu fără leac, demonică patimă…” În plin război balcanic (în 1912), el îi citea cu ardoare pe Hegel, Plotin, Rudolf Eucken, Stuart Mill, Henri Poincaré, fără a se ataşa de o carte sau o doctrină filosofică anume. Totuşi, inspirat de critica kantiană, tânărul Blaga scrie o lucrare originală despre număr şi judecăţile matematice, pe care o expediază, plin de încredere juvenilă, pe adresa revistei Luceafărul, din Sibiu; dar nu i se publică şi, dezamăgit, exclamă în Hronicul şi cântecul vârstelor cu amărăciune: „Coloanele revistei nu s-au deschis şi nici măcar vreun răspuns nu am primit.” Pune totul pe seama provincialismului şi îngustimii culturale a respectivei publicaţii. În preajma pregătirilor pentru susţinerea bacalaureatului, Blaga va caligrafia un nou eseu –„Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson” – prin care încerca să relaţioneze intuiţia intelectuală a lui Schelling cu „fenomenele originare” goetheene şi cu unele variante ale 9

Studiu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

intuiţionismului bergsonian; spre uimirea sa, acesta îi va fi publicat în ziarul Românul din Arad, luat însă drept traducere din H.R., şi semnat cu pseudonimul Ion Albu, căci tânărul liceean, spre a-şi vedea foiletonul tipărit, recursese la o nevinovată mistificare. Preocupările lui Blaga pentru filosoful francez (ales în 1914 membru al Academiei din Franţa) se amplifică şi, în iunie 1915, el publică în paginile Gazetei de Transilvania, din Braşov, studiul „Ceva despre filosofia lui H. Bergson”, de această dată semnat în nume propriu. Eseul cuprinde, bine integrat în conţinutul lui, fragmentar şi cu unele modificări, articolul de debut (tipărit în Românul arădean). Pe de altă parte, acum nu mai avem doar o simplă expunere a gândirii bergsoniene, ci şi analize critice pertinente, asocieri şi disocieri cu operele filosofice ale lui Kant, Schopenhauer, Platon, Goethe, Schelling, Darwin, Lamarck ş.a. Elogiind rolul intuiţiei în cunoaştere, pe care tânărul filosof o vede ca pe o „osmoză” între logica abstractă şi „datele vii şi mişcătoare ale simţurilor, ale conştiinţei şi vieţii”, el apreciază că inteligenţa trebuie să se retragă din preajma acesteia, deoarece superioritatea metodei rezidă tocmai din faptul că „înţelege realităţile prin simpatie.” Finalul comentariului blagian este neobişnuit: prin formă şi condensare ideatică el este un aforism: „Se pare că are dreptate misticul când spune că raţiunea aruncă lumină, dar şi umbră asupra lucrurilor.” E aici un sâmbure de filosofie, care va încolţi mai târziu, va creşte frumos şi se va modula elegant, atât în lirica blagiană din Poemele luminii, cât şi în arhitectura sistemului său de gândire. Câţiva ani mai târziu, în Pietre pentru templul meu, se va exprima astfel: „Întunericul nu trebuie ca să-l luminăm pentru ca să-l putem vedea...” Din colaborările la Românul şi Pagini literare (ambele din Arad) şi Convorbiri literare (din Bucureşti), în perioada 1915-1916, reţinem preocupările sale pentru filosofia ştiinţei, în legătură cu care îi invocă frecvent în articolele sale pe Aristotel, Aristarh din Samos, Isaak Newton, Albert Einstein, pledând pentru o diferenţiere mai radicală a naturii / materiei de spirit, pentru lămurirea „preocupaţiilor” metafizicii etc. 10

O bună parte din această experienţă publicistică este valorificată în teza sa de doctorat – Cultură şi cunoştinţă –, susţinută la Universitatea din Viena, în 1920, şi publicată la Cluj, în 1922, în care tânărul filosof – după ce aminteşte întrebuinţarea în gnoseologie, pe rând, a unor metode de investigaţie ţinând fie de logică, fie de psihologie, fie de biologie sau sociologie – îşi pune în chip firesc întrebarea dacă nu ar putea lărgi această gamă investigativă cu o nouă metodă, cea culturală, care ar putea „deschide perspectiva unei vaste sinteze”, motivând această opţiune prin argumentul că istoria umanităţii „e destul de veche ca să putem privi creaţiunile cunoaşterii sub unghiul de vedere al acestei filosofii.” Descriind mobilitatea ideii prin „funcţionalitate”, redimensionarea ei continuă şi eficientizarea ei ca „mărime culturală”, Blaga exemplifică această teorie prin variabilitatea ideilor platonice, care au cunoscut adevărate metamorfoze în spiritul uman: de la înţelesul de raţiune în lucruri, schiţând conţinutul măreţ al metafizicii greceşti (armonia, simetria, perfecţiunea), ele vor fi regăsite la Plotin, sub aspectul unui elan mistic-religios (în care primează ascetismul şi dispreţul faţă de lucrurile pământeşti), spre a căpăta o nouă funcţionalitate la Schopenhauer care, prin voinţa oarbă de a trăi a individului aflat sub imperiul unei forţe iraţionale, le propulsează la nivelul contemplativ-estetic şi le înzestrează cu conţinut artistic. Dincolo însă de variabilitatea lor funcţională, ideile, în accepţiunea lui Blaga, tind să atingă, ca şi legitatea istorică, „valorile lor maxime”. Adică, vorbind despre o heterogonie (multitudine) a scopurilor, formulată prin aşazisa „lege a lui Wundt” (filosof german preocupat mai cu seamă de evoluţia aspectelor morale) – „rezultatul unui scop oarecare, tradus în realitate printr-o acţiune, întrece totdeauna prin efecte secundare scopul urmărit; aceste efecte secundare devin apoi scopuri independente pentru noi acţiuni.” Lucian Blaga ne avertizează însă că trebuie să facem distincţia necesară între mutaţiile intervenite în funcţionalitatea ideilor şi creşterea lor valorică, susţinută de Wundt, dând

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 ca exemplu, în favoarea teoriei sale referitoare la „valorile maxime”, posibilitatea „altoirii” ideilor asupra unei / unor culturi vechi (manifestare determinată de „nevoi creatoare străine”), care – prin exercitarea variabilităţii funcţionale a ideilor – reuşesc să le resusciteze, fără însă a le schimba conţinutul originar, care va continua să rămână preponderent. Pentru a demonstra funcţia imperativă a unei idei, în cadrul general al ştiinţei, Blaga se referă la experienţele fizice ale lui Huygens: acesta, preocupat de fenomenele acustice, recurge la „construcţia creatoare” a modelului vibraţiilor, în cadrul căruia descoperim contopite atât fenomenul, cât şi ideea mecanicistă. Un alt exemplu edificator, sub acelaşi aspect, i se pare filosofului a fi cel din biologie, legat de finalitatea lumii organice, mai precis, de „uimitoarea potrivire dintre un organ şi funcţiunea ce-o îndeplineşte.” Prin urmare, teoria evoluţiei speciilor i se pare o încercare instructivă în acest sens, căci „Darwin punânduşi problema finalităţii urmăreşte o anumită idee: cea a mecanismului. Ipoteza selecţiunii naturale e de mai înainte determinată de ideea mecanicistă.” Dar, cum fiinţele vii nu sunt concepute în laboratoarele unei inteligenţe superioare, ci prin tot felul de transformări şi încercări, în funcţie de mediu, astfel încât între multele „variaţiuni accidentale” sunt păstrate cele rezistente (adaptabile) şi nimicite cele firave, în cazul „selecţiunii naturale şi mecanice” darwiniste, scrie filosoful, „rezolvarea problemei finalităţii coincide cu rezolvarea unei idei anticipate în formă de imperativ.” Însă idei cu conţinut imperativ mai depistează tânărul Blaga şi în fizică, unde exemplul mecanicii gazelor a lui Avogadro lămureşte strălucit modul cum, uneori, „spiritul omenesc sileşte realitatea să primească articulaţiile ideilor sale.” Legile teoretice ale mecanicii lui Galilei, ca şi accentuarea ideii mecaniciste de către Descartes care, deşi nu i-a schimbat conţinutul, i-a modificat totuşi funcţiunea, transformând-o într-un „principiu impus fenomenelor naturale cu forţa”, cu consecinţe însă uluitoare în evoluţia ştiinţei. Concluzia lui Blaga este că „în inima problemelor ştiinţifice zvâcnesc idei cu funcţiune imerativă. Acelaşi lucru îl constatăm

Studiu

şi în problemele filosofiei şi, dacă voim, în cele ce şi le pune arta în cursul evoluţiei sale (...) ele se supun legii mutaţiunilor.” În tratarea categoriilor (caracterizate de Blaga ca fiind „ideile cu conţinut foarte redus şi cu o sferă largă a cauzalităţii, a substanţei, a existenţei”), el subliniază impactul asupra lui Kant al celor două mari curente filosofice din epoca sa – empirismul şi raţionalismul –, primul lămurind categoriile de cauzalitate şi substanţă printr-un temei pur psihologic (ca bazate pe obişnuinţă, conform lui David Hume şi perceptiviştilor John Locke şi George Berkeley), al doilea admiţând unele idei, ca provenind din afara experienţei. Căci dacă pentru empirişti noţiunea era un fel de intuiţie, pentru raţionalişti intuiţia era un fel de noţiune vagă, neguroasă – în ambele direcţii conturându-se o diferenţiere cantitativă. Lui Kant îi revenea rolul de a orândui şi investi această bogăţie spirituală, aflată în ograda filosofiei, într-o nouă schelărie de idei. Şi arhitectul s-a dovedit pe măsură: „pentru el diferenţa între aceste două soiuri de cunoştinţă e calitativă. Cugetarea şi intuiţia sunt incomensurabile.” Dar Blaga nu este de acord cu concepţia lui Kant referitoare la categorii, considerând-o, din capul locului, statică, fixistă, deoarece îi contrazice chiar teoria formulată de el referitoare la variabilitatea ideilor: „categoriile în calitate de principii, de imperative, nu sunt formaţiuni primare, cum presupune Kant, ci derivate secundare, deoarece ele au devenit „categorii” împrumutând funcţiunea imperativă prin mutaţie, sau permutaţie de la alte idei.” Şi, legat de acest aspect, tânărul gânditor ţine să sublinieze ceea ce, în opinia sa, ar constitui părţile analoage ale empirismului şi raţionalismului: invariabilitatea funcţională a ideilor, relaţia statornică între originea şi funcţionalitatea oricărei idei. Blaga arată că, spre deosebire de Kant şi empirişti, care studiau ideile din perspectiva proceselor genetice, el îşi propune să-şi îndrepte atenţia asupra proceselor post-genetice. Prin urmare, cum „cunoştinţa” constă „într-un proces infinit de gândire, cu problema de a determina în chip desăvârşit indeterminatul”, categoriile fiind 11

Studiu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

doar nişte ficţiuni, în viziunea reprezentanţilor şcolii din Marburg (constituită din descendenţi kantieni), empiriştii recunoscând ca valoare gnoseologică doar intuiţia, categoriile fiind pentru ei simple „resturi de antropomorfism”, Blaga sesizează aspectele antinomice ale celor două orientări filosofice: „de o parte se afirmă că ideile categoriale sunt necesare, de cealaltă, că sunt de prisos.” În faţa acestor concepţii divergente, tânărul filosof preferă să definească categoriile ca „simple creaţiuni (...) în stare să îndeplinească nenumărate funcţiuni”, între care şi „funcţiunea imperativă”, şi aceasta deoarece fără ideile categoriale ştiinţa nu este posibilă. Aşadar, el recurge la soluţia împăcării dintre sisteme, prin „topirea lor într-un amalgam creator.” Cercetarea modului cum ipoteza este propulsată de un complex de idei îl incită pe tânărul gânditor să se refere la unele „teorii unilaterale” despre menirea şi originea ei. Astfel, dacă „teoria metafizică răspunde că ipoteza s-ar naşte din setea spiritului omenesc de a pătrunde în chiar taina realităţii”, în varianta biologică, invocându-i pe Avenarius, Mach şi Hume, ea este doar „o prescurtare folositoare a experienţei.” Teoria pragmatistă, în cadrul căreia adevărul este stabilit în funcţie de practică, aseamănă ipotezele „cu invenţiile materiale ale tehnicii.” Este invocat aici exemplul şcolii filosofice americane, dar şi cel al lui Nietzsche, care are însă o viziune diferită şi „vede criteriul creaţiunilor ideale nu în simpla adaptare la mediu sau la utilitatea lor practică, ci în faptul că ele contribuie sau nu la potenţarea, la ridicarea, la întărirea vieţii în sine: adică la producerea unui nou soi de oameni superiori.” Când vorbim despre filosofia istoriei, scrie Blaga, trebuie obligatoriu să ne gândim la Hegel, care a subliniat cândva că „ideile nu sunt mărimi absolute şi necondiţionate, ci apariţii accidentale, de-o profunzime schimbăcioasă.” Însă, cum teoria cunoştinţei este doar un capitol

12

restrâns din filosofia istoriei, şi cum „categoriile sunt idei care cer imperativ a fi realizate în materialul plastic al simţurilor”, ele nu-şi manifestă rolul profund şi semnificativ atât prin conţinutul lor, cât prin „funcţiunea lor”, care este transmisibilă, „de la idee la idee.” Prin urmare, dacă ideile sunt marcate de pecetea istoricităţii, cu atât mai evident îi pare lui Blaga că „categoriile de astăzi îşi au funcţiunea împrumutată de la categoriile care organizaseră experienţa naivă a omului primitiv.” Fundamentate pe complexe de idei, cu funcţiuni (înzestrate sau dobândite) diferite, imperative sau determinante (în raport de atitudinea spiritului uman faţă de lume), ştiinţa, filosofia şi arta sunt tocmai rezultatul acestei legi neîngrădite ale mutaţiilor. Finalul tezei de doctorat a lui Blaga cuprinde câteva propoziţii filosofice memorabile: „Privită sub specie temporis, ideea revine cu rol schimbat (...) Comori vechi ale spiritului omenesc pot nutri nădejdea unei noi înfloriri. Comori demult îngropate în pământ vor fi scoase la lumină de popoare tinere, care stau abia în pragul istoriei. Tinerele neamuri vor şti să dăruiască un nou rost bătrânelor idei şi mituri.” Sunt reflecţii mature din care se vor desprinde mai târziu şi se vor rotunji teoriile sale gnoseologice şi de filosofia culturii, sincrone cu concepţiile paideumatice şi faustice ale unor gânditori europeni (Riegl, Frobenius, Spengler, Worringer ş.a.). „Dacă fenomenele vieţii au finalitate unilaterală – scrie tânărul Blaga – fenomenele spirituale au finalitate = infinit. Iată o propoziţie care-şi are ispitele ei.” Ca o concluzie la cele expuse anterior, putem afirma, fără a exagera cu nimic, că sâmburii gândirii lui Lucian Blaga au fost importaţi din Occident, au fost apoi plantaţi în solul fertil al Patriei şi, îngrijiţi cu osteneala, cu neodihna unei vieţi, ne-au dăruit misterioasele roade ale grădinii sale filosofice care, cu compartimentele ei trilogiale (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi cosmologică), continuă să-i uimească şi astăzi pe cunoscători!

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Studiu

MOTIVE Sculptura: Mihai Jitaru

13

Studiu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Marian Nencescu

Spiritul faustic și filosofia abisalului, la Lucian Blaga În lucrarea sa Nașterea tragediei (Die Gelburt der Tragodie, 1872), Friedrich Nietzsche (1844-1900) afirmă că pentru a înțelege esența artei, implicit a filosofiei, ar trebui să recurgem la două principii/instincte opuse, unul apollinic (de la zeul Apollo, cel care prezicea viitorul), calm, senin, plin de măsură, departe de emoțiile violente, și pătruns la înțelepciune, celălalt dionisiac (numit mai târziu și faustic), al visului și „amețelii”, asociat cu emoțiile puternice, uneori contradictorii, însoțite adesea de voluptate, și care amintesc de influența asupra psihicului a băuturilor alcoolice, ori a drogurilor. Trăind între aceste două contradicții puternice, artistul, creatorul, filosoful are acces la toate grozăviile existenței și, lovit de mersul orb al destinului, fără să știe ce-i asceza ori limita morală, cunoaște, deopotrivă, binele și răul, gustând din plin senzațiile care, ivite din spaimă și din groază, îi dau bucurie. În încercarea sa de a reevalua arta și filosofia Greciei Antice, Nietzsche identifică patru etape (raționale) ale tragediei grecești, insistând pe etapa acordului între apollinic și dionisiac, o stare de beție limitată de o rațiune 14

echilibrată, o numește Nietzsche, o expresie a instinctului vital care se întoarce asupra omului însuși, ambele fiind înțelese în termeni radicali, excesivi, categorici. În fond, interpretarea celui considerat „cel mai important filosof al veacului al XIX-lea” era un răspuns la raționalismul societății ultra-materialiste în care trăia, și care, sub mantia enciclopedismului, eluda vitalismul natural, propriu-zis, al ființei umane. Vorbind despre arta greacă, de pildă, Nietzsche vedea, dincolo de formele regulate, precise, scăldate în faldurile seninătății, ale apollinicului, lumea chinului și a suferinței. „Grecul apollinic nu se simte nicăieri mai bine ca în lumea concretă”, spunea Nietzsche. La polul opus se află, afirma filosoful, spiritul dionisiac/ faustic, izvorât din cutezanță, din forțele nestăvilite, titanice, ale naturii, lipsit de măsură, excesiv, ca însăși „inima naturii”. El este ca un strigăt de durere, excesiv, ce se transformă în voluptate. Pretutindeni în lume, unde apare dionisiacul, susținea Nietzsche, apollinicul dispare, locul lui fiind preluat de „unul primordial”, voința în sine. Însuși conceptul

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 de voință de putere, esențial la Nietzsche, trebuie înțeles în sens metafizic, fiind un instrument pentru cunoașterea lumii: „Esența cea mai intimă, parte a existenței, este voința de putere”. De aici, poate, și încercarea de a reevalua conceptele tradiționale ale metafizicii, prin abolirea unor valori tradiționale, precum creștinismul, istorismul, etc., înlocuite treptat cu o structură interpretată ca o formă de pathos (fundamental), ce vizează schimbarea, înnoirea condiției umane, prin abandonarea vechilor idoli, și înlocuirea lor cu voința de putere. Supraomul nietzschean nu este, așadar, un om atotputernic fizic și mental, ci doar un pas spre evoluție („Am venit să vă vestesc supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit”, spunea Nietzsche în Așa grăit-a Zarathustra). Plecând de la aceste concepte, fundamentale pentru explicarea bazelor estetice, și, în esență, a gândirii filosofice moderne, Oswald Spengler (1880-1936) a extins cadrul cercetării, delimitând fundamental arta clasică, grecească, numită generic apollinică, de cea modernă, identificată printr-un termen propriu, mai extins decât vechiul cuvânt utilizat de Nietzsche, respectiv faustic. Modelul său istorico-filosofic, expus în cartea sa fundamentală, Declinul Occidentului (Der Undergang des Abenlandes, 2 vol., 1918-1922), redefinește fantasticul, drept un simbol al spațiului infinit, „al beției legată de dimensiunile acestuia”. Este, dacă vrem, un nou mod de a gândi istoria popoarelor, pornind de la fenomenele culturale dominante, iar nu de la fapte reale, clasificate după rațiuni „obiective”. Transformarea „trecutului” în destin (termenul va fi preluat și de C. Rădulescu-Motru - n.n.) reprezintă ideea fundamentală a lui Spengler, iar la baza ei stă concepția unei evoluții istorice a popoarelor, similară dezvoltării unui organism biologic, în care copilăriei și tinereții le urmează inevitabilul „declin”, respectiv maturitatea și bătrânețea, adică ceea ce el numea „morfologia ciclică a culturii”. „Istoric diletant, ingenios și foarte școlit”, cum îl caracteriza Max Weber, Spengler reunește, în aceeași persoană, istoricul și filosoful, asta pentru că orice știință, temeinic aplicată, conduce, în cele din urmă, spre filosofie. Calea faustică, imaginată de Spengler, este, așadar, dictată de spiritul epocii

Studiu

culturale din care facem și noi parte, este „simbolul și postulatul omului modern”, cum o numea Nicolae Bagdasar (Scrieri, Ediție de Gh. Vlăduțescu, București, Ed. Eminescu, 1988, p. 427). Adept al extinderii spațialității dincolo de hotarul ce poate fi omenește imaginat, Spengler identifică spiritul faustic în toate manifestările spiritului, de la matematică și geometrie, ce se schimbă fundamental „sub ajustările intuitivului”, până la artele plastice, inclusiv muzica (arta care, în opinia sa, a reușit să expună cel mai fidel spiritul occidental „mugetul dureros al mării și rostogolirea prăpăstioasă a valurilor, vâjâitul furtunilor, scânteierea fulgerelor și bubuitul tunetului”, într-un cuvânt, „cea mai desăvârșită interpretare a spațiului faustic infinit – n.n.), și terminând cu morala „imperativă și dominatoare”. „Eroismul moral faustic este un eroism al suferinței și al ascezei”, concluziona Splengler. Pornind de la influența spațialului asupra vieții economice, politice, inclusiv culturale a popoarelor moderne, Spengler generalizează susținând că spiritul faustic este chiar atmosfera întregii vieți moderne. „Suntem faustici nu prin intuiție, ci prin destin și fatalitate”, este concluzia lui Spengler, iar Nicolae Bagdasar punctează: „Voluntar, activ, dominator, impetuos, vehement, contrapunctic, acesta este, după Spengler, spiritul faustic, este atmosfera în care trăiește și de care e pătruns omul modern” (p. 429). Nu întâmplător i-am amintit aici pe cei doi mari gânditori moderni, la care Lucian Blaga l-a asociat și pe Immanuel Kant, care au încercat, în pragul veacului XX, să explice fenomenul cultural, în esență stilul, atât în forma sa restrânsă (stilul artistic), dar și în cea extinsă (stilul cultural, în general), pornind de la sentimentul spațiului. Dând, așadar, întâietate lui Kant, care a intuit că numai sensibilitatea conștientă are forme de intuiție, Lucian Blaga a extins, în ciclul său despre filosofia culturii (Orizont și stil, Spațiul mioritic și Geneza metaforei și sensul culturii, cu totul, generic, Trilogia culturii – n.n.), la cadrele ce dau naștere fenomenului artistic, adăugând și alți factori, eterogeni, precum cadrele orizontice, accentul axiologic, atitudinea 15

Studiu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

anabasică și catabasică, năzuința formativă, cu totul, elemente ce, îngemănate în „mănunchiuri cu o însemnată stabilitate”, constituie ceea ce L. Blaga numea „matca stilistică”, „un complex de supracategorii care se imprimă din subconștient tuturor creațiilor umane, și chiar vieții, întrucât ea e modelată prin spirit”. Înainte de a detalia asupra acestor factori determinanți ai fenomenului stilistic, așa cum au fost ei fixați de L. Blaga în „sistemul său filosofic”, se cuvine totuși să zăbovim asupra a ceea ce gândirea modernă a numit filosofia abisalului, domeniul considerat de unul dintre exegeții operei blagiene, profesorul Ioan Biriș, chiar „crezul filosofic” al lui Lucian Blaga (Concepte dogmatice, Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2020, p. 18). În acest sens, I. Biriș îi dă cuvântul chiar lui L. Blaga, care, în lucrarea sa Știință și creație (1942), parte integrantă din Trilogia valorilor, afirma: „Omul există în două orizonturi cu totul diferite: întâi în orizontul concret, al lumii sensibile, și, al doilea, în orizontul misterului și pentru relevarea acestuia. Întâiul mod al existenței îl caracterizează pe om ca pe orice ființă animală. Abia prin al doilea mod existențial, omul devine, în fapt, ființă omenească deplină (L. Blaga, Trilogia valorilor, București, Minerva, 1987, p. 193). Așadar, dihotomia dintre conștient și inconștient rămâne problema fundamentală a filosofiei, atunci când vrem să explicăm esența omului. Secolul al XX-lea, am văzut, a extins spațiul științific, cunoscut, spre problema abisalului, oferind cadre diferite de interpretare, de la morfologia culturii, promovată de O. Spengler, dar și de matematicianul F.G. Frobenius, cel care a reformulat teoria numerelor, afirmând existența grupurilor infinite și posibilitatea exprimării lor prin matrice, la teoretizările psihanalitice și, până la arhetipurile culturale (Jung). „Într-un anume fel, filosofia lui Blaga se înscrie în acest domeniu, reprezentând o alternativă de primă mărime la teoriile amintite”, concluzionează Ioan Biriș (p. 17). Poziționarea omului, ca ființă conștientă, în cele două registre amintite de L. Blaga permite, simultan, explorarea a două tipuri de gândire, valabile în două orizonturi distincte: în planul conștiinței, și în cel al inconștientului, respectiv 16

al „abisalului”. În opinia lui L. Blaga abisalul capătă putere categorială, astfel încât, în jurul său, se constituie un câmp stilistic distinct de metodele empirice, deductive, aplicate anterior în determinarea științelor și a artelor, inclusiv a filosofiei. Faptul că, pornind dinspre conștiință (dinspre spiritul conștient), Lucian Blaga sondează și alte categorii ale conștiinței (respectiv lumea simțurilor și a senzațiilor), ajungând până în orizontul misterelor, ce surprind prin adâncimea lor transcendentală, e o dovadă că patrimoniul structural al spiritului uman nu are limite, având un caracter de deplină generalitate în cadrul matricei stilistice. Surprinzător, poziționarea lui L. Blaga în orizontul filosofiei abisale se suprapune peste teoria morfologică a culturii, respectiv evidențierea factorilor spațial și temporar, în explicarea diferitelor manifestări/expresii artistice. Merită chiar menționat că L. Blaga are această intuiție (termen fundamental pentru ceea ce el avea să numească „arta transcendentă”), încă de la „începuturi”, respectiv din anii 1913-1919, când a început să publice la revistele locale, ardelene. Referinduse, într-un articol publicat în Românul (Arad, anul IV, 1914, semnat: Ion Albu) la intuiția intelectuală, văzută ca o „osmoză” a unor idei nutrite timp îndelungat, a unor intuiții imediate, dar și a unor halucinații, L. Blaga constată că „filosofia științifică”, cu alte cuvinte „apollinică” în termeni nietzscheeni, este falsă, dând impresia unei „lucrări în mozaic”, a unei reconstituiri din „elemente moarte”, împrăștiate în spațiu, în vreme ce filosofia adevărată (dionisiacă?) implică viața „căci inteligența dispune de mai multe mijloace decât crede filosoful” (Încercări filosofice, Timișoara, Ed. Facla, 1977, p. 35). Intuiția, susținea L. Blaga, urmează devenirea, dar de la pozitivitate, la ceea ce așteptam cu adevărat de la intuiție e cale lungă și promițătoare. Mai târziu, ideile sale se vor plia pe ceea ce Oswald Spelgher a numit morfologia culturii. La fel cum Spengler a împrumutat metoda de la Goethe, iar modul de interpretare de la Nietzsche, și Blaga a fost sensibil la „logică” a spațiului, care, corelată cu cea a timpului, a

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 urmărit să dea un sens nou „sufletului” faustic. Atent, totuși, să nu „calce pe urmele”, nici ale lui Kant, a cărui construcție metafizică despre „1ucrul în sine” ar fi putut prezenta unele similitudini cu ceea ce L. Blaga înțelegea prin Marele Anonim, și nici pe ale lui Spengler, Trilogia culturii putând fi interpretată ca o variantă a „morfologiei culturale”, filosoful român se delimitează radical de arta și cultura occidentală, căutând argumente în „tipologia autohtonă”. Semnificativ rămâne textul Case românești (publicat inițial în Ferestre colorate, Colecția Semănătorul, Arad, Editura Librăriei diecezane, 1926), o prefigurare, intuitivă, a Spațiului mioritic. Comparând casele/satele românești cu cele săsești, L. Blaga observă „caracterul accidental” al arhitecturii românești: „Casele românești sunt mai liber laolaltă, se izolează prin grădini, au pridvoare împrejur și ferestruici prin care poți vedea înăuntru, și se formează în grupuri asimetrice, la fel cum țăranii români se duc la înmormântare (s.n.); comuna românească este o colectivitate instinctivă de oameni deschiși, iubitori de pitorescul vieții (Încercări, op. cit., p. 224). Concluzia: „Această dezordine nu e decât o altă ordine, ordinea vieții (s.n.). Iubește și românul geometria, dar numai în artă. Când cioplește o cruce, când crestează o furcă, ori rotunjește un ulcior (ibidem, p. 245). Ce e stilul, așadar, se întreabă Blaga? Este structura spirituală a epocii ”(s. n.). Treptat, plecând de la aceste considerații de tinerețe, L. Blaga construiește la maturitate un veritabil arhetip (termen preluat, observă Ioan Biriș, de la Carl G. Jung: „Arhetipul este inevitabilul corelat cu inconștientul colectiv” – n. n.), în opinia sa, un mănunchi de imagini, de „icoane”, menite să conducă fantezia umană spre o anume structură. Spre deosebire de Carl Jung, ce vedea în arhetip un fel de „memorie ereditară” a omenirii, unele arhetipuri formându-se, în opinia sa, încă din faza preistorică a omenirii, L. Blaga încadrează acest concept strict în zona creației umane, realizând chiar, după mărturia lui I. D. Sîrbu, fost student al lui Blaga, la Cluj, tabloul comparativ (în Trilogia cosmologică, Opere 11, Ed. Minerva, București, p. 329), în care, la pct. 3, face distincția netă între arhetipuri („icoane”, „fantasme” cu

Studiu

puternic accent afectiv) și factorii stilistici (caracterizați prin simplitate, și având o funcție exclusiv modelatoare, prin care ființa umană încearcă sondarea/evaluarea necunoscutului). Referindu-se, de pildă, la Stilurile fundamentale (după titlul unui articol publicat inițial în Pietre pentru templul meu, 1917, reluat și extins Filosofia stilului, 1924 – n.n.) L. Blaga constată că, în natură, stilul nu există, întrucât natura e ininteligibilă, e un „haos de senzații”. Stilul este, așadar, exclusiv o creație a spiritului omenesc, pe care îl compară, după o sugestie cuprinsă în creația fizicianului elvețian Carl W. Neaseli, cu un fel de nisus formativus, termen, ne avertizează L. Blaga, ce trebuie înțeles „ca o reînviere evoluționistă a entelechiilor aristotelice”. În artă, valorile întrupate în năzuințe formative (nisus formativus) nu se succed ca epocile istorice, ci „după gradul de apropiere sau de interpretare de natură, al acestora”, ne avertizează L. Blaga (Încercări filosofice, op. cit., p. 111). Concluzia: „Operele literare (și filosofice, am adăuga noi) cu adevărat noi ale veacului „sunt tot atâtea licăre de înaltă spiritualitate; ele sunt adierile unei nou religiozități ce trece printre noi... Voința creatoare în locul inspirației pasive...” (p. 129). Ceea ce, mai târziu, în Orizont și stil, parte componentă din Trilogia culturii, se va numi „certificatul de identitate” al unor noi forme ale sensibilității, s-a născut, așadar, prematur în ceea ce L. Blaga anunța triumfător: „Europa e pe cale a crea o nouă dogmă, și un nou colectivism spiritual, o biserică” (op. cit., p. 129). Firește dogma, biserica imaginate cândva de L. Blaga nu au de-a face cu termenii cunoscuți și unanim acceptați, ci trebuie înțeleși ca o nouă spiritualitate, născută din „setea de absolut”, și având drept țel final spiritualizarea lăuntrică. Este, așadar, nevoie de o nouă formulă a iraționalului, care să învingă realitatea „irațională”, o nouă dogmă: „Ceea ce făceau Sfinții Părinți care ziceau că e unul în trei persoane, va face metafizica viitoare cu realitatea cosmică” (p. 130). Există, așadar, susține L. Blaga, un orizont spațial al conștiinței, iar altul al inconștientului, la fel și câte un orizont temporal pentru fiecare din aceste două entități. În opinia sa, 17

Studiu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

inconștientul cultural nu este organizat haotic, ci este structurat în funcție de anumiți factori stilistici. Orizonturile inconștientului, stratificate pe nivele spațiale și temporale, ni se înfățișează „ca un mediu omogen, o succesiune indefinită de momente... care trec mai repede sau mai încet, după starea psihică a privitorului (Orizont și stil, p. 83). Cu acest prilej, este formulată și celebra „definiție” a Timpului, văzut ca un orizont al inconștientului, și care, pentru trecut, prezent și viitor are trei profiluri distincte, numite de L. Blaga, metaforic: timpul-havuz, timpul-cascadă și timpul-fluviu. Fără a detalia (atenția lui L. Blaga se îndreaptă îndeosebi asupra timpului-fluviu, respectiv prezentul, încărcat de semnificație și valoare, mereu pentru sine și sieși suficient), concluzia este aceea că: „În orice fază ar fi, timpul e concentrat în prezent. Deși considerat în sine, „deține o valoare absolută în oricare din situațiile enumerate”. La rândul lui, și subconștientul are un „suport axiologic”, putând fi, respectiv, pozitiv sau negativ, exemplul oferit de L. Blaga fiind cel al distincției dintre orizontul infinit, resimțit de european și echivalentul său, resimțit de un indian (termeni generici, nu pentru popoare, ci pentru colectivități culturale – n.n.): „Europeanul manifestă un accent axiologic pozitiv, pe când indul, un accent axiologic negativ” (Orizont și stil, p. 131). Detaliind, orizontul european e catabasic: „Sufletul european simte, prin orice face, înaintare, expansiune, înnoire, cucerire, are deci un sentiment anabasic față de destin..., din contră, indul, trăind în lume, se simte retrăgându-se din ea... Această atitudine catabasică se simte în morala, metafizica și arta sa” (ibidem, p. 162). În legătură cu aceste observații, punem și interpretarea pe care L. Blaga o dă tendinței (prezentă acum un veac, dar și azi în spațiul cultural local-n.n.) de „naționalizare” a artei românești: „Am văzut pictori care, aspirând către o creație cât mai „românească”, nu se sfiesc s-o îmbrace pe Maica Domnului în „cătrință”, iar pe Iisus Hristos să-l încingă cu un „brăcinar” românesc, din care numai cele trei culori, mai lipsesc” (între timp, pragul autohtonizării absolute a fost trecut cu succes – n.n.). Problema naționalizării în artă, subliniază L. Blaga, nu constă în localizarea, 18

eventual într-o excesivă „balcanizare” a temelor religioase, ci este un raport subtil, bazat pe un „ritm lăuntric”, între instinctul „care niciodată nu se dezminte” și modul în care se tâlcuiește o realitate (Etnografie și artă, în Ferestre colorate, op.cit., p. 226). Încercarea de a localiza, cu orice preț, subiecte și mitologii locale este condamnată ab intium de L. Blaga, chiar și din simplul motiv că arta autentică nu reprezintă o înlocuire a fatalității etnice cu reflexia lucidă și programată. Operele plastice și literare ce caută prin calcul, intenționat și insistent, etnicitatea autentică (din păcate, valori tot mai multe și tot mai fragile – n.n.) sfârșesc în anonimat, fără mesaj, în absența „fatalității interioare”, de care vorbea L. Blaga. Pornind de la modul în care sunt descriși factorii stilistici enumerați, constatăm că L. Blaga le dă valoare de categorii abisale: categoriile orientării, anabasică și catabasică, categoriile formative și mai cu seamă cunoașterea paradisiacă se înscriu în registrul inconștientului, al cunoașterii luciferice fiind, după cum observa și I. Biriș, când punți de salt, când vaduri, când frâne în procesul de revelare al Marelui Anonim (Concepte dogmatice, op. cit., p. 38). În acest context, însăși noțiunea de „matrice” (stilistică) ar trebui reevaluată, în sensul interpretării ca pe un complex, un angrenaj compozițional. Există, susține L. Blaga, o „logică” a câmpului stilistic, ce merită nu doar cunoscută, dar și extinsă, în beneficiul filosofiei cunoașterii. În context, merită menționat și efortul lui L. Blaga de a înțelege și explica fenomenul românesc, situat, în opinia sa, la punctul de ramificare al spiritualității creștine (catolică, protestantă și ortodoxă, în principal – n.n.). Pornind de la teza că deosebirile sunt „mai mult de stil, decât de idee”, L. Blaga observă categoriile ce acționează în cazul fiecăreia dintre bisericile menționate, identificând elementul dominant al ortodoxismului, în „unitatea totului” – fiecare individ este răspunzător de faptele celorlalți. În acest sens, L. Blaga aduce ca argument atitudinea față de limbile și graiurile (inclusiv culturile) naționale: dacă pentru catolici limba e sacră și tolerantă, iar pentru protestanți, o opțiune deliberată, la ortodocși „limba e un organism viu, supra-

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 individual, în care omul se integrează cu firească evlavie” (Spațiul mioritic, p. 52). Cum discuția e mult mai largă, vizând deopotrivă problema organizării „arhitecturale” tradiționale, dar și a transcendenței, a determinării satilistice (în acest caz fiind invocat sofianicul, în accepția lui L. Blaga sentimentul difuz, dar fundamental, al omului ortodox despre transcendentul care coboară: „Sofia, afirma L. Blaga, este ordinea și înțelepciunea divină care coboară în vremelnicie, făcându-se vizibilă și imprimându-se materiei. Sofianic este un sentiment anume al omului în raport cu transcendența...”, Spațiul mioritic, op. cit., p. 90), vom semnala un alt aspect relevat de L. Blaga: raportul dintre cântecul (popular), colindă și baladă, tustrele integrându-se cu brio în ceea ce L. Blaga înțelegea prin transfigurarea operei de artă, acțiune transcendentă, de sus în jos, respectiv trecerea de la o idee speculativă (o trăire religioasă, în acest caz), la o concepție despre lume și societate. Astfel, într-un articol despre Cântec și colindă (Încercări filosofice, op. cit., p. 236) este relatat un episod modern, de culegere de folclor, pe un fonograf cu tuburi de ceară, un aparat „monstruos”, în fața căruia „celebritățile satului” de „supra-țărani”, din inima Ardealului, își caută pe rând „melopeile”, de o infinită tristețe și de-o monotonie tulbure ca apa (Mureșului – n.n.) care a adus un mort”. La final, grupul de „domni”, cu folcloristul Tiberiu Brediceanu (1877-1968) în frunte (rudă prin alianță cu L. Blaga – n.n.), constată că a mai scăpat „un rând de lebede de la moarte”, lebedele fiind, în opinia lui L. Blaga, creațiile autentice, ucise sistematic de „bucătarul ordinar al romanțelor lăutărești”. Așadar, privite prin prisma „dragostei de pitoresc și de ornament, determinate stilistice inconștiente, dar organice, din care este constituită viața spirituală tradițională (în termeni filosofici raportul dintre ortodoxie și vremelnicie – n. n.), cântecele sunt o invenție personală a interpretului („Lirismul cântărețului are aici desăvârșită libertate”), în vreme ce colinda „rămâne neschimbată”. Între amândouă stă balada, „gen obiectiv și impersonal”. „În unele colinde se păstrează încă fărâme din cultul păgân, spune Brediceanu, și surâde (s. n.) „ Mai știi, completează „reporterul” (L. Blaga –

Studiu

n.n.), incitând la reflexie: - Dar cum rămâne cu vechimea baladei Miorița? - Ei, da, o anumită vechime au și baladele... ” (op. cit., p. 238). Privite din acest punct de vedere, poeziile populare românești (categorie stilistică vastă, în care intră toate manifestările identificate de-a lungul timpului – n.n.) cuprinse de „dor”, „jale” ori „urât”, sunt mai mult stări, ipostaze, degajate de ariditatea alegorismului. Același lucru este valabil și pentru istorie: „Începuturile românismului coincid cu o retragere din istorie, spune L. Blaga, dar nu într-o viață lipsită de cultură, ci doar despuiată de forme, anistorică” (problema „retragerii”, a fixării într-un timp anistoric, nu este legată de un cadru stilistic anume, ci reprezintă chiar matricea stilistică autohtonă – n.n.). Sistemul filosofic blagian, (poate) „cel mai amplu din întreaga cultură română” (Eugeniu Nistor, Sistemul filosofic blagian, Tg. Mureș, Ed. Ardealul, 2017; p. 9) conferă creației culturale „substanța sau elementul sensibil, indiferent dacă este ca atare, anecdotic, sau doar sensibil, concret, abstract, palpabil, sau doar sublimat”, rolul fundamental. Pentru L. Blaga, orice creație spirituală, cu aspect metaforic, ține loc de stil. Plastificizantă sau revelatorie, metafora intră în însăși geneza interioară a omului, este un fapt antropologic: „Câtă vreme omul trăiește în starea de liniște paradisiacă, și nu are conștiința misterului, metaforele sunt plasticizante; când intră în contact cu misterul și are conștiința acestuia (s. n.), metaforele devin revelatorii (Geneza metaforei și sensul culturii, op. cit., p. 44). Pentru L. Blaga, omul nu e atât un „animal politic”, cât un animal metafavorizant, asta pentru că „câtă vreme va trăi, va vorbi metaforic despre lucruri”. Ca o concluzie, creația culturală, cu intenții revelatorii și cu pecete stilistică, este o plăsmuire a spiritului pătrunsă de aripa abisalului: „Cultura răspunde existenței umane întru mister și revelare”, spunea L. Blaga (Geneza metaforei, op. cit., p. 110), iar prin această realizare omul a devenit deocamdată singurul subiect creator din univers. Dar cum potențele biologice nu șiau epuizat resursele, rămâne ca viitorul să releve apariția unei noi specii, care să se substituie Marelui Anonim. 19

Eseu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Etgard Bitel

A fost Eminescu antisemit? De câte ori vorbim despre Eminescu, invariabil vine vorba despre poziția sa față de evrei și, automat, apar două tabere distincte: cei care îl acuză de antisemitism aducând ca argument cele peste o sută de articole scrise de el în ziarul Timpul în acest sens și cele două poezii ale sale, Doina, în care apare, cu sens peiorativ cuvântul jidan, și Scrisoarea a III-a, care are un final clar xenofob dar, din punctul meu de vedere, doar bănuit antisemit. În acest sens Garabet Ibrăileanu spunea despre jurnalistul Mihai Eminescu că era „un adevărat adversar al evreilor”. Practic, afirmaţia lui Ibrăileanu are la bază articolele din Curierul de Iaşi şi Timpul, unde Eminescu aborda problema evreiască, la modă în aceea perioadă. Eminescu, ca şi Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Vasile Conta, Nicolae Iorga şi A. C. Cuza, aveau o atitudine xenofobă asupra importanţei pe care o aveau evreii în societate, dar şi a numărului mare al acestora din oraşele României, iscând să paralizeze afacerile autohtonilor. S-a înmulţit numărul de arendaşi evrei antamaţi de boieri pe moşiile lor pentru a scoate profit. Iar metodele arendaşilor nu erau, de multe ori, ortodoxe, obijduind, spun istoricii, ţăranii. De altfel, atitudinea lui Eminescu faţă de această realitate este aceea a conservatorului, de influenţă 20

junimistă, care vrea să apere lumea sătească pură şi spiritul românesc, de influenţa străină şi de o eventuală „cotropire” economică a acestuia.  Cea de a doua tabără este a celor care neagă cu aceeași vehemență antisemitismul poetului „acuzându-l” doar de naționalism. „Se observă uşor în articolele politice ale lui Eminescu cum pledează cauza civilizaţiei rurale, întoarcerea la satul de tip arhaic. El critică oraşul, văzut ca loc al pierzaniei, în vreme ce satul românesc este slăvit, căci conservă valorile tradiţionale. Adesea, în publicistica sa, poetul face dovada unui naţionalism moderat, el are o simpatie concretă pentru lumea satelor şi o înţelegere a vieţii celor umili. Când Eminescu îşi scria articolele cu tentă antisemită, România se afla, aşadar, în faza clarificărilor ideologice. Poetul lua socialul şi naţionalul împreună, raporta societatea la mitul ei, îşi însuşise repede virtutea băştinaşului”, spune scriitoarea Nicoleta Dabija în articolul Mihai Eminescu şi „chestiunea evreiască”, din revista Dacia Literară, numărul 5 din mai 2010, iar profesorul universitar doctor Petru Zugun în articolul M. Eminescu – „Poetul naţional”, nu scriitor xenofob, antisemit şi rasist. Argumentare lingvistică şi stilistică, din revista Convorbiri Literare, îşi propune

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 tocmai să demonstreze că Eminescu nu a fost antisemit sau xenofob. „Acuzaţia, cunoscută, de xenofobie, adusă, uneori, dar repetat, şi acum, lui Mihai Eminescu, pe baza, în special, a poeziei Doină şi a finalului Scrisorii III, precum şi, adesea, a unor citate rupte, ca de obicei, din contextele lor jurnalistice, practică critica aspră obişnuită, a fost contrazisă cu argumente, în general, extratextuale, precum relaţia amicalprofesională cu Moses Gaster, important şi cunoscut cărturar român de origine evreiască, ori lauda adusă de marele nostru publicist violonistului Toma Micheru, de asemenea român evreu, în ei Eminescu văzând oameni de valoare, care îşi onorează atât ţara în care s-au născut, cât şi etnia, precizează în articolul său profesorul Zugun.  Sigur că această afirmație privind prieteniile evreiești ale lui Eminescu poate fi atacată cu cunoscuta expresie „dacă toți evreii ar fi ca tine”, dar există și alte argumente despre care vom mai vorbi. Există, însă, și cea de a treia tabără, mult mai puțin numeroasă, care se încadrează în dictonul latin „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” (Mă îndoiesc, deci cuget, cuget deci exist). Recunosc că fac parte din aceasta și nu pot primi a priori niciun fel de afirmație de aceea am încercat să cercetez, cu modestele mele mijloace, tema. S-a scris mult despre antisemitismul lui Mihai Eminescu. Opiniile sale despre evrei erau complexe şi nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori, dar este important faptul că el era credibil pentru un segment larg de populaţie în anii 1930 când denumirea de poet naţional era des invocată (cum s-a întâmplat în timpul discursului parlamentar din 1935 al lui Octavian Goga), ca strămoş al antisemitismului extremist şi înverşunat din România Mare a secolului XX. Eminescu nu era singurul dintre liderii culturali care îşi exprimau opiniile antisemite în perioada dintre dobândirea independenţei naţionale şi formarea României Mari. Istoricul Alexandru D. Xenopol declara la începutul secolului că numai evreii botezaţi sunt potriviţi pentru a primi cetăţenia, iar cei care nu s-au convertit la

Eseu

creştinism ar trebui să fie eliminaţi fizic din ţară. Din punctul de vedere al antisemitismului său, Eminescu nu poate fi, în niciun caz alăturat lui Octavian Goga, Nicolae Iorga, A. C. Cuza, Zelea Codreanu sau Nicolae Paulescu. Dacă cercetăm cu atenție biografia lui Mihai Eminescu vom afla că știa idiș, iar „certificatul de naștere” al teatrului evreiesc din România îi aparține prin cronica scrisă la primul spectacol al Teatrului idiș din grădina de la Pomul Verde din Iași prezentat de trupa lui Avraham Goldfaden, prima cronică de acest fel din România: „Într-o grădină pe uliţa mare s-au deschis un mic teatru de vară în care se joacă în limba evreiască (germană stricată). Trupa, venită din Rusia şi compusă din vro 6 inşi (toţi bărbați), are un repertoriu caracteristic, care atinge numai viaţa casnică şi religioasă a evreilor. Astfel joi în 19 august s-a jucat: 1) ,,Lumea ca un paradis” (cântecel satiric), 2) „Filozoful amorezat şi hasidul (habotnicul) luminat”, dialog, 3) ,,Socrul şi ginerile”, 4) ,,Fişel harabagiul cu rândaşul său Sider”, comedie. Despre piese avem puţin de zis, ele nu prezintă vrun mare interes dramatic, dar jocul actorilor a fost escelent. Astfel în piesa a doua actorul ce jucă pe hasid a reprezentat atât de fidel pe evreu cum îl vedem în toate zilele, apucat, cu vorba repede şi măruntă, încrezut, râzând iute şi clipind din ochi, încât trebuie să-i recunoaştem mult talent. În piesa a treia ginerele a fost jucat de un alt actor, pe care-l credem cel mai talentat din trupa toată. El a jucat pe evreul uimit. Socrul e unul din aceia cari vrea să scoată neamul său la lumină, deci a luat ginere pe un fel de studiosus theologiae, om cu totul netrebnic şi uimit de învăţătură talmudistică. Acest rol a fost jucat în mod foarte caracteristic. Ridicând sprâncenele adesea în sus şi făcând creţi pe frunte, cu barba neagră, tunsă în mod deosebit, lung şi slab, vorbind şi cântând natural, ne-a arătat un adevărat prototip de minte pe dos şi netrebnicie Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) şi figura plăcută. Ariile sunt evreieşti, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine”. (22 august 1876- Curierul de Iași). 21

Eseu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Gândind logic, ne putem pune întrebarea: ce căuta Eminescu la un spectacol de teatru pentru o populație pe care o ura? Eminescu nu-i ura pe evrei și asta nu pentru că avea câțiva prieteni evrei. Eminescu ura o anumită categorie socială din care, din nefericire, făceau parte, majoritar evreii. Sigur că naționalismul său s-a manifestat puternic atunci când a fost vorba de încetățenirea evreilor, Eminescu fiind cel care a determinat acordarea cetățeniei individual și nu în grup, dar asta s-a datorat, probabil, temerii sale privind pervertirea „virtuților băștinașului”. Un alt motiv pe care îl consider relevant în ceea ce privește articolele sale cu tentă antisemită ar putea fi conservatorismul său și apartenența sa la un organ de partid – Timpul – al Partidului Conservator. Apartenența la masonerie a președintelui partidului, Petre Carp, și a celui mai marcant membru, Titu Maiorescu, este irelevantă, având în vedere interesele politice. Dacă ne uităm în cealaltă parte, la evrei, pe care se presupune că Eminescu i-a urât, vom vedea că cei dintre ei care înțelegeau cinstit scrierile lui l-au elogiat constant pe Eminescu, l-au iubit încă din timpul vieţii. Nu e întâmplător, cred, că un scriitor evreu, A. Axelrad, a lansat sintagma „Sfântul Eminescu”, iar Salomon Segal este întâiul traducător idiş al poeziilor lui Eminescu, cunoscându-l direct pe poet în casa unui prieten comun, Samson Bodnărescu. Marele folclorist, eruditul rabin Moses Gaster, scria entuziast de prietenia sufletească avută cu Eminescu, aşa cum şi lingvistul evreu Hazman Tiktin se bucura de prietenia poetului şi de cunoştinţele căpătate de la el. Iată ce spunea rabinul filolog Moses Gaster despre Eminescu: „Am devenit foarte intim cu Eminescu şi l-am vizitat adesea. El a fost, pentru un timp, redactor al ziarului conservator Timpul şi îmi amintesc încăperea care îi fusese dată lângă grajdurile, ale lui Brâncoveanu cred, undeva în strada numită acum Calea Victoriei. Acolo stătea după-amiezile, în îngrozitoarea arşiţă a zilelor de vară, când toată lumea era plecată, aşteptând să i se aducă corecturile. Îmi aduc aminte că, într-o zi – cred că eram acolo cu 22

Slavici –, când a fost adus un număr al ziarului, iar povestea era una luată din Anton Pann, „Povestea celor trei cocoşaţi”, el a râs în hohote. L-am văzut de multe ori după aceea în propria lui vizuină. Locuia la catul de sus, în spatele unei case, exact vizavi de ceea ce este acum Ateneul Român. Stătea acolo, lungit în pat până târziu; când veneam pe la 11, trebuia să-l scol bătând la uşă. Era foarte neglijent în manifestările sale. Se ridica şi se aşeza, şi-şi pregătea cafeaua la una din acele lămpi cu spirt. Poseda o frumoasă colecţie de manuscrise româneşti, dintre care pe unele le-am luat cu împrumut şi am reprodus câteva pasaje în Crestomaţia mea. Odată mi-a dăruit unul, conţinând toate minunile Fecioarei Maria şi altele. El încă ştia citi foarte bine vechile slove cirilice, dar eu ştiam mai bine, aşa că şedeam împreună şi citeam, în special cronicile vechi. Acestea îi plăceau cel mai mult şi au avut o mare influenţă asupra stilului şi purităţii limbajului său. Se zicea că era antisemit. Pe atunci, antisemitismul era foarte răspândit, dar el n-a fost contaminat de acel virus, foarte rar a abordat chestiunea evreiască în ziar şi numai o dată sau de două ori în poemele sale, unde i-a satirizat pe greci şi a adăugat, de asemenea, un cuvânt despre evrei”. Rabinul Gaster nu poate fi bănuit că ar fi fost vreun fraier care nu înțelegea ce este acela antisemitism. Dar nici Eminescu n-a rămas mai prejos, le-a făcut evreilor statui de aur. În primul rând e vorba despre faimosul poem de tinereţe Memento mori, în care Eminescu rezervă un pasaj istoriei evreilor, descriind divin „templul Iehovei”, „miticul Ierusalim” şi pe „regii Iudeei”, apoi el a creat cel mai frumos portret care s-a făcut vreodată în literatura lumii unui evreu, înţeleptul Ruben din Sărmanul Dionis, aflat iniţial în Archaeus, capodopera filosofică a poetului. Citiţi pasajul care începe aşa: „Maistrul Ruben era un bătrân de o antică frumuseţe”. De asemenea, în Fragmentarium Eminescu descrie un cartier evreiesc dintr-o Suceavă imaginară, redat ca „o viziune a lui Isaia”, aşa cum, în comedia neterminată Gogu

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 tatii, întâlnim un personaj memorabil, pe nume Leizer Zolzangesind (Să fii sănătos), pe care îl aflăm şi în proiectul Cenuşotcă. În Biblioteca Națională din Ierusalim se găsesc, la secția de limba română, peste patruzeci de volume cuprinzând poezii de Eminescu (inclusive trei traduceri ale poemului Luceafărul, realizate de-a lungul timpului de Ahuva Bat-Hana, Ehuda Tan-Pai și Tomy Siegler) sau lucrări despre Eminescu, inclusiv culegerea de articole „antisemite” realizată de Dumitru Vatamaniuc.

Eseu

Ca evreu care desfid orice antisemit cred, totuși, că în ceea ce îl privește pe Eminescu a venit vremea să-i judecăm „antisemitismul” și xenofobia cu alte instrumente decât cele din anii ‚50. Cred că trebuie ținut seama de perioada socio-politică în care a scris și de caracterul publicațiilor în care a scris. Poate că se va găsi un tânăr, nepervertit de acuzațiile mai mult sau mai puțin fondate privind „antisemitismul” lui Eminescu, care să-și dea doctoratul pe tema din titlul acestui articol.

VEȘNICĂ RĂSTIGNIRE Sculptura: Mihai Jitaru

23

Eseu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Adrian Grauenfels

Un secol de la Ulysses de Robert M Kaplan, Universitatea din Western Sydney

La 2 februarie 1922 a avut loc un eveniment care avea să schimbe istoria literară. Cu coperta în culorile grecești albastru și alb, o carte a fost transportată în grabă de la tipografie la o gară din Paris, pentru a fi ridicată de scriitor cu ocazia împlinirii a 40 de ani de viață. Astfel a fost  Ulysses dezvăluit lumii. Irlandezul James Joyce, extenuat 24

după șapte ani de scris la Trieste, Pola, Roma și Zürich înainte de a ajunge la Paris, știa că romanul său va schimba lumea – și cu siguranță a făcut-o. Niciodată nu a existat o carte ca  Ulysses și probabil că nu va mai exista niciodată. Este o combinație de neegalat de realism și simbolism, împletite într-un mod pe care nimeni nu a reușit să-l reproducă vreodată. Simbolismul era un curent în ascensiune în literatura europeană, iar Joyce admira realismul lui Henrik Ibsen (deși îi spunea că este prea bătrân pentru a-l învăța ceva). Începutul modernismului în secolul XX a fost marcat de trei evenimente critice: dansul lui Nijinski la Baletul Rus, dezvăluirea de către Picasso a tulburătoarei picturi   la Demoiselle d’Avignon  și publicarea lui Ulysses. TS Eliot avea să spună despre Ulysses: „Consider că această carte este cea mai importantă expresie pe care a găsit-o epoca actuală; este o carte căreia îi suntem cu toții datori și de care niciunul dintre noi nu poate scăpa”. Joyce era hotărât să scrie romanul de referință al noului secol. Ulysses  se bazează pe cartea lui Homer,  Odiseea, relatarea epică a celor 18 ani de rătăcire a eroului din Troia pentru a se reuni cu soția sa Penelopa și cu fiul lor Telemachus. În

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 timp ce lui Ulise i-au trebuit zece ani pentru a ajunge acasă, Joyce a comprimat călătoria epică în doar 18 ore, într-o singură zi din Dublin, a cărei dată o cunoaștem acum: 16 iunie 1904, prima zi în care a ieșit cu viitoarea sa soție, Nora Barnacle.

Ideea pentru   Ulysses   este adusă  înapoi  la Dublinul modern. După ce s-a prăbușit beat pe stradă, Joyce a fost ajutat să se ridice și a fost periat de praf „n stil samaritean ortodox” de către un domn Hunter, un dentist evreu cu reputația de a avea o soție infidelă. Inițial, Joyce a vrut să fie o poveste în cartea sa  Dubliners, dar a reținut-o  pentru următoarea  sa   carte. Luând ca punct de plecare Homer, Viața lui Iisus a lui Renan și Hamlet (pentru a menționa doar câteva), eroul său modern a fost un evreu maghiar dezrădăcinat, o figură marginală întrun oraș în care antagonismul dintre catolici și protestanți era în toi. Leopold Bloom (tatăl său i-a schimbat numele din Virag, care înseamnă floare) vindea publicitate în ziare. Este încornorat de soția sa și nu au mai făcut sex de unsprezece ani, de când fiul său Rudi a murit la 11 zile după naștere. El se teme că Milly, fiica lor de 15 ani, va urma calea mamei sale.

Eseu

Ulysses descrie o zi din viața a trei personaje din Dublin: Stephen Dedalus, Leopold Bloom și soția sa, Marian, zisă  Molly Bloom. Cele două personaje masculine se încrucișează în timpul zilei, dar nu au nici un contact până noaptea, când domnul Bloom îl salvează pe Stephen Dedalus, beat, dintr-un bordel și îl duce acasă. Stephen refuză oferta de a rămâne și iese în noapte, lăsându-l pe domnul Bloom să fie interogat de soția sa în pat. Asistăm la ultima apariție a lui Stephen Dedalus, care pentru prima dată este personaj în nuvela Un portret al artistului ca om tânăr.

Dublin acum 100 de ani

În declin, moartea mamei sale l-a lăsat în datorii, este înconjurat de uzurpatori, nu a cunoscut dragostea și trebuie să găsească un tată care să-l elibereze... În timpul zilei, Bloom și Dedal trăiesc o serie de evenimente banale: o înmormântare, o întâlnire cu un ziarist, o băutură în baruri, o naștere, o vizită la un bordel. La acestea se adaugă zvonul că dl. Bloom ar avea informații din interior despre câștigătorul unei curse de cai (Gold Cup), recuperarea cadavrului unui om înmormântat, teama lui Stephen că este înconjurat de trădători și că nu poate rămâne în Turnul Martello, întâlnirea voyeuristă a dlui Bloom cu o tânără pe un leagăn, identitatea misterioasă a bărbatului în pelerină de ploaie și o sută de întâlniri scurte cu personaje minore cu care se umplu paginile. Fiecare personaj al cărții se bazează pe cineva din viața lui Joyce. După o apariție foarte fugitivă dimineața, Molly 25

Eseu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Bloom este absentă până la   capitolul final al Penelopei, având scena doar pentru ea, în timp ce stă întinsă în pat. În timpul zilei, ea este rareori departe de gândurile domnului Bloom, iar acesta știe prea bine că femeia plănuiește o legătură după-amiaza cu Blazes Boylan, ultimul dintr-o lungă serie de amanți. Pământeană, lascivă, pasională, Molly Bloom este GeaTellus, Mama Pământului. Înconjurată de iubiți și de foști iubiți, ea este în cele din urmă cinică față de bărbați. Comparându-i pe aceștia cu Leopold Bloom, cu amintirile întâlnirilor din trecut răscolindu-i gândurile, ea vede în el calitățile pe care și le dorește. În reiterațiile ei post-coitale de dinaintea somnului, domnul Bloom îi ucide pe pretendenții Penelopei nu prin violență, ci printr-o  victorie  morală: „atât el cât și el deghizat în altul...” Joyce a combinat două stiluri literare, simbolismul și naturalismul, folosind tehnica fluxului de conștiință într-o manieră unică. Cititorul se află atât în mâinile detașate ale scriitorului, cât și în mintea personajului. Gândurile se poticnesc, se răsucesc, alunecă și curg. Locuim în mințile lor într-un mod care nu a mai fost făcut până acum în literatură. Folosirea de către el a „fluxului de conștiință” a uimit mulți cititori. Cei cu convingeri psihanalitice au văzut în acest lucru o replică a asocierii libere la Freud, ceea ce l-a înfuriat pe Joyce, spunând că el descrie misterul minții conștiente, nu al inconștientului. Dublin este un oraș plin de personaje – printre care, nu în ultimul rând, fratele lui Joyce, Simon Dedalus – dar suficient de mic pentru a fi ușor de gestionat și pentru a dormi la marginea Europei, mai degrabă decât umbrit de evenimente istorice mărețe. Dacă Dublin ar dispărea brusc de pe Pământ, Joyce a declarat că ar putea fi reconstruit din Ulysses. Nu chiar, dar multe dintre locații au rămas și sunt vizitate în Bloomsday, inclusiv pub-ul lui Barney Kiernan și turnul Sandycove Martello. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării în  Ulysses. Joyce a scris 12 volume de notițe pentru roman. Niciun cuvânt, propoziție sau paragraf nu este neintenționat. Nu există nici o coincidență: vedem catargele vasului la orizont dimineața devreme, vaporul a acostat după-amiaza, iar căpitanul se întâlnește cu Stephen și cu Bloom, la locuința taximetristului, târziu în acea noapte. Contrastul cu Proust, ale cărui vagi reminiscențe circulă în timp, este semnificant. 26

Turnul Martello

Joyce oferă una dintre marile descrieri literare ale durerii. Privind prin afeturile turnului Martello, gândurile lui Stephen se îndreaptă spre mama sa muribundă care se întoarce constant să-l bântuie din mormânt, spre liliata un bocet de fond: „Durerea, care nu era încă durerea iubirii, îi zbuciuma inima. În tăcere, într-un vis, ea venise la el, cu trupul ei risipit în hainele  mareo de  înmormântare, care emanau un miros de ceară și lemn de trandafir, iar respirația ei, aplecată asupra lui cu cuvinte secrete și mute, aducea un miros slab de cenușă umedă”. Simbolismul este omniprezent, cu multiple fațete și derivat cu precizie. Fiecare capitol al cărții corespunde cu echivalentul homeric, chiar dacă într-o măsură variabilă. Ciclopul este Cetățeanul ultra-naționalist bigot, cu un singur ochi în fanatismul său, care îl alungă pe domnul Bloom din bar aruncând cu biscuiți, în loc de pietre.  

Circe – vrăjitoarea

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Episodul Circe   [în care bărbații sunt drogați și transformați în vite] are loc în Nighttown, zona bordelurilor din Dublin. Dar mai este mult, mult mai mult, în  Ulysses  decât uimitoarele isprăvi literare. Nu sunt doar gândurile și sentimentele personajelor, ci și priveliștile, mirosurile, sunetele și muzica unui oraș. Joyce a combinat o mare perspicacitate psihologică cu o acută capacitate de observație. Funcțiile corporale sunt descrise în detaliu. Stând pe o stâncă pe plaja Sandymount, Stephen se scobește în nas în timp ce încearcă să descifreze versuri de poezie. Domnul Bloom citește ziarul pe toaletă și se străduiește să se controleze după ce mănâncă un sandviș cu brânză cu un pahar de burgundy. Scufundat în apa caldă a unei băi turcești, el își privește tufișul, „tatăl languros de mii de ani”. Întinsă în pat, Molly Bloom începe să aibă menstruație și este nevoită să folosească oala de noapte. Există descrieri vii ale actelor sexuale, ceea ce denotă hotărârea lui Joyce de a arăta fără rețineri fiecare aspect al vieții umane. Joyce, un poliglot extraordinar, a scris fiecare capitol într-un stil diferit. Boii soarelui (dl. Bloom asistă la o petrecere a studenților mediciniști beți la spitalul de bătrâni, în timp ce se naște un copil), începe cu o anglosaxonă timpurie, limbă care urmează dezvoltarea limbii engleze în paralel cu creșterea fătului în pântece.  Circe, scrisă în formă dramatică, are un stil visător și halucinant pentru a reda întârzierea orei și starea de beție a lui Stephen. Sirenele, recunoscut ca fiind unul dintre cele mai greu de citit capitole, este o încercare elaborată de a imita forme muzicale cu ajutorul cuvintelor. Există două barmanițe fermecătoare, un acordor orb de piane și multe cântece. Dispozitivele muzicale elaborate se aseamănă cu o uvertură de orchestră: „La fiecare unduire lentă și satinată a sânului ei [e montajul ei care se mișca] trandafirul roșu a crescut încet, s-a scufundat trandafirul roșu. Bătăile inimii: respirația ei: respirația care este viață. Și toate micile ferigi de păr de fecioară. Bronz prin aur a auzit fierul de oțel.” Penelope  este scrisă în întregime într-un

Eseu

flux de conștiință. Pentru a dezvălui gândurile lui Molly, Joyce renunță practic la punctuație, există doar opt propoziții lungi,care se termină cu eterna afirmație: Da. „L-am rugat cu ochii să mă mai întrebe încă o dată da și apoi m-a întrebat dacă vreau da să spun da, muntele meu da și mai întâi mi-am pus brațele în jurul lui da și l-am atras la mine ca să-mi simtă sânii toți parfumați, da și inima lui a luat-o razna și am spus da o voi face Da.” După ce Ulysses a fost publicat cu succes de critică, Joyce a dobândit faimă, a devenit o lumină de frunte în Parisul interbelic, dar a cunoscut puțină fericire. Nora nu a primit cu plăcere reprezentarea ei ca Molly Bloom, plângându-se că este grasă și urâtă. Spre disperarea lui Joyce, aceasta nu a citit niciodată cartea, fie pentru că era prea lungă, fie pentru că bănuia (pe bună dreptate) că acolo era  descrisă cu exactitate viața lor sexuală. Fiica sa Lucia a fost în cele din urmă internată din cauza schizofreniei, relația cu Nora a devenit tot mai distantă, iar sănătatea sa s-a șubrezit. Joyce a devotat următorii 17 ani pentru a scrie  Finnegans Wake , cartea de vis a nopții de atunci, care i-a lăsat pe cititori – cei care au reușit să o termine – nedumeriți și pe critici, dezamăgiți. Timpul va decide... Ulysses  este un festin literar bogat, care poate descuraja începătorul, dar care poate fi stăpânit cu puțină perseverență și îndrumare în prealabil. Densă, polimorfă, pe alocuri înfiorătoare și plină de referințe obscure,  Ulysses  rămâne unic, poate ultimul roman. Deși este ușor să te lași prins în pirotehnica stilistică, este, în cele din urmă, o poveste intens umană de semnificație universală. Aproape tot ceea ce a scris Joyce ar putea fi considerat o capodoperă, și totuși este   Ulysses   pe care îl sărbătorim în fiecare Bloomsday. La 2 februarie, să ne amintim de cea mai mare operă literară a secolului al XX-lea, de autorul care ne-a dăruit-o și de certitudinea că sunt vremuri care schimbă, și nu umanitatea. _____________ Autorul: Robert M Kaplan este psihiatru medicolegal, scriitor și istoric. AG, traducere și foto    27

Portret

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Claudia Motea

În inima lui Brâncuși Brâncuși spunea că Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubești tu cu toată puterea și cu toată ființa ta. Tot el spunea că Iubesc tot ce se înalță! La mine, de fiecare dată când vorbesc despre Brâncuși simt cum se înalță o cantată ce mă face să zbor ca o pasăre măiastră și să mă cuibăresc tocmai în inima lui. Să stau acolo cuminte și să ascult bătăile inimii. Pe dinăuntru. Să ascult un soliloc al inimii! Bum-bum! La Brâncuși până și bătăile inimii sunt INFINITE! Infinitul, acea negare a Labyrintului, așa cum definește chiar el infinitul, cuprinde total ideea de femeie ca muză-iubită! Și totuși, cum a iubit Brâncuși? Oare a iubit vreodată cu adevărat? Care a fost marea lui iubire? Am urmărit multe documentare despre viața marelui sculptor și am citit mai multe cărți care aveau ca protagonist pe Brâncuși... Cred că cel mai important este faptul că amândoi neam născut pe meleaguri gorjene... EL, la Hobița, eu, la Târgu-Jiu și pot spune cu mândrie că prin venele noastre curge același sânge gorjenesc! Copilăria și adolescența le-am petrecut pe dalele fierbinți ale operei lui, jucându-mă și plimbându-mă pe la Masa Tăcerii și Poarta Sărutului, iar la Coloana fără de Sfârșit, de pe Calea Eroilor, am dat de atâtea ori glas spre Cer și Dumnezeire, dorinței mele înălțătoare de a 28

deveni actriță... Poate că la împlinirea acestui vis chiar și Brâncuși m-a ajutat, pentru că el iubea artiștii... În Canada, când am emigrat, l-am prețuit și mai mult pe Brâncuși, era mereu alături de Eminescu... Când am descoperit cartea lui Miron Manega Brâncuși și femeile lui, am cumpărat peste 20 de cărți și le-am oferit ca pe un dar de suflet, prietenilor... apoi am început să scriu eu însămi piesa de teatru BRÂNCUȘI, DRAGOSTEA MEA!, iar azi, acum, în acest prezent, este tradusă deja în zece limbi, inclusiv în limba spaniolă... Sunt recunoscătoare lui Brâncuși pentru că am reușit să creez nouă personaje feminine, nouă vieți de femei celebre din viața amoroasă a artistului, adevărate muze ale operei sale: de la suava Domnișoară Pogany, la pasionala Maria Tănase și strania baroneasă Renée Irana Frachon, de la exuberanta Madame Léonie Ricou, la delicata Cella Delavrancea, de la extravaganta Maria Bonaparte, la adolescentina irlandeză Eileen Lane, de la sculptorița Milița Petrașcu, la sofisticata Peggy Guggenheim… Toate femeile care au trecut pragul atelierului său din Montparnasse au trecut, în mod fatal, și prin patul lui primitiv. Le-a primit cu bucurie și, furându-le chipul și esența, le-a transformat în statui. Sculpturile mele sunt fecioarele mele! Le

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 gătesc ca de nuntă!, mărturisea Brâncuși… DAR nu s-a însurat niciodată el!!! Femeile veneau la el, atrase ca fluturii de lampă… Unele l-au părăsit repede, după ce șiau astâmpărat curiozitatea, altele au zăbovit mai mult, pe altele le-a gonit el… În orice caz, au fost multe, INFINITE???… și fiecare femeie din viața lui Brâncuși a fost parte organică și structurantă din viața, opera și destinul său. Mademoiselle Pogany este prima iubire celebră și prima lui capodoperă! Margit Pogany, pictorița unguroaică, denumită și Ibovnica statornică, a emigrat în Australia și, mai bine de 40 de ani, i-a scris încontinuu epistole de iubire. O a doua mare iubire a lui Brâncuși este cea cu Maria Tănase. S-au cunoscut la Paris, ea avea 25 de ani, iar el, 63. S-au iubit din primul moment și a fost o iubire plină de năbădăi… Maria avea o fire libertină, iar Brâncuși era prea posesiv… Dacă la începutul relației Brâncuși îi spunea: Mărie când te ascult, pentru fiecare cântec aș dăltui o pasăre măiastră, spre finalul iubirii lor, Maria a devenit: Casandră antică, bocitoare profesionistă, demnă pentru zaiafeturi de trântori… DAR, deși nu i-a făcut nici o sculptură acesteia, Maria Tănase n-a încetat să-l iubească până la sfârșitul vieții sale. Legătura amoroasă cu Milița Petrașcu a fost extrem de benefică, pentru că datorită acestei artiste el a realizat Complexul de la Târgu Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinitului. Inițial, această lucrare amplă i-a fost înmânată Miliței, dar Brâncuși a rugat-o să i-o dea lui, iar ea, datorită iubirii mari pentru el, s-a conformat situației. Celebra pianistă Cella Delavrancea, aflânduse la Paris la un concert, l-a cunoscut pe Brâncuși și a căzut imediat pradă mrejelor lui… Au avut o relație de scurtă durată, dar infinită ca pasiune, cu rumori… șușoteli pariziene… Maria Bonaparte, descendentă BONAPARTE, moștenitoare a unei mari averi, a pozat pentru Brâncuși, el realizând pentru ea controversata PRINȚESA X, care a stârnit un mare scandal la expunerea ei la Le Grand Palais. Artistul n-a fost căsătorit niciodată. În opinia mea, el a sacrificat totul pentru sculptură. Prin artă, te vei detașa de tine însuți, spunea… Iar măsura și numărul de aur te vor apropia de

Portret

absolut! Artistul Brâncuși a rămas intangibil. Se pare că nici o femeie n-a putut să-l scoată din castelul de gheață al condiției sacerdotale de artist… El a avut această menire divină să facă piatra să cânte pentru omenire… A creat ca un zeu, a poruncit ca un rege și a muncit ca un rob… Pe 18 februarie am adus un omagiu de suflet sărbătorindu-l cu mare iubire pe marele sculptor la Centrul UNESCO Mihai Eminescu din București, împreună cu doamna director Nicoleta Paninopol, organizând un act artistic emoționant, redat de discursurile unor personalități artistice și de expoziția de pictură cu portretul lui Brâncuși (artist Dmitri Murahovschi) și al iubitelor sale, personaje cheie din creația sa (artist Vali Ciobanu). Pe 19 și 20 februarie, Brâncuși a fost cu noi la Teatrul Dramaturgilor Români din București, unde s-a jucat fascinantul spectacol omagial BRÂNCUȘI, DRAGOSTEA MEA!, în care eu am întruchipat 9 personaje, femei celebre din viața artistului. Am avut onoarea de a avea lângă mine în acest proiect pe marele actor Marius Bodochi (vocea lui Brâncuși), două muziciene de excepție - Smaranda Vasile, la pian, și Ruxandra Cuptor, la vioară -, iar regizorul magic al acestui spectacol a fost Beatrice Rancea. O reverență de suflet, tuturor, și permitețimi să-mi iau rămas-bun de la dumneavoastră, iubiți români de pretutindeni, evocând un epitaf poetic scris de maestrul cinematografiei românești, Al. G. Croitoru: DACĂ... Dacă mai treceți vreodată pe-acasă Și nu-i găsiți pe-ai voștri în bătătură Nu-i căutați, că ei sunt duși Să odihnească în piatra lui Brâncuși. Dacă-au plecat în plinul primăverii Îi veți găsi urcând treaptă cu treaptă Coloana fără de Sfârșit Urcată-n semeția lumii, dreaptă. Dacă-i prinsese iarna pe pământ Mergând acoperiți cu lăicere Îi veți găsi cu bunul rege dac al țării drum, rostuind la Masa de Tăcere. 29

Portret

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Gheorghe Vințan

Medalion - Juan Ramón Jiménez (Moguer, Spania, 1881; Puerto Rico, 1958)

La soledad sonora/Melancolie vibrantă, citind această carte din prima epocă a creaţiei lui JR, descoperim o apropiere tacită de romantismul târziu, de poeme impresioniste şi moderniste, de descrierea în adâncime a naturii umanizate, de grădiniţe şi grădini, din epoca căutărilor şi a idealurilor. Încă nu începuse să lucreze la antologii, nici nu era preocupat de poezia pură, trăieşte timpul în care cărţile lui curg una după alta, iuţi, dar cu aparenţa unui râu, la o certă distanţă, desigur, de unul dintre cele două evenimente importante din viaţa lui: căsătoria cu Zenobia Camprubí Aymar, celebrată la New York, la 2 martie din anul 1916, şi la o distanţă apreciabilă de acesta, Războiul Civil spaniol şi calea exilului. JR predă această carte pentru tipar în 1912, când avea 30 de ani, însă data de pe copertă poate fi anul în care a fost scrisă; în acest caz, poetul avea doar 26 de ani şi să găsea într-o perioadă de cinci ani (1908-1913) când trăia în Moguer, timp în care scrie şi publică un număr de zece cărţi, dintre care amintesc aici Pastorales/ Pastorale, Poemas mágicos y dolientes/Poeme magice şi triste, pe care le-a publicat în acelaşi 30

an, şi Melancolia/ Melancolie, Laberinto/ Labirint, pe care le publică în anul următor. Privind acum, din perspectiva trecutului apropiat, viaţa lui JR, amintesc aici şi faptul că în urmă au rămas Madridul cu prietenii de breaslă, între care fraţii Machado, Manuel şi Antonio, Villaespesa, cel care l-a prezentat şi l-a susţinut în lumea literaturii madrilene, ca apoi, revenind în satul natal cu durerea în suflet pricinuită de moartea tatălui, să-şi amintească uneori şi de timpul când a trecut prin două sanatorii, unul în Franţa şi altul în patria mamă, Spania. În Moguer decide, probabil, şi pentru o proprie terapie în ce-l privea suferinţa lui psihică, să se dăruiască din plin creaţiei poetice. Acum încep anii lucrării sale de căpătâi, Platero y yo/Platero şi eu, când cu ajutorul argintiului măgăruş străbate satul, împrejurimile acestuia, scriind poeme despre tot ce întâlneşte şi vede în jurul lui. Dar tot acum este prins în mrejele dragostei pentru englezoaica Louise Grimm, căreia de fapt îi dedică acest volum, La soledad sonora/Melancolie vibrantă, şi în care trebuie recunoscute circumstanţele pentru ce există dorinţa de a fi salvate multe din voluptuoasele

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 creaţii din aceşti ani. Modernismul apare în aceeaşi societate din care Freud îşi extrage teoriile sale despre psihanaliză. În această societate poeţii vedeau, de fapt ca mai totdeauna, de a stabili acest ceva ce semnifica în cuvinte realitate, adevăr, iubire sau frumos, depinzând totul şi de unghiul din care aveau interes să fie văzute. În acest sens, aş spune că tânărul JR privea, precum ceilalţi tineri poeţi, începuse să creadă în frumos şi în iubire, trecând apoi în aceeaşi manieră ca şi poeţii mai vechi spre realitate sau adevăr. În acest caz, poemele lui despre frumos ajung la gradul de clasice când realitatea sau adevărul îşi fac apariţia, introduse fie într-un vers cheie, fie trecând subteran de la un cap la altul al poeziei. Cum însă atât realitatea, cât şi adevărul au nevoie de ceva rău: sexul, durerea şi chiar moartea, atunci este vorba de captarea dozajului exact al frumosului şi răului în fiecare dintre infinitele situaţii prin care trece viaţa umană. Acest aspect al creaţiei poetice este, în sine, descoperirea ce se poate face într-o lagună în care se reflectă cerul senin sau în cea a unuia care priveşte cerul senin şi cineva descoperă că suferă de o boală. Cam impropriu ăst exemplu, dar în viaţa poetică şi nu numai în ea putem găsi o droaie de exemple, unele mai fistichii ca altele. Însă nu aceasta este problema dezbaterii iniţiate de mine asupra poeziei din aceste volume. JR nu ne lasă posibilitatea unei uşoare individualizări a poemelor din acest volum La soledad sonora/Melancolie vibrantă, mai degrabă ne spune cum trebuie să fie poezia în propriul său concept de compoziţie, care apare în cea de a treia parte a prezentei cărţi „Trandafiri de fiecare zi”, poezia trebuie să fie vibrantă şi indecisă, goliciune infinită de forme şi de tonuri, o succesiune nesfârșită. În acest punct a ajuns ideea lui JR în clipa aceasta asupra poeziei, văzând în versul său o căutare continuă până la extenuare a frumosului privit din toate unghiurile posibile. Aceste aspecte ce înconjoară creaţia poetică a lui JR în aceste timpuri când s-a întors în satul natal sunt pentru el şi benefice, îi dau puterea necesară pentru a ieşi din impasul unei crize psihice care deja depăşise limitele normalului

Portret

prin admiraţia unei lumi, satul şi peisajele care-l incită, în acelaşi timp cu propriul lui eu salvat, putem spune, din naufragiul trist, dar ferice. Un exemplu în acest sens sunt şi versurile ultimei strofe din poemul LXVI, din acest volum, Melancolie vibrantă, unde recunoaşte pe dea-ntregul acest început al creaţiei lui poetice: „O/ frumuseţe seva deschide/ înăuntrul vieţii mele. Urne/ sunt ochii mei asemeni unei graţii/ melodioasă, veşnică, unică...” În acest volum de versuri poemele lui JR nu au titluri, ci doar o numerotaţie cu cifre romane, titlul, de fapt, este dat de primul rând al începutului fiecărei prime strofe a poeziei. Asupra poemelor din Melancolie vibrantă se mai poate spune că ne întâlnim pentru prima dată cu conceptul juanramonian al muzicii ca o entitate artistică superioară ce venea de la Schopenhauer, Wagner şi Nietzsche, şi din ideile francezilor Mallarmé, Verlaine sau ale nicaraguanului Rubén Darío, văzută poezia ca o soră a muzicii şi amândouă ca o experienţă ce nu se poate exprima prin cuvinte, a spiritului în căutarea lui transcendentală; concepţie de la care nu au putut să se situeze departe de ea nici filozofii din acel timp cu toată individualitatea lor, precum Emil Cioran. Deci, este clar unde se vrea să se ajungă, spun: la o comunicare a crezului propriu într-o formă de frumuseţe superioară care aduce cu sine o comuniune mistică cu universul prin intermediul naturii (într-atât că femeia este considerată „natură”). Poezia, femeia, frumosul, idealul, natura şi lumi invizibile, vise („delirante vise”, spune chiar poetul în poemul LXXXV) sunt locul în care se manifestă misterioasa esenţă universală spre care se tinde. Umând firul realității, plecând de la un bine cunoscut moment în viaţă, îmi pare că totul se reduce la sentimentul iubirii şi al durerii. În acest volum, Melancolie vibrantă, JR sub acest înţeles ne poartă printre cuvintele lui poetice, încărcate cu atât de multă realitate, de fapt puţin întâlnite în alte creaţii poetice. Din aceste creaţii care azi au în urmă peste o sută de ani am ales pentru dumneavoastră aceste inedite poeme în limba noastră românească: 31

Portret

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC SINGURĂTATE încoronată de trandafiri, cine ar putea înlănţui corpul tău de soare şi de armonie; să rămână înăuntrul tău, această întreagă primăvară de sânge, de frunze seci şi de melancolie! Cum se zbate, într-un vis, inima ta vibrantă peste inima mea însetată de idealuri, cum cuvântul meu a fost cuvântul de aur în ale tale interminabile şi pure izvoare de ape! Ah! Cine, luminând umbra iluzorie ce încoronează de spini palida mea tristeţe, ar putea să fie iubirea ta, oh, zeiţă încoronată de trandafiri, singurătate, mamă a frumuseții! II PASĂRE neliniştită şi cântăreaţă, ce în această înflorită duminică de primăvară salţi prin grădinile mele, din copac în iarbă, din iarbă până la izvor, pline de frunze de aur şi veştede iasomii... Ce-i ceea ce glasul tău îi spune soarelui de seară, de atât de suav răsună în ferestre? Eşti, ca mine, tristă, singuratică şi fără suflet, soră a tăcerii şi a melancoliei? Ai vreun cântec ce să-l cânţi uitării? O nostalgie eternă ce să o dai asfinţitului? O inimă fără nimeni, tremurătoare, îmbrăcată în frunze seci, în aur, în iasomie şi în zbor? VI GÂNDIRE de aur, blândă şi unduitoare lumină, miros suav din tot azurul în seara divină; oh! tu, magică pace pe care soarele o lasă pe culme în sunetul din depărtarea clopotului pe înserat! Tu faci de vis înalta singurătate a verdelui din arbore, tu luminezi apa din izvor, tu faci curcubeie, în aer, palide culori pe care crepusculul le vede trecând peste fruntea lui... Tu aştepţi în noapte, acolo în misteriosul crâng; tu, pe floarea cerului, vezi cum nasc, una şi una stelele... Tu, lumină, precum un trist trandafir, însângerezi sufletul tău neliniştit în sclipirea lunii!

32

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Portret

XXXVI De ce murmuri, pârâule? Şi tu, flaut, de ce cânţi? Ce voci dorm în umbra aerului şi apei? Înveţi, flautule, de la pasăre? Ori este vântul printre trestii? Ce idilă trecuse într-o seară pe şesul verde şi tăcut? Şi tu, pârâule, i-ai furat soarelui armonia lui aurită, sau ţi-au dat stelele muzica lor ştirbă? Vă aude toţi? Ori numai sufletul meu vă ascultă? Sunteţi linişte făcută din voci ori sunteţi doar voci stinse? Pârâu, flaut, acolo pe sub rămuriş, când vântul deschide largi orizonturi printre frunzele ramurilor... LXXV NEGRU trupul, la ora când izvorul doarme, iluminat sufletul precum o grădină însorită, iris din altă lume, o mână de mătase mă învăluie într-un voal de triste flori de soare... Se face de mătase roşă şi neînsemnată casa, ţese palate imaginare cu palide ferestre, deschide o lojă de unde, de la puţină distanţă, îmi vine o suavă aromă de ceruri trandafirii... Îmi face carnea gri... se încinge şi lasă o claritate de ape moarte pe care atingându-le se duc... Când mă trezesc, raza tristă a lunii luminează o grădină neagră, legănându-se plângând...

33

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Carina A. Ienășel Efectul de pârghie Între noi, punctele cardinale. alunecăm cu finețe printre Nord și Sud, printre Est și Vest, crezându-ne pe un patinoar circular. din când în când… spargem gheața. prefacem acul busolei în undiță și pescuim la copcă. din când în când… privim spre orizont. privirea ne devine o tijă de lumină, viața – un punct de pivotare, noi doi… forțe căutând echilibrul. cum altfel am putea să ne ținem privirile una într-alta, combinând verdele-căprui într-o mie și-o sută de feluri? cum altfel am avea curaj să ne desfacem brațele pentru o îmbrățișare cât toată viața?

34

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

De iarnă, de dor

Tihnă

Cade peste noi, albă și rece, liniștea lumii-nmulțită cu doi. privește-o, hotarele vieții le trece de parcă ar trece un câmp de război.

Fii tihna mea, iubirea mea solară, în lumea asta plină cu nimic, să lenevesc în iarba dinspre vară, când amiroase câmpul a finic.

n-aude nimic din vacarmul de-afară, nu-i pasă decât de fulgii de nea, pe care-i adună în palmă, comoară adusă din timpuri uitate-n cândva.

fii tihna mea, c-am ostenit pe cale și drumul meu nu-i încă la sfârșit: vreau ca să fac popas la tine-n brațe, să-mi ții de viață, dor și infinit!

în pacea aceasta din plină răscoală își culcă și visuri, își culcă și dor și-n ochi își ascunde picătura de smoală, lăsând-o să curgă spre suflet, ușor.

aș adormi precum un prunc în leagăn, când soarele mocnește-a asfințit, și n-aș mai ști de urma vreunui cearcăn, simțind cum larma-n mine-a amuțit.

că-n albul acesta, furat din poveste, te simte pe tine, mai mult ca oricând, arsură-n zăpadă, și rană, și veste, rascolnicul unui ultim cuvânt.

fii tihna mea… măcar pentru o vreme, măcar până la capăt de-orizont, să nu mai am motive a mă teme, când mi s-o cere ultimul decont…

CASA SPERANȚEI Sculptura: Mihai Jitaru

35

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

You are in my september... Toamna, ca o picătură de chihlimbar, alunecă lin printre frunze în jar și lasă în urmă potop de scântei: rugină-i în doruri... rugină în tei... castanele coapte mă-mbie din nou, gutui cad ´nainte-mi și blândul ecou mi-aduce în minte mirosuri mai vechi: sclipiri dulci-amare de gânduri perechi... și toamna îmi curge... ca mierea... duios... prin suflet mai bate câte-un dor misterios... și frunzele cad... și ploile mor... și anii se duc... și-amintirile dor...

ÎMPREUNĂRI Sculptura: Mihai Jitaru

36

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

***

Poezie

Cezar Viziniuck ***

Cuprinsul buzei peste ochi se-ncinge. Clipind cu pleoapa-i mângâie sărutul, Descoperă în buze neștiutul. Cu degete fierbinți obraji-i reci atinge.

Trecut-au zile, trecut-au nopți De când nu ne-am văzut. La poala vajnicilor munți Uniți printr-un sărut

E focul ce prin dragoste se stinge, E gestul ce-i alungă tacit durtul Dor de ea, de tot ce-a fost trecutul Ce prin iubire astăzi îl învinge.

Ne-am lăsat cuprinși de foc, De gândurile nespuse Ne-am prins ca doi copii în joc. Iubirea ne supuse.

Un palid soare se-arată-n răsărit. Un ochi sticlos de mare-albastră Pe-un chip ce-i zâmbește din fereastră Simțind în el un fierbinte tresărit Ce-l face să se reîndrăgostească De ceea ce de când se știe a iubit.

De-am mai fi rămas un ceas Prin codrii cei tomnateci Să stăm cuprinși fără de glas În al iubirii patim, Am fi înțeles atuncea oare De ce ne-mpunge dorul? De ce iubirea asta doare? De ce ne ia fiorul? Privesc cafeaua aburindă Și fumul de țigare-albastru Și mâna palidă ce-ar vrea s-atingă Pe chipul tău un astru. Și mă gândesc, așa, la rece Privind prin geam o stea Câte zile și nopți vor trece Pân’ ne-om revedea…

OL SPART Sculptura: Mihai Jitaru

37

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Jurnalul unui sinucigaș ratat (fragment) am adormit şi în trezirea viselor am simţit zări arse de nisipul strâns în copitele clipei ochii mei au mirosit pe rând culorile din strigătul ascuns mâinile mele au văzut tării ce scapă intelectului picioarele mele călcau cald peste cimitire descoperite în grabă şi părăsite în sângele lor strivite odată cu jalnicul ecou din oasele strămoşilor morții îmi vorbeau peste mine se prăvăliseră vulturii mari şi lacomi ai credinței mă îngrozeam de întunericul ce cădea greu fără zbor imensă pasăre de pradă lovită de trăsnet în cerul meu era frig şi umed mirosea a lacrimi

Maria (fragment) 10 s-a cuibărit toamna pe străzi, iubito, dracu’ s-o ia! nu mai putem să ne plimbăm prin parc. a înghețat spinul trandafirului și plouă. la dracu’! privesc pe fereastră cum ceru-și varsă plumbul. la chioșcul de ziare din colț, pustiu. lucrurile astea simple mă atrag, îmi duc gândul departe, la tine, la piciorul gol terminat într-un pantof călcând fraget pe iarba aspră din față la barista, sau pietrele săltărețe din memorial. nu uit nici pădurea sau malul pârâiașului într-o dimineaţă de sâmbătă. la naiba cu ploaia, cu zilele măsurate în kilometri. în mine s-a cuibărit picurul frunzei îngălbenite, spinul înghețat al trandafirului și când închid ochii, sub pleoape văd cerul și marea. pe piele simt căldura ghiarei într-o noapte rece de august la munte. „să facem liniște”, aud șoapta vântului, suspinul bradului.

38

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

11 când frunzele cad, cad frunzele și e toamnă. când e toamnă e și octombrie. sfârșitul de octombrie e despre tine. despre albastrul mării, despre seninul cerului. despre ochii tăi. toamna are culoarea părului tău și părul tău încătușează briza. ochi albaștri, femeie de cer, odată, vreodată voi mai putea da strălucire rujului tău? îți voi putea vreodată citi un poem la începutul unui sfârșit de octombrie?

LEGĂTURI Sculptura: Mihai Jitaru

totuși... miezul toamnei e doar despre tine.

12 maria, ți-am dat inima mea. am băut după mult timp o sticlă de vin la rioja zgribulind de frig sub luna femeie-seceră. pădurea părea că o să cadă peste noi, că ne va cuprinde în obscuritatea ei unde probabil sau poate sigur am fi auzit lupii cerșind cerului o lună plină. ți-am dat toată inima mea, maria, trupul și mângâierile mele dragostea întreagă ți-am întins-o la picioare. la ora trei dimineața, camera obscură era rece fără tine. imaginea ta mă bântui sub pleoapa închisă și-mi dădu un fior de căldură, buze umede atingând sărutul înghesuit în strânsoare, ochi semi-închiși ce acopereau cerul. valurile mării și atingerea culmilor cu degete fine se luptau în timpane. din inimă oftatul neîntregirii cuvintelor fără speranța altui poem scris cu buzele pe pântecul alb. răcoarea dimineții în aroma de cafea și flori și munți captați în degetele lungi. cine sunt eu, maria, să râvnesc mereu, mereu? cine? în amintirea clipei, copitele timpului îmi sfărâmă tâmpla ochiului minții. o iau înainte în vis. îți dăruiesc toată inima mea, maria. în murmurul dimineții, în cânt de păsări și aroma de cafea, zilnic te iubesc. 39

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Acasă într-o țară străină (fragment) acest tractor e un fier vechi, iubito, și butucii de vie aleargă-ndărăt. se agață de inimă. mă îmbată cu sângele celor îngropați sub rădăcinile lor. această vie crește în pământ arid și suge seva morților se hrănește cu carnea sfâșiată de soare. trec căpetenii, iubito, și urlă la pietre, iar glasul lor acoperă motoare. eu tac. privesc cerul și-ți văd ochii mari deschiși, buzele conturate în focul orizontului, părul răsfirat pe munți. în mijlocul norului de praf îți simt căldura. palmele fine căzute pe spate cu degete alungite pe inele. crezi, iubito, că sunt beat de vinul Castiliei la Mancha? crezi ca asta e cauza femeii nălucă îmbrăcată în Mare ce pășește solemn, ca un uragan peste rănile adânci lăsate de cuțite pământului? crezi? visul se destramă uneori precum norii în nopțile de toamnă. și odată cu el inima mea îngheață, iubito, cu palmele pe inima ta. acest tractor e un castel. volanul ești tu. mâinile mele te mângâie în timp ce privesc cerul din ochii tăi.

VERTICALITATE Sculptura: Mihai Jitaru

40

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Daniel Luca Epilog

Inima e o pasăre phoenix durerea-i zălog de sânge în cenușă.

Iubirile Spatele-mi se-ncovoaie de atâtea iubiri stătute ce nu pot fi cântărite dar care stau cuminți în fotografii.

Încrâncenare Luna mea mă păzește cu ploaia lacrimilor mele nu vei putea zări intrarea după ce vei toci nouă perechi de încălțări din nouă oca de fier ploaia se va opri.

Definiția femeii Femeia e cântecul de leagăn în care se cufundă copilăria.

Privilegiu Oasele-mi plâng neatinse de degetele tale însă fracturate de privirea ta în prima noapte când ai preferat să rămâi mi-ai spus că după ce voi adormi îmi vei fura un os și-l vei așeza în racla din pieptul tău.

Hazard Zidit în talpa ta aștept să mă ștergi de praf la fiecare oprire știu că nu o vei face vei pleca mai departe fără a-ți reseta memoria. 41

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Rătăcire

Live

Palmele s-au rătăcit pe sânii tăi pe coapsele tale sau doar li s-a părut?

Joc într-o piesă de teatru scrisă de mine pentru tine în colțul ecranului scrie înregistrare eu știu că e live pentru că mă-mpiedic în firele de iarbă ce mi-au crescut sub unghii.

Buzele s-au rătăcit pe pleoapele tale sau doar li s-a părut? Țipătul tău a fost totuna cu țipătul meu sau doar mi s-a părut?

Viermele Când ți-am mușcat inima am zărit viermele ce o locuia ce inimă sănătoasă naturală fără chimicale așa ceva nu se găsește în comerț mă lași în locul ei?

Fir de praf Nu șterge firul de praf de pe rama fotografiei numai așa îți vei aminti că am fost unul.

Tinerețe fără bătrânețe Cu rădăcinile adânc înfipte în tine nu simt atingerea clipelor ce curg în sens invers acelor de ceasornic.

Pandemie De unde până unde atâta dragoste în lume? De-atât preaplin nu se mai poate trăi îmi construiesc un laborator voi cere finanțare de la guvern de la uniunea europeană de la magnați să obțin un vaccin nu masca nu e o soluție nici măcar pe termen scurt. 42

DUPLICITATE Sculptura: Mihai Jitaru

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Ella Poenaru

*** Căldura acelei nopți ce se freca de ziduri ca o pisică pândind tomberoanele pline de rămășițele viselor noastre deasupra indiferentă și oarbă la orice insinuare stagna luna Orașul mirosea mov și fierbinte

*** eu nu am venit noaptea la tine mergând pe ape tu nu m-ai luat de mână să-mi spui talita kumi sau fie ție după voia ta măcar o dată eu nu ți-am spălat pașii grăbiți *** cu lacrimi de jale poemul acesta tu nu mi-ai înviat nici măcar poate fi despre orice un singur vis despre imanența dar uneori a două raze ce-și unesc temporar undele când adormim singuri apoi trec mai departe cu fața la moarte doar ochiul străinului încă mai sperăm la un final fericit ce ne locuiește în noapte vede mereu altceva culori compuse din iluziile noastre o moarte ce suferă încontinuu de foame doar păpădiile mai sunt perene de ce sentimentele ar fi altfel? 43

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

*** o ultimă gondolă așteaptă mereu goală ape legănând

*** //toate întrebările mele la care lumea nu a găsit încă răspuns//

luna-i cuțit de argint între pleoape aerul se sufocă în geode

din copaci au crescut degete negre zgârie pleoapele cerului orb

doar o stea mai privește pieziș foamea mării

oare câte stoluri de păsări rătăcite scutură o furtună în deșert

drumul îmi caută pașii pierduți printre oase plângând

mările sterpe se scurg tânjind de sete spre apus ochii tăi

cântecul greierilor îmi alină femurul viitorul e o carte întoarsă pe dos

port infinitul pe coapse stingher un opt deschis ca un covrig cu sare și mac

păianjenul țese vălul miresei adormind pe o cruce

ai mușcat odată din el și ți-au crescut coarne de cerb

lumina se scurge în canale obscure visul se umple de sânge

somnul lacom pândește în colțuri viermele cel neadormit

o cât de adânc este cerul deasupra noastră

visele dezvelesc nespuse secrete flăcări sting ape în oglinzi

nemurirea se numără în pas de deux

nu mai e timp de confesiuni și regrete noaptea-și adună umbrele în păr //niciodată n-am aflat în ce direcție circulă ultimul tren//

ÎNLĂNȚUIRE Sculptura: Mihai Jitaru

44

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

*** doamna cea blândă mi-a spus să-i arăt cu degetul pe ursuleț unde m-a atins moșul cel rău mi-a vorbit frumos cu iubita și scumpa deși cred că și astea pot fi cuvinte urâte uneori ursulețul n-a tresărit nici măcar o dată e adevărat că l-am atins ușor eu nu știam că și ursuleții pot fi mângâiați așa asistenta m-a întrebat ce mă doare cel mai tare dar ursulețul acela nu avea niciun loc unde-aș fi putut să-i arăt durerea mea așa că am păstrat-o doar pentru mine o viață întreagă

*** orașul acesta mă soarbe încet ca pe un Martini sec fără gheață viața mi-a devenit din ce în ce mai îngustă mă strânge la umeri și la glezne ochii mi s-au umplut de aburii serii orice sfat e inutil, orice mustrare, de prisos toți albatroșii mi-au trecut pe lângă urechi – fluier nepăsător străzile gri îmi numără pașii stingheri printre chiștoace de tutun, muguri striviți și murmur de greieri mi-e teamă să privesc în sus: cerul e o uriașă scrumieră de cristal în care mi-am scuturat toate visele...

Poezie

*** răceala dimineții se așază peste cearșafuri ca un urs polar pe banchiza de gheață singurătatea are gustul cafelei uitate alaltăieri pe masa din colț imposibil să verși un suflet prea plin într-unul gol de orice speranță niciun vis nu se aseamănă cu altul nicio realitate amară nu se bea până la fund ca o cafea neagră pe nemâncate

*** îmi crește ceva între degete din ce în ce îmi pierd simțul tactil nu mai știu cum se simte o femeie când o mângâi nu știu ce strâng la piept un as de inimă roșie sau un turn întors de tarot am început să torc invizibil printre atâția oameni închipuiți în parcările pline cu jaguaruri și șobolani mănânc pe săturate dorm bine mă umplu de endorfine respir liber azi ies la plimbare în sfârșit s-a deschis parcul pe lacul murdar o lebădă cântă sunt șaizeci de zile de când n-am mai privit cerul... 45

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Desfătări

Florica R. Cândea

Ascultă cum mă fâșâie ceaiul acum când din întâmplări se cresc semne de mirare… pe alocuri răsar uși în stânga ori de dreapta peste simțuri personale se cobor esențe tari Ascultă numai dragostea e ca și valoarea lupilor poți să te miri din orice dar mai amână Timpul să pot deschide din Cartea Ceaiului și liniști din aburi...

46

Nuanțe

Știi, Călătorule, în drumul meu al timpului sunt două capete aninate cu prezențe absențe din alte două Lumi care nu se întâlnesc nici lovesc Știi, Călătorule, nu trebuie să-ți ceri Iertare pe vene din scrobit călcâi Eu am economisit am îmblânzit blândeți prin dimineți de ceți cu fâșâit prelung pe coamă de surâs te zăresc neobosit Călător pe un schelet de cai spumoși din copita altui timp anotimp

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Seminții Mi-amintesc cum de cu Toamnă mă cam împrimăvăram bulgărind consolări mă cam învinovățeam din Sfinte Taine... cu bucătura unei aromate pâini mă cam adulmecam printre literele mari să le pot împărți lor păsărilor În fine, mi-amintesc cum din Pagini albe negre am negociat sub puf de plapumă Timpul nemăsurat care ne-a unit...

Nuanțe Fii liniștit drum al meu nici foamea de sete nici ascultarea înarmată cu întrebări nici cântul prelung al urmelor de pantofi nu ne va tăia urma din buze țâșninde din veselia jocului curând mă voi judeca cu lovitura unui bici dezlegat alene lesne din Capitolul celor lepădați duminical din numărătoarea ghilimelelor cu pas pastoral într-o Duminică rugată din coarne de Cerb pe... drum...

Una pe zi Desprind din poveste cum de dinaintea somnului trăiam ca o linie punctată pe un fir imprevizibil fir... acțiunea ne era aritmică fără timp fără tuș

Acuș mă voi cununa cu tine Povestea mea cu câlți din podul tălpii ascuțite de sabia nuanțelor și-atunci tu vei pune o pecete cu semințe de mac să mă tac din tine povestea mea... 47

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Nimeni...

Gabriela Tantea

mă caut și nu mă văd... mă strig și nu mă aud m-ating și nu mă simt. dar... știu că am fost; copac înlănțuit de stele, iarbă-mpleticită în părul lumii ocean de lumini și viață sfâșiată în timp...

Lumi Când lumea coboară pe lespezi de lumină Luceferii se sting întâia oară și lasă să zidească, omul iară din cioburile uitate de Olar.

Drumul uitării Iov, ce îți spune Olarul când îți rade osul?!!! Neîntinată este viața când om zidesc în umbră și orbii plâng, când văd un răsărit de soare 48

Deșertăciune

am să stau la umbra gândului, am să beau din cupa deșertăciunii când minus la adevăr, mă vor găsi iluminații

Nechibzuință Mi-am adunat gândurile într-un coș... Prefăcându-le în pietre am biciuit vântul cu ele, din greșeală am lovit universul transformându-l într-un munte unde singurul alpinist, am rămas, doar eu...

Fapta fiorul de patimi naște în țărână blestemul focului. Trufia omului adună inimi, în cutii de nisip iar neînțelepciunea înțeleptului este otravă în spicul grâului, în mâna omului și-n inima cerului...

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Pacea vieții

Apocalipsa

Să mă blestemați, nebunilor, cu duh de șoaptă blândă și trecerea în neant fără să mor... Să mă chemați la slujbă cu gânduri muribunde în cântec de onor… Cunună leg prin jurăminte de vieți uitate și am să vă rog ofrandă să zidiți în univers Olarului cu pietate…

În fața morții vuiește sinistru uraganul din mine spărgându-și valul tardiv al speranței de zidul plângerii... Nu am mai vegheat la tine, ce-i drept! Să mă-nspăimânți cu-a ta durere nu mai e loc. Nu am aflat lumina de unde vine și ce culoare învăluie pământul. Cu tot alaiul omenirii ce rost și ce menire!!....

Atemporali În noaptea străfulgerată de gânduri am auzit cântecul înăbușit (de orori) al Gomorii cum îl ruga pe Lot să vină în timpul meu Omul să caute Sodoma. Era din una, zece Eu nu mai cred în omul La porți deschise, devorat de rațiune punând pecetea morții supus de instinct în palma pruncilor uciși și ucigaș de timpuri. de centurionii Romei Când corola lunii ne imită înfățișarea noi îi scoatem ochii Pământul olarului și-i vindem la mezat. Când fiare încătușează, Nu mai am dor de mine alte fiare când mă urlă pustiul private de omul mai primitiv și luna îmi imită înfățișarea (ori chipul) ca ele în simțiri. Adorm în cenușa uitării Eu nu mai știu prin ce diferă cu inima sfâșiată de rugă bărbatul de femeie Că Olarul nu plânse și omul de bărbat când lutul îl frânse când el pecetluiește viața din înfățișarea Sa. cu surogat de om, făcut (născut) în eprubetă.

Lăcrămioara-Gabriela Tantea

Membră a Cenaclului Literar „Ion Iancu Lefter”, Vaslui Debut în revista Elanul, Bârlad, 2005 Colaborări reviste: Orizonturi, Est, Vocea Satului, Elanul, Soleștii Elena Cuza Poezii publicate în antologia Voci lirice vasluiene 49

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Gina Luca

Mărturii din Dumnezeu...

Îmi cârpesc cu verbe ochii, pun mirări în adjective, Când mi-s aripile frânte chem pleiadele de gânduri Din infinitiv mă scoată, conjugând imperative, Zbor de rime să îmi coase și să mă prelingă-n rânduri. Din falange să-mi țâșnească mersul frunzelor cărunte, Fremătând între consoane și zburând prin univers; Iar vocale de lumină mă lovească drept în frunte, Să-mi sfâșie pielea-n rime și să mă renască-n vers. Da, să uit că în adâncuri simt dureri în altă limbă... Nu le înțeleg strigarea, viituri de dialecte. Știu că Doina mea de-acasă îmi e lege și n-o schimbă Nici tăceri împrumutate, nici romanțele perfecte. Când mă-ncearcă neputința, mă tratez cu substantive: „Dor”, „Acasă”, „Îngeri”, „Mama”, „Dragoste din Dumnezeu”, Iar cupola mea de suflet o susțin în pandantive, Și îmi vindec bâlbâiala. Că nu-s pui de cimpanzeu. Când mă trec pe suspensive sau mă izbesc de întrebări, Caut muza clorofilei și răspunsuri în tot pomul, Zborul frunzei spre pământ îl privesc cu exclamări, Trec cu frunza-n iarna morții, să renască-n mine omul. Chiar dacă ne moare trupul, urma ce-o lăsăm în lume: Dor, acasă, îngeri, mama, verb arzând ca Prometeu, Sunt cuvintele de jar ce ne dau destin și nume, Ne sunt amulete sfinte, mărturii din Dumnezeu!... 50

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Și preț de o iubire să-mi scuturi îngeri moi... Încă mai simt cum timp de o iubire Am scris pe trupul tău cu vergeturi... Tu-mi erai unica și tulburea simțire, Ce mă ținea fragil de-ncheieturi. Și-ți încăpeam sub frunte, până-n gând, Și-ți încăpeam sub coaste, până-n deltă, Sub tălpi îmi murmurai sărutul sfânt, Ursindu-mi dimineața zveltă. Din palma ta, pe umeri de Gerar, Ai presărat tandrețe de zăpadă, Să-mi crească aripi albe din lutul adversar, Să port colindul dalb în iriși, sub arcadă. Am scris pe trupul tău și l-am curmat cu riduri, Copil nesăbuit... dar m-ai ținut sub pleoape. Să nu-mi strivesc viața de beznă și de ziduri, Tu îmi cutremuri geana, să simt că-mi ești aproape. Cu dor lipit de talpă străbat poteci de viață, Te caut prin neliniști și anotimp de ploi... Mi-e dor să-ți simt privirea, topindu-mă de gheață, Și preț de o iubire, să-mi scuturi îngeri moi!...

Iubesc... Iubesc zăpada din Carpați, cununa lor de veacuri! În albul lor să mă îmbrac, cum se-mbrăcară dacii, Încinși în fote și cătrințe, în cioareci, ii, bumbacuri, Horind, cântând și chiuind, de speriau toți tracii. Iubesc verdeața din Carpați, mesteceni, fagi, stejari și brazi! M-aș preschimba în frunza lor și-n codru m-aș ascunde, Aș înălța Doina în slăvi cu frații camarazi, C-aici e locul nostru sfânt și nu plecăm niciunde. Iubesc albastrul din cerneală, din cerul cald de-acasă, Din ploile ce altădată ne fecundară glia, Albastrul de la Voroneț, cicoarea de mătasă, Albastrul Dunării ce-ncinge la poale România. Iubesc și galbenul din lan, cu bobul lui dumnezeiesc, Sudoarea de a-l semăna și măcinișul morii, O cruce peste aluat, că-i semnul creștinesc, Un bogdaproste spre pământul ce ne-a dat pâine și victorii. 51

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Iubesc și macii sângerați, în roșul lor vreau să mă-nchin! Urlau altițele pe dealuri: „A noastră este glia! Luați-vă bocancii acasă, veninul cel străin, Aceasta ne e vatra, aici, în România!” Iubesc câmpia de la Alba, cetatea de Unire, Ce-a strâns în jurul ei români, din Dunăre la Oaș, Din Prut, din Mureș, Olt și Criș, și-această nemurire Rămână sfântă și unită din tată-n fiu și-al lor urmași. Iubesc drapelul nostru sfânt, aici și în morminte... Când zorile vor trâmbița, străbunii strigă: „Uraaa! Spre Alba-Iulia să mergem, luând cu toți aminte Acolo a-nceput Unirea! Veniți, toată făptura!” Veniți, români neadormiți, cântați-vă cântarea! Să ne audă Mureșanu cum știm să bâlbâim... Veniți, cântați... poate îndemnul trezește-n noi ardoarea „Din somnul cel de moarte, români să ne trezim!”

Unde ești, copilărie, cu ninsoarea ta cu tot? S-au schimbat atâtea lucruri... Albul parcă-i tot mai gri, Tot ce-a fost rotund și sferic are colți și-i pătrățos. Viitorul... hăt, departe! Azi nu-i timp nici a muri, Iar departele-i aproape și aproapele-i colțos. Ziua este tot mai scurtă și îi sfâșiem lumina, Noaptea o-mbrăcăm cu neguri, cu tăceri de vorbe grele... Îngropăm copacul verde, inversându-i rădăcina, Sub tălpici de osândire călcăm cerul, spargem stele. Oamenii-s tot mai grăbiți, nu le mai ajunge timpul, Iar iubirea de aproape am ucis-o-n egoism. Cică, dragostea de sine este astăzi prototipul! Desuet și ne-la-modă este vechiul altruism... Am ucis codrul și râul, le-am vândut și otrăvit... Visele de altădată sunt mutate în coșmar, Ne-am schimbat doina pe „hituri”. Ciocârlia a amuțit, Maneliști luară locul cântecului popular... Am ucis copilăria, devenind adulți nevolnici, Sania am agățat-o într-un cui de nepăsare... Prieteniile sunt rare... Precupeți și îndoielnici Ne dezbatem interesul pe tarabe de trădare. 52

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Ne-am mutat suflarea-n iarnă și tușim a recviem... Ne-nfloreau cândva bojocii prin troienele de-un cot, Ulița gemea sub tropot și sub chiotul suprem... Unde ești, copilărie, cu ninsoarea ta cu tot?...

Scrisoare către mama Încă mai scriu, măicuță, scrisori sub felinare... Știu, le citeai la poartă și martori îmi sunt prunii, Cum lanu-mi de cuvinte îl cunoșteau vecinii, Când dorul bântuia, de-aici din depărtare. Un lan de foi nescrise îmi stă și azi în față... Desenez un colț de casă și un pâlc de ghiocei Și pe tine bucuroasă... Dar te-ai dus în cer cu ei, Îngerilor să le-arăți că în ierni mai e speranță. Trec condeiul pe hârtie, vrând să risipesc uitarea... Degetele mi-s de ger și în palme numai răni, Dar poștașul meu de gânduri mijlocește pe la vămi, Ca s-ajung până la tine, să-mi primești, mamă, scrisoarea. Vreau să-ți spun ce e pe-aici... Mamă, parcă-i închisoare, Ne-au ascuns chipul sub măști și ne e un dor nebun Să fim iarăși împreună, prăznuind Sfântul Crăciun! Dar ne-au pus gratii la cer și impozit pe ninsoare... Astăzi toate sunt iluzii, iernile sunt tot mai reci... Din mâna ta de înger, tu cerne-ne zăpadă, Să-ți mai cântăm colinde pe-a cerului ogradă Din caietul de cântări, de-unde veci nu poți să pleci!...

JALE Sculptura: Mihai Jitaru

53

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Osul lumii de tămadă Pe drumul dimineții cu zori în albăstrime, Din fulgii de ninsoare, din țipătul luminii, Venisem către lume, prin zodia cu rime, Să port speranța mamei prin fluierul tulpinii. O dimineață albă, cu zâmbete de mamă Și-un fel de răgușeală florind peste cuvinte... Un șir de caractere mi-ai așezat în palmă, Pecetluindu-mi rostul cu un sărut fierbinte. Mi-ai desenat conturul încremenit sub soare Cu gânduri împletite în fire de lumină. Să nu îngenunchez, când viețuirea doare, Tu mi-ai înfipt în umeri aripi de iambi și rimă. Din ecouri de colinde, nămețindu-mă cu basme, Răsuflarea ta de înger mi-a croit cărări prin lume; Elementului de lut i-ai pus slove și miasme Să rămân prin constelații zodie cu chip și nume. „Lerui-Ler”, „doină”, „acasă” – osul lumii de tămadă – Mi le-ai tatuat în suflet, să nu uit că vin din tine. M-ai închis în pumnul tău și-n zălogul de zăpadă Mi-ai dat clipele lui Cronos, veșnicindu-mă în rime. Mi-ai dat viață, mi-ai dat aripi, mi-ai dat sfat, mi-ai dat povești... Pentru toate-ți mulțumesc, mamă-suflet de colind! Astăzi, gândul meu se-ndreaptă către stele, unde ești, Căci în dor de cer și-acasă, mă veghezi cum știi: Iubind!...

Luceafăr de cuvinte Viețuitoare suntem, în trupuri de cuvinte, Împrăștiați prin zile de hoarda de dorințe... Printre stihii și valuri, pentru un blid de linte, Ne vindem alfabetul și-a literei voințe. Cărbuni încețoșați, ce nu mai pot să vadă Cum ninge preacerescul lumini cu chip de îngeri, Ne lepădăm veșmântul și slova de zăpadă, Izbind necuvântarea de ziduri lungi de plângeri. Sub streșini franjurate cu țurțuri grei de gheață, Ne tragem cușma ruptă pe pleoape și urechi, 54

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Ca puii de fantome alunecăm prin viață, Căci ne-am uitat vorbirea și datinile vechi. Învinuim destinul că ninge problematic, Ne plângem de tenebre, de beznă și de ceață... Doar stea din Ipotești, cu nimbul ei cromatic, Ar mai putea străbate-ntunericul de gheață. Prin lumi marmoreene și de vorbire rece Ne-am irosit cuvântul, am renegat o vatră... Dar s-a-ntrupat lumina și forța ei ne-ntrece, Dezlănțuind iubirea în inima de piatră. Răspunsul ei e focul ce-l încifrează neaua Și stihul ei străpunge această iarnă lungă. Să vindece orbirea, din cer coboară Steaua, Albindu-ne cuvântul cu raza ei prelungă. Vor îngheța strigoii ieșiți de prin morminte Sub raza unei stele – Luceafăr de cuvinte!...

Locul primelor iubiri Copil fiind, adesea, urcam în podul șurii... În jurul meu miresme din lunca de pe Mureș, Caprifoiul și lucerna de sub poalele pădurii Împleteau povești de vară, de copil cu vise-n iureș. Și azi urc prin podul vechi, năpădită-n amintiri, Iar genunchii mei cei palizi în genunchi stau și mă ard, Când privesc prin crăpături locul primelor iubiri Și grădina ce ținea zmeurișul prins de gard. Și-mi răsar în minte mieii ce săreau peste zăplaz, Albi și-nsuflețiți de voci de copii de prin ogradă... Și simt verdele pleznind, între lacrimi pe obraz, Cum pleznesc și ghioceii răsărind de sub zăpadă. Și mai văd freamăt de verde, straturi-straturi în grădină... Și-ntre ele o năframă de culori, cu tiv în negru!... Și genunchii-mi scânteiază, mă cuprinde o lumină, Căci e mama! Pregătindu-mi verdele de om integru. Din acel moment știu bine ce culoare are dorul! E culoarea unui suflet plin de pace și iubire, Sfântul adăpost de mamă, ce la piept strânge odorul Când genunchii lui cei palizi ard de-atâta amintire!... 55

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Salut de dimineață

Măsura bunătății

Te-aș scrie-n palma vremii cu visele-mi de jar, Cu slove arzătoare și litere aldine, Să simți arsura zilei când treci prin calendar, S-auzi taina chemării: „Găsește-te în tine, Când rătăcești hoinar!”

Măsura bunătății o ai de mic, copile, Din lacrimile mamei ce somnul ți-l veghea, Sădindu-le în tine cu rugile-i umile, Să înflorești în ele, în bunătatea sa.

Te-aș scrie-n albul iernii cu verdele din frunză, Pe tâmpla de zăpadă ți-aș prinde ghiocei. Speranța să învingă, să nu ai nicio scuză Când slova-mi îți aruncă în iriși brebenei Și zâmbete pe buză. Te-aș copleși de raze în anumite zile, Desțelenind frenetic în cioburi mici pământul. Și plângătoare sălcii de energii ostile Le-aș smulge din jelanii și le-aș schimba descântul În zvonuri de zambile. Ți-aș colora sub pleoape livezi de floare rară, Iar cearcănul l-aș face galop de curcubeu, Să poți să-ți amintești lumina ce-ți furară Atâtea zbuciumate oglinzi violaceu... Să fii o primăvară! Ți-as desena albine și calde aurori, Te-aș fereca în verde și mugur de speranță, Ți-aș prinde la revere mănunchiuri de culori, Iar slova mea să-ți fie salut de dimineață, Când te trezești în zori! Dar sunt slovă umilă, cam șuie și paiață...

UMILINȚĂ Sculptura: Mihai Jitaru

56

Lumina și-nțelesul le buchiseai din carte, Iar mama îți șoptea că slovele sunt îngeri, Căci numai prin lumină și sens ajungi departe Și drumul ți-e scutit de amăgiri și-nfrângeri. La asfințit de filă, tot mama îți îngână Cu susur de povețe, că inima nu-i piatră, Ci e izvor de roade, o veșnică fântână, Unde coboară îngeri să își clădească vatră. Măsura bunătății s-o rânduiești în fapte, Cuvânt de mulțumire să ai oricând pe buze. Să fii un pom, copile, cu ramurile coapte, S-adăpostești drumeții cu umbra ta din frunze! Măsura bunătății și-a inimii noblețe Să-ți însoțească pașii, oriunde-ai fi în lume, Căci omul, ca și pomul cu roade îndrăznețe, Oricât de mic ar fi, „Binețe” e al său nume!...

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Marin Beșcucă

Treceri de cocori săgeată zarea ... calc pe covorul inimii, prin clipocind de sânge-n clocot, toamna-mi ține isonul, recitându-mi boccaccienele din decameronicul zumzet al poveștilor de iubire, povești ce și-au găsit, și în mine! trezvie... ahhh! și câtă beție se cade amurg! frunze moarte-și dau duhul, plâng, privindu-le trecerea de nu ne scapă, pe niciunul... frunze dezmierdându-ne-n amintirile necuprinsului verde, își lasă plâns-ruginitul în pleoape și este așa un pastel în decoct... sorb sufletul pământului... și, ahh! da! mi te simt, mi te simt, mi te simt... degete-și șuieră urcușu-n mângâi, plâng, deolaltă cu clipa dintâi, plâng, lăsându-mă-n unghii de creștere, plâng! deci sunt viu, și-n aștepturi frământ bruma ce-mi cade argintul în tâmple, plâng! și sunt viu... și te vreau! mi te vreau... plâng și tăcerea pământului ascult... pași de suflete moarte mi-nțeapă visul gogol, 57

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

am fost, sunt și voi fi, iată mirabila urcare în treaptă... și toamna îmi pune destinul în stampă! hora clorofilei îmi cere Unirea, treceri de cocori săgeată zarea, zarea! ce mă cheamă Poemul să i-l pun de țărână, sub talpă! te vină, poveste, și calcă... lacrimi șuvoind din nori mă întreabă, cumva, povestea de i-am lăsat-o întreagă,

must de arome prin cămări presară voințe, prinse-n vârfuri de copaci, vâsc! în mlădițe... și-mi cad în gene vânturi încrețite-n brumă Sărutu-mi primește, chiar și pe mână, și mâna de se-aprinde scânteie, lumânarea sa plânge mocnit în făclie... lacrimile mi-oi aduna în saxie, timpul înflorească-mă, orhidee!

Musai să-mi dai o formă de sărut ... uau! m-am gândit să ți mă vin de bonsai... e drept, nu mai sunt pepinierat, am rădăcină puternică, am trunchi, am și ceva vâsc... se va trebui să mă tai cu privirile, însă genele, și ele, vor ceva ascult, pleoapele nu dau semn de interes, lacrima știe destule, dar se prelinge în propria partitură, și doar sfâșiul ei arată că e vie, apoi bucuria colțului de gură, care o soarbe... o înghițitură! a, că uitasem... curăția sufletului meu mi-a chemat inima să-și scoată strugurii afară, sângele le-a luat mustul la zvârcol, și este așa o aromă de stafidit... mmm, că lasă gura apă, chiar și la o boare de vânt... nopțile au și ele parte de dospit, strugurii se lasă seduși de ferment, și chiar spun c-au văzut destule pulpe, de fecioare! urcate să-i diriguie, cu fustele prinse de degete, -n șold, ar spune mai multe strugurii, dar n-ar vrea ca mustul să capete nod, și frunza, și joarda de viță, își trec tristețea-n baladă... 58

de după colț, e atâta rugină, dar să lăsăm natura să-și facă hatârul, tu te uită în mine... și tunde-mi bonsaiul! te uită atent mai spre vârf, musai să-mi dai o formă de Sărut, ori... la mine, Sărutul e viță nobilă! Iuda chiar a primit 30 de arginți, dar Sărutul i s-a fost otrăvit... vorbesc strugurii despre asta, noaptea, când Trupul Domnului își lasă Șoapta, și vinul își capătă și el poezie, bonsaiul de sunt, trec prin beție, taie din mine ramura coastă, taie și partea de vâsc, e aproape albastră, pune-ți după ureche o rămurea, bonsaiul din mine te-a fremăta... iar de freamătul se trece tumult, visul ți-l voi face Sărut... Visul!

SMOG Sculptura: Mihai Jitaru

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Azi mi-am aninat inima în cuiul dimineții ... cum să-mi înțeleg timpul? sunt atâtea meandre fabricate, că pustiile se reduc la grăuntele de nisip… te vină tu... scoică de sidefiu! număr straturile viscerelor cerului și mă gândesc ce mică este lumea, mă gândesc ce gând pot să adulmec și pe coama lui să călătoresc... aiurea! prin aiurea, întru aiurea... nu voi să pun întrebări! nu vreau să răspund la întrebări, nu vreau! de undeva... din plumbul dezlânat, soarele și-a întins o aripă de zâmbet, poleindu-mi în aur gându-mi spre tu, și gându-mi spre tu, mă sfredeli! gându-mi spre tu mi-a înaripat toate covârșitoarele mele aplecări, cuvântul purtându-mă de taifun care să întăvălugească orice asperități... câteodată, câteodată simt în mine șoapte de magie, însă gândul mi-i curat, și nu mă îngenunche, chiar simt o detașare, simt o scrobire a aspirațiilor, dar cred în mine! sunt încredințat că ruga mea mi-i adevărată, mi-i adâncă, profundă mi-i, și de netăgăduit, și din asta știu că mi se-ndăruie Șoapta lui DUMNEZEU! toamna știe toate aste, toamna nu mi-a fost de două ori la fel, toamna nu m-a supărat! dar mi-a apăsat argintul în tâmple... mi-l duc însă, după puteri! știu să-mi depărtez oftările, știu să nu mă las înțepat de timp, dar vremile mă apasă prietenii mei cedează pas cu pas, n-am să-i devoalez! m-adun în mine din mine și revărs iubire... ahh... IUBIREA! ce s-ar fi de nu s-ar fi? nu, că n-aștept răspuns, doar reflectam... și așa mi-i un dor de-o upanișadă, dar timpii cei târzii mi-au blocat încercările, ce ating, se furnică, apoi fuge... 59

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC totuși, doru-mi de tu s-a rămas... azi mi-am aninat inima în cuiul dimineții, să-ți fie ție la vedere, să-mi știi încordul din atrii, să-mi vezi plumbul însidefat pe miocard, inima-n sine o scoică... dar te vină tu, grăunte de nisip, te vină, restul se va curge de la sine... inima ți-am pus la vedere, în fereastră, orhidee! dar pe coame de brumă încă nu e de căpăstru, timpul m-a înhămat și mă poartă-n buiestru, timpul!

Cerul corbilor își aruncă o pană ... cerul corbilor își aruncă o pană să-mi aprindă luminile înserării din mine, îl și aud cum mă strigă să i mă joc prin începutul de iarnă... simt cum pâlpăielile din mine se devin incandescența infernului și mă tem pentru penele cerului... mă tem! se reped către mine haite de curcubeie fierbinți și-și vor să mă-mprăștie, prin costișa părului tău! știu că mi-ar oferi aripa cețurilor negre, dar am o șovăială în mine! și dau înapoi... nu știu de ce! ceața mi-a înnodat negurile peste nodul din gât, ahhh, de mi te-ai fi mai pe-aproape, mi ți-ai fi o alexandrină... ehh, Mărțișor! și cât sânge s-ar împroșca pe cer, cât sânge... simt frica ce se aprinde în corbi, dar mă-nchid în pântecul nopții, unde mi se cere să-i compun, de îndată! simfonia atingerii, de îndată! sigur c-am să o compun, sigur, doar Șoapta, când mi se vine, mi se dă în totu-I... pot să-mi adun algebra portativului în încrețitul gândurilor ce mi-am pornit înspre tine... pot! 60

CLIPA FATALĂ Sculptura: Mihai Jitaru

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

singurul din mine s-ar teme să-i ceară cerului să i se facă păstor stelelor, cumva să nu-i supere pe luceferi, și-apoi... singurul meu a băut atâta albastru de zori, că nici nu-mi mai știu de când nu m-am mai umflat în gât, nici nu mai știu... dar am învățat cum e să cadă munții pe tine! goi de codri, goi și de aur, erau așa de ușori... bălteau primprejur conuri de cianuri! mă-ncordam sub sfârâitul lacrimei care-și trecea brazda prin inimă mie, mie! ciudat însă, simțeam trosnituri dinspre inima ta, să mi te fi ajuns lacrima!? hârciogii gândului îmi scânteiau ochii și-n scânteieri, simt că-ți zbor... și-mi zbor înspre tine printre luminile înserării din mine, infernul încă mai pâlpâia, când mi ți-ai înghesuit sânii mie în suflet, și din ipohondrie, sufletul striga înspre mine: ia-i tu! ascultam tăcerea secundelor în cremeni de cer, argintul din tâmple mi te bântuia prin pântecul uimirii, căutând să-mi astupe mania poftei în spuza așteptului... – ia-i tu! mă urmărea strigarea sufletului, încet-încet, se stingea spuza așteptului...

Un strigăt de sub miezul nopţii mă strigă ... TRUPUL ce-l voi smulge din NETRUP voi aştepta cinci veşnicii şi-un an-lumină, să-l văd cum pune capul mie-n palmă, să-l văd auzu-mi chicotind, sub pala pleoapei lui să mă pierd, pierdut să nu-mi ştiu pofta de mângâi, şi el să mă mângâie-ntâi... sătul de-atâta aşteptare, să fi uitat cum să-l pătrund şi să mă uit neant inveterând, iar când neantul lecţie să-mi deie, să mă aprind, tot trupul meu scânteie... ştiu, şoaptele s-ar porni a plânge,

şi-n plânsul lor mi-ar pune mâna sperioasă lui pe frunte, căldură din căldura mea să-i dau, şi să-i şoptesc poate cum şi Adam: mi-eşti dragă! şi dragul ăsta să irumpă temerile în lavă să azvârle, dar lavă-n mine să mai lase, din mine-n trupul ei să se reverse, şi-n lava asta poate ne vom împlini, cât iarăşi aştept TRUP din NETRUP cioplit venind, cinci veşnicii şi-un an-lumină, tu să te-aşezi în tot la mine-n palmă... şi să te ţii atunce lavă! ooo-da!! 61

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Marin Beșcucă Poet, prozator, publicist și jurnalist (Corabia, județul Olt, 12 septembrie 1957). A urmat cursurile Academiei de Științe Social-Politice, București. POEZIE: Lumina nelumescului – Ed. Anotimp, Slatina, 1997; 100 scrisori către Gheorghe Pituț – Ed. Anotimp, Oradea, 2001; Anna – scrisoare către Dumnezeu – Ed. Asociației „Societatea Inginerilor de Petrol și Gaze”, București, 2007; Scrisori către Părintele Dan – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2014; Hiastru – scrisori către fratele meu – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2015; Rugăciunea unei mame – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2016; Rafael – bucuria unui răsărit – Ed. Aureo, Oradea, 2016; Anna – scrisoare către Dumnezeu – Ed. Aureo, Oradea, 2016 (ediția a II-a); Odiseic – trup din netrup – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2016; Părăsit la picioarele podului – Ed. Aureo, Oradea, 2017; Szebeni – Săldăbagiu de Munte al Iubirii – Ed. Aureo, Oradea, 2017; Cucerirea iubirii – Ed. Aureo, Oradea, 2017; Medica – Geneza suspinului ireversibil – Ed. Aureo, Oradea, 2018; Floricel – Baladă peste Livada de Bihor – Ed. Aureo, Oradea, 2018; Magister – Confesiunile unui poet din Grădina Maicii Domnului – Ed. Hoffman, Caracal, 2019; IC Rada – Poem peste Oradea – Ed. Hoffman, Caracal, 2019; Monstrul de pe Dilimandjaro – Ed. Papirus Media, Roman 2019; Mnieru – Profesorul meu de Prețiozități – Ed. Hoffman, Caracal, 2019; Timișoara – Acolade peste timp – Ed.Fundației pentru cultură și învățământ „Ioan Slavici”, Timișoara, 2019; Hanul Răzeșilor – Letopisețiul lui Marin Beșcucă – Ed. Papirus Media, Roman, 2021. POEZIE (co-autor dimpreună cu Marta-Polixenia Matei (Mărțișor), alias Marta-Polixenia Beșcucă); Albiile Dorului – Doi într-un poem – Ed. Aureo, Oradea, 2018; Titania – poema curcubeului de Bacău – Ed. Hoffman, Caracal, 2019; La steaua Polară – Ed. Hofman, Caracal, 2020. ROMANE: Iubire din ruga durerii – Ed. Abadaba, Oradea, 2000; Panteonul dragostei – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2015; Dumnezeirea Iubirii – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2016. JURNALISTICĂ – MEMORIALISTICĂ: Ultimul interviu – Editura Casa Ciurea, Slatina, 1997; Ultimul interviu adagio – sau Corneliu Coposu și noi, românii – Ed. Casa Ciurea, Slatina, 1998. A publicat de-a lungul anilor, de asemenea, în diferite ziare și reviste tipărite, cât și în mediul on-line, cum ar fi: Ziarul Slatina 630, Bocancomania, Anotimp Magazin, Crișana, Jurnalul de Olt, Jurnalul Bucureștiului, Ziua de Ardeal, Revistele: Logos și Agape, Armonii Culturale, Confluențe Literare, Rotunda Valahă, Arena Literară, Clepsydra, Miorița (SUA) ș.a. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; al Academiei de Științe, Literatură și Arte, Oradea; al Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română din Republica Moldova; al Ligii Scriitorilor Români și al Asociației pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR, Buzău. 62

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Menuet

Poezie

Mihaela Petrișor

Se înfiripă un dor în prag de seară Când lacrima imploră libertate, Cu ochii închiși, refuz să-i fac dreptate și tac... ... Se aud arpegii de vioară În colivia rece, pustiită, veche Sufletul nud așteaptă osândit, Căci nici un înger nu mai stă de veghe Doar valsul unui pian îmbătrânit. O sală goală, fără spectatori, Actor rămas pe scenă, o biată paiață, E inima-mi rămasă fără rol. Un flaut doar o plânge într-o piață… Luna trage cortina peste toate, încet, Lacrimă, inimă, suflet, primesc împăcare. Teatrul a închis. În ritm de menuet, o lume-ntreagă merge la culcare.

Melancolie Încet, șoptit, mă cheamă ploaia Căci am făcut un târg odată, Să nu mai stau, singură, tristă când plouă, doar eu și odaia… Și de atunci, ca un ritual, ies și mă plimb pe străzi străine, privesc vitrine, trecători și recunosc, mi-e mult mai bine Când gândurile-ndoliate de-atâtea doruri, griji și plâns așteaptă să fie spălate iar lacrimile, preschimbate în surâs. Într-un târziu mă-ntorc acasă pe buze cu sărutul rece al ploii, în ochii-mi goi cu-o nouă strălucire, cu sufletul curat și liber, Căci spovedania mea primi iertarea ploii.

63

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Înnourare

Fluturi

Bătrâni sau tineri? Mă-ntreb ce vârstă au norii? O veșnicie… Roșiatici, albi, gri, albaștri-cenușii în forme bizare, calzi sau reci? Cineva a pictat azi cerul cu nori de acuarelă, în joaca lor se întrepătrund, se despart, se juxtapun… Acum se odihnesc pe piscurile munților, Apoi se întrec cu păsările-n zbor E un joc fără reguli, Sus-jos-departe-aproape, Un du-te-vino... amețitor de lent. Mângâiați de soare, râd curcubeie Cad și plâng din înalt, lacrimi, Adorm sub plapuma pufoasă a nopții, se trezesc și cu ochii lor somnoroși de nori își încep jocul cotidian.

Mi-am transformat speranțele în fluturi Să-și caute destinul printre flori, Dansând în zori de grele vremuri, Sfidând conservatoare reguli Prin culori.

Aș vrea să intru în joaca lor, să-i ating, să-i pășesc, să-i strivesc, aș vrea să-i mușc, să-i simt în palme, să-i gust până la istovire, s-adorm și ei să mă învelească, să-i rup apoi, să-i modelez, iar alții, noi, din mâna mea să se nască; să-i suflu, iar ei docili să mă asculte, să plutesc cu ei spre niciunde, deasupra munților, a mării, a mea, a tot și a toate… Nori inocenți sau vinovați? Nori visători, poetici și misterioși… Înnourare… Nori.

Născute din neant și din orgolii Făpturi suave, mirosind a vară, Au învățat s-adie prin magnolii Luptând cu vânturi, asasine, reci, De iarnă...

EVRICA Sculptura: Mihai Jitaru

Mihaela Petrișor (Bistrița-Năsăud, 1975), absolventă a Liceului pedagogic

„George Coșbuc”, Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud Din 2001, stabilită în Madrid. Colaborează cu ziarul Român în Lume (Madrid, 2002-2004), unde publică articole, poezii. Publică versuri (sub pseudonimul Ariadna) în Antologia de poezii bilingvă română-spaniolă Român în Lume (Rumano en el Mundo), din 2004, Madrid, antologie ce reunește poezia a 23 de autori români din Spania. Membră a Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania, din 2021. 64

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Adevărul din noi

Poezie

Mihai Jitaru

Miraculoase creaturi, Urmași de-ai Evei pe pământ, Suntem plăpândele făpturi, Făcând cu viața legământ. Ne credem toți neprihăniți, Cu sufletul mereu curat, Deși uităm, ca ipocriți, Că ne legăm și de păcat. În gena noastră se-mpletesc, Desigur, calități o mie, Dar și defecte se găsesc, Lăsând pe om să le învie. De vrei frumosul să-l trezești, Vei deveni un om iubit, În schimb, urâtul de-l dorești, Vei fi mereu-mereu hulit. De va învinge binele, Cu toții te vor respecta, Iar răul, mărăcinele În întuneric vor zăcea. Țineți în frâu monstrul din voi, Legați în lanțuri bruta rea, Alegeți doar ce-aveți de soi, Și viață bună veți avea!

ADEVĂRUL DIN NOI Sculptura: Mihai Jitaru

65

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Cuib Hoinărim prin vremi sihastre, Dar uităm, necontenit, Că, la baza vieții noastre, Este cuibul construit.

Rând pe rând la ceruri urcă, Lăsând cuibul mai pustiu, Firul vieții se încurcă, Nu rămâne niciun fiu.

Îl durează, cu trudire, Bunii noștri, dragi părinți, Pun semințe de iubire Și le dau nume de sfinți.

Toți ar vrea să se-ntâlnească! Ție, Doamne, mă închin: Fă, măcar, să se-ntregească Iarăși cuibu-n cer, amin!

Încep boabe să-nflorească Și se-mprăștie în vânt, Încercând să construiască Alte cuiburi pe pământ.

Cu speranța cea lumească Să dăm vieții scump obol: Alții să ne-nlocuiască Și s-ocupe cuibul gol!

Și se zbat, de bună seamă, Cercând traiul minimal, Dar nu uită cuibul-mamă, Ca reperul principal.

În amintirea fratelui nostru, Gheorghe!

Soarta nemiloasă, dură Zdruncină din temelii, Pe părinți din cuib îi fură – Nu mai sunt fiii copii. Consolarea e deșartă În culcușul personal, Ei nu vor să se despartă, Nu, din cuibul lor primar. Vine-o zi, ziua mâhnirii, Când ursita cea hidoasă Sparge cuibul fericirii, Taie firul cu o coasă. Un ales, primul plecat Sus, la ceruri, la părinți, Lacrimi curg neîncetat… Vino, Doamne, să ne-alinți! Caută ziua fatală Cel rămas, în mintea sa, Cu-ntrebarea infernală: „Oare cine va urma?”. 66

UMANISM Sculptura: Mihai Jitaru

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Motive Umanism Când vorbim de creștinism Și de glasul mănăstirii, Ne gândim la umanism – Ca esență a Psaltirii. Dacă vrei să ai onoare, Dovedind că ești uman, Pune omul în valoare, Îngrijește de sărman. Fă, din milă, crez frumos Pentru bieți cuprinși de jale, Dă-le picul cuvios Din căușul palmei tale. Mângâie, cu suflet mare, Pe cei prinși în nevoință, Fă, din umeri, reazem tare Pentru cei în suferință. Să-ți arăți privirea blândă Celor care reușesc, Salutând a lor izbândă, Bucură-te-n mod firesc. Ura, cearta, dezbinarea Nu sunt demne pentru tine, Nici invidia, trădarea, Fiindcă frâng multe destine. Bunii noștri te învață Să faci bine cât trăiești, Nu uita că-n astă viață, De faci rău, tot rău găsești. Când planeta parcă moare Și-umanismu-i floare rară, Lăsați porumbei să zboare, Făcând pacea să răsară!

Sunt o mie de motive Pentru multe acțiuni, Pentru inițiative Și diverse misiuni. Drag motiv e să fii bun, Trăind în societate Sau să fii ca un gorun, Luptând pentru libertate. Să fii mândru, fericit E-un motiv înălțător, Să fii harnic, negreșit, E un țel triumfător. Să clădești pe unde treci, Sfințind urmele lăsate, Să lași semne mii în veci Sunt motive minunate. Își aleg cu-ndemânare Un imbold miraculos, Când se luptă cu ardoare Cei nebuni după frumos. Muzele inspiratoare Le aduc, în dar, motive, Că-și trag seva creatoare, Doritori să ne cultive. Pictori cu-ale lor culori, Sculptori cu dăltița-n mână, Muzicanți și dansatori Toți se-adapă la „fântână”. Apa cea miraculoasă, Prinsă-n versuri de poeți, Este vie și mănoasă Pentru meșteri și esteți. Căutând și eu motiv, Am primit de Sus îndemn Să sorb stropul afectiv, Mirosind parfum de lemn.

67

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Împreunări Fiecare lucrușor, De pe-aici și de prin zări, E făcut de Creator Din diverse-mpreunări.

Din împreunări dorite, El și Ea, ce se iubesc, Dau ființe îndrăgite, Fericiți că dăinuiesc.

La-nceput au fost Cuvântul, Și-nsemna Divinitate, Apoi Cerul și Pământul, Zi și Noapte, strâns legate…

Să-împletim idei anume, Trudind totul împreună, Ca să fie lumea, lume, Mai curată și mai bună!

S-a născut, din părți unite, Creatura omenească Și-alte vietăți menite Lumea să se-nfăptuiască. Un copac, un animal, Aer, apă, alimente, Sunt compuse, structural, Din mai multe elemente. Cu diverse părți se-mbină: Case, poduri și palate, Haine, jucării, mașină Tot din piese asamblate. O invenție se face Din idei scoase-n lumină, Iar politica se coace Din partide cu doctrină. Orice operă de artă E un tot armonios, Inspirație ce poartă Muncă și talent faimos. Au unit, parte cu parte, Patrioți cu căutare, Reușind să lase-n carte, România noastră Mare.

68

CĂUTĂRI Sculptura: Mihai Jitaru

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Contopire Surâs molipsit din surâs, tainică plăcere în atracția contrariilor… Șoapta gândului, ecou al șoaptei altui gând, dulce melodie într-un acord sublim…

El și Ea pierduți în povestea de dragoste, în care unu și cu unu fac unu, măcar pentru o clipă rătăcită într-un vis frumos!

Suflare învăluită în suflare, caldă respirație într-o atmosferă magică… Atingerea atingerii, hrana simțurilor trezite, ațâțate de o mângâiere catifelată… Buze peste buzele sărutului născut, râvnit, după iluzii și căutări pierdute… Îmbrățișare îmbrățișată de îmbrățișarea epidermei sudate prin fiecare por… Contopire într-o dăruire totală, înălțarea și scufundarea urletului mut în lacrima fericirii, într-un „acum” și-un „aici”…

CONTOPIRE Sculptura: Mihai Jitaru

69

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Casa speranței Proiectați-vă în gând, Clar, căsuța vieții voastre, Să vă fie traiul blând, Luminat de zări albastre.

Ochii blânzi, cu țintă lungă, Largi ferestre să devină, Iar din ceruri să ajungă, Prin odăi, lumina lină.

Așezați la temelie Forța dacului bătrân, Ce lupta cu bărbăție, Să rămână-n veci stăpân.

Stâlpul casei să-l tocmiți Din „coloana infinită”, Din șindrile încropiți Pasăre în zbor pornită.

Piatră din străbuni zidiți, Ruptă chiar din barba-i sură, Iar mustața-i s-o-mpletiți Într-o trainică structură.

Astă „pasăre măiastră”, Ca un vis de libertate, Să vă fie casa voastră, Din străbuni, mândră cetate.

Astfel de la rădăcină, Să răsară, din bazalt, O dorință de lumină, De a tinde spre înalt.

Să vă fie drag cămin Cu familia unită, Cuib cu sevă de creștin, Cu aleasă conduită.

Din obrajii arși de soare Și aspriți de vânturi rele, Faceți ziduri de onoare, Să reziste-n vremuri grele.

Din tradiții să mușcați Rodul bun al cutezanței, Ca să deveniți bărbați, Să păziți casa speranței!

Însingurare

70

Să fii singur e-o durere, Știind tu că una-i viața, E un drum fără repere, Când stăpână este ceața.

Să-ți dorești singurătatea, Pentru liniștea visată, Și să-ți cauți libertatea, Lăsând lumea ta uitată,

Când, orbecăind pe cale, Nimeni nu-i în preajma ta Și-n tăcerea sorții tale Sfat nu are cin’ să-ți dea.

Să nu vezi, să nu auzi, Liniștea să te apese Și, ferit de oameni cruzi, De nimic să nu-ți mai pese,

Un orfan, ce-i de pripas, Năpădit de întristare, Un celibatar retras Sunt sătui de-nsingurare.

Dar destinul e cumplit, Nu găsești în lume loc, Să stai singur, liniștit – Peste tot ești prins în „joc”.

Și nu simți nicio dorință, Nici apus, nici răsărit, Să vezi numai suferință, Vai, ce trai nefericit!

Căutându-ți libertatea, Te prefaci că studiezi Jocul de-a singurătatea, Dar nici tu nu te mai crezi

Însă viața actuală, Atacată de tumori, E una paradoxală, Te împinge deseori

Și aștepți într-o firidă, Potrivită cu mormântul, Ca destinul să decidă Cum va fi deznodământul.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Rely Schwartzberg

Aripi să zbor

Stoluri de clipe frumoase Au revenit când ai venit tu, Liniștea s-a lăsat pe dealurile joase, Făcând să ne îndulcească sărutul. Aripi să zbor mi-ai oferit, Să cânt sub soarele măiastru, Să scriu, să fac ceea ce simt, Să zburd ca greierul sub cer albastru. Zilele tulburi ca marea în timpul furtunii, De se ivesc și par să se-ntețească, Tu apari cu vorba și-atingerea ta fină, Împrăștii norii să nu zăbovească. Mi-e greu să-ți răsplătesc privirea, Ce cu blândețe mă cuprinde, Seva iubirii se răspândește-n corp și ne ia suflarea, Îmbrățișarea noastră de pământ parcă ne desprinde. Când ne-am trezit, vârtejul a trecut, Și un pupic pe vârful nasului mi-ai dat, Eu mă jucam în părul tău cărunt şi mă întrebam: „Oare m-am îndrăgostit?”

VIS DE LIBERTATE Sculptura: Mihai Jitaru

71

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Cu această crenguţă

UMANISM Sculptura: Mihai Jitaru

Se lasă seara neîncrezătoare Ca pleoapele înainte de-adormire, Stelele sclipesc, aduc și vise noi, O melancolie mă cuprinde, expresivă și multă iubire. Mă simt umbra copacului pe perete, Brațul meu, o creangă unduită, limitată, Ce își mișcă lin ramificarea nesfârșită, Pe neaua albă să fie creionată. Din rădăcini zvâcnește seva dorinței răzvrătită, Plutesc în sus și în jos amețitor, Învăluindu-mă cu gânduri triste sau bucurii neinfinite, Cu plecăciuni adânci în fața voastră, se așează din zbor. Aștept cu nerăbdare... ochii celor curioși privirea să le cadă, Pe ceea ce am scris, sper, cu îndemânare, Tabloul cuvintelor, pictat cu penelul să răsadă, Încredere în poezia pură, ce se înalță cu ardoare și fără amânare.

Nucul

Povestea inimii

Pe crengile nucului de-afară Două rândunele cântă în cor, Așa ai venit tu într-o vară, Ca fluturele pe inimă mi te-ai pus din zbor. N-ai întrebat dacă-ți dau voie Și n-ai bătut nici la portiță, Ai spus doar că ai nevoie, De mine, sunt scumpa ta Crăiță. Și brațele, ca lungi liane, Cu ele mă-nconjori acum, Fața-mi atingi și-mi pui câte-un sărut pe gene, Mă lași mută… nu știu ce să spun. Căci vorbele sunt de prisos Și nu-mi dai timp să mă gândesc la ele, Hainele sunt grele, nu mai sunt de folos, Ne învelim acum cu plapumă de stele. Când zorii zilei au sosit, Iar razele de soare îți luminează fața, Mă uit la chipul tău ce m-a ademenit Și-n brațele tale mă simt în siguranță.

Primul punct l-a lipit... Pe foaia albă ca o nea Curentul din suflet s-a stârnit, Ața dintr-însul se-ncolăcește și nu vrea să stea. Păianjenul își croiește formele dorite Și le așează târând sfoara după el, Cu piciorușele lui jonglează cu litere ascuțite, Cuvinte de dragoste și dor, de virgule însoțite. Căldura de afară nu-l supără deloc, Povestea inimii, pe coală destăinuită, O scrie mai întâi, ca într-un simplu joc, Penelul pictează doar culoarea dorită. Și, chiar de va întâlni pe drum Alți mari maeștri în a croșeta, Cu dibăcie, cuvintele le modelează acum, De-a dovedi noua dragoste a sa. Gândurile îl copleșesc de stele poleite, De frunzele de afară și fluturi ce zboară, Pe multe foi punctează ideile dorite, Cum soarele răsare, în fiecare zi de vară.

72

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

O pânză de păianjen Sunt un fluture prins într-o pânză de păianjen, Privesc în stânga și în dreapta, caut o scăpare, Picioarele le mișc din ce în ce mai greu, Trebuie să fie în acest loc o rază de soare. Sunt un fluture prins într-o pânză de păianjen, Mă zbat să mă desprind din aceste ațe, Fiori de gheață, că n-am forță și-mi voi pierde voința, Dar lumina de afară mă încălzește și mă ia în brațe. Sunt un fluture prins într-o pânză de păianjen, Mi-e frică în fiecare clipă de ce se întâmplă, Speranța mă-nconjoară și corpul mi-l destinde, Mă desprind cu greu de pânză și totuși cu o mișcare simplă. Îți mulțumesc ție, rază de soare, că ai apărut, Încălzindu-mi aripile și corpul cuprins de teamă, Și Ție, Doamne, că ai trimis vântul să sufle asupra mea, Rupând acea pânză și cu ea simțind că teama se destramă.

PĂIANJEN Sculptura: Mihai Jitaru

Te aștept Se aude foșnet în proaspăta zăpadă, La puloverul tău nou eu împletesc, În vatră arde focul și seara dă să cadă, Flori de gheață pe fereastră se ivesc. Te aștept cu nerăbdare pe ușă tu să intri, Paltonul umed în cuier tu să-l pui Căldura casei și sărutul meu, te rog nu-l opri, O cană cu vin roșu-ți dau și frigul să-l răpui. Masa-i pregătită, dar tu nu ești flămând, Priviri ca niște săgeți nu cad la întâmplare, Obrajii îmi sunt bujori, primăveri înflorind, Prevăd o seară romantică în zare. Te ridici, te învârți în jurul meu, vrei să mă cucerești, Din suflet se ridică o melodie lină și plăcută, Mă pierd în clipe nesfârșite, frisoanele mi le-ntețești, Senzațiile sunt tari, mă faci să rămân mută. Simt că leșin, dar în ultima clipă tu mă prinzi, Ca într-un dans de tangou, mă ridici, în pat mă-ntinzi, Răsuflarea noastră crește și e răsunătoare, Mâinile prind viață și nu mai au stare.

73

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Săruturi pătimașe și neîndurătoare Par picături de ploaie furioasă, Iubirea noastră tandră nu are-asemănare, Să mă retrag nu vreau, mă simt neputincioasă. Minunea a venit, iar vraja ne destinde, Surprinsă sunt de liniștea ce ne cuprinde, Apoi totul se destramă, de teamă că nu rămâi, Dar mă privești cu căldură; până adorm fruntea mi-o mângâi. Timpul se grăbește și dimineață s-a făcut, O rază de soare prin perdea se strecoară, Ne anunță că-i dimineață și visul frumos a trecut, Sau poate nu, în fiecare zi îl putem aduce iară.

INSPIRAȚIE Sculptura: Mihai Jitaru

Rely Schwartzberg (Tulcea, 18 mai 1975)

Primele poezii au fost publicate în revista locală Tribuna Krayot. Colaborează cu publicația israeliană de limba română Revista Familiei. Apariții editoriale: Volumul de poezie bilingvă româno-engleză La răsărit de soare (2019), editura Napoca-Star, și volumul bilingv româno-francez Poemele iubirii (2020), editura Anamarol. Proză pentru adolescenți: O vacanță de pomină (Editura Napoca-Star, 2017), Îndrăgostiți în examene (Editura Napoca-Star, 2019), romanul de dragoste Pe aripile destinului (Editura Napoca-Star, 2021). Publică în antologiile Carmen (vol. 8 și 12) și Verba volant. Iar creațiile de poezie și desen, în antologiile MISS Lizz și Prietenii în anul 202, cu poezia Jesica, care a luat mențiune (Editura Anamarol) și cu poezia Puiul colorat și cele două desene din antologia Miss Lizz și Prietenii, în același an (Editura Armonii Culturale). Premii: Diploma de „Străjer al Limbii Române”, cu prilejul Festivalului Internațional de poezie în Limba Română Diploma „Cartea anului-proză de debut”, pentru romanul Dragoste cu trandafiri albi, apărută la Editura Napoca Star, din Cluj-Napoca, în același an; la festivitatea de premiere a creațiilor din 2018, din partea Asociației Scriitorilor de Limba Română Premiul „Ilarie Voronca”, pentru volumul Poemele iubirii, premiu conferit de Centrul Cultural Israeliano-Român din Tel-Aviv, Revista Maximum și Editura Teșu.

74

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Vasile Avorniciței

Toamnă la Ruginoasa

Mărturisire

Mă strâng în braţe prunii, Mă leagănă salcâmii, Pe tălpi mă calcă iarba, Pe cer mă zbor lăstunii

Nu voi să par decât ce sunt: Un călător pe-a vieții cale, Fără proptele și-nvârteli Și fără urmă de-ngâmfare.

Mă mângâie lumina În zilele cu soare, Şi mă sărută luna A nopţii fată mare

Poate-s puțin, ori poate-s mult, Sunt și plăcut, și neplăcut, Dar știu să zic un ,,bună ziua” Și știu să tac când n-am știut.

Iar curtea cu livada Şi nucul din grădină, Mă tace cu tăcerea Şi liniștea deplină.

Eu mă cunosc, dar, cel mai bine Cât sunt de mult ori de puțin, Însă nu pot să nu văd kitsch-ul, Și nici prostiei să mă-nchin.

Mă ninge galben frunza Desprinsă de pe ramuri Şi mă salută toamna Cu brumă pe la geamuri.

Nu pot să-mi placă fanfaronul Cu monogramă și blazon, Când seacă-i este consistența, Și învelișul de carton. Nu pot să zic de complezență Și nici să tac, că-i de bonton, Chiar dacă unora nu plac, Eu am să fiu același, om. INCOTRO Sculptura: Mihai Jitaru

75

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Balada timpului Tu ești mereu precum un vis pierdut Un trecător ce nu stă niciodată Ce vine de departe, din trecut Și e mereu în drum spre altădată.

Cu tine se usucă trandafirii Și cad în toamnă frunzele din pom, De brațul tău se sprijină destinul Când dă durată fiecărui om.

Cu tine ninge vremea peste lume Și tot așa se duce-n toamnă vara, Cu tine trec zăpezile din iarnă Când râd iar ghioceii primăvara.

Cu tine trec și vise, și speranțe, Dar și dureri, și răni se-nchid cu tine Ești amintirea răului de-a fost, Precum ești și nădejdea de mai bine.

Crâmpei de vară

Retrospectivă

E cerul tot albastru, Nici urmă nu-i de nori, Iar soarele exultă Și cade peste flori.

Ne-au trecut în goană anii, Timpul și-a văzut de cale Iernile ne-au nins pe tâmple, Verile ne-au ars cu soare.

Pădurea face umbre La margine de zare Și lanuri dau în galben Din deal, până pe vale.

Viața ne-a-nvățat povestea Lui ,,a fi” sau ,,a nu fi” Și a face diferența Între o noapte, și o zi.

Sunt zile lungi de vară Și nopți cu lună plină, Cu greieri care cântă Pe corzi de mandolină. Se trece-n goană timpul Precum un zbor de fluturi Și plâng de dorul ploii Fântânile din ciuturi.

ESCHIVĂRI Sculptura: Mihai Jitaru

Eu sunt doar unul Eu sunt doar unul ce mai scrie Povești pe iambi și pe trohee, Când tot mai rar e cu cititul Și când urzica-i orhidee.

Am crezut mereu în bine, Tot ca unul, deși doi Și gândind întotdeauna Că e lumea precum noi.

Eu sunt doar unul ce mai crede Că albu-i alb și griul gri Când totul este sau nu este? Și la amiază nu e zi.

Am trecut așa prin toate Și mai bune, și mai rele Într-o lume plămădită Din noroi și praf de stele.

Eu sunt doar unul ce mai speră Că totuși va mai fi un mâine Când nu vor mai cânta afonii Și doar brutari vor face pâine. 76

Am văzut vorbind tăcerea, Dar și zgomotele fade Am trăit și ipostaza ,,A putea”, ori ,,nu se poate”.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Toamnă timpurie E dus orizontul în ceață, Trec norii fugari peste dealuri, Cad picuri răzlețe de ploaie Iar vântul lovește în valuri.

Similitudini

E toamnă, cu aerul rece Purtat azi pe aripi de vânt, Cu bruma căzută pe vale Și iarna la margini de gând.

Cum florile se șterg de rouă Cu raza soarelui în zori Și vântul mângâie grădina Pe simfonia de culori,

Când încă e plină livada De pomii cu fructele-n pârg Iar via așteaptă culesul Și vinul e încă pe rug.

La fel pe ochii tăi, frumoaso, De zâmbet ori de lacrimi uzi Te șterg cu tivul de la stele Ori cu mătasa de la duzi.

În câmp, pe întinse ogoare Porumbul se coace sub brumă Iar jos, pe islazul Coboaia S-aude un zgomot de turmă.

Îți mângâi fruntea, cer albastru Și ochii stele ți-i sărut Povești îți spun în miez de noapte Și tac, doar numai să te-ascult.

Portret de femeie

Ești tu, femeie

În suflet porţi superbă primăvară Ori iarnă viscolită uneori, Pe chip, lumini din zi de vară Când cerul străluceşte fără nori.

Ești în orișice poveste, Arzi în fiecare dor, Ești și flacără, și gheață Și trecut, și viitor.

În ochi ai străluciri de diamante Şi gura-ţi e o roşie muşcată, Cu sânii precum amforele albe Statuie pari în marmură sculptată.

Ești un vers din vechi poeme Glas al doinelor străbune, Ești izvorul pur al vieții, Mâna ce frământă pâine.

Eşti toamna blândă strânsă în cunună, De fructe coapte şi de rod bogată. Eşti drumul străbătut spre fericire Ori cântec de blestem într-o baladă.

Ești și zgomot, și tăcere, Flacăra ce arde-n toate, Ești și floarea cărei spunem: ,,Fără tine nu se poate”. Fie-ți viața doar lumină Suflet tandru și senin Toate florile din lume Astăzi ție ți-le-nchin. 77

Poezie

78

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Dorinţă

Să-ţi râdă iar ochii!

Iubito! E atâta noapte La mine-n suflet şi afară, M-apasă ceasul de-ntuneric Şi dorul prinde să mă doară.

Ai parcă pe frunte-o corolă De triste dureri ce te-apasă Şi faţa ţi-e palidă astăzi Zâmbirea din ochi îţi e ştearsă.

E ceasul când eu nu te văd Şi cât aş vrea să-mi ieşi în cale! Să ningă floarea de salcâm, Iar tu să fii printre petale.

Ţi-e blândă, dar tristă privirea, Precum o noapte de vară, Când cerul cu norii plumburii Nu lasă luna să apară.

Să cazi din cer precum o floare De vântul nopţii legănată Lumini s-aduci în bezna nopţii Să fii lumina mea curată.

Mă apasă pe suflet tristeţea Cu chipu-ţi învăluie acum, Te chem lângă mine, iubito, Eu, veşnic tovarăş de drum.

Să-mi cazi pe frunte ori pe buze Ca un sărut gingaş şi pur, Să ningă noaptea cu iubire Cu flori să ningă din salcâm.

Hai, vino! Împarte durerea cu mine, Ori lasă-mi-o toată deodată, Să-ţi râdă iar ochii, lumini de luceferi Şi faţa să-ţi râdă iar toată.

Oricât ar fi departe de departe

De ziua ta

Oricât ar fi departe de departe Şi între noi distanţă şi tăcere, Iubirea ne e punte peste toate, Când dorul se transformă în durere.

De ziua ta aş vrea să ştii Ce mult la mine-nseamnă Alături eu să mi te am În fiecare seară.

De-ar fi să ne despartă-ntinse spaţii Ori munţi înalţi, cu văile adânci, Eu vin mereu, un călător spre tine, Ca un izvor ce murmură pe stânci.

Şi cât de mult eu îmi doresc, Atât cât va fi viaţă, Să mă trezească glasul tău În orice dimineaţă.

Deşi lipseşti, mereu eşti peste tot E chipul tău cu mine-ntotdeauna, Mă însoţeşte-n zorii dimineţii, Ori seara, când pe cer apare luna.

Şi ziua orişicum ar fi, Cu nori sau mai senină, Prin ea să trecem amândoi Ţinându-ne de mână.

Vom fi noi doi mereu doar împreună, Oricâte drumuri ne vor despărţi Şi chipul tău mă va-nsoţi oriunde, În miez de noapte sau în plină zi.

Iar timp noi cât vom mai avea, Să-l trecem împreună, Că fără tine soare nu-i Şi noaptea-i fără lună.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Seară de toamnă

Poezie

Am scris

A mai venit o dată toamna, Iubita mea de toamne multe Şi vântul serii se-mpleteşte Pe-alei cu frunzele căzute. Trec norii negri peste zare, Se scutur fructe de pe ramuri, Coboară ceaţa peste dealuri Şi ploaia bate trist în geamuri. E noapte peste tot şi-n toate, Melancolia ne-nconjoară, Ce mai avem în amintire Zile frumoase de-astă vară. Când era totul plin de viaţă Şi soarele ardea pe boltă, E toamnă azi şi ne-ntristează Trecerea vremii ne revoltă.

Am scris cuprins de fericire Am scris iubind ca un nebun, Am scris de tot ce port în suflet Şi lumii eu am vrut să-i spun. Am scris de flori şi de natură, De satul unde m-am născut, De amintiri de altădată Şi de cei dragi ce nu mai sunt. Am scris de dor şi de durere Am scris de câte ori am plâns Am scris când m-a cuprins obida Şi când aveam ceva de zis. Am scris şi de şi pentru oameni Am scris de bine şi de rău Ş-am înşirat pe-aceste pagini O parte-a sufletului meu.

Azi totul către toamnă trece Călătorind spre infinit, Se-ntorc pe calea lumii toate Mergând spre unde au venit.

PACE Sculptura: Mihai Jitaru

Vasile Avorniciţei

(Roman, n. 27 octombrie 1950 în Ruginoasa, jud. Neamţ; decedat 23 martie 2021) Apariții editoriale: volumele de poeme Pocalul cu de toate, Editura „Plumb”, Bacău, 2016; Dor de altădată, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018; Gânduri rostite, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2021, volum apărut postum prin grija soţiei, Maria-Alexandra Avorniciţei. 79

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Violeta Andrei Stoicescu Oceane de singurătate

M-am exilat la capăt de pământ, Acolo unde marea-şi are începutul… Şi ca o pasăre cu zborul frânt, Ascult cum plânge a singurătate vântul.

Am frânt un colț de suflet, rând pe rând, Am dăruit din tot ce sunt, la fiecare... Dar m-am trezit, amarul cupei bând Şi-am tras în gândul meu, silențios, zăvoare.

M-am cuibărit pe-o margine de vis, Acolo unde ning tăceri peste cuvinte, Şi-un fulg de nea ce coborâse din abis, S-a prefăcut pe-obraz în lacrimă fierbinte.

Se-aude dinspre zare murmurând, Un cântec trist de lebădă, pierdut în noapte... Şi-n inimă se zbate-un dor flămând, Ce-adună-n piept oceane de singurătate.

În ceasul crizantemelor târzii Uşoare umbre cresc dezlănțuite, Septembrie, aproape a trecut... În filmul mut al toamnei răzvrătite, Hoinare nostalgii mocnesc durut. Octombrie aprinde-n lampioane, Prin reci unghere, palide lumini... Şi plâng cărările, de paşi orfane, Îngenuncheată-i frunza în grădini. Am naufragiat pe-un vers de seară, În ceasul crizantemelor târzii, Ucise sub a timpului povară, Cu revărsări de-amurguri sângerii.

ÎNSINGURARE Sculptura: Mihai Jitaru

80

Pe portativul vieții, în surdină, Fug toamnele-ntr-un veşnic contratimp, Să toarne din potire de rugină, Suspine peste-apusul anotimp.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Poezie

Cioburi de suflet Peste zidurile de marmură ale nopții se înalță o aripă de lumină, desenând un palid rotocol pe bolta senină. Hoinărind spre niciunde, m-am oprit să-mi odihnesc neliniştea pe țărmul însingurat al mării. În poala unui val, Luna îşi leagănă nesomnul sub şoptirile albastre ale întunericului. Din căuşul palmei desculțe, sorb lacrimile cerului, ce curg în răcoarea clipei peste cioburi de suflet obosit. E linişte... E noapte și… parcă timpul s-a oprit...

În miez de noapte (Primul vers este citat dintr-un poem al poetului Mihai Eminescu) „Se bate miezul nopții în clopotul de-aramăˮ, Târziul trece vama sub dangătul prelung, Un ieri se stinge-n vraja ce grabnic se destramă, Și-n fiecare dangăt răsună îndelung... Cu foşnet lin aleargă zefirul prin unghere, În gând se trag zăvoare şi umbre negre fug, Luceferii îşi pleacă privirea în tăcere, Rostogolind în cale al nopții tăvălug.

Sunt Sunt licăr de lumină scurs din soare, Sunt vas de lut cu suflet visător, Un strop pierdut într-un talaz de mare, În Univers sunt doar un fir de nor. Sunt pulbere de stele căzătoare, Sunt bob de rouă-n palma unei flori, O şoaptă rătăcind la întâmplare, Sunt un ecou în strune de viori... Sunt lacrimă născută din durere, Sunt strigăt mut al gândului pribeag, O flacără ce pâlpâie-n tăcere, Sunt vis îngenuncheat pe-al zilei prag. Sunt toate la un loc şi fiecare, Sunt trup şi suflet tainic, călător, Sunt umbra pregătită de plecare, O frunză-n vânt, un abur trecător... Sunt dor pe-a infinitului coloană, Sunt curcubeu pe cerul mohorât, Un fulg timid de nea topit pe geană, Sunt doar un om, un simplu om… şi-atât!

Sub pleoapa blândă-a lunii, clepsidra-şi plânge clipa, Şi-o lacrimă albastră, venită din abis, Mă poartă printre stele, să-mi odihnesc aripa Pe-un colț de nemurire, la margine de vis. 81

Poezie

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Lacrimi de ceară Ce-i viața? Să fie doar o umbră trecătoare Ce se topeşte iute-n noapte, ca un fum, Sau o plăpândă adiere ce dispare În clipa ce apune la sfârşit de drum? Ce-i viaţa? Poate e doar o aripă întinsă, Un vis ce se avântă-n zbor neobosit, Un dor flămând, un zvon, o candelă aprinsă, Sau un refren în Universul nesfârşit. Ce-i viața? Să fie doar un strop de fericire Îngenuncheat printre suspine şi dureri, Un abur ce-şi dă sufletul în nemurire, Prea ostenit de-atâtea neguri şi poveri? Poate nu e decât un cântec de vioară, Purtat ca un ecou pe aripă de vânt... Iar peste suflet, prea curând se face seară Şi se aştern tăcerile peste cuvânt... Ce-i viața... dacă nu o rază ce răsare, Şi-apoi se pierde-ncet, încet spre infinit, Precum se stinge flacăra de lumânare, Sub lacrima de ceară, în ceas de asfințit?

Violeta Andrei Stoicescu (24 august 1970, Ploieşti)

MIRACOLE Sculptura: Mihai Jitaru

Debut: volumul de versuri intitulat Între lacrimă și zâmbet Premiul I la Festivalul-Concurs Internațional de Creație Literară Bogdania, ediția a X-a (2021) Apariții în revistele Bogdania, Vitrina cu poezii, Zbor spre înălțimi. Extemporal liric, Sintagme Codrene. Publică în antologii: Simfonia cuvintelor și Ninsorile din noi.

82

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Cronică

Adrian Lesenciuc

Poetica intervalului

Poetul Andrei Bodiu, plecat mult prea repede dintre noi, a publicat în anul trecerii un volum, Firul alb, care anunța, premonitoriu, limita: „un fir alb subțire desparte lumea în două” (Firul alb, p. 5). Nouăzecist ca vârstă a debutului – prin volumul colectiv Pauză de respirație (Litera, 1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea –, dar optzecist ca filiație: nu s-a desprins de pattern-ul poeziei din generația ’80, din care făcea parte și Alexandru Mușina, mentorul, cel a creat o școală literară, cunoscutul „Grup de la Brașov”, Andrei Bodiu scrie în spiritul celui mai frust cotidianism încărcat de tușe biografice. Poezia sa are rolul de a surprinde instantanee, ca într-un fotoreportaj, spoturi, secvențe care să sublinieze anumite particularități de gestică. Instantaneele sale sunt obligatoriu animate și sunt rezultat al devoalării imaginilor surprinse în derularea urbană sau în interioarele percepției. Rareori imaginea percepției este așezată peste reprezentările clare din anii navetei – unui BudilaExpress al lui Mușina, alimentat de experiența drumului spre Întorsura Buzăului unde primise repartiție, îi corespunde un splendid flash în poezia lui Andrei Bodiu, care a reușit să prindă după absolvirea studiilor un post de profesor la Apața – iar atunci, când peste cotidian se întind rizomii amintirilor, efectul este al unor pete de

contrast alimentate de parcurgerea drumului cu trenul prin nord-estul județului Brașov:

„Unde ești, tati?” mă întreabă cu/ Vocea sublimă de la șapte ani.// „Aproape de Mediaș” răspund/ Și trag în piept mirosul de/ Usturoi din vecini./ „Și cum e gara din Mediaș? E mare?”/ Întreabă mai departe „E mai mare ca gara/ Din Predeal?”// „Cam tot așa” zic eu încurcat.// Nașu își plimbă geanta maro/ Pe burtă Barmanu/ Face piruete pe ritm de melc.// „Unde ești, tati?” mă întreabă/ „În întunericul de la Augustin, Tudor,/ Aproape, în întunericul de la Augustin.” (Gări mijlocii, p. 49).

Instantaneele surprind cel mai adesea oameni în mișcare, în diverse locuri din lume. Un fotoreportaj poetic, redat în cuvinte puține și sugestive, dezbrăcate de înflorituri, îndreaptă lumina spre fragilitatea gestului, spre fragilitatea vieții. Pe de o parte, această fragilitate e sugerată de instantanee, cum ar fi cele privitoare la indefinitul „om fără stare” (parcă decupat din Oameni obosiți) – o aparentă permanență, o trecere rutinieră: Omul fără stare trece/ Pe lângă tine/ Tremurând cu bețele de aluminiu/ Scrijelind asfaltul.// La poștă unul mai tânăr/ I-a spus că îl caută moartea/ Acasă și el se crede la schi.// Omul fără stare se împinge/ Până la Academiei între T și Muzeul de Artă/ Se încăpățânează să-și bea/ Suta de vodcă/ În fiecare zi la aceeași oră.// Uneori îl vezi prăbușit/ Pe bancă la Livadă/ Ajutat de alții se/ Ridică prinde strâns bețele și/ Urcă/ În viraje largi/ Dealul (Omul fără stare, p. 22),

83

Cronică

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

... pe de alta, de amintirile celor care, deși trecuți dincolo de „firul alb”, încă parcurg străzile Brașovului. Printre aceștia se numără vechii locatari sau vecini ai Coroanei, din vremuri mai vechi: Șuluțiu, Steinhardt, Sebastian, Baciu, dar și cei care au pășit de curând în cealaltă parte a lumii: „Azi am rememorat/ Morții am numărat până la trei” (Primăvară timpurie, p. 50) sau Nici alaltăieri nu am crezut nici/ Ieri că a murit Sandu.// Cobor în lumina galbenă cu/ Punga albastră de gunoi. Îmi aranjez/ Haina mă gândesc la privirea lui// Albastră metalică din care vineri curgeau/ Cercuri de foc apoi/ Nu i-am văzut decât ochii închiși/ Dormea miercuri i-a spus Taniei că mai stă puțin/ Și se ridică.// Dincolo de stația-n vacanță/ Un copil intră în magazin/ Casa lui e atât de aproape (Lumina galbenă. Lui Alexandru Mușina, p. 56).

Prin cuvintele puține, ponderate, potrivit așezate în construcții simple și grave, o „lumină galbenă”, o ceață se așază peste clădiri și peste oameni. O lumină melancolică însoțește portretele individuale sau fotografiile de grup: „Poeții tineri privesc din/ Poză. Sunt tineri și melancolici tineri și/ Ironici când poartă coarnele de cerb/ Trofeul bunicului pe post de chip./ .../ Excesele lor delicate mă fac să visez.” (Poeții tineri, p. 45), cum, aceeași lumină se întrevede și la trecerea pragului, în instantaneul dedicat lui Sandu Mușina, sau în limpezimea paharului de vodcă din cârciuma din preajma Facultății de Litere din celebrul Corp T, unde poeții, indiferent de afiliere, dezbat cu simplitate despre pasul făcut dincolo de linie (încărcată de melancolie e această imagine a lui Claudiu Mitan, poetul care avea să se alinieze, la doi distanță, în batalionul optzecist în retragere): Ca un somon din mreje a ieșit Claudiu Mitan/ De la Academie.// Mi-a cerut un pol. I-am întins/ Zece lei. „Un pol” a zis legănat. Hârâit. „Sunt creditorul/ Tău și-al lui Virgil” i-am zis. I-am întins/ Banii.//Mi-a spus că a murit/ Poetul George Pușcariu./ „De ce? l-am întrebat/ „De nevoie, Andrei, de nevoie. Dacă i-a trebuit!”// Am gâlgâit amândoi ușor până tusea de fumător înrăit/ L-a răzbit. (Claudiu Mitan ieșind de la Academie, p.51).

Firul alb continuă să sondeze acea ceață aproape insesizabilă dintre lumile despărțite sau legate de „firul alb”, separate sau superpozabile în proiecții și amintiri în care intrase prin 84

Oameni obosiți; poeziile sale din ultimul volum sunt poezii ale amânării, ale expectanței, ale interogării de sine despre rosturi adânci. Răspunsurile sunt aparent la suprafața textului. Ele au un aer de mister adânc în luciditatea și răceala lumii de instantanee pe care o redă prin paginile cărții, într-o tăietură frustă, despre un cotidian frust, în care orice urmă de patetism este îndepărtată fără reținere. Or, tocmai într-un asemenea cadru al limpezirilor, al transparenței care amintește de poezia Simonei Popescu, inducerea undei de melancolie, proiecția unor emoții puternice, este dovada măiestriei po(i) etice, a normelor unei maniere generaționiste asumate și a puterii regenerative a textului de a proiecta, dincolo de suprafața tangibilă a instantaneelor, umbrele lungi ale unei spațialități infinite. Andrei Bodiu scrie o poezie cu o uriașă forță de sugestie în ciuda aparenței menținerii la suprafața lucrurilor, faptelor, întâmplărilor, contactului cu cei din proximitatea derulărilor. Reflectată în fațetele orașului, în chipurile oamenilor, poezia lui Andrei Bodiu excede cotidianismul și biografismul datorate unui canon scriitural, unui pattern. Naturalețea cu care se exprimă nu reduce adâncimea, nu reprimă angajarea, nu rezumă la simplitatea colțuroasă a spațiului urban redat sau la cea colțuroasă a tăieturii în text o realitate care ramifică în interstiții, în „interval”. O poetică a intervalului – între generații/ vârste literare, între periferia Brașovului și centralitatea altor spații (sau invers), între grupuri și ideologii, dar, mai ales, între lumi – este ceea ce propune Andrei Bodiu prin Firul alb. Ca interval între constructe spațio-temporale, „firul alb” leagă, conectează, adună, încheagă, în ciuda separării evidente pe care o produce. Conectează prin puterea autogenerativă a versurilor, prin forța cu care, în simplitatea limbajului, ele redau adâncimi de nebănuit. Iată, în poate cel mai citat dintre poemele Firului alb, un instantaneu de viață care coboară lectorul, ghidat de forța de sugestie a poemului, în profunzimile sensului lumii: Azi un șofer care semăna cu Seymour Hoffman/ M-a întrebat dacă știu încotro/ Se îndreaptă lumea.// Era dimineață și lapoviță într-un sfârșit de octombrie/ Iar

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Cronică

lumea mergea spre centru spre școli.// Mi-am strâns umerii atât/ Cât să iau în piept căldura din mașină.// Până la Livadă am schimbat guverne președinți/ Seymour/ Hoffman mi-a luat banii. Nu m-a privit./ Purta ochelari cu dioptrii mari cât/ Parbrizul prin care ne chinuiam să ieșim. (Taxi Driver, p. 12).

Firul alb e volumul pe care critica literară l-a primit, la apariția lui după dispariția lui Andrei Bodiu, ca pe un text premonitoriu, ca pe un salut de dincolo. Firul alb e poezia intervalului scrisă de ultimul redactor-șef al Intervalului despre fragilitatea umană, care se traduce, indubitabil, prin puterea textului de a duce mai departe suma de stări-oameni-fapte pe care Andrei Bodiu îi folosește în instantaneele sale. Firul alb e poezie de dincolo de text, de oameni, de lumi. De dincolo.

POVARA VIEȚII Sculptura: Mihai Jitaru

Adrian Lesenciuc (21 august 1975), Câmpulung Moldovenesc.

Este poet, prozator, critic literar, absolvent de studii universitare militare, doctor în ştiinţe militare şi informaţii la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” şi în ştiinţele comunicării la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Activează în calitate de profesor universitar la Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă” din Braşov. De asemenea, este membru al filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, din 2000, și preşedinte al filialei, din 2013. Are colaborări, preponderent cu eseuri şi cronici, la publicaţiile Libris, Tribuna, Hyperion, România literară, Tribuna, Luceafărul, Steaua, Scrisul Românesc, Convorbiri literare, Mişcarea literară, Ateneu, Caiete silvane etc. Redactor-şef al revistei literare Libris. Prezent în antologii şi volume colective publicate în ţară şi străinătate. A debutat în revista Astra, în 1997. Debut editorial cu volumul de versuri Antifilosofia, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1998. A tradus poezie vizuală, Tipoeme şi anipoeme, ale Anei Maria Uribe (Argentina), lucrare publicată la Editura Arania, 2012. Lucrări de specialitate publicate în ţară şi străinătate; şapte studii ştiinţifice publicate în volum, în România şi Germania; Antifilosofia, versuri (1998); Copilul-genune, versuri (1999); Laocoonia, versuri (2000); Liam, versuri (2001); Puzzle cu umbre pe ape, eseu (2002); Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric, eseu (2005); Poezia vizuală, istorie şi critică literară (2006); Moartea noastră cea de toate zilele, roman (2008); Coliba de sânge, versuri (2014); Comunicare interculturală în satul românesc, eseu (2015, Editura Academiei Române); Joc terţ, versuri (2015); Cartea de apă. Cu Borges, privind râul (2016, Cartea Românească); Cimitirul eroilor, roman (2017); Limbile vântului, roman (2018); Ana Il, între strigătul metafizic şi împăcarea cu Dumnezeu, critică literară (2018); Eneida, versuri (2019); Balada, roman (2020); Diez, roman (2020); Pe aripi de baladă (2021), o carte despre Ciprian Porumbescu. Premii literare obținute: Premiul Societăţii Scriitorilor Militari şi Premiul Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România pentru eseu, pentru lucrarea Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric, în 2006; Premiul Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România pentru proză, pentru romanul Moartea noastră cea de toate zilele, în 2009; Marele Premiu la Concursul Naţional de Poezie „Octavian Goga”, Cluj-Napoca (2017); Premiul „Cartea Anului”, la Colocviul Romanului Românesc, Alba-Iulia (2018) pentru romanul Cimitirul eroilor. Romanul Limbile vântului a fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2018. 85

Cronică

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Ciprian Apetrei

Condamnat la moarte: trenul care mă duce taie istoria în două, de Doina Magheți O carte pe care am citit-o foarte greu

De obicei scrii cu bucurie despre apariția unei cărți. Este o mică sărbătoare, la care, dacă ai bucuria să participi, contribui măcar cu o floare literară, mai mult sau mai puțin colorată.

Nu este cazul acestei cărți. Doina Magheți trebuie felicitată, în primul rând, pentru curajul de a aborda subiectul teribil al crimelor comunismului. Unul care îngheață sufletul cititorului, care știe câte ceva despre temă, și ar vrea să creadă că știe destul. Plusul de 86

cunoaștere este, aici, categoric, un plus de suferință.  Așa a fost, cel puțin, lectura mea. Am avut șansa  de a citi manuscrisul, în formă electronică, înainte de apariție, pentru a vorbi la lansare. Aceasta a întârziat, ceea ce mi-a permis să amân și eu lectura sistematică. Pe sărite l-am citit imediat, dar m-a dus cu gândul la începutul anilor ‚90, când urmăream la televizor episoadele din Memorialul durerii. Aș fi plecat din fața ecranului, dar nu mai puteam, odată reportajul început. Priveam siderat aceste mărturii ale unui trecut, pe atât de recent, pe atât de neînțeles.  Un călău, zece călăi, mii de călăi, care se amestecau și se confundau între ei, un monstru colectiv fără milă, de cealaltă parte, un om care se făcea că nu vede crimele, mii de oameni care se făceau că nu văd crimele, un popor întreg care a preferat să se uite în altă parte, o meduză care încerca să fie transparentă și obedientă. Excepțiile fac rău acestui tip de reacție lașă. Cred că de acolo ni se trage memoria selectivă de după Revoluție. Am vrea ca lucrurile de atunci să nu se fi întâmplat. Sau să fi fost mai puțin grave. Poate că am fi mai puțin vinovați. Dacă știm mai puțin, suferim mai puțin. 

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Există oare o Judecată de apoi colectivă, a unui popor care s-a ascuns sub pătură, bucuros când a găsit una de calitate, de import, procurată pe sub mână?  Doina Magheți a avut curajul să aleagă un subiect care să pună în lumină toată această lume. Un subiect individual cu valoare universală.  Un destin, cel al lui Spiru Blănaru, luptător anticomunist condamnat la moarte și executat în 16 iulie 1949. În jurul său,  autoarea  reconstituie, cu tenacitate, o epocă a terorii, a complicității lașe, dar și a luptei imposibile pentru libertate. A urmat apoi munca de documentare și de redactare, amândouă remarcabile.  Astfel de documente nu cer mai mult, ca să rămână în istorie. Dar, dacă ar fi rămas la acest nivel, nu cred că aș fi terminat de citit această carte zguduitoare.  A doua lectură a fost într-un cadru idilic. Pe o plajă de nisip vulcanic negru, în decembrie, la 24 de grade, în nordul insulei Tenerife. Aveam deja cartea tipărită, am fotografiat-o cu apusul pe fundal, și acolo, cu valurile oceanului pe fundal, am găsit acel imbold de bucurie pe care îl căutam. Am citit-o cu mai multă detașare, lansarea se apropia și ea. Pe măsură ce paginile treceau, miam dat seama că lectura are un mare plus. Deși nu era nevoie, repet, pentru acest fel de carte, valoarea ei literară m-a cucerit. 

Cronică

Doina Magheți scrie și compune rezultatele documentării frumos, îndrăznesc să spun, în ciuda subiectului teribil.  Până la urmă, și o poveste cumplită merită povestită frumos. Dar cât de greu este acest lucru.  Este o victorie a Frumuseții artistice asupra spectacolului urât al Istoriei, și este o lecție despre valoarea esteticului. De aceea, această carte ar trebui să facă parte din programele de studiu academice, este o manieră excelentă de a ne păstra vie memoria și de a o transmite. Mai ales că subiectul nu este, nici pe departe, încheiat. Dacă, în România, ne este ușor să ne plasăm într-o lume post-comunistă, în lume comunismul își continuă opera oribilă. Această formă de totalitarism produce încă, la scară planetară, cazuri precum cel al lui Spiru Blănaru. Iar lipsa memoriei face ca el să fie, încă, până când oare, îndrăgit de tinerii din lumea liberă. Cea mai sângeroasă utopie din istoria umanității ucide, încă, în proporții de masă. Cu atât mai meritorie este valoarea educativă a acestei cărți.  Pe cât de greu este de citit, pe atât de mult merită lectura acestei cărți frumos scrise și alcătuite.  Un amestec potrivit de literatură și documentaristică. Felicitări, încă o dată, autoarei.  Cartea a apărut la Editura Eikon, București, 2021, 220 de pagini, fiind cel de-al XII-lea volum al poetei, traducătoarei și jurnalistei Doina Magheți.

Ciprian Apetrei (Ploiești)

Absolvent al facultății de filosofie din Bucuresti, în 1999, specializarea filosofie moral politică. A activat în calitate de profesor de științe socio-umane, dar și ca asistent universitar de filosofie, la Universitatea din Ploiești. Din 2011 s-a stabilit în Franța. Aici s-a întors la filosofie, a urmat un masterat în filosofie medicală, la Universitatea din Tours, 2013. A colaborat cu ziare.com. Jurnalismul benevol pe care îl practică este o formă de a păstra legătura cu România, specializându-se pe teme ale Diasporei, în special analize și interviuri. În Adevărul a inițiat o serie de texte cu titlul De unde sunteți dumneavoastră?, care s-au bucurat de mult succes și din care s-au născut primele două cărți. Oaspetele nostru este pasionat și de fotografie și scrie și poezie. Apariții editoriale: Cel de la geam, editura Eikon, București, 2020, traducere în limba franceză; L’Homme à sa fenêtre, apărută la Mon Edition, Nimes, 2021, Povești călătoare, scrise de români din lumea largă, vol. I, editura Minela, București, 2021 (coordonator). Texte în volume colective: Diamante și zăpadă, în Case, străzi și oameni din Ploieștiul de altădată, AEDU, Ploiești, 2017; Pasărea măiastră a bătrânului Bulevard, în Automobile, dulcețuri și alte povestiri despre Ploiești, AEDU, Ploiești, 2021; Domnului profesor ploieștean, cu dragoste, în Pretutindeni, cu Ploieștiul în suflet, 2022; Gardianul din turnul Bisericii germane din Ploiești, în Pretutindeni, cu Ploieștiul în suflet, 2022; poezii, proză, eseuri, recenzii în diverse reviste și site-uri literare: Semn din Carte, Banchetul etc. 87

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Adina Lozinschi

16 secunde

O geană de lumină îngână trist noaptea cu ziua, străbătând timid întunericul. Primele umbre ale clădirii înnegrite în urma incendiului încă mai fumegă, întocmai ca un animal rănit de moarte, abia plecat în altă lume, dar care mai este cald. Oricâte s-ar fi întâmplat, drame, sau bucurii, imperturbabil răsare soarele, pictând vesel o nouă zi și viața merge înainte, rostogolindu-și clipele grăbite. Deși nu am frați, nici surori, în anii copilăriei nu am fost niciodată singură, pentru că în viața mea exista o ființă extrem de apropiată mie, care m-a ajutat să-mi alung singurătatea, iar acum sunt convinsă că dacă aș fi avut o soră, n-ar fi fost același lucru. Să nu ai frați, poate că s-a mai auzit, dar să nu ai nici veri, este mai greu de crezut. Ei bine, eu am o singură verișoară. Ea a venit pe lume în miezul iernii, la sfârșit de ianuarie, faimosul „gerar”, la un an și jumătate după mine. Profitând de bunătatea fără margini a fratelui și cumnatei, adică a părinților mei, mătușa mea, tânără mamă, a declarat atunci, spre surprinderea întregii familii, că nu are de gând să-și strice pieptul alăptându-și bebelușul, s-a agățat de brațul soțului și au plecat împreună la București, lăsând fetița de numai câteva săptămâni în grija noastră. Lipsită de laptele matern, Ancușor era 88

cam bolnăvicioasă, suferea de furunculoză și indigestii, răcea deseori, deși beneficia, pe lângă laptele adus de văcar, de polivitamine din străinătate și tratamente „pe sub mână” de la cei mai buni medici din oraș. De câte ori veneau să-și vadă fetița, în loc să aprecieze eforturile făcute de părinții mei, unchiul și mătușa afișau un aer nemulțumit, fiind convinși că noi, cele două copile, eram tratate în mod diferit, în sensul că eu aș fi fost avantajată. Nu era nicidecum adevărat, ba chiar, dimpotrivă, ei i se dădeau mai multe, pentru a nu suferi din cauza distanței care o separa de părinți. După cum povestea bunica, micuța Anca, la botez, a avut șapte nașe, ca ursitoarele din basme, îmbrăcate toate la fel, cu voaluri mov și pălării elegante. Păcat că pe vremea aceea se făceau rar fotografii și amintirile s-au spulberat în vânt. Fetița a primit nu două, ci trei nume: Anca-Wanda-Miruna. Acum, după ani și ani, mă întreb cui ajută să ai atâtea nume, când, în general, folosești doar pe primul, sau chiar un cu totul alt prenume. Celelalte le folosim doar în acte oficiale și în ocazii rare. Un copil cu mai multe nume nu este cu nimic mai bogat sau mai avantajat în viață. Dar... dacă părinții doresc cu tot dinadinsul, sau

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 dacă există neconcordanțe de păreri în găsirea numelui potrivit, se întâmplă să se accepte mai multe nume, pentru a-i mulțumi pe toți. Pe de o parte, unchiul și mătușa, înțepând cu ironii în toate părțile, veneau cu un spirit critic exagerat, dar pe de altă parte, știau prea bine să profite maxim și să plece, de fiecare dată, foarte încărcați, cu sacoșe burdușite conținând alimente de bază: carne, brânzeturi, smântână și multe altele, de cea mai bună calitate, care, chipurile, nu se găseau la București. Toate acestea, mulți ani la rând, au fost considerate „simple cadouri”, sau „atenții” care, de fiecare dată, li se cuveneau și pe care nu se gândeau vreodată să le plătească. Oricum tata nu ar fi fost sub nici o formă de acord, căci el era cel care impunea acest servilism dezgustător, iar mama, care îl adora, juca mereu, cu zâmbetul pe buze și inima deschisă, rolul de gazdă foarte ospitalieră. Uneori se întâmpla să aducă și ei de la București câte ceva, dar erau, fără îndoială, lucruri depășite, demodate, expirate pe care oricum le-ar fi aruncat la gunoi. Atunci când unchiul avea de vânzare un obiect mai mare, cum ar fi un instrument muzical, sau o mașină, aveau loc niște discuții interminabile între frați, cu soțiile lor de față, în urma cărora, dânduși seama că nu ar avea decât prea puțin de câștigat, renunța la așa-zisa afacere, alegând un alt cumpărător mai fraier și cu mai mulți bani. Până la vârsta de școală, noi, cele două verișoare, am crescut împreună ca două surori adevărate, cu același program zilnic și cu aceleași preocupări, în grija părinților mei și a bunicii noastre comune – mama tatălui meu și a tatălui ei. Avem atâtea amintiri care ne leagă, încât îmi este greu acum să mă opresc la ceva anume și totul îmi este păstrat intact în suflet, ca un tezaur prețios, cu o valoare sentimentală aparte. Când eram mici, mereu împreună, primeam totul în mod egal. Eram nedespărțite la masă, la lecțiile de pian, franceză și germană, la toate activitățile serioase, sau distractive, la treabă și la joacă. Și cei mari, și cei mici, toată lumea credea că suntem surori, mai ales că aveam și același nume de familie.

Proză

Prima mea uniformă școlară pepit cu șorțuleț negru și guleraș alb din dantelă, cumpărată pentru clasa I, a însemnat și pentru micuța Anca un moment deosebit. A probat și ea uniforma, cu un zâmbet unic și nevinovat, de parcă ar fi fost o impostoare (încă nu avea șase ani) și am făcut poze alb-negru, cum erau pe vremea aceea. După ani și ani, când eram eleve la liceu, Anca a fost cea care mi-a împrumutat sarafanul ei bleumarin, pentru că la olimpiada de literatură, faza pe țară, la care eu participam, era obligatorie uniforma și nu m-au primit în bluză albă și fustă de tergal bleumarin. Odată cu începerea școlii, ne vedeam doar în vacanțe și țin minte că pentru mine cel mai important eveniment era venirea ei de la București. Mergeam cu toții la gară și așteptam trenul, un rapid frumos colorat în roșu și alb, cu numai trei vagoane, dar care aveau o formă aerodinamică deosebită. Pe atunci era ceva ultramodern, iar verișoara mea avea curajul să călătorească singură încă de la vârsta de cinci ani. Pe măsură ce se apropia momentul revederii, simțeam un val cald de fericire, care îmi inunda întreg corpul. Îmi venea să țip, să sar și să fac ceva care să-mi elibereze energia și explozia de emoții acumulate într-un timp prea scurt. Educația primită, însă, mă înfrâna și mă stăpâneam. Senzația aceea de fericire nu era comparabilă cu nimic. Am petrecut și eu la București două-trei vacanțe, când părinții ei încercau sau, mai bine spus, simulau că mă tratează ca pe fiica lor, dar nu se poate compara cu dăruirea și aplecarea părinților mei. Într-o iarnă, pe când eram la ei, am răcit și, văzând că mă simțeam rău, mătușa mea, care ar fi putut să mă îngrijească, a preferat să mă trimită, deși aveam temperatură, cu trenul, cu o rudă, înapoi în orașul patriarhal din Moldova, orașul natal Roman. Dorea astfel să evite, chipurile, îmbolnăvirea fiicei ei. De fapt Roman era și orașul în care văzuse lumina zilei însăși mătușa mea și unde crescuse într-o familie săracă de ceferiști, dar după anii de facultate petrecuți la Iași s-a hotărât împreună cu soțul ei să se mute definitiv la București, să uite de sărăcie și lipsuri, să prindă rădăcini în capitală, unde sunt multe posibilități de a parveni, să 89

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

profite din plin de pe urma prietenilor selectați tocmai pe acest principiu. Mătușa mea, din punct de vedere profesional, nu a evoluat, rămânând la gradul de lector universitar cu specialitatea chimie, până la ieșirea la pensie. În timpul celor câtorva șederi scurte la București, pe când eram copil, ni se oferea un mod mai mult decât acceptabil de a petrece timpul. Mergeam la spectacole și concerte alese cu grijă pentru vârsta noastră, vizitam muzee, mergeam la cinematograf, ne plimbam prin parcuri. Alteori mergeam la patinoar, sau la circ, discutam despre cărțile citite. Toate acestea acumulându-se treptat, ani la rând, au contribuit enorm la formarea noastră culturală și la modelarea caracterului, a personalității. Deși eram deosebite și fizic, și temperamental, ne completam reciproc și prietenia adevărată și sinceră care ne lega depășea cu mult vocea sângelui. Ea avea mult spirit practic și în copilărie era mai băiețoasă. Purta mereu pantaloni și bascheți, căci pe vremea aceea nu erau încă adidași, iar în joaca noastră era bărbatul viteaz, regele, eroul strălucitor sau aventurierul din cărți. Cu părul drept, tuns scurt și o privire ageră, Anca era mai emancipată decât mine și îmi transmitea foarte multe informații de tot felul, interesante, captivante. Erau și momente când mă imita, din dorința de a fi mai sensibilă, mai impresionabilă sub influența mediului înconjurător. Fiecare dintre noi era, într-un fel, un model pentru cealaltă. Știa foarte multe despre moda acelor vremuri și organizam câte o paradă a modei cu mai toate hainele din casă, spre disperarea mamei mele și a bunicii noastre. Alteori ajungeam la așa-zise „rețete” pentru tratarea unor boli, jucându-ne de-a doctorul. Interpretam efectiv atâtea roluri, încât am fi putut amândouă să devenim actrițe. La orice librărie se găseau atunci truse care aveau ca scop stimularea copiilor să se joace de-a meseriile. Trusa de poștă, de exemplu, conținea plicuri, timbre, ștampile, o cutie poștală de carton și alte obiecte de jucărie, specifice, care le imitau pe cele adevărate. Băieții aveau truse de traforaj, pirogravură sau scule tehnice. Trusa de chimie avea sticluțe, eprubete, borcănele, 90

prafuri colorate. În serile lungi de toamnă și iarnă ne jucam în casă de-a vânzătoarea și cumpărătoarea în magazinul alimentar, sau în cel de pânzeturi. Pe vremea aceea, confecții de gata erau puține și rareori se potriveau, fiind nevoie de ajustări. Mai toată lumea cumpăra materiale textile, din care croitoresele făceau tot felul de haine, atât pentru cei mari, cât și pentru copii. Era foarte interesant modul în care vânzătoarea de materiale lua un rulou mare, îl punea pe masă, îl desfăcea și după aceea, cu un metru liniar, măsura cât ceruse clientul. Apoi făcea o scurtă tăietură, cu o foarfecă mare și pe urmă, dacă materialul era subțire, cu o zvâcnitură îl rupea, iar dacă materialul era mai gros, îl tăia foarte drept dintr-o parte în alta. Citeam foarte mult și discutam pe teme literare. Făceam schimb de impresii în toate, iar când eram departe una de alta, ne scriam mult. Aveam colecții de tot felul: timbre, șervețele, chibrituri, insigne și medalioane, ilustrate din toată lumea, fotografii cu actorii timpului din România și din străinătate, până la ierbare, nasturi, scoici, pietre, bucăți interesante de lemn și mai ales insectare. Într-un an aveam vreo 14 insectare frumoase cu fluturi și gândaci și speram să devin entomolog, să merg pe urmele bunicilor mei paterni și pe cea a tatălui meu, care preda biologia. Când eram mici, Anca s-a bătut cu un băiat, care, nu mai știu din ce motiv, mă jignise. Anca era gata de orice sacrificiu pentru mine, dar era valabilă și viceversa, pentru că încă de pe atunci ocupa un loc special în sufletul și existența mea. Înzestrată cu o inteligență cu totul deosebită, încă din fragedă copilărie, Anca a intuit cu multă exactitate aplicarea în practică a unor descoperiri și invenții tehnice. Împreună cu alți copii, sau doar eu în prezența ei, o ascultam fascinată cum povestea și își imagina viitorul. Poate că unele lucruri le auzise cu adevărat, însă erau și altele, închipuite, dar mai apoi confirmate de evoluția științei și tehnicii în deceniile care au urmat. Vorbea despre o casă cu multe camere, cu posibilități de încălzire prin pardoseală, cu pereți de sticlă, cu un trunchi de copac încastrat, cu un sistem de aerisire care acum nu

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 este altceva decât instalația de aer condiționat. Vorbea despre un balansoar-hamac, o grădină cu plante exotice, piscină, terasă, chiar și telefoane fără fir pentru convorbiri spontane în orice punct de pe globul pământesc, despre acționarea prin simpla atingere a unor aparate de uz casnic nemaipomenite, care astăzi, prin tehnica digitală, chiar există. Își închipuia în anii ‚60 ai secolului trecut autoturisme luxoase, dotate cu minifrigidere, televizor, masă extensibilă și alte mijloace de transport rapid și elegant. Alteori povestea despre călătorii în care se poate beneficia de foarte mult confort și relaxare. Spunea că atunci când va fi mare va avea o bucătărie modernă, cu un robot care va efectua multe operații, că va avea o mașină de spălat vase, un sistem cu bandă rulantă pentru gunoi, un cuptor special cu programare și o cască de coafor cu dotări speciale pentru a se aranja acasă. Vedea totul încă de pe atunci cu o claritate uimitoare, își imagina perfect computerizarea care nu numai că există astăzi, dar este absolut firească, intrată în uz. Acum, privind în urmă, sunt absolut surprinsă și emoționată la gândul că aproape tot ce visa unica mea verișoară Anca, pentru mine, sau pentru alți copii, părea utopic, dar realitatea a demonstrat cu vârf și îndesat că nu era doar un vis, ci totul s-a adeverit. Spunea chiar că peste ani și ani, în anul 2000, care ni se părea foarte, foarte departe și de neatins, nu vom mai folosi banii pentru a achita cumpărăturile, ci va fi totul electronic. Cardurile de tot felul din ziua de azi sunt dovada incontestabilă a faptului că, deși era doar un copil, a avut dreptate și a intuit extrem de bine totul. Avea o viziune elastică asupra fenomenelor și o admiram din tot sufletul pentru că prin tot ceea ce făcea și prin felul cum gândea mă impresiona profund și mă stimula spre mai bine, spre evoluție și găsirea de soluții simple, directe și, mai ales, corecte. În relațiile cu alți copii, dar și în cele cu adulții, Anca avea întotdeauna un fel de a fi extrem de plăcut și o intuiție, un adevărat fler care o dirija mereu pe drumul cel bun. Lucrul acesta i-a ajutat mult și a reușit să urce undeva

Proză

foarte sus pe scara socială. Ambițioasă și tenace, atunci când își propunea ceva, nu se lăsa până când nu realiza. Foarte talentată la limbi străine, după ce făcuse ultimul an de grădiniță în limba germană a studiat engleza și franceza, dar și matematica, și alte științe exacte, axându-se pe chimie și biochimie. Desenam și pictam frumos, uneori deschideam prin casă veritabile expoziții cu o contribuție egală din partea noastră și realizam un fond sonor adecvat, la pian, la pick-up, sau, dacă ne dădea voie tata, la bătrânul magnetofon „Tesla”. Copilăria noastră era astfel marcată de studiu și seriozitate, dar și de umor, veselie, multă muzică și spirit de echipă. Părinții mei și bunica ne-au crescut și educat pe amândouă cum știau ei mai bine. Bunica se ocupa mult de noi, ne povestea și ne învăța lucruri pe care nici acum, când suntem, la rândul nostru, bunici, nu le-am uitat. Ne lua în vizită pe la alte familii, unde aveam prilejul să aplicăm codul nescris al bunelor maniere, joaca noastră și comportamentul se aflau sub o permanentă supraveghere. Mergeam la mănăstirea Agapia, sau la Văratec, la munte, sau la mare, prin toată țara, mereu împreună, noi două și părinții mei, de multe ori și cu bunica. De câte ori pleca Anca, pentru mine era cea mai tristă zi. Mă gândeam, cu naivitate, să nu mă mai spăl pe față un timp, pentru ca sărutul ei să-mi rămână pe obraz. Știam că a venit iar toamna, începea un nou an școlar cu noi și neașteptate griji, dar și cu multe împliniri. Creșteam amândouă, devenind adolescente cu noi preocupări și trăiri sufletești. Anii copilăriei noastre fericite au trecut ca un vis frumos, ca o poveste bogată în întâmplări și evenimente de tot felul. Ne-am transformat, atingând un nivel intelectual mai înalt și o structură psihică bine conturată. Pe când eram la liceu ne împărtășeam bucuriile și micile necazuri. Ne spuneam una alteia despre prima strângere de mână a unui băiat, primii fiori, prima îmbrățișare, sau primul sărut nevinovat, copilăresc, iar anii studenției care s-au suprapus peste viața de liceeni au finisat pregătirea noastră profesională și fiecare dintre noi am 91

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

luat-o pe alt drum. Aveam secrete despre care părinții noștri nu știau nimic. De exemplu, pe când eram la București, în anii studenției o vizitam pe verișoara mea, dar și ea venea deseori la căminul studențesc unde locuiam. Într-o zi, am fost amândouă la un alt cămin studențesc, unde erau cazați străini. Acolo verișoara mea avea un prieten columbian, care era un tânăr revoluționar cunoscut în țara lui, cu un temperament sanguin coleric, foarte înverșunat împotriva unor principii. Dacă fizic arăta ca un luptător spaniol, avea niște ciudățenii, printre care și dependența de droguri. Ea era într-un adevărat război psihologic cu propriii părinți, care îl respingeau din toate puterile pe columbian.

Dorea pur și simplu să-l cunosc și apoi să-i spun părerea despre el. Pe vremea aceea niciuna dintre noi nu știam să gătim (eu mâncam la cantina studențească, iar ea, acasă), dar acolo, la el în cameră, ea părea o „soție docilă”, gata să-i prepare ceva la reșoul din colț. Nu am vorbit prea mult atunci, oricum eram impresionată cum poate schimba dragostea felul de a fi al unui om. Dar, cum se spune în popor, „râde ciob de oală spartă”, foarte curând am trecut și eu prin ceva asemănător. Ne înțelegeam din priviri. Povestea ei de dragoste s-a terminat la scurt timp după acea vizită secretă. Își dăduse și ea seama că tânărul din Columbia îmi lăsase o impresie mult sub așteptări, că nu era nicidecum potrivit pentru ea și nu aveau perspective comune.

ÎNTOARCEREA SFINȚILOR Sculptura: Mihai Jitaru

92

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Proză

Dana Fodor Mateescu

Uite-o pe femeia aia care ne făcea să râdem! Când era Andrei mic, l-am dat la grădiniță. Pe la cinci ani. N-a rezistat mai mult de patru săptămâni, și alea cu pauze. Am încercat la mai multe instituții, și de stat, și particulare, dar nu am reușit să-l las la niciuna. Fraților, urla, de ziceai că-i în lagăr, desculț, ud și fără mă-sa (Doamne feri de așa ceva!). Îmi rupea, nu numai idioata asta de inimă, care-i o cârpă, recunosc, pișă ochii imediat, ci TOATE organele din mine. Ficatul era cât o valiză cu încuietorile stricate, rinichii se țârcâiau și ei la intervale fixe, „panky” palpita dureros. Așa că am hotărât, de comun acord cu educatoarea, să mai stau cu el, până se potolește. Mbuuun! I-am spus lui Andrei că m-am angajat la grădiniță, „ca să fac copiii să râdă”. M-a crezut, dar nu de tot. Și… m-am apucat să mă joc cu ceilalți, ca o mamă responsabilă ce eram. M-am descălțat, m-am tăvălit pe jos cu ei, i-am gâdilat, mă băgam pe sub mese, îi fugăream în patru labe, făceam ca indienii (copiii, după mine!, repetau toate mișcările!), cântam, behăiam, cotcodăceam, mieunam, lătram… Ce mai! Eram în lumea mea!

Educatoarea rămăsese siderată. Asemenea cretină nu mai pomenise în viața ei! Parcă văd ce a povestit tuturor, după acea minunată reprezentație. Ahahahaha! Dar ce-mi păsa mie de toate astea, când cel mai iubit dintre pământeni era botos?! Copilașii mă plăceau cu toții! Jur că mă plăceau, nu vă mint! Se vedea asta în ochișorii lor. Ziceau: „Mai fă! Mai fă!” – adică să mai fac ca toate alea… și să-i alerg. (Ne băteam cu moțulachii de pluș și mă făceam că leșin, hahaha!) În toată povestea asta, faza cea mai enervantă era că Andrei nu se juca! Stătea într-un colț și suspina după mine. Atunci am priceput. Era gelos! „Aaaoleeeu!! Nimic nu-l mulțumește pe frumosul ăsta! NU seamănă cu mine DELOC! Eu mă bucur și de-o ață goală…” După ce m-am distrat serios cu piticii, cam o jumătate de oră, le-am zis că trebuie să-i mai fac și pe alții să râdă, și am încercat să plec… Gizăs!! Au început să bâzâie. Nu mă așteptam. Plângeau vreo 15, în frunte cu al meu. Pfff! Am ieșit din clasă, fleașcă de transpirație, și am fugit în parcare, unde mă aștepta soțul meu, cătrănit: „Mai stăteai mult? Ce dracu’ ai făcut atâta acolo?! Știi că avem treabă!” A doua zi, programul artistic s-a repetat. 93

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Copiii trăgeau de mine la plecare, plângeau cu sughițuri. „Doamne, cu ce-am greșit?!” Mă simțeam extrem de vinovată și de tâmpită. A treia sau a patra zi, educatoarea, o doamnă cam la vreo 40 de ani, m-a rugat să nu mai rămân, pentru că nu-i mai putea potoli pe copii după plecarea mea, iar ea nu se prostește în patru labe, pentru că „o doare coloana” (avea o hernie de disc). Hm! Eu aveam două, dar nici nu le mai simțeam, așa de rău mă chinuiau.

RĂSĂRIT Sculptura: Mihai Jitaru

94

În fine. N-am mai rămas. Iar pe Andrei l-am mai dus vreo trei zile, apoi l-am ținut acasă. Era fericit! După un an și ceva, nu mai știu exact, m-am revăzut cu doi dintre copii, (frați gemeni), din fosta clasă. Erau cu bunica lor, la Mall, la Băneasa. I-am recunoscut. Când au trecut pe lângă mine, mi-au zâmbit și au zis: „Mamaie, mamaie, uite-o pe femeia aia care ne făcea să râdem la grădi!” Și, în ziua aia am fost fericită.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Proză

Daniela Gumann

Cu mască și fără mască Toată viaţa e un teatru, iar noi suntem actorii ei! Cred că noi, trecuţii de 40, avem o experiență tare interesantă, pentru că viața ne-a așezat la începutul multor drumuri. Nu suntem nici de sacrificiu, nu suntem nici de consum, dar noi avem grijă de sacrificaţi şi tot noi îi facem mari pe consumatori, adică legăm lumile între ele. Suntem primii din ţara asta care au plătit taxe conştiincioși, și suntem ultimii care citesc cărţi. Ne-am învăţat bolnav cu ideea că ne pleacă copiii, care încotro, la studii, la muncă. Pleacă şi rămân acolo. E un dat al epocii, îl înghiţim, deşi ne doare. Oftăm prelung „Deh, să le fie bine, aici ce să facă? Lasă-ne pe noi…”, ne obişnuim cu gândul că ne vom vedea nepoţii pe Skype şi ne vom înţelege cu ei cu Google translate. Pe asta trebuie să o schimbăm, pentru că viaţa este despre cum îţi mângâi nepoţii şi cum îţi săruţi copiii. Să împarţi cu ei masa de Crăciun, nu să-i atingi doar prin poze sau pe ecranul tabletei. Cu cât ceri mai mult de la un personaj pe care-l interpretezi, cu atât îţi dă mai puţin!! Exact ca în viaţă! Reţelele de socializare de tipul Facebook au schimbat mult comportamentele umane. Nu mai facem efortul să ne apropiem de oameni, nu le dăm târcoale, nu le zâmbim, nu le facem ochi dulci. Pur şi simplu, ne uităm la „persoane pe care e posibil să le cunoşti” şi le dăm un simplu „add”, adică îi adăugăm repede în lista

de prieteni virtuali. Întrucât pentru multă lume nu prea înseamnă mare lucru lista virtuală, se răspunde aproape din automatism cu „da” la „cererea de prietenie”. Aşa se trezesc unii, cum e şi cazul meu, cu mii de „prieteni”. Falşi prieteni fiindcă adevăraţii nu mă invită să joc te miri ce aiureală, nici să ader la nu ştiu ce grup bizar, nici să dau like la tâmpenii, nu mă agasează cu citate insipide şi nici nu mă emoționează cu o fotografie cu ceașca de cafea făcându-mi invitaţie în Italia, Spania, Grecia sau chiar la doar câteva sute de kilometri distanţă, la cafea. Puţinii mei prieteni adevăraţi ştiu că m-ar enerva cumplit toate acestea. Restul nu ştiu nimic despre mine – sau au impresia doar că ştiu –, aşa că ar intra în legătură cu mine, dar greşesc toate metodele de abordare. Dar cine suntem noi, de fapt? Cum e să descoperi cu adevărat lumea din interiorul lumii tale? Ai fi în stare? Cum arată? O vezi? O poţi recunoaşte? Am ajuns la concluzia că suntem actori pe scena vieţii noastre proprii. Ne jucăm perfect rolul în fiecare dimineaţă când ne uităm în oglindă şi ne pregătim pentru a ieşi pe scenă. De data asta cine ştie ce rol mai pregătim? Ne refugiem în personaje false, în măşti, suntem adevăraţi şi falşi... Gândim, dar nu raţional... Viaţa în general este un teatru. O scenă pe care urcăm şi de unde coborâm zi de zi, iar noi suntem actorii... Suntem nişte actori ai naibii de 95

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

buni... Suntem egoişti. Fiecare luptă pentru el. Nu avem curaj să înfruntăm realitatea. Ne place să ne ascundem după degete şi să ne rotim până când lucrurile ies aşa cum vrem sau cum am vrea să auzim... În loc să stăm drepţi şi să luăm în piept furtuna problemelor, ne lăsăm copleşiţi de laşitate... Poate asta şi suntem în sinea noastră, nu? Fiinţe pline de invidie, egoism şi laşitate. De ce facem lucruri care nu ne reprezintă? Pentru ce? Cu ce scop? Cu scopul de a ne da mari şi tari? Cu scopul de a părea ceva ce nu suntem? Sau ceva ce vrem să fim?... Cine sunt, la urma urmei, oamenii să condamne, să judece și să eticheteze? Cine le dă dreptul? Nimeni! Oamenii fac asta însă, ca reflex al propriilor temeri, neputințe, frustrări. Oamenii îi judecă, de obicei, pe cei care îndrăznesc. Care îndrăznesc ceea ce ei își doresc să îndrăznească. Oamenii își ascund în spatele bârfelor și etichetelor cele mai mari neîmpliniri și secrete ale lor. Eșecurile, idilele, ispitele. Frumusețea lor umană! Când oamenii te judecă, au de fapt cea mai mare nevoie de tine, să fii acolo și să îți susții gestul, fapta, iubirea, vorba! Doar așa ei vor ști că se poate și altfel. Doar așa vor afla că și ei pot să fie ei înșiși fără să se teamă de asta! Poate la un moment dat vei realiza că toate acestea nu te caracterizează, nu eşti tu şi atunci te vei întreba: „De ce fac asta? De ce vreau să par altcineva?”... Ești actor. Fără mască nu te-ai putea descurca, şi atunci când masca coboară realizezi că ai irosit tot timpul pe scenă şi că fără mască eşti un nimeni, o persoană care doar încercă să pară altcineva... Ce prostie... Te transformi în ceva ce pur şi simplu nu eşti. Te detașezi de eul propriu şi intri pe o scenă în care crezi că eşti „cool”, iar când se termină spectacolul realizezi că ţi-ai ratat viaţa... „Sub măşti ne ducem dorul şi gânduri şi regrete, și teama ca trecutul să nu se mai repete, sub măşti ascundem vorba ce nu o dăruim şi vorba de iubire ce-am vrea s-o auzim.” Suntem actori şi viaţa nu poate să mai schimbe tăcerile vândute, pe câteva cuvinte, şi-aşa ne cerne timpul şi ne apasă-n tâmplă cu tot ce interzicem şi nu se mai întoarce. Suntem actori în propriul nostru scenariu de viață. La acest capitol se încadrează și prietena mea din Israel. Pe Mariana am revăzut-o acum trei ani, în timp ce mă aflam în concediu în Israel. Are în prezent vârsta de 63 ani și lucrează de 23 de ani ca îngrijitoare la multe familii de 96

evrei din Israel. Am întrebat-o dacă a mai fost plecată pe acasă în timpul acesta şi mi-a răspuns zâmbind evaziv că nici cei de acasă nu îi spun că ar vrea să vină. Ei mereu sună că mai au nevoie de bani. Că le mai trebuie pentru ceva... Imediat după ce a ajuns în Israel, a primit vestea că soțul ei a murit după ce se chinuise mult cu cea mai necruțătoare boală, cancer. Evident că nu avea cum să plece pentru a lua parte la funeralii, deoarece nu avea nici bani suficienți și era și la început de contract. Desigur că nu i-a fost ușor să treacă peste acest moment. Mă aflam pe atunci acolo și, împreună cu alte colege, încercam să-i alinăm suferința, adunând în noi tot mai multă revoltă pe traiul nostru din România care ne-a înstrăinat de familie. A urmat apoi fratele. Deja Mariana începuse să-și accepte rolul de martir al familiei rămase și a hotărât să trimită bani celor de acasă pentru a face toate cele necesare tradiției. Mama sa, care i-a dat viață, a murit acum 18 ani, în timp ce se afla pe câmp muncind în vreme de caniculă la strâns cartofi. A căzut la pământ și a fost găsită îmbrățișând huma, pe care o iubea ca pe o prietenă veche, ca pe o fiică îndepărtată. La înmormântare, Mariana nu a putut ajunge deoarece fusese de curând instalată la o nouă familie. Nu a putut să îi vadă pentru ultima dată chipul drag, să-i dea sărutarea de rămas-bun. Tatăl ei a murit la doi ani distanță, după ce a slăbit foarte tare de supărare și de singurătate. Vă dați seama? 23 ani fără să-şi vadă familia? Mi-a spus apoi, cuprinsă oarecum de nostalgie, că în toţi aceşti ani au plecat oameni dragi, de la care nu a avut ocazia să-şi ia rămas-bun – i-a murit mama; soţul, care era deja bolnav când ea a plecat; fratele,... S-a căsătorit fiica ei, a născut o nepoțică, a şi divorțat,... Fiul ei a deschis două afaceri care au eşuat şi la care mama a cotizat de fiecare dată. După ce mi-a povestit oarecum dezinvolt despre fiecare etapă, concluzionează zâmbind: „Am să mă duc acasă când am să aud de la ei că mă cheamă. Stau şi eu să văd când mă cheamă.” Hmmm, 23 de ani – o viaţă de om, în care cu timpul descoperi că nu mai exişti decât ca bancă. Că tu ca persoană te-ai sacrificat pentru familie, dar oare ei te mai simt în familie? Tu te mai simţi în familie? În aceşti 23 de ani Mariana a fost şi bolnavă, a fost şi tristă, oare familia ei din România a ştiut? Cei din ţară se gândesc la cei plecaţi, că şi lor le este greu şi au nevoi dacă

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 nu financiare, cel puţin emoționale? Cum mai poate ea să fie fericită cu o asemenea povară a trecutului? Povestea vieții ei este scrisă cu lacrimi și cu regretul că a părăsit țara fugind de viața simplă pe care o ducea într-o casă bătrânească, curată, în care zâmbeau zeci de chipuri dragi trecute acum în neființă. Cum să cred eu că atunci când râde este cu adevărat fericită? Mă gândesc ce simte ea când îngrijește o bătrânică acolo în Israel și nu a putut fi alături de cei dragi ai ei aflați în suferință și care au plecat în lumea celor drepți fără a primi aceeași atenție și îngrijire. Mă gândesc la ea, la câte măști trebuie să poarte și să schimbe mereu. Mă gândesc la tot ce derulează ea în mintea ei, seara când se așază în pat după o zi de muncă. Eu cred și înțeleg foarte bine măștile care trebuie să le poarte o îngrijitoare. Îmi amintesc de vremea când și eu lucram departe de casă, ca îngrijitoare. Uneori mă cuprindea pe neașteptate o mare neliniște și mă întrebam în sufletul meu: „Ce să fie?”, „Cine?”, „Ce se întâmplă?” Apoi aflam despre supărarea/

Proză

necazul cuiva drag. Alteori mă cuprindea o tristețe atât de adâncă, că sângele parcă îmi curgea rece prin vine. Atunci știam că ceva grav se întâmplă cu cei pe care îi iubesc. Alteori, gândindu-mă profund, reușeam să simt mirosul mamei mele sau, mai târziu, cel al fetiței mele. Mă concentram atât de puternic, seara în pat, obosită fiind după zile de lucru, încât reușeam uneori să le simt căldura corpului, cum îmi alinau dorul. Dorul!! Dorul este o lipsă a celui drag, e suferința de a trăi fără cel care te împlinește. Dorul e mut, dar strigătul lui este mai puternic decât orice țipăt! Dorul este nevăzut, dar prin el omul își exprimă dorința de a vedea cât mai aproape pe cel ce nu e prezent. Știu că nu e greu de înțeles ceea ce spun, pentru că fiecărui om i-a fost dor cândva de cineva – de părinți, de frați, de iubit, de copii sau chiar de animăluțul de companie. Mie însămi mi-a fost greu să înțeleg ce simt. Am căutat în neant chipuri... și le-am găsit! Am căutat cuvinte și le-am primit... De multe ori dorul a căpătat o formă și un chip. Mulțumesc divinității pentru darul pe care l-am primit.

Daniela Gumann (Iași, 7 august 1970) în prezent locuiește la Salzburg, Austria.

Prozatoare, publicistă, trainer, jurnalist din România. Președinte fondator al „Asociației Scriitorilor Români din Austria”, A.S.R.A.; Membră a Uniunii Ziariştilor Profesioniști din România, a Societății Scriitorilor „Costache Negri”, Galați, România; membră a Asociației A.S.C.I.O.R și în Asociația Universul Prieteniei. Din cele 300 de articole publicate, unele se regăsesc în periodice editate în străinătate (Austria), iar altele, în publicații din România: Porto Franco, Eminesciana, Mărturii maramureşene, Contraste Culturale, Orizonturile Bucuriei, Curtea de la Argeș, Condeierul diasporei, Orizonturile bucuriei, eCreator, Păltiniș, Astralis, Cronica timpului etc. Publică în antologiile: Lumea se grăbește. Viitorul? România Mare, Edit. Pim, Iaşi, 2017; Antologia ASCIOR - Civilizația creștină, Edit. Teocora, Buzău, 2017; Pod de flori și pod de dor Antologie internațională de poezie românească, Edit. Liric Graph, 2017; Picături din suflet, Edit. Sinteze, 2018; Treptele Prieteniei. Antologie de poezie - Edit. PIM, Iași, 2018; Iași, Cetate culturală - oameni, gânduri, fapte, vol. III. Dintre apariții editoriale (volume de autor): Poezii în miez de noapte/Midnight poems, volum de poezii bilingv româno-englez, Edit. TIMPUL, 2017; Ecoul stelelor, poezie, Edit. PIM, 2018; Crăciunul care mi-a schimbat viața, roman, Edit. PIM, 2019; Il Natale che mi ha cambiato la vita (limba italiană), Edit. UZP, 2020; Ecoul stelelor - Ed. a II-a, poezie, Edit. PIM, Iași, 2020 Dintre premii și distincții: „Cartea de Poezie a Anului”, la Festivalul Național de Poezie „Grigore Hagiu”, 2017; Premiul I la concursul de poezie „Că nu e om să nu fi scris o poezie”, organizat de Asociația Credință și Demnitate București, 2018; Diplomă de excelență conferită de Asociația Universul Prieteniei la Milano, Italia, 2017; Premiul Special Quantum - Premiul Literar Internațional Corona, 2018; Diploma „Eminescu Jurnalistul”, conferită de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), 2019; Diplomă de onoare conferită de Cercul Cultural Româno-Austriac, 2019; Diploma de Excelență acordată de Consulatul General al României la Milano, 2019; Distincția „Acta non verba” - conferită de UZPR, 2020; Distincția „Sens și contrasens în mass-media”, acordată de UZPR, 2021. 97

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Liliana Toma

Cireși în floare

ÎNFLORISE cireșul și curtea mănăstirii se mutase într-o poveste în care parfumieri și decoratori nebuni celebrau bucuria trezirii, întrun amestec de muguri, frunze, flori albe și albroz, de la mandarinul sălbatic, liliachii și galbenportocalii, de la cais, trase toate într-o tușă generoasă de proaspăt, pe un fundal de verde plăpând, transfigurate și așezate în cumințenie și blândețe. Din răni adânc viscolite cu lacrimi, se înălțau rugi spălate cu apa fântânilor în care s-au botezat, în vreme, alaiuri de vieți. Liniștea era o prezență aproape materială, pecetluind buzele în rugăciuni mute. Doar clopotul avea învoirea să spargă odihna tuturor celor văzute și nevăzute. Firul ierbii punea zăvor peste pașii ușori și mărunți, care măturau curtea, spre a se pierde în cucernice tainițe. Sub arcada munților, înconjurate de pădure, mănăstirea și acareturile sălășluiau sub sărutul ochilor lui Dumnezeu. Prin fereastra mănăstirii, lumea se vedea mică, parcă bolnavă de ea însăși, greoaie și fără iubire. După doi ani de așteptări, starețul mănăstirii, Eustratie, a primit cu bucurie vestea că se va începe restaurarea picturii murale din biserică. A tocmit echipă de meșteri, în frunte cu pictorul restaurator Ioan și, într-o zi de Sf. Gheorghe, a strâns obștea mănăstirii binecuvântând, împreună, în rugăciuni, lucrătorii și munca 98

lor. Începând de a doua zi s-au înălțat schele, s-au adus ancore puternice, hamuri, bucle de asigurare, chingi, bride, carabiniere, scări. Două zile și două nopți au făcut planuri. Maestrul-restaurator Ioan, om cu pregătire înaltă, absolvent al Institutului de Artă Plastică, specializat în pictură bisericească și restaurare, având ca profesori pe unii dintre cei mai mari artiști recunoscuți și peste hotare, și-a adus cu el echipa cu care lucra de ani de zile, meșteri pricepuți la tehnicile reconstrucției zidăriei și la refacerea picturii. - Grea încercare, meștere, îi spuse Luciano, un vestit iconograf italian, de mulți ani pe meleaguri românești, cu mamă ardeleancă și tată sicilian. Specializat în pictura bisericească, după ce-i aprofundase pe maeștrii Renașterii italiene și pe cei ai artei bizantine, Luciano era credincios ortodox, după mamă, dar respecta și ritualurile catolice. Adesea, între el și Ioan aveau loc discuții aprinse, dar nu despre arta lor, ci despre lumea lui Dumnezeu, cea ascunsă vederii, despre ceruri și păcate, credințe și necredincioși. - Ei, noi am căutat-o, ea ne-a găsit. Ea ne-a găsit pe noi, nu-i așa, Luciano? Frumoasă zidire, n-am ce zice, solidă, după două secole. Mă tot uit, de ieri, la turla asta, uite, are locuri în care

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 nici nu se mai cunoaște culoarea, nici desenul, s-au pierdut până și liniile, contururile sunt șterse rău. Și nici compozițiile astea de grup nu arată mai bine, au pete albe, cineva a intervenit neprofesionist, a spoit cu var, ca să repare și mai mult a stricat. Vezi, acolo, în stânga, sfântul ăla cu ruloul în mână, nu se mai deslușește scrisul. - Văd, îi întoarse răspunsul Luciano, dar am avut noi și lucrări mai grele, ții minte, la Măcrieșul Mic ne-am dat cu capul de toate zidurile să destupăm formele și să reparăm greșelile altora, o scoatem noi la capăt și aici, maestre! Noaptea s-a așternut cucernică peste culmile domoale, învăluind lăcașul, chiliile, grădina, clădirile stăreției și oamenii într-o adormire binefăcătoare, până dinspre zori. Atunci Ioan a dat semn de trezire și, după ce au înghițit anafura și ceva papară făcută în grabă de călugărul bucătar, s-au urcat pe schele. Din cutele cerului se deschidea ușor pleoapa dimineții care trăgea inerția după ea, ca o trenă vaporos-străvezie. Au asudat până înspre prânzul cel mare, când s-au adunat laolaltă călugări și mireni, în frunte cu starețul, în cuhnie, la odihnă. Și la masă. Și la glume de-ale meșterilor, uneori mai îndrăznețe, ca de bărbați adevărați, dar privirea tăioasă a părintelui-stareț le mai punea frână. Niciodată nu s-a împăcat Ioan cu canoanele astea bisericești și călugărești, de cear face-o acum? S-a ridicat primul de la masă și s-a dus să-și pregătească uneltele de lucru, pensulele, bidinelele, șpaclurile, de multe feluri. A mai privit o dată, cu adâncime, în susul turlei, a urcat pe schele, s-a ancorat, și-a prins în chingi cutiile și gălețile, toate mărunțișurile pe care le purta, întotdeauna, cu el, accesorii nelipsite, pentru că pictura, mai ales cea de frescă, are meșteșugurile ei și, uneori, un vârf de ac e la fel de important ca o pensulă bună. Au lucrat cu îndârjire până seara târziu, nivelând pereții, să nu aibă fisuri, i-au curățat de fum și impurități. Reparau și întindeau pasta de var în grosime cât să acopere spațiile goale. Petrică amesteca de zor câlții de cânepă în cazanele cu var, învârtind amestecul și gemând. - Hai, băieți, dați-i zor, să facem bucata asta de perete azi, îi îndemnă Mihnea, mezinul

Proză

grupului, proaspăt absolvent de Arte plastice, cel mai bun ucenic al lui Ioan. - Ia uite, maladețul ăsta, ce vână are-n el, se auzi glasul gros de tabac prost al lui Anatol. Bravo, mă, și tu ești șef? Luă sticla cu votcă, pe care o ținea mereu în buzunar și dădu o dușcă bună, apoi continuă: Așa zici, să-i dăm zor?! Că până acum ce-am făcut, mă? Și aruncă un șomoiog de cânepă înspre tânăr. Ioan și Luciano împărțeau aceeași chilie, o cămăruță modestă, curată, plină de obiecte de cult și miros de tămâie. Noaptea i-a prins în nesomn, fiecare cu gândurile și nevoile lui. - Auzi, plouă, zise Ioan, după ce ascultase cum șiroiește ploaia pe ulucile ruginite. - Nu plouă, coboară îngerii pe frânghii de lumină, îi răspunse Luciano, cu privirea înecată în noapte. Eu văd ce tu nu poți pentru că, deși stau mereu cu fața către pereți, am sufletul lipit de buzele lui Dumnezeu. Dar tu... ți-ai întors inima de la El. Nu pot să-ți spun asta de față cu toți, dar tu știi, Ioane, că discuțiile astea sunt vechi. Noi, ăștilalți, mai vorbim cu sfinții, mai povestim una-alta, noi ne plângem, ei ne dojenesc, sau ne ascultă și râd din peretele lor vopsit, dar tu te-ai însoțit cu necredința și sfinții îngheață sub pensula ta. Ești atât de priceput în ce faci, ai știința și siguranța compoziției, toți spun că ești cel mai bun restaurator, cum de ți-e sufletul ca o haină întoarsă pe dos? Ioane, amândoi știm că suntem deasupra multora, dar îngerii tăi par obosiți, sunt reci. Tu nu le dai căldură, pentru că n-o ai în suflet. Tu nu crezi. Nu poți face pictura asta decât în credință. Tu nu ești un smălțuitor de oale pentru târg. Ai har, Ioane, dar ți-ai lăsat sufletu-n pridvor și îngerii n-au ce mângâia. Ai văzut pereții cum arată? Sfinții au fețele spălăcite de vreme și înnegrite de fum, dar sub coaja pereților le simt mângâierea privirii. Tu ce simți? Ioan își ascunse privirea într-un colț de întuneric al chiliei, lângă dulap, acolo unde știa că se află o firidă. Își proteja ochii de fâșia subțire a lunii care se strecura prin geamul îngust. Fiecare zi era o provocare pentru meșteriiartiști. Nu-i obosea munca fizică devenită rutină, chiar un exercițiu de rezistență. Mai preocupați erau de culori și retușuri, de adâncimea liniilor și de perspective, de proporții și umbre. 99

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

- Uite cum se duce mâna meșterului, e mai presus de noi, spuse Darius, uimit de lucrătura disciplinată a lui Ioan. - Se duce, se duce, așa arată sublimul, iată-l, e fără cusur, dar foarte departe de fiorul creștin. Iubitul nostru maestru are o dragoste nebună, periculoasă pentru linii, pensulă și culoare. E strălucitoare arta lui, dar goală, vorbi, cu năduf, Luciano. Are noblețe, dar lipsesc semnele de sfințenie. Eremia, cel mai vârstnic dintre ei, asculta cu luare-aminte, dar nu spunea nimic. Tăcerea lui nu era semn bun pentru că, de obicei, era și cel mai guraliv. Printre vrute și nevrute strecura câte un sfat de care toți țineau seama, chiar și Ioan. Eremia era mai din topor, mereu cu vorbe de duh spuse pe șleau, nu l-ar fi cruțat nici pe Înalt Prea Sfințitul, la o adică. Priceput în toate, fără școli superioare, dobândise meșteșug lucrând mulți ani alături de cei mai buni restauratori. Lucra bine și vorbea mult. Uneori, numai pentru el, dar destul de tare, ca să fie auzit. Avea și vorba meșteșugul ei. Se certa cu sfinții din pereți, le cerea socoteală, ba că-s prea-nalți, ba că au ochii prea albaștri, sau degetele prea de femeie. Dar glumele lui făceau să treacă mai ușor timpul și să nu pară munca prea grea. Ironia nu era aspră, ci mai mult sfătoasă și hâtră. Era un munte de înțelepciune și bunătate. Urma cu sfințenie ritualul dimineții, se spăla pe ochi, făcea semnul crucii, lua anafura și iar se închina, șoptea trei vorbe numai de el auzite și ieșea afară, la lucru, făcea din nou trei cruci mari, ca să fie ziua cu spor. Niciodată nu se așeza la masă fără să rostească Tatăl nostru tare, de răsunau blidele din cuhnie și se cutremurau toți de evlavia lui. Când era foarte supărat, vorbea în pilde și cita versete biblice. Ioan avea mare încredere în tot ce făcea Eremia, dar, uneori, văzându-i exagerarea, spunea, arătând cu mâna spre el: - E dus, e plecat să caute culcușuri mai bune pentru sfinții lui! Și-și caută un loc și pentru sine, pentru când va veni vremea. Eremia avea încredințarea că ceva nu va ieși bine. Vedea el acolo, în închipuirea lui fără margini, că cerurile se tem de mâna și de gura lui Ioan, dar, mai ales, de necredința lui. Vedea cum curge o poveste 100

urâtă, ca o pedeapsă și nu putea s-o oprească. Și nici să-i spună lui Ioan că primejdia se ține după el ca o umbră nu putea. Sus pe schele, întins pe spate, cu fața spre tavan, Ioan avu un moment senzația de cădere. Din pictura bolții, un ochi se descoperea blând, de sub stratul gros de var, alături de o mână ce se ghicea albă, cu degete lungi, împreunate pentru semnul binecuvântării, atârnând, hieratic, peste creștetul pictorului. Se scutură iute, ca de o vedenie și continuă să vorbească rar, încet, ca pentru sine: „ Cum să vindec golul din mine? N-am fost niciodată subjugat de credință, mereu am pus în culori și linii tot harul pe care l-am simțit, nu mi-a mai ajuns și pentru Dumnezeu...” - Ioane, chipurile astea sunt vii, dacă le atingi cu mâna, le simți epiderma caldă, le simți răsuflarea din cuvinte. Și deasupra lor stă bolta luminoasă, de albastru senin și de aur. Omule, nu-l picta pe Hristos fără să-l trăiești! Peretele ăsta nu-i un șevalet și tu nu faci tablouri pentru vernisaj, vorbi aspru Luciano. Tu nu ții posturile, nesocotești cele sfinte, nu stai la slujbe și eu încerc să înțeleg. - Și dacă eu stau pe la slujbe, cine-i mai pictează pe sfinți? Pictura asta mă secătuiește, îmi cere mult... tot... mă roade pe dinăuntru. Nu pot picta pe spate, întins pe scândură, cu ochii în sus, cu vopseaua curgându-mi pe față, mâncând trei frunze toată ziua și spunând rugăciuni de câte ori vrea Prea Sfințitul. Eu nu stau în strane, cu mâinile împreunate, să mă rog. Luciano, mâinile mele sunt de aur doar dacă se zbat aici, pe perete. Eu nu pot să prind răsuflarea sfinților, cum spuneți voi, nu pot să pictez sentimental, nu-mi permit să fiu melancolic și evlavios aici, pentru că, atunci când oamenii vor privi, nu vor vedea evlavia mea, ci frumusețea picturii. Auzind discuția, care era din ce în ce mai aprigă, Eremia și-a lăsat câlții deoparte și s-a oprit chiar sub schela unde stătea Ioan. A privit în sus, spre el, printre scânduri, spunându-i: - Ascultă bine aici, îți spun ca unui fiu căruia îi vreau binele. Întoarce capul și uită-te la mine, Ioane! Pictura asta din care faci tu artă, Dumnezeu să te țină mult și bine pentru asta, nu-i doar o joacă de-a pictatul, fie el și magistral, tu nu copiezi natura, tu o interpretezi acolo, sus,

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 în stilul tău, cu viziunea ta, cu emoția și vrerea ta. Tu nu faci doar forme goale, contururi pe care să le umpli apoi cu ce culori vrei. Nu te joci cu creioane colorate. Nu, Ioane, tu trebuie să dai interpretare duhovnicească acelor fețe, să pui în ochii lor culoarea blândeții și a bunătății, în degetele lor albe și fine să pictezi binecuvântare. Nimic din ce e pe un perete nuți indică vreo realitate văzută și pipăită de tine, sau de mine, totul e răsturnare de proporții, exagerare, transfigurare. Privește în stânga ta, vezi acolo muntele, copacii nu trec de înălțimea genunchilor sfinților. Ai pictat asta, dar te-ai întrebat de ce-o faci? Ce înseamnă, de fapt? Acolo, sus, stai cu ochii în ochii lui Hristos Pantocrator. Ochii lui îți vorbesc. Ce-ți spun? Dacă ție nu-ți spun nimic, tu trebuie să-l faci așa încât nouă să ne spună, să ne vorbească, să-l simțim uman și să ne simțim protejați de el. Fă divinul să vorbească, Ioane! Au tăcut toți. Doar frânghia groasă ce atârna din cupolă se legăna cu scârțâituri, frecându-se de schelele din scânduri și metal. - Tu n-ai frică de Dumnezeu? răsună vocea lui Eremia, reverberată de pereții goi ai bisericii. - Frică? răspunse meșterul, rămânând nemișcat, cu ochii ațintiți la fața imensă a lui Isus. De ce frică, mă? Cu asta speriați copiii. De Dumnezeu să te apropii cu iubire, nu cu frică. El nu-i bau-bau, vezi, de-aia stau departe de El, că voi nu-L vedeți și nu-L simțiți cu adevăr. Slujiți niște canoane și niște reguli fără viață. Voi slujiți în fals. Sunteți farisei. Eu nu mă-nchin nimănui, doar muncii mele. Când sunt aici, nu mai am familie, nu am Dumnezeu. Am sfinții din pereți, am ziua pentru lucru și noaptea pentru gânduri. Dacă eu greșesc, se prăbușesc schelele și țipă bolta. - Nu, Ioane, se prăbușește sufletul tău păcătos, Doamne-iartă! - Eu am asta – și arată spre pereți –, voi îl aveți pe Dumnezeu. Eu nu am timp de pierdut timpul. - Greșești, maestre, spuse, timid, Mihnea, dacă-L simți, El e mereu cu tine. Nu te părăsește niciodată... Vorbele i-au fost întrerupte de mici trepidații, zidul mănăstirii s-a cutremurat scurt, dar intens.

Proză

- Stați liniștiți, aici nu se dărâmă nimic. Aici toate sunt oblăduite de Dumnezeu, îi liniști, cu vorba blândă și protectoare, nea Petrică, omul de încredere, bun la toate și fără de care grupul lor n-ar putea exista. Vreo doi călugări au dat fuga în biserică să stingă lumânările, să nu cadă și să ia foc odoarele, s-au uitat la schele, să nu se fi zdruncinat prea rău, au făcut cruci largi și s-au retras în liniște, mergând cu spatele. - Da, știu că m-a zgâlțâit ceva aici, sus, spuse, cu un zâmbet trist, Ioan. Ceilalți n-au zis nimic, au rămas nemișcați, fiecare la locul lui, așteptând, probabil, replicile. Dar n-a mai fost nimic. Și timpul trecea greu, apăsător, se târa absent peste mințile și trupurile adunate sub cupola lăcașului. - Nu iese cum trebuie, Luciano, privește, totul este exfoliat, seamănă cu un desen făcut de un copil cu bățul în nisipul ud. Nu știu ce să-i mai fac! - Ioane, coboară și odihnește-te, lasă-l pe mâine. Acum ți s-au încrucișat toate gândurile, îți tremură mâna... - Nu, Luciano, mâna mea nu tremură niciodată. Și n-am nevoie de odihnă. Doar că ceva, aici, nu vrea să iasă cum vreau eu. Ceva mă ține parcă legat la ochi, nu văd proporția, nu văd lumina... - Lumina ți-o dă Dumnezeu, ți-am mai spus asta, dar tu ești orb sufletește, tu nu vezi pentru că nu crezi, Ioane, îi răspunse, cu grea apăsare, Eremia. - Nu, Eremio, țipă Ioan de pe schele, eu dau interpretarea cuvenită realității, eu, cu mintea și priceperea mea, pun halouri de lumină pe crestele munților și pe veșmintele sfinților, din ce simt aici, în interior, mai spuse, apăsând cu mâna plină de oxid roșu cămașa în dreptul inimii. Eu nu-L pictez pe Isus slăvindu-L, ca voi toți, eu îi dau viață, îi dau măreție! - Măreție, Ioane, tu îi dai măreție lui Hristos? El este măreția! Tu nu-i dai nimic, tu hulești doar. El, dacă vrea, te poate pierde pe tine! - Priviți, priviți aici, toți, aici sunt ochii, îi vedeți, sunt cu mult mai mari decât în realitate. Pentru că ochii sunt ferestre prin care sufletul privește. Pentru că pictura asta a noastră este artă, artă pură și mister, este cununa de 101

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

legământ dintre pământ și cer. Ce pun eu aici, nu se vede, pentru că e în mine. Voi și călugării ăștia preafericiți numiți asta înveșnicire. Eu o numesc trăire. Așa trăiesc eu, punându-mi sufletul în icoane și sfinți. În pereții ăștia. Aici e înveșnicirea mea. Dintr-odată se opri din lucru, aruncă pensulele și împrăștie cu mâna vopseaua pe schele, cu dosul palmelor. Nea Petrică, omul căruia Ioan îi spunea tată, din respect, dădu fuga să curețe locul. Era un zugrav foarte bun, știa meșteșugul amestecului culorilor și, mai ales, era doctorul de suflete al echipei. Liniștit, tăcut, adus puțin de spate, cu o barbă mai mare decât fața și doi ochi rotunzi, mici, blajini, părea un sfânt bătrân, coborât din icoane, deși, ca vârstă, era mai tânăr decât Ioan. Toți îi spuneau nea Petrică și chiar îl credeau bătrân, însă pe el nu-l supăra asta. Altele erau supărările lui. Puțini îl întreceau la zugrăvit chipuri de sfinți, avea și pricepere, dar și credință, soluții originale, nu cele învățate prin universități, foarte bune și ele, până la un anumit punct. Și mai avea, lucru rar, mult prea multă răbdare cu oamenii. Se apropie de Ioan care, între timp, coborâse de pe schele, îi puse mâna pe umărul drept, silindu-l să-l privească în față și, fără ocolișuri și vorbe false, îi spuse așa încât să audă și ceilalți: - Știi cât cred eu în tine, ești cel mai strălucit – și crede-mă, cunosc mulți, de multe neamuri – , tu însă ești cu adevărat unic, dar nu-i destul. Geniul lucrează prin oblăduirea lui Dumnezeu. N-ai putea face nimic fără El. - Nu, nea Petrică, nu sunt genial, nu-mi mai spuneți așa! Am singur unitatea de măsură asupra mea și știu câte parale fac. Fac multe, adevărat. Și nu sunt nici vreun biet nebun. Lucrez ca un nebun, asta da! Sunt... altfel, zi-mi excentric, zi-mi contestatar, zi cum vrei. Luciano, tu mi-ai spus heterodox, nu-i așa? Anatol nici nu știe ce-i aia și nici nu are nevoie să știe . El... cu sticla și cu geniul lui. Vezi, fiecare avem câte o meteahnă, dar avem și meșteșug în vene. Asta ne ține împreună și suntem al dracului de buni. Contează cine sunt și în ce cred eu, sau ce iese din mâna mea? Știu că asta nu vă place, Eremio, nea Petrică! Atunci când liniștea doarme în voi, în mine crește lumina și se colorează aerul. Atunci 102

eu văd ce e dincolo de ochii și gura și mâinile serafice ale sfinților din pereți. Atunci stau de vorbă cu Dumnezeul meu, altul decât al vostru. Am eu credința mea, chiar dacă nu seamănă cu a voastră. Nu pot lucra fără voi, îmi sunteți ochii, inima, lacrima cu care spăl zidurile, îmi sunteți familia, dar nu mă strângeți în chingile credinței, nu mă forțați să simt ce nu simt... Plecați! Eu rămân aici! Zorii zilei l-au prins pe schele, nedormit, cu capul sprijinit în mâini. N-a coborât în chilie, n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a băut. Toată noaptea a privit lung, dincolo de vitraliile colorate și s-a rătăcit prin cupolă, căutând cheia de boltă și fixând liniile imaginare ale policandrului dat acum jos, pentru a face loc schelelor. Rotundul lui devenea plat, contururile se deformau, împungând arcatura bisericii și chipul celor nevăzute începea a se întrupa încet, într-o țesătură subțire de vis și vrajă. Îngerii și heruvimii făceau roată deasupra capului lui Ioan, exact pe cercul imaginar al candelabrului dănțuind, ca Isaia. Serafimii cei cu șase aripi se bucurau de văzutele acestei lumi, de chipul lui Ioan, care se nevoia cu întrebările. Așa cum sta, îngândurat și îndurerat, cu fața albă de nesomn și furia ce-i strângea inima, privirea a început să i se împăienjenească, trupul să devină ușor și de necontrolat, mâinile au căzut moi pe lângă el și s-a desprins de schele, plutind către sărutul pardoselii. Era lină plutirea și cald aerul, nicio durere nu-i mai măcina sufletul, nicio întrebare nu-l mai tulbura, ziua și noaptea se contopiră într-o eternă lumină pură. Îi plăcea căderea asta, se simțea eliberat, ușor, deasupra lucrurilor. Ciudat! Cu cât cădea mai repede spre piatra rece a podelei, cu atât zbura mai aproape de îngerii pe care i-a pictat, dar nu i-a înțeles. Atunci, din bolta cupolei, de pe cercul imaginar al candelabrului, cete de serafimi și heruvimi s-au repezit către Ioan și, deschizându-și larg aripile, i-au oprit căderea, l-au purtat înapoi spre schele și l-au așezat spre odihna dimineții. Când a deschis ochii, nu știa dacă e în starea de veghe, sau de visare. Și-a atins, cu sfială, obrazul și a simțit o prezență lângă el și urme de aripi pe trup. Deodată s-a pomenit despovărat, curat și simplu, liber, fără obsesia întrebărilor. Scândura

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 tare și rece i se părea acum un pat moale. De pretutindeni, din abside și din altar, din pridvor și din ogive părea că aude îngerii cântând. Când țipătul cocoșului a trezit dimineața și tovarășii săi au intrat în biserică, l-au găsit pe Ioan vesel, cu uneltele în mână și cu ochii în ochii lui Isus cel din cupolă, pe care îl pictase în lumină, cu finețe și aplecare creștinească, deși biserica era încă în întuneric. Meșterii s-au uitat, uluiți, unii la alții și au tăcut. L-au urmărit cu privirea și i-au văzut întipărite pe față liniștea, iubirea și blândețea heruvimilor. Stăteau nemișcați în mijlocul naosului, cu privirile încovoiate de nedumerire și așteptau să le spună ceva, să-i salute, sau să-i certe... Nimic. Ioan se ruga în tăcere, pios, cu un ochi la Isusul care îi surâdea, binecuvântându-l, din lumea pictată de deasupra capului și cu celălalt la ușa altarului, din care strălucea icoana BuneiVestiri. - Ce stați acolo strană și mă priviți ca pe o stafie? Apropiați-vă! Vedeți, aici în inima mea

Proză

își are acum sălașul Domnul. I-am făcut iatac de taină și lumină. Acum El stăpânește aici și arată cu palma deschisă în dreptul inimii, înălțând capul spre boltă și lovind schelele cu fruntea. Vom termina treaba începută aici, în biserică, dar eu nu mai merg cu voi. Noaptea asta mi-a adus lumina în ochi și mi-a deschis calea adevărului. Dragostea mea pentru linii și culoare era bolnavă și arogantă. Orb fiind, am căzut în capcana strălucirii mele. Acum știu că strălucirea venea de la El! Să vă bucurați pentru mine că, de azi, mă alătur obștii acestei sfinte mănăstiri. N-am chibzuit la asta și voi mă cunoașteți și știți că așa este. A fost întâmplarea nopții. A fost CEVA! Pereții ăștia vorbesc pentru mine acum în limba inimii despre slava lui Dumnezeu și despre Sfintele Taine. Afară lumina se deschidea cu parfumul cireșului care, nebun de floare, se legăna în adierea dimineții, vestind rânduială nouă, de ascultare, la ușa mănăstirii.

Liliana Toma Debut: revista Echinox, Cluj-Napoca Publicații: Revista Cenaclului Casa Speranței, Brăila; revista Cenaclului „Octavian Goga”, ClujNapoca; revista Leviathan, București, texte proză scurtă; revista Vatra Veche, Târgu Mureș, recenzii carte, cronici literare; prezentă în volumul 3 Vitrina cărților, Emilian Marcu, Iași; revista Convorbiri literare, Iași; prezentă cu cronici literare în volumul Fibrilația cărților..., Răzvan Duca, Târgu Mureș; revista Antares, Galați; Antologia de poezii de dragoste, Angela Ana Grădinaru, București. Apariții editoriale: Secretele lui Polichinelle, aforisme, panseuri, Edit. Vatra Veche, Târgu Mureș, 2019; Podul cu oglinzi, proză scurtă, Edit.. PIM, Iași, 2020. În lucru, un volum de proză scurtă și un jurnal „puțin... altfel”, după cum mărturisește chiar autoarea. Premiul II la Concursul Național de Proză „Alexandru Odobescu”, Călărași, 2020 A prezentat diverse evenimente culturale, lansare carte, vernisaje expoziții arte vizuale, de grup și colective, invitată de Muzeul „Carol I”, Brăila, secția Etnografie. 103

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Paul Gabor

Pasager

– fragment din volumul de proză scurtă Rapel – Poți să vii în seara asta. Bate ușor la ușă pentru că bătrâna de alături e sensibilă la zgomote. Ieri mi-ai lipsit, am fumat până la miezul nopții și am băut singur sticla de vin pe care mi-ai adus-o duminica trecută. Am cumpărat scaunul acela mare din lemn și aș vrea să-l vezi, să te așezi pe el și să-mi spui dacă este comod. Eu îi ating penele, au dormit păsări diforme pe el și și-au lăsat penajul prins în scânduri. E mai mult un șezlong care se balansează, poți să ațipești pe el, învelită în pături, cu soarele-n ochi, are forma unui bărbat care stă cu fața în sus, complet dezbrăcat, cu sânge în vene, este erect, te caută din ochi pentru a te așeza lângă el. Uite, acum îmi dau seama: nu m-am uitat dacă tâmplarul i-a lăsat și penisul la vedere, dar te poți așeza, nu-ți fie teamă, e doar un dans înainte și înapoi. Doar în caz de cutremur e posibil să-ți pierzi cât de cât echilibrul, aici pământul nu se clatină repede, aici nu sunt falii tectonice. Avem doar milioane de tablouri mici, agățate de sfori în plină stradă, noi nu înghesuim arta în muzee, o lăsăm să vorbească liber. Nici măcar artiștii nu-i alegem, ei creează și expun singuri, fără intermediari. Au mâinile amorțite. Li s-au uscat nervii și le tremură degetele. M-am înconjurat 104

de secunde ezitante și mi-am aruncat hainele pe mine, e răcoare, dimineața asta a venit ca un jet de apă care izbucnește din țeavă după o pană generală în cartier. Îmi rulez petele de umbră de pe perete și le bag în valiză. Ceasurile mari cu cuc, cu pendule neastâmpărate, aleargă după mine și vociferează. Nu le place să fie lăsate în urmă. Vreau să scap singur și să mă ascund o vreme de ochii păsărilor care mă pândesc de pe garduri. Mașina de spălat urlă în bucătărie, acum stoarce și țopăie pe gresie. E descentrată, iar eu nu am chef să-i aliniez picioarele cu cumpăna. Întind mâna către geam pentru a-l închide. Mă doare încheietura, un os se sparge pe dinăuntru – înlăuntru se aude tunetul zgârciului care se rupe, spunea mai demult un prieten – și nu apuc mânerul cum trebuie. Plouă cu fluvii de cafea fierbinte. Se preling pe sticlă, iar eu visez cu poftă la un om de zăpadă pe care l-aș vrea în fața mea, acolo, jos, în parcare. Îl urăsc pe bărbatul excitat care te ține în brațe pe șezlong. L-aș pocni cu turnul lui Eiffel în moalele capului și l-aș împacheta într-un balot de busuioc, să zacă o vară întreagă pe câmp, sub soarele care fierbe. Să înceapă să pută, să-i cadă mădularul rușinos, zdrențuit de-atâta muncă.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Rup o bucată de ciocolată cumpărată din Belgia, e amară cu gust de mentă și piper. Nu văd în jur, televizorul zumzăie în fața mea o bucată de jurnal: a mai explodat o mașină condusă de un dement, picioare împrăștiate pe caldarâm, pete mari de sânge peste tot, amestecate cu roșul de pe mașinile pompierilor veniți să strângă resturile. Ne obișnuim cu moartea alături, se pune la masă cu noi și soarbe din același pahar. Nu ne mai pasă, mirosim la fel, ne îmbrăcăm la fel, mergem cu aceiași pași în cadență. Moartea surâde, mă trec fiori pe spinare: Ține-mi puțin coasa, trebuie să mă leg la șireturi. Are chef de glume proaste în noaptea asta. Motanul strănută, se întinde pe spate și se uită la televizor cu un ochi închis. Nu înțelege nimic. Îl iau în brațe. Îmi bagă ușor ghearele în umăr și îmi miroase lobul urechii. S-a făcut liniște. Nici șezlongul nu se mai clatină, bărbatul cu penisul puternic și-a terminat treaba, iar peste imaginile cu copii împrăștiați vine himera unui val albastru, răcoros, care îmi șterge din retină dezastrul. Ar fi bine ca la locul accidentelor cisternele să fie pline cu apă sărată și jeturile să curețe pe loc sfârșitul din oameni. Mi-am luat un bol de marmură în care zdrobesc ierburi pe care le adun de pe câmp. Strâng flori, mirodenii și cerneală de calamar, adaug apă de ploaie, un pumn de bicarbonat pentru spumă și frec cu putere amestecul obținut. Te voi unge pe tot corpul, miroase a lemn ud și a Atlantic, a noapte și a urlet de focă disperată, mă uit la tine cum îți expui picioarele, te pot murdări cu crema din mâinile mele. Dar tu taci. Îți place să fii mânjită. Să-ți întind amestecul ăsta pe burtă. E frig pe pielea ta și s-au revoltat porii, orbii te pot citi acum cu ușurință. Vor bâjbâi ca de obicei, căutând să iasă din noaptea care îi condamnă și îți vor atinge bărbia, sternul, sfârcurile, rotula și vârful muntelui pe care Venus ți l-a născut acolo. Eu te voi murdări toată, după care vom intra amândoi în duș și vom arunca flora amestecată cu gel de mango prin gura hămesită a căzii. Ar trebui să mai curățăm wc-ul, faianța și oglinda, să dăm puțin cu mopul prin casă și să mai deschidem geamurile. Nu mă mai dor așa tare încheieturile

Proză

mâinilor. Și nervii parcă s-au mai îmblânzit. E aerul stătut. Ca-ntr-o chilie în care nu s-a mai făcut sex de multă vreme. Parcă ți-am mai spus: am un prieten care lucrează în aeroport. E controlor de trafic. Prin ochii lui trec zilnic sute de zboruri și zeci de mii de destine, le aliniază automat, meticulos, pe o suprafață pe care se mișcă în permanență avioane minuscule de plastic de diferite culori. Fără comanda lui nu se alimentează aeronavele, nu coboară pasagerii, nu decolează nimeni. El aprinde și stinge luminile pistelor, fără el nu s-ar opri ploaia, iar vântul ar bate doar dintr-o singură direcție. O secundă de neatenție ar declanșa tragedii imense. Un singur lucru nu a reușit să controleze în toată cariera lui de peste douăzeci de ani: felul în care zâmbesc stewardesele și intenția mea bolnavă de a le atinge de fiecare dată când îmi aduc micul dejun și cafeaua chioară de la filtru. Când zbor, mintea îmi fuge la obiceiurile de pe pământ, la prizonierii civilizației. Eu însumi mă văd un barbar prea obosit ca să-și trăiască propria realitate. A început să mă obosească chiar și săritul dintr-o stare în alta, lucru care mă bucura înainte, îmi încărca bateriile. Acum sunt mai atent: număr secundele care trec și leaș opri pentru mine. Nu pot clipi nici dacă beau țuică fiartă. Nici să oftez nu-mi permit. Mi-am interzis orice gest deplasat, orice lovitură în perete sau în țeava caloriferului. Țuica trebuie să intre direct în sânge pentru că iarna nu are scrupule. Ea vine la geam și te lovește în plină figură cu sloiurile de gheață. Epoca ploilor fierbinți e doar atunci când încerci să fii optimist și crezi că viața îți mai poate oferi surprize plăcute. Zbor. Se aprind luminițele în plafon. Centurile se desfac. În aeroporturi m-am văzut mereu ca o sălbăticiune pierdută printre valize, cărți de buzunar, filtre de control și oameni care așteaptă. Mulți oameni. Un ocean de ființe cu anxietate. Și multă așteptare, o cantitate imensă de timp pierdut în care nu facem altceva decât să stăm cu privirile lipite de geamurile care despart sosirile de plecări, rămașii de cei plecați și îmbrățișările de revederi. Iar eu am dileme: cer un whisky sec și trag linie. Cât e rușine? Cât e umilință? Ce procent 105

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

din fiecare există în mine atunci când îmi dau seama că nu pot fi altceva decât ceea ce sunt? Nu mai știu dacă am stins focul când am ieșit din casă. Pusesem apă la fiert în mașina timpului. Așa-mi place să alint ibricul pe care îl am de peste douăzeci de ani. Stau mereu în picioare lângă aragaz și îl privesc cum bolborosește. Dacă e prea plin, cade la un moment dat din cauza apei care fierbe și se varsă puțin peste petele de ulei pe care uit mereu să le curăț. Nevastă-mea îmi spune de fiecare dată că pot să fac și altceva cât timp fierbe apa, să nu stau ca un paznic de noapte, în picioare, lângă ochiul aprins. Dar nu pot, n-aș fi eu. Cafeaua nu ar fierbe la fel. Călătoresc în ambele direcții, în trecut și-n viitor. Apuc mânerul, îl mai mișc un milimetru. Nu stă exact pe ochiul aragazului, nu e în mijloc, nu e bine. Știu că dacă nu-l așez ca lumea, apa nu clocotește la fel peste tot. Rămân bule reci înăuntru, iar boabele proaspăt râșnite nu-și vor desprinde uleiurile în totalitate. Barbarului nu-i mai pasă de mașinile-capcană, i se fâlfâie acum de mațele împrăștiate pe pereți. Îl doare că infuzia e proastă și că va avea migrene. Ești prost, prietene: dacă nu îmi asculți sfaturile, vei muri ca un amator în primul șanț în care vei aluneca, rupându-ți glezna. Te va acoperi noaptea cu jumătate de metru de zăpadă și nu te va găsi nimeni. Doar la primăvară te vor vedea vecinii, atunci când din piept îți vor răsări gladiole și porumbeii o să-ți ciugulească dintre pleoape. Nu clipi când te uiți la mine, ți-am mai zis, lasă doar câteva refrene să se plimbe prin sufletul tău. Nu știu, ceva de Fărâmiță Lambru, tânguiri de acordeon sau de țambal din lemn de prun. Ies seara în parcul din cartier, acolo unde aș vrea să crăp capete cu turnul Eiffel: e-nconjurat de blocuri, de balcoane în care oamenii își etalează rufele și bicicletele ruginite, mașinile parcate dorm până a doua zi de dimineață, câinii latră și se șterg de picioarele mele. Mă așez pe bancă, în buzunar

106

am o bucată de ceară de albine. E moale, îmi place cum miroase, deși mi-a fost mereu teamă de înțepături și de zumzetul acela care ascunde amenințări. Rup două bucățele și le încălzesc în palme, le frec între degete până capătă forma unor mici dopuri. Le introduc în urechi și mă las pe spate: nu vreau să mai aud orașul, nici țipetele femeilor care mimează orgasmul, îmi provoacă depresie televizoarele care urlă prin sufragerii. Mă înnebunesc, aș doborî dintr-o singură lovitură toate lustrele care nu mai știu să se spargă de la sine. Îmi ațipesc degetele pe rândurile astea și mi-e dor să-mi umplu buzunarele cu pietre rotunde, scoase din râu. Ieri mi-am amintit că am o praștie într-o cutie. I-am înlocuit elasticul, era vechi și uscat. Sunt mai mult de treizeci de ani de când nu am folosit-o. Am ales câteva capete la întâmplare și am tras o piatră. Încă una, și-ncă una... Zbaaaaang, sar stropi de sânge pe trotuar. Azi am o obsesie cu victimele, nu știu de ce. Și cu zecile de ani de care îmi tot aduc aminte. Cobor în stradă cu trusa de prim-ajutor la mine și mă ofer să pun bandaje celor răniți. Nu îmi cer scuze, chiar nu am motiv să fac asta. Este doar un exercițiu care îmi trezește iarăși instinctul de vânător frustrat. Așez pansamentele cu grijă, mă îndepărtez, închid trusa și intru în lift. În casă am o pungă plină cu pietre. Le pun într-o tavă cu nisip. Vreau o grădină zen, cu greble din bambus. Și mai am nevoie de timp, de mult timp. Pentru că moartea s-a legat mai devreme la șireturi și îmi face semn cu degetul. Am renunțat la o mai veche idee. Aceea de a schița o hartă a pietrelor dintr-un cartier. Ar fi interesant să știu de unde provine fiecare, din ce parte a măruntaielor pământului a ieșit. E prea pueril, însă. N-am pentru cine să fac lucrul ăsta. Orașele s-au umplut cu solitari ce-și construiesc propriile insule de beton de patruzeci de metri pătrați. Cu hotă, acvariu și două ghivece în careși plantează mărar și marijuana în scop recreativ.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Proză

Veronica Balaj

Sentinţă pentru pianist Ţi-am spus despre pianistul care cântă şi ne încântă în fiecare seară pe podul aflat lângă strada care ţine loc de graniţă între Germania și Elveţia? Totdeauna se înfiinţează la vremea înserării. Îşi parchează maşina, mare şi puţin arătoasă, de care stă agăţată o platformă din lemn, ca un pătrat, și unde-i urcat pianul pe rotile. Când îl coboară, îl ajută un tip gen rocker întârziat. Împing amândoi obiectul [un model vechi, de format mijlociu], şi-l amplasează chiar în mijlocul podului, aşa că oricine, din orice parte ar veni, trebuie să-l observe. Uneori dau să se implice în acţiunea de aranjare a scenei şi bărbaţi dintre cei care-l aşteaptă şi sunt probabil spectatorii lui fideli. La doi paşi se află o fâşie pietonală care desparte cele două ţări. Stai cu piciorul în Germania, să zicem, și, dacă străbaţi câțiva metri în direcția înainte, ajungi în Elveţia. Nu pentru că studiez eu geografia dar, credemă, e un lucru formidabil. Aş experimenta, deaş putea, să fiu în acelaşi timp în ambele ţări… Cred că e o senzaţie extraordinară... Locul ăsta îmi dă impresia că sunt o pasăre... Desigur, tu ai adăuga vreun epitet de genul zglobie, sprinţară, liberă. Zic bine? Nu mai amintesc despre natura din jur. Pot spune însă că oraşul Konstanz este deja parte din tot ce-am văzut mai frumos până

acum. Pianistul? Nu poate fi încadrat în nici un tipar. A ieşit din toate cu brio. Aseară l-am ascultat până spre miezul nopţii. Era lume pestriţă ca vârstă și aspect, dar toţi îl priveau de parc-ar fi fost un vrăjitor care-i transporta într-o lume de poveste. Pe gratis. Îţi voi scrie mai multe, memi drag, acum sunt grăbită, merg la curs. Prietena mea Sara, fata din Spania, şi Kity, din Grecia, despre care ţi-am vorbit, mi-au bătut deja la uşă. Cu toată dragostea, k totdeauna, Andrada. *** Câte bucurii îmi oferi, minunata mea! [iarăşi mă exprim ca-n telenovele…]. Dar aşa-i potrivit cu starea, cu felul meu personal în care mă simt îndemnată să mă adresez ţie. E ca şi când aş fi acolo cu tine împărtăşind cele ce trăieşti! Îmi închipui întreg spectacolul. Încerc să-l derulez în minte şi, când accept jocul, „de-a suntem împreună”. Şi ce ne mai bucurăm! Să fie de parcă mai înainte ne-am plimbat şi am trecut podul şi ne-am văzut chipurile în apă... Să treci un pod împreună cu cineva drag poate fi de neuitat. Îți doresc să experimentezi și să vezi că nu-i deloc doar un capriciu sau... deloc un capriciu. Pe orice pod poate apărea în calea ta o 107

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

întâmpinare aparte. Nici în imaginație nu aş trece cu uşurinţă pe un pod şubrezit de ploi şi timp. Mai ales dacă ar fi din lemn. Nu solid, din piatră, cum cred că este acela despre care povestești... Nu-i pericol să aluneci în hăul de jos. Pe mine adâncimile mă sperie. Orice adâncitură are ceva tenebros, lugubru, tulburător. Cum arată apa de sub podul unde te afli? Mi-o închipui calmă... aproape leneşă. Verde. Obosită. Aşa este, desigur. E un pod între două care leagă civilizaţii. Traversează o apă ca un ochi migdalat, mirat şi privind cu gravitate. Oprit parcă într-o aşteptare tainică? Dar înainte de toate, mai ales, mă interesează pianistul insolit. O fi un zdrahon, de poate împinge pianul, fie chiar şi pe rotile? E musculos, mustăcios, osos? O fi vreun burtos, gâfâie... Poartă barbă, are părul în șuvițe lungi, lăţoase, iar privirile întunecate, misterioase? Se afişează în tricou precum voi, tinerii? Nu cred că vine în frac. Are părul blond? Sau e chel? Are pungi sub ochi, îşi lustruieşte oare lentilele ochelarilor cu gesturi convulsive înainte de-a începe să cânte? Concentrat creează momente de suspans? Vă priveşte îngăduitor ori emfatic pe voi, care vă foiţi căutându-vă un loc mai comod... Apropo, unde vă aşezaţi? Pe iarbă nu cred că-i permis... Mi-ar plăcea, dacă l-am putea înregistra cu telefonul, să-l ascult și eu. Îţi voi da şi eu ceva în dar. Un CD pe care am imprimat la o expoziţie avangardistă frecvenţa sonoră a pământului. Este, poate, chiar sunetul vieţii pe care-l purtăm în noi. E ceva de nedescris… Asemenea unei călătorii printre sunete stranii. Cosmice. Te iubesc la frecvenţa inimii. O seară de neuitat! Meme a ta (înfruntând orice depărtare până la tine). *** Memi drag, tare, tare, m-ai făcut să râd... Pianistul nu e nici mătăhălos, nici pirpiriu, arată chiar bine. Nu e nici chel, nici pletos, pare un 108

om stilat. Nu poartă ochelari, nu se uită deloc la public, aşa că nu i-am văzut privirile. O să fiu atentă când mă voi apropia de el să cumpăr unul din CD-urile înşiruite pe o măsuţă lângă pian, cu preţul scris pe o hârtie cartonată, colorată în roşu, vizibilă de la distanță. Le poţi cumpăra doar în pauză. Astăzi mergem la sărbătoarea Zilei Naționale a Liechtensteinului. Nu cred să ne întoarcem atât de târziu încât să pierd concertul. K totdeauna, zic, te iubesc la infinit, Andrada *** Scumpa mea, L-am visat pe interpretul concertelor dintre două granițe. Şi pe tine, cântând la pianul de acasă, dar se făcea că aveai din nou mâini de bebe la vreo opt luni şi loveai brutal şi entuziasmată clapele pianului nostru vienez şi vechi. [Aşa cum ai şi exersat, de altfel, pe vremea aceea.] La un moment dat, ţi s-a alăturat Medana-Patricia, care cânta cu voce prelungită dincolo de vis. Ştii cât de pătimaşă este. Noi, părea că râdeam şi aplaudam fascinaţi, frenetici, poruncind clipelor să se înnoade, strunite astfel în alergarea lor… Facem un legământ neaşteptat, cum că vom prefera oricând mistuirea, îmbătarea cu bucurie în locul neliniştii posomorâte. Şi periculoase. Ce absurde sunt visele uneori! Pot întoarce calendarele pe dos. Aş fi interesată de felul cum a fost concertul de aseară. În excursul reveriei de care-ţi povesteam, pianistul avea degete atât de lungi, încât şedea pe pod şi de acolo îşi dirija propriul concert. Ca într-o pictură surrealistă. Spectatorii se lăsau cuprinşi de-o stare meditativ-vinovată, că nu puteau înţelege întru totul făgăduinţa pe care le-o dădea muzica. Îi unea totuşi o încordare plină de farmec... Sunetele melodiilor, într-o alergare continuă, intrau în scenă asemeni unei feline şovăitoare, ca mai apoi, brusc, să cucerească atmosfera precum o flacără nestăpânită. Învăpăiate, agresiv de ascuţite se certau, triumfau, hipnotizând aerul, după care se prelingeau leneşe, sufocate. Visul meu aiuristic a fost determinat, desigur,

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 de zgomotele agresive năvălite lângă fereastra camerei unde dormeam. Spre dimineață, tocmai se tăiau nişte copaci consideraţi un pericol de-ar fi căzut. Copacii sunt vlagă, viaţă, un miraculos drum al anilor e încrustat în nervurile lor. Şi i-am văzut cu pe nişte oameni bătrâni. Au fost doborâţi din pricina bătrâneţii. Motiv grav acesta când atinge orice fiinţă ar fi ea... Cum ţi s-a părut Liechtensteinul? V-a primit frumos? Îți trimit și lumina zilei de azi. Meme a ta, cu drag nemăsurat. *** Memi drag, Azi a fost o zi minunată din nou. Liechtensteinul era tot într-o sărbătoare. Toată lumea se arăta cuprinsă de voioşie. Peisajul mă face să spun că am trecut printr-o poveste. Munţii sunt pur şi simplu ca în desene. Atâta diversitate de verde, cum nu poţi să-ţi imaginezi. Şi atâta lumină care se joacă în valuri! E un spectacol dat de natură. Cred că oamenii de aici trăiesc peste o sută de ani. Totul e de basm. Albastrul cerului cobora cumva în pantă spre noi. Am străbătut străduţele pline de vetusteţe. Peste ele, o lumină caldă şi, ca o şoaptă tandră, sărbătoarea tradiţională. Am aflat că au şi un gen de festival, numit Zilele chitarei. Obiectele expuse pentru vânzare erau suvenire locale. Care de care mai nevăzute de noi. Dar până acum nu am cumpărat nimic. Ce scumpe erau! În schimb, m-am fotografiat cu Prinţul și Prinţesa Statului... În mai multe grupuri. Am dat mâna cu ei... La plecare mi-am luat nişte cârnaţi, să am pe drum dacă mi-ar fi fost cumva foame, deşi mâncasem din toate felurile expuse cu prilejul festivităţii. Pe drum ne-am amuzat cu toţii, am povestit fiecare întâmplări năstruşnice, am râs mult, le-am sugerat băieţilor să-şi găsească o fată din această ţară de poveste şi să ne invite şi pe noi din când în când la ei... Apoi am devenit pragmatici şi serioşi, ştiind că vom merge seara la concertul de pe pod, ne-am propus să facem o chetă şi să-i dăm pianistului o sumă de bani pentru cât de mult se străduieşte să încânte auditoriul. Şi când te gândești că nu condiţionează nimic.

Proză

Nu-i egoist, dăruiește şi atât. E clar, merită. Altceva ce vreau să-ți spun e că, recunosc, nu vorbim între noi totdeauna în germană, așa cum se cere în proiectul acestui curs. Doar de asta suntem aici, să exersăm mai bine limba lui Goethe. Nouă însă ne este mai uşor cum neam obişnuit la scoală, adică în engleză, mai ales celor veniţi, ca şi mine, din Canada. Pentru Sara şi alte fete și engleza e o limbă străină. Ce-ar fi, ne-am zis deodată, să învăţăm şi noi măcar cuvintele uzuale în limba maternă a prietenilor noştri? A ieşit un babilon şi ne-am distrat de minune. La concert am ajuns târziu, deja începuse. Să nu uit să-ţi spun: pianistul purta o pălărie mare din pai. Parcă-şi făcuse luna cuibar pe capul său. Am adunat banii pentru artist, dar nu au fost cine ştie ce. Rămăsesem cam puţini în grup, trei băieți şi patru fete, restul au plecat să caute o discotecă. Eu am fost casierul de serviciu şi abia am aşteptat pauza, să ne ducem să-i dăruim suma pianistului şi să-l felicităm. Am vrut să ne pozăm cu el, dar a preferat să ne pună în braţe un teanc de CD-uri şi, fără o vorbă, s-a retras. Nu i-am lăsat plicul cu banii pe pian. Părea că nu l-a impresionat intenţia noastră umanitară. Sau e prea mândru. Am împărţit între noi CD-urile, păstrând și pentru cei absenți, şi ne-am reluat locurile. Băieții s-au pus pe butonat telefoanele în ritmul muzicii; noi, fetele, am ascultat relaxate, iar eu aproape am adormit. Important este că vei avea înregistrarea concertului. Te rog să vrei să crezi că-i un cadou din partea pianistului ciudat. Te pup şi te iubesc, K totdeauna, A *** Draga mea minunată, Am descărcat melodiile trimise de tine. Am înţeles că sunt compuse chiar de personajul serilor voastre muzicale. Aş fi vrut să-i descifrez semnătura, dar... pe coperta CD-ului e doar o cruce imprimată peste imaginea undelor magnetice, ai observat, cred. Are şi aceasta, desigur, un subînțeles. 109

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Ascultând, ai impresia că notele de pe portativ iau foc. Este mereu o ardere. Deloc mocnită. Au în ele un sâmbure de lumină, de înfiorare şi îndrăzneală acustică. Muzica lui leagă portative din fulgere. Adevărate urcuşuri pe versanţi, urmate de alunecări periculoase. Medana-Patricia, atât de împătimită de dans, a găsit în năvalnica îmbinare de sunete chiar ce vrea la vârsta ei. Interpreta şi ea într-o rostire personală toate piesele. Dansând… Dacă ar fi văzut-o compozitorul, i-ar fi fost recunoscător. Trupul ei parcă se afla într-un cerc de flăcări. Mâinile, gâtul, muşchii picioarelor vibrau la început ca într-o tatonare temătoare. Se iscau apoi, uluitor, gesturi săgetătoare. Urmate de șovăială. Și iarăși, de-o îndrăzneală sălbatecă. Lungi încordări, ca o mărturisire. Rotiri sfielnice de parcă s-ar fi apropiat de orbitorul sublim. Din nou, gesturi alipite scurt, într-o îmbrățișare dorită. Şi iarăși frânte într-o colţuroasă despărţire. Dansa pe strunele unor stări îngustate cât o lamă. Ascuţite. Veneau apoi mişcările molatice, prelungi, languroase. O nostalgie orgolioasă. Tenace. Brusc, revolta. Sunete încovoiate de trăiri subţiri, vrăjmaşe. Totul se dizolva spre final în note şăgalnice şi-n mişcări pioase. Fostele răzvrătiri sonore se fărâmiţau într-o pulbere transparentă. Fugarnică. Precum un colind. Meme a ta, care-ți poartă o iubire planetară... Nu râde, am depăşit performanța textelor din telenovele… *** Memi drag și scuump tare, O să-ţi scriu un mesaj din care nu ştiu ce vei înţelege pentru că sunt foarte contrariată şi nu mă pot concentra. Iată, e aproape ora două din noapte şi nu am somn încă… Asta din pricina unei întâmplări nebănuite. Seara începuse bine. Ba chiar foarte interesant. Pianistul era însoțit prima oară de o parteneră de concert. Pe scurt, pe la ora nouă, aseară, a venit pe neaşteptate Poliţia şi l-a somat pe concertist să 110

plece. Ba i-a mai dat şi o amendă. La vociferările curioase ale oamenilor din preajma lui, s-a răspuns că era vorba de o reclamaţie a cuiva. Pianistul deranjase liniştea locatarilor din preajmă. Omul legii, un băiat frumos, de altfel, nu m-am dumirit dacă era german sau elveţian, i-a dat artistului să semneze o hârtie, probabil înştiinţarea că săvârşise o încălcare a legii. Ca urmare, trebuia să plătească. Pianistul a intrat în panică, nu întreba nimic, dar făcea gesturi de om derutat, chiar speriat. Ca şi când ar fi fost în nu ştiu ce pericol. Îşi muta CD-urile ba mai încolo, ba mai încoace, pe măsuţa de sub privirile omului legii. Pe cât era de abramburit, bietul de el, nu părea că receptează ordinul care i se repeta pe un ton sec: trebuie să părăsească locul! Artistul se uita spre noi, îşi burzuluia părul, care-i stătea ridicat în şuviţe, de parcă avea ţepi (cred că şi-l aranjase cu gel înainte de a veni aici). Dădu să plece, probabil să-şi aducă maşina unde urma să fie urcat pianul, iar cei doi oameni ai legii îl urmăreau dacă împlinește ordinul dat. Tocmai atunci, ca din senin, izbucni o vântoasă care chinuia crengile copacilor, alungând stolul de vrăbii sau poate erau mici orătănii specifice locului (prea aveau penajul de culoare albă). În fine, s-au zburătăcit atât de jos printre noi, încât ne-au tăiat respiraţia. Lumea începu să se rărească, unii rămaşi se uitau plini de curiozitate, alţii, vădit nemulţumiţi, dar nu spuneau nimic, cine ştie, erau poate și dintre acei care considerau că bine i-au făcut că l-au alungat. Şi toate astea, închipuie-ţi, chiar în seara când pianistul avea o parteneră de concert. O tânără mică de statură, fragilă, cu un păr lung până mai jos de talie şi care cânta dumnezeieşte la vioară. Era un duet minunat. În momentul când şi-a făcut apariția poliţia, noi aplaudam cu forţă, încântaţi la culme. În scurt timp poliţistul ne-a făcut semn să ne îndepărtăm. Noi, ca o turmă ascultătoare, neam retras pe rând, unii dintre noi gratulându-l pe artist doar cu o privire de compasiune. Atât. Ar fi trebuit să-l susţinem. Fata cu vioara, singura care nu se îndepărtase, îl ajuta să strângă tot ce avea, apoi intră şi ea într-o agitaţie debusolantă. Spectatorii, prea uşor înduplecaţi, ne depărtam trădând cu lașitate chiar bucuria pe

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 care ne-o dăruise muzica sa. În urma lui părea că se alungesc umbrele copacilor. Erau mai simţitoare decât noi. Îmi pare aşa de rău că nu am spus nici un cuvânt, că nu l-am ajutat măcar să-şi adune CD-urile! Am fost nişte laşi. Am luat cu noi doar bucuria muzicii precum făcea şi vântul trecător, prin părul meu. N-am oferit nimic. Te iubesc k totdeauna, eu, Andrada *** Scumpa mea, Regret cele auzite. Pentru că-i vorba de un artist. Aducea pentru voi un fragment din muzica

Proză

stelelor. Nu spun așa, doar pentru a bate câmpii poeticeşte… Crede-mă, prin stimularea sonoră am văzut cum în cinetică (asta-i o nouă știință), așadar, se pot obține la o anume frecvență diverse forme recognoscibile în viaţa de fiecare zi, chiar figuri umane întâlnite în cotidian. Sunetele muzicale, parte din armonia universului, de ce n-ar putea să ne iluzioneze că auzim muzica astrelor? Ai putea scorni un vis vindecător, ca pe vremea când îți promiteam să cumpăr o cămilă care să ne poarte oriunde voiam sub soare... Iar tu mă credeai... Cu toată dragostea fără de măsură, Meme a ta

IDILĂ Sculptura: Mihai Jitaru

111

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Evra Gart

Linia

Proză scurtă M-am dus spre centrul încăperii să pot vedea unghiurile mai bine decât de obicei.  Știam faptul că într-un poliedru se pot desena diagonale chiar imaginare, însă de data aceasta suprafața îmi dădea oarecare probleme.  Locația era într-adevăr prost iluminată, dar mi-a permis să o studiez în detaliu, printre luminile fluorescente, însă nu era vorba de un poliedru de data aceasta... Mi-am dat ochelarii jos și m-am frecat la ochi, apoi am tras masa și am apropiat o sursă de lumină adiacentă, trebuia să observ cu orice scop, deși ochelarii mă sâcâiau.  Am scos câteva planuri din mapă (o aveam mereu cu mine), m-am uitat peste ele, dar nimic nu se potrivea.  Era o seară delicată și nu voiam să o pierd, m-am ridicat și m-am îndreptat spre toaletă, am deschis șlițul pantalonilor să urinez, când cineva m-a bătut pe umăr și mi-a spus, cu accent oriental, într-o germană imperfectă: - De ce urinezi ca și femeile?  - Ce fac?... Ai înnebunit?     - Animalule!...  Am închis șlițul și m-am întors spre vocea care venise, dar tipul a dispărut între timp.  Mulți indivizi proveniți din sute de 112

naționalități se plimbă aiurea... M-am îndreptat spre chiuvetă și mi-am clătit mâinile și ochii, am urcat scările, nu voiam să merg la masa mea, era inutil acum.  Am mers spre ieșire, unde se afla, de fapt, mulțumea comasată, m-am strecurat și am ieșit, voiam să respir puțin aer proaspăt.  După câțiva zeci de metri m-am așezat pe o bancă, sub un nuc. De obicei nu există bănci pe aleile orașelor.  Am început să privesc stelele, milioane de stele pe bolta străvezie, mi-am așezat capul între palme și coatele pe genunchi, mă gândeam aiurea, amintiri vechi, unele trecute și nesimțite, altele apuse, încă vii...  „Câte stele încap într-o galaxie?” „Exact, atâtea stele cât încap într-un sac!” Pare-mi-se a venit un posibil răspuns.  Mi-am amintit lanul de grâu. Aveam doar șase ani când mă ascundeam de fiecare dată când mama mă certa pentru că făcusem o prostie.  „Tose, iar te-ai ascuns în lanul de grâu?  De ce fugi fără să spui? O greșeală este pe jumătate iertată când spui!... ” Alergam și mă culcam în lan, adormind câteva ore bune. Apoi mă trezeam și priveam

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 lungimea câmpului care se unea cu cerul în depărtare. Totul galben, un galben impecabil, un galben care nu poate fi imitat sau redat de nici un pictor. Apoi mergeam acasă și mă prezentam mamei: „Mamă, știu că am greșit!”... „Iară te-ai dus în lan, Tase?... Vezi că lanul ia veșnicia la el!”  Alteori, înainte să merg acasă, mergeam să caut câmpul verde. Iarba proaspătă, verde, necosită, cu miros fantastic de proaspăt.  Mă trânteam în iarbă și începeam să mă rostogolesc, bătătorind-o.  Mă ridicam apoi în genunchi și priveam depărtarea, o imensitate ce se unea cu cerul: „Cât este pământul de lung?”  Priveam stelele și am început să le număr...  M-am ridicat și am mers spre încăpere. Am intrat și m-am așezat la masă, voiam să scot din nou planurile, mă gândeam că undeva se strecurase o greșeală, când o voce îmi spune: „Cu ce pot să vă mai servesc?!”, auzisem o căldură în acea voce și accentul german fără greșeală. Privesc înspre vocea cu pricina, ce stătea cu un pix în mână deasupra unei foi, să preia comanda. Văd un chip blond, cu părul până la umeri și dinții așezați anapoda.  Mi-am amintit într-un târziu că a fost ceva mai devreme și mi-a adus un  orange. Nu am băgat de seamă atunci, nu am fost atent la detalii, eram total absent.  „Este obligatoriu să mai consum?”, am întrebat-o, enervat de gestul ei nepotrivit de a mă întrerupe.  „Dacă mai zăboviți o vreme, cred că da!”  „Mă uit la tine, ce ești?”, o întreb, țintuind-o cu privirea. „Cum vine ce sunt? În ce fel?”, a continuat întrebarea să-și justifice probabil roșu-l din obraji de-abia apărut. Țin să cred însă faptul că și-a dat seama că sunt străin, sau poate era chiar pusă în încurcătură, naiba să o știe...  „Dar, cine ești dumneata, de fapt?” Voiam să întreb. „Eu sunt eu!...”  „Asta știu, dar nu face pe impertinenta cu mine, pentru că nu ține!”... 

Proză

„O, cum vă permiteți să strigați la mine și mai ales cum vă permiteți să mă faceți impertinentă?”  „Dumneavoastră v-ați ales momentul!”  „Auziți, v-am întrebat, vă mai aduc ceva sau nu?”  „Nu ai înțeles ce te-am întrebat?... Ești slovacă, cehă, poloneză, maghiară, bulgară, sârbă?... Trebuie să fii de pe undeva din est, altfel nu se explică”. „Sunt germană, spuse mândră. Ah, dacă eram de pe undeva din est... De asta ați ridicat tonul?”...  „Ești pe mă-ta!”...  „Scuze, n-am înțeles, puteți să repetați, vă rog?”  „Nu are sens să minți!”  „Nu înțeleg aluzia. Sunt plătită să vă întreb: cu ce pot fi de folos, să vă servesc băutura la masă și nu să vă luminez gândurile întunecate... Evident, dacă mai doriți ceva, am să vă aduc comanda. Spuse totul ținând încă pixul în mână, așteptând să noteze... Și dacă mai doriți ceva, nu este obligatoriu, altminteri trebuie să părăsiți localul.  „Bine... Bine! Am să comand, dar spune-mi un lucru: din ce parte a Germaniei ești?”  „Sunt șvabă! Ce să vă aduc?!”  „Bun, ce pot spune despre clienții tăi?... Nimic, decât un mare rahat. Ceea ce nu înțeleg, unul cu statură de turc, mic și îndesat, s-a luat de mine la baie când urinam, apoi, ca un laș, a fugit, așa fac de obicei?” „Sunt mulți turci pe aici. Patronul este turc, ar trebui să respectați casa… De altfel, patronul are prieteni de toate naționalitățile: bulgari, iranieni, arabi, evrei, egipteni, francezi, italieni, spanioli, englezi, americani... Însă cei mai mulți sunt români.  (Spusese „români” apăsat, să se facă înțeleasă, tâmpita)...  „Tocmai de asta zic, nu cred că ești germană, o germană nu ar lucra pentru un turc, poate de pe undeva din est...”  „Vorbiți aiurea, așa faceți de obicei?!” La noi nu se pune problema naționalității celui pentru care lucrăm, dacă se comportă onorabil... În plus, nu știu ce căutați în Germania, cine naiba 113

Proză

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

v-a adus?... Dacă nu vă convine nimic... ” „Nu!... Sunt golit de esență, de aceea, dacă ești bună, când revii cu ceea ce comand... Miar prinde bine o aspirină. Nu folosesc niciodată medicamente, însă astăzi am avut o zi oribilă”. „Vă invit să mergeți la farmacie, aici nu este farmacie”, îmi spusese să mă sâcâie, desigur, conversația a epuizat-o. „Însă la ora aceasta mă tem că nu o să găsiți nimic deschis!... Ah! Aștept să comandați, v-ați decis?” „Ai spus că nu respect casa... Stau la masa aceasta a mea și comand, răsuflu aerul acestui local ... Însă omul trăiește printre clipe, execută doar câteva linii adiacente, fără a căuta linia principală, în timp ce nu-l interesează mijloacele de existență interioară, unghiurile, cum le spun eu, se retrage tihnit în alte spații ale existenței exterioare de data aceasta și se mulțumește cu atât de puțin lucru, încât viața nu-l oferă nici pe acela!...  „Tot nu reușesc să vă înțeleg, sunteți un ciudat, din ce colț al lumii spuneți că veniți?”  „N-are importanță... Cel mai important este încotro și spre ce te îndrepți!”  „Mă plictisiți, sincer. Spuneți-mi ce să vă

aduc, altfel mă văd nevoită să chem oamenii de ordine să vă dea afară în șuturi!  „Nu... chiar nu este nevoie, o să plec curând, însă înainte adu-mi un coniac simplu cu gheață, apoi vom vedea”. „Nu cred că sunteți în stare de ebrietate, altfel nu vă serveam alcool. Dar, după cum vă comportați, se poate să vă fi afectat mai mult... Știu și eu, ar putea distruge liniile de pe creierul dumneavoastră sau s-ar putea să le stranguleze...”  Am deschis mapa și am scos planurile, le-am întins pe masă, apoi creionul, guma, compasul și rigla. Paharul de băutură l-am împins la o parte, nu înainte de a lua o înghițitură serioasă...  M-am uitat atent pe ele și mi-am dat seama că ceva nu este în regulă.  Am căutat o bucată de hârtie și cu ajutorul creionului am făcut câteva calcule simple. Am măsurat apoi cu ajutorul riglei, am privit din nou liniile fluorescente de pe tavanul localului... Stăteam cu dosul creionului între dinți și mi-am amintit din nou lanul galben de grâu și câmpul verde... 

TRILURI Sculptura: Mihai Jitaru

114

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Interviu

Cristina Rhea EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat recent volumul Românii secolului XXI (editura Pro Universitaria), care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera culturală, cât şi din alte domenii importante ale societăţii. Cuvânt Românesc vă prezintă interviul cu poeta, eseista, traducătoarea şi profesoara de literatură franceză şi de poietică/poetică Irina Mavrodin, despre care jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina afirma în 2013:

„Irina Mavrodin: O mare doamnă a culturii române care, de fiecare dată cînd o întîlneai, îţi aducea pace şi lumină în suflet. Şi, mai ales, încredere în drumul tău în viaţă. O fiinţă care, înainte de toate, transmitea iubire şi înţelepciune către semenii ei. Avea bucuria fantastică de a forma Oameni modelându-le caracterul. Nu întâmplător volumele mele de poezie, editate în 1996 şi 2006, au primit girul poetei Irina Mavrodin, prin prefeţele acordate de dânsa. Irina Mavrodin

În desele întîlniri cu dînsa, în aceşti ani care au trecut de la acest dialog din martie 1995 şi pînă în prezent, am învăţat că viaţa are multiple sensuri şi trăiri, că unul dintre cele mai importante lucruri în viaţă este să ştii să îţi descoperi forul interior, să te reconstruieşti permanent în mod pozitiv, să te reinventezi artistic şi uman – astfel încît să-ţi împlineşti binele dat de Dumnezeu şi, mai ales, să fii fericit cu tine însuţi acolo unde îţi este dat pe Pămînt. Despre valoare şi non-valoare în cultură, universalitate şi ego, conştiinţă umană şi sensibilitate artistică, credinţă şi destin. O analiză captivantă, unică, profundă, cu renumita poetă, eseistă, traducătoare şi profesor de literatură franceză şi de poietică/poetică Irina Mavrodin.” Volumul este disponibil pe site-ul Editurii Pro Universitaria (București), www.prouniversitaria.ro (poate fi achiziționat în format print, prin comanda poștală online).

115

Interviu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Artistul este închis într-un eu Rhea Cristina: Îmi permit să vă propun, ca temă a discuţiei noastre, sintagma quasicunoscută de „valoare şi non-valoare în cultură”. M-am gîndit la Descartes care, în a patra Meditaţie spune că „Adevărul constă în fiinţă, iar falsul în non-fiinţă”. Cultura face parte din conştiinţa noastră nativă sau nu? Irina Mavrodin: Nu, nu cred că face parte din conştiinţa noastră nativă, dar cred că sîntem structuraţi astfel, încît putem deveni fiinţe culturale. Deci aceasta ar fi nuanţa, după mine. Asta mă trimite la o opoziţie între natură şi cultură: adică fără o anumită instrucţiune, educaţie, travaliu foarte susţinut nu devenim fiinţe culturale. Rh. C.: Prin activitatea dvs. profesională aveţi foarte multe afinităţi cu literatura şi cultura franceză. Secolul XXI va fi cartezian sau nu? I.M.: În sensul că va fi foarte raţional? Nu ştiu, e foarte greu de spus. Malraux spunea tocmai că „va fi” – după cum s-a tradus în româneşte – „religios sau nu va fi deloc”, deci asta ar implica tocmai un punct de vedere opus. Ar trebui să definim mai bine în ce sens ar putea să fie sau nu cartezian. Dacă dăm cuvântului sensul curent, e foarte greu de spus pentru că încă de pe acum vedem că există tendinţe iraţionale care se manifestă puternic. Adică o dorinţă, în sensul cel mai rău al cuvîntului, de iraţionalitate. Proliferează credinţa în astrologi, în ghicitoare şi vrăjitoare etc., precum şi sectele cu toate implicaţiile lor. E foarte mare dorinţa aceasta a omului de iraţional, de o cunoaştere a unor zone greu de găsit în cotidianul monoton. Probabil că este totodată o evadare de care oamenii au nevoie la un moment dat, nevoia de ideal, de o credinţă care să depăşească preocupările strict materiale, materialitatea aceasta care ne înconjoară. Rh. C.: Conştiinţa omului este o exigenţă nativă sau nu? I.M.: Conştiinţa omului în sensul de 116

umanitate a ei? Rh. C.: Exact. I.M.: V-aş răspunde în acelaşi mod: e structurată, deci predeterminată, programată pentru a fi umană. În ce măsură ea se realizează ca atare, rămîne de văzut! Cred că nu în mod absolut automat se ajunge la o conştiinţă umană în sensul plenar al acestui termen. Chestiunea poate să fie discutată, controversată; totdeauna va exista un dram de umanitate, cred, pînă şi în cel care a fost desprins de umanitate. Sînt acele cazuri: omul-lup, copilul trăit în pădure împreună cu animalele, încă de cînd s-a născut. Dar, presupun că, pînă la urmă, intervine socialul, prin mijlocirea căruia conştiinţa umană din virtuală devine reală. Rh. C.: V-am adresat întrebarea anterioară legată de conştiinţă pentru că doream să vă întreb apoi dacă universalul îşi are sediul numai în conştiinţa noastră sau nu. Mă gîndesc la Socrate, care ne-a învăţat cum să ne descoperim pe noi înşine, să ne împăcăm cu noi înşine şi să evităm chiar contradicţiile, iar odată cu Socrate, prea bine ştim, universalul a pătruns în filosofie, universalitatea s-a relevat în adevărata sa măsură... I.M.: Universalitatea, dar şi concretul fiecărui ego, eu nu le-aş putea separa, nu pot să separ universalul de particular, concretul de abstract, sînt în permanenţă împreună, ambivalenţa aceasta este perfect la îndemînă şi perfect necesară. Nu pot să văd altfel. Rh. C.: Putem considera religia un punct de reper pentru conştiinţa noastră în definirea valorii sau nonvalorii? I.M.: Aici sînt nişte lucruri de definit şi în aceasta constă toată problema: trebuie să ne definim conceptele şi planul în care ne situăm. Valoare spune ceva, nonvaloare spune ceva, dar pe urmă trebuie să venim cu o precizare: ce fel de valoare? Ce fel de nonvaloare? În planul moral, fără îndoială că religia este un punct de reper important, pentru credincioşi cel mai important.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Dacă ne referim la planul artistic, religia poate să interfereze cu punctul de referinţă principal, dar nu este oricum punctul de referinţă specific. Rh. C.: Şi nici busola noastră interioară? I.M.: Vă referiţi la artist? Rh. C.: Nu numai. I.M.: Pentru fiecare dintre indivizi, fără îndoială poate să fie o busolă interioară. Ştiţi, eu pot să spun ce este pentru mine religia, dar nu şi ce este pentru altul; aici, eu adopt punctul de vedere al lui Camus care spune că fiecare îşi are adevărul său. Camus era exemplar sub acest raport. El accepta credinţa celuilalt fără ca el să fi fost neapărat credincios şi o accepta în sensul cel mai profund, căci în arta lui apare acest mod de a vedea lucrurile ca pe o pluralitate posibilă. Pe de altă parte, în teoriile despre poezie există două moduri de a o întemeia ontologic: unii o identifică cu rugăciunea, alţii, dimpotrivă, o opun rugăciunii. Pentru mine, ca poetă, poezia e rugăciune. Rh. C.: Care ar fi atunci atributele esenţiale, calităţile primordiale după care ne putem ghida în aprecierea valorii sau nonvalorii în cultură? I.M.: Este într-adevăr marea discuţie, imensă şi eu cred că noi sîntem acum într-un punct absolut dificil, noi, adică secolul nostru, momentul acesta. Religia nu poate să fie după mine sub acest raport criteriul în aprecierea unei opere de artă. S-a şi văzut aceasta, avem mii de exemple, cred că este uşor de demonstrat. Eu cred, dar răspunsul meu nu va satisface pe multă lume, că valoarea este pînă la urmă determinată social şi, din păcate, din ce în ce mai mult determinată social. Rh. C.: O „cenzură” socială? I. M.: Nu cenzură, răspunde unei aşteptări, unui moment, fiecare moment îşi are figura sa valorică, valoarea în sine este foarte greu de determinat, ne iluzionăm crezînd că ceva are valoare în sine. Absolută este doar valoarea credinţei, dogmei revelate. Ceva are totdeauna valoare în raport cu ceva. Să spunem la modul cel mai simplu şi uşor de măsurat: valoarea unei opere de artă poate să stea în conformitatea ei faţă de anumite reguli stabilite. Pentru secolul al XVII-lea, lucrurile păreau cel puţin foarte simple: era setul de reguli foarte clar stabilit

Interviu

şi conformitatea cu ele plus încă ceva care, desigur, era mai greu de definit; ele făceau ca acele opere să fie uşor de recunoscut ca fiind valori. Mai tîrziu, a fost tot conformitatea cu anumite genuri mai puţin constrîngătoare, mai puţin evidente, mai puţin codificate, dar un roman, de exemplu, trebuia să răspundă şi el unor exigenţe. E drept, întotdeauna a intervenit în cazul artei şi un punct de vedere impresionist în sensul de greu de codificat şi care ţinea de un receptor ce declara că acea operă este extrem de viabilă sau are o încărcătură emoţională puternică sau suscită o emoţie puternică. Dar şi lucrurile astea sînt în funcţie de o exterioritate. Rh. C.: Şi depind de noi sau nu? Sau numai criteriul social amintit puţin mai devreme? I. M.: Autorul stă în orice caz la originea operei şi el, în orice caz, o face într-un fel sau altul şi, ca să dau un exemplu mai clar, mă voi servi de aceste concepte: virtual-real, realul fiind realizarea virtualului. Stendhal nu a fost un autor foarte important pentru contemporanii lui, deci întrebarea este: Stendhal avea sau nu avea valoare atunci, în momentul în care şi-a scris operele? Critici precum Sainte-Beuve nu i-au văzut valoarea, în general nu i-au văzut valoarea contemporanii. El s-a simţit întotdeauna, din punctul acesta de vedere, frustrat. Eu, cînd spun social, mă refer la un context al unei comunicări, nu introduc alte conotaţii, dacă vreţi şi renunţ la cuvîntul social, spun în comunicare (poate e mai bine aşa, pentru că e mai neutru). Pentru noi, social are anumite conotaţii politico-istorice. O anumită estetică marxistă l-a utilizat mult, deci chiar îl las de o parte şi spun „în comunicarea» cu ceilalţi. Atunci se valorizează, după părerea mea, opera, pentru că valoarea trebuie să fie atestată, consacrată ca atare, altminteri cum ştii că este valoare? Încercaţi să faceţi acest exerciţiu pe care vi-l propun: eu scriu o carte, eu o simt ca o capodoperă, dar dacă nimeni din jurul meu acum şi de-a pururi nu o va considera o capodoperă sau o mare operă, ea nu este o mare operă. Stendhal nu este atestat de contemporani, ne putem întreba: are sau nu are valoare în acest moment? Acum, privind în urmă, putem spune „da”, avea o valoare virtuală, exista această virtualitate valorică. Mai tîrziu, el 117

Interviu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

se impune, din ce în ce mai mult, au fost nişte paliere în receptarea operei lui, pe care el de altfel le-a şi prevăzut, pentru că în toate scrierile lui intime, autobiografice, el a făcut mereu apel la un viitor cititor – sînt vreo trei paliere –, inclusiv la unul din 1935: „Tu, viitorul meu cititor, care mă vei înţelege” etc. Într-adevăr, aşa s-a şi întîmplat, e un caz exemplar. Stendhal este, în momentul de faţă, unul din marii romancieri ai lumii, o mare valoare, dar valorizarea s-a făcut prin acest act de comunicare; a fost valorizat de cîteva generaţii de cititori. Rh. C.: În acest raport care depinde sau nu de noi, al valorii şi nonvalorii, în ce măsură ne apropiem de morala stoicismului care se bazează, după cum ştim, pe celebra distincţie între lucrurile care depind de noi şi lucrurile care nu depind de noi? I. M.: Eu nu prea pun în relaţie esteticul cu eticul, pentru mine eticul poate să fie la un moment dat un efect al esteticului, dar nu-l pun în relaţie foarte semnificativă de la bun început şi la acelaşi nivel al discuţiei. Lucrurile acestea depind şi nu depind de „noi”. Adică de autor. Autorul trebuie să încerce. Mă gîndesc tot la cazuri foarte concrete: orice autor mai mult sau puţin important ştie că merge printrun necunoscut asumîndu-şi riscuri imense. El poate să cîştige sau să piardă, pariul lui este teribil şi, în orice caz, cazurile cînd autorul pierde sînt cele mai numeroase, în sensul că el nu este receptat ca o valoare. Marile valori sînt foarte puţine sau valorile pur şi simplu sînt puţine în raport cu încercările care există, în raport cu numărul de autori care există în fiecare moment. Consacrarea este rară, deci un autor nu poate decît un singur lucru: să creadă foarte mult în ceea ce face (de obicei aşa se întîmplă, pentru că altfel nu ar scrie, nu ar picta etc.) şi să continue în speranţa că el este „cel ales”. La un moment dat i se va da un răspuns din partea cealaltă, adică în actul comunicării despre care vorbim, un răspuns care spune da, tu eşti acela. Vorbeam cu Nichita Stănescu la un moment dat, care spunea mereu: „de ce unul este ales?“ Se referea la el, la Eminescu... Nichita simţea, realiza fragilitatea, aleatoriul, procesul valorizării. 118

Rh. C.: Credeţi că este vorba de destin? Credeţi în ideea de destin în cultură? I. M.: Cred că există un destin, deoarece eu cred în virtualitate şi realizare, în sensul de realizare a virtualităţii. Cred că unii nu au şansa să fie aleşii unei căderi de zaruri, da, cred în asta din ce în ce mai mult. Eu am avut şansa sau neşansa să traduc bine. Publicul a focalizat pe traducere. Eu am multe eseuri, opt volume, foarte bine primite, ultimul premiat de Uniunea Scriitorilor şi de Academia Română, am publicat patru volume de poeme foarte bine primite de critică, dar publicul larg a focalizat pe traduceri, care sînt mai răspîndite, mai citite. Deci, vezi cum e cu valorizarea, cum e cu şansa. Eu sînt din generaţia care a asistat la felul cum au fost impuse – dau neapărat termenului o conotaţie negativă – de către critică unele mari nume ale literaturii noastre contemporane. Am văzut, cum să-ţi spun, sublimul joc al hazardului în toată fragila lui desfăşurare. Criticii pot şi ei greşi şi toată istoria literaturii e plină de asemenea erori. Există critici care au decretat ca mari valori personaje care au dispărut demult din istoria literaturii şi au ignorat alte valori care la un moment dat în generaţia următoare s-au impus. Critica face aşadar parte din joc, dar e numai unul din elementele lui. Rh. C.: Este diferită, oarecum negativă, percepţia estetică a publicului în diferite timpuri? I. M.: Publicul percepe în funcţie de o anumită habitudine, adică în raport cu ceea ce a fost valoare înainte. Noutatea foarte mare nu-l satisface. Mă refer la publicul larg. Cercurile mai restrînse şi mai specializate reuşesc să perceapă şi noutatea, care se impune adeseori cu greutate: cazul lui Proust, care s-a impus foarte greu, pentru că inventase tipare cu desăvîrşire noi în raport cu paradigma romanescă anterioară, care era de tip balzacian şi care plăcea, care chiar acum continuă să placă. Pentru Proust, trebuie să ai o anumită vocaţie. Mai mult, o anumită pregătire, o iniţiere estetică foarte serioasă... Rh. C.: Am pornit discuţia de astăzi vorbind despre conştiinţă, dar despre suflet? E rău în a avea un suflet (la omul de cultură)? I. M.: Rău nu e în nici un caz. Eu cred că omul de cultură are întotdeauna un suflet.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Dacă vorbim însă de suflet în termeni estetici, constatăm că foarte mulţi scriitori spun (şi am texte nemaipomenite din punctul ăsta de vedere) că arta mare nu se poate face cu sufletul şi cu bunele intenţii. Depinde, de fapt, de ceea ce înţelegem prin suflet. Rh. C.: Sufletul are coordonată sensibilitatea sau nu (pentru omul de cultură)? I. M.: Omul de cultură este un organ hipersensibil. El este însă atît de sensibil, aşa îl definesc mulţi poeţi şi romancieri, încît îşi transcende propria identitate, devine o rană deschisă. Nichita Stănescu spunea... Rh. C.: „Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte”... I.M.: Da, e vocea hipersensibilă prin care se exprima întreg Universul, aici l-am citat pe Mallarmé. „Je ne suis plus Stéphane que tu savais” – Stéphane fiind individul concret, cu o biografie – „mais une voix a travers laquelle c’est l’univers tout entier qui parle.” „Nu mai sînt Stéphane pe care îl ştiai, ci o voce prin care vorbeşte universul întreg.” Autorul este o sensibilitate, dar o sensibilitate care transcende individualul şi care nu funcţionează la modul non imediat cu care sîntem obişnuiţi să ne imaginăm că poetul scrie. Poetul e sincer, dar e vorba de un alt tip de sinceritate. El e sincer în scriitura lui, adică în demersul lui cu totul specific, care îl obligă tocmai la această distanţare pe care cîteodată o cîştigă riscîndu-şi sănătatea şi viaţa. Mă gîndesc la scrisoarea lui Rimbaud, binecunoscută de altfel, unde el îi vede pe artişti ca pe nişte mari truditori ce îşi riscă echilibrul mental şi chiar viaţa pur şi simplu. Rh. C.: Cum spunea Sartre, „omul este fiinţa prin care neantul pătrunde în lume”. Dvs. sunteţi de acord cu afirmaţia lui Kant? Personal, eu nu o înţeleg: „Orice sentiment ne este impus. Egoismul ne infectează sensibilitatea”. Dar pentru omul de cultură? I. M.: Vă referiţi la egoism? Rh. C.: Şi la egoism şi la sentimentul de a fi impus, de a-l accepta ca impus. I. M.: Egoismul... Rh. C.: Ca sentiment. I. M.: Nu ştiu, omul care face cultură, autorul

Interviu

– iarăşi încerc să mă situez pe un teren specific – cred că este egoist, tot în sensul în care vorbeam. În primul rînd, el are o formă de obsesie fără de care nici nu poate să fie autor. Autorul este întotdeauna un individ obsedat, obsedat de opera lui, altfel nici nu ar putea să o scrie. Forma aceasta de obsesie îl abstrage oarecum dintr-un context către care alţii sunt mai deschişi, în care alţii practică forme de dăruire pe care scriitorul nu le practică. Dacă egoismul este opusul acestei dăruiri... Artistul este închis într-un eu care este totuşi ceea ce v-am spus, într-un eu care, aici rezidă şi paradoxul, este cel al tuturor. E un exerciţiu greu de înţeles pentru cine nu este artist, autor. Rh. C.: E conştiinţa propriei sale exponenţialităţi? I. M.: Da, dacă vreţi, să vorbim despre exponenţialitate. Artistul realizează o anumită formă de dăruire, pentru că opera lui e tot un act de dăruire, dar care a trecut prin această întoarcere puternică asupra sinelui, dar un sine care se transformă, prin acea alienare despre care vorbeam, într-un sine universal. Rh. C.: Dar în raport cu egoismul său, ce-l salvează de mediocritate, ce ne poate salva pe noi de mediocritate? I. M.: Pe noi sau pe autor? Rh. C.: În ambele cazuri. Sau mai bine zis în fiecare caz în parte. I. M.: Eu cred că pentru fiecare caz în parte e vorba numai de această tentativă care poate să fie a fiecăruia de a face ceva, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Ratarea nu are loc numai în raport cu marea artă, ratarea avea loc şi la nivelul mult mai modest al unui artizan, al unui meseriaş. Important e să-ţi faci bine lucrul tău, acela pe care tu l-ai ales, pentru care tu ai vocaţie şi formaţie, şi eu cred că asta te salvează de mediocritate. Asta îţi dă plăcerea de a trăi, asta te justifică în calitatea ta de fiinţă umană. Şi atunci eu cred că eşti salvat de mediocritate. Rh. C.: Înţelegem că este necesar discernămîntul valorii în cultură. Există în prezent două momente unice care sunt legate de viaţa şi activitatea dvs. din prezent. Primul, venirea în Bucureşti a unuia dintre cei mai 119

Interviu

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

mari filosofi contemporani de origine franceză, Jacques Derrida, căruia i s-a înmînat diploma de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova. Al doilea, este legat tot de activitatea dvs. de traducere şi publicare în Franţa a romanului „Ferestrele zidite“, volum semnat de Alexandru Vona... I.M.: Da. Jacques Derrida a fost zilele acestea în România, invitat de Universitatea din Craiova, această Universitate avînd de mai multă vreme frumoasa idee de a-i acorda titlul de doctor honoris causa. La originea ideii stă Marius Ghica, conferenţiar la Universitate (coleg cu mine, pentru că şi eu sunt profesor la Catedra de Limbi Romanice), fost discipol al lui Derrida timp de un an de zile la Paris, la École des Hautes Études. Aceasta ar fi mica istorie care a precedat venirea lui Derrida. Derrida a acceptat. A fost un mare succes al Universităţii din Craiova venirea lui şi tot ceea ce a urmat s-a făcut şi sub egida Institutului Francez, a Fundaţiei culturale „Paul Valery” şi, de asemenea, într-o oarecare măsură, a Universităţii din Bucureşti. De ce a fost importantă această venire a lui Derrida? Din punctul meu de vedere şi dintr-un punct de vedere mai general: Derrida este considerat în momentul de faţă cel mai important filosof francez contemporan. Şi eu cred că aşa este, nu cred că este vorba numai de un fel de vogă. Rh. C.: Este o recunoaştere a valorii sale? I.M.: Este o recunoaştere şi, în momentul de faţă, fără îndoială, Derrida este figura cea mai reprezentativă. El a avut şi un ecou foarte important în America, ce i-a susţinut notorietatea. Cît priveşte relaţia lui cu România, el a fost extrem de impresionat cînd i-am spus că aici a fost foarte prezent în Universitate, prin cursuri, seminarii, lucrări de licenţă, bibliografii.

120

Rh. C.: Deci, e foarte apropiat ţării noastre. I.M.: Mai curînd cunoscut în cercuri de specialitate, destul de largi totuşi. Pentru mine, pentru alţii ca mine, pentru studenţii mai vechi şi mai noi – sala de la Institutul Francez, cînd şi-a ţinut prima conferinţă, „Histoire du Mensonge”, era arhiplină –, el era demult un personaj aproape legendar şi noi am trăit în intimitatea textelor derridiene încă de acum 20-25 de ani (ceea ce lui i s-a părut fabulos, cînd a aflat). Alt moment important a fost acel complex „Festival roumain”, din Bretania, la care am fost invitată să particip. Am condus, în cadrul lui, nouă întîlniri literare consacrate relaţiilor culturale franco-române sau româno-franceze; majoritatea voia să facă acolo cunoscută literatura română, pornind tot de la unele corelări cu literatura franceză, pentru ca publicul să fie mai receptiv. M-am dus prin comune bretone, unde, în biblioteci, librării şi chiar în colegii, am vorbit despre literatura română. Am făcut, dacă vreţi, un fel de defrişare a terenului – după cum a spus o franţuzoaică cu care mergeam în maşină, cutreierînd Bretania. Aceşti oameni au aflat şi ei că există un Eminescu, că există un Caragiale. Majoritatea nu ştia nimic despre literatura română, ei nu ştiau măcar că româna este o limbă latină, ceea ce într-adevăr e dureros! La început, eram cam descumpănită, dar mi-am recăpătat repede încrederea pentru că am fost primită cu multă căldură. În bibliotecile pe care le-am vizitat existau cărţi româneşti traduse, eu am prezentat în mod special colecţia „Lettres Roumaines”, pe care o conduc la „Actes-Sud”, la Saint-Malot; la Casa Internaţională a poeţilor am fost însoţită de Alexandru Vona şi de Bujor Nedelcovici, autori publicaţi de mine la „ActesSud”, pe care i-am prezentat publicului francez.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Teatru

Evra Gart

Despre morți, numai de bine (Piesă de teatru)

Actul al doilea  Scena întâi Un piedestal pe care stă așezată o masă la care se află Agatha. Câteva cărți așezate în dreapta mesei. În partea stângă se află o tribună pe trei rânduri, în partea dreaptă a scenei, câteva scaune. În tribună M. M. se află între Contesa Inghethrop și Max. în dreapta lui Max, contele Inghethrop. în altă parte a tribunei, în partea stângă, Sergio și comandantul. La o oarecare distanță, un grup de spectatori, trei. În partea stângă a scenei unde se află rândul de scaune, Hércules, și tot acolo, la o mică distanță, Dorcas. Urmează un monolog al Agathei  Bună dimineața, o zi liniștită vă doresc. Astăzi fiind sâmbătă și nu se lucrează, toată lumea este liberă, ne-am întâlnit aici.  În marea lor majoritate cărțile spun ceva despre om. Văzând ce se întâmplă în lumea artistică, miaș dori o schimbare. 

- Bravo! (Voce din public, venită de la una din cele trei persoane care reprezintă publicul: ceilalți privesc în direcția respectivă).  Plăcerea este că tot mai mulți colegi îmbrățișează „literatura iubirii”. Încă nu am cunoscut această lume neobișnuită.  Am început cu un pariu stupid, deși fusesem trimisă să studiez arta preparării medicamentelor, dar vedeți cât m-a ajutat lucrul acesta, încă mai folosesc în scrierile mele prafurile.  Sora mea, cea care a „provocat” pariul a pierdut pentru că iată, am scris demult prima mea carte, apoi altele și altele și altele... până acum nu am reușit să mă mai opresc (pauză).  Acesta este destinul omului, pentru că în centrul de „acoliență” a refugiaților l-am întâlnit pe domnul „Poirot”.   Dumnealui a ajuns în acest edificiu, iar noi, englezii, avem o afecțiune deosebită pentru belgieni.  (Agatha privește înspre Poirot).  Agatha: Pa si monsieur Poirot?  (Hércules aprobă zâmbind).  Agatha: Vous, vous voulez nous faire una presentation?  121

Teatru

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

(Hércules dezaprobă zâmbind).  Agatha: Să-l lăsăm pe domnul Poirot în lumea dumnealui, stranie, are mereu nevoie să gândească. Se știe câtă nevoie avem de dânsul, cât de necesar este poporului englez.  Literatura este în plină schimbare, mulți îmbrățișează această meserie și noi trebuie să-i încurajăm.  De fapt, se poate face cea mai mică investiție posibilă, ai nevoie doar de un creion și o bucată de hârtie. Ce poate fi mai simplu și mai frumos de atât, îți imaginezi cuvântul PACE și-l înveți să zboare, să ajungă în toată lumea.  Supărarea mea, frustrarea dacă vreți, vine din faptul că mulți aprobă moartea literaturii, aplaudă chiar, am ajuns să coabităm în aceeași cochilie, ne dușmănim ca și viermii din profunzimea găurilor.  Aș vrea o schimbare, arta polițienească pe care o propun nu schimbă lumea, nu este un mijloc de rezistență culturală, iubirea da, grupul nostru are nevoie de o întoarcere cu 180 de grade, pentru aceasta este nevoie de răbdare.  (Agatha privește înspre M. M.)  Agatha: Is not that M. M.?  (M. M. aprobă zâmbind)  Agatha: Would you like give us a presentation?  (M. M. dezaprobă zâmbind).  Mi-aș dori să arătăm lumii întregi că suntem cei mai buni. Sunt convinsă că fără aportul domnului Sergio nu am fi aici, pentru acest lucru dumnealui va fi arbitru.  (Sergio se ridică și intervine).  Sergio: Nu voi arbitra, doamnă, niciodată nimic, să lăsam acest public minunat să decidă! (Comandantul este anunțat de către personajul 1, în șoaptă, despre producerea unui eveniment nefericit. Comandantul se ridică și merge la Agatha cu chipiul în mână).  Comandantul: Cu stupoare anunț că a avut loc o nenorocire. Ușa apartamentului familiei Inghethrop a fost „silită” și casa de bijuterii, forțată. Suntem nevoiți să rezolvăm acest caz rușinos pentru nava pe care o conduc. Suspend această ședință minunată, ce a decurs impecabil până în acest moment, ne revedem aici mâine, 122

la ora zece.  Comandantul (către Agatha): Scuzați, doamnă, trebuie să ne facem datoria!  Comandantul (către soții Inghethrop): Scuzați, domnule conte, scuzați, doamna contesă, pentru nenorocirea produsă.  (Comandantul se înclină și părăsește locația).  Agatha: Ce ar mai fi de spus?  (Cortina)  Scena a doua     Scena se desfășoară pe puntea principală a navei. Semi-întuneric, focalizare de lumină pe Hércules, ce pare că dormitează, ghemuit. Se ridică ca într-un aspect de înflorire. Apoi, lumină. În spatele lui Hércules se observă un bar. La mică distanță, Agatha, nu departe, soții Inghethrop, care au în spate cutia motoarelor navei. Sergio și comandantul, în apropierea locului unde este inscripția „Restaurant”; urmează Max, M. M. și Dorcas. Apoi se observă un catarg pe care este un piedestal pe care stau cele trei personaje ce reprezintă  publicul. Personajele sunt într-o continuă mișcare, stânga-dreapta și de-a lungul punții navei, dacă nu se specifică expres că se opresc din mișcare (mai puțin cele trei, care reprezintă publicul, acestea vor privi desfășurarea scenei). Bineînțeles, fiecare personaj se va opri din mișcare pe durata prezentării rolului, atunci când va reveni în locul de unde a plecat. Scena este deschisă de Agatha.  Agatha: Să vedem ce au de spus investigatorii noștri.  Agatha (către Poirot): Ce ați descoperit, domnule Poirot?  Hércules: Multora li se pare stranie, absurdă lumea în care trăim. Mie nu mi se pare. Însă acesta este unul din cazurile cele mai grozave pe care le-am urmărit. Aflăm cu stupoare că lucrurile sunt ascunse frecvent în familie, atât contesa, contelui, cât și contele, contesei. Familia tradițională engleză este în faliment și se vor plăti polițe destul de severe. Cât privește cazul de față, putem spune că doamna contesă este victima unui complot al soțului, care pur și simplu a luat bijuteriile familiei cu scopul de a le

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 dărui slujnicei familiei, Dorcas, care este amanta contelui.  (Vociferări, dezaprobări, fluierături venite de la cele trei persoane ce reprezintă publicul). Personajele se opresc din mișcare.  Poirot (se îndreaptă către contele Inghethrop, dar se adresează grupului de personaje ce reprezintă publicul): Mă scuzați, domnule conte, acestea sunt supozițiile mele. Dar nu puteți fi acuzat de nimic, bijuteriile aparțin familiei, noi vom adăuga faptul că „nu există nici un cap de acuzare și nu puteți fi acuzat, arestat, judecat sau condamnat. Vă mulțumesc!  (Hércules revine la locul lui).  Agatha: Vă mulțumim, domnule Poirot.  Hércules: Eu plec!  Agatha: Unde?  Hércules: Eu plec fără să mă întorc.  (Personajele se pun în mișcare, apoi se opresc).  Agatha: Să vedem ce are de spus M. M.  M. M.: Eu cred cu tărie în următoarea variantă, experiența mi-a relevat aceste lucruri, am un miros de copoi. Ceea ce am înțeles, la casa de bijuterii au acces doar domnul conte și doamna contesă. Din neatenție doamna contesă lasă seiful deschis și pleacă la întâlnirea literară, singură. Domnul conte, care zăbovește încă în apartament, găsește seiful  deschis, ia colierul, lasă ușa deschisă, dar forțează ușa apartamentului, să pară un furt în toată regula, din contră, pentru ca Dorcas, care este amantă, să fie acuzată.  (Vociferări, dezaprobări, fluierături de la grupul care reprezintă publicul).  M. M. (către personajele care reprezintă publicul): Oricum, domnul conte nu poate fi acuzat de nimic, însă trebuie să-l întrebăm ce a făcut cu bijuteriile, unde le-a ascuns?  Agatha: Mulțumim, M. M., pentru poziția dumneavoastră, să-l lăsam pe acuzat, pardon, pe domnul conte să-și susțină apărarea.  Contele Inghethrop: Ce pot să spun? Nu am vrut să fac aceste lucruri niciodată, recunosc că Dorcas este amanta mea, dar nu aș provoca o nenorocire. Scriitoarea a făcut din mine până nu de mult un personaj „hulit” de toată lumea, voia să mă sacrifice. Am trăit în umbră până

Teatru

am așteptat să vină ziua eliberării. Da, voiam divorțul, liber de orice obligație, vreau să trăiesc fericit, singur, fără bijuterii, fără bani, să-mi trăiesc libertatea fără să fiu constrâns.  Dorcas: Fray, nu pot să cred că m-ai mințit! Te-am iubit atât de mult...  Contesa Inghethrop: Curvo, cum poți fi atât de mizerabilă? Te concediez, pleacă din casa mea!  Dorcas: Și ce madame, crezi că eram fericită? Aiurea, află că nu eram. Ete! Am să plec!  Contele Inghethrop: Unde?  (Hércules și Dorcas se întâlnesc în vecinătatea locului unde este scris „Restaurant” și dispar de mână în „gaura de vierme”).  Agatha: Să ne liniștim, domnilor și doamnelor, nici o pierdere! Da, domnule Conte, desigur, v-am desenat precum spuneți, însă trebuie să recunoașteți că am avut și ceva imaginație. Îmi sunteți prieten atât dumneavoastră, cât și doamna contesă, pe care o admir.  După ce am avut o revelație mi-a venit ideea, nu am vrut să fac rău nimănui, dar să vă descriu pentru cei ce vor veni.  Contele Inghethrop: Mulțumesc, vă mulțumim! Contesa Inghethrop: Mulțumesc, vă mulțumim! (Miss Marple se întâlnește în vecinătatea locului unde este scris „Restaurant” cu contele Inghethrop și dispar în „gaura de vierme” ținându-se de mână).     Agatha: Domnule Sergio, cum rezolvăm acest mister? Cine are dreptate, domnul Poirot sau M. M.? Nu mă descurc fără ei.  Sergio: Sunt un simplu director de ziar, doamnă, nu cunosc, nu vreau și nu știu nimic, să-l lăsăm pe domnul comandant, să vedem ce spune.  (Comandantul este înștiințat de același personaj 1, în manieră discretă).  Comandantul: Domnilor și doamnelor, organizăm această croazieră italiană spre Barcelona, „O navă de cărți spre Barcelona”, de câțiva ani împreună cu domnul director Sergio. Anul acesta am avut câțiva invitați de seamă 123

Teatru

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

din Anglia. Însă niciodată nu s-a întâmplat un lucru asemănător. De fiecare dată discursurile scriitorilor m-au emoționat. Avem împreună cu domnul Sergio amintiri frumoase.  Pentru că a apărut acest eveniment nefericit vreau să vă prezint și viziunea mea.  Nu am cunoscut-o pe doamna Agatha, personal, până la acest eveniment, credem în continuare că este o scriitoare deosebită și o doamnă de onoare. De asemenea, tot anul acesta am cunoscut minunata familie Inghethrop. Ce pot spune eu? Noi, comandanții, trebuie să fim modești, dar avem posibilitatea să aruncăm un cadavru în mare dacă pune în pericol siguranța pasagerilor, există posibilitatea să oficializăm căsătorii, avem libertate totală când suntem pe mare pentru a restabili echilibrul.  Nu sunt specialist în rezolvarea enigmelor, însă cred cu tărie în următoarea variantă: Familia Inghethrop și doamna Agatha se cunosc de foarte multă vreme. Într-adevăr, doamna Agatha a trecut printr-un divorț care a marcat-o și nu are încredere în bărbați.  (Vociferări, dezaprobări, fluierături de la cele trei personaje care reprezintă publicul).  Max: Nu, asta nu este adevărat, este o minciună, Agatha nu te lăsa călcată în picioare, răspunde-i, spune ceva! Comandantul: Este treaba dumneavoastră ceea ce credeți sau nu, vă repet, sunt aici pentru a restabili echilibrul. Doamna contesă îi transmite doamnei Agatha că ia în considerare un divorț

124

pentru că oricum domnul conte va face acest lucru. Astfel cele două doamne hotărăsc să arunce pisica în curtea domnului conte.  (Vociferări, dezaprobări, fluierături de la cele trei personaje ce reprezintă publicul).  (Max se îndreaptă spre locul unde este scris „Restaurant” și dispare în „gaura de vierme”).  Comandantul (către Agatha): Nu vă supărați, ați încercat să testați vigilența oamenilor dumneavoastră. Ce să schimbați?  Nu aveți ce să schimbați, până și dumneavoastră credeți că este pe moarte.   Agatha: Nu, asta nu, este singura supoziție falsă pe care o spuneți.  Comandantul: Dumneavoastră sperați, de acum pe membrii navei Styles nu îi mai interesează ce s-a întâmplat, nu s-a întâmplat nimic ilegal.  Comandantul (către cele trei persoane ce reprezintă publicul): Așa, doamnă Agatha, doamnă contesă Inghethrop, Sergio și stimați oameni care ne urmăriți, viața este o farsă ce trebuie jucată până la capăt! Trăiască actorii, dar haideți să ne împăcăm unul cu celălalt și să mergem la barul din față, să ne distrăm și mâine să reluăm ședința literară din locul în care am lăsat-o astăzi!  (Cele trei personaje care reprezintă publicul coboară și vin în cerc, personajele rămase se îmbrățișează).      Cortina finală 

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

LINIȘTE ÎN ADÂNCURI Sculptura: Mihai Jitaru

125

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Cuprins Editorial Ovidiu Constantin Cornilă / 5 Studiu Eugeniu Nistor / 8 Marian Nencescu / 14 Eseu Etgard Bitel / 20 Adrian Grauenfels / 24 Portret Claudia Motea / 28 Gheorghe Vințan / 30 Poezie Carina A. Ienășel / 34 Cezar Viziniuck / 37 Daniel Luca / 41 Ella Poenaru / 43 Florica R. Cândea / 46 Gabriela Tantea / 48 Gina Luca / 50 Marin Beșcucă / 57 Mihaela Petrișor / 63 Mihai Jitaru / 65 Rely Schwartberg / 71 Vasile Avorniciței (postum) / 75 Violeta Andrei Stoicescu / 80 126

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Cronică Adrian Lesenciuc / 83 Ciprian Apetrei / 86 Proză Adina Lozinschi / 88 Dana Fodor Mateescu / 93 Daniela Gumann / 95 Liliana Toma / 98 Paul Gabor / 104 Veronica Balaj / 107 Evra Gart / 112 Interviu Cristina Rhea / 115 Teatru Evra Gart / 121

127

ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Au publicat în acest număr:

Adina Lozinschi Adrian Grauenfels Adrian Lesenciuc Carina A. Ienășel Cezar Viziniuck Ciprian Apetrei Claudia Motea Cristina Rhea Dana Fodor Mateescu Daniel Luca Daniela Gumann Ella Poenaru Etgard Bitel Eugeniu Nistor Evra Gart Florica R. Cândea Gabriela Tantea Gheorghe Vințan Gina Luca Liliana Toma Marian Nencescu Marin Beșcucă Mihaela Petrișor Mihai Jitaru Ovidiu Constantin Cornilă Paul Gabor Rely Schwartzberg Vasile Avorniciței Veronica Balaj Violeta Andrei Stoicescu

128